.nulitatea Actului Juridic Civil

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE NULITATE

SECȚIUNEA I

NOȚIUNEA DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC

Accepțiunea expresiei “nulitatea actului juridic civil”

Termenul de nulitate derivă de la latinescul “nullitas” și francezul “nullite” și are în mod obișnuit trei sensuri: 1). lipsă totală de valoare, de talent; 2). persoană fără competență; 3). ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unei condiții de fond sau de formă.

Expresia “nulitatea actului juridic civil” este primitoare de două înțelesuri.

Într-un prim înțeles, expresia este folosită pentru a desemna calitatea de sancțiune a nulității, sancțiune care intervine în cazul nerespectării de către actul juridic a condițiilor sale de valabilitate. Acest sens este cel mai des folosit, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară.

Într-un al doilea sens, expresia este folosită pentru a desemna calitatea de instituție juridică a dreptului civil, adică totalitatea normelor juridice care reglementează sancțiunea nulității actului juridic civil. Această accepțiune este folosită, de regulă, atunci când se vorbește despre regimul juridic al nulității.

Definiția nulității actului juridic civil

În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil. În această situație, în doctrină s-au format mai multe definiții care, deși au elemente comune, prezintă unelele diferențe.

Astfel, într-o opinie nulitatea este considerată ca fiind “acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”. Elementele acestei definiții pun în evidență trăsăturile specifice nulității:

a).nulitatea este o sancțiune de drept civil; această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil, iar prin folosirea expresiei “acea sancțiune” se evidențiază faptul că nulitatea este numai una din sanțiunile dreptului civil, ce asigură respectarea normelor sale.

b).nulitatea lipsește actul juridic de efecte; din această caracteristică rezultă, pe de o parte, sfera de acțiune a nulității, ea privind numai actele juridice nu și faptele juridice “stricto sensu”, iar, pe de altă parte, conținutul acestei sancțiuni, și anume lipsirea de efecte a actului juridic. c).nulitatea lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice; astfel, nulitatea nu vizează actul juridic, în întregul său, ci numai efectele sale și nu vizează orice efecte ale actului, ci numai pe acelea care contravin normelor juridice.

d).nulitatea lipsește actul juridic de acele efecte care contravin normelor juridice edictate în vederea încheierii valabile a actului juridic; în aprecierea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic criteriul este cel al scopului, al finalității legii.

e).nulitatea privește încheierea actului juridic; această trăsătură determină momentul în raport cu care se apreciază conformitatea sau neconformitatea cu scopul legii a efectelor la care actul urmează să dea naștere.

Această definiței nu este însă la adăpost de critică. Astfel, s-a arătat că ea evidențiază conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative (“efectele contrarii normelor juridice”) și nu prin caracteristici pozitive; de asemenea, lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, că ar supraviețui, ceea ce nu este exact; în sfârșit, s-a mai spus, mai întâi se vorbește de nulitatea actului juridic civil și numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

În această ultimă opinie, nulitatea a fost definită ca fiind “sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege”.

S-a mai spus despre nulitate că este “sancțiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii” sau “sancțiunea care intervine după înfrângerea dispoziției legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat”.

Aceaste definiții sunt deficitare întrucât nu menționează că nulitatea intervine în cazul încălcării normelor juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic, lăsând să se înțeleagă că ar putea fi vorba și de alte dispoziții legale care trebuie avute în vedere la încheierea actului juridic dar care, în caz de încălcare, atrag alte sancțiuni civile (spre exemplu inopozabilitatea actului juridic față de terți). De asemenea, ultima definiție crează impresia că nu ar exista decât nulități totale, neprecizîndu-se că nulitatea lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice referitoare la condițiile de validitate încălcate la încheierea lui.

Într-o altă opinie se arată că “prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil , care suprimă, în măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate”. Această definiție este criticabilă pentru că, pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancțiunii când, în realitate, ea este o sancțiune legală (fiind opera legii) și, pe de altă parte, ea exclude posibilitatea nulității amiabile.

În doctrină s-au mai formulat și alte definiții, dar, în esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului jurdic civil, condițiile de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.

Reglementarea nulității actului juridic

În legislația civilă prezentă nu există o reglementară compactă a nulității actului juridic civil, normele juridice care formează această instituție fiind răspândite în tot Codul civil, precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil (Decretul 31/1954, Legea18/1991, Codul familiei, Legea 114/1996 …).

SECȚIUNEA A II – A

FUNCȚIILE NULITĂȚII

În doctrina din țara noastră nu există o unanimitate de păreri în ceea ce privește funcțiile acestei instituții.

Într-o opinie se vorbește despre nulitate ca realizând trei funcții: o funcție preventivă, una sancționatorie și o funcție de mijoc de garanție a principiului legalității.

Astfel, funcția preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept, tentate să încheie actul juridic cu încălcarea condițiilor de validitate, în sensul că știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, subiectele sunt descurajate și îndemnate să respecte legea civilă.

Funcția sancționatorie intervine când funcția preventivă nu și-a dovedit eficiența și constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice referitoare la validitatea actului juridic.

Funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile constă în aceea că prin funcția preventivă și cea sancționatorie se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de validitate a actului juridic civil.

Unii autori consideră că nulitatea are doar o funcție preventivă și una sancționatorie.

Într-o altă concepție se face dinsticție între funcția potențială a nulității ( care nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii și momentul anulării lui, perioadă în care actul juridic lovit de nulitate se bucură totuși de o prezumție de validitate) și funcția operativă a nulității, aceasta din urmă având o finalitate represivă și o finalitate preventivă.

SECȚIUNEA A III – A

EVOLUȚIA CONCEPȚIEI DESPRE NULITATE

În decursul timpului, concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.

În dreptul roman nulitatea actului juridic era privită ca fiind totală și iremediabilă, fiind sintetizată în regula “quod nullum est, nullum producit effectum” (este concepția nulității “actului organism”, în sensul că nulitatea actului juridic era asemănată cu boala organismului uman – astfel, actul juridic valid este ca un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îți va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viață). Acolo un act se socotea ca și cum n-ar exista, ca și cum n-ar fi fost făcut niciodată; a fi nul sau a nu exista era același lucru, din punct de vedere juridic. Nulitatea provenea din încălcarea legii sau din lipsa unei condiții necesare la încheierea actului și această nulitate era civilă; ea se producea automat, de plin drept, și actul era nul de la început, fără a mai a fi nevoie ca nulitatea să fie pronunțată în justiție.

În cursul imperiului, pretorul acorda așa-numita “restitutio in integrum”, în anumite cazuri, împotriva actelor care pricinuiau o pagubă nedreaptă autorului lor (astfel erau actele făcute sub imperiul violenței sau de către un minor de 25 de ani). În baza acestei “restitutio in integrum” actul nu mai putea produce efecte și situația revenea la starea în care era înainte de încheierea actului. Pretorul nu putea să pronunțe direct nulitatea, pentru că actul era valabil după legea civilă, dar repunerea în situația anterioară echivala cu anularea și cel în favoarea căruia era pronunțată, obținea restituirea a ceea ce dăduse.

Astfel, alături de nulitatea civilă, apare o nulitate pretoriană. Nulitatea pretoriană se distinge de cea civilă prin aceea că ea nu avea loc de plin drept și nu putea fi pronunțată decât de magistrat, în urma unei acțiuni în justiție și până la acordarea lui “restitutio in integrum” actul juridic era valabil și producea efecte valabile.

Această dualitate a condus, în perioada redactării monumentelor legislative europene la opinii divergente și dispute teoretice. Astfel, într-o primă opinie se aprecia că nulitatea este declarată de către lege și, în consecință, justiția nu are nimic de făcut în raport cu actele nule de drept. În replică, s-a spus că trebuie ținut cont de faptul că actul nul a avut loc în fapt și că el a produs o aparență; ca urmare nu este sigur că acest act este nul. În concluzie, acest act poate produce efecte, iar pentru a-i constata nulitatea și declara ineficiențaeste necesar ca nulitatea lui să fie dovedită. În acest caz, de dezacord asupra validității actului, este chemată să se pronunțe justiția (chiar și în cazurile în care legea prevede că nulitatea operează de drept).

O complicație în plus a fost detrminată de apariția termenului de act inexistent. Adepții teoriei actelor inexistente considerau că este insuficientă împărțirea nulităților în absolute și relative, întrucât acestea nu acoperă toate situațiile apărute în practică,astfel că au propus o clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte lovite de nulitate relativă și acte inexistente.

Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme apărute în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei și jurisprudenței din trecut, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile prevăzute de lege. Pentru cazurile în care legea nu stabilea nulitatea, dar în care era imposibil să se considere căsătoria valabilă, întrucât lipsea unul dintre elementele sale esențiale (lipsa totală a consimțământului, identitatea de sex), s-a spus că acea căsătorie nu era nulă, ci inexistentă, astfel încât nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca fiind ineficace. Ulterior, teoria inexistenței a fost extinsă și la alte acte juridice, afirmându-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale (lipsa totală a voinței juridice, lipsa formei ad validatem).

Teoria actelor inexistente este falsă și inutilă, fiind respinsă de majoritatea doctrinei noastre actuale. Este falsă pentru că a urmărit, la origine, înlăturarea incovenientelor rezultând dintr-o regulă care, în realitater care pricinuiau o pagubă nedreaptă autorului lor (astfel erau actele făcute sub imperiul violenței sau de către un minor de 25 de ani). În baza acestei “restitutio in integrum” actul nu mai putea produce efecte și situația revenea la starea în care era înainte de încheierea actului. Pretorul nu putea să pronunțe direct nulitatea, pentru că actul era valabil după legea civilă, dar repunerea în situația anterioară echivala cu anularea și cel în favoarea căruia era pronunțată, obținea restituirea a ceea ce dăduse.

Astfel, alături de nulitatea civilă, apare o nulitate pretoriană. Nulitatea pretoriană se distinge de cea civilă prin aceea că ea nu avea loc de plin drept și nu putea fi pronunțată decât de magistrat, în urma unei acțiuni în justiție și până la acordarea lui “restitutio in integrum” actul juridic era valabil și producea efecte valabile.

Această dualitate a condus, în perioada redactării monumentelor legislative europene la opinii divergente și dispute teoretice. Astfel, într-o primă opinie se aprecia că nulitatea este declarată de către lege și, în consecință, justiția nu are nimic de făcut în raport cu actele nule de drept. În replică, s-a spus că trebuie ținut cont de faptul că actul nul a avut loc în fapt și că el a produs o aparență; ca urmare nu este sigur că acest act este nul. În concluzie, acest act poate produce efecte, iar pentru a-i constata nulitatea și declara ineficiențaeste necesar ca nulitatea lui să fie dovedită. În acest caz, de dezacord asupra validității actului, este chemată să se pronunțe justiția (chiar și în cazurile în care legea prevede că nulitatea operează de drept).

O complicație în plus a fost detrminată de apariția termenului de act inexistent. Adepții teoriei actelor inexistente considerau că este insuficientă împărțirea nulităților în absolute și relative, întrucât acestea nu acoperă toate situațiile apărute în practică,astfel că au propus o clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte lovite de nulitate relativă și acte inexistente.

Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme apărute în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei și jurisprudenței din trecut, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile prevăzute de lege. Pentru cazurile în care legea nu stabilea nulitatea, dar în care era imposibil să se considere căsătoria valabilă, întrucât lipsea unul dintre elementele sale esențiale (lipsa totală a consimțământului, identitatea de sex), s-a spus că acea căsătorie nu era nulă, ci inexistentă, astfel încât nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca fiind ineficace. Ulterior, teoria inexistenței a fost extinsă și la alte acte juridice, afirmându-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale (lipsa totală a voinței juridice, lipsa formei ad validatem).

Teoria actelor inexistente este falsă și inutilă, fiind respinsă de majoritatea doctrinei noastre actuale. Este falsă pentru că a urmărit, la origine, înlăturarea incovenientelor rezultând dintr-o regulă care, în realitate, nu există și datorită faptului că nu se poate vorbi de inexistența actului juridic cât timp acesta crează o aparență în circuitul civil, având o existență materială și bucurându-se de o prezumție de validitate (până la anularea lui). Este inutilă, întrucât și în cazul inexistenței, instanța urmează să verifice cauza ineficacității actului juridic, iar regimul juridic al inexistenței este întocmai regimul juridic al nulității absolute. Motivul real care îi determină pe unii autori să împărtășească această teorie, faptul că nulitatea absolută este prescriptibilă în unele sisteme de drept (cel francez, spre exemplu), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, pentru că nulitatea absolută este impresciptibilă.

De la concepția nulității totale și iremediabile a actului juridic, s-a trecut, în țara noastră, la conceția nulității parțiale și remediabile, în sensul că, în principiu, vor fi înlăturate numai acele efecte care constituie încălcări ale dispozițiilor legale cu ocazia încheierii actului juridic, celelalte efecte fiind menținute.

Nulitatea astfel înțeleasă nu este și concepția admisă, în general, în dreptul francez. Din doctrina și jurispudența actuală din Franța rezultă că ar trebui să se recurgă la analiza cauzei actului juridic pentru a se constata care este rolul și influența clauzelor care încalcă dispozițiile legale asupra actului respectiv. Dacă este vorba despre o clauză care constituie cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă, în schimb, se constată că o clauză este nulă și ea nu este esențială, poate fi considerată nescrisă, restul actului rămânâd neatins. În general însă, instanțele franceze preferă anularea în întregime a actului juridic, spunând că o clauză nulă este fie cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, fie condiția care a determinat părțile să încheie acel act.

Conceția despre nulitatea actului juridic civil este de actualitate și după Revoluția din 1989. După Revoluție au fost abrogate Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, care sancționau cu nulitatea absolută actele juridice încheiate în contra dispozițiilor acestora (fără autorizație de înstrăinare și fără formă autentică). Problema care s-a pus este acea dacă pot fi socotite ca valabile actele juridice încheiate anterior Revoluției care, potrivit celor două legi, erau lovite de nulitate absolută.

Pe plan teoretic, soluțiile date acestei probleme au fost diferite, în timp ce în practica Curții Supreme de Justiție problema a fost rezolvată în sensul validării actului prin abrogarea legii care instituia cauza de nulitate, întrucât actul nu mai este în contradicție cu finalitatea noilor reglementări în materie de înstrăinare a imobilelor.

În ceea ce privește doctrina, într-o primă opinie se apreciază că, din moment ce legile care interziceau anumite acte juridice civile făcute fără autorizație prealabilă și fără formă autentică au fost abrogate, în lumina noilor reglementări astfel de acte apar ca valabile și, în consecință, deși făcute sub imperiul vechilor legi, ele pot fi considerate astăzi valabile.

În favoarea acestei teze, s-a mai spus că trebuie făcută distincția între momentul încheierii actului juridic și momentul judecării actului respectiv. Astfel, potrivit regulii “tempus regit actum”, existența cauzei de nulitate trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului, dar valabilitatea actului juridic se examinează în momentul în care se pune problema anulării actului și acum, aplicându-se această regulă, se aplică legea în vigoare în acel moment. Soluția nevalidării actului juridic ar determina, în această opinie, ultraactivitatea legii vechi și înlăturarea principiului aplicării imediate a legii noi.

Într-o altă opinie, s-a susținut teza contrară, și anume aceea că actele juridice nule absolut sub imperiul legilor vechi, nu pot fi validate azi în baza argumentului că noile legi le-ar considera legal încheiate, fiindcă astfel s-ar încălca prevederile imperative ale art. 1 din Codul civil (“Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”) acordând legilor noi putere retroactivă.

În materia actelor juridice, valabilitatea lor este judecată după legile în vigoare la data încheierii actului (“tempus regit actum”), căci în acel moment părțile erau obligate să respecte condițiile de valabilitate a actului pe care-l perfectau și în funcție de acesta au apreciat consencințele actului lor.

SECȚIUNEA A IV-A

DELIMITAREA NULITĂȚII DE ALTE INSTITUȚII DE DREPT CIVIL

Nulitatea este doar una din cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil. În această categorie de cauze, care atrag ineficacitatea actului juridic, intră și: rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caduciatea, iresponsabilitatea și reducțiunea, astfel că este necesară delimitarea nulității de acestea.

Nulitatea și rezoluțiunea

În timp ce nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile sale de validitate, rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu executare “uno ictu”, constând în desfințarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii actului.

Între cele două sacțiuni există o serie de asemănări, ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic, produc efecte retroactiv (“ex tunc”) și sunt judiciare, presupunând o hotărâre a organului de jurisdicție competent.

Cu toate acestea între cele două instituții există deosebiri radicale. Astfel, nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare “uno ictu”. Există între nulitate și rezoluțiune și o deosebire de ipoteză: dacă prima presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de valabilitate, cea de-a doua presupune un act juridic valabil încheiat.

În timp ce cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la incheierea valabilă a actului, cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a abligației de către una din părți.

Rezoluțiunea și nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extintive (acțiuni în nulitate relativă i se aplică regula specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunii în rezoluțiune i se aplică regula generală prevăzută în art. 7 alin. 1 din același act normativ), iar nulitatea absolută este imprescriptibilă.

De asemenea, răspunderea pentru daunele pricinuite prin desființarea actului este, în cazul rezoluțiunii, o răspundere contractuală (deoarece între părți a existat un act juridic valabil încheiat), pe când în cazul nulității este o răspundere delictuală (actul este desființat întrucât, de la început, el nu a fost valabil).

Nulitatea și rezilierea

Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Prin urmare, rezilierea se distinge de rezoluțiune prin aceea că intervine numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor, astfel că distincția între nulitate și reziliere prezintă elemente comune cu cea dintre nulitate și rezoluțiune.

Totuși, ca element particular, deși efectele nulității se produc, în principiu, retroactiv iar rezilierea operează numai pentru viitor, în cazul actelor cu executare succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.

Nulitatea și revocarea

Revocarea este acea sancțiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de ineficiență a actului juridic civil.

Între cele două instituții există însă numeroase deosebiri. Astfel, revocare presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea uniei condiții de validitate. Nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităților.

De asemenea, cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului.

Nulitatea și caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate a unui act juridic datorată survenirii unui eveniment mai presus de voința părților și în absența oricărei culpe a acestora, care se consumă ulterior încheierii valabile a acelui act juridic și care are drept consecință împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale.

Deși este o cauză de ineficacitate a actului juridic, ca și nulitatea, caducitatea se distinge de aceasta prin aceea că presupune un act valabil încheiat, produce efecte numai pentru viitor (ex munc), întrucât pentru pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului,presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.

De asemenea, împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului.

Nulitatea și inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unei cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta.

Inopozobilitatea se deosebește de nulitate prin aceea că se referă la un act valabil încheiat, efectele acelui act nu se produc decât față de părți și implică, de regulă, îndeplinirea unor formalități, după ce actul a fost încheiat. De asemenea, în timp ce nulitatea poate fi confirmată (nulitatea relativă desigur), inopozabilitatea este susceptibilă numai de ratificare.

Nulitatea și reducțiunea

Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de legea pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic. Se distinge, prin urmare, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive care încalcă rezerva succesorală, iar pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziuni sau, în anumite circumstanțe, pentru eroare indiferentă.

Ceea ce aseamănă cele două instituții de drept civil este caracterul retroactiv al desfințării actului juridic, între cele două instituții existând însă numeroase deosebiri. Astfel, nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor sinalagmatice.

De asemenea, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive, acestea au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, datorită încălcării rezervei succesorale.

În fine, cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, iar reducțiunea este determinată fie de încălcarea rezervei succesorale (depășirea cotități disponibile), fie de existența, în momentul încheierii actului juridic, a unei disproporții vădite între contraprestații.

SECȚIUNEA A V-A

DELIMITAREA NULITĂȚII DE DREPT CIVIL DE NULITATEA DE DREPT PROCESUAL CIVIL

Lăsând la o parte unele apropieri care, în general, sunt determinate de distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, cele două categorii de nulități prezintă numeroase elemente particulare.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, este definită ca fiind acea sancțiune care invalidează actele de procedură îndeplinite fără respectarea formelor procesuale atunci când prin nerespectarea lor se produce sau se prezumă o vătămare de neînlăturat în alt mod.

Nulitatea actului juridic civil, la rândul ei, constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Astfel, nulitățile procedurale civile sunt incidente atunci când actul de procedură produce o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin înlăturarea actului, în timp ce nulitatea de drept civil nu presupune o asemena condiție, fiind suficientă nerespectarea condițiilor de valaditate a actului juridic cu prilejul încheierii sale.

De asemenea, nulitățile procedurale (absolute și relative) nu sunt imprescriptibile și prescriptibile precum corespondentele lor din dreptul civil. În procesul civil, nulitatea absolută poate fi inocată în orice stare a pricinii sau direct în cadrul căilor de atac, după epuizarea acestora intrând în puterea lucrului judecat. Nulitatea relativă, la rândul ei, trebuie invocată în timpul și ordinea stabilită de lege, pentru că altfel se acoperă.

Dacă invocarea nulităților procesuale se face pe cale de excepție și prin mijlocirea căilor de atac, invocarea nulităților civile se face pe calea acțiunii în anulare sau pe cale de excepție la executarea actului nul.

În dreptul procesual civil regula “quod nullum est, nullum producit effectum” operează ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului, pe când în dreptul material anumite principii, în concurs cu această regulă, o înlătură: principiul conversiunii actului juridic, principiul validității aparenței în drept, principiul răspunderii civile delictuale.

Nulitățile procedurale exprese prezumă vătămarea până la proba contrară iar partea care le invocă este dispensată de sarcina probei, ceea ce nu este cazul nulităților exprese din dreptul substanțial.

De asemenea, nulitățile amiabile nu sunt de conceput în dreptul procesual civil, în timp ce în dreptul material ele au fost recunoscute, deși sunt mai rar întâlnite; nulităților procedurale le sunt comune (potrivit art. 105 Cod procedură civilă) două cazuri de nulitate, pe când nulitățile de drept civil au mai multe cauze; în dreptul material nulitățile operează pentru vicii de consimțământ, în timp ce în dreptul procesual acestea sunt incidente numai în cazuri cu totul particulare.

În procedura civilă aria de aplicare a nulității se circumscrie aproape exclusiv actelor unilaterale iregulate, pe când în dreptul substanțial ea se resfrânge și asupra actelor bi– și multilaterale.

CAPITOLUL II

CLASIFICAREA NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL

SECȚIUNEA I

CRITERIILE DE CLASIFICARE A NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL

Nulitatea actului juridic civil poate fi clasificată după mai multe criterii. Cunoașterea diferitelor clasificări la care este supusă nulitatea actului juridic civil se impune prin consecințele, prin importanța fiecărei clasificări. Astfel, încadrarea într-o anumită categorie a nulității actului juridic contribuie la determinarea regimului juridic aplicabil.

Criteriile de clasificare și categoriile de nulități, în funcție de aceste criterii, sunt următoarele:

În fucție de natura (felul) interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea este absolută și relativă;

În funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală și parțială;

În funcție de modul în care rezultă din textul legal care o reglementează, nulitatea este expresă și virtuală (ori textuală și implicită);

În funcție de felul condiției de valabilitate neîndeplinită la încheierea actului juridic, nulitatea este de fond și de formă;

În funcție de modul de valorificare nulității, unii autori disting între nulitatea judiciară și nulitatea amiabilă, în timp ce alți autori fac deosebiri între nulitatea judiciară și nulitatea de drept.

Nulitatea unui anumit act juridic poate fi trecută prin toate aceste criterii de clasificare. Privită prin prisma unui singur criteriu de clasificare, nulitatea este ori de un fel, ori de alt fel; ea nu poate fi de două feluri din punct de vedere al aceluiași criteriu de clasificare.

Nulitatea actului juridic poate fi calificată, însă, din punct de vedere al tuturor sau numai al câtorva criterii de clasificare. Astfel, nulitatea unui act juridic poate fi absolută, totală, expresă și de fond, în același timp.

SECȚIUNEA A II-A

ANALIZA CATEGORIILOR DE NULITĂȚI

Nulitatea absolută și nulitatea relativă

Nulitatea absolută este aceea care sancționează nerespectarea, în momentul încheierii actului juridic a unei dispoziții legale care ocrotește un interes general, obștesc.

Nulitatea relativă este aceea care sancționează nerespectarea în momentul încheierii actului juridic a unor norme care ocrotesc interese particulare, individuale (ale uneia dintre părți sau ale anumitor persoane interesate).

Clasificarea nulităților în absolută și relativă prezintă interes din punctul de vedere al regimului juridic diferit pe care îl are fiecare nulitate.

Din punct de vedere terminologic, nulitatea absolută este desemnată, în legislație, practică și doctrină, printr-o serie de formule: actul este “nul”, “nul de drept” sau “nul de plin drept”. Nulitatea relativă este indicată prin expresiile: “actul este anulabil”; “actul poate fi anulat”. Nulitatea relativă mai este numită și nulitate “de protecție” (impropriu spus, întrucât “de protecție” este și nulitatea absolută, diferența dintre cele două fiind dată de naura interesului ocrotit).

Uneori se folosește expresia “nulitate” atât pentru nulitatea absolută, cât și pentru cea relativă (spre exemplu, cauză de nulitate).

Potrivit teoriei actului inexistent, pe lângă nulitatea absolută și relativă, ar exista și o a treia categorie de nulitate: inexistența. Susținătorii acestei teorii pretind că actul ar fi inexistent atunci când îi lipsește un element esențial pentru a putea lua ființă (consimțământul, părțile, obiectul, cauza). În asemenea cazuri, actul juridic ar fi mai mult decât nul absolut, el ar fi inexistent. Susținerea și critica acestei teorii au fost prezentate anterior.

Nulitatea parțială și nulitatea totală

Nulitatea parțială este aceea care desfințează numai unele efecte ale actului juridic, celelalte efecte menținându-se întrucât nu sunt contrare dispozițiilor legale.

Nulitatea totală este cea care conduce la desfințarea actului juridic în întregime.

Se consideră că, în sistemul nostru de drept, din cele două categorii, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepția.

De asemenea, se precizează că nulitatea parțială presupune existența unui act juridic cu un conținut complex, adică actul juridic să aibă mai multe clauze (și prin urmare mai multe efecte), întrucât doar într-o astfel de situație se poate pune problema desfințării unor efecte și a menținerii altor efecte.

În aplicarea practică a acestor categorii de nulitate trebuie să se țină seama, însă, nu doar de complexitatea conținutului actului juridic ci și de cauza de nulitate (întrucât nerespectarea formei ad validatem, spre exemplu, atrage o nulitate totală indiferent de complexitatea conținutului actului).

În doctrină s-au făcut precizări importante în legătură cu o serie de situații ce nu constituie nulitate parțială. Astfel, nu trebuie confundată cu nulitatea parțială situația în care, dintre mai multe acte juridice, legate între ele, se anulează în întregime doar unul dintre ele.

Nu trebuie considerată nulitate parțială nici ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în virtutea conversiunii, ori în cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este valabil prin confirmare. De asemenea, ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută dar ulterior este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui, sau situația când forma cerută ad probationem este lovită de nulitate în întregime, dar operațiunea rămâne valabilă, nu se confundă cu nulitatea parțială.

Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziție legală. Marea majoritate a nulităților este formată din nulități exprese, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept civil.

Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil (în art. 813 C. civ., spre exemplu, se spune că toate donațiile se fac prin act autentic, fără a preciza, însă, consecința nerespectării formei înscrisului autentic).

Nulitatea virtuală este admisă atât în doctrină, cât și în practică.

Nulitatea virtuală se deduce, de regulă, fie din scopul urmărit prin instituirea anumitor condiții de valabilitate a actului juridic, fie din modul de redactare a textelor, fie și dintr-un element și din celălalt, luate împreună. Ca regulă, normele onerative și cele prohibitive (adică normele imperative) atrag, în cazul nerespectării lor, sancțiunea nulității, chiar dacă nu prevăd expres aceasta.

Nulitatea de fond și nulitatea de formă

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect și cauză.

Nulitatea de formă este acea nulitate care sancționează nerespectarea condiției de formă cerută ad validatem. Astfel, art. 886 Cod civil, care dispune că “formalitățile la care sunt supuse deosebitele testamente … se vor observa sub pedeapsă de nulitate”, insituie o nulitate de formă.

Nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei cerute ad solemnitatem nu trebuie confundată cu nulitatea formei cerută ad probationem pentru anumite acte juridice. În acest caz, nulitatea instrumentului probator (act în sensul de instrumentum) nu afectează valabilitatea actului juridic (negotium) pe care îl constată.

Nulitatea judiciară și nulitatea amiablă

Nulitatea amiabilă apare în situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent.

Nulitatea judiciară este acea nulitate care implică intervenția organelor de jurisdicție și rezultă din hotărârile date de aceasta.

Nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică intervenția orgnelor de jurisdicție, întrucât ar avea caracter evident și s-ar impune astfel părților prin propria lor apreciere. Această categorie de nulități este însă contestată și aproape inexistentă în practică deoarece confruntarea actului juridic cu prevederile legale este o operație care nu poate fi lăsată la apreciera părților.

În doctrină s-au formulat o serie de argumente pentru care nu poate fi primită distincția de dintre nulitate de drept și nulitate judiciară: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și în cazul în care au fost nesocotite dispozițiile legale, astfel încât, în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității), înlăturarea acestei prezumții urmează să se facă pe cale judiciară; pentru că nimeni nu poate să-și facă singur dreptate,dacă părțile nu se înțeleg, urmează să hotărască instanța de judecată; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic sau problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală sau pațială impun intervenția organului de jurisdicție competent.

Sub aspect procesual, există o reminescență de distincție dintre nulitatea de drept și nulitatea judiciară, în sensul că, uneori, în jurisprudență sau în doctrină, se spune că nulitatea absolută se constată iar nulitatea relativă se pronunță, vorbindu-se despre acțiunea în costatarea nulității absolute și acțiunea în pronunțarea nulității relative; se consideră că, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, instanța constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie, pe când, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței care o pronunță.

Această distincție este artificială, întrucât, așa cum s-a mai spus, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, “judecătorul constată cauza ineficacității actului; și odată cauza constatată el proclamă nulitatea actului”.

CAPITOLUL III

CAUZELE DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL

SECȚIUNEA I

PREZENTAREA GENERALĂ A CAUZELOR DE NULITATE

Problema cauzelor nulității actului juridic civil este în strânsă legătură cu condițiile actului juridic civil. Într-o formulare generală se poate spune: cauzele de nulitate sunt cazurile în care condițiile actului juridic civil nu sunt valabile, la încheierea acestuia. Cunoașterea cazurilor de nulitate implică, deci, cunoașterea elementelor actului juridic. În consencință, cauzele de nulitate constau în nerespectarea condițiilor de valabilitate a fiecărui element al actului juridic.

Se consideră că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil:

încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face actele;

lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;

nevalabilitatea obiectului actului juridic;

nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;

nerespectarea formei cerute ad validatem;

nesocotirea limitelor libertăților actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri);

lipsa ori nevalabilitatea autorizației administratire;

fraudarea legii.

Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă. Întrucât pe lângă nulitățile exprese există și nulități virtuale, și legea nu determină întotdeauna felul nulității, este necesar să fie avut în vedere criteriul de clasificare a nulității în nulitate absolută și nulitate relativă, adică natura interesului ocrotit prin dispoziția încălcată la încheierea actului juridic.

SECȚIUNEA A II-A

CAUZELE DE NULITATE ABSOLUTĂ

Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:

încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:

a). nerespectarea unei incapacități speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obștesc.

Aceste incapacități constau fie în interdicția de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicția de a dobândi anumite drepturi sau obligații și sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situația specială în care se află.

Asemenea incapacități sunt prevăzute atât în Codul civil cât și în alte acte normative. Astfel, art. 806 Cod civil stabilește “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”, prin donație sau testament, de bunurile sale, iar art. 807 Cod civil prevede că “minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumătate de care după lege poate dispune majorele”. Alte incapacități speciale sunt prevăzute și în art. 1308 și art. 1309 Cod civil. De asemenea, în art. 68 din Legea nr. 18/1991, la aliniatul 1 se spune că “personele fizice care nu au cetățenia romănâ și domiciliul în România, precum și persoanele juridice care nu au cetățenia română și sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii”.

b). lipsa capacității de folosință a persoanei juridice.

Una din condițiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul. Neîndeplinirea acestei condiții, adică încheierea actului juridic civil de către o unitate care se găsește în faza dobândirii personalității juridice sau a lichidării, acte care nu se încadrează în dispozițiile art. 33, alin. 3 din Decretul 31/1954 (depășesc cerința ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil), va atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

c).nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice se definește ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi și obligații care sunt în concordanță cu scopul ei. Această regulă este consacrată în art. 34 din Decretul 31/1954 unde se spune, la alineatul 1 că “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfințare sau statut”, iar în alineatul 2 că “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Prin urmare principiul specializării capacității de folosință limitează această capacitate, restrânge conținutul ei la concordanța dintre capacitatea persoanei juridice și scopul ei, depășirea acestei sfere fiind sancționată cu nulitatea absolută a actelor juridice încheiate.

lipsa totală a consimțământului, cum este cazul erorii-obstacol(error in negotio și error in corpore).

Potrivit art. 953 Cod civil “consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare”.

Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic și îmbracă, în funcție de natura realității asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic, și eroarea asupra indentității fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părți crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

Pentru că nu s-a format acordul de voință al părților, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic, aceasta fiind soluția acceptată, în general, în practică și doctrină.

Cu toate acestea se consideră că în caz de eroare-obstacol ar trebui să intervină nulitatea relativă, cei în cauză putând să ceară anularea actului, dar putând să o și confirme, prin executarea actului juridic, în funcție de interesele fiecăruia.

nevalabilitatea obiectului actului juridic

Referindu-se la convenții, art. 962 Cod civil stabilește că “obiectul convenției este acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se definește ca fiind conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau la care sunt ținute.

Pentu a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit și moral. Aceste sunt condiții generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există și condiții speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară și autorizația administrativă.

În consecință, ori de câte ori sunt nerespectate condițiile de validitate ale obiectului actului juridic acesta este lovit de nulitate absolută.

când lipsește cauza ori este ilicită sau morală

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

Potrivit art. 966 Cod civl “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Neîndeplinirea acestor condiții va antrena nulitatea absolută a actului juridic.

nerespectarea formei ad validatem

Numeroase dispoziții legale prevăd pentru valabilitatea unui act juridic forma ad validitatem (ad solemnitatem): donația (art. 813 Cod civil), testamentul (art. 858 Cod civil), ipoteca convențională (art. 1772 Cod civil), actele între vii având ca obiect terenuri (art. 67, alin. 1 din Legea 18/1991), etc.

Instituirea de către lege a formei autentice este determinată de anumite motive: se atenționează părțile asupra importanței pe care o au anumite acte juridice, pentru patrimoniul celor care le fac, se asigură libertatea și certitudinea consimțământului și se exercită un control al societății prin organele statului, asupra actelor ce prezintă importanță juridică ce depășește interesele părților.

Forma autentică prezintă unele trăsături. Astfel, ea este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință (aceasta trebuind să fie, deci expresă), este exclusivă, în sensul că pentru anumit act juridic solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă. De asemenea, este un element constitutiv esențial al actului juridic și, în consecință, nerespectarea lui atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative

Astfel, potrivit art. 35 din Legea 64/1995 “în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanții personale sau reale, efectuate după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestației debitorului împotriva acestor cereri,va fi nulă”. De asemenea, în alineatul 1 din art. 37 al aceleiași legi se spune că “după deschiderea procedurii de reorganizare este interzis conducătorilor debitorului, sub sancțiunea nulității, să înstrăineze, fără acordul tribunalului, acțiunile sau părțile lor sociale deținute la debitorul care face obiectul acestei proceduri”.

încălcarea ordinii publice

În art. 5 Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligația … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect” iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”. Așadar, voința juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică.

Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancțiunea nulității absolute.

frauda legii

Un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancționat (explicit sau implicit) printr-o serie de dispoziții legale (art. 1 și 3 din Decretul 31/1954, art. 1203 Cod civil, art. 723 Cod proc. civilă).

Aplicarea legii, în litera și spiritul ei, este o necesitate de interes obștesc și de aceea actele juridice săvârșite în frauda legii sunt sancționate cu nulitate absolută.

Frauda se seosebește de dol,deși are un element comun cu acesta: reaua – credință a autorului ei.

În timp ce dolul se exercită asupra uneia din părțile actului juridic, al cărui consimțământ îl viciază, frauda se săvârșește de părți în dauna terților, lăsând nealterat consimțământul părților, în vederea realizării unui folos injust pentru cei ce fraudează.

Interesul distincției dintre fraudă și dol constă în faptul că cea dintâi este sancținată cu nulitatea absolută a actului juridic, iar cea din urmă atrage nulitatea relativă.

SECȚIUNEA A III-A

CAUZELE DE NULITATE RELATIVĂ

Nulitatea relativă este determinată de următoarele cauze:

viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența, leziunea.

Potrivit art. 953 Cod civil, “consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surpins prin dol”.

Eroarea viciu de consimțământ este falsa reprezentare a realității ce cade fie asupra calităților substsanțiale ale actului (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante (error in personam), ea atrăgând sancțiunea nulității relative a actului juridic.În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia această sancțiune ar trebui să intervină și în cazul erorii obstacol.

Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. După consecințele pe care le au asupra valabilității actului, se distinge între dolul principal (ce cade asupra unor elemente importante la încheierea actului) care atrage anularea actului și dolul incident (incidental ori secundar, cade asupra unor împrejurări neimportante pentru încheierea actului) care nu atrage nevalabilitatea actului juridic.

În materie de testamente dolul îmbracă forma specifică sugestiei și captației. Captația constă în “manopore dolosive și mijloace frauduloase folosite de o persoană în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna lui credință, pentru a-l determina să o gratifice prin testament” iar sugestia constă în “folosirea unor mijloace ascunse și tendențioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă”.

Violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău pe care îl produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare dintre două prestații. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 “… aplicarea dispozițiilor legale referitoare la acțiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare”.

Prin urmare sunt anulabile pentru leziune numai actele (încheiate de minorii între 14 și 18 ani) care, în același timp, sunt acte de administrare, au fost încheiate de minori fără încuvințarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor și sunt comutative.

lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic.

Discernământul este acea condiție de valabilitate a consimțământului potrivit căruia subiectul de drept trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință. Discenământul nu se confundă cu capacitatea de a încheia actul juridic. Astfel, capacitatea de a încheia actul juridic este o stare de drept în timp ce prezența ori lipsa discernământului este o stare de fapt.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice. Persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu (minorul de 14 ani și interzisul judecătoresc) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei, fie stării mintale. Minorul între 14 și 18 ani are discernământ în curs de formare.

Pentru persoana juridică nu se pun probleme, întrucât reprezentantul ei legal este întotdeauna o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.

În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca fiind lipsită de discernământ (incapacități legale) există și cazuri de incapacități naturale în care se găsesc persoane capabile după lege, adică, în drept, persoana este capabilă dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ (în caz de beție, hipnoză …).

nerespectarea regulilor privind capacitate de exercițiu a persoanei.

Actul este încheiat de persoană lipsită de capacitate de exercițiu (minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc), actul s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar pentru minorul între 14 și 18 ani, actul s-a încheiat fără încuvințarea autorității tutelare, actul s-a încheiat în lipsa ori cu depășirea puterilor, pentru persoana juridică, precum și nerespectarea unei incapacități (instituite pentru protecția unor interese personale, cum e cea prevăzută de art. 1307 Cod civil – interdicția vânzării-cumpărării între soți).

nerespectarea dreptului de preemțiune.

Art. 69, ali. 1 din Legea 18/1991 prevede că “înstrăinarea de terenuri agricole din extravilan, prin vânzare, se poate face prin exercitarea dreptului de preemțiune”.

Dreptul de preemțiune constă “în dreptul conferit prin lege sau prin convenție unei persoane de a fi preferată înaintea altora la dobândirea unui drept anume, în cazul în care titularul acestuia se decide să-l transmită pe cale convențională”. Ordinea de preferință în sistemul Legii Fondului Funciar este: în primul rând sunt chemați să dobândească bunul copropietarii, dacă este cazul, apoi proprietarii vecini.

Potrivit art. 70 din aceeași lege, actul de înstrăinare care a fost încheiat cu nerespectarea dreptului de preemțiune este anulabil.

Alte drepturi de preemțiune sunt conferite prin Legea 16/1994 privind arendarea (dretul acordat arendașului), prin Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (în acest caz, dreptul de preemțiune este conferit celui expropriat).

CAPITOLUL IV

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL

SECȚIUNEA I

NOȚIUNEA DE REGIM JURIDIC AL NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC

Clasificare nulității actului juridic civil în absolută și relativă prezintă importanță sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare din aceste categorii de nulitate.

Această diferențiere este consecința faptului interesele ocrotite prin normele încălcate sunt deosebite, când este vorba despre interesul obștesc având nulitate absolută, iar când este vorba despre un interes particular, având nulitate relativă.

Prin noțiunea de regim juridic al nulității se înțeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă. Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.

Aceste trei aspecte primesc soluții diferite, după cum este vorba de nulitate absolută ori de cea relativă.

SECȚIUNEA A II-A

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII ABSOLUTE

Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulității absolute sunt următoarele: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescriptibilă; nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes.

Potrivit acestei reguli nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar putea invoca un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege (spre exemplu, nulitatea absolută prevăzută în art. 31, alin. 1 din Legea 18/1991 poate fi invocată, potrivit alin. 2 din același articol, de către primărie, prefectură, procuror și de către orice persoană interesată).

Această regulă își găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese generale, obstești, astfel încât trebuie să se confere unui cerc larg de persoane sau organe posibilitatea invocării unei asemenea nulități.

Invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute a unui act juridic nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute, ori că, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocrotește un interes general, instanța ar putea să se pronunțe printr-o hotărâre asupra nulității (întrucât s-ar încheia principiu disponibilității), ci se are în veder ipoteza în care una dintre părți declanșează un proces civil având ca obiect executarea unui act juridic, iar instanța, constatând că actul juridic pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea ca nefondată (neîntemeiată), fără a pronunța însă și nulitatea actului respectiv (aceasta în afara de cazul în care pârâtul a cerut, prin cerere reconvențională, anularea).

De asemenea, avându-se în vedere condițiile în care se exercită acțiunea civilă, mai exact, condiția interesului (care constă în “folosul practic, material sau moral pe care-l urmărește cel ce promovează acțiunea” și care trebuie să fie legitim, personal, născut și actul), se ajunge la concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană străină complet de actul juridic respectiv, pentru că o astfel de persoană nu ar putea justifica un interes propriu. Prin urmare, deși nulitatea absolută ocrotește un interes obștesc (general), un astfel de interes nu exclude existența unui interes individual (personal) care trebuie să fie urmărit de către persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca fiind lipsită de interes (lucru sintetizat în regula din dreptul francez “pas d’interet, pas d’action”). Conferind unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestora calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că ele pot justifica și un interes propriu, întrucât calitatea procesuală (care constă în îndreptățirea unei persoane de a participa la activitatea judiciară) nu se confundă cu interesul.

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescripibilă.

Imprescriptibilitatea acțiunii și excepției bazate pe nulitatea absolută a actului juridic este expres prevăzută în art. 2 din Decretul 167/1958 referitor la prescripția extinctivă. Potrivit acestui articol “nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. Acțiunea în nulitate este acțiunea prin care partea îndreptățită solicită instanței desfințarea actului încheiat cu nerespectarea condițiilor sale de validitate (este o acțiune nepatrimonială prin care se urmărește doar constatarea nulității actului, nu și valorificarea unor drepturi derivate); excepția nulității este mijlocul procedural prin care partea îndreptățită sau interesată, în cursul unui proces deja deschis, se opune acțiunii care se sprijină pe actul nul, invocând constatarea acestor neregularități.

Regula imprescriptibilității nulității absolute este explicată în mod diferit în doctrină. Astfel, într-o primă opinie, imprescriptibilitatea este justificată prin caracterul constatator al acțiunii în nulitate absolută, instanța limitându-se doar a constata că actul nul absolut nu a luat ființă de la început.

Într-o a doua opinie, caracterul imprescriptibil este explicat prin natura nepatrimonială a acțiunii în nulitate. Această natura nepatrimonială este comună și acțiunii în anulare, care este însă prescriptibilă. Într-o altă opinie, această regulă își găsește explicația în finalitatea instituirii acestei sancțiuni. Întrucât nulitatea absolută este menită a asigura respectarea unei condiții de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes general, este nevoie ca ea să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

S-a mai spus că explicația caracterului imprescriptibil trebuie căutată în corelația ce există între nulitatea absolută și prescripția extinctivă, în sensul că ambele urmăresc ocrotirea unui interes general și, prin urmare, nu este cazul a subordona nulitatea absolută prescripției extinctive (spre deosebire de nulitatea relativă care ocrotește un interes individual și este, deci, subordonată prescripției extinctive).

În dreptul francez, spre deosebire de dreptul nostru, acțiunea în nulitate absolută se prescrie în 30 de ani. Această părere nu este unitară, în doctrina franceză existând și opinia potrivit căreia, având la bază ordinea publică, nulitatea absolută este imprescriptibilă. În ceea ce privește excepția de nulitate, își găsește aplicare principiul, “quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum” (și “l’action est temporaire, l’ exception est perpetuelle”) potrivit căruia, chiar și după 30 de ani nulitatea poate fi invocată pe cale de excepție.

Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Această regulă nu este consacrată cu caracter general în legislația românească, dar în art. 1168 Cod civil, este aplicată această regulă în materia donației, stipulând că “donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donațiuni între vii; nulă în privința formei, ea trebuie să se refacă cu formele legiuite”. Ea este consecința primelor două reguli (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută) și se explică prin caracterul obștesc, general al interesului ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

Prin confirmare se înțelege “actul unilateral de renunțare la dreptul de a invoca, pe cale de acțiune sau de excepție, nulitatea”. Confirmarea expresă ori tacită a nulității absolute fiind inadmisibilă, rezultă că un astfel de act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate absolută.

De la imposibilitatea confirmării actului actului juridic lovit de nulitate absolută, legea prevede și unele excepții. Astfel, potrivit art. 1167, alin. 3 Cod civil, confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a unei donații nulă absolut pentru lipsa formei cerute de lege, de către moștenitori sau de către cei care reprezintă pe donator, după moartea lui, acoperă această nulitate.

De asemenea, în art. 20 Codul familiei se spune “căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soți care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată”.

Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu se confundă cu refacerea actului nul, refacere care este admisibilă și valabilă, în măsura în care sunt respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de valabilitate. În această situație, actul inițial rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act, care își va produce efectele de la data facerii lui, și nu de la data când a fost făcut actul nul. De asemenea, inadmisibilitatea confirmării nulității absolute nu se confundă nici cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu, obținerea autorizației administrative până la declanșarea nulității).

Această regulă se regăsește și în dreptul civil francez (art. 1339).

SECȚIUNEA A III-A

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII RELATIVE

Regimul juridic al nulității relative se concretizează în următoarele reguli: nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă; nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită a ocroti un interes individual. Deși este formulată restrictiv această regulă, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă aparține unui cerc mai larg de persoane. Astfel, ea poate fi invocată: de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, care este și cel care încheie actul juridic pentru incapabil și, prin urmare, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea în vederea apărării intereselor celui ce se află sub ocrotirea sa; de către succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic (cu excepția cazurilor în care dreptul la acțiune, având caractet intiuitu personae, nu se trasmite la moștenitori); de către procuror, în condițiile prevăzute de articolul 45 Cod procedură civilă; de creditorii chirografari ai părții ocrotite pe calea acțiunii oblice (art. 974 Cod civil) dacă sunt întrunite condițiile acesteia; deși nu este prevăzut expres de lege, se admite că și autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil.

Este normal ca nulitatea relativă să poată fi invocată de cel care este parte în actul juridic și al cărui interes a fost nesocotit la încheierea acelui act, din moment ce rațiunea acestei nulități este protejarea unui astfel de interes. Acesta este cel mai în măsură a aprecia dacă interesul său a avut sau nu de suferit prin nerespectarea dispoziției legale destinate a-l ocroti, și, prin urmare, cea mai îndreptățită să invoce, sau nu, nulitatea.

Dacă într-un act juridic bilateral a fost nerespectată vreo dispoziție legală care proteja fiecare parte, atunci fiecare va putea să invoce nulitatea actului bazându-se pe cauza de nulitate ce-i este proprie.

În cazul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, nulitatea relativă se invocă personal de către acesta dar cu încuvințarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau tutore).

Dreptul succesorilor universali și cu titlu universal ai părții ocrotite de a invoca nulitatea relativă decurge din calitatea acestora de continuatori ai personalității autorului și față de ei actul juridic anulabil produce efecte întocmai ca față de autor (excepție fac drepturile decurgând din actele juridice încheiate intuitu personae care se sting la moartea titularului și deci nu se transmit către moștenitorii săi).

Fundamentarea dreptului procurorului de a invoca nulitatea relativă se găsește în art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă. Potrivit acestui articol: “Ministerul Public poate introduce orice acțiune, în afară de cele strict personale și să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, în cazurile în care este necesar perntru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și alte cazuri prevăzute de lege”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1/1995 (soluția pronunțată de instanța constituțională vizează doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenția acestuia într-un proces), a apreciat că art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă este neconstituțional în ce privește restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice fază a acestuia, urmând a se aplica, în ceea ce privește această atribuție, dispozițiile art. 130, alin. 1 din Constituție. Potrivit aceleiași decizii, “în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesele civile în temeiul legii, el poate participa la soluționarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și libertăților cetățenilor”. Această decizie a fost însă criticată în doctrină.

Asigurarea protecției interzisului sau a minorului implică posibilitatea autorității tutelare de a invoca nulitatea relativă a actului încheiat de sau pentru minor ori interzis, când se cere, potrivit legii, și încuvințare sa. S-a mai spus că autoritatea tutelară poate să ceară și anularea actelor administrative făcute în contra intereselor incapabilului (deci a unor acte pentru care nu se cere încuvințarea prealabilă).

Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă.

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale, trebuie să cedeze în fața intereselor generale pe care le asigură instituția prescripției extinctive; nevoia de a asigura stabilitatea și certitudine în circuitul civil privește și cazurile de nulitate relativă. Interesul general, deși are prioritate față de interesul individual, nu îl nesocotește pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază dacă i-au fost atinse interesele prin nerespectarea normelor juridice la încheierea actului nu este lipsit de posibilitatea de a cere desfințarea actului juridic lovit de nulitate relativă (dar în cadrul termenului de prescripție extinctivă).

În Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă nu este prevăzut în mod expres că acțiunea în anulare este prescriptibilă, dar este prevăzut momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii prin care se cere anularea actului. Termenul de prescripție este, în consecință, cel general, de trei ani (art. 3 din Decret), afară de cazul în care legea prevede un termen mai scurt (spre exemplu, art. 21, alin. 2 Codul familiei prevede că “anularea căsătoriei… poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”).

În ceea ce privește momentul în care începe să curgă prescripția acțiunii în anulare, acesta este diferit în funcție de temeiul acțiunii în anulare. În acest sens, art. 9 din Decret dispune: “Prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violența începe să curgă de la data în care aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuvințeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. Prin urmare, când nulitatea relativă se datorează altei cauze decât violența, începutul prescripției cuprinde două momente alternative: un moment subiectiv, al cunoașterii cauzei de nulitate relativă, și un moment obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului (acest termen de 18 luni nu este un termen de prescripție ci marchează momentul de la care începe să curgă prescripția când cauza de anulare nu a fost cunoscută în acest interval).

Această dispoziție nu se aplică acțiunii în anularea căsătoriei, întrucât Codul familiei conține o dispoziție proprie în această privință, în art. 21, alin. 2: “anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de șase luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea vicleniei sau a erorii”.

În materia testamentului, fiind un act mortis causa, pentru acțiunea în anulare prescripția începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.

Problema de a ști dacă invocarea nulității relative pe cale de excepție este sau nu supusă prescripție extinctive nu a primit o rezolvare unitară în doctrină.

Într-o opinie, se consideră că invocarea nulității relative pe cale de excepție este imprescriptibiă, făcându-se aplicarea principiului “quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum”. În spijinul acestei teorii se aduc ca argumente următoarele: potrivit art. 1 din Decretul 167/1958 prin prescripție se stinge dreptul la acțiune, nu și excepția; în cazul în care se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (art. 2 din același act normativ), în timp ce referitor la nulitatea relativă se limitează în timp doar exercitarea dreptului la acțiunea în anulare, lăsându-se în afara ariei sale de aplicare calea excepției; dacă nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe cale de excepție, creditorul de rea credință ar putea să lase să treacă termenul de prescripție pentru a acționa ulterior, dar o asemenea situație (defavorabilă debitorului) este evitată prin posibilitatea pe care o are acesta de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepție.

Într-o a doua opinie, se consideră că invocarea nulității relative pe cale de excepție este prescriptibilă. Această soluție se impune pentru că ține seama de faptul că ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune (dreptul de a cere anularea actului) nu ar putea deveni inprescriptibil pe cale de excepție, în caz contrar anularea actului putând interveni oricând, ori, presupunând că termenul de prescripție pentru dreptul de a cere anularea actului juridic s-a împlinit, acel act ar trebui să devină inatacabil, fiind considerat confirmat tacit.

Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

Fiind destinată a ocrotii interesele individuale, este firesc ca persoana interesată să poată renunța în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt corespunde intereselor sale. Renunțarea la acest drept are ca efect acoperirea nulității relative (consolidându-se, astfel, actul normativ) și se realizează pe calea confirmării.

Confirmarea este, deci, actul juridic unilateral prin care se renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.

Posibilitatea confirmării exprese rezultă din dispozițiile art. 1190 Cod civil, potrivit căruia “actul de confirmare sau ratificare a unei obligații, în contra căreia legea admite acțiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, natura obligației, și când face mențiune de motivul acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeia acea acțiune”.

Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească o serie de condiții: să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea și să fie făcut în cunoștință de cauză, viciul care afectează actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării (altfel, actul confirmativ va fi anulabil). Pe lângă acestea, el trebuie să corespundă și dispozițiilor mai sus menționate: să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune de motivul acțiunii în nulitate relativă, din cuprinsul actului să se desprindă intenția de a acoperi nulitatea.

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenției de acoperire a nulități relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este necesar însă ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate și să fi executat actul în cunoștință de cauză). În acest sens, în art. 1167 Cod civil, la alin. 1, se spune că “în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este destul ca obligația să se execute voluntar după epoca în care obligația putea fi valabil confirmată sau ratificată”, iar la aliniatul 2 “confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și în epoca determinate de lege, țin loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.

De asemenea, unii autori consideră că există confirmare tacită și în cazul neinvocării nulității relative înăuntrul termenului de prescripție. Alții consideră că neinvocarea nulității relative în termenul de prescripție constituie o prezumție simplă de confirmare tacită, care poate fi răsturnată.

Confirmarea, indiferent că este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului juridic anulabil, iar acest efect se produce retroactiv. Față de terți, confirmarea produce efecte numai cu condiția de a nu vătăma interesele acestora.

Confirmarea nulității relative nu se confundă cu ratificarea, aceasta fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ei ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a face actul respectiv. De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece aceasta constă în nașterea unui nou act juridic care își produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv. Este necesar să se facă distincție și între confirmare și actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privința existenței lui, nu și cu privire la valabilitatea lui, astfel că persoana interesată nu renunță la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.

SECȚIUNEA A IV-A

COMPARAȚIE DE REGIM JURIDIC ÎNTRE NULITATEA ABSOLUTĂ ȘI NULITATEA RELATIVĂ

Între cele două categorii de nulități nu există deosebire de efecte, ambele conducând la lipsirea de efecte a actului juridic lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de valabilitate.

Între nulitatea absolută și nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic. Acestea sunt:

dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță din oficiu sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este prescriptibilă;

dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.

CAPITOLUL V

EFECTELE NULITĂȚII

SECȚIUNEA I

PRECIZĂRI PREALABILE

Pentru a fi valabil încheiate actele juridice civile trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate prevăzute de lege, în caz contrar, în situația încălcării acestor cerințe, actele respective sunt nule, fiind lipsite, în tot sau în parte de efectele lor firești.

În abordarea problemei efectelot nulității actului juridic trebuie avute în vedere unele aspecte.

În principiu, nulitatea există indiferent dacă actul respectiv a fost executat integral sau parțial, realizându-se astfel, în fapt efectele juridice pe care trebuie să le nască, dacă actul nul a fost sau nu urmat de încheierea unor alte acte juridice și indiferent de timpul scurs de la data încheierii lui (exceptându-se nulitatea relativă).

Deoarece în dreptul nostru nu există nulități de drept, care operează direct în puterea legii, fiind practic necesară intervenția, în toate cazurile, a instanței care să verifice existența cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ să o pronunțe, și întrucât între data încheierii actului și data pronunțării nulității lui există, de regulă, un anumit interval de timp, se admite că în această perioadă actul, deși nul, produce efecte ca și când ar fi valabil, bucurându-se de prezumția de valabilitate.

În consecință, trebuie să se facă distincție între efectele nulității în perioada interimară și efectele nulității de la data pronunțării ei. Astfel, deși nulitatea există din momentul încheierii actului, efectele ei sunt, în primul caz, virtuale, fiind necesară o hotărâre judecătorească pentru ca nulitatea să devină operativă.

De asemenea, este necesar să se aibă în vedere esența nulității (sancțiune ce lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice încălcate la încheierea actului).

Efectele nulității trebuie să fie în concordanță cu concepția dreptului românesc despre nulitate: salvarea actului juridic civil de la desființare ori de câte ori nu se contravine dispozițiilor legale; se are în vedere nu doar salvarea actului în întregime ci și salvarea uneia sau a unor clauze din acel act, la nulitatea întregului act urmând a se ajunge când din acesta nu se mai poate salva nimic.

Trebuie avut în vedere și faptul că efectele nulității sunt aceleași indiferent că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, întinderea și intesitatea efectelor nulității nefiind diferite în funție de natura acesteia ( deosebi între cele două categorii existând din punct de vedere al regimului juridic). Așa cum s-a spus, ar fi o eroare a considera că nulitatea absolută determină efecte mai drastice decât nulitatea relativă.

SECȚIUNEA A II-A

DEFINIȚIA EFECTELOR NULITĂȚII. PRINCIPII

Definiția efectelor nulității

Prin efecte ale nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările ce intervin ca urmare a anulării unui act juridic în întregime sau în parte.

În esență, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic ce a luat naștere în baza actului juridic lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.

Efectele nulității diferă, fiind mai întinse sau mai restrânse, după cum este vorba de o nulitate parțială sau de una totală.

De asemenea, efectele nulității diferă și în funție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic. Se pot distinge, astfel, trei situații:

actul nu a fost executat încă; în acest caz, aplicarea nulității înseamnă că acel act, fiind desfințat, nu mai poate fi executat, părțile aflându-se în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi încheiat actul;

actul a fost executat total sau parțial până la pronunțarea hotărârii de anulare;în acest caz, efectele nulității presupun desființarea retroactivă a actului juridic și restituirea prestațiilor efectuate în baza actului ce a fost anulat;

actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulității, una din părțile acesteia a încheiat un act juridic cu un terț, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul; în acest caz, efectele nulității constau în desființarea actului executat, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, desființarea și a actului subsecvent.

În esență, efectul nulității actului juridic se exprimă în adagiul “quod nullum est, nullum producit effectum”.

În ceea ce privește reglementarea efectelor nulității, caracteristica generală a reglementării nulității actului juridic (aceea de a fi dispersată în legislație), se regăsește și în cazul acestora. Prin urmare, nu există, de lege lata, texte de principiu referitoare le efectele nulității. Există, însă, dispoziții legale privind nulitatea în anumite cazuri, inclusiv texte care consacră excepții de la principiile efectelor nulității.

Principiile efectelor nulității

Principiile efectelor nulității sunt acele reguli de drept care arată cum, în ce măsură și față de cine se produc ele.

În literatura juridică se vorbește de cele trei principii ale efectelor nulității, și anume:

principiul retroactivității, care constă în faptul că efectele nulității se produc din ziua în care actul a fost făcut, adică nulitatea produce efecte și pentru trecut (ex tunc) nu doar pentru viitor (ex nunc);

principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum) care constă în înapoierea prestațiilor efectuate în baza actului anulat;

principiul potrivit căruia anularea actului inițial atrage și anularea actului subsecvent (“resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”).

De la aceaste principii există, însă, și excepții, adică situații în care, pentru anumite rațiuni, ele nu se mai aplică fiind înlăturate de incidența unor reguli mai puternice.

De asemenea, unele dintre aceste principii privesc efectele nulității față de părțile actului juridic anulat (principiul retroactivității și “restutio in integrum”) în timp ce principiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” privește efectele nulității față de terți.

Între principiile efectelor nulității actului juridic există o anumită corelație. Astfel, principiul retroactivității în virtutea căruia efectele nulității se produc de la data încheierii actului, determină principiul repunerii în situația anterioară, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna nimic dacă ceea ce s-a prestat în baza actului desființat nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivității determină indirect (prin intermediul lui “restitutio in integrum”) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, în sensul că dreptul transmis fiind retroactiv desființat este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desființarea actului subsecvent. Prin urmare, principiul retroactivității funcționează independent, pe când celelalte două apar drept consecințe ale acestuia (și deci orice excepție de la cele două principii constituie și o excepție de la principiul retroactivității).

Determinarea celorlalte două principii de către principiul retroactivității nu înseamnă că ori de câte ori intră în aplicare acesta intervine și “restitutio in integrum” și “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, trebuind să se țină seama dacă sunt sau întrunite condițiile de aplicare a fiecăruia. Astfel, principiul retroactivității intervine și când nu există nici un fel de executare a actului, ori nici un act de transmitere sau de constituire de drepturi către terți; “restitutio in integrum” funcționează doar în situația în care actul desființat a fost executat, în întregime sau în parte; “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acționează în cazul în care una din părțile actului anulat a încheiat cu terții acte translative sau constitutive de drepturi.

Aceste trei principii sunt consecințe ale principiului mai larg “quod nullum est, nullum producit effectum” (și, deci, acesta se manifestă și se realizează prin cele trei principii).

SECȚIUNEA A III-A

EFECTELE NULITĂȚII CARE SE PRODUC ÎNTRE PĂRȚI

Principiul retroactivității. Excepții.

Prin principiul retroactivității efectelor nulității se înțelege regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex munc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic civil.

Se vor înlătura, deci, efectele actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil și momentul anulării efective a acestuia. În baza retroactivității efectelor nulității, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi încheiat acel act juridic.

Principiul retroactivității efectelor nulității decurge din principiul legalității, în sensul că restabilirea legalității încălcată la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui asemenea act, în caz contrar, sancțiunea aplicată ar fi inutilă, pur formală.

Așa cum am arătat, de la principiile efectelor nulității există și excepții.

Prin excepții de la principiul retroactivității înțelegem acele situații în care efectele produse între momentul încheierii actului și acela al anulării sale sunt menținute. Prin urmare, ori de câte ori suntem în prezența unor excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității, actului juridic i se recunosc pentru trecut efectele, în tot sau în parte, urmând ca el să fie desființat numai pentru viitor (efectele nulității producându-se ex nunc, de la data anulării actului).

Sunt considerate a fi excepții de la retroactivitatea efectelor nulității actului juridic:

menținerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă; în această situație, înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.

păstrarea fructelor culese de posesorul de bună-credință în intervalul de timp cât a durat buna sa credință, în baza art. 485 Cod civil (buna-credință încetează în momentul introducerii cererii în anulare), în acest caz neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună credință.

căsătoria putativă (art. 23, alin. 1 Codul familiei); în acest caz, efectul retroactiv al anulării căsătoriei este înlăturat față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrază statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel în care hotârârea judecătorească de anulare a acesteia devine definitivă.

în toate cazurile de nulitate a căsătoriei copiii rezultați din căsătoria nulă sau anulată, păstrează situația de copii din căsătorie, în raport cu ei, desfințarea căsătoriei nefuncționând pentru trecut ci numai pentru viitor, ca în cazul unui divorț (art. 23, alin. 2 Codul familiei).

Mai constituie excepții de la principiul retroactivității și situațiile care sunt excepții de la celelalte principii ale efectelor nulității actului juridic.

Principiul repunerii în situația anterioară. Restitutio in integrum. Excepții.

Principiul “restitutio in integrum” este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, asfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest princpiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic și apare ca un mijloc de garantare a eficienței lui practice.

Ca și retroactivitatea “restitutio in integrum” vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din acel act, nu și efectele față de terți.

Prin desfințarea actului juridic, dispare temeiul juridic al executării prestațiilor și, prin urmare, temeiul restituirii prestațiilor în executarea actului nul nu mai poate fi acest act, care este desființat retroactiv; se admite că acțiunea prin care se solicită restituirea unor astfel de prestații trebuie întemeiată pe îmbogățirea fără just cauză. Atunci când este vorba despre un contract sinalagmatic, iar părțile și-au executat obligațiile înainte de anularea acestuia nu mai sunt îndeplinite condițiile introducerii acțiunii fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât nu se mai poate vorbi despre mărirea unui patrimoniu și nici micșorarea altuia, în acest caz este vorba despre o plată nedatorată, pentru că obligația fiecăreia dintre părțile contractului (desființat retroactiv) apare ca și când nu ar fi existat.

Acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat (acțiune care este prescriptibilă în toate cazurile, indiferent că este vorba de o nulitate relativă su o nulitate absolută) nu se confundă cu acțiunea în nulitate (acțiune care este prescriptibilă sau nu, după cum avem avem o nulitate relativă sau una absolută. Prin urmare, persoana interesată are la dispoziție sub aspect procesual, două căi procedurale. Astfel, el poate să ceară, în același timp, atât anularea actului juridic, cât și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, situație în care actul de procedură prin care se declanșează procesul va avea două capete de cerere, și anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulității actului juridic, și un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în baza actului respectiv, acest capăt de cerere fiind soluționat numai dacă a fost admis capătul de cerere principal. În cazul în care nu s-a cerut decât anularea actului juridic și nu s-a solicitat și restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității. De asemenea, cel interesat poate solicita mai întâi anularea actului juridic, iar în cazul în care instanța dispune desființarea acestuia, el poate să declanșeze un alt litigiu prin care să ceară restituirea prestațiilor efectuate în baza actului anulat.

Excepțiile de la principiul “restitutio in integrum” sunt acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în baza actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute, în tot sau în parte. Excepțiile de la acest principiu constituie, în același timp, și excepții de la pricipiul retroactivității efectelor nulității.

Sunt considerate a fi excepții de la principiul repunerii în situația anterioară:

cazul incapabilului care este ținut să restituie prestațiile primite doar în măsura îmbogățirii sale (art. 1164 Cod civil); această excepție este justificată de principiul ocrotirii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească.

cazul aplicării principiului “nemo auditur propiam turpitudinem allegans”; potrivit regulii “nemo auditur propiam turpitudinem allegans”, nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria sa incorectitudine sau imoralitate pentru a valorifica un drept (adeseori pentru a obține restituirea prestației executate în baza unui juridic nul din pricina caracterului imoral al obiectului sau cauzei actului); prin urmare acțiunea în restituirea prestației executate în baza actului anulat poate fi paralizată de “nedemnitatea reclamantului”; aplicarea acestui principiu în practică a făcut obiect de controversă în doctrină.

SECȚIUNEA A IV-A

EFECTE ALE NULITĂȚII CARE SE PRODUC FAȚĂ DE TERȚI

Efectele nulității actului juridic față de terți sunt determinate de principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial – “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului inițial atrage anularea și a actului subsecvent, datorită legăturii acestuia cu primul.

În doctrină se precizează că acest principiu este atât o consecință a celorlalte două principii (retroactivitatea și repunerea în situația anterioară), cât și a principiului “nemo plus jurid ad alium transffere potest, quam ipse habet” ori “nemo dat quod non habet”, în sensul că, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept deoarece s-a desfințat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.

În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează și în două situații specifice; în cazul actelor care necesită autorizație administrativă prealabilă, anularea acestei autorizații atrage după ea anularea și a actului juridic ce se întemeia pe acea autorizație, iar în cazul a două acte, din care unul este principal iar celălalt accesoriu, anularea actului principal conduce la desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii “accesorium sequitur principale” (în această situație nu suntem în ipoteza lui “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acesta presupunând două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis aceleași drepturi ori s-au constituit, s-au transmis drepturi aflate în strânse legătură).

Acest principiu nu se bucură de o consacrare legală cu caracter general, însă Codul civil face aplicarea acestuia în materie de ipotecă. Astfel, art. 1770 dispune: “Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condiție, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acțiune de resciziune, nu pot consimți decât o ipotecă supusă acelorași condiții sau acelorași resciziuni”.

Și de la principiul acesta există unele excepții. Constituie excepții de la “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acele cazuri în care, deși se anulează actul inițial, actul subsecvent este menținut pentru anumite motive. Aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.

Sunt reținute ca excepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial:

cazul aplicării art. 1909 , alin. 1 Cod civil coroborat cu art. 972 Cod civil;

cazul prevăzut de art. 20, alin. 2 din Decretul 31/1954, potrivit căruia, deși cel declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, dobânditorul de bună-credință nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață;

cazul dobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al unui imobil; în cazul neîndeplinirii acestor condiții (subdobânditorul nu este de bună credință sau actul este cu titlu gratuit) face să se aplice principiul; actul subsecvent este desfințat, însă, în ipoteza în care actul inițial a fost anulat pentru lipsa capacității de exercițiu sau pentru restrângerea capacității de exercițiu a înstrăinătorului inițial, întrucât între principiul deplinei ocrotiri a incapabilului și principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului, prioritate în ocrotire trebuie să aibă primul principiu;

cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului, menținerea acestora fiind justificată de interesul economic.

SECȚIUNEA A V-A

PRINCIPII DE DREPT CARE ÎNLĂTURĂ REGULA “QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT EFFECTUM”

Nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor jueidice privitoare la încheierea sa valabilă, iar aceasta se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulității. Alături de excepțiile acestor principii, care sunt excepții și ale regulii “quod nullum est, nullum producit effectum”, există anumite situații care înlătură această regulă.

Astfel, principiile de drept care, în concurs cu regula “quod nullum est, nullum producit effectum”, o înlătură sunt: principiul conversiunii actului juridic, principiul “error communis facit jus” și principiul răspunderii civile delictuale.

Principiul conversiunii actului juridic.

Prin conversiunea actului juridic se înțelege înlocuirea actului juridic nul cu un alt act juridic valabil. În consecință, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voință în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu doar în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate.

Admisibilitatea conversiunii este recunoscută în legislația civilă, de doctrină și în practică. În legislație nu există o consacrare cu caracter general a principiului conversiunii, însă sunt reglementate unele aplicații ale acestuia.

În ceea ce privește fundamentul conversiunii actului juridic, soluțiile au fost diferite în doctrină.

Într-o opinie, conversiunea actului juridic este cerută și impusă de concepția dreptului nostru despre nulitate: nulitatea fiind îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului legii urmează ca toate efectele ce nu contravin legii să fie menținute. Prin urmare, trebuie admisă soluția că, în locul actului nul, să-și producă efecte alt act juridic, valabil.

Într-o altă opinie, conversiunea actului juridic constituie “o aplicare particulară a principiului mai general al menținerii actelor juridice, conform căruia manifestarea de voință cuprinsă într-un act juridic cată a avea – în limita legii – eficacitate maximă posibilă pentru realizarea scopului practic urmărit de parte sau părți”.

Potrivit unei alte opinii, temeiul conversiunii actului juridic îl reprezintă regula cuprinsă în art. 978 Cod civil potrivit căruia “când o clauză este primitoare de două înțelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (“actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”). Prin urmare, ori de câte ori manifestarea de voință este susceptibilă a fi interpretată în sensul constituirii unui act juridic valabil va fi interpretată în acest sens și nu în sensul în care ar rezulta un act juridic care ar trebui anulat.

Pentru a putea opera conversiunea actului juridic trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții:

între actul juridic nul și actul juridic valabil trebuie să existe un element de diferență; acest element de diferență poate privi natura celor două acte juridice (unul este un contract, iar celălalt este un act unilateral), conținutul acestora (în sensul că drepturile și obligațiile ce s-ar naște din cele două acte sunt diferite), efectele sau forma celor două acte;

unul dintre act să fie anulat efectiv și total;

actul ce urmează să fie considerat valabil să îndeplinească toate condițiile de validitate, iar acestea să se regăsească în actul juridic desființat (adică actul juridic desființat să cuprindă toate elementele constitutive ale actului juridic în care este convertit);

manifestarea de voință a părții sau a părților să fie favorabilă conversiunii, adică din această manifestare de voință să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii, întrucât regula prevăzută în art. 978 Cod civil nu are caracter imperativ, aplicarea ei putând fi înlăturată prin voința părților.

În doctrină se mai consideră că actul juridic nul și actul în care acesta se convertește trebuie să aibă aceleași părți. Există situații, însă, în care această condiție este inexactă, întrucât actul juridic desființat este bilateral, iar actul juridic în care se convertește este unilateral, astfel că nu mai eistă identitate de părți (art. 689 și art. 923 Cod civil).

Aplicându-se aceste condiții, rezultă că nu este vorba de conversiune în situațiile următoare:

actul juridic nu este încă desființat, bucurându-se de prezumția de valabilitate;

unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menținute (când avem nulitate parțială);

actul juridic apare ca fiind nul datorită denumirii greșite date de părți (aici este o problemă de calificare, iar nu de conversiune, manifestarea de voință a părților nefiind succeptibilă de a fi interpretată în două sensuri, întrucât părțile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat valabil, dar l-au denumit greșit);

refacerea actului juridic;

validarea actului juridic prin confirmare sau îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate la încheierea lui (în aceste cazuri este vorba despre validarea aceluiași act, neputându-se vorbi de două acte,din care unul să fie anulat iar celălalt să fie menținut valabil);

novația (aceasta presupune existența unei obligații anterioare valabile, ceea ce nu e cazul conversiunii; de asemenea, novația este întotdeauna expresă, pe când, în cazul conversiunii, cel de-al doilea act juridic se deduce din voința prezumată a părții sau a părților).

În cazul în care sunt îndeplinite aceste condiții actul nul covertit va produce totuși efecte juridice, dar efectele actului în care actul inițial s-a convertit.

Ca aplicații ale conversiunii actului juridic sunt menționate:

cazul manifestării de voință care este nulă ca vânzare – cumpărare, dar valorează antecontact de vânzare – cumpărare;

cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, dar valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea și actul de înstrăinare desființat; acest caz este expres prevăzut în art. 923 Cod civil: “Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”;

cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moștenitor nul, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii; această situație este prevăzută de art. 689 Cod civil: “Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește bunul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare ”.

Principiul “error communis facit jus ”.

Acest principiu mai este numit și principiul validității aparenței în drept. Principiul “error communis facit jus ” înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situație de eroare comună, obștescă. Deși se bazează pe ocrotirea bunei-credințe, acest principiu acționează mai energic decât pricipiul ocrotirii bunei-credințe, în cazurile indicate ca excepții de la principiile efectelor nulității, întrucât, în cazurile în care se aplică, face să nu se mai pună problema nulității, actul fiind valabil pe deplin.

O aplicație a acestui principiu se găsește în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art. 7 din Legea 119/1996 “actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederiilor prezentei legi,sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”.

Principiul răspunderii civile delictuale.

Principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la înlăturarea nulității actului juridic. Potrivit art. 998 Cod civil “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. În situația noastră, partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic, deși cealaltă parte urmează să sufere un prejudiciu datorită anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.

În legislația noastră, înlăturarea nulității actului juridic în urma aplicării principiului răspunderii civile delictuale privește cazul minorului.

În cazul în care minorul săvârșește un delict civil cu ocazia încheierii actului juridic, el nu va putea cere anularea acelui act, întrucât cealaltă parte ar fi prejudiciată. Cel ce a săvârșit fapta ilicită (minorul care solicită anularea actului pentru incapacitate) trebuie să despăgubească pe cel ce a fost prejudiciat prin acea faptă, prejudiciul urmând să provină tocmai din anularea actului juridic respectiv, astfel că cea mai potrivită cale de reparare a prejudiciului este menținerea actului juridic ca valabil.

Prin urmare, principiul ocrotirii minorului, prevăzut în art. 1159 Cod civil, potrivit căruia “minorul ce face o simplă declarație că este major are acțiune în resciziune”, cedează în fața principiului răspunderii civile delictuale, art. 1162 Cod civil arătând că “minorul n-are acțiune în resciziune contra obligațiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale”.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE. CURSURI.

GH. BELEIU, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI, 1995

GH. BOROI, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ, ED. ALL, BUCUREȘTI, 1997

P. M. COSMOVICI, DREPT CIVIL. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL, ED. ALL, BUCUREȘTI, 1996

D. COSMA, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC CIVIL, ED. ȘTIINȚIFICĂ, BUCUREȘTI, 1969

D. CHIRICĂ, DREPT CIVIL. SUCCESIUNI, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1996

D. CHIRICĂ, DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1997

MIRCEA N. COSTIN, MIRCEA C. COSTIN, DICȚIONAR DE DREPT CIVIL, VOL. I, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1998

C. HAMANGIU, I. ROSETTI – BĂLĂNESCU, A. BĂICOIANU, TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, VOL. I, ED. ALL, BUCUREȘTI, 1996

I. LEȘ, PRINCIPII ȘI INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL CIVIL, VOL. I, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1998

E. LUPAN, DREPT CIVIL. PERSOANA FIZICĂ, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1993

E. LUPAN, DREPT CIVIL. PERSOANA JURIDICĂ, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1994

E. POENARU, DREPT CIVIL, VOL. I, ED. EUROPA – NOVA, BUCUREȘTI, 1994

A. POP, GH. BELEIU, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL, TIPOGRAFIA UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI, 1980

C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, ED. ALL, BUCUREȘTI, 1997

CAMELIA TOADER, MARIAN NICOLAE, ROMEO POPESCU, BOGDAN DUMITRACHE, DREPT CIVIL ROMÂN. CURS SELECTIV PENTRU LICENȚĂ 1998, ED. PRESS MIHAELA, BUCUREȘTI, 1998

O. UNGUREANU, MANUAL DE DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ED. ALL – BECK, BUCUREȘTI, 1999

O. UNGUREANU, NULITĂȚILE PROCEDURALE CIVILE, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 1998

A. WEILL, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, DALLOZ, PARIS, 1971

ARTICOLE.

AL. BACACI, NULITATEA TESTAMENTULUI PENTRU LIPSA VOINȚEI ORI PENTRU VICIILE EI, R.R.D. NR. 7/1983

C. BÂRSAN, V. STOICA, EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI PRIVIND CIRCULAȚIA IMOBILELOR, II, DREPTUL NR. 6/1990

C. OPRȘAN, SANCȚIUNILE ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN – O POSIBILĂ SINTEZĂ, R.R.D NR. 11/1982

C. VURDEA, EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI PRIVIND CIRCULAȚIA IMOBILELOR, I, DREPTUL NR. 6/1990

=== cap 1- 2258 ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE NULITATE

SECȚIUNEA I

NOȚIUNEA DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC

Accepțiunea expresiei “nulitatea actului juridic civil”

Termenul de nulitate derivă de la latinescul “nullitas” și francezul “nullite” și are în mod obișnuit trei sensuri: 1). lipsă totală de valoare, de talent; 2). persoană fără competență; 3). ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unei condiții de fond sau de formă.

Expresia “nulitatea actului juridic civil” este primitoare de două înțelesuri.

Într-un prim înțeles, expresia este folosită pentru a desemna calitatea de sancțiune a nulității, sancțiune care intervine în cazul nerespectării de către actul juridic a condițiilor sale de valabilitate. Acest sens este cel mai des folosit, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară.

Într-un al doilea sens, expresia este folosită pentru a desemna calitatea de instituție juridică a dreptului civil, adică totalitatea normelor juridice care reglementează sancțiunea nulității actului juridic civil. Această accepțiune este folosită, de regulă, atunci când se vorbește despre regimul juridic al nulității.

Definiția nulității actului juridic civil

În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil. În această situație, în doctrină s-au format mai multe definiții care, deși au elemente comune, prezintă unelele diferențe.

Astfel, într-o opinie nulitatea este considerată ca fiind “acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”. Elementele acestei definiții pun în evidență trăsăturile specifice nulității:

a).nulitatea este o sancțiune de drept civil; această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil, iar prin folosirea expresiei “acea sancțiune” se evidențiază faptul că nulitatea este numai una din sanțiunile dreptului civil, ce asigură respectarea normelor sale.

b).nulitatea lipsește actul juridic de efecte; din această caracteristică rezultă, pe de o parte, sfera de acțiune a nulității, ea privind numai actele juridice nu și faptele juridice “stricto sensu”, iar, pe de altă parte, conținutul acestei sancțiuni, și anume lipsirea de efecte a actului juridic. c).nulitatea lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice; astfel, nulitatea nu vizează actul juridic, în întregul său, ci numai efectele sale și nu vizează orice efecte ale actului, ci numai pe acelea care contravin normelor juridice.

d).nulitatea lipsește actul juridic de acele efecte care contravin normelor juridice edictate în vederea încheierii valabile a actului juridic; în aprecierea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic criteriul este cel al scopului, al finalității legii.

e).nulitatea privește încheierea actului juridic; această trăsătură determină momentul în raport cu care se apreciază conformitatea sau neconformitatea cu scopul legii a efectelor la care actul urmează să dea naștere.

Această definiței nu este însă la adăpost de critică. Astfel, s-a arătat că ea evidențiază conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative (“efectele contrarii normelor juridice”) și nu prin caracteristici pozitive; de asemenea, lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, că ar supraviețui, ceea ce nu este exact; în sfârșit, s-a mai spus, mai întâi se vorbește de nulitatea actului juridic civil și numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

În această ultimă opinie, nulitatea a fost definită ca fiind “sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege”.

S-a mai spus despre nulitate că este “sancțiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii” sau “sancțiunea care intervine după înfrângerea dispoziției legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat”.

Aceaste definiții sunt deficitare întrucât nu menționează că nulitatea intervine în cazul încălcării normelor juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic, lăsând să se înțeleagă că ar putea fi vorba și de alte dispoziții legale care trebuie avute în vedere la încheierea actului juridic dar care, în caz de încălcare, atrag alte sancțiuni civile (spre exemplu inopozabilitatea actului juridic față de terți). De asemenea, ultima definiție crează impresia că nu ar exista decât nulități totale, neprecizîndu-se că nulitatea lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice referitoare la condițiile de validitate încălcate la încheierea lui.

Într-o altă opinie se arată că “prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil , care suprimă, în măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate”. Această definiție este criticabilă pentru că, pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancțiunii când, în realitate, ea este o sancțiune legală (fiind opera legii) și, pe de altă parte, ea exclude posibilitatea nulității amiabile.

În doctrină s-au mai formulat și alte definiții, dar, în esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului jurdic civil, condițiile de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.

Reglementarea nulității actului juridic

În legislația civilă prezentă nu există o reglementară compactă a nulității actului juridic civil, normele juridice care formează această instituție fiind răspândite în tot Codul civil, precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil (Decretul 31/1954, Legea18/1991, Codul familiei, Legea 114/1996 …).

SECȚIUNEA A II – A

FUNCȚIILE NULITĂȚII

În doctrina din țara noastră nu există o unanimitate de păreri în ceea ce privește funcțiile acestei instituții.

Într-o opinie se vorbește despre nulitate ca realizând trei funcții: o funcție preventivă, una sancționatorie și o funcție de mijoc de garanție a principiului legalității.

Astfel, funcția preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept, tentate să încheie actul juridic cu încălcarea condițiilor de validitate, în sensul că știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, subiectele sunt descurajate și îndemnate să respecte legea civilă.

Funcția sancționatorie intervine când funcția preventivă nu și-a dovedit eficiența și constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice referitoare la validitatea actului juridic.

Funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile constă în aceea că prin funcția preventivă și cea sancționatorie se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de validitate a actului juridic civil.

Unii autori consideră că nulitatea are doar o funcție preventivă și una sancționatorie.

Într-o altă concepție se face dinsticție între funcția potențială a nulității ( care nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii și momentul anulării lui, perioadă în care actul juridic lovit de nulitate se bucură totuși de o prezumție de validitate) și funcția operativă a nulității, aceasta din urmă având o finalitate represivă și o finalitate preventivă.

SECȚIUNEA A III – A

EVOLUȚIA CONCEPȚIEI DESPRE NULITATE

În decursul timpului, concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.

În dreptul roman nulitatea actului juridic era privită ca fiind totală și iremediabilă, fiind sintetizată în regula “quod nullum est, nullum producit effectum” (este concepția nulității “actului organism”, în sensul că nulitatea actului juridic era asemănată cu boala organismului uman – astfel, actul juridic valid este ca un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îți va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viață). Acolo un act se socotea ca și cum n-ar exista, ca și cum n-ar fi fost făcut niciodată; a fi nul sau a nu exista era același lucru, din punct de vedere juridic. Nulitatea provenea din încălcarea legii sau din lipsa unei condiții necesare la încheierea actului și această nulitate era civilă; ea se producea automat, de plin drept, și actul era nul de la început, fără a mai a fi nevoie ca nulitatea să fie pronunțată în justiție.

În cursul imperiului, pretorul acorda așa-numita “restitutio in integrum”, în anumite cazuri, împotriva actelor care pricinuiau o pagubă nedreaptă autorului lor (astfel erau actele făcute sub imperiul violenței sau de către un minor de 25 de ani). În baza acestei “restitutio in integrum” actul nu mai putea produce efecte și situația revenea la starea în care era înainte de încheierea actului. Pretorul nu putea să pronunțe direct nulitatea, pentru că actul era valabil după legea civilă, dar repunerea în situația anterioară echivala cu anularea și cel în favoarea căruia era pronunțată, obținea restituirea a ceea ce dăduse.

Astfel, alături de nulitatea civilă, apare o nulitate pretoriană. Nulitatea pretoriană se distinge de cea civilă prin aceea că ea nu avea loc de plin drept și nu putea fi pronunțată decât de magistrat, în urma unei acțiuni în justiție și până la acordarea lui “restitutio in integrum” actul juridic era valabil și producea efecte valabile.

Această dualitate a condus, în perioada redactării monumentelor legislative europene la opinii divergente și dispute teoretice. Astfel, într-o primă opinie se aprecia că nulitatea este declarată de către lege și, în consecință, justiția nu are nimic de făcut în raport cu actele nule de drept. În replică, s-a spus că trebuie ținut cont de faptul că actul nul a avut loc în fapt și că el a produs o aparență; ca urmare nu este sigur că acest act este nul. În concluzie, acest act poate produce efecte, iar pentru a-i constata nulitatea și declara ineficiențaeste necesar ca nulitatea lui să fie dovedită. În acest caz, de dezacord asupra validității actului, este chemată să se pronunțe justiția (chiar și în cazurile în care legea prevede că nulitatea operează de drept).

O complicație în plus a fost detrminată de apariția termenului de act inexistent. Adepții teoriei actelor inexistente considerau că este insuficientă împărțirea nulităților în absolute și relative, întrucât acestea nu acoperă toate situațiile apărute în practică,astfel că au propus o clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte lovite de nulitate relativă și acte inexistente.

Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme apărute în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei și jurisprudenței din trecut, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile prevăzute de lege. Pentru cazurile în care legea nu stabilea nulitatea, dar în care era imposibil să se considere căsătoria valabilă, întrucât lipsea unul dintre elementele sale esențiale (lipsa totală a consimțământului, identitatea de sex), s-a spus că acea căsătorie nu era nulă, ci inexistentă, astfel încât nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca fiind ineficace. Ulterior, teoria inexistenței a fost extinsă și la alte acte juridice, afirmându-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale (lipsa totală a voinței juridice, lipsa formei ad validatem).

Teoria actelor inexistente este falsă și inutilă, fiind respinsă de majoritatea doctrinei noastre actuale. Este falsă pentru că a urmărit, la origine, înlăturarea incovenientelor rezultând dintr-o regulă care, în realitate, nu există și datorită faptului că nu se poate vorbi de inexistența actului juridic cât timp acesta crează o aparență în circuitul civil, având o existență materială și bucurându-se de o prezumție de validitate (până la anularea lui). Este inutilă, întrucât și în cazul inexistenței, instanța urmează să verifice cauza ineficacității actului juridic, iar regimul juridic al inexistenței este întocmai regimul juridic al nulității absolute. Motivul real care îi determină pe unii autori să împărtășească această teorie, faptul că nulitatea absolută este prescriptibilă în unele sisteme de drept (cel francez, spre exemplu), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, pentru că nulitatea absolută este impresciptibilă.

De la concepția nulității totale și iremediabile a actului juridic, s-a trecut, în țara noastră, la conceția nulității parțiale și remediabile, în sensul că, în principiu, vor fi înlăturate numai acele efecte care constituie încălcări ale dispozițiilor legale cu ocazia încheierii actului juridic, celelalte efecte fiind menținute.

Nulitatea astfel înțeleasă nu este și concepția admisă, în general, în dreptul francez. Din doctrina și jurispudența actuală din Franța rezultă că ar trebui să se recurgă la analiza cauzei actului juridic pentru a se constata care este rolul și influența clauzelor care încalcă dispozițiile legale asupra actului respectiv. Dacă este vorba despre o clauză care constituie cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă, în schimb, se constată că o clauză este nulă și ea nu este esențială, poate fi considerată nescrisă, restul actului rămânâd neatins. În general însă, instanțele franceze preferă anularea în întregime a actului juridic, spunând că o clauză nulă este fie cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, fie condiția care a determinat părțile să încheie acel act.

Conceția despre nulitatea actului juridic civil este de actualitate și după Revoluția din 1989. După Revoluție au fost abrogate Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, care sancționau cu nulitatea absolută actele juridice încheiate în contra dispozițiilor acestora (fără autorizație de înstrăinare și fără formă autentică). Problema care s-a pus este acea dacă pot fi socotite ca valabile actele juridice încheiate anterior Revoluției care, potrivit celor două legi, erau lovite de nulitate absolută.

Pe plan teoretic, soluțiile date acestei probleme au fost diferite, în timp ce în practica Curții Supreme de Justiție problema a fost rezolvată în sensul validării actului prin abrogarea legii care instituia cauza de nulitate, întrucât actul nu mai este în contradicție cu finalitatea noilor reglementări în materie de înstrăinare a imobilelor.

În ceea ce privește doctrina, într-o primă opinie se apreciază că, din moment ce legile care interziceau anumite acte juridice civile făcute fără autorizație prealabilă și fără formă autentică au fost abrogate, în lumina noilor reglementări astfel de acte apar ca valabile și, în consecință, deși făcute sub imperiul vechilor legi, ele pot fi considerate astăzi valabile.

În favoarea acestei teze, s-a mai spus că trebuie făcută distincția între momentul încheierii actului juridic și momentul judecării actului respectiv. Astfel, potrivit regulii “tempus regit actum”, existența cauzei de nulitate trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului, dar valabilitatea actului juridic se examinează în momentul în care se pune problema anulării actului și acum, aplicându-se această regulă, se aplică legea în vigoare în acel moment. Soluția nevalidării actului juridic ar determina, în această opinie, ultraactivitatea legii vechi și înlăturarea principiului aplicării imediate a legii noi.

Într-o altă opinie, s-a susținut teza contrară, și anume aceea că actele juridice nule absolut sub imperiul legilor vechi, nu pot fi validate azi în baza argumentului că noile legi le-ar considera legal încheiate, fiindcă astfel s-ar încălca prevederile imperative ale art. 1 din Codul civil (“Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”) acordând legilor noi putere retroactivă.

În materia actelor juridice, valabilitatea lor este judecată după legile în vigoare la data încheierii actului (“tempus regit actum”), căci în acel moment părțile erau obligate să respecte condițiile de valabilitate a actului pe care-l perfectau și în funcție de acesta au apreciat consencințele actului lor.

SECȚIUNEA A IV-A

DELIMITAREA NULITĂȚII DE ALTE INSTITUȚII DE DREPT CIVIL

Nulitatea este doar una din cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil. În această categorie de cauze, care atrag ineficacitatea actului juridic, intră și: rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caduciatea, iresponsabilitatea și reducțiunea, astfel că este necesară delimitarea nulității de acestea.

Nulitatea și rezoluțiunea

În timp ce nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile sale de validitate, rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu executare “uno ictu”, constând în desfințarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii actului.

Între cele două sacțiuni există o serie de asemănări, ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic, produc efecte retroactiv (“ex tunc”) și sunt judiciare, presupunând o hotărâre a organului de jurisdicție competent.

Cu toate acestea între cele două instituții există deosebiri radicale. Astfel, nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare “uno ictu”. Există între nulitate și rezoluțiune și o deosebire de ipoteză: dacă prima presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de valabilitate, cea de-a doua presupune un act juridic valabil încheiat.

În timp ce cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la incheierea valabilă a actului, cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a abligației de către una din părți.

Rezoluțiunea și nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extintive (acțiuni în nulitate relativă i se aplică regula specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunii în rezoluțiune i se aplică regula generală prevăzută în art. 7 alin. 1 din același act normativ), iar nulitatea absolută este imprescriptibilă.

De asemenea, răspunderea pentru daunele pricinuite prin desființarea actului este, în cazul rezoluțiunii, o răspundere contractuală (deoarece între părți a existat un act juridic valabil încheiat), pe când în cazul nulității este o răspundere delictuală (actul este desființat întrucât, de la început, el nu a fost valabil).

Nulitatea și rezilierea

Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Prin urmare, rezilierea se distinge de rezoluțiune prin aceea că intervine numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor, astfel că distincția între nulitate și reziliere prezintă elemente comune cu cea dintre nulitate și rezoluțiune.

Totuși, ca element particular, deși efectele nulității se produc, în principiu, retroactiv iar rezilierea operează numai pentru viitor, în cazul actelor cu executare succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.

Nulitatea și revocarea

Revocarea este acea sancțiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de ineficiență a actului juridic civil.

Între cele două instituții există însă numeroase deosebiri. Astfel, revocare presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea uniei condiții de validitate. Nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităților.

De asemenea, cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului.

Nulitatea și caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate a unui act juridic datorată survenirii unui eveniment mai presus de voința părților și în absența oricărei culpe a acestora, care se consumă ulterior încheierii valabile a acelui act juridic și care are drept consecință împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale.

Deși este o cauză de ineficacitate a actului juridic, ca și nulitatea, caducitatea se distinge de aceasta prin aceea că presupune un act valabil încheiat, produce efecte numai pentru viitor (ex munc), întrucât pentru pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului,presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.

De asemenea, împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului.

Nulitatea și inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unei cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta.

Inopozobilitatea se deosebește de nulitate prin aceea că se referă la un act valabil încheiat, efectele acelui act nu se produc decât față de părți și implică, de regulă, îndeplinirea unor formalități, după ce actul a fost încheiat. De asemenea, în timp ce nulitatea poate fi confirmată (nulitatea relativă desigur), inopozabilitatea este susceptibilă numai de ratificare.

Nulitatea și reducțiunea

Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de legea pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic. Se distinge, prin urmare, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive care încalcă rezerva succesorală, iar pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziuni sau, în anumite circumstanțe, pentru eroare indiferentă.

Ceea ce aseamănă cele două instituții de drept civil este caracterul retroactiv al desfințării actului juridic, între cele două instituții existând însă numeroase deosebiri. Astfel, nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor sinalagmatice.

De asemenea, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive, acestea au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, datorită încălcării rezervei succesorale.

În fine, cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, iar reducțiunea este determinată fie de încălcarea rezervei succesorale (depășirea cotități disponibile), fie de existența, în momentul încheierii actului juridic, a unei disproporții vădite între contraprestații.

SECȚIUNEA A V-A

DELIMITAREA NULITĂȚII DE DREPT CIVIL DE NULITATEA DE DREPT PROCESUAL CIVIL

Lăsând la o parte unele apropieri care, în general, sunt determinate de distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, cele două categorii de nulități prezintă numeroase elemente particulare.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, este definită ca fiind acea sancțiune care invalidează actele de procedură îndeplinite fără respectarea formelor procesuale atunci când prin nerespectarea lor se produce sau se prezumă o vătămare de neînlăturat în alt mod.

Nulitatea actului juridic civil, la rândul ei, constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Astfel, nulitățile procedurale civile sunt incidente atunci când actul de procedură produce o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin înlăturarea actului, în timp ce nulitatea de drept civil nu presupune o asemena condiție, fiind suficientă nerespectarea condițiilor de valaditate a actului juridic cu prilejul încheierii sale.

De asemenea, nulitățile procedurale (absolute și relative) nu sunt imprescriptibile și prescriptibile precum corespondentele lor din dreptul civil. În procesul civil, nulitatea absolută poate fi inocată în orice stare a pricinii sau direct în cadrul căilor de atac, după epuizarea acestora intrând în puterea lucrului judecat. Nulitatea relativă, la rândul ei, trebuie invocată în timpul și ordinea stabilită de lege, pentru că altfel se acoperă.

Dacă invocarea nulităților procesuale se face pe cale de excepție și prin mijlocirea căilor de atac, invocarea nulităților civile se face pe calea acțiunii în anulare sau pe cale de excepție la executarea actului nul.

În dreptul procesual civil regula “quod nullum est, nullum producit effectum” operează ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului, pe când în dreptul material anumite principii, în concurs cu această regulă, o înlătură: principiul conversiunii actului juridic, principiul validității aparenței în drept, principiul răspunderii civile delictuale.

Nulitățile procedurale exprese prezumă vătămarea până la proba contrară iar partea care le invocă este dispensată de sarcina probei, ceea ce nu este cazul nulităților exprese din dreptul substanțial.

De asemenea, nulitățile amiabile nu sunt de conceput în dreptul procesual civil, în timp ce în dreptul material ele au fost recunoscute, deși sunt mai rar întâlnite; nulităților procedurale le sunt comune (potrivit art. 105 Cod procedură civilă) două cazuri de nulitate, pe când nulitățile de drept civil au mai multe cauze; în dreptul material nulitățile operează pentru vicii de consimțământ, în timp ce în dreptul procesual acestea sunt incidente numai în cazuri cu totul particulare.

În procedura civilă aria de aplicare a nulității se circumscrie aproape exclusiv actelor unilaterale iregulate, pe când în dreptul substanțial ea se resfrânge și asupra actelor bi– și multilaterale.