.ocrotirea Minorului. Protectia Copilului Aflat In Dificultate

CAPITOLUL I

OCROTIREA PĂRINTEASCĂ.

Secțiunea 1

Noțiune și reglementare

Prin noțiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Instituția ocrotirii părintești este tratată în titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de “Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate. Ea înlocuiește instituția “puterii părintești” din vechea legislație (art. 325-341 Cod civil) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat.

În aceasta noțiune se cuprindeau: dreptul de supraveghere și de corecție, care reveneau în primul rând tatălui, dar și datoria de a întreține copilul. Părinții aveau de asemenea dreptul de uzufruct sau de folosință legală asupra patrimoniului copiilor lor.

Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educări a copiilor minori. Astfel concepută, instituția ocrotirii părintești este în strânsă legătură cu funcția educativă a familiei, de educare și formare pentru viață a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii părintești este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea vizând nu numai drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.

Prin ocrotirea părintească se îndeplinește în același timp un scop personal ce constă în creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor, și un scop social, acela al creșterii și al educării copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială. Ocrotirea părinteasca se exercită tot timpul cat copiii sunt minori, cu excepția cazului în care minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin casatorie (art. 8 alin. 3 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei.

România a ratificat o serie de convenții internaționale în materia protecției copiilor și a căror dispoziție se aplică în baza art.11 alin2 și art.20 alin.2 din Constituție, din care amintim următoarele:

Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei , încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 101/1991;

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 100/1992 și care are ca obiect înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant, precum și de a face să se respecte efectiv celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant;

Convenția asupra jurisdicției, legilor aplicabile, recunoașterea, impunerea și cooperarea cu privire la responsabilitățile părinților și la măsurile de protecție a copiilor semnată la Haga la 19 octombrie 1996, prin care s-a revizuit Convenția de la Haga din 1961, dar care nu a fost încă ratificată de România.

Începând cu 1995, când România și-a depus candidatura pentru a adera la Uniunea Europeană, sistemul de protecție a copilului a devenit un subiect important în contextul aderării României, datorită faptului că respectarea drepturilor copilului este unul dintre criteriile politice pentru integrarea europeană.

Reforma a demarat în 1997 și a condus la descentralizarea sistemului administrativ de protecție a copilului. De asemenea, scopul acestei reforme a fost acela de a preveni abandonul și de a crea servicii alternative, precum: centre de ocrotire de tip familial, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere, rețele de asistenți maternali, etc.

Conform Raportului de Țara 2004, în ceea ce privește drepturile copilului s-au înregistrat progrese continue în reforma sistemului de protecție a copilului, prin închiderea unor instituții mari de tip vechi și crearea de servicii alternative. Numărul total al copiilor din centrele de îngrijire este de 37.000. Aproximativ 85 de instituții mari funcționează încă, multe dintre ele fiind furnizori de educație specială instituționalizată. În general, condițiile de viața sunt corespunzătoare. Ar trebui acordata o atenție deosebită exercitării drepturilor parentale și facilitării contactului dintre copiii aflați în îngrijire publică și părinții lor, în cazul în care acesta este în interesul copilului.

Secțiunea 2

Principiile ocrotirii părintești.

La baza reglementării legale a ocrotirii minorului prin părinții săi stau unele principii fundamentale, principii prevăzute de dispozițiile Codului familiei și de alte acte normative.

Principiile care guvernează exercitarea ocrotirii părintești sunt următoarele:

1. Părinții trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească îndatoririle lor părintești numai în interesul copilului (art.1 alin. ultim și art. 97 C. fam.). Părinții au drepturi și îndatoriri fața de copilul lor minor ( titlul III, cap.I, sect. I, C. fam.).

Noțiunea de interes al copilului include un interes superior obștesc, căci părinții sunt obligați să crească pe copil, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității (art. 101 C. fam.). Potrivit art. 44 alin. 1 Constituție, părinții au dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

2. Exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorității tutelare (art. 108 C. fam.). Autoritatea tutelară are conform legii îndatorirea permanentă de control și îndrumare a modului cum se exercită ocrotirea părintească. Conform legii, atribuțiile autorității tutelare aparțin organelor executive și de dispoziție ale consiliilor locale comunale, orășenești, municipale, sau de sectorul municipiului București.

3. Independența (separația) patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia asupra bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art. 106 C. fam.).

4. Conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopție (art. 97 C. fam.). Acest principiu este o consecință, pe de o parte, a asimilării depline a situației legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.) și, pe de altă parte, a faptului că drepturile și îndatoririle părinților trec, prin adopție, asupra adoptatorului (art. 21 alin. 2 si art. 22 alin. 4 din OU nr. 25/1997).

5. Egalitatea părinților cât privește drepturile și îndatoririle fața de copilul minor (art. 1 alin. 3 și art. 97 alin. 1 C. fam.). Este un aspect al egalității în drepturi dintre femeie și bărbat (art. 44 din Constituție).

Toate aceste principii trebuie privite într-o strânsă independență. Ele se presupun unele pe altele, se determină reciproc. Așa, de exemplu, principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copiii lor minori este consecința, urmarea firească, a principiului potrivit cu care drepturile părintești se exercită exclusiv în interesul minorului.

Secțiunea 3.

Drepturile și îndatoririle părintești.

Clasificarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

În opoziție cu instituția puterii părintești din vechea legislație civilă, dispozițiile Codului familiei pun accentul pe îndatoririle ce revin părinților, drepturile părintești fiind recunoscute numai în măsura în care sunt necesare pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a îndatoririlor.

În funcție de obiectul lor, drepturile și îndatoririle ce intră în conținutul ocrotirii părintești, pot fi grupate în două mari categorii : drepturi și îndatoriri privitoare la persoana copilului, respectiv drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile copilului.

Drepturile părințiilor cu privire la bunurile copilului sunt, în accepțiunea tuturor autorilor de specialitate, aceleași, și anume:dreptul de administrare a bunurilor copilului, dreptul de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile și dreptul de a-i încredința actele civile. Aceeași situație există și în ceea ce privește obligațiile părintești cu privire la bunurile copilului, care se referă la: obligația de administrare a bunurilor, obligația de a cere întocmirea inventarului, obligația de a cere stabilirea sumei anuale necesare întreținerii copilului și administrării bunurilor sale, obligația de a prezenta darea de seamă anuală și cea generală.

Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului.

Fața de persoana copilului minor, părinții au drepturi și îndatoriri. Dat fiind că ocrotirea părintească există în interesul minorului, pe primul plan sunt îndatoririle, iar nu drepturile părintești.

Drepturile și îndatoririle ce revin părinților în cadrul ocrotirii părintești cu privire la persoana copilului minor sunt enumerate în literatura de specialitate într-o mare varietate de păreri. Totuși ceea ce diferă este doar formularea drepturilor și îndatoririlor deoarece, de regulă, prin determinarea conținutului acestora se acoperă întreaga arie a ocrotirii părintești.

Conform legii, părinții „sunt datori să îngrijească pe copil” și de asemenea, „sunt obligați să crească pe copil îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia”.

Aceste drepturi și îndatoriri sunt:

1. Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul. Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului (art. 101 alin. 1 C. fam.), ei au obligația de a crește copilul (art. 101 alin. 2 C. fam.) unde se arată in ce constă obligația de a crește copilul:

– datoria de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizica a copilului;

– datoria de a îngriji de educarea copilului;

– datoria de a îngriji de învatatura și pregătirea profesională a copilului.

– paza și supravegherea copilului

Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, în măsura în care nu se suporta de către stat și daca în acest caz copilul nu are venituri revin părinților (art. 86 alin. 1 și art. 107 alin. 2 din C. fam.).

Creșterea copilului constituie pentru părinți nu numai o îndatorire, ci și un drept (art. 44, pct. 1 din Constituție) se referă la dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Îndeplinirea îndatoririi părinților de a crește copilul, trebuie să se exercite continuu.

a. Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizica a copilului.

Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție (art. 33 pct. I). Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc regimul de muncă al femeilor și tinerilor, repausul săptămânal, concediuli au drepturi și îndatoriri. Dat fiind că ocrotirea părintească există în interesul minorului, pe primul plan sunt îndatoririle, iar nu drepturile părintești.

Drepturile și îndatoririle ce revin părinților în cadrul ocrotirii părintești cu privire la persoana copilului minor sunt enumerate în literatura de specialitate într-o mare varietate de păreri. Totuși ceea ce diferă este doar formularea drepturilor și îndatoririlor deoarece, de regulă, prin determinarea conținutului acestora se acoperă întreaga arie a ocrotirii părintești.

Conform legii, părinții „sunt datori să îngrijească pe copil” și de asemenea, „sunt obligați să crească pe copil îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia”.

Aceste drepturi și îndatoriri sunt:

1. Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul. Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului (art. 101 alin. 1 C. fam.), ei au obligația de a crește copilul (art. 101 alin. 2 C. fam.) unde se arată in ce constă obligația de a crește copilul:

– datoria de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizica a copilului;

– datoria de a îngriji de educarea copilului;

– datoria de a îngriji de învatatura și pregătirea profesională a copilului.

– paza și supravegherea copilului

Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, în măsura în care nu se suporta de către stat și daca în acest caz copilul nu are venituri revin părinților (art. 86 alin. 1 și art. 107 alin. 2 din C. fam.).

Creșterea copilului constituie pentru părinți nu numai o îndatorire, ci și un drept (art. 44, pct. 1 din Constituție) se referă la dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Îndeplinirea îndatoririi părinților de a crește copilul, trebuie să se exercite continuu.

a. Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizica a copilului.

Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție (art. 33 pct. I). Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc regimul de muncă al femeilor și tinerilor, repausul săptămânal, concediul de odihna plătit (art. 38, pct. 2 din Constituție). Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor (art. 45, pct. 1 din Constituție).

Statul acordă alocația de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități ce le-ar dauna sănătății, moralității ori le-ar pune în pericol viața sau dezvoltarea normala sunt interzise (art. 45, pct. 3 din Constituție). Minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați (art. 45, pct. 4 din Constituție).

Părinții au dreptul și obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul este bolnav, părinții au dreptul și obligația de a-l îngriji și a solicita pentru el asistență medicală de stat. Părintele încadrat în munca are drept la ajutor de boala și la îngrijirea copilului bolnav, prin măsurile de asigurare socială de stat.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sănătății populației, părinții sau ceilalți ocrotitori legali au obligația, la orice solicitare a unităților sanitare, sa prezinte copilul pentru examinare medicala si aplicarea masurilor profilactice.

Conform art. 149 din Codul familiei, tutorele are obligația sa îngrijească de persoana celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea si a-i îmbunătăți condițiile de viata. Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent si ținând seama de împrejurări, va cotari daca cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori intr-o instituție sanitara.

b. Dreptul si îndatorirea de a îngriji de educarea copilului.

Constituția prevede în art. 29, pct. 6, ca părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingerii, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Părinții au datoria de a educa copilul, pentru a-l face folositor colectivității (art. 101 alin. 2 din C. fam.).

Dreptul părinților de a îngriji de educația copilului înseamnă, in primul rând, dreptul de a-si educa personal copiii. In virtutea aceluiași drept, părinții pot alege pe educatorii copilului ori pot încredința educația copilului unei alte persoane sau unei instituții. În toate cazurile, părinții au dreptul de a supraveghea modul în care se săvârșește educarea copilului.

c. Dreptul și obligația de a îngriji de învățătura și pregătirea profesională a copilului.

În România, dreptul la învatatura face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor. Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo alta îngrădire ce ar putea constitui o discriminare.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare (art. 32, pct. 1, din Constituție).

Felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului se stabilește de către părinți, iar în lipsa acestora de către tutore. Minorul este îndreptățit, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară autorității tutelare încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinți ori tutore (art. 102 din C. fam.). Autoritatea tutelara va da copilului încuviințarea cerută, dacă aceasta este în interesul lui. Copilul, la împlinirea aceleiași vârste, este îndreptățit a cere schimbarea locuinței, pentru ca aceasta să corespundă învățăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C. fam.).

d. Paza și supravegherea copilului.

Dreptul și îndatorirea de pază au ca obiect apărarea copilului de orice împrejurarea care l-ar putea amenința în existența sau sănătatea lui: accidente, boala, etc. Paza copilului suplinește lipsa de discernământ a acestuia și-i asigură astfel o dezvoltare normală. Dreptul și îndatorirea de supraveghere au ca obiect îndrumarea copilului într-o anumită direcție prin felul cum este crescut și împiedicat de la săvârșirea anumitor acte.

2. Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil.

În acest caz este vorba de măsurile de convingere sau disciplinare luate de părinți asupra minorului.

Părinții pot să ia fața de copii și unele măsuri mai severe, mai exigente, însa acestea nu trebuie să depășească limitele unei comportări firești a părintelui față de copil și să nu primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului. Măsura care depășește aceste limite, în raport de gravitatea și pericolul pe care-l poate prezenta pentru copil, justifică fie plasamentul familial ori încredințarea copilului unei persoane, familii ori instituții de ocrotire (art. 42 din C. fam.), fie decăderea din drepturile părintești (art. 109 din C. fam.), fie sancțiunea pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal).

3. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept.

Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la persoana care-l ține fără drept (art. 103 alin. 1 din C. fam.). În aceasta situație poate fi atât o persoana străina, cât și celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al acțiunii de divorț (art. 43 alin. 1), al nulității căsătoriei (art. 24 alin. 2) ori în cazul copilului din afara casatoriei (art. 65). Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibil.

Înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ceea ce înseamnă că acțiunea poate fi respinsă (art. 103 alin. 2 C. fam.). În cazul în care părinții cer înapoierea copilului, instanța are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinților și cel al persoanei care deține copilul; instanța va ține seama nu numai de situația materială și locativă, ci în special de climatul moral și familial. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de zece ani, instanța este obligată să-l asculte.

4. Dreptul de a consimți la adopția copilului sau de a cere desfacerea adopției.

Acest drept îl au numai părinții firești ai copilului. Părintele adoptator nu are dreptul de a consimți la adopția copilului adoptat. Astfel, adopția încheiată fără consimțământul părinților firești ai adoptatului poate fi desfăcută, prin instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre părinți, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștia.

5. Dreptul de a avea legături personale cu copilul.

Problema unui astfel de drept se pune în cazurile în care copilul minor nu se găsește la părintele său, și anume:

– în cazul divorțului, când copilul este încredințat unuia dintre părinții săi sau când copilul este încredințat unei alte persoane ori instituții de ocrotire;

– în cazul încetării căsătoriei (în condițiile art. 22 din C. fam., recăsătorirea soțului persoanei declarată moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulata apoi după data recăsătoririi), când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului;

– în cazul desființării căsătoriei, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului (art. 24 alin. 2 din C. fam.);

– în cazul încredințării copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului (art. 65 din C. fam.);

– în cazul încredințării copilului unei alte persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 26/1997.

– în cazul decăderii părintelui din drepturile părintești.

– în cazul în care adoptatorul este decăzut din drepturile părintești și instanța a încredințat pe copil unei alte persoane. Adoptatorul decăzut poate avea legături personale cu adoptatul numai dacă autoritatea tutelară a încuviințat aceasta.

În aceste cazuri, legătura personală cu copilul este permisă numai cu condiția ca prin aceasta sa nu fie în primejdie creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională.

6. Dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului.

Problema acestui drept se pune în aceleași cazuri în care se pune și problema dreptului de a avea legături personale cu copilul și se rezolva în mod asemănător. Chiar și în cazul decăderii din drepturile părintești, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului există pentru părinte independent de vreo încuviințare din partea unui organ.

7. Dreptul de a stabili locuința copilului.

Copilul locuiește la părinții lui (art. 100 alin. 1 C. fam.), pentru ca părinții să fie în măsură să-și poată îndeplini îndatorirea de a crește copilul.

În cazul în care părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. Dacă părinții nu cad de acord, în această privință, va decide instanța de judecata, ascultând autoritatea tutelară precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, ținând seama de interesele copilului (art. 100 alin. 2 si 3).

Autoritatea tutelară poate da încuviințare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la cererea acestuia, sa aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale (art. 102 din C. fam.).

Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului.

Ocrotirea părintească se exercită și cu privire la bunurile copilului, și anume:

1. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului.

Potrivit art. 105 alin. 1 Codul familiei, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor.

Până la vârsta de 14 ani minorul este lipsit în întregime, de capacitate de exercițiu, iar între 14-18 ani are capacitatea restrânsă de exercițiu (cu excepția cazului când, prin căsătorie, dobândește capacitatea deplină de exercițiu). Astfel ca, administrarea bunurilor minorului de către părinți se face deosebit, după cum acesta este sub sau peste 14 ani.

În ceea ce privește administrarea bunurilor minorului, părinții sunt supuși acelorași dispoziții ca și tutorele, cu singura excepție că ei nu sunt obligați să întocmească inventarul bunurilor minorului dacă acesta nu are alte bunuri decât cele de uz personal (art. 105 alin. ultim din C. fam.).

Părinții au următoarele îndatoriri privind bunurile minorului:

– întocmirea inventarului, dacă minorul are alte bunuri decât cele de uz personal

– de a cere autorității tutelare stabilirea sumei anuale necesare pentru întreținerea minorului, în condițiile art. 106 și art. 127 din Codul familiei, și pentru administrarea bunurilor minorului;

– de a depune unele sume de bani și hârtiile de valoare ale minorului la o casă de păstrare de stat;

– de a prezenta dări de seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părintești;

2. Dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința aceste acte.

Până la vârsta de 14 ani, copilul (fiind lipsit în întregime de capacitatea de exercițiu), este reprezentat de părinți în actele civile. Între 14-18 ani, copilul având capacitatea restrânsă de exercițiu își exercita singur drepturile și execută tot astfel obligațiile însă numai cu încuviințarea prealabila a părințiilor.

Secțiunea 4.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești de ambii părinți.

În principiu, ca o expresie a egalității depline între bărbat și femeie, astfel cum art. 98 alin.1 C.fam.prevede expres, drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinți.

Încuviințarea actelor copilului precum și reprezentarea sa, atât în cazul actelor de drept material, cât și al celor de drept procesual trebuie să se facă expres, iar actele trebuie să slujească interesul minorului.

Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității sau de contestare a filiației, nu suspendă exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești, ele trebuind a fi exercitate pe tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare acțiune a fost admisă.

Neînțelegerile dintre părinți privitoare la exercitarea ocrotirii părintești

În regula generală, dacă părinții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești(art. 99 C. fam.), hotărăște autoritatea tutelară, după ce-i ascultă pe părinți. Activitatea autorității tutelare trebuie înțeleasă în sensul că ea nu se substituie voinței părinților, ci are menirea ca, prin propuneri, sugestii și analizarea împreună cu părinții a diferitelor soluții, să ajungă la înlăturarea neînțelegerilor dintre aceștia. Textul folosește totuși noțiunea de hotărâre, ceea ce înseamnă că, atunci când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a părinților, va adopta o soluție care, în opinia noastră, deși în literatura juridică nu aceasta este opinia împărtășită, poate fi alta decât cele avansate de părinți, atunci când nici una dintre acestea nu este în interesul minorului. Părinții sunt însă datori ca, după ce hotărârea a fost luată, să-și îndeplinească îndatoririle de așa natura ca ea să-și atingă finalitatea.

De altfel, potrivit art. 102 Codul familiei, autoritatea tutelara poate încuviința copilului care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul sau, schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale hotărâte de părinții săi sau să aibă o locuința diferită pe care o cere desăvârșirea pregătirii sale profesionale. Aceasta demonstrează că autoritatea tutelară în viziunea legiuitorului poate hotărî și diferit de voința părinților în acele cazuri de excepție când între ei, sau între ei și copii există neînțelegeri.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, (potrivit art. 43 alin. 1 C. fam.), drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către părintele căruia i s-a încredințat copilul, dar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Întrebarea care se pune este daca în acest caz pot exista neînțelegeri între părinți, în sensul art.99 Codul familiei cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Credem că răspunsul este afirmativ. Este adevărat că măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de părintele căruia i s-a încredințat copilul, dar dacă ulterior celalalt părinte nu este de acord cu măsura luată de el se va putea adresa autorității tutelare care urmează sa hotărască (potrivit art. 99 C. fam.).

Potrivit art. 42 alin.2 Codul familiei, instanța judecătorească poate, pentru motive temeinice, sa încredințeze copilul, o data cu divorțul, altor persoane sau unui serviciu public specializat pentru protecția copilului. În acest caz, drepturile privitoare la persoana copilului vor fi exercitate de către persoana sau serviciul cărora li s-a încredințat copilul. Și într-o atare situație, dacă unul sau ambii părinți nu sunt de acord cu măsurile luate, se vor putea adresa autorității tutelare care va hotărî.

Instanța trebuie sa stabilească, în acest caz, care dintre părinți va exercita dreptul de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Dacă celalalt părinte nu este însă de acord, ulterior luării, în această privință, a unor măsuri, se va putea adresa autorității tutelare care va hotărî.

In anumite situații, neînțelegerile dintre părinți privind măsurile ce trebuie luate în legătură cu copilul se soluționează de către instanța judecătorească. Sunt de competența instanței judecătorești următoarele categorii de litigii:

 litigiile privind întinderea, felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere a părinților nedivorțați față de copilul minor (art. 107 alin. 3 C. fam.). La soluționarea unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea părinților și a autorității tutelare;

 litigiul părinților cu privire la încredințarea copilului minor cu ocazia divorțului (art. 42 alin. 1 C. fam.);

 litigiul părinților în caz de divorț, cu privire la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare, învățătură și pregătirea profesională a copilului minor (art. 42 alin. 3 C. fam.);

 litigiul ivit între părinții divorțați referitor la modul în care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul va păstra legătura cu acesta. Se va asculta și în acest caz autoritatea tutelară și copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani;

 litigiul dintre părinți cu privire la stabilirea locuinței copilului minor daca părinții nu locuiesc împreună. Și în acest caz se va asculta autoritatea tutelară și copilul, dacă a împlinit 10 ani.

Exercitarea ocrotirii părintești de către un singur părinte.

Art. 98 alin. 2 din Codul familiei precizează care sunt acele situații de fapt sau de drept când exercitarea ocrotirii părintești neputându-se face de către ambii părinți, se va face numai de către unul din ei.

Moartea unuia dintre părinți

În mod obiectiv, în cazul morții fizic constatate a unui părinte sau a morții declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de către ambii părinți, se va exercita de părintele rămas în viață. În acest caz este vorba desigur de minorii concepuți până la data decesului, care în situația morții declarate judecătorește este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească și nu aceea a rămânerii definitive a acesteia. Copiii concepuți între data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morții și data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiți de părintele aflat în viață în temeiul prevederii art. 98 alin.2 Codul familiei referitoare la ipoteza când unul din părinți, “…din orice împrejurare se afla în neputința de a-și manifesta voința”. După hotărârea judecătorească de declarare a morții, acești copii nici nu mai beneficiază de prezumția de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu mai este socotit tatăl lor. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a morții, ocrotirea părintească se va exercita de părintele aflat in viață, potrivit aceluiași text, dar în ipoteza morții unuia dintre părinți.

În cazul reapariției celui declarat mort și a anulării hotărârii judecătorești prin care a fost declarat mort, acesta își recapătă drepturile și îndatoririle părintești.

Decăderea unui părinte din drepturile părintești

Așa cum rezultă din prevederile art. 109 Codul familiei, dacă drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitate astfel încât este primejduită sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului sau dacă educarea sau pregătirea profesională nu se fac în spiritul moralei și al ordinii de drept, se poate pronunța decăderea unuia sau ambilor părinți din drepturile părintești. Decăderea din drepturile părintești nu stinge însă drepturile copilului față de părintele sau, ceea ce înseamnă ca și obligațiile părintești corelative acestor drepturi rămân în ființa. Se menține astfel, potrivit art. 110 Codul familiei, îndatorirea de a întreține minorul. Părintele îi păstrează, potrivit art. 111 Codul familiei, dreptul de a avea legături personale cu copilul, afara numai dacă prin asemenea legături creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduite.

Punerea sub interdicție a unuia dintre părinți

Punerea sub interdicție a unuia din părinți face ca ocrotirea părintească în totalitatea ei sa fie exercitată de celălalt părinte.

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia și în această ipoteză, la fel ca în cazul decăderii din drepturile părintești, părintele pus sub interdicție va putea fi obligat la pensie de întreținere, argumentându-se în sensul că soluția dată de art. 110 Codul familiei poate fi extinsă și la părintele pus sub interdicție. Chiar dacă nu există pentru acest caz un text care să consacre menținerea acestei obligații, principiile ce se desprind din Codul familiei sunt suficiente în acest sens.

S-a exprimat însă și opinia contrară potrivit căreia părintele pus sub interdicție nu poate fi ținut la întreținere în favoarea copilului său întrucât situația celui pus sub interdicție este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părintești, iar, pe de altă parte, câtă vreme pentru aceasta ipoteză nu există un text care să o consacre la fel ca în cazul decăderii din drepturile părintești, a considera ca obligația există, înseamnă a adăuga la lege. În ce ne privește, considerăm că și părintele pus sub interdicție poate fi obligat la pensie de întreținere în favoarea copilului său, cu condiția, evident, de a avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligații, ci legătura de filiație pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligație.

Daca până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a fost instituita(art. 146 C. fam.),o curatelă provizorie pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui pus sub interdicție, precum și pentru administrarea bunurilor lui, în această perioadă ocrotirea părinteasca se va exercita de celalalt părinte singur, întrucât, cum s-a precizat “cel care are nevoie el însuși de ocrotire nu poate asigura ocrotirea efectivă a altei persoane”. Exercitarea în această situație a ocrotirii părintești, de un singur părinte își are temeiul, în ipoteza vizată de art. 98 alin. 2 Codul familiei, când celălalt părinte se afla, din orice împrejurare, în neputința de a-și manifesta voința.

Neputința, din orice împrejurare, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința

Textul art. 98 alin. (2) Codul familiei, nefăcând nici o precizare în privința împrejurărilor de natură a-l pune pe unul dintre părinți în neputința de a-și manifesta voința, în cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva din cazurile reținute ca atare în doctrină și practica judiciară.

a) Dispariția unui părinte: dispariția unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părintești de către părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, fie că dispariția este numai o stare de fapt.

b) Contrarietatea de interese dintre minor și unul dintre părinți: această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor și îndatoririlor părintești, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a generat contrarietatea de interese, situație în care drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate de celalalt părinte sau dacă și acela este în imposibilitate de a-și manifesta voința, autoritatea tutelară va numi un curator.

c) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act in interesul minorului: această împrejurare este reglementată distinct prin art. 152 lit. c Codul familiei potrivit căruia “dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează”, autoritatea tutelară va putea numi un curator. Astfel, cum s-a subliniat in literatura de specialitate numirea curatorului se va face numai în cazul în care ambii părinți sunt împiedicați să-l reprezinte pe minor ori să-i încuviințeze un act, în caz contrar celalalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi și obligații privind copilul minor. Boala gravă și de lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedica pe părinte sa-l reprezinte pe minor sau sa-i încuviințeze actele, ci ea este o cauza de împiedicare a exercitării ocrotirii părintești în totalitatea ei.

d) Condamnarea unui părinte la o pedeapsa privativa de libertate: privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat, de societate și de familia sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi exercitată de celălalt părinte.

e) Unul din părinți părăsește definitiv țara, abandonându-și familia

Scindarea ocrotirii părintești.

Noțiunea de scindare a ocrotirii părintești reunește cazurile în care, fie că părinții exercita ocrotirea în mod inegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de câtre părinți, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Dacă, de regula, așa cum este și firesc, ocrotirea părintească este exercitată de ambii părinți, există situații când, deși părinții sunt în viață, în mod obiectiv ei nu mai pot exercita în aceeași măsură drepturile și îndatoririle părintești. Astfel de situații sunt următoarele:

a) Încredințarea copilului la desfacerea căsătoriei

Din analiza textului art. 42 Codul familiei rezultă că, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, pot apărea două situații de scindare a ocrotirii părintești: încredințarea copilului unuia dintre părinți și încredințarea copilului unor rude sau altor persoane străine, ori unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat.

Potrivit art. 43 alin.1 Codul familiei părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită în privința acestuia drepturile părintești. Celalalt părinte, păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul și îndatorirea de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. In situația în care încredințarea copilului s-a făcut unor rude, unei persoane străine sau unei instituții de ocrotire, drepturile și îndatoririle prevăzute de art. 43 alin. 3 Codul familiei vor reveni ambilor părinți.

In literatura juridică s-a precizat de asemenea că și îndatorirea de a crește copilul rămâne în această situație în sarcina ambilor părinți, căci art. 43 alin. 3 Codul familiei vorbește în cazul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul, de dreptul acestuia de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia. Divorțul nu are și nici nu trebuie sa aibă, prin el însuși, o legătura cu raporturile dintre părinți și copii.

Îndatorirea de a crește copilul rămâne în caz de divorț și în sarcina părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul întrucât a împărtăși o opinie contrară ar însemna că acest părinte este decăzut din drepturile părintești, ceea ce nu este de acceptat. Totuși, trebuie sa remarcăm că, oricum, divorțul are implicații asupra modalităților în care se înfăptuiește îndatorirea de a crește copilul care, pentru părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, nu mai sunt aceleași ca înainte de desfacerea căsătoriei. Scindarea ocrotirii părintești presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul poate să-și îndeplinească îndatoririle. Astfel dreptul de îndrumare, care este corelativ îndatoririi de a crește copilul nu va fi exercitat decât în mica măsură de părintele căruia nu i s-a încredințat copilul și în mai mare măsură de celălalt părinte. Dreptul de a-și ține copilul, care aparține părinților, în acest caz este pierdut de părintele căruia nu i s-a încredințat copilul. Dacă în timpul căsătoriei măsurile necesare pentru creșterea și îndrumarea copilului sunt luate de către părinți de comun acord, după desfacerea căsătoriei, aceste măsuri se iau distinct de către fiecare părinte, iar, în cazul când între ei apar dezacorduri în privința măsurilor luate de către fiecare în parte, la cerere, va interveni autoritatea tutelară. Prevederile art. 98 alin.1 Codul familiei potrivit cărora măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se iau de către părinți de comun acord, nu-și mai găsesc aplicare în această situație. Dacă este posibil, evident, nu există nici un impediment ca părinții divorțați să decidă de comun acord în privința măsurilor ce se impun a fi luate.

Care sunt atunci drepturile pe care,în aceasta situația, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul le are?

– el are, mai întâi, dreptul de a avea legături personale cu minorul. In cazul în care se nasc neînțelegeri între părinți în această privință, fie că părintele căruia nu i s-a încredințat copilul exercita abuziv dreptul de a-l vizita pe copil, fie că celălalt părinte nu-i îngăduie să întrețină relații personale cu copilul, instanța judecătorească va stabili perioadele în care copilul poate fi vizitat sau luat la domiciliul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul. In practica judiciară s-a recunoscut nu numai părintelui dreptul de a avea legături personale cu copilul său, dar și bunicilor acestuia

– părintele căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul să ceară reîncredințarea acestuia, fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane. Reîncredințarea copilului poate avea loc, s-a precizat în practica judecătorească, în cazul schimbării împrejurărilor esențiale care au fost avute în vedere de instanță la adoptarea primei hotărâri

– părintele căruia nu i s-a încredințat copilul are și dreptul de a cere autorității tutelare ca celălalt părinte să fie sancționat în situația în care nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle ce decurg din ocrotirea părintească.

– dreptul de a consimți la adopție este păstrat, indiferent dacă părinții sunt divorțați, iar copilul este încredințat unuia dintre ei.

Scindarea ocrotirii părintești, ca urmare a divorțului și a încredințării copilului unuia din părinți încetează în următoarele cazuri:

– în cazul morții părintelui căruia copilul i-a fost încredințat;

– în cazul decăderii acestuia din drepturile părintești;

– în cazul punerii sub interdicție a acelui părinte;

– în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu-i poate, din orice motive, exprima voința

In aceste cazuri, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul redobândește exercițiul deplin al puterii părintești. Daca însă interesele minorului se opun revenirii sale la acest părinte, instanța judecătorească, va putea hotărî încredințarea copilului altor persoane sau unui serviciu public specializat.

b) Încredințarea copilului in cazul desființării căsătoriei

Întrucât in caz de declarare a nulității casatorii, potrivit art. 24 alin.2 Codul familiei, urmează a se aplica, in privința copiilor minori, dispozițiile legale din materia divorțului, soluțiile preconizate mai sus sunt valabile si pentru copiii rezultați dintr-o casatori desființata.

c) Încredințarea copilului din afara căsătoriei

In cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, art.65 Codul familiei prevede că încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, sunt guvernate prin asemănare de dispozițiile legale privind copilul în caz de divorț (art. 42-44 C. fam.).

In literatura juridică s-au semnalat însa și anumite aspecte specifice in privința copilului din afara căsătoriei, cu privire la care nu există unitate de vederi. Un prim aspect este acela în legătură cu dreptul de a ține copilul. Referitor la acesta, într-o primă opinie, se susține ca aparține ambilor părinți, atâta vreme cât nu s-a dat o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului unuia din părinți. In consecință prezumția de răspundere creată prin art. 1000 alin.2 Cod civil, susțin autorii acestei opinii, se referă nu numai la părintele la care locuiește copilul, ci și la celălalt părinte. Exercitarea dreptului de îndrumare și îndeplinirea îndatoririlor de a crește copilul, se susține de aceiași autori, are loc daca nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului minor, ca și atunci când ocrotirea părintească nu este scindata.

Intr-o alta opinie se susține, dimpotrivă, ca prezumția de culpa instituită de art. 1000 alin.2 Cod civil, funcționează față de ambii părinți, numai în situația în care aceștia locuiesc împreună cu copilul. Daca, însă, copilul locuiește doar cu unul dintre părinți, prezumția amintită va funcționa numai față de acesta. Valabilitatea acestei prezumții este condiționată nu de existența unei hotărâri judecătorești de încredințare a copilului, ci de împrejurarea dacă acesta locuiește efectiv cu amândoi părinții sau numai cu unul dintre ei. Ocrotirea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei este scindata prin forța împrejurărilor întrucât, de regulă, părinții copilului nu locuiesc împreună, uneori ei căsătorindu-se chiar cu alte persoane, astfel că de fapt dreptul de îndrumare și îndatorirea de a-l crește se exercită de părintele la care el se afla, deci, la fel ca în cazul copilului rezultat dintr-o căsătorie desfăcută, astfel că pentru aceste motive legiuitorul a prevăzut, prin art. 65 Codul familiei, că se vor aplica prin asemănare dispozițiile legale privitoare la copil din materia divorțului.

d) Încredințarea copilului unei terțe persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat

Astfel cum rezultă din prevederile art. 42 alin.2, art. 24 alin.2, art. 65 Codul familiei și din O.U.G. nr. 26/1997 măsura încredințării unei terțe persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat, privește pe copilul rezultat dintr-o căsătorie existentă, dintr-o căsătorie desființata, desfăcută sau care a încetat, precum și pe copilul din afara căsătoriei, copil care trebuie să se afle în dificultate.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizica sau morală, este periclitata. Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecția ăi asistența revine, în primul rând colectivității locale din care face parte, sprijinită de stat.

Competența de a dispune încredințarea sau plasamentul minorului către o persoana, familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat aparține de regula, Comisiei pentru protecția copilului. Instanța judecătoreasca rămâne competentă în acest sens numai când se pronunța desfacerea căsătoriei art. 42 alin.2 Codul familiei și art. 44 Codul familiei; decăderea din drepturile părintești (art. 109 C. fam.), precum și atunci când, stabilindu-se filiația copilului din afara căsătoriei față de ambii părinți, se constată că aceștia nu sunt în măsura a asigura creșterea și educarea copilului minor.

Încredințarea copilului unei alte persoane, familii sau serviciu public specializat sau plasamentul său sunt masuri de excepție ce pot fi luate de instanța judecătorească numai pentru motive temeinice (art. 42 alin.2 C. fam.) sau de Comisia pentru protecția copilului când copilul se află în dificultate. Persoana, familia sau serviciul public specializat care primesc copilul pentru creștere și educare dobândesc față de acesta numai drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana minorului. Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului încredințat și a dreptului de a administra bunurile copilului revin Comisiei pentru protecția copilului (art. 10 alin.4, alin.5 O.U.G. nr. 26/1997).

Părinții pot sa păstreze legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie, daca este respectat interesul superior al copilului și îi mențin toate drepturile și obligațiile față de copil, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu măsura luată (art. 11 si 13 din O.U.G. nr. 26/1997).

Rezultă, deci, că in sarcina părinților rămâne obligația de întreținere a copilului minor. Aceeași concluzie se desprinde și din art. 42 alin.3 Codul familiei. Din modul de redactare a art. 42 alin.3 Codul familiei rezulta că și îndatorirea de a crește copilul rămâne tot in sarcina părinților, iar literatura juridică mai veche a concluzionat că soluția contrară ar echivala cu decăderea părinților din drepturile părintești.

Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997 care reprezintă in prezent sediul materiei pentru ocrotirea copilului aflat in dificultate, cuprinde insa anumite limitări ale drepturilor părintești care par a contrazice concluzia prezentata anterior. Astfel, se prevede ca, pe durata plasamentului in regim de urgenta si a incredintarii copilului unei persoane, unei familii sau unui serviciu public specializat, se suspenda exercițiul drepturilor pe care le au părinții fata de copil. In cazul celorlalte masuri de protecție a copilului, părinții mențin dreptul la legături personale cu copilul, putând avea cu el un contact permanent si nemijlocit prin efectuarea de vizite sau prin corespondență. Domiciliul copilului este la persoana căreia i-a fost încredințat ea având dreptul de a ține copilul și de a reclama înapoierea lui de la cei care îl țin fără drept.

Consimțământul părinților decăzuți din drepturi la adopția copilului lor, nu este necesar (art.7 alin.2 din O.U.G. nr. 26/1997). Exercitarea drepturilor și a obligațiilor, referitoare la persoana și la bunurile copilului, diferă după cum măsura este dispusă de instanța, in baza dispozițiilor Codului familiei sau de Comisia pentru protecția copilului în baza Ordonanței nr.26/1997.

Secțiunea 5.

Sancțiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii părintești.

1. Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la persoana copilului

A. Încredințarea sau plasamentul copilului unei persoane, unei familii, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat

Această măsură urmărește, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creștere și educare are de suferit datorită neglijenței și lipsei de interes a părinților, dar, in același timp, ea are și caracterul unei sancțiuni pentru culpa părinților în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.

Instanțele judecătorești sunt competente să dispună încredințarea minorilor unor rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, in cazul decăderii din drepturile părintești și in cazul in care filiația din afara căsătoriei a fost stabilita fata de ambii părinți, iar aceștia nu sunt în măsura a asigura creșterea și educarea copilului minor, (art. 42 alin.2, art.109 si art.65 C. fam.).

Comisia pentru protecția copilului poate să ia aceasta măsură in cazurile prevăzute de Ordonanța de Urgența nr. 26/1997, atunci când sănătatea, dezvoltarea fizica, morala sau intelectuală a copilului sunt primejduite în familie.

B. Decăderea din drepturile părintești

Decăderea din drepturile părintești, sancțiune de dreptul familiei, se poate aplica pentru motivele prevăzute de art. 109 alin. 1 Codul familiei și anume, dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac conform ordinii de drept și moralei.

Această sancțiune se poate adopta, astfel cum rezultă din textul citat, care este de strictă interpretare, pentru abateri grave de la îndeplinirea îndatoririlor părintești cu privire la persoana minorului, dar nu și cu privire la bunurile acestuia. Ea se pronunța de instanța judecătoreasca la cererea autoritarii tutelare, citarea acesteia precum și a părinților copilului fiind obligatorie (art.109 alin.2 C. fam.). Legea nu prevede necesitatea ascultării copilului, chiar dacă acesta a împlinit 10 ani, întrucât aprecierile pe care el le-ar face nu sunt în măsura a-i absolvi pe părinți de faptele grave comise.

In cazul în care sancțiunea decăderii din drepturile părintești se dispune numai fata de unul din părinți, ocrotirea părintească se va exercita de către celalalt părinte (art. 98 alin.2 C. fam.), iar când ambii părinți au fost decăzuți din drepturile părintești copilul minor urmează a fi pus sub tutelă (art. 113 Codul familiei). Decăderea, deși se pronunța față de părinți, trebuie raportată la un anumit copil, neextinzându-se și la ceilalți copii pe care persoanele în cauza ii au.

Ca urmare a pronunțării acestei sancțiuni, părintele decade din drepturile și îndatoririle ce formează conținutul ocrotirii părintești, cu excepția îndatoririi de a întreține copilul (art. 110 Codul familiei) și a dreptului de a avea legături personale cu acesta. Legăturile personale vor fi îngăduite de autoritatea tutelară cu condiția să nu se primejduiască creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului (art. 111 Codul familiei).

Daca împrejurările care au dus la pronunțarea decăderii din drepturile părintești au încetat, instanța judecătorească poate reveni asupra măsurii luate (art. 112 Codul familiei).

C. Declararea judecătorească a abandonului de copii

Această sancțiune este reglementată prin Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii și intervine în cazul copiilor aflați în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire, legal constituită sau încredințați în condițiile legii unei persoane fizice, daca părinții s-au dezinteresat de ei în mod vădit, o perioada mai mare de 6 luni. Dezinteres, în sensul acestei legi, înseamnă încetarea imputabila a oricăror legături între părinți si copii, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.

Cererea pentru declararea abandonului se face de către conducerea instituției unde se afla copilul părăsit sau de procuror, în termen de 3 luni de la împlinirea celor 6 luni în care părinții, bunicii sau alte rude apropiate nu au luat legătura cu copilul. Cererea trebuie însoțită de ancheta sociala cu privire la condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psiho-fizică, de instruire și de educare a copilului, condițiile pe care le are etc. Ancheta va cuprinde și opinia autorității tutelare cu privire la cererea de declarare judecătorească a abandonului.

Competența de soluționare a cererii aparține tribunalului județean sau al municipiului București pe a cărui rază teritorială se află sediul instituției de ocrotire sau domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat copilul.

Participarea procurorului la proces este obligatorie și de asemenea este obligatorie citarea părinților, a autorității tutelare și a persoanei (ruda până la gradul IV inclusiv) care a cerut să-i fie încredințat copilul. Când exista o astfel de cerere, făcuta chiar în cursul procesului, abandonul nu va fi declarat. Copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat în instanța.

O data cu declararea abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire sociala sau medicala de stat sau instituției private legal constituite ori, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

Instanța competentă poate decide oricând, la cererea unuia sau a ambilor părinți, redarea exercițiului drepturilor părintești, daca au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului si daca redarea exercițiului acestor drepturi este in interesul copilului.

În cazul în care copilul a fost declarat judecătorește abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimțământul părinților la adopție nu mai este necesar (art. 7 alin.2 din O.U.G. nr. 26/1997).

D. Răspunderea civila a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor

Art. 1000 alin.2 Codul civil instituie o prezumție relativă de culpă împotriva părinților, care sunt ținuți a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor persoane de copiii lor minori.

Răspunderea părinților este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv pentru fapta altei persoane și intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiții.

Condițiile generale ale răspunderii părinților sunt existența prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a raportului de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu, iar condițiile speciale sunt: copilul sa fie minor și să aibă locuința la părinții șai.

După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții acționează tripla prezumție legală referitoare la:

– fapta ilicită a părinților constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor privind supravegherea, educarea sau creșterea minorului;

– existenta raportului de cauzalitate între fapta părinților și fapta ilicită a minorului și,

– existenta vinei părinților în neîndeplinirea obligațiilor.

Fundamentarea răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori a fost larg discutată în doctrina și jurisprudență. Opiniile formulate au întemeiat aceasta răspundere pe neîndeplinirea de câtre părinți a obligației de supraveghere a copiilor lor minori, pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și acelei de educare a copilului sau pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și a celei de creștere a copilului minor.

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un proces de extindere in condițiile actuale ale informatizării societății. Astfel, in literatura juridica recentă s-a subliniat, bazat pe studii sociologice și criminologice, că o mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenți pasionați de calculator și, uneori, chiar copii.

E. Răspunderea contravențională

Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice, următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții:

– constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârșirii de acțiuni ilicite, contrare ordinii si liniștii publice si a normelor de conviețuire sociala, precum si actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupări;

– apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoana aptă de muncă, precum și determinarea unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte;

– organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele autorizate potrivit legii – de natura sa lezeze bunele moravuri;

– atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obține foloase materiale, precum și îndemnul sau determinarea unei persoane la săvârșirea acestor fapte;

– servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflați în vădita stare de ebrietate, precum și a minorilor;

– alungarea din locuința comuna a soțului sau a soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere;

– îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârșirea de contravenții;

– neluarea de câtre părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat spre creștere și educare un minor în vârsta de până la 16 ani sau care au in îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;

– lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi si minor), de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi.

Aceste contravenții pot fi săvârșite de părinți sau de copiii lor minori și au o influență negativă asupra ocrotirii părintești. Ele sunt sancționate cu închisoare contravențională sau amenda. Potrivit art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr. 61/1991 sancțiunea închisorii contravenționale poate fi aplicata minorilor numai daca au împlinit 16 ani, in acest caz, limitele sancțiunii prevăzute de lege se reduc la jumătate. In cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani, se aplica dispozițiile Ordonanței de Urgenta nr.26 /1997 privind protecția copilului aflat in dificultate. Contravenientului minor trebuie sa i se asigure asistenta juridică in condițiile legii, iar participarea procurorului la judecarea cazurilor in care sancțiunea amenzii este apreciată de agentul constatator ca neîndestulătoare, este obligatorie. Instanța va dispune si citarea părinților sau a reprezentantului legal al minorului.

F. Răspunderea penala

a) Interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii de infracțiuni

Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 Cod penal se afla și interzicerea drepturilor părintești. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 Cod penal pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci si a drepturilor părintești, se aplica facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puțin doi ani și instanța constată ca față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aceasta pedeapsa este necesară, și obligatorie când legea prevede expres aceasta pedeapsă. Condiția privitoare la cuantumul pedepsei aplicate, ceruta în cazul aplicării sale facultative, trebuie sa fie îndeplinită și în cazul aplicării ei obligatorii. Instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi în cazul săvârșirii infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 Cod penal, sau incest, prevăzută de art.203 Cod penal. Codul penal prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 329.

Interzicerea drepturilor părintești ca pedeapsă complementară începe după executarea pedepsei principale a închisorii sau după ce aceasta pedeapsă se consideră executată prin grațiere sau prescripția executării. Ea este temporară, durata trebuind să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătorești de condamnare.

Spre deosebire de pedepsele complementare, art. 71 Cod penal prevede interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, printre care sunt și drepturile părintești, ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toata durata pedepsei cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia și de gravitatea faptei comise. Aplicarea acestei pedepse accesorii (interzicerea drepturilor părintești și a drepturilor de a fi tutore sau curator) este lăsată la latitudinea instanței în cazul în care se dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă (art. 71 alin. ultim Cod penal).

b) Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată

Codul penal, in art. 112 lit.g, se referă la aceasta măsura de siguranța ce are rolul de a preveni actele de violenta fizica sau psihica împotriva membrilor familiei. Măsura este reglementata de art. 1181 C. pen., care prevede ca atunci când instanța de judecata constata ca prezenta in locuința familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puțin un an, pentru loviri sau orice alte acte de violenta cauzatoare de suferințe fizice si psihice, săvârșite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, poate lua fata de aceasta, la cererea parții vătămate, măsura interzicerii de a reveni in locuința familiei, pe o durata de pana la 2 ani.

c) Abandonul de familie

Comiterea acestei infracțiuni prevăzută de art. 305 Cod penal este pedepsită alternativ cu închisoarea sau cu amenda și consta în săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere a uneia dintre următoarele fapte:

 părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

 neîndeplinirea cu rea-credința a obligației de întreținere prevăzuta de lege;

 neplata cu rea-credința, timp de doua luni a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească.

In ultima modalitate, săvârșirea infracțiunii este sancționata doar cu închisoarea.

Astfel cum se poate observa din conținutul infracțiunii stabilit de legiuitor, faptele incriminate prin art. 305 Cod penal, constau in activitatea care vizează în mod direct neîndeplinirea îndatoririlor părintești si in principal a obligației de întreținere.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție, specific fiind din punct de vedere procedural faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea parților înlătură răspunderea penală.

O situație specială este și aceea prevăzută de alin.4 al art. 305 Cod penal care prevede că, daca părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța poate pronunța împotriva acestuia o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal.

c) Relele tratamente aplicate minorului

Potrivit art. 306 Cod penal această infracțiune constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Doctrina și practica judecătorească au reținut ca fapte ce se integrează în conținutul acestei infracțiuni: aplicarea de lovituri corporale grave; expunerea la îmbolnăvire; alungarea din casa; lipsirea de libertate; obligarea minorului la practicarea cerșetoriei sau prostituției; punerea minorului să asiste la acte cu caracter obscen etc. Astfel de fapte prejudiciază grav creșterea si educarea copilului minor constituind abateri periculoase de la finalitatea ocrotirii părintești. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1-5 ani.

d) Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

Art. 307 Cod penal incriminează sub denumirea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, în alin. 1 “reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul, potrivit legii, dacă creșterea și educarea copilului ar fi primejduită …”, iar în alin.2 “fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul in condițiile stabilite de parți sau de organul competent”.

Astfel cum se observă din conținutul textului, în alin.1 legiuitorul vorbește de minorul încredințat “potrivit legii”, iar în alin.2 de minorul încredințat “prin hotărâre judecătorească”. După apariția Ordonanței de Urgenta nr. 26/1997, încredințarea minorului a cărui dezvoltare fizică, morală sau intelectuală, ori a cărui sănătate este primejduita în familie, unei persoane sau familii, se face de către Comisia pentru protecția copilului, astfel că se va realiza conținutul infracțiunii, în forma prevăzuta de art. 307 alin.2, și atunci când faptele acolo precizate se săvârșesc față de minorul încredințat prin hotărârea Comisiei și nu numai cu privire la cei încredințați prin hotărâre judecătorească.

In cazul celei de a doua modalitați de săvârșire a infracțiunii fapta trebuie săvârșită în mod repetat, așa încât să rezulte că este vorba de o tendință sistematică de a întrerupe legăturile minorului cu părinții săi. Fapta nu constituie infracțiune dacă minorul refuză să ia contact cu părinții săi, iar refuzul este urmarea exprimării voinței sale, libere de orice constrângere.

e) Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji

Aceasta infracțiune este prevăzută în art. 314 Cod penal și consta în “părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putința de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit art. 314 alin.2, “Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârșirea faptei, și reia de bunăvoie îndatoririle”.

2. Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului.

A. Răspunderea părinților pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor

Părinții au, potrivit art. 105 alin.1 Codul familiei, îndatorirea de a administra bunurile copilului minor și de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani. La fel ca tutorele (art. 141 Codul familiei), ei răspund dacă în calitatea lor de administratori, au pricinuit minorului pagube. Răspunderea lor este solidară (art. 1003 Cod civil) daca au administrat împreună și de comun acord bunurile minorului.

B. Gestiunea frauduloasă

Aceasta infracțiune este prevăzuta de art. 214 Cod penal. Ea se săvârșite ca urmare a neîndeplinirii in condiții corespunzătoare a îndatoririi de administrare a bunurilor minorului de câtre părinți sau cei ce au aceasta însărcinare, daca s-a pricinuit o paguba cu rea-credința. In actuala reglementare fapta se sancționează numai cu închisoarea, pedeapsa alternativa a amenzii, nemaifiind prevăzută.

CAPITOLUL II

OCROTIREA MINORULUI PRIN TUTELA.

Secțiunea 1

Noțiune și caractere.

Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului, legislația actuală cuprinde dispoziții în acest domeniu atât în Codul familiei, care constituie dreptul comun în materie, cât și în legi speciale.

Ocrotirea copilului, educarea și pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc în societate și a respecta normele morale și de conviețuire socială, precum și ordinea de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme și organizații de stat sau neguvernamentale.

Aceasta instituție, ca și curatela, este reglementată de Codul familiei și privește protejarea minorului lipsit de ocrotire părintească, respectiv a celui care necesită reprezentare provizorie, în cazuri speciale.

Prin tutela minorului, ca instituție juridica, se înțelege ansamblul dispozițiilor legale, care reglementează ocrotirea unui minor de către o alta persoană decât părinții săi – tutorele – sub supravegherea, controlul și îndrumarea permanentă a autoritații tutelare.

In sens restrâns tutela a fost definită ca fiind ”o sarcină gratuită și obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumita tutore, este chemată a exercita drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor, ai cărui părinți sunt decedați ori în imposibilitatea permanentă de a-și exercita atribuțiile” sau, altfel spus „mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire părinteasca”.

Tutela are următoarele caractere:

a) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 Codul familiei)

Ea se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire părintească și are ca scop suplinirea acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au săvârșit fapte antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în propria familie, nu pot fi tutore.

b) Tutela este o sarcina legală, obligatorie (art. 118 Codul familiei)

Cel numit tutore nu poate refuza această sarcina, cu excepția cazului în care se află într-una din următoarele situații: are vârsta de 60 de ani împlinita; este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; crește și educă 2 sau mai mulți copii, exercită o alta tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.

Din excepțiile prevăzute de textul legal rezultă importanta care trebuie acordată acestei sarcini, astfel că, dacă o persoana nu o poate îndeplini corespunzător, datorita problemelor familiale, profesionale sau de alta natură, poate refuza numirea ca tutore.

c) Tutela este o sarcina gratuita (art. 121 Codul familiei)

Totuși, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, autoritatea tutelară va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o remunerație care nu va depăși 10% din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter reflectă și autonomia patrimonială dintre minor și tutore, conform căreia tutorele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor tutorelui.

d) Tutela este o sarcina personală

Tutorele este desemnat de autoritatea tutelară în considerarea persoanei acestuia, astfel ca sarcina să nu poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situații care-l împiedica sa-și exercite îndatoririle, tutorele trebuie să solicite autoritarii tutelare înlocuirea sa.

e) Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea și controlul autoritații tutelare (art.136 Codul familiei)

Pentru exercitarea acestui control, delegații autoritarii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuința lor si sa se informeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiți, crescuți si educați.

Principiile tutelei sunt:

Principiul generalității tutelei – constituie faptul că aceasta se instituie ori de cate ori un copil minor este lipsit de ocrotire părinteasca ;

Principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului – acest principiu rezulta din art. 114 C. fam., fiind o modalitate de înfăptuire a ocrotirii minorului, tutela are drept scop promovarea intereselor acestuia, in interesul ca prin instituirea, modul de exercitare si prin încetarea tutelei, se urmărește in primul rând satisfacerea intereselor minorului(1) ;

Principiul independenței patrimoniale dintre minor și tutore – aceasta reprezintă o aplicație a principiului separației juridice dintre patrimoniul părinților si cel al copilului, consacrat in mod expres de art.106 C. fam., reglementare din care rezulta ca, aceasta separație de patrimonii, se menține pe întreaga durata de existenta a tutelei ;

d) Principiul exercitării tutelei sub controlul si sub supravegherea autoritarii tutelare – un asemăna principii rezulta din conținutul dispozițiilor art.136 C. fam., potrivit cărora „autoritatea tutelara va exercita un control efectiv si continuu asupra modului in care tutorele si îndeplinește îndatoririle sale cu privire la minor si bunurile acestuia, prin aplicarea dispozițiilor art.108 alin.2 Codul familiei.

Secțiunea 2.

Deschiderea tutelei.

Tutela minorului, ca instituție juridică, grupează ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore și care-și exercită atribuțiile sub supravegherea autoritații tutelare.

Tutela se deschide când minorul este lipsit de ocrotire părintească, deci de îngrijirea ambilor părinți, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113 Codul familiei, și anume:

 ambii părinți sunt morți sau declarați morți;

 ambii părinți sunt necunoscuți sau dispăruți;

 ambii părinți sunt puși sub interdicție;

 ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești.

Un alt caz de deschidere al tutelei este cel reglementat de art. 22 alin. (4) din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997. Astfel, la desfacerea adopției, instanța, considerând că nu este în interesul minorului ca părinții firești să redobândească drepturile și obligațiile părintești, poate decide o altă măsura de protecție, care ar putea fi și tutela minorului.

Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, chiar dacă instituirea tutelei s-a decis de către instanța judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude. În cercetările pe care trebuie să le efectueze, autoritatea tutelară va avea în vedere și dispozițiile art. 117 Codul familiei care prevăd expres cazurile de excludere de la sarcina tutelei. Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicție; cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătoreasca, precum si cel cu rele purtări; cel lipsit potrivit legii speciale, de dreptul de a alege si de a fi ales; cel care, exercitând o alta tutela a fost îndepărtat din aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi provizoriu, un curator care sa reprezinte interesele minorului.

Secțiunea 3

Drepturile și îndatoririle tutorelui.

a) Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului

Conținutul tutelei în aceasta privința este identic cu cel al ocrotirii copilului prin părinții firești. Tutorele are obligația de a ocroti minorul și de a-i asigura locuința, dar și dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

b) Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului

Întinderea drepturilor și obligațiilor tutorelui sub aspect patrimonial depinde de vârsta minorului.

 Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile.

Ca urmare, actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama minorului. Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviințare prealabilă, acte de conservare a patrimoniului minorului și acte de administrare a patrimoniului care pot include chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a bunurilor de valoare mică și care nu sunt folositoare minorului (art. 129 Codul familiei alin. final).

Actele de dispoziție pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani numai cu încuviințarea prealabilă a autoritații tutelare. În această categorie, textul legal (art. 129 alin. (2) Codul familiei) cuprinde: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile sale patrimoniale, orice acte care depășesc dreptul de a administra. În această ultima categorie trebuie inclusă și o eventuală tranzacție având ca obiect bunurile minorului, întrucât tranzacția este asimilată unui act de dispoziție.

Încuviințarea autoritații tutelare mai este necesară și pentru plata creanțelor pe care le au față de minor, tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, precum și pentru ridicarea sumelor și hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la o casă de păstrare de stat (art. 126 alin. (2) si art. 131 Codul familiei).

Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice, considerate prejudiciabile pentru minor, chiar dacă ar exista încuviințarea autoritații tutelare. Astfel de acte sunt:

– contractele de donație și cele prin care se garantează obligația altuia (art. 129 alin. (1) Codul familiei)

– actele juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreapta ori frații și surorile tutorelui, de o parte și minor de alta (art. 128 Codul familiei).

 Când minorul a împlinit 14 ani, deci are capacitate de exercițiu restrânsă, el încheie singur acte civile, însă cu încuviințarea prealabila a tutorelui.

Nemaifiind total lipsit de capacitate de exercițiu, minorul poate încheia singur, fără nici o încuviințare anumite acte juridice ca de exemplu:

– acte de dreptul familiei – minora de 16 ani se poate căsători, minorul care a împlinit 10 ani trebuie sa-și dea consimțământul la adopție;

– acte de drept civil – minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din averea sa și poate să accepte o donație fără sarcini sau condiții, să încheie acte de administrare si de conservare.

– acte de dreptul muncii – încheierea și executarea contractului de muncă de către minorul care a împlinit 16 ani.

Actele de dispoziție nu pot fi încheiate fără încuviințarea tutorelui, iar pentru actele ce l-ar putea prejudicia este nevoie de încuviințarea prealabila a autoritarii tutelare (este vorba despre actele pentru încheierea cărora și tutorele minorului sub 14 ani are nevoie de încuviințarea autoritarii tutelare).

În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autoritarii tutelare dări de seama periodice privitoare la activitatea sa, precum și o dare de seamă generală, atunci când tutela încetează.

Secțiunea 4

Răspunderea tutorelui.

Întrucât sarcina tutelei este deosebit de importantă și poate avea urmări asupra dezvoltării psihico-fizice și sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit răspunderea tutorelui diferit, funcție de natura și consecințele faptelor sale.

a) Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială.

Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când savarșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore (art. 138 alin. (2) Codul familiei ).

Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 Cod civil. Aceasta formă a răspunderii operează chiar și în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terți prin fapta sa.

b) Răspunderea administrativă intervine, ca și în cazul părinților, în cazul săvârșirii unor contravenții. Sancțiunea aplicabila este amenda sau închisoarea contravenționala.

c) Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârșite sunt grave și întrunesc elemente constitutive ale unei infracțiuni ca: rele tratamente aplicate minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji etc.

Secțiunea 5

Încetarea funcției tutorelui.

Cauzele care determină încetarea funcției tutorelui sunt legate de persoana acestuia. De aceea, încetarea funcției tutorelui nu înseamnă neapărat și încetarea tutelei, aceasta din urmă intervenind pentru cauze legate de persoana celui aflat sub tutelă.

Funcția tutorelui încetează in următoarele situații :

decesul tutorelui ;

îndepărtarea de la tutelă ; tutorele este îndepărtat dacă în timpul tutelei se ivește vreuna din cauzele de incapacitate de a fi tutore, prevăzute în art. 117 Codul familiei sau dacă savârșește un abuz, o neglijență grea sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, ori nu-și îndeplinește mulțumitor sarcina potrivit art. 138 alin. 2 Codul familiei.

– înlocuirea tutorelui la cererea sa, daca pe parcursul exercitării tutelei apare oricare din situațiile care, la instituirea tutelei, indreptatesc pe cel in cauza sa refuze sarcina tutelei (art. 118 C. fam.)

– numirea unui alt tutore, in cazul in care minorul este pus sub interdicție (art. 150 C. fam.)

Daca la încetarea funcției tutorelui nu încetează insasi tutela, pana la numirea noului tutore, autoritatea tutelara va desemna un curator (art.139 C. fam).

Secțiunea 6

Încetarea tutelei.

Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel de situații

– împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;

– căsătoria minorei peste 16 ani și dobândirea capacitații depline de exercițiu de câtre aceasta;

– părinții minorului au fost identificați, au reapărut (în urma dispariției sau a declarării morții) sau li s-a ridicat sancțiunea decăderii din drepturile părintești;

– minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;

– a fost ridicată punerea sub interdicție pronunțată împotriva părinților firești ai minorului. Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcției tutorelui, aceasta din urmă intervenind într-un număr mai mare de situații. Ca urmare, încetarea funcției tutorelui are loc la încetarea tutelei, dar și când tutorele moare, a fost îndepărtat de la tutelă (când se ivește vreun caz prevăzut de art. 117 Codul familiei care-l fac incapabil de a fi tutore) sau a fost înlocuit (la cererea sa, în cazurile prevăzute de art. 118 alin. (2) si (3) Codul familiei).

CAPITOLUL III

AUTORITATEA TUTELARA.

Secțiunea 1

Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească.

Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească pot fi grupate în felul următor:

a) Atribuții ca organ de control și îndrumare.

Autoritatea tutelară este obligată să exercite controlul asupra felului în care părinții își exercită drepturile și își execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului (art. 108 alin. 1 din Codul familiei).

Controlul se poate înfăptui din oficiu și la plângerea sau sesizarea oricărei persoane ori organizații care ar socoti că intervenția autorității tutelare este necesară.

Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuința sa și să se informeze, pe orice cale, despre felul în care acesta este crescut, iar la nevoie ei vor da îndrumări pe care le consideră necesare (art. 108 alin. 2 din Codul familiei);

b) Atribuții ca organ de decizie.

Autoritatea tutelară are dreptul să decidă în următoare materii:

– rezolvă neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, după ce ascultă pe aceștia (art. 99 din Codul familiei);

– poate da încuviințare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore, ori să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale (art. 102 Codul familiei);

– încuviințează părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura, sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art. 111);

– verifică la fața locului toate bunurile minorului, întocmind potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, un inventar (art. 126);

– stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale; această sumă poate fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit cu împrejurările (art. 127 alin. 1 și 2);

– încuviințează ridicarea de către părinți a sumelor de bani care întrec nevoile minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și a hârtiilor de valoare care sunt depuse, în numele minorului, la o casă de păstrare de stat (art. 131);

– numește un curator în caz de interese contrarii între părinte și copil (art. 132 Codul familiei);

– verifică socotelile cu privire la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale, dând descărcare tutorelui dacă sunt regulat întocmite și corespund realității (art. 135);

– hotărăște, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție urmează să fie îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară (art. 149 alin. 2);

c) Atribuții ca organ de sesizare.

În cazurile prevăzute de lege, autoritatea tutelară poate sesiza instanța judecătorească pentru luarea unor măsuri cerute de interesul minorului.

Actul prin care autoritatea tutelară își exercită atribuțiile de sesizare nu este act administrativ, ci act de drept procesual civil.

Atribuțiile autorității tutelare sunt următoarele:

– cererea de modificare a măsurilor luate prin hotărârea de divorț cu privire la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 1);

– cererea pentru decăderea părintelui din drepturile părintești, în cazul în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac în mod corespunzător (art. 109 alin. 1);

– cererea pentru punerea sub interdicție a copilului minor (art. 143) ori pentru ridicarea interdicției (art. 151);

d) Atribuții în cazurile în care legea prevede ascultarea autorității tutelare.

Legea prevede ascultarea autorității tutelare, de către instanța judecătorească, în procesele civile privind:

– încredințarea copilului minor în cazul căsătoriei putative, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului cu privire la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii (art. 24 alin. 2);

– încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unor rude sau altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire, în cazul divorțului (art. 42 alin. 1 și 2);

– modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 2);

– încredințarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului (art. 65);

– stabilirea locuinței copilului minor, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună și nu au ajuns la un acord cu privire la locuința copilului (art. 100 alin. 3);

Secțiunea 2

Competența teritorială a autorității tutelare.

Determinarea competenței teritoriale a autorității tutelare se face, potrivit art. 159 din Codul familiei, de regulă, după domiciliul minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate.

În cazul în care locuința copilului nu coincide cu domiciliul său competența aparține autorității tutelare de la locuința copilului – în măsura în care este vorba de controlul îndeplinirii îndatoririlor și exercitării drepturilor părintești privitoare la persoana copilului ori de atribuțiile legate de aceste drepturi și îndatoriri care revin celei de-a treia persoane – și autorității tutelare de la domiciliul minorului, în măsura în care este vorba de atribuții legate de drepturile și îndatoririle părintești privind bunurile copilului.

CAPITOLUL IV

OCROTIREA MINORULUI PRIN CURATELA.

Curatela reprezintă o instituție de ocrotire a minorului care are caracter temporar și subsidiar. Curatela nu este specifica ocrotirii persoanelor lipsit de capacitate de exercițiu, ci poate interveni și în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive, nu-i pot îngriji interesele (art.152 Codul familiei).

Sunt doua feluri de curatelă :

1. curatela incapabilului, care este instituită pentru ocrotirea vremelnică a unei persoane lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă;

2. curatela propriu-zisă, este instituită pentru ocrotirea unei persoane capabile, aflată în imposibilitatea de a-și administra singură bunurile, datorită unor situații speciale.

Secțiunea 1

Curatela minorului

Reprezintă mijlocul juridic, cu caracter temporar și subsidiar de ocrotire a minorului. In principiu, curatelei minorului ii sunt aplicabile regulile tutelei minorului, întrucât ea este considerata o „tutela ad-hoc”.

Curatela minorului se instituie potrivit Codului familiei astfel :

– când exista contrarietate de interese între ocrotitorul legal și minor, părinte sau tutore; acestea apar de obicei in materie succesorala, in caz de partaj ; daca sunt mai mulți copii minori care au interese contrare între ei, pentru fiecare se va numi un curator.(art. 132 si 105 Codul familiei);

– când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat sa-și îndeplinească îndatoririle (art. 152 lit. c) Codul familiei);

– când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o perioada mai îndelungată (art. 139 Codul familiei);

– până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului (art. 146 Codul familiei). Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei.

Întrucât curatelei minorului i se aplica regulile tutelei, exercitarea curatelei, încetarea acesteia si răspunderea curatorului sunt similare celor prezentate in cazul tutelei. Curatela încetează odată cu încetarea cauzelor care au determinat instituirea ei.

Secțiunea 2

Curatela propriu-zisa.

Codul familiei prevede ca, autoritatea tutelara va putea institui curatela si in cazul persoanelor care au capacitate de exercițiu deplina in următoarele cazuri :

dacă, din cauza bătrâneții, sănătății, a bolii, o persoană nu poate să-și administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții mulțumitoare și, din motive temeinice nu-și poate numi un reprezentant

dacă, din cauza bolii sau alte motive, o persoana, deși capabila, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sa ia masurile necesare in cazuri in a căror rezolvare nu suferă amânare

dacă, din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei

dacă o persoana a dispărut fără a avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general

In cazul în care au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicata de autoritatea tutelara la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre persoanele prevăzute de art.115 Codul familiei ori din oficiu.

CAPITOLUL V

PROTECȚIA COPILULUI AFLAT IN DIFICULTATE.

Situația acestei categorii speciale de minori este reglementată prin Ordonanța de Urgența nr.26/1997(1) al cărei domeniu de aplicare este delimitat prin chiar textul art. 1 alin. (1) si (2).

Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu, iar copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizică sau morală, este periclitată. Din interpretarea sistematica a textului legal corelat cu art. 8 al aceleia ordonanțe, se desprinde concluzia că un copil se poate afla în dificultate întrucât, fie este lipsit de ocrotire părintească, fie părinții nu își îndeplinesc corespunzător drepturile și îndatoririle referitoare la persoana copilului.

Astfel de situații pot apărea când părinții sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați morți sau dispăruți, si decăzuți din drepturile părintești sau când copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătoreasca definitiva sau când instanța judecătoreasca nu a hotărât încredințarea lui unei familii sau unei persoane, în condițiile legii.

Secțiunea 1

Organismele prin intermediul cărora se exercita protecția copilului aflat în dificultate

Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecție și asistență revine, în primul rând, colectivității locale din care face parte, aceasta urmând a fi sprijinita de stat.

Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenta, inclusiv sexuala, vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenta, de rele tratamente sau de exploatare, indiferent în grija cui se afla copilul.

În exercitarea atribuțiilor pe care aceasta responsabilitate le incumbă, în subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale, și ale sectoarelor municipiului București se înființează Comisia pentru protecția copilului și serviciul public specializat pentru protecția copilului.

Finanțarea activității acestora se face de la bugetele consiliilor județene si al sectoarelor municipiului București, numai cheltuielile pentru plata alocației ce se acorda familiilor ce iau copii în plasament se suporta de la bugetul de stat. Tot în scopul protecției copilului a fost înființata Autoritatea Naționala pentru Protecția Copilului si Adopție, organ de specialiste al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, în subordinea Guvernului. Autoritatea aplica politicile si elaborează strategiile în domeniul promovării drepturilor copilului, al îngrijirii si al protecției copiilor aflați în dificultate si a celor cu handicap, precum si în domeniul adopției.

A. Comisia pentru protecția copilului (art. 5, 21, 31-34 din Ordonanța de Urgenta nr.26/1997)

Comisia pentru protecția copilului este un organ de specialitate al Consiliului județean care coordonează activitatea autoritarilor administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale de pe teritoriul județului, în domeniul autoritarii tutelare si al protecției drepturilor copilului.

Comisia se înființează prin hotărâre a Consiliului Județean, este alcătuită din 11 membri, dintre care un președinte si doi vicepreședinți si ia hotărâri cu majoritatea voturilor membrilor care o alcătuiesc. Activitatea Comisiei de desfasoara prin ședințe ordinare, lunare si ședințe extraordinare, convocate de câte ori este necesar.

Competenta teritoriala a Comisiei este determinata de domiciliul copilului sau de locul în care acesta a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost parazit.

• Procedura în fața Comisiei pentru protecția copilului

Ședințele Comisiei nu sunt publice. La lucrări vor fi chemați părinții, copilul care a împlinit10 ani, persoana, familia sau organismul privat care dorite sa-i fie încredințat sau dat în plasament copilul, alte persoane ce pot da relații în cauza si a căror prezenta este considerata utila de câtre Comisie.

Comisia va analiza, obligatoriu, raportul referitor la ancheta psiho-sociala a copilului, raport ce va fi prezentat de specialistul serviciului public specializat pentru protecția copilului, care a instrumentat cauza.

Raportul va cuprinde date privind personalitatea, starea fizica si mentala a copilului, antecedentele acestuia, condițiile în care a fost crescut si în care a trăit, orice alte date referitoare la crederea si educarea copilului care pot folosi Comisiei, precum si propunerea unei masuri de protecție a copilului.

Textul Ordonanței de Urgență, astfel cum a fost aprobat prin Legea nr. 108/1998, prevede necesitatea de a se asigura copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra masurilor de protecție ce urmează a fi luate în privința sa. Poziția copilului urmează a fi cunoscuta de Comisie, fie direct, în cadrul ședințelor sale, fie prin intermediul rapoartelor serviciului public specializat. Deși legea nu prevede modalitatea concreta, consideram ca poziția copilului ar trebui sa fie cunoscuta în mod direct si nemijlocit de Comisie, prin discuții cu copilul.

Comisia trebuie sa soluționeze cauza în termen de cel mult 15 zile de la data sesizării, hotărârea luata fiind executorie. Ea se comunica părinților, persoanei, familiei sau organismului privat căruia i-a fost încredințat sau dat în plasament copilul, copilului peste 10 ani, Direcției de munca si protecție sociala, serviciului public specializat pentru protecția copilului si organelor financiare, daca s-a stabilit plata unei contribuții în sarcina părinților.

Hotărârea Comisiei poate fi atacata în condițiile dreptului comun, acțiunea fiind scutita de taxa de timbru (art. 34 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997).Pentru a delimita competenta Comisiei de cea a instanțelor de fond, în practica s-a subliniat ca oricând cererea de încredințare a copilului unei persoane, familii sau serviciu specializat este motivata de împrejurarea ca dezvoltarea fizica sau morala a copilului este periclitata, competenta revine comisiei, iar în celelalte cazuri în care doar s-au schimbat temeiurile ce au stat la baza incredintarii, competenta revine instanței de judecata1

• Atribuțiile Comisiei pentru protecția copilului

Comisia are următoarele atribuții (art. 18, 38 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997).

– să verifice si sa reevalueze, cel puțin o data la 3 luni, împrejurările legate de încredințarea sau plasamentul copilului, pe baza rapoartelor si propunerilor prezentate de serviciul public specializat sau organismul privat autorizat;

– să revoce sau sa înlocuiască măsura stabilita în condițiile legii, când s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurii;

– să încredințeze sau sa dea în plasament copilul altei familii sau persoane, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat, daca interesul superior al copilului o impune;

– să sesizeze instanța competentă, daca împrejurările care au determinat decăderea părinților din drepturile părintești au încetat sa existe;

– să supună pe părinții copilului unei perioade de proba de minimum 3 luni, în cazul revenirii acestuia în mediul sau familial;

– să controleze activitatea desfășurată de organismele private autorizate, putând chiar sa solicite instanței dizolvarea acestora daca activitatea lor a devenit ilicita, contrara bunelor moravuri sau ordinii publice. Aceste Comisii au atribuții si în cadrul procedurii adopției.

B. Serviciul public specializat pentru protecția copilului (art. 6, 17, 19 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997)

Serviciul public specializat funcționează ca instituție publica de interes local, cu personalitate juridica si se înființează prin hotărâre a Consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București.

Activitatea sa este coordonata de secretarul Consiliului județean,respectiv de secretarul consiliului local al sectoarelor municipiului București.

În cadrul serviciilor publice specializate vor funcționa centre de plasament si centre de primire a copilului prin intermediul cărora se va asigura dezvoltarea armonioasa a copilului încredințat sau dat în plasament acestor servicii(1). Astfel de centre de plasament se pot organiza si în cadrul organismelor private autorizate.

 Atribuțiile serviciului public specializat pentru protecția copilului (art. 6 alin. (2), art.17)

Acest serviciu îndeplinește următoarele atribuții:

– propune Comisiei pentru protecția copilului masurile de protecție a copilului aflat în dificultate si asigura aplicarea acestora;

– identifica familii sau persoane cărora sa le poată fi încredințat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia pana la gradul al patrulea inclusiv;

– determina opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia sau la persoana propusa pentru a-l primi în încredințare sau în plasament si o aduce la cunoștința Comisiei pentru protecția copilului;

– asigura asistenta si sprijin familiei sau persoanei atât înainte, cât si după încredințarea sau plasamentul copilului;

– oferă asistenta si sprijin părinților copilului pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul sau familial;

– asigura spatii speciale în cadrul sau în afara centrelor de plasament pentru contactul nemijlocit al copilului cu părinții șai;

– supraveghează familiile si persoanele cărora le-a fost încredințat sau dat în plasament un copil, pe toata durata acestei masuri, precum si pe părinții copilului, după revenirea acestuia în mediul familial;

– prezintă rapoarte si propuneri Comisiei pentru protecția copilului cu privire la toate atribuțiile sale, trimestrial sau la cererea acesteia;

– exercita atribuțiile stabilite de lege în domeniul adopției.

Secțiunea 2

Organismele private care desfasoara activitati în domeniul protecției copilului

(art. 35-38 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997).

Organismele private se constituie conform Legii nr. 21/1924 în persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, cu avizul Departamentului pentru Protecția Copilului si al Ministerului Educației Naționale. În cazul în care obiectivele statutare ale organismului privat cuprind si activitati pentru alte categorii sociale decât copiii, instanța judecătoreasca va cere si avizul Ministerului Muncii si Protecției sociale.

Organismele private de naționalitate româna, legal constituite, trebuie sa obtina autorizarea Comisiei pentru protecția copilului în a cărei raza teritoriala își au sediul social, iar cele străine, autorizarea Departamentului pentru protecția copilului. Organismele private străine pot fi autorizate sa desfasoara activitati în domeniul protecției copilului pe teritoriul României, numai daca sunt reprezentate de organisme private de naționalitate româna, autorizate.

Autorizația se eliberează pentru o perioada de un an, iar reînnoirea este condiționata de prezentarea rapoartelor de activitate anuale sau la cererea autoritarilor administrației publice competente sa emită autorizația.

Secțiunea 3

Masurile privind protecția copilului aflat în dificultate.

Aceste măsuri prevăzute în art. 7 al Ordonanței de Urgență nr. 26/1997 sunt următoarele:

a) încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat;

b) încredințarea copilului în vederea adopției;

c) plasamentul copilului la o familie sau o persoana, la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat;

d) plasamentul copilului în regim de urgenta;

e) încredințarea provizorie a copilului câtre serviciul public specializat;

f) plasamentul copilului într-o familie asistata.

În alegerea unei masuri se va tine cont de necesitatea unei continuitatea raționale în educarea copilului, precum si de originea sa etnica, religioasa, culturala sau lingvistica.

Alături de aceste masuri, copiilor care au săvârșit fapte penale, li se aplica:

– masuri educative, daca nu răspund penal

– masuri educative sau pedepse, daca răspund penal, funcție de gravitatea faptei săvârșite.

a) Încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat

Aceasta măsură se dispune de Comisia pentru protecția copilului în cazul în care părinții copilului sunt necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești si nu a fost instituita tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătoreasca nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau persoane, în condițiile legii.

Serviciul public specializat trebuie sa identifice si sa propună Comisiei o persoana sau familie, cu prioritate dintre rudele minorului, căruia acesta sa le fie încredințat.

Persoana sau familia trebuie sa consimtă la încredințare si sa prezinte condițiile materiale si garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. În cazurile enumerate mai sus, drepturile părintești asupra copilului se exercita de câtre Consiliul județean prin Comisia pentru protecția copilului.

Daca nu au fost identificate persoane sau familii corespunzătoare pentru a le fi încredințat copilul, Comisia poate hotărî încredințarea acestuia serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat, pana la găsirea unei familii sau persoane corespunzătoare sau pana la încredințarea copilului în vederea adopției.

Rezulta a ader, ca încredințarea copilului unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat reprezintă o măsura cu caracter subsidiar si temporar.

 Ocrotirea copilului în perioada incredintarii

Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredințat copilul au fata de acesta numai drepturile si obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia, exercitarea dreptului de a încheia sau încuviința acte juridice si de a administra bunurile minorului revenind Comisiei pentru protecția copilului.

În ceea ce privite persoana copilului, încredințarea produce următoarele efecte:

– domiciliul copilului este, pe toata durata incredintarii, la acea persoana;

– persoanele cărora copilul le-a fost încredințat exercita drepturile părintești referitoare la persoana copilului;

– educația școlara nu poate fi schimbata decât în interesul copilului, iar credința religioasa se schimba numai în cazuri excepționale si numai cu aprobarea Comisiei. În ambele cazuri se cere poziția copilului capabil de discernământ;

– părinții pot păstra legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie si cu respectarea interesului superior al copilului.

Așa cum am anticipat deja, cu privire la bunurile copilului, efectele incredintarii sunt:

– dreptul de a încheia acte juridice în numele copilului sau de a-i încuviința actele, ca si dreptul de administrare a bunurilor sale revin Comisiei pentru protecția copilului;

– în termen de 15 zile de la încredințare se inventariază bunurile minorului;

– înstrăinarea acestora se poate face numai daca actul răspunde unor necesitați sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil, de câtre serviciul public specializat, cu aprobarea Comisiei. Sumele rezultate se depun în cont personal pe numele copilului si nu pot fi ridicate decât cu acordul Comisiei;

– anual trebuie prezentate Comisiei rapoarte financiar-contabile privind administrarea bunurilor copilului, iar la încetarea masuri de încredințare, se prezintă raportul general pe baza căruia Comisia da descărcare de gestiune.

b) Încredințarea copilului în vederea adopției (art. 9 din Ordonanța de Urgenta nr.25/1997)

Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției unei persoane sau familii căreia i s-a eliberat atestat ca este apta sa adopte si ca prezintă condițiile materiale si garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Copilul poate fi încredințat si unei persoane sau familii care nu are cetățenie româna, dar are reedita pe teritoriul României de cel puțin 6 luni.

Încredințarea în vederea adopției durează minim 3 luni, iar în aceasta perioada, persoana sau familia se afla sub supravegherea serviciului public specializat din subordinea Comisiei pentru protecția copilului sau a organismului privat autorizat care a propus Comisiei încredințarea copilului persoanei sau familiei respective.

Supravegherea se va materializa în rapoartele bilunare ce trebuie prezentate Comisiei si care trebuie sa se refere la evoluția copilului si relațiile acestuia cu persoana sau familia căreia i-a fost încredințat.

La sfârșitul perioadei, Comisia poate elibera avizul favorabil pentru încuviințarea adopției.

Si încredințarea copilului în vederea adopției trebuie sa se facă cu prioritate câtre rudele copilului, daca exista cereri în acest sens. De asemenea, sunt preferate persoanele sau familiile cu cetățenie româna, celor cu cetățenie străina.

c) Plasamentul copilului la o persoana sau la o familie, la un serviciu public specializat sau la un organism privat autorizat (art. 12-14 Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997)

Măsura plasamentului copilului la o familie sau persoana se dispune de Comisia pentru protecția copilului daca securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului este periclitata în familie din motive independente de voința părinților. Plasamentul se dispune la cererea părinților sau a unei rude a copilului pana la gradul al patrulea inclusiv.

Familia sau persoana care primite copilul în plasament trebuie sa consimtă la aceasta si sa prezinte condițiile materiale si garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. Serviciul public specializat trebuie sa identifice cu prioritate dintre rudele minorului o persoana sau familie căruia minorul sa-i fie dat în plasament.

Daca nu exista persoane sau familii corespunzătoare, Comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul acestuia la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat.

 Ocrotirea copilului dat în plasament

Efectele acestei masuri se răsfrâng atât asupra persoanei copilului, cât si asupra bunurilor acestuia.

Părinții copilului îi mențin drepturile si obligațiile fata de acesta, pe toata durata plasamentului, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu măsura luata.

Pe durata plasamentului domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament, aceasta având obligația sa-i asigure îngrijire si condițiile necesare dezvoltării sale armonioase.

Acordul părinților la efectuarea actelor obișnuite, necesare îndeplinirii obligației de îngrijire a copilului sau înlăturării oricărei situații urgente care ar putea pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului, este prezumat. Legiuitorul a instituit aceasta prezumție pentru a face mai oara sarcina persoanei care a primit un copil în plasament si pentru a elimina efectele negative ce pot apare asupra copilului în cazul neîndeplinirii unor acte urgente, de exemplu – intervenții chirurgicale.

Părinții au dreptul sa mențină un contact permanent si nemijlocit cu copilul prin vizite si corespondente Vizitarea la domiciliul persoanei la care a fost dat în plasament se face doar cu acordul acesteia si în prezenta reprezentanților serviciului public specializat. În lipsa acordului acestei persoane, vizitarea se face în locuri special amenajate de câtre serviciul public specializat.

Când temeiurile care au dus la luarea măsurii au încetat, părinții pot cere înapoierea copilului spre creștere si educare1.

d) Plasamentul copilului în regim de urgenta

Aceasta măsura este impusa de situații excepționale si se ia de câtre serviciul public specializat pentru protecția copilului în următoarele cazuri:

 daca părinții sau unul din aceia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijenta grava în îndeplinirea obligațiilor de părinte si

 când copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este parazit de părinți.

Plasamentul se face într-un centru de primire organizat si care funcționează în subordinea serviciului public specializat sau la o persoana sau o familie atestate în acest scop.

Pe durata plasamentului în regim de urgenta persoana la care a fost dat în plasament minorul trebuie sa-i asigure îngrijirea si condițiile necesare unei dezvoltări armonioase, iar acordul părinților la efectuarea actelor obișnuite si a celor urgente este prezumat.

O data cu luarea măsurii, serviciul public specializat va sesiza Comisia pentru protecția copilului în vederea incredintarii acestuia în condițiile legii, sau a menținerii măsurii plasamentului, pana la identificarea părinților copilului. Comisia trebuie sa se pronunțe în cel mult 15 zile de la plasamentul copilului în regim de urgenta, dând o hotărâre de încredințare a minorului si apoi sa sesizeze instanța în vederea decăderii părinților din drepturile părintești.

Pe durata plasamentului în regim de urgenta si a incredintarii dispuse de Comisie în urma acestei masuri, se suspenda exercițiul drepturilor pe care părinții le au fata de copil.

Celelalte doua masuri, respectiv încredințarea provizorie câtre serviciul public specializat si plasamentul într-o familie asistata, sunt masuri provizorii ce se pot lua de câtre Comisie în cazuri urgente si numai pana la adoptarea unei masuri definitive.

Masurile educative

Prevenirea si combaterea infractionalitatii în rândul minorilor constituie un obiectiv important al politicii legislative a statului nostru, dar si unul din scopurile ocrotirii minorilor în familie si în afara acesteia.

Legea penala româna, prin art. 99 Cod penal, a stabilit ca răspunderea penala a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii ca la săvârșirea faptei minorul a avut discernământ, si în toate cazurile, de la 16 ani, fora vreo condiționare.

Pentru minorii care răspund penal, sancțiunile se aplica de câtre instanța de judecata în cadrul procesului penal si pot fi:

 masuri educative

 pedepse, închisoarea sau amenda, ale căror limite sunt reduse la jumătate fata de cele prevăzute pentru infractorii majori.

Copilului care a săvârșit o fapta penala, dar nu răspunde penal4, i se va aplica una dintre masurile educative prevăzute de Codul penal de câtre Comisia pentru protecția copilului. Dispozițiile referitoare la răspunderea penala a minorilor si la masurile educative, au fost reluate în art. 23-30 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997, cu un conținut identic cu cel din Codul penal.

La stabilirea măsurii educative, Comisia va tine seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de dezvoltarea fizica, intelectuala si afectiva a copilului, ce comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut si a trăit si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze personalitatea acestuia. Se va avea de asemenea în vedere interesul superior al minorului.

Masurile educative prevăzute de Codul penal în art. 102-105 sunt următoarele:

a) Mustrarea este măsura cea mai ușoara, care se ia împotriva minorului care nu a mai săvârșit fapte prevăzute de legea penala si consta în dojenirea acestuia si în arătarea pericolului faptei sale si a consecințelor săvâșirii în viitor a unei alte fapte de același gen. Minorul este sfătuit sa se îndrepte, arătându-i-se ca, daca mai savarte vreo fapta prevăzuta de legea penala, i se va aplica o măsura mai aspra.

b) Libertatea supravegheata consta în punerea minorului sub supraveghere deosebita pe timp de un an.

Supravegherea se poate încredința părinților, adoptatorului, tutorelui, unei persoane sau familii de încredere, unui organism privat autorizat sau serviciului public specializat (art. 26 alin.(1) din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997).

c) Internarea într-un centru de reeducare consta în internarea minorului în scopul reeducării sale într-un centru în care i se asigura posibilitatea de a dobândi învatatura necesara si o pregătire profesionala corespunzătoare cu aptitudinile sale. Măsura se ia fata de minorii care au săvârșit fapte grave, iar Comisia apreciază ca celelalte masuri ar fi neîndestulătoare pentru îndreptarea lor;

d) Internarea într-un institut medical educativ, măsura ce se aplica minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penala, iar din cauza stării lor fizice sau psihice au nevoie de un tratament medical si de un regim special de educatie2.

Masurile educative se iau pe timp nedeterminat, însa nu pot dura decât pana la împlinirea de câtre copil a vârstei de 18 ani.

Măsura internării în centru de reeducare se ridica de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei.

Când copilul devine major, Comisia poate prelungi internarea pe o perioada de cel mult doi ani, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului internării.

Masurile educative se iau numai cu avizul procurorului, la cererea acestuia, a organelor de politie, a scolii sau a oricărei persoane interesate.

Secțiunea 4

Forme de ocrotire a copilului aflat in dificultate.

1. Plasamentul familial

Conform practicii internaționale, plasamentul familial consta in încredințarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decât părinții biologici, cu sau fora consimtamantul acestora.

Familia de primire poate fi din rândul familiei lărgite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare si asuma responsabilitățile pentru creșterea si educarea copilului. Copilul primit in plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continua sa aparțină familiei de origine.Desi plasamentul familial si încredințarea erau considerate alternative prioritare fata de instituționalizarea copilului, in practica ele au fost si roman inga forme marginale.

Deși practica internaționala actuala este eterogena, se pot face câteva aprecieri globale privind avantajele si dificultățile plasamentului familial. Avantajul esențial al plasamentului consta in posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, când acesta nu poate trai in familia naturala si nici nu poate beneficia de o familie adoptiva. Problema esențiala a plasamentului consta in coexistenta a doua familii responsabile de soarta aceluiași copil.

Aceasta situație trebuie sa fie pe deplin acceptata de familia care primește copilul si sa facă obiectul unei urmăriri permanente de câtre personalul specializat.

In organizarea programelor, s-a avut in vedere ca plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de:

– cadru juridic si reglementari administrative precise;

– practicieni cu o formare profesionala adaptata;

– mijloace de control;

– statut clar si solid pentru familiile ocrotitoare

2. Instituțiile rezidențiale pentru ocrotirea copilului

Instituțiile rezidențiale pentru ocrotirea copilului formează practic , in prezent, sistemul public a cărui relevanta ca soluție la problemele copiilor aflați in dificultate este evident.

3. Adopția

Adopția este unul dintre instrumentele esențiale de protecție a drepturilor copilului, în perspectiva asigurării unei familii pentru fiecare copil. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adopta un copil devine familia copilului, acesta ne mai întorcându-se în familia biologică. Statutul copilului adoptat ii conferă acestuia nu numai siguranța, dar mai ales stabilitate si continuitate de viata si dezvoltare in noua familie. In consecința, adopția nu reprezintă o modalitate de protecție temporara, alternativa ocrotirii rezidențiale, ci mai mult decât atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.

4.Plasamentul de urgență al copilului

Această măsură se ia când:

a) Securitatea, sănătatea, dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copilului sunt periclitate prin purtarea abuzivă, neglijență gravă, abateri de la drepturile și îndatoririle părintești.

b) Când copilul e găsit abandonat sau lipsit de supraveghere.

Măsura de plasare urgentă se dispune de Serviciul Public Special pentru Protecția Copilului. Plasarea se va face la un centru specializat din subordinea Serviciului pe o perioadă de maxim 15 zile. În acest termen, Comisia pentru Protecția Copilului sesizată de SPSPC trebuie să identifice măsura potrivită de ocrotire a copilului.

CAPITOLUL 6

OCROTIREA MINORULUI PRIN UNELE MIJLOACE DE DREPTUL FAMILIEI SI DE DREPT CIVIL.

Dintre acestea menționam :

1. Nulitatea căsătoriei părinților nu produce nici un efect în privința situației legale a copilului ;

2. Regimul dobândirii treptate a capacitații de exercițiu, aduc incapacitatea de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrânsa, capacitai de exercițiu deplina, are ca finalitate ocrotirea minorului ;

3. Stabilirea filiației fata de mama si tata are la baza ocrotirea intereselor minorului.

OCROTIREA MINORULUI PRIN APARAREA INTERESULUI ACESTUIA

Ocrotirea interesului minorului se afla la baza reglementării unor instituții de dreptul familiei, cum sunt : exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 97 C. fam.), soluționarea neînțelegerilor dintre părinți și copii cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 99 C. fam.), dreptul de a cere înapoierea copilului de la cel ce-l tine fără drept (art. 103 C. fam.), încredințarea copilului minor unuia dintre părinți ori unui terț (art. 42 si art.44 C. fam.).

Așadar, în ce constă noțiunea interesul copilului minor ? Ca și pentru alte noțiuni, Codul familiei – deși se refera la interesul copilului minor nu-l definește, ramanand ca organele chemate sa aplice dispozițiile legale respective, să determine pentru fiecare caz în parte în ce constă acest interes. Generalizând practica acestor organe, putem constata următoarele

1. legea nu determina conținutul concret al noțiunii interesul copilului minor, de aceea acest conținut diferă de la o situație la alta, în raport de materia pentru care reprezintă importanță

2. interesul minorului are un conținut complex, fiind în funcție de factori multipli care se apreciază de către instanța judecătorească ori de către alt organ competent ; astfel, interesul minorului, când este vorba de încredințarea copilului în cazul divorțului părinților, se determina în raport de factori multipli, printre care : posibilitățile materiale ale părinților.

CONCLUZII.

Datorită importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale. Ca atare, situația socială privind copilul trebuie analizată în strânsă relație cu situația familiei și factorii care o influențează.

Dat fiind nivelul de viață mediu scăzut al familiilor din România, copiii au fost și ei în mare măsură afectați de deteriorarea situației economice și sociale în perioada de tranziție. Minorii reprezintă, alături de adulții fără nici un venit, categoria cea mai expusă la pauperizare. Dat fiind nivelul redus al veniturilor familiilor, nașterea unui copil afectează serios nivelul de viață din familie.

Consecințele sărăciei pentru copii sunt; -creșterea numărului de copii abandonați; creșterea numărului de copii născuți subponderali; răspândirea explozivă a unor boli legate de sărăcie; dezvoltarea fizică întârziată, ca urmare a subalimentației, a lipsei îngrijirii sănătății și altor dezavantaje; instabilitatea nutrițională, cauzată de lipsa de vitamine și de substanțe minerale. Nevoia îmbunătățirii alimentației este una din cele mai importante probleme ale gospodăriilor românești; precaritatea condițiilor de locuit, care afectează negativ dezvoltarea fizică și psihică a copiilor; dificultatea legate de școlarizare și de continuarea studiilor, care afectează din ce în ce mai mulți copii; cerșitul, furtul, care devin din ce în ce mai răspândite în rândul copiilor.

In opțiunile lor pentru politici sociale orientate spre copii, s-a avut până acum în vedere menținerea unor servicii de tip universal, dar sumele alocate în aceste scopuri s-au depreciat rapid. Problemele grave relevate de cercetători nu înseamnă lipsa interesului societății românești pentru copii; dimpotrivă, familia tradițională este caracterizată de un interes constant și central pentru dezvoltarea și școlarizarea copiilor. Dată fiind intensitatea stresului la care sunt supuse multe familii din perioada actuală, din ce în ce mai mulți copiii sunt expuși unor variate forme de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei -abandonul, instituționalizarea, vagabondajul- altele fiind dependente de formele inadecvate de creștere a copiilor de către proprii părinți-diferite tipuri de abuz si neglijare.

Din conștientizarea tuturor acestor probleme rezultă nevoia sporită de intervenție în favoarea copiilor. Schimbările care se întrevăd a fi necesare, într-o societate în mai mare măsură centrată pe toți copiii ei, vizează o mai mare profesionalizare a serviciilor sociale, o mai susținută implicare a comunităților locale și o strategie guvernamentală mai unitară în favoarea copiilor și a familiilor.

BIBLIOGRAFIE

*** Constituția României

*** Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sănătății populației

*** Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de inculcare a unor norme de conviețuire sociala a ordinii si liniștii publice

*** Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătoreasca a abandonului de copii

*** Codul Civil

*** Codul Familiei

*** Codul Penal

*** Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice

*** Ordonanța de Urgența nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 276/1998 a abrogat Legea nr. 3/1970

*** I.Albu – Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

*** P. Anca – Nota de practica judiciara, în J.N. nr. 1/1964

*** Ghe. Botea , I. Trifa , Al.Țiclea – Instituții de drept civil si dreptul familiei, Ed. Concordia, Arad, 2005

*** Ștefan Cocoș – Dreptul familiei, Ed.Lumina Lex, 2003

*** Ștefan Cocoș – Drept roman, Ed. U.N.C., 1997

*** V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca – Explicații teoretice ale Codului penal, Editura Academiei R.S.R., București, 1972

*** Emese Florian – Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 1997

*** I.P. Filipescu – Probleme privind modul de exercitare a drepturilor si a îndatoririlor părintești, îndeosebi cele cu privire la persoana copilului, în J.N. nr. 11/1965, pag. 14-15;

*** T.R. Ionacu – Egalitatea condiției juridice a soților în dreptul R.P.R.,

*** Loghin, A. Filipa – Drept penal român. Partea speciala, Casa de Editura si Presa Șansa S.R.L., București, 1992

*** V. Pătulea – Nota de practica judiciara, în R.R.D. nr. 4/1972,

*** Scarlat Șerbănescu – Codul familiei comentat și adnotat, Ed. Științifică București, 1963

*** Al. Silvian – Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale si cazurile de încuviințare prealabila din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P. nr. 9/1958,

Decizii ale Tribunalului Suprem:

*** Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1691/1970, în C.D. 1970, pag. 195-197.

*** Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1398/1970, în R.R.D. nr. 6/1971, pag. 153.

*** Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1566/1975, în R.R.D. nr. 5/1976, pag. 64; dec. nr.2021/1977, în I.Gh. Mihuta, Repertoriu … pe anii 1975-1980, pag. 43-44; dec. nr. 2177/1975, în C.D. 1975, pag. 164; dec. nr. 1577/1979, în C.D. 1979, pag. 168. Vezi I. Mihuta, Probleme de drept din practica pe anul 1976 a sectiei civile a Tribunalului Suprem, în R.R

*** Trib. jud. Suceava, dec. nr. 871/1976, în R.R.D. nr. 10/1977, pag. 60 si C.S.J., sect. civ., dec. nr. 2448/1993, în C. Criu s.a., Repertoriu pe anii 1989-1994, vol. I, pag. 594.

*** Trib. jud. Maramureș, dec. civ. nr. 200/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, pag. 59; Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 865/1979, dec. nr. 426/1980, în I.Gh. Mihuta, Repertoriu … pe anii 1975-1980, pag. 44-45; Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1884/1979, în C.D. 1979, pag. 157; Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 20/1964, în C.D. 1964, pag. 39.

.D. nr. 9/1977, pag. 44-45;