.mostenirea In Dreptul International Privat

MOȘTENIREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

INSTITUȚIA MOȘTENIRII

1.1.NOȚIUNEA DE MOȘTENIRE (SUCCESIUNE)

În limbajul comun, prin succesiune se înțelege o înșiruire de persoane, fapte sau fenomene. În sens juridic însă, prin succesiune, moștenire sau ereditate (care sunt noțiuni sinonime) se înțelege transmiterea patrimoniului, a unei fracțiuni din patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane în ființa (persoane fizice, persoane juridice sau statul).

Noțiunii de moștenire sau succesiune i se conferă în doctrina și practica judiciară un înțeles larg, în sensul că ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii, cât și pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului. În sens restrâns însă, noțiunea desemnează transmisiunea mortis causa, adică de la o persoana decedată la una sau mai multe persoane în viață.

Regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetarii existenței unei persoane juridice.

În limbajul tehnic de specialitate persoana decedată, defunctul, se mai numește și de cujus, abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moștenire /bunuri/ este vorba). Este impropriu să se vorbească despre “moartea defunctului” (art. 653 C.civ.) sau de “omorul defunctului” (art. 655 C.civ.). Uneori se mai utilizează și termenul de “autor” (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), iar în cazul moștenirii testamentare, cel de “testator”.

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc urmași, moștenitori sau succesori, iar în Codul civil român se utilizează în mod frecvent și termenul livresc de “erede”, “erezi”, “coerezi” (de exemplu, art. 692, 693, 696, 699, 701, 703, 704, 707-714 etc.). În cazul moștenirii testamentare, dobânditorul poartă denumirea specifică de legatar (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, după caz).

În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de “succesiune” se între-

buințează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea a însuși patrimoniului transmis pentru cauză de moarte, în sens de masă succesorală. În acest sens, se vorbește de moștenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moștenirea dobândită de moștenitori, de moștenirea sau succesiunea vacantă (hereditas iacens), adică fără stăpân (hereditas caduca).

1.2.FELURILE MOȘTENIRII

Conform art. 650 C.civ. „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”. Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.

A. Moștenirea este legală când ea se deferă în ordinea și cotele determinate prin lege, persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moștenitori prevăzute în Codul civil și în Legea nr. 319/1994. Moștenirea legală intervine numai în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru cauză de moarte sau testamentul nu își produce în tot sau în parte efectele, ori testamentul cuprinde alte dispoziții decât cele privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ca de exemplu recunoașterea unui copil, dispoziții cu privire la funeralii etc. Testamentul poate să cuprindă și dispoziții cu privire la înlăturarea de la succesiune a unor rude. În acest caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenitori care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali. Cu alte cuvinte, moștenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite potrivit legii, în ordinea și în cotele determinate de lege, moștenitorii putând justifica această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzatoare. În cazul împărțelii de ascendent (art. 794-799 C.civ.), moștenitorii între care operează această împărțeală vin la moștenire în temeiul legii, chiar dacă cotele rezultând din această împărțeală nu ar coincide întocmai cu cotele determinate de lege, fiind însă respectată “partea legitimă” a fiecăruia dintre ei (art. 798 C.civ.), adică rezerva succesorală.

Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sunt moște-

nitori universali, care au vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, există o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o parte din moștenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal. Nu există, deci moștenitori legali care au vocație numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli). Cu alte cuvinte, nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular, ci numai moștenitori universali.

B. Moștenirea este testamentară în cazul și în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.

Testamentul este definit în doctrină, pe baza prevederilor art. 802 C.civ. ca fiind actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții testatorului, prin care acesta dispune de tot sau de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viață.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari (moștenitori). Legatarul poate fi universal, deci cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, cu titlu universal, cu vocație la o fracțiune din masa succesorală, cu titlu particular, cu vocație numai la bunuri singulare, anume determinate.

Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară

Cele două feluri de moșteniri, prevăzute la art. 650 C.civ. nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Art. 650 C.civ. (“Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”) nu ar trebui interpretat în sensul că moștenirea testamentară ar exclude pe cea legală. După cum rezultă din prevederile Codului civil, în dreptul nostru se admite –iar dacă există moștenitori rezervatari, chiar se impune- coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. Așadar, Codul civil român nu a păstrat principiul din dreptul roman al incompatibilității celor două feluri de moșteniri (nemo partim testatus, partim intestestatus decedere potest), adică nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.

În cazul în care testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite, potrivit legii, moștenitorilor legali, numai că aceștia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct și deci, nu va trece asupra moștenitorilor legali (care culeg restul patrimoniului succesoral).

Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează integral patrimoniul succesoral (de exemplu, două

legate pentru câte 1/3 din moștenire), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru restul.

În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, asfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire (cu condiția să nu fie ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.

În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari care beneficiază de o parte din moștenire chiar și împotriva voinței liberale a testatorului și prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor dobândi, potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și numai pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară.

Deci, moștenirea testamentară înlătura pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună (cumulativ), au vocație la întreaga moștenire.

Coexistența calitații de moștenitor legal cu aceea de legatar

În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă o persoană poate să culeagă o anumită parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calitați în aceeași persoană.

Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sens afirmativ, decizând în felul următor: „Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu cea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar

putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente”.

De exemplu, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal, iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (în acest caz, această soluție nu trebuie să contravină dispozițiilor testamentare).

Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, în același timp, gratificată prin testament, să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat sau invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

Este de precizat faptul că, admițând coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar, nu avem în vedere “dublarea” calității de legatar cu aceea de moștenitor legal admisă în practica instanței supreme. Se are în vedere situația când un legatar culege moștenirea efectiv și exclusiv în baza testamentului, dar –fiind rudă cu defunctul sau soț supraviețuitor –el ar fi putut beneficia de moștenire (desigur, într-o proporție mai mică ) și în lipsa dispoziției testamentare, în calitate de moștenitor legal. Pentru aceste motive se consideră că la calitatea de moștenitor legal se adaugă voința lui de cujus care nu înlătură calitatea de moștenitor legal a celui în cauză, această calitate fiind “predominantă”.

În realitate, persoana (persoanele) în cauză culeg moștenirea în calitate de legatari, calitate pe care o invocă întrucât le conferă drepturi succesorale mai întinse. Spre deosebire de această concepție, noi avem în vedere ipoteza în care, efectiv, o persoană culege o parte din moștenire în calitate de legatar, iar o altă parte –pentru care defunctul nu a dispus prin testament sau dispoziția testamentară este ineficace –în calitate de moștenitor legal.

Noțiunea de moștenire ab intestat

În literatura de specialitate, în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.

Această noțiune are deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

Este de precizat faptul că, admițând coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar, nu avem în vedere “dublarea” calității de legatar cu aceea de moștenitor legal admisă în practica instanței supreme. Se are în vedere situația când un legatar culege moștenirea efectiv și exclusiv în baza testamentului, dar –fiind rudă cu defunctul sau soț supraviețuitor –el ar fi putut beneficia de moștenire (desigur, într-o proporție mai mică ) și în lipsa dispoziției testamentare, în calitate de moștenitor legal. Pentru aceste motive se consideră că la calitatea de moștenitor legal se adaugă voința lui de cujus care nu înlătură calitatea de moștenitor legal a celui în cauză, această calitate fiind “predominantă”.

În realitate, persoana (persoanele) în cauză culeg moștenirea în calitate de legatari, calitate pe care o invocă întrucât le conferă drepturi succesorale mai întinse. Spre deosebire de această concepție, noi avem în vedere ipoteza în care, efectiv, o persoană culege o parte din moștenire în calitate de legatar, iar o altă parte –pentru care defunctul nu a dispus prin testament sau dispoziția testamentară este ineficace –în calitate de moștenitor legal.

Noțiunea de moștenire ab intestat

În literatura de specialitate, în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.

Această noțiune are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai, numai în cazul în care persoana decedează fără a lăsa un testament (ab intestato mori). Folosirea acestei noțiuni este însă pur convențională, fără semnificația din dreptul roman.

În dreptul roman, succesiunea testamentară era regula, iar cea legală se definea prin raportare la absența testamentului.

În dreptul nostru, moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată, în tot sau în parte, prin testamentul lăsat de de cujus.

1.3.CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Moștenirea are anumite particularități care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor, cunoscute dreptului civil.

Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte și, deoarece se referă la patrimoniului persoanei decedate, iar nu la drepturile și obligațiile ei privite izolat, această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deși patrimoniul unei persoane fizice este divizibil în mai multe mase de drepturi și obligații, în cadrul transmisiunii moștenirii el este privit ca fiind, în principiu, unitar (putându-se transmite după aceleași norme juridice) și indivizibil.

a).Tansmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), deoarece se produce numai în urma și prin efectul morții fizic constatate sau judecătorește declarate a unei persoane fizice. Prin urmare, normele dreptului succesoral nu se aplică transmisiunilor prin acte juridice între vii care sunt guvernate de dreptul obligațional și nici încetării existenței persoanelor juridice. Chiar dacă în acest din urmă caz au loc transmisiuni universale sau cu titlu universal, acestea sunt reglementate de acte normative speciale și nu de cele aparținând de dreptul succesoral. În schimb, normele dreptului succesoral se aplică și persoanelor juridice sau statului în cazul în care aceștia devin dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul unei persoane fizice decedate.

b).Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală, întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor si obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut lui de cujus spre deosebire de transmisiunile prin acte juridice între vii care vizează, de regulă, numai bunuri singulare. Deci, în timpul vieții, o persoană fizică nu își poate transmite întregul patrimoniu deoarece acesta este legat intim de însăși existența persoanei fizice și reprezintă latura economică a personalității.

Caracterul universal al transmisiunii nu este negat în cazul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar sau în cazul în care moștenirea devine vacantă întrucât, practic, are loc o limitare a răspunderii.

Așadar, în principiu, prin moștenire se transmit toate drepturile și obligațiile defunctului cu excepția celor strict legate de persoana sa, cum sunt cele cu caracter viager sau cele intuitu personae.

c).Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară, ceea ce înseamnă că moștenirea, în întregul ei, deci toate drepturile și obligațiile defunctului, se va transmite, în principiu, după aceleași norme juridice indiferent de natura, proveniența sau originea bunurilor ce o compun. Aceasta nu înseamnă unicitatea actului normativ (de exemplu, Codul civil) pentru că izvoare ale dreptului succesoral sunt, nu numai Codul civil, dar și alte acte normative ca: Legea nr. 319/1944 cu privire la dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă etc.

Principiul unității transmisiunii cunoaște însă și unele excepții în dreptul nostru pentru considerente de ordin social-economic și de echitate:

În cazul în care soțul supraviețuitor nu vine la moștenire în concurs cu descendenții acestuia are, conform art. 5 din Legea nr. 319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic și al darurilor de nuntă pe care nu le va împărți cu ceilalți moștenitori.

Astfel, în acest caz se aplică două categorii de norme juridice. Unele se vor aplica celorlalte bunuri care compun masa succesorală și altele mobilierului casnic și darurilor de nuntă.

În cazul decesului unui salariat, drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti, potrivit art. 162, alin. (2) din Legea nr. 53/2003, soțului supraviețuitor, copiilor majori ai acestuia sau părinților lui, iar în lipsa acestora celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun.

În ipoteza în care există un element de extraneitate se vor aplica prevederile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Unii autori, având în vedere dispozițiile art. 6 din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor (abrogat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe) au inclus în rândul excepțiilor de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale și drepturile patrimoniale de autor, care “alcătuiesc o masă deosebită în patrimoniul succesoral” și “se transmit după norme derogatorii de la dreptul comun”. Aceasta nu este însă o veritabilă excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, deoarece legea prevede numai reguli speciale în privința caracterului temporal al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moștenire. După expirarea termenului prevăzut de legea specială, retransmiterea prin succesiune a drepturilor este imposibilă, nu pentru că ne-am afla în prezența unei derogări de la dreptul comun, ci datorită stingerii dreptului însuși.

d).Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă,

în sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moștenire. Cu alte cuvinte, fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocației sale succesorale sau să renunțe la ea. Numai în acest fel se poate explica faptul că în caz de renunțare la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili sau în cazul ineficacității legatelor, partea cuvenită acestora

va reveni de drept succesorilor acceptanți.

Caracterul indivizibil al patrimoniul se păstrează până la efectuarea împărțelii inițiate de unul sau mai mulți moștenitori, cu excepția când însuși defunctul a realizat prin testament o împărțeală de ascendent.

Principiul indivizibilității nu se opune însă acceptării moștenirii sub beneficiul de inventar când moștenitorii vor răspunde de datoriile succesiunii numai în limitele activului acesteia (intra vires hereditatis).

O excepție de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale este aceea că datoriile și creanțele lui de cujus sunt, în ceea ce privește raporturile dintre moștenitori, pe de o parte și creditorii defunctului, pe de altă parte, împărțite de drept între moștenitori din ziua deschiderii moștenirii, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 1060-1061 C.civ.).

O altă excepție se consideră a fi prevederile Legii nr. 18/1991 (republicată în anul 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Articolul 13 din Legea nr. 18/1991 recunoaște calitatea de moștenitor nu numai acelora care au acceptat moștenirea în termenul prescris de 6 luni, dar și acelora care nu au acceptat-o, dar au făcut cerere de reconstituire a dreptului, fiind așadar repuși în termen. Moștenitorii care au acceptat moștenirea, dar nu au făcut cerere, nu pot să pretindă drept de proprietate asupra terenului aparținând antecesorului lor și ai cărui moștenitori ar fi fost în mod firesc.

Numai în privința renunțării la moștenire se aplică principiul indivizibilității.

CAPITOLUL II

LEX SUCCESIONIS

În cazul în care de cujus era în momentul morții sale cetățean străin, dar avea bunuri pe teritoriul țării noastre sau, invers, era cetățean român, dar avea bunuri pe teritoriul altui stat, existând astfel un element de extraneitate, ne aflăm în fața unui conflict de legi, legea româna și cea străină. Deci, conflictul de legi presupune situația în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparținând unor sisteme de drept diferite. Cauza apariției conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept ale diferitelor state.

Raporturile juridice care conțin un element de extraneitate sunt reglementate de dreptul internațional privat. Dreptul internațional privat este o ramură de drept care are ca obiect de reglementare raporturi juridice de drept privat, create ori valorificate în contextul relațiilor internaționale.

Problema sferei raporturilor juridice de drept internațional privat a fost controversată până la apariția Legii nr. 105/1992 (LDIP) cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992.

Problema moștenirii în dreptul internațional privat este tratată în Capitolul VI din Legea nr. 105/1992.

În conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 105/1992, moștenirea este supusă unor legi diferite, în funcție de obiectul ei. Astfel:

Referitor la bunurile mobile, oriunde s-ar afla acestea, moștenirea este supusă legii naționale (lex patriae) pe care persoana decedată o avea la data morții; operează, deci, regula “mobilia sequitur personam”, bunurile mobile urmează persoana, se subînțelege, căreia îi aparțin.

În ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare dintre aceste bunuri este situat; este, deci, incidentă regula lex rei sitae, locul unde se situează bunul.

În Germania, moștenirea ab intestat este supusă –fără a distinge

între bunuri mobile și bunuri imobile- legii naționale pe care de cujus o avea la data decesului (art. 25-26 din IPR); așadar, s-a menținut concepția tradițională din EGBG (1886). Aceeași soluție o aflăm în Codul civil italian (art. 23), portughez (art. 62), grec (art. 28). În dreptul englez și S.U.A. succesiunea bunurilor imobile este supusă legii situației bunurilor, iar succesiunea bunurilor mobile legii ultimului domiciliu al defunctului.

Diviziunea averii succesorale în două mase datează de la postglo-satori, adică de la începuturile dreptului internațional privat. Postglosatorii, trăind în plină epoca feudală, au văzut în succesiune, mai înainte de toate o masă de bunuri legate de un anumit teritoriu. Unele din aceste bunuri prezentau, din punctul de vedere al vremii, un interes mai mare, acestea erau bunurile imobile.

Era necesar ca bunurile imobile să fie reglementate de cutuma locului unde se găseau. Imobilele erau importante din cauza rolului lor în orânduirea feudală. De moșia feudală și de castel se legau titlurile nobiliare, serviciile feudale, impozitele și reținerile din succesiune, modurile de transmitere ale succesiunii și altele.

Din cauza aceasta, fiecare provincie cutumiară ținea să reglementeze tot ceea ce privea succesiunile imobiliare care se găseau pe teritoriul respectiv. Dispozițiile care cârmuiau succesiunea imobiliară au fost calificate statute reale în școala franceză a statutelor.

Mobilele interesau mai puțin. Ele aveau o importanță socială mai redusă, de aceea ele erau cârmuite de legea locului unde domicilia defunctul. Se putea ca, în realitate, numai unele din lucrurile defunctului să se găsească la domiciliul său. Se considera totuși, că toate lucrurile unei persoane defuncte se găseau la domiciliul ei. Domiciliul persoanei defuncte constituia locul situației reale sau fictive a lucrurilor mobile care figurau în succesiune. Interesant este însă faptul că mai întâi s-a dat soluția și mai apoi s-a căutat o justificare pentru aceasta.

La început, probabil, erau excepționale cazurile în care lucrurile mobile ale defunctului se găseau în altă parte decât la domiciliul lui. Soluțiile date de școala statutelor din evul mediu corespundeau stadiului de dezvoltare a relațiilor de producție și concepțiilor pe care le generau.

Dacă defunctul avea moșii feudale pe teritoriul unor provincii diferite, se deschideau atâtea succesiuni câte imobile pe teritorii diferite se găseau. Este ceea ce se exprima prin cuvintele: quod sunt bona diversis territorris obnoxia, totidem patrimonia intelliquntur. Prin bona înțelegem aici, bunurile imobile.

Sistemul acesta care divide patrimoniul în două mase distincte este criticabil din punct de vedere teoretic: succesiunea este o universalitate și este normal și practic să se aplice o singură lege, aceea a domiciliului defunctului sau aceea a țării căreia îi aparține prin cetățenie defunctul. Dar sistemul adoptat de postglosatori prezintă încă și astăzi avantaje, deși nesocotește unitatea patrimoniului. Sunt respectate interesele statului pe teritoriul căruia se găsesc imobilele succesiunii.

În cazul în care, atât bunurilor mobile, cât și bunurilor imobile li se aplică aceeași lege, ne găsim în fața unei singure autorități și se respectă unitatea patrimoniului. Dimpotrivă, în sistemul în care succesiunea este divizată în două mase, masa bunurilor mobiliare și masa bunurilor imobiliare, riscăm să ne găsim în fața unor hotărâri contradictorii pentru că sunt date de autorități diferite.

Potrivit Legii nr. 105/1992, în competența instanțelor judecătorești române intră litigiile cu privire la moștenire dacă ultimul domiciliu al defunctului sau bunurile rămase de la acesta se află în România.

Pentru succesiunea bunurilor mobile se aplică de către unele sisteme de drept legea ultimului domiciliu al defunctului, iar de către altele legea lui națională din momentul decesului.

În favoarea legii domiciliului se invocă următoarele argumente:

legea succesorală are o strânsă legatură cu legea care stabilește regimul juridic al bunurilor, astfel că legea succesorală aparține statutului real, nu celui personal.

bunurile mobile sunt considerate că se află la domiciliul defunctului; în fapt aceasta este realitatea în cele mai multe cazuri; legea domiciliului asigură un regim unitar lichidării succesiunii, deoarece această operație se face la ultimul domiciliu al defunctului.

legea domiciliului nu nesocotește interesele familiei, deoarece domiciliul defunctului coincide cu cel al familiei acestuia.

4. interese de ordin practic, pentru a se aplica într-o măsură

mai mare legea proprie; este vorba de țările de imigrare, în

care numărul celor care se găsesc în țara respectivă cu domiciliul , dar fără a avea cetățenia sa este mai mare decât al cetățenilor proprii care decedează în străinătate unde își au domiciliul.

În sprijinul aplicării legii naționale a defunctului succesiunii mobiliare se invocă următoarele argumente:

succesiunea are o strânsă legătură cu raporturile de familie , ambele reflectând concepția existentă cu privire la familie într-un anumit stat; succesiunea cunoaște instituția rezervei care are ca scop stabilitatea familiei.

statul a cărei cetățenie o are defunctul la data decesului este cel mai interesat să reglementeze succesiunea lăsată de cetățeanul său, decât oricare alt stat.

interese de ordin practic, în țările de emigrare, pentru a aplica într-o măsură mai mare legea proprie.

Trebuie să precizăm că adoptarea uneia din cele două soluții de către un anumit sistem de drept nu depinde numai de valoarea acestor argumente, ci și de trăsăturile caracteristice acelui sistem de drept, intereselor pe care le consacră și le apără, particularităților legate de tradiție și altor factori.

Pe de altă parte, unii autori consideră că transmiterea succesorală

mobiliară este consecința unui fapt juridic, care este decesul. În dreptul intern acest fapt juridic se localizează la locul deschiderii succesiunii, iar acest loc este la domiciliul defunctului. În consecință, dreptul internațional privat, pentru a asigura aplicarea unei singure legi succesiunii mobiliare, folosește localizarea din dreptul intern care se referă la faptul generator al drepturilor succesorale.

Ar urma, după această concepție, că și succesiunea imobiliară trebuie supusă legii domiciliului defunctului, pentru a se asigura supunerea întregii succesiuni unei singure legi. Acești autori arată însă, că locul situării imobilului este elementul (punctul) de legătură privilegiat pentru succesiunea imobiliară, față de alte puncte de legătură.

Prin urmare, în dreptul nostru internațional privat, așa cum am arătat, există principiul că succesiunea bunurilor imobile este reglementată de locul situației bunurilor, iar succesiunea bunurilor mobile este reglementată de legea națională a defunctului (lex patriae). Legea succesorală astfel determinată se aplică atât succesiunii legale, cât și succesiunii testamentare.

Totuși, art. 68 din LDIP prevede că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată de art. 66 din LDIP fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative. Legea astfel aleasă se aplică situațiilor prevăzute de art. 67 care reglementează domeniul de aplicare.

Legea succesorală (lex succesionis) cuprinde ansamblul normelor privind organizarea și funcționarea succesiunii. ”Trust agrement” (convenția de încredere) instituită în țară străină poate fi recunoscută în țara noastră unde urmează să își producă efectele, dacă nu contravine ordinii publice de drept internațional privat.

Practica judecătorească anterioară s-a pronunțat în sensul că succesiunea bunurilor privite ut singuli (în mod individual) este supusă legii situației bunurilor, iar succesiunea mobiliară (deci bunurile mobile sunt privite în universalitatea lor) a unui străin decedat în țara noastră este supusă legii lui naționale . În cazul succesiunii mobiliare, transmiterea are caracter de universalitate, bunurile mobile nefiind considerate în mod singular, individual, adică ut singuli. Dacă succesiunea este vacantă (bona vacantia), indiferent dacă bunul este mobil sau imobil, statul culege bunurile vacante. Bunurile mobile succesorale sunt considerate ut singuli în cazul succesiunii vacante, dacă dreptul statului de a culege bunurile este calificat un drept de dezherență, nu un drept de succesiune.

Tribunalul județean Brașov a stabilit că moștenitorii unui cetățean străin trebuie, indiferent de cetățenia lor, să își exercite dreptul de opțiune succesorală în termenul de prescripție prevăzut de legea română, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile situate pe teritoriul țării noastre.

Așadar, opțiunea succesorală ține de materia succesorală și nu de statutul personal sau de statutul real ceea ce înseamnă că se aplică legea succesorală care este, în cazul bunurilor imobile situate în țara noastră, legea română.

CAPITOLUL III

DOMENIUL DE APLICARE

3.1.PRECIZĂRI PREALABILE

Determinarea domeniului de aplicare a legii moștenirii constituie o operațiune de calificare al cărei scop este stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul român –ca lex fori- intră în noțiunea de “moștenire”, materie ce constituie conținutul normei conflictuale lex succesionis.

Domeniul de aplicare a legii succesiunii, este prevăzut, în cea mai mare parte, în art. 67 din Legea nr. 105/1992. Există însă și anumite aspecte privind domeniul legii succesiunii pe care acest articol nu le cuprinde în mod explicit și care trebuie, de aceea, calificate separat.

3.2.DOMENIUL DE APLICARE A LEGII MOȘTENIRII

Conform art. 67 din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi :

momentul deschiderii moștenirii

persoanele apte a moșteni

exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct

condițiile și efectele opțiunii succesorale

întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul moștenirii

drepturile statului asupra succesiunii vacante

Enumerarea este, așadar exemplificativă.

3.2.1.MOMENTUL DESCHIDERII MOȘTENIRII:

Prin deschiderea moștenirii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o importanță juridică deosebită întrucât moștenitorii, indiferent dacă sunt moștenitori legali sau rezervatari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii moștenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis și dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moștenirii nici nu se poate vorbi de moștenitori ori de masă succesorală, persoana în viață fiind titularul patrimoniului său, iar moștenitorii urmează să fie desemnați numai la data deschiderii moștenirii. Astfel fiind, descendentul unei persoane în viață nu poate contesta renunțarea făcută de acesta din urma la o moștenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acțiune, descendentul urmărește mărirea patrimoniului acelei persoane, spre a moșteni mai mult la decesul ei, fără a avea vreun drept aspra acelui patrimoniu cât timp moștenirea nu a fost deschisă.

Conform art. 651 din Codul civil, succesiunile se deschid prin moarte. Deci, o persoană în viață niciodată nu poate să transmită o moștenire. De aici regula că nu poate fi moștenit un om viu (nulla est viventis hereditas).

În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic –prin examinarea cadavrului- sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilității constatării fizice. Succesiunea nu se deschide în cazul declarării judecătorești a dispariției unei persoane. Declararea judecătorească a dispariției este o soluție necesară și utilă pentu că este o condiție prealabilă indispensabilă a declarării judecătorești a morții. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice, cel dispărut este socotit în viață “dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă”. Din perspectiva deschiderii, nu au importanță locul și data morții lui de cujus.

Legea succesorală se aplică numai în ceea ce privește data deschiderii succesiunii, nu și în ceea ce privește locul. Într-adevăr, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea organelor notariale competente în privința procedurii succesorale necontencioase și pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești chemate să se pronunțe în litigii născute în legătură cu succesiunea. În ambele cazuri, competența se determină de legea forului.

Astfel, pentru determinarea competenței notariale, deosebim, potrivit art. 10 și art. 68 ale Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială publicată la 16 mai 1995:

notarul public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecăroriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu.

pentru succesiunea unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de către notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare; această dispoziție se aplică atât cetățenilor români, cât și străinilor dacă nu au avut domiciliul în România.

În cazul persoanelor nomade, în legătură cu care nu există prevederi legale exprese, în doctrină s-a admis că locul deschiderii succesiunii este acela unde se află bunurile cele mai importante ca valoare din moștenire, iar, în cazul lipsei bunurilor, locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane.

Dovada locului ultimului domiciliu se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă, căci domiciliul este o stare de fapt. Practic, dovada se face prin actul de identitate sau certificatul de naștere al lui de cujus. În cazul minorilor sub 14 ani, dovada se face prin actul de identitate al părinților sau tutorelui. Se admite însă că, dacă, în realitate, de cujus a avut un alt domiciliu decât cel înscris în actul de identitate, acest lucru să fie dovedit prin orice mijloc de probă.

Odată sesizat prin cerere, notarul public își verifică în prealabil competența teritorială, urmând a se desesiza în favoarea unui alt birou notarial, dacă acesta este cel competent.

Cererea de deschidere a procedurii succesorale, potrivit legii române, va cuprinde:

datele de stare civilă ale defunctului;

numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi;

bunurile defunctului și valoarea acestora;

pasivul succesoral.

În cazul în care între moștenitori apar neînțelegeri, notarul constată aceasta printr-o încheiere și îndrumă părțile să ceară soluționarea litigiilor la instanța judecătorească (art. 78 din Legea nr. 36/1995).

În funcție de locul deschiderii moștenirii se determină, așa cum am arătat, și instanța judecătorească competentă să judece acțiunile determinate de art. 14 C.civ. Este vorba de cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare, cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia, cererile legatarilor sau ale creditorilor celui decedat împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar. Aceeași instanță este competentă să rezolve și cererile la care se referă art. 74 alin. (3) și art. 88 alin.(1) din Legea nr. 36/1995 și anume cererile celor vătămați prin măsurile de inventariere și conservare a bunurilor succesorale dispuse de notarul public și cererile referitoare la anularea certificatului de moștenitor.

Persoanele care pretind vreun drept cu privire la o moștenire, făcându-se aplicarea legii generale consacrată de art. 1169 C.civ.,trebuie să facă dovada datei morții celui pe care vor să îl moștenească.

Dovada morții și a datei acesteia se face, de regulă, prin certificatul de deces, eliberat de către serviciul de stare civilă al localității în care s-a produs decesul, sau cu hotărâre judecătorească declarativă de moarte. Dovada contrară cu privire la data morții, se va putea face, în ambele cazuri, prin orice mijloc de probă. Se admite chiar dovada orei și a minutului în care a avut loc decesul, în ipoteza în care mai multe persoane, cu vocație succesorală reciprocă, au decedat la aceeași dată.

Data morții este importantă deoarece, în funcție de aceasta, se stabilesc:

cercul persoanelor chemate la moștenire, capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din acea moștenire.

momentul transmiterii moștenirii către succesori, întrucât acceptarea moștenirii de către succesori retroactivează până la data deschiderii acesteia; renunțarea la moștenire produce efecte tot până la această dată.

data de la care curge termenul de acceptare sau de renunțare la moștenire.

validitatea actelor juridice asupra moștenirii, căci, în principiu, actele cu privire la o succesiune nedeschisă sunt nule absolut (art. 702 și 965 C.civ.).

compunerea și valoarea masei succesorale.

în cazul pluralității de moștenitori, începutul indiviziunii succesorale și data până la care retroactivează efectul declarativ al partajului.

legea aplicabilă fiecărei moșteniri, în cazul survenirii în timp a mai multor legi succesorale.

3.2.2. PERSOANELE CU VOCAȚIE SUCCESORALĂ

Legea succesorală guvernează, așadar, vocația succesorală care constituie una dintre condițiile esențiale pentru a putea moșteni, alături de condiția capacității succesorale și a aceleia de a nu exista nedemnitate succesorală.

În cazul moștenirii legale, vocația la moștenire își are izvorul în prevederile legale potrivit cărora sunt chemate la moștenire rudele defunctului, încadrate în cele patru clase de moștenitori, precum și soțul supraviețuitor, iar, în cazul moștenirii testamentare, în cuprinsul testamentului lăsat de defunct.

În sens general, noțiunea de vocație suuccesorală exprimă potențialitatea unor rude din cele determinate ca făcând parte din cele patru clase de moștenitori de a culege moștenirea lui de cujus. Dintre acestea însă, nu toate vor putea culege moștenirea în mod real, ci numai acelea care au vocație succesorală concretă și vor culege, efectiv, acea moștenire. O persoană poate să aibă vocație succesorală generală, dar poate fi înlăturată de la moștenirea respectivă de o rudă în grad mai apropiat a defunctului, deci nu a avut vocație succesorală concretă la acea moștenire.

Astfel, trebuie îndeplinite două condiții:

una pozitivă- să aibă vocație succesorală generală.

una negativă- să nu fie înlăturată de la moștenire de o rudă mai apropiată în grad sau de un legatar.

Vocația succesorală generală este inoperantă în cazul moștenirii testamentare pentru că orice persoană care are capacitate succesorală poate, în principiu, să primească legate, cu limitările aduse de rezerva succesorală, în cazul unei categorii de moștenitori.

Prezintă importanță și pe planul dreptului internațional privat, datorită problemelor conflictuale pe care le ridică, clasificarea devoluțiunii în legală și testamentară.

3.2.2.1.DEVOLUȚIUNEA LEGALĂ A MOȘTENIRII

Determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul unei persoane fizice decedate poartă numele de devoluțiune a moștenirii. Devoluțiunea legală (ab intestat) a moștenirii are loc atunci când nu există testament, căci, în acest din urmă caz, devoluțiunea este testamentară.

Ține de devoluțiunea moștenirii, deschiderea succesiunii (data acesteia), cerințele legale pentru a moșteni, determinarea succesibililor și a părții ce le revine din moștenire, reprezentarea succesorală, rezerva succesorală. Toate acestea sunt supuse legii succesorale care diferă, după cum am precizat, în raport de natura bunurilor succesorale, mobile (legea națională a defunctului) și imobile (legea situației bunului).

Drepturile soțului supraviețuitor asupra bunurilor succesorale sunt cârmuite tot de legea succesiunii.

Există unele aspecte interesând vocația succesorală care nu sunt reglementate de legea succesiunii. Astfel, de exemplu, stabilirea filiației din căsătorie sau din afara căsătoriei, în vederea chemării la moștenire, este supusă legii personale. Calitatea de soț se determină potrivit legii aplicabile căsătoriei, deci determinarea bunurilor comune și a celor proprii defunctului și stabilirea părții defunctului în bunurile comune sunt supuse legii aplicabile efectelor căsătoriei .

Legea succesiunii nu poate fi aplicată în ceea ce privește vocația succesorală în cazul în care contravine ordinii publice în dreptul internațional privat. Astfel, ar fi legea străină care ar înlătura de la moștenire pe copilul din afara căsătoriei, de exemplu pe cel adulterin sau incestuos.

În lipsa moștenitorilor legali, precum și în lipsa unui testament lăsat de defunct, bunurile acestuia se cuvin statului (art. 680 C.civ.).

Moștenirea va fi tot legală și atunci când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziții, ca: recunoașterea unui copil, dispoziții cu privire la funeralii sau cu privire la desemnarea unui executor testamentar etc. Testamentul poate să cuprindă numai exheredări și nu legate, astfel el va fi folosit pentru înlăturarea de la moștenire a celor exheredați, iar moștenirea se va împărți, potrivit legii, între cei care nu au fost înlăturați prin voința lui de cujus.

Primul principiu al devoluțiunii legale este acela, potrivit căruia, succesorii sunt chemați la moștenire în ordinea claselor de moștenitori.

Cele patru clase de moștenitori sunt următoarele:

Clasa I –care cuprinde descendenții în linie dreaptă ai defunctului.

Clasa a-II-a –care cuprinde ascendenții și colateralii privilegiați.

Clasa a-III-a –care cuprinde ascendenții ordinari.

Clasa a-IV-a –care cuprinde colateralii ordinari.

În concurs cu fiecare din aceste clase sau singur, în măsura în care nu există rude de sânge, vine soțul supraviețuitor al defunctului potrivit Legii nr. 319/1944 privitoare la drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor.

Al doilea principiu al devoluțiunii succesorale legale este acela al prioritații gradului de rudenie cu defunctul între rudele din cadrul aceleiași clase.

Al treilea principiu al devoluțiunii succesorale legale este acela potrivit căruia în sânul aceleiași clase de moștenitori rudele de grad egal moștenesc în părți egale.

3.2.2.2. LEGEA APLICABILĂ DEVOLUȚIUNII TESTAMENTARE A MOȘTENIRII

Moștenirea legală nu este exclusivă în dreptul nostru. Patrimoniul succesoral se poate transmite, potrivit art. 650 C.civ.,fie în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, fie în temeiul testamentului care exprimă voința defunctului în această privință.

În legătură cu regimul de drept internațional privat al moștenirii testamentare interesează reglementarea specială privind legea aplicabilă acestei forme de moștenire.

Privitor la acest aspect, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 alin.1. din Legea nr. 105/1992, conform cărora :”Testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative”.

Din acest text rezultă că, în cazul moștenirii testamentare, normele conflictuale reglementate de art. 66 din Legea nr. 105/1992 și anume atât cea care plasează moștenirea mobiliară în sfera ultimei legi naționale a defunctului, cât și cea care supune moștenirea imobiliară legii locului situării imobilului, au un caracter supletiv, testatorul putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, potrivit voinței sale. În acest caz, legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală, având domeniul de aplicare prevăzut de art. 67 din aceeași lege, adică stabilește: momentul deschiderii moștenirii, persoanale cu vocație de a moșteni, calitățile cerute pentru a moșteni, exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, condițiile și efectele opțiunii succesorale, întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul, drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Autonomia de voință a testatorului este însă limitată în sensul că dispozițiile imperative ale legii, aplicabile conform art. 66, rămân totuși aplicabile. Prin “dispoziții imperative” ale legii aplicabile, se pare că legiuitorul s-a referit la ordinea publică și la frauda la lege în dreptul internațional privat.

3.2.3. CALITĂȚILE CERUTE PENTRU A MOȘTENI

Prin această exprimare, art. 67, lit. c). din LDIP s-a referit, în principal, la celelalte condiții legale pentru a putea moșteni, altele decât vocația succesorală la care se referă art. 67, lit. b). din LDIP, și anume existența capacității succesorale și lipsa nedemnității de a moșteni (art. 654-658 C.civ.). Capacitatea succesorală este o condiție pozitivă, în timp ce nedemnitatea succesorală, prevăzută de art. 655-658 C.civ., este o condiție negativă.

Pe de altă parte, prima condiție este valabilă atât pentru moștenirea legală, cât și pentru moștenirea testamentară, pe când nedemnitatea succesorală privește numai moștenirea legală, corespondentul ei pentru moștenirea testamentară fiind revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine, prevăzută de art. 831 și 930 C.civ.

3.2.3.1.CAPACITATEA SUCCESORALĂ

Capacitatea succesorală înseamnă existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii. Potrivit articolului 654 din Codul civil român, are capacitate succesorală orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii; copilul conceput este considerat că există; copilul născut mort este considerat că nu există.

Capacitatea succesorală este supusă legii succesorale, și nu legii personale, tocmai datorită calificării ei ca o condiție esențială pentru a putea moșteni. În acest sens, art. 67 lit. b). din Legea nr. 105/1992 prevede că legea succesorală stabilește persoanele cu vocație de a moșteni, precum și calitățile cerute pentru a moșteni. Legea personală se aplică, însă, în ceea ce privește prezumția timpului legal al concepției copilului, pentru a se stabili că acesta a fost conceput înainte de deschiderea succesiunii, fiind o problemă de capacitate de folosință a copilului.

Problema dacă cel declarat judecătorește mort sau dispărut înainte de deschiderea succesiunii nu are sau are capacitate succesorală se rezolvă potrivit legii aplicabile succesiunii. Această problemă nu trebuie confundată cu aceea de a ști potrivit cărei legi trebuie îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru a se declara cineva judecătorește mort sau dispărut. De asemenea, trebuie deosebite regulile de procedură care sunt supuse legii forului (lex fori).

Regimul juridic al comorienților, deoarece privește capacitatea succesorală, este supus legii succesiunii.

3.2.3.2.NEDEMNITĂȚILE SUCCESORALE

Legea succesorală reglementează nedemnitatea succesorală (art. 67, lit. c). din Legea nr. 105/1992). Astfel, această lege arată cazurile în care există nedemnitate succesorală, de exemplu, potrivit dreptului nostru, atentatul la viața defunctului, acuzația capitală calomnioasă la adresa defunctului, nedenunțarea omorului.

Aceeași lege arată dacă nedemnitatea succesorală operează de drept sau dacă este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a o pronunța. În sfârșit, legea succesorală mai reglementează efectele nedemnității succesorale, în ceea ce privește raporturile dintre nedemn și ceilalți moștenitori, precum și raporturile dintre nedemn și descendenții săi.

Ca urmare a constatării nedemnității succesorale a unui moștenitor, titlul său de succesor, potrivit legii române, este retroactiv desființat din momentul deschiderii moștenirii, momentul săvârșirii uneia din faptele prevăzute de art. 655 C.civ neavând importanță.

Art. 658 C.civ. prevede, în privința copiilor nedemnului, că “viind la succesiune în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtați pentru greșeala tatălui lor”. Așadar, copiii nedemnului pot veni la moștenirea defunctului (prin ipoteză, a bunicului lor) numai în nume propriu, nu și prin reprezentare, ceea ce înseamnă că nedemnitatea, produce efecte și față de ei, chiar dacă nu au săvârșit nici una din faptele determinate de legiuitor ca ducând la nedemnitate.

3.2.4.REGIMUL SEZINEI

Potrivit legislației noastre, dobândirea posesiunii moștenirii se face diferit, după cum succesorii sunt legali sau testamentari (prin asemănare și donatorii de bunuri viitoare). În ceea ce privește succesorii legali, deosebim între cei care au sezină și cei care nu au sezină. Primii dobândesc posesiunea de drept a moștenirii prin intemeiul sezinei, iar cei care nu au sezină, prin trimiterea în posesiune (art. 653 C.civ). Legatarii (prin asemănare donatorii de bunuri viitoare) dobândesc posesiunea prin predarea legatului, respectiv a obiectului donațiunii (art. 895, 897 și 899 C.civ.).

Succesorii legali, fără a deosebi între cei cu sezină și cei fără sezină, dobândesc dreptul de proprietate și devin titularii celorlalte drepturi cuprinse în moștenire, de drept, de la data deschiderii succesiunii. În același fel, legatarii devin titularii dreptului cuprins în legat. Dar dacă transmisiunea activului moștenirii se face în temeiul legii, pe data deschiderii succesiunii, ea nu este nici definitivă, nici obligatorie. Succesorii și legatarii au un drept de opțiune, în temeiul căruia pot să accepte pur și simplu, să accepte sub beneficiu de inventar sau să renunțe la succesiune sau legat.

Determinarea succesorilor care au sezină și a celor care nu au sezină este strâns legată de stabilirea bunurilor asupra cărora există sezină. Astfel, legea situației bunului se va aplica în ambele privințe. Referitor la efectele sezinei, deosebim:

-intrarea în stăpânirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată de legea situației bunului.

-exercițiul activ și pasiv al acțiunilor ce au aparținut defunctului este supus legii aplicabile succesiunii, deoarece nu este vorba de posesiunea asupra bunurilor.

În schimb, exercițiul acțiunilor posesorii este supus legii situației bunului. Natura juridică a sezinei este cârmuită de legea situației bunului. Aceeași lege se aplică și în ceea ce privește trimiterea în posesiune și predarea legatelor. În sensul că trimiterea în posesie este supusă legii române, dacă este vorba de un bun situat în țara noastră, s-a pronunțat și practica judecătorească anterioară.

Procedura trimiterii în posesiune și cea a predării legatului este supusă legii forului.

Art. 67, lit. d). din Legea nr. 105/1992 arată că legea succesorală stabilește exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, putându-se considera că are în vedere sezina, adică exercitarea posesiei, supusă legii succesorale. Dacă ne referim la art. 653, alin. 2 C.civ., care dispune că moștenitorii fără sezină intră în posesia succesiunii cu permisiunea justiției, iar cei care au sezină au, de drept, posesia succesiunii (art. 653, alin.1 C.civ.), de asemenea s-ar putea considera că sezina, deci și exercitarea posesiei, este supusă legii succesorale, dar regimul juridic al posesiei ține de legea situației bunului, care nu se confundă cu exercitarea posesiei.

3.2.5.CONDIȚIILE ȘI EFECTELE OPȚIUNII SUCCESORALE

Art. 686 C.civ. prevede că “nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”, dimpotrivă, orice succesibil are deschisă calea opțiunii între acceptarea acesteia, prin care își consolidează titlul de moștenitor și renunțarea la moștenirea la care avea vocație, prin aceasta desființându-se retroactiv titlul său. Transmisiunea patrimoniului succesoral se produce, de drept, odată cu decesul celui care lasă moștenirea, care marchează deschiderea acesteia, dar nu este vorba de o transmisiune definitivă și obligatorie. Abia după exercitarea dreptului de opțiune succesorală se va putea ști care dintre moștenitorii cu vocație succesorală vor culege efectiv acea moștenire.

Dreptul de opțiune succesorală poate fi exercitat, potrivit art. 700 C.civ., într-un termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. Pentru motive de forță majoră, la cererea moștenitorului, instanța poate încuviința o prelungire a termenului cu cel mult 6 luni de la data când a încetat împiedicarea.

Legea succesiunii guvernează principalele condiții ale opțiunii succesorale, și anume:

cine poate fi subiectul dreptului de opțiune succesorală.

posibilitățile pe care le are succesibilul, de exemplu, de a accepta succesiunea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori de a renunța la ea.

termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală; în acest sens, în practica judecătorească anterioară adoptării Legii nr. 105/1992, s-a statuat că dreptul de opțiune succesorală al unui cetățean străin, cu privire la un imobil succesoral aflat în România, trebuie exercitat în termenul de prescripție prevăzut de legea română. (art. 700 C.civ.).

situația juridică a succesibilului până la data exercitării opțiunii sau până la prescrierea dreptului de opțiune.

transmiterea dreptului de opțiune al succesibilului decedat, înainte de exercitarea sa, către moștenitorii săi; aceasta presupune că succesibilul care nu și-a exercitat dreptul său de opțiune succesorală și care se află încă în termen pentru a putea opta, decedează.

consecințele prescrierii dreptului de opțiune succesorală și determinarea persoanelor în favoarea cărora se produc aceste consecințe; când succesiunea se deschide în favoarea unui străin și cuprinde un imobil situat în România, succesibilii, indiferent de cetățenia lor, trebuie să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de legea română.

determinarea actelor care valorează acceptarea moștenirii, inclusiv acceptarea forțată a succesiunii.

efectele acceptării sau renunțării la moștenire și data până la care se produc acestea.

Condițiile de fond ale opțiunii succesorale, ca act juridic unilateral, și anume, consimțământul (care trebuie să fie neviciat), cauza (care trebuie să fie licită și morală), viciile de consimțământ și efectele acestora, sunt supuse, de asemenea, legii succesorale. În schimb, capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii naționale. Tot legii personale este supusă și întregirea lipsei sau restrângerii capacității de exercițiu, de exemplu reprezentarea sau încuviințarea prealabilă a minorului din partea ocrotitorului său legal, autorizația din partea autorității tutelare.

Cerințele de formă ale opțiunii succesorale urmează legea formei actului (art. 71 și art. 72 din LDIP)

Efectele opțiunii succesorale sunt guvernate, de asemenea, de legea succesiunii, și anume, în special: efectele acceptării succesiunii (pură și simplă sau sub beneficiul de inventar) și renunțării la succesiune, inclusiv momentul până la care aceste efecte se produc, consecințele prescripției dreptului de opțiune succesorală etc.

După cum am arătat, acceptarea unei moșteniri se poate face pur și

simplu sau sub beneficiul de inventar.

Legea română dă valoare juridică, alături de acceptarea expresă (titlul de moștenitor emană dintr-un act autentic sau sub semnătură privată) și actelor făcute de moștenitor în intervalul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, lăsat de lege spre exercitarea dreptului de opțiune succesorală, acte din care să rezulte intenția sa de acceptare (acceptare tacită ).

Legea română consideră drept acte de acceptare tacită: donația sau cesiunea drepturilor succesorale făcute de moștenitor în acest interval de timp, precum și renunțarea, chiar gratuită în folosul coerezilor. De asemenea, chiar decesul moștenitorului care nu a renunțat la moștenire în cele 6 luni de la deschiderea succesiunii, îi creează acestuia calitatea de moștenitor, iar erezilor săi, dreptul de opțiune succesorală.

Dacă erezii săi nu cad de acord să accepte sau să respingă succesiunea, legea română le va acorda obligatoriu calitatea de erezi ai succesiunii care se consideră acceptată sub beneficiul de inventar.

Renunțarea moștenitorului la succesiune se face întotdeauna în nume propriu (art. 698 C.civ.), el fiind considerat că nu a avut niciodată calitatea de moștenitor.

Legea română nu consideră o acceptare tacită actele cu caracter vădit de conservare, de îngrijire și administrare provizorie, făcute de o persoană care nu are calitate sau titlu de moștenitor.

Regula lex rei sitae se aplică în ceea ce privește întocmirea inventarului bunurilor succesorale, formele de publicitate referitoare la aceste bunuri, actele de conservare cu privire la bunurile succesorale. Această regulă se aplică și efectelor beneficiului de inventar în ceea ce privește administrarea bunurilor succesorale. Legea situației bunului se aplică efectelor separației de bunuri.

3.2.6.ÎNTINDEREA OBLIGAȚIEI MOȘTENITORILOR DE A SUPORTA PASIVUL

Prin moștenire se transmite nu numai activul, dar și pasivul succesoral. Legea succesiunii arată care este cuprinsul pasivului moștenirii. Legea succesiunii mai arată cine este ținut de pasivul succesoral, de exemplu, numai succesorii universali și cei cu titlu universal sunt ținuți de datoriile și sarcinile succesiunii.

Legatarii cu titlu particular nu au această îndatorire. Legea succesiunii mai arată și măsura în care succesorii sunt ținuți de datoriile și sarcinile moștenirii (ultra sau intra vires hereditas).

Potrivit legii române, moștenitorii contribuie în proporție cu partea care le revine din succesiune, la plata datoriilor succesiunii (aceasta este limita suportării pasivului succesoral, conform art. 774 și art. 777 C.civ.). Dacă un coerede a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa, legea română îi dă dreptul de a face recurs contra celorlalți erezi, numai pentru partea din pasiv care revenea fiecăruia dintre ei.

În caz de insolvabilitate a unui erede, partea sa de pasiv se împarte între toți ceilalți în proporție cu ceea ce ia fiecare din succesiune (art. 779 C.civ.).

Creditorii defunctului care dețin titluri executorii împotriva acestuia, le pot exercita și împotriva moștenitorului său cu condiția de a aștepta un interval de 8 zile de la notificarea titlurilor pe care le dețin, eredelui.

Creditorii moștenitorului nu pot cere separarea de patrimonii în

contra creditorilor succesiunii care au, astfel, o poziție privilegiată (art. 784 C.civ.); în schimb, creditorii succesiunii pot cere, în orice caz și contra oricărui creditor, separația de patrimonii (art. 781 C.civ.).

Creditorii succesiunii își pot exercita dreptul de urmărire asupra bunurilor mobile ale succesiunii într-un termen de 3 ani de la dobândirea acestuia de către erede, ca efect al succesiunii.

Cât privește bunurile imobile, creditorii defunctului pot exercita titlurile executorii pe care le au, cât timp imobilele se află în mâna eredelui.

Dacă moștenitorul a acceptat succesiunea sub beneficiul de inventar, el plătește datoriile moștenirii numai până la concurența valorii bunurilor pe care le-a primit. El poate chiar să se scutească de plata pasivului succesoral, prin predarea tuturor bunurilor succesiunii creditorilor și legatarilor (art. 713 alin.1 și 2 C.civ.).

Un astfel de moștenitor are obligația de a da cauțiune solvabilă pentru prețul bunurilor mobile din inventar și pentru porțiunea prețului imobilelor nedelegată creditorilor ipotecari (la cererea creditorilor, dar și a altor persoane interesate).

3.2.7.DREPTURILE STATULUI ASUPRA SUCCESIUNII VACANTE

Prin includerea acestui drept în domeniul legii succesiunii, rezultă că dreptul statului asupra succesiunii vacante este calificat, în toate cazurile, ca un drept de moștenire. Din coroborarea prevederilor art. 67 lit. g). cu cele ale art. 66 ale Legii nr. 105/1992, soluția care se desprinde pe planul dreptului internațional privat este diferită în funcție de natura bunului care face obiectului succesiunii vacante, și anume:

dacă bunul este mobil se va aplica legea națională a defunctului de la data morții, iar

dacă bunul este imobil se va aplica legea locului situării bunului.

Aceste legi sunt cele care vor indica, așadar, soluția pe fond.

Dacă legea aplicabilă, după distincțiile menționate mai sus este legea română, problema care se pune este ce soluție pe fond adoptă dreptul român. Această soluție depinde de natura juridică conferită dreptului statului asupra moștenirii vacante, ceea ce constituie o problemă de drept civil, asupra căreia există controversă în literatura de specialitate. Problema prezintă o deosebită importanță pe planul dreptului internațional privat, deoarece, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate de drept civil, interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante, există numai în raporturile cu element de extraneitate.

Este vorba de ipotezele în care, fie un cetățean român decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile în străinătate, fie un cetățean străin decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri mobile în România. În aceste ipoteze, dacă se adoptă soluția statului moștenitor, bunurile mobile vor fi culese de statul al cărui cetățean era de cujus la data morții, iar dacă se adoptă teoria dreptului de desherență al statului (care culege bunurile în temeiul suveranității sale –de iure imperii) acestea vor reveni statului pe teritoriul căruia ele se află.

Mai întâi, se impune o distincție, atât pe planul dreptului civil, cât și

pe planul dreptului internațional privat în regimul bunurilor mobile și în cel al bunurilor imobile.

Pentru bunurile mobile, există în literatura de specialitate o opinie majoritară conform căreia statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moștenire (de jure hereditatis). În consecință, dacă dreptul român este lex causae, succesiunea mobiliară vacantă va fi culeasă de statul al cărui cetățean era de cujus, la data morții sale.

Aceasta este soluția practicii în materie. O speță relevantă în acest sens este aceea în care defunctul, cetățean grec, cu ultimul domiciliu în București, a decedat fără moștenitori și a lăsat bunurile mobile pe teritoriul României. Notarul a aplicat ca lex causae, legea greacă, ca legea cetățeniei defunctului. Conform art. 1824 din Codul civil grec, care aplică și el soluția statului moștenitor pentru bunurile mobile, succesiunea vacantă este culeasă de statul a cărei cetățenie o are defunctul.

În consecință, notarul român a eliberat certificat de moștenitor statului grec.

În schimb, succesiunea imobiliară vacantă aparține statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind calificat, de această dată, ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (dreptul de desherență) , în temeiul suveranității sale (de iure imperii).

Potrivit dreptului român, notarul public trebuie să încredințeze administrarea provizorie a bunurilor unei succesiuni despre care există indicii că urmează a fi declarată vacantă, unui curator desemnat cu încunoștiințarea autorității administrativ- teritoriale.

Notarul public eliberează certificatul de vacanță succesorală după expirarea celor 6 luni necesare exercitării dreptului de opțiune succesorală. Potrivit art. 726 C.civ., curatorul acestei succesiuni are următoarele obligații:

de a constata succesiunea printr-un inventar

de a exercita și de a urmări drepturile succesiunii

de a răspunde cererilor făcute împotriva sa

de a administra succesiunea și de a vărsa numeralul succesiunii, precum și sumele rezultate din vărsarea bunurilor succesiunii la C.E.C.

de a da socoteală (răspundere).

Dreptul statului de a accepta moștenirea vacantă reiese din art. 477 C.civ., al cărui obiect sunt: averi vacante și fără stăpân, averi ale persoanelor care mor fără moștenitori, averi ale căror moșteniri sunt refuzate, ele aparținând de domeniul public, prin urmare, devin insesizabile, împrescriptibile și inalienabile.

CAPITOLUL IV

ALTE ASPECTE PRIVIND DOMENIUL DE

APLICARE A LEGII MOȘTENIRII

4.1.REGIMUL JURIDIC AL PETIȚIEI DE EREDITATE

Petiția de ereditate este acțiunea prin care un succesor cere în justiție să i se recunoască titlul de moștenitor universal sau cu titlu universal, ori de donator de bunuri viitoare, în temeiul căruia pretinde să i se predea bunurile succesorale deținute de altă persoană în virtutea unui titlu aparent de moștenitor.

Cu prilejul petiției de ereditate, disputându-se titlul de moștenitor, este indiferent faptul că este vorba de cel de moștenitor legal, legatar sau donatar de bunuri viitoare, universal sau cu titlu universal, sau că pârâtul deține toate bunurile succesiunii sau numai o parte a acestora, sau chiar un bun singular.

Legatarii cu titlu particular al căror titlu de moștenitor este contestat nu pot folosi acțiunea în petiție de ereditate.

Deși art. 67 din Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a susținut opinia că regimul juridic al petiției de ereditate este supus legii succesiunii

.

4.1.1.CARACTERELE JURIDICE

Caracterele juridice ale acestei acțiuni sunt supuse, fără ca LDIP să prevadă în mod expres, legii succesiunii.

În doctrina noastră nu există un punct de vedere unitar în privința unora dintre caracterele juridice ale acestei acțiuni.

a). Majoritatea autorilor susțin că acțiunea este una reală deoarece moștenitorul apare, în sens larg, ca un adevărat proprietar al succesiunii deschise și, de asemenea, prin scopul ei care este deposedarea moștenitorului aparent de bunurile succesorale.

b). Petiția de ereditate este o acțiune divizibilă astfel că, pe de o parte, dacă sunt mai mulți moștenitori, fiecare lucrează pentru sine neputându-i reprezenta pe ceilalți, iar, pe de altă parte, dacă există mai mulți deținători de bunuri de la care acestea se pretind, acțiunea se va porni împotriva fiecăruia în parte, iar hotărârea este opozabilă numai părților din proces.

c). Acțiunea este imprescriptibilă.

4.1.2.EFECTELE JURIDICE

Efectele petiției de ereditate, în lipsa unei reglementări exprese în planul dreptului internațional privat, sunt supuse legii succesiunii.

În dreptul nostru, petiția de ereditate dă naștere la efecte între adevăratul moștenitor și moștenitorul aparent și la efecte între adevăratul moștenitor și terți. Principalul efect al admiterii acțiunii în petiție de ereditate este acela că pârâtul (moștenitorul aparent) este obligat să restituie reclamantului toate bunurile succesorale pe care s-a dovedit că le deține fără drept, afară de cele cu privire la care a dobândit un drept de proprietate uzucapiune.

4.2.ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII

Această operație poate interveni numai în cazul în care defunctul a lăsat mai mulți succesori universali sau cu titlu universal.

Legea succesiunii cârmuiește:

determinarea celor care se găsesc în indiviziune și deci, a celor între care intervine împărțeala moștenirii.

raportul donațiilor și al datoriilor, deoarece influențează partea ce revine fiecărui moștenitor; în măsura în care raportul donației produce efecte asupra drepturilor reale și interesează drepturile terților, se aplică legea situației bunului; în cazul bunurilor imobile, legea succesorală și legea situației bunului coincid; astfel, raportul donațiilor nu este supus unei singure legi, devreme ce succesiunea în dreptul internațional privat este reglementată de legi diferite, după cum este vorba de bunuri mobile sau de bunuri imobile, iar efectele raportului donațiilor sunt cârmuite în măsura arătată de legea situației bunului; raportul în natură are ca obiect bunurile imobile (art. 765 C.civ.); ca efect al raportului, contractul de donație este retroactiv desființat și, deci, de la data deschiderii succesiunii

bunul intră în masa succesorală indiviză; desființarea contractului de donație produce și următoarele efecte:

1.bunul se întoarce la masa succesiunii liber de orice sarcini, cu excepția ipotecilor (art. 765 și 769 C.civ.).

2.dacă bunul a pierit fortuit, riscul îl suportă moștenirea (art. 769 C.civ.).

3.donatarul răspunde pentru toate degradările care au micșorat valoarea bunului cauzate din fapta sa ilicită și culpabilă.

Raportul imobilelor se poate face în mod excepțional, prin echivalent. Raportul prin echivalent are ca obiect bunurile mobile (art.772 C.civ.). În acest caz, contractul de donație nu este desființat, donatarul își păstrează dreptul de proprietate asupra bunului, dar raportează valoarea bunului donat. Astfel, în măsura în care afectează, prin efectele asupra drepturilor reale și interesele terților, se aplică legea situației bunului.

Legea succesorală se aplică, însă, în ceea ce privește condițiile obligației de raport, persoanele care pot cere raportul, donațiile supuse raportului și, cu precizările făcute, efectelor raportului. Modurile de efectuare a raportului sunt supuse legii situației bunului în măsura în care interesează drepturile terților. Acțiunea privind raportarea donațiilor poate fi făcută fie separat, fie în cadrul acțiunii de ieșire din indiviziune.

Legea aplicabilă acțiunii privind raportul donațiilor se referă și la termenul de prescripție a dreptului de acțiune. Reducțiunea succesorală, adică reducțiunea liberalităților excesive, interesează rezerva succesorală și cotitatea disponibilă și, deci, este reglementată de legea succesiunii. Ordinea reducțiunii este supusă aceleiași legi, dar modul de reducțiune este reglementat de legea situației bunului, deoarece interesează drepturile reale și afectează drepturile terților.

formarea loturilor moștenitorilor. Modul de atribuire a loturilor formate este supus legii succesorale, de exemplu, dacă se procedează la atribuirea loturilor sau la tragerea la sorți a loturilor. În cazul în care există dispoziții speciale în privința unor bunuri, de exemplu terenuri sau clădiri, se va ține seama de legea situației bunului, care însă coincide cu legea succesorală în exemplele luate, fiind vorba de imobile.

obligația de garanție reciprocă a copărtașilor. Efectele garanției copărtașilor care interesează pe terți, sunt supuse și legii situației bunurilor. În cazul imobilelor, cele două legi coincid. În cazul mobilelor, terțul poate invoca regula “posesiunea de bună-credință valorează proprietatea”, dacă este prevăzută de legea situației bunului. Privilegiul copărtașului este supus legii succesiunii, dar se aplică și legea situației bunului în măsura în care interesează drepturile reale. Dreptul creditorilor unuia din moștenitori de a interveni la împărțirea moștenirii este reglementat de legea succesiunii, cum este dreptul de opoziție la împărțire prevăzut de art. 785 C.civ. Desființarea împărțirii succesorale (nulitatea absolută sau relativă) este supusă aceleiași legi care conține dispoziția a cărei încălcare justifică nulitatea absolută sau relativă. Astfel, dacă anularea împărțirii se cere pe motivul incapacității copărtașului, se aplică legea națională a acestuia, dacă anularea împărțirii se cere pe motivul că un copărtaș nu a participat la împărțire și aceasta s-a făcut prin bună învoială (în lipsa acelui copărtaș) se aplică legea succesiunii.

În privința efectelor desființării împărțirii, se va aplica și legea situației bunului, în măsura în care este vorba de regimul drepturilor reale.

Legea situației bunului mai cârmuiește următoarele aspecte privind împărțirea moștenirii:

Regimul juridic al indiviziunii, de exemplu, în ce condiții se pot face actele de folosință, acte de administrare sau acte de dispoziție, privind bunurile aflate în indiviziune.

Termenul în care se poate cere împărțirea bunurilor moștenirii, inclusiv actele juridice care pot interveni în această privință, cum este convenția de indiviziune.

Punerea peceților, inventarul bunurilor, măsurile de conservare a bunurilor.

Efectul declarativ al împărțirii moștenirii.

În materia împărțirii moștenirii se aplică și legea forului și cea personală. Astfel, legea forului se aplică în ce privește formele procedurale ale împărțelii, iar legea personală în ceea ce privește capacitatea pentru a putea face împărțirea.

Problema dacă un copărtaș poate face împărțirea pe cale amiabilă ori trebuie să urmeze calea partajului judiciar este supusă legii lui naționale.

Potrivit dreptului român, în ceea ce privește competența teritorială, aceasta revine, în baza prevederilor art. 14 C.proc.civ., instanței corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului. Soluția se impune și în care printre bunurile succesiunii s-ar afla și imobile.

CAPITOLUL V

TESTAMENTUL

5.1.PRECIZĂRI PREALABILE

În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a dispune de bunurile sale pentru timpul de după moartea sa în limitele și după regulile prescrise de lege. La acest drept nu se poate renunța, o convenție prin care o persoană s-a obligat să nu dispună de bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut.

Testamentul este definit în doctrină, în baza prevederilor art. 802 C.civ. ca fiind actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții defunctului, prin care acesta dispune de tot sau numai de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viață.

5.2.CONDIȚII DE FOND

Dispozițiile testamentare fiind acte juridice, trebuie să îndeplinească anumite condiții de valabilitate, care sunt supuse, pe planul dreptului internațional privat, unor legi diferite.

Astfel, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime un consimțământ valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil, iar cauza trebuie să fie licită și morală.

5.2.1.CAPACITATEA

Cel care face un testament trebuie să fie capabil de a dispune prin acest act. De asemenea, cel care primește legatul trebuie să fie capabil de a dobândi cu acest titlu. În măsura în care este vorba de capacitatea de exercițiu, se aplică, după caz, legea națională a persoanei care face testamentul sau primește legatul. Astfel, de exemplu, potrivit dreptului nostru, minorul și interzisul judecătoresc pot accepta legatul prin reprezentantul lor legal sau cu încuviințarea prevăzută de lege.

Atât în privința capacității de exercițiu în materia testamentului, cât și în privința incapacităților speciale de a dispune ori a celor de a primi prin testament trebuie să determinăm legea aplicabilă, inclusiv data la care ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă, de exemplu legea națională de la data decesului autorului succesiunii.

Dacă, deci, la data testamentului autorul avea o cetățenie, iar la data decesului său o altă cetățenie, este vorba de conflictul mobil de legi, problemă de drept internațional privat.

După ce am determinat legea aplicabilă, se pune problema de a ști, după această lege, la ce moment trebuie să existe capacitatea de a dispune prin testament ori la ce moment gratificatul trebuie să fie capabil de a primi prin act cu titlu gratuit. De această dată este vorba de determinarea datei la care se ține seama de legea aplicabilă, problemă care nu se poate confunda cu aceea privind determinarea domeniului de aplicare în timp a legii competente, tot așa după cum conflictul mobil de legi nu se confundă cu determinarea domeniului de aplicare în timp a normelor conflictuale.

Astfel, trebuie distinse două probleme, și anume:

Data la care ne situăm pentru a determina legea aplicabilă (data întocmirii actului ori data decesului autorului actului).

Data la care trebuie să existe, după legea aplicabilă determinată, capacitatea de a dispune ori capacitatea de a primi prin testament

Pentru probleme care pot să apară în primul caz, de exemplu legea personală a testatorului (în dreptul englez, legea domiciliului) de la data decesului este diferită de legea sa personală din momentul întocmirii testamentului, astfel încât, reglementarea capacității de a testa ori reglementarea celorlalte condiții de fond ale testamentului, sunt diferite la cele două date. Avem în vedere că cele două legi sunt diferite datorită autorului succesiunii, care și-a schimbat cetățenia sau domiciliul. În dreptul englez se aplică testamentului legea domiciliului testatorului de la data decesului său.

O problemă distinctă este aceea în care capacitatea testatorului sau celelalte condiții de fond ale testamentului sunt supuse unei reglementări deosebite independent de voința testatorului; de exemplu, între timp,

adică fără să fi avut loc schimbarea domiciliului (între data întocmirii testamentului și data morții testatorului) se schimbă conținutul reglementării legii aplicabile, în sensul că, după reglementarea anterioară, testamentul nu era valabil, dar este valabil potrivit noii reglementări sau invers, testamentul era valabil după reglementarea anterioară, dar devine nevalabil potrivit noii reglementări.

De data aceasta atât pentru reglementarea anterioară, cât și pentru cea nouă, ne situăm la aceeași dată și anume data decesului testatorului, presupunând că testamentul este supus legii domiciliului din momentul morții testatorului.

Incapacitățile speciale de a dispune prin testament își găsesc temeiul în considerarea persoanei. De aceea, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, ele urmează să fie cârmuite de legea personală, dar ele interesează și succesiunea. De aceea, în asemenea măsură, urmează a se aplica legea succesiunii. Cerința legală cu privire la concepțiunea gratificatului este un element al succesiunii și, de aceea, este supusă legii succesiunii.

Incapacitățile speciale de folosință de a primi prin legat pot fi absolute și relative. Cele absolute privesc persoanele neconcepute și persoanele juridice. Astfel, persoanele neconcepute la data deschiderii succesiunii nu pot fi gratificate prin testament (art. 808 C.civ.). Nu pot primi prin testament nici persoanele juridice, dacă liberalitățile nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înființare sau statut.

În dreptul nostru, minorii până la 16 ani (art .806 C.civ.) și interzișii nu pot dispune prin legat. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate face legat până la concurența de o jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major, din cotitatea disponibilă (art. 807 C.civ.). Alienatul sau debilul mintal neinterzis și cel vremelnic lipsit de facultățile mintale nu pot dispune prin legat. Validitatea testamentului depinde nu numai de lipsa unei incapacități legale, ci și de existența unei voințe conștiente în momentul săvârșirii actului; nu interesează dacă lipsa voinței conștiente se datorează unei cauze vremelnice sau permanente.

Sunt incapabili de a primi prin testament (incapacități de folosință relative): tutorele de la minorul aflat sub ocrotirea sa (art. 809 C.civ.), medicii și farmaciștii, de la bolnavii pe care îi îngrijesc (art. 810 C.civ.), preoții, de la cei pe care îi asistă (art. 810 C.civ.), ofițerii de marină, de la persoanele care se află la bord în timpul unei călătorii maritime (art. 883 C.civ.).

Capacitatea persoanei juridice de a dobândi prin legat este cârmuită de legea sa națională.

Incapacitățile relative de folosință de a primi prin testament sunt, totodată, și incapacități de a dispune prin asemenea act. Prin aceste incapacități se urmărește ocrotirea testatorului împotriva celui gratificat, față de care se află într-o stare de dependență, dar ele interesează și succesiunea. De aceea, ele sunt supuse legii succesiunii. Prezumția de interpunere de persoane, prevăzută de art. 812 C.civ. este supusă legii succesiunii. Potrivit acestui text, sunt reputate ca persoane interpuse tatăl, mama, descendenții și soțul persoanei incapabile.

Sancțiunea nesocotirii incapacității speciale de folosință este reglementată de legea care se aplică acestei incapacități. Se poate dispune prin testament numai cu respectarea anumitor limite prevăzute de lege. Astfel, legea noastră oprește pactele asupra unei succesiuni viitoare și substituțiile fideicomisare. Nu se poate dispune prin testament decât de cotitatea disponibilă. Aceste limite sunt supuse legii succesorale. În ceea ce privește substituțiile fideicomisare, în măsura în care este vorba de regimul juridic al dreptului de proprietate, se aplică legea situației bunului.

5.2.2.CONSIMȚĂMÂNTUL

Consimțământul este supus legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii. Legea testamentului este legea succesorală, care diferă după cum succesiunea este mobiliară sau imobiliară, dar aceasta numai dacă testatorul nu a supus transmiterea succesorală unei alte legi (art. 68 alin. 1 din LDIP) care se aplică tot cu titlu de lege succesorală.

Legea testamentului coincide în mare măsură cu legea actului juridic unilateral, deoarece această din urmă lege poate fi, potrivit art. 69 din Legea 105/1992:

legea aleasă.

legea statului cu care actul prezintă cele mai strânse legături.

dacă această lege nu poate fi identificată se aplică legea locului întocmirii actului.

Legea succesiunii se aplică și viciilor de consimțământ, precum și modalităților voinței de a face legat.

Potrivit dreptului român, pentru validitatea testamentului, se cere ca la baza lui să existe o voință liberă și nealterată de vreun viciu, cum sunt eroarea, dolul sau violența. Absența manifestării unilaterale de voință atrage sancțiunea nulității absolute, căci lipsește unul din elementele esențiale ale actului juridic. În materie succesorală, prezintă elemente specifice dolul, sub forma captației și a sugestiei. În dreptul nostru, acțiunea în anulare pentru vicii de consimțământ este prescriptibilă în 3 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă de la moartea testatorului și nu de la data întocmirii testamentului.

5.2.3.OBIECTUL TESTAMENTULUI

Pe lângă condițiile privind capacitatea și consimțământul, pentru validitatea testamentului se cere ca acesta să aibă un obiect determinat sau determinabil și, în același timp, licit.

Cuprinsul principal al testamentului este legatul. Obiectul testamentului, adică legatul, este supus legii succesorale.

Potrivit legii române, bunurile ce formează obiectul legatelor din cuprinsul testamentului trebuie să se afle în circuitul civil (art. 963 C.civ.). Printr-un legat cu titlu particular se poate testa și bunul altuia, cu condiția ca testatorul să fie în cunoștință de cauză, adică să știe că bunul nu îi aparține, altfel, legatul va fi lovit de nulitate absolută (art. 906-907 C.civ.)

Legea succesiunii reglementează condițiile de validitate ale legatului, de exemplu, desemnarea legatarului trebuie făcută personal de testator, prin testament.

Desemnarea și puterile executorului testamentar sunt, de asemenea, urmărite de legea succesiunii. În ceea ce privește sezina executorului testamentar, se va aplica și lex rei sitae. Art. 67 lit. d). din Legea 105/1992 prevede că exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct este supusă legii succesorale. Dar, regimul juridic al posesiei nu poate fi supus decât legii situației bunului.

5.2.3.1.REZERVA ȘI COTITATEA DISPONIBILĂ

Rezerva succesorală este o instituție prin care se limitează dreptul de dispoziție al testatorului, în prezența unor categorii de moștenitori. Potrivit legii române, aceste categorii de moștenitori sunt descendenții, ascendenții privilegiați, precum și soțul supraviețuitor. Limitată de rezerva cuvenită moștenitorilor rezervatari este și clauza de exheredare cuprinsă într-un testament chiar fără desemnare de legatari, căci rezerva succesorală trebuie asigurată, prin efectul legii și în acest caz.

Rezerva succesorală este, așadar, acea parte din moștenire, de care defunctul, în prezența unor anumite categorii de moștenitori, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit (nici între vii și nici pentru cauză de moarte) și care se deferă de drept moștenitorilor rezervatari.

Cotitatea disponibilă este partea din moștenire care excede rezervei și de care defunctul poate dispune liber prin acte juridice cu titlu gratuit (fie acte juridice între vii, fie pentru cauză de moarte) chiar și în prezența moștenitorilor rezervatari.

Patrimoniul defunctului se împarte, așadar, în două părți, în cazul în care a făcut donații sau a instituit legatari și are moștenitori rezervatari. O parte este constituită din rezervă care se cuvine de drept moștenitorilor rezervatari, chiar împotriva voinței defunctului, și cealaltă care constituie cotitatea disponibilă, cu privire la care voința sa nu are nici o limitare.

Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, rezerva și cotitatea disponibilă sunt cârmuite de legea succesorală.

5.2.3.2.CAUZELE DE INEFICACITATE A LEGATELOR

Prin ineficacitatea legatelor vom înțelege acele ipoteze în care ele nu își produc efectele pe care, în principiu, ar trebui să le producă.

Cauzele de ineficacitate a legatelor sunt :

nulitatea

caducitatea

revocarea judecătorească

revocarea unilaterală

Ele sunt guvernate de legea succesiunii.

NULITATEA este consecința încălcării condițiilor de fond sau de formă instituite de legiuitor. Potrivit dreptului român, termenul de prescripție al acțiunii în anulare începe să curgă de la data deschiderii succesiunii și nu de la data întocmirii testamentului, întrucât, orice efecte ale testamentului se produc numai de la data deschiderii succesiunii.

REVOCAREA legatelor este de două feluri:

voluntară, când se datorează voinței unilaterale a testatorului

judecătorească, când este determinată de unele fapte culpabile ale legatarului și se pronunță prin hotărâre jude- cătorească.

Testatorul poate să revină asupra unui testament al său, revocându-l parțial sau total până în ultima clipă a vieții sale prin propria manifestare unilaterală de voință. Acest drept poate fi exercitat fără vreo limită și fără nevoia invocării unor motive.

Legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat întrucât testamentul nu produce efecte decât de la data deschiderii succesiunii.

Manifestarea de voință revocatoare a testamentului, potrivit dreptului român, poate fi expresă sau tacită, fiind condiționată de capacitatea de a testa a acestuia și de lipsa viciilor de consimțământ. Revocarea legatelor este considerată expresă atunci când voința revocatorie a testatorului este exprimată direct printr-un înscris și este tacită atunci când este dedusă din anumite fapte sau acte juridice ale testatorului, care, deși nu o precizează direct, impun această concluzie.

Codul civil român prevede două cazuri de revocare tacită, și anume:

incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile testamentului ulterior cu cele ale testamentului anterior (art. 921 C.civ) și

înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului (art. 923 C.civ.); pe lângă cele două cazuri menționate, doctrina și practica judiciară au mai adăugat și un al treilea caz, pentru că, s-a considerat că enumerarea din Codul civil nu este limitativă, și anume, distrugerea testamentului de către testator sau de către o altă persoană, dar cu știrea testatorului.

Revocarea judecătorească a legatelor nu se datorează manifestării de voință a testatorului, ci unor fapte culpabile ale legatarului, care, potrivit legii, conduc la revocarea pronunțată de către o instanță judecătorească la cererea persoanelor interesate, după moartea testatorului. Faptele culpabile pot fi săvârșite înainte sau după deschiderea succesiunii. Revocarea judecătorească a legatelor este instituția simetrică, în materia moștenirii testamentare, cu nedemnitatea succesorală din materia moștenirii legale.

CADUCITATEA este o cauză de inficacitate a legatelor datorită unor împrejurări posterioare întocmirii testamentului, străine de voința testatorului, independente de vreo culpă a legatarului și care fac imposibilă executarea acelor legate.

Caducitatea se deosebește de nulitate întrucât aceasta din urmă poate fi determinată de cauze anterioare sau, cel mai târziu, concomitente cu întocmirea testamemtului, ori caducitatea este determinată de cauze ulterioare.

Deosebirea de revocare rezidă în aceea că nu este legată de manifestarea de voință a testatorului, ca în cazul revocării voluntare, dar și de vreo culpă din partea legatarului, cum este cazul revocării judecătorești.

Potrivit dreptului român, testamentul devine caduc în următoarele cazuri:

predecesul legatarului față de testator.

incapacitatea legatarului de a primi legatul, survenită ulterior datei morții testatorului.

refuzul legatarului de a primi legatul.

pieirea totală a lucrului ce formează obiectul legatului.

intervenirea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive care să împiedice predarea legatului.

Toate cauzele de ineficacitate a legatelor au același efect, și anume desființarea retroactivă a legatelor.

5.2.3.3.INTERPRETAREA TESTAMENTULUI

Interpretarea testamentului este reglementată de legea aplicabilă acestuia.

Interpretarea donației este reglementată de legea donației, fiind însă implicată și legea succesorală. Donația între soți interesează atât raporturile patrimoniale dintre soți, cât și succesiunea. Ar urma că interpretarea acestei donații este supusă ambelor legi (privind raporturile patrimoniale dintre soți, privind succesiunea), deoarece acestea reglementează asemenea donație.

Potrivit dreptului nostru, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din cuprinsul testamentului, care uneori pot fi obscure, s-a precizat că sunt aplicabile și în această materie dispozițiile art. 977-985 C.civ., privitoare la interpretarea contractelor. Astfel, interpretarea dispozițiilor testamentare va trebui să se facă potrivit intenției reale a testatorului, și nu după sensul literal al termenilor (art. 977 C.civ.)

5.2.4.CAUZA

Cauza este supusă legii succesiunii.

Cauza constituie motivul determinant și impulsiv al testamentului fiind diferit de la caz la caz. Determinat de acest motiv, testatorul își prefigurează un scop pe care urmărește să îl realizeze prin dispoziția testamentară.

5.3.CONDIȚII DE FORMĂ

Condițiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, prevederilor articolului 68 din Legea 105/1992.

Potrivit art. 68 din Legea 105/1992, testamentul este socotit valabil din punct de vedere formal, dacă îndeplinește condițiile de formă ale oricăreia din legile pe care textul le menționează. Se face astfel aplicarea principiului legii mai favorabile în materia formei testamentului (favor testamenti).

Articolul la care ne referim prevede aplicarea alternativă a mai multor legi, atât în plan spațial, cât și în plan temporal.

Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale uneia din următoarele legi:

legea națională a testatorului (lex patriae)

legea domiciliului testatorului (lex domicili)

legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum)

legea situației imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei sitae)

legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (auctor regit actum).

În plan temporal, testamentul este valabil dacă respectă condițiile de formă impuse de oricare dintre legile menționate mai sus, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului.

Prin această reglementare, art. 68 din Legea 105/1992 soluționează și conflictul mobil de legi care poate să apară în această materie.

Față de dispozițiile articolului la care ne referim, prevederile art. 885 C.civ. apar ca fiind pe deplin concordante, dând expresie aceluiași principiu al legii mai favorabile.

Conform textului, românul aflat în străinătate va putea face testamentul său, fie în formă olografă (se subînțelege după regulile prescrise de legea română, ca lex patriae), fie în formă autentică întrebuințată la locul unde se face testamentul (locus regit actum).

Reglementarea testamentului este identică cu reglementarea statuată prin Convenția de la Haga privind formele de dispoziție testamentară (1981). Potrivit noii reglementări germane în materie (IPR 1986), condițiile de formă ale testamentului sunt valabile dacă se respectă:

lex patriae;

lex loci actum;

lex domicili;

legea reședinței lui de cujus.

În subsidiar, dacă testamentul privește un bun imobil, se aplică legea situației bunului (lex rei sitae).

CONCLUZII

Problema sferei raporturilor juridice de drept internațional privat a fost controversată până la apariția Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Conform acestei legi, moștenirea este supusă unor legi diferite în funcție de obiectul ei:

– moștenirea este supusă legii naționale pe care persoana o avea la data morții, dacă este vorba de bunuri mobile;

– în ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.

Acest sistem care divide patrimoniul în două mase distincte este criticabil din punct de vedere teoretic. Deoarece succesiunea se prezintă ca o universalitate, propunem de lege ferenda, că ar fi practic să se aplice o singură lege, aceea a țării căreia îi aparține prin cetățenie defunctul. Însă, acest sistem adoptat de postglosatori prezintă încă și astăzi avantaje, deși nesocotește unitatea patrimoniului pentru că sunt respectate interesele statului pe teritoriul căruia se găsesc imobilele succesiunii.

În doctrină s-a discutat problema dreptului de opțiune succesorală în cazul străinilor. Ne raliem hotărârii pronunțate de Tribunalul Județean

Brașov, potrivit căreia atunci când succesiunea se deschide în favoarea unui străin și cuprinde un imobil situat în România, succesibilii, indiferent de cetățenia lor, trebuie să își exercite dreptul de obțiune succesorală înăuntrul termenului prevăzut de legea română, deoarece trebuie respectate interesele statului pe teritoriul căreia se află imobilul respectiv.

BIBLIOGRAFIE

D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, București,

1926.

M.-V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România.

Străinul-persoană fizică, Editura All Beck, București,

2001.

Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck,

București, 2003.

H.Batiffol, P.Lagarde, Droit international privè, 8e édition, Librairie

Gènérale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993.

O.Căpățână, Loi règissant des succesions mobiliaires à éléments

d’extraneité, în “Revista Română de Științe Sociale”,

Seria Științe Juridice, nr. 2/1978.

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996.

M.N.Costin, M.C.Costin, Dicționar de drept civil, Editura Lumina Lex,

București, 2000, vol. I.

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura ACTAMI, București, 1999.

Fr. Deak, Moștenirea legală, Editura ACTAMI, București, 1994.

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Acade-

miei, București, 1966.

I. P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI, București,

1997.

I.P.Filipescu, A.Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI,

București, 2002.

S.Ghimpu, I.Tr. Ștefănescu, Ș.Beligrădeanu, Gh.Mohanu, Dreptul muncii

Tratat, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, Bu-

curești, 1992.

R.H. Grafeson, Conflict of laws, vol. I. London, 1980.

C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, București, 1925.

M. Jacotă, Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1976.

I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Editura All. Beck, București, 2001.

D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Chemarea, Iași, 1993.

M. Mureșan, A.Boar, Ș.Diaconescu, Drept civil.Persoanele, Editura Cor-

dial Lex, Cluj-Napoca, 2000.

D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar,

Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999.

T.R. Popescu, Drept internațional privat, Editura Romfel, București,

1994.

E. Safta-Romano, Dreptul la moștenire, Editura Graphis, Iași, 1995.

D. Al. Sitaru, Drept internațional privat , Editura Lumina Lex, București,

2000.

O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Editura

Rosetti, București, 2002.