.metodica Cercetarii Infractiunilor Economice

Lucrarea conține: analiza infracțiunilor economice potrivit codului penal; analiza unor infracțiuni din domeniul comercial potrivit legislației secundare; modalități de săvârșire a infracțiunilor în domeniul comercial; metodologia cercetării infracțiunilor economice, particularitățile cercetării criminalistice în unele cazuri particulare de infracțiuni economice.

CAPITOLUL I

ANALIZA INFRACȚIUNILOR ECONOMICE POTRIVIT CODULUI PENAL

§1.1 Elemente comune infracțiunilor economice prevăzute de codul penal român

§1.1.1 Obiectul infracțiunilor economice

Obiectul juridic generic al infracțiunilor la regimul stabilit pentru anumite activități economice (atât cele care își au sediul în Codul penal cat și cele din legile speciale) îl constituie relațiile sociale ocrotite privitoare la activitățile economice, comerciale și financiare care se desfășoară în țara noastră și a căror existența și dezvoltare nu poate fi concepută fără incriminarea faptelor care lezează economia națională, împiedică activitatea agenților economici, prejudiciază interesele economice ale populației.

Fiecare infracțiune din acest domeniu are și un obiect juridic special constituit din grupul de relații sociale a căror dezvoltare trebuie asigurată împotriva faptelor specifice (de exemplu cele referitoare la dreptul de autor, cu privire la concurența neloială etc.).

La majoritatea infracțiunilor privind regimul stabilit pentru anumite activități economice se poate constata și existența unui obiect material asupra căruia poartă fapta socialmente periculoasă (de exemplu, bunurile cumpărate în scop de revânzare în cazul speculei, obiectul unei invenții sau bunuri rezultate din contrafacerea obiectului unei invenții etc.).

§1.1.2 Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ nemijlocit al acestor infracțiuni poate fi, în principiu, orice persoană fizică; dispozițiile prin care se incriminează aceste fapte necondiționând existența infracțiunii de vreo calitate specială a autorului. De la această regulă, există totuși o excepție la infracțiunea de divulgare a secretului economic (art. 298 alin. 1 C. pen.) în sensul că subiect activ nu poate fi decât o persoană care cunoaște datele și informațiile pe care le divulgă ca urmare a atribuțiilor sale de serviciu.

De regulă, aceste infracțiuni se pot comite în toate formele de participație

În calitate de subiect pasiv principal al infracțiunilor respective apare statul care, potrivit Constituției, are îndatoriri fundamentale legate de apărarea economiei naționale. Ca subiecți pasivi secundari sunt agenții economici sau persoanele fizice direct prejudiciate în interesele lor patrimoniale.

§1.1.3 Latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunilor economice

Elementul material al laturii obiective în cazul acestor infracțiuni se realizează în numeroase modalități, de, regulă prin acțiuni. Unele dintre infracțiunile economice, elementul material constă din două sau mai multe acțiuni alternative (de exemplu, la infracțiunea de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor – prevăzută de art. 297 C. pen. – elementul material se poate realiza prin „falsificarea ori substituirea de mărfuri cu alte produse, precum și prin expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri).

De asemenea, la unele din infracțiunile din această categorie, elementul material este condiționat de existența anumitor cerințe esențiale (de exemplu la infracțiunea de deturnare de fonduri prevăzută de art. 302 C. pen., schimbarea destinației fondurilor bănești sau resurselor materiale trebuie să se facă fără „respectarea prevederilor legale”, iar la infracțiunea de divulgare a secretului economic prevăzută în art. 298 C. pen., această activitate de divulgare va constitui infracțiune numai „dacă este de natură să produce pagube”).

Latura obiectivă a infracțiunilor economice include, de regula, o urmare imediată și această constă, de obicei, din însăși săvârșirea faptei producându-se prin aceasta o stare de pericol pentru normala desfășurare a activității economice și comerciale. În cazul unor infracțiuni, (exemplu, la infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri prevăzută în art. 302, alin. 2 C. pen. urmarea imediată consta într-o vătămare directă a valorii sociale arătate de lege).

În cazul acestor infracțiuni, pentru întregirea laturii obiective trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea care constitute elementul material al infracțiunii (în oricare dintre variantele normative prin care se realizează) și urmarea imediată a acesteia.

Dat fiind caracterul urmării imediate care constă, de regula, din însăși săvârșirea acțiunii, producând prin aceasta o stare de pericol, constatarea acestei legături nu necesită probe speciale, existente legăturii de cauzalitate fiind aproape întotdeauna implicite.

Infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități economice se comit, sub aspectul laturii subiective, numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

La unele infracțiuni din acest grup se cere să se stabilească intenția directă cerută expres de lege, prin scopul urmărit de către făptuitor (de exemplu cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare – art. 295 lit. a C. pen. și la infracțiunea de concurență neloială prevăzută de art. 301 C. pen., al cărui element material se realizează „în scopul de a induce în eroare pe beneficiar”.

§1.1.4 Forme, modalități ale sancțiunii

Infracțiunile, la regimul stabilit pentru anumite activități economice, în general, pot cunoaște o desfășurare în timp astfel încât în cazul acestora sunt posibile atât actele pregătitoare cat și tentativa.

În ce privește actele pregătitoare, acestea, potrivit regulii generale stabilită de legiuitorul român, nu sunt incriminate.

Tentativa este pedepsită numai la unele infracțiuni din acest grup (înșelăciunea la măsurătoare, înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor și nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri).

În cazul acestor infracțiuni, momentul consumării coincide, de regula, cu momentul săvârșirii faptei și a producerii prin aceasta a stării de pericol pentru relațiile economico-sociale apărate prin lege. La unele din aceste infracțiuni (înșelăciunea la măsurătoare sau cu privire la calitatea mărfurilor, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export etc.) executarea se poate prelungi în timp și după consumare, în care caz suntem în prezența unor infracțiuni continue.

Marea majoritate a infracțiunilor prevăzute în Titlul VIII din Codul penal se pot realiza prin mai multe modalități normative prevăzute în mod corespunzător în normele de incriminare.

Aceste modalități variază, de regulă, în funcție de acțiunile care constituie elementul material, de felul obiectului material, iar în unele cazuri de condițiile care constituie cerința esențială a laturii obiective. Fiecăreia dintre modalitățile normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice.

În funcție de gradul de pericol social pe care îl prezintă, precum și de condițiile concrete de realizare, aceste infracțiuni sunt sancționate, în marea majoritate a cazurilor, cu pedeapsa închisorii.

În cazul unor modalități agravate ale infracțiunilor, pedeapsa închisorii ajunge pana la 20 de ani (la infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri prevăzută în art. 3022 alin. 2).

În cazul pedepsei cu amenda, ca alternativă a pedepsei cu închisoarea, limitele speciale ale acesteia care vor fi avute în vedere vor fi cele stabilite în Partea generală a Codului penal – art. 63.

Numai la una din infracțiunile din această grupă pedeapsa principală este însoțită de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri prevăzută de art. 3022 alin. 2 C. pen.).

§1.2 Specula

§1.2.1 Definiția și condițiile infracțiunii de speculă

1. Noțiune și cadrul legal

Conform dispozițiilor art. 295 C. pen., infracțiunea de speculă constă în săvârșirea uneia din următoarele fapte:

1. cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispozițiilor legale nu pot face obiectul comerțului particular; a cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispozițiilor legale, obiectul comerțului particular. Fiecare din faptele prevăzute în art. 295 C. pen., constituie o forma distincte a infracțiunii de speculă caracterizată printr-o activitate specifica și o rezoluție infracțională proprie.

Ar putea fi trasă la răspundere penală pentru comiterea acestei fapte o persoană care extrage și prelucrează pietre prețioase în vederea revânzării.

2. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea de speculă are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la condițiile legale ale circulației unor produse industriale sau agricole, relații care nu ar putea fi apărate fără incriminarea faptelor ce aduc atingere relațiilor amintite.

Infracțiunea are de regulă și un obiect juridic secundar, constând în relațiile sociale referitoare la interesele patrimoniale ale cetățenilor, prin săvârșirea faptelor încriminate aducându-se atingere acestor relații sociale.

B. Obiectul material. Infracțiunea de speculă are și obiect material care constă, în cazul ambelor variante prevăzute în art. 295 lit. a și b, în bunuri industriale sau agricole care potrivit dispozițiilor legale, nu pot face obiectul comerțului particular.

Produsele industriale sunt bunurile materiale rezultate dintr-un proces de muncă cu caracter industrial, iar produsele agricole sunt bunurile materiale-vegetale și animale – rezultate dintr-un proces de muncă cu caracter agricol. Produsele industriale sau agricole care nu pot face obiectul comerțului particular sunt indicate în diferite acte normative.

În legătură cu aceste produse, trebuie menționată Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, publicată în M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996. Potrivit art. 1 alin. 2 al Legii, prin monopol de stat se înțelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenților economici cu capital de stat și privat, inclusiv, producătorii individuali, după caz, la activitățile economice constituind monopolul de stat și condițiile de exercitare a acestora.

În cuprinsul actului normativ menționat, sunt prevăzute unele activități ce constituie, în exclusivitate, monopol de stat printre care:

fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozivilor;

producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin substanțe stupefiante;

extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a

pietrelor prețioase.

producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale.

Mult mai largă este sfera obiectului material al infracțiunii de speculă în înțelesul pe care art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15 din 11 ianuarie 1990 privind urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni de specula care îi conferă conceptului de specula desfășurată ca o vânzare cu suprapreț a oricăror mărfuri, precum și ca faptă de comercializare a unor bunuri primite în cadrul acțiunii de ajutorare internaționale a statului dacă au fost obținute fără drept, în orice mod. în aceste situații, pot constitui obiect material al speculei, bunurile prevăzute în textele respective.

Trebuie subliniat însă faptul că, din cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15/1990 rezultă că au fost incriminate faptele de vânzare cu suprapreț a mărfurilor de orice natură care însă sunt deficitare, nu a oricăror mărfuri.

Într-o speță inculpatul, ospătar la un restaurant, a vândut bere și mititei cu suprapreț, dar aceste produse, nu erau deficitare la data vânzării. În consecință, fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de speculă prevăzută de art. 1 alin. 2 din Decretul-prevăzută de art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15/1990, ci pe aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen..

Analizând prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15/1990, observăm ca nu rezultă, în mod expres, că legiuitorul s-ar referi numai la mărfurile deficitare (cu aceeași pedeapsă se sancționează vânzarea cu suprapreț a oricăror mărfuri).

În schimb, însă, în expunerea de motive se face trimitere numai la unele mărfuri care mai sunt încă deficitare (de asemenea, profitând de situația grea a economiei moștenite de la fostul regim, persoane necinstite se dedau la acte de speculă, vânzând cu suprapreț unele mărfuri care mai sunt încă deficitare).

Cu privire la obiectul material al infracțiunii de speculă, în practica judiciară s-a statuat că fapta celui care cumpără piei în vederea revânzării după prelucrare în cojoace, sau cumpărarea de cojoace din piele în vederea revânzării nu constituie infracțiune deoarece cojoacele nu sunt interzise comerțului particular sau fapta de a cumpăra în scop de revânzare de țigări nu constituie infracțiunea de speculă prevăzută de art. 295 lit. a C. pen., deoarece conform dispozițiilor legale aceste produse nu mai sunt interzise comerțului particular.

Tot astfel s-a decis că nu constituie infracțiunea de speculă, cumpărarea fără autorizație de comerț în scop de revânzare a băuturilor alcoolice, deoarece în baza dispozițiilor legale acest produs nu mai este interzis comerțului particular, iar exercitarea comerțului fără autorizație prevăzută de art. 295 lit. c C. pen., nu mai constituie infracțiune, ci contravenție.

3. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ. Infracțiunea de speculă poate fi comisă de orice persoană, textul incriminator neprevăzând vreo condiție privind calitatea acestuia. De asemenea, subiect activ poate fi și un funcționar în situația când acesta introduce în circuitul unității produse cumpărate personal, în vederea revânzării. in asemenea cazuri, fapta de speculă intra în concurs cu infracțiunea de abuz în serviciu, daca sunt îndeplinite cerințele esențiale cerute de textul incriminator pentru existenta acestei infracțiuni. Dacă, de exemplu, făptuitorul este și gestionar la o unitate publică și a cumpărat produsele cu banii sustrași din gestiune, infracțiunea de speculă intră în concurs cu infracțiunea de delapidare.

Participația penală este posibilă sub toate aspectele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

B. Subiectul pasiv. În cazul acestei infracțiuni, subiectul pasiv este persoana prejudiciată prin comiterea infracțiunii de speculă.

§1.2.2 Conținutul constitutiv al infracțiunii de speculă

1. Latura obiectivă.

A. Elementul material. Conform dispozițiilor înscrise în art. 295 lit. a C. pen., în prima sa formă, elementul material constă în acțiunea de cumpărare a unor produse industriale sau agricole care nu pot face obiectul comerțului particular.

Noțiunea de „cumpărare” are sensul din vorbirea obișnuită, care corespunde cu sensul dat noțiunii în dreptul civil. Nu interesează modul de cumpărare. De asemenea, nu interesează dacă produsele au fost cumpărate direct de la cumpărători, de la intermediari sau de la unități din cele prevăzute în art. 145 C. pen.

Dacă produsele cumpărate provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală săvârșită de o altă persoană, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru infracțiunea de speculă în concurs cu infracțiunea de tăinuire. Daca produsele provin însă din săvârșirea unei infracțiuni la care făptuitorul a participat în calitate de complice, fapta nu constituie infracțiunea de speculă, chiar dacă pentru a obține unele produse, el a plătit autorului infracțiunii o anumită sumă de bani, deoarece în acest caz nu se poate reține existenta unei operații de cumpărare specifică laturii obiective a acestei infracțiuni.

În literatura de specialitate se consideră că dobândirea unor produse prin schimb poate fi echivalentă cu cumpărarea acestora, în sensul art. 295 lit. a C. pen., astfel încât fapta realizează și în acest caz elementul material al infracțiunii de speculă. Dobândirea însă a unor produse cu titlu gratuit nu constituie o cumpărare și nu realizează elementul material al infracțiunii. Acțiunea de cumpărare se poate referi la un singur produs sau la mai multe, de același fel sau de natură diferită .

Este necesar ca produsele să fie exceptate, potrivit dispozițiilor legale, de la comerțul particular (armament, muniție, mărci poștale, timbre fiscale etc.).

Mai trebuie subliniat faptul că infracțiunea subzistă indiferent daca făptuitorul a obținut sau nu un câștig.

Din analiza art. 295 lit. a C. pen., rezultă ca nu se prevede ca o condiție necesară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de speculă repetarea acțiunii de cumpărare a produselor, astfel că și printr-o singură acțiune în scop de revânzare se realizează conținutul infracțiunii.

Potrivit art. 295 lit. b C. pen., infracțiunea de speculă se realizează din punct de vedere al elementului material tot printr-o acțiune de cumpărare a unor produse industriale sau agricole. În cazul, însă, a acestei forme nu interesează dacă produsele sunt sau nu exceptate de la comerțul particular.

Așadar, elementul material al infracțiunii în această formă este realizat și în situația când produsele cumpărate pot face obiectul comerțului particular. Textul incriminator cere ca sub aspect subiectiv, făptuitorul să urmărească obținerea prin prelucrarea produselor unui produs care nu poate face obiectul comerțului particular.

Trebuie însă reținut ca eventualele schimbări simple ale aspectului exterior al produselor sau ambalajelor nu înseamnă prelucrarea în înțelesul textului de lege.

Nu constituie infracțiune, de asemenea, activitatea desfășurată de meseriașii autorizați în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

B. Urmarea imediată. În cazul acestei infracțiuni urmarea imediată Consta în crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea în condiții legale a comerțului particular.

C. Legătura de cauzalitate. În cazul infracțiunii de speculă, pentru întregirea laturii obiective, trebuie să existe o legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată și urmarea imediată.

2. Latura subiectivă.

Infracțiunea de speculă se comite în ambele forme cu intenții directe.

În forma reglementată de art. 295 lit. a C. pen., în afara intenției, latura subiectivă a infracțiunii include scopul revânzării produselor cumpărate.

În practică, stabilirea acestui scop poate ridica dificultăți, deoarece anumite produse pot fi cumpărate, fie pentru satisfacerea unor nevoi proprii, fie pentru a fi revândute. Depășirea acestor dificultăți este însă posibilă dacă se iau în considerare toate împrejurările de fapt (cantitatea în care au fost cumpărate produsele, locul unde au fost ținute, abundența sau lipsa lor în circuitul comercial etc.).

Scopul cerut de lege trebuie să existe în momentul comiterii faptei. În consecință, elementul material al infracțiunii nu este realizat dacă produsele au fost cumpărate pentru nevoile cumpărătorului, dar ulterior, din diferite motive au fost revândute. Nu interesează dacă scopul a fost sau nu realizat, iar în cazul în care a fost realizat nu interesează dacă făptuitorul a obtinut sau nu un profit.

Din punct de vedere al elementului subiectiv, în forma prevăzută în art. 295 lit. b C. pen., se cere ca acțiunea de cumpărare să se comită în scop de prelucrare în vederea revânzării.

§1.2.3. Forme. Modalități. Sancțiuni.

Fapta de speculă este susceptibilă de forme imperfecte dar legea nu incriminează actele preparatorii, iar tentativa este sancționată numai în variantele reglementate în art. 1 și 2 din Decretul-Lege nr. 15/1990.

De regulă, infracțiunea de speculă se consumă în momentul cumpărării produselor, nefiind necesar ca actul de cumpărare să fie urmat de actul revânzării și respectiv, de activitatea de prelucrare în vederea revânzării.

Fapta de speculă are de regulă un caracter continuat, întrucât rareori această activitate se realizează numai dintr-o singură activitate de cumpărare ori de vânzare cu suprapreț sau de vânzare a unor bunuri primite din străinătate. Desigur că infracțiunea va avea caracter continuat atunci când două sau mai multe acte s-au efectuat în cadrul aceleiași rezoluții infracționale.

Infracțiunea de speculă se realizează în variantele normative prevăzute în art. 295 lit. a și b și în alin. 1 și 2 din Decretul-Lege nr. 15/1990, în practică putând să apară o varietate de modalități faptice.

Infracțiunea de speculă, în ambele forme prevăzute în Codul Penal se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. În cazul faptelor prevăzute în Decretul-Lege nr. 15/1990, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani, tăinuirea și favorizarea la această din urmă faptă pedepsindu-se ca și infracțiunea consumată.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de poliție, iar judecata în primă instanță revine judecătoriei.

Urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute în art. 1 și 2 din Decretul-Lege nr. 15/1990 se fac de urgență potrivit procedurii privind infracțiunile flagrante.

§1.3 Înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor

§1.3.1 Înșelăciunea la măsurătoare

1. Reglementare legală.

În art. 296 C. pen., este incriminată fapta de înșelăciune prin folosirea unui instrument de măsurat inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsurat exact.

Asemenea fapte se pot săvârși nu numai în domeniul comerțului, în general, ci și în orice activitate care presupune o măsurătoare, cum ar fi de exemplu eu prilejul vânzării, primirii sau repartizării produselor de către unitățile economice producătoare de materii prime, materiale, alimente sau alte produse.

De asemenea, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea săvârșirii acestor fapte de către cei care livrează produsele din depozite pentru comerț sau pentru consumul direct în unitățile de alimentație publică.

Desigur că în practică activitatea frauduloasă de înșelăciune la măsurătoare apare cel mai frecvent în relația dintre vânzător și cumpărător.

În toate situațiile sus-menționate, asemenea fapte lovesc pe de o parte interesele materiale ale persoanelor fizice și agenților economici, dar pe de altă parte creează și o stare de pericol pentru relațiile sociale existente în domeniul circulației bunurilor.

2. Condiții preexistente.

A. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special principal al infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare depind de respectarea regulilor privind măsurarea exactă a produselor cu prilejul diferitelor operații care au la bază o operație de măsurare.

Infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare are și un obiect juridic secundar, referitor la apărarea intereselor materiale ale agenților economici și persoanelor particulare.

Având în vedere că infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare nu poate fi concepută fără un obiect material asupra căruia se efectuează această operație, acesta va fi constituit din bunurile aflate în circuitul economic care sunt susceptibile a fi măsurate.

Aceste bunuri pot fi atât din cele destinate consumului cât și cele eu caracter productiv (produse industriale finite, semifinite aflate în stadiu de fabricație etc.).

Desigur că, bunurile care prin natura lor nu pot fi măsurate sau în cazul cărora măsurarea nu este necesară (exemplu un aparat de radio sau televizor, un automobil etc.) – nu vor putea avea calitatea de obiect material al acestei infracțiuni.

B. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi, în principiu, orice persoană fizică, întrucât acesta nu este circumstanțiat în vreun fel de către lege. El poate fi un salariat al unei societăți comerciale (cu capital de stat sau privat) sau orice particular care efectuează activități în cadrul cărora se fac măsurători, cântăriri sau numărări.

În prima categorie de „salariați ai unor societăți economice sau comerciale” pot fi incluși șefii și lucrătorii din depozitele de bunuri materiale, cei care se ocupă cu activitatea de aprovizionare a unităților comerciale și de alimentație publică, bucătarii sau cofetarii și chiar ospătarii (cu condiția ca aceștia să fie implicați direct în activități frauduloase de acest fel).

Infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare poate fi săvârșită și prin acțiunea concertată a mai multor persoane, care vor fi participanții (coautori, instigatori sau complici).

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi atât agentul economic sau comercial păgubit (în situația când subiectul activ își însușește plusurile create prin activități frauduloase de înșelare la măsurătoare) cât mai ales cumpărătorul – consumator al bunurilor cumpărate din comerț.

Tot ca subiect pasiv poate fi chiar și un salariat (gestionar, merceolog, conducător auto etc.) care este înșelat atunci când se ocupă de operațiuni de aprovizionare din depozite cu bunuri pentru instituția în care lucrează.

3. Conținutul constitutiv.

A. Latura obiectivă. Elementul material constă din acțiunea de înșelare, de inducere în eroare, cu prilejul vânzării, repartizării ori remiterii unor produse sub cantitatea solicitată.

Activitatea frauduloasă de înșelare se poate realiza prin oricare dintre cele două modalități alternative:

prin folosirea unui instrument inexact de măsurare. Aceasta presupune existența unui asemenea instrument și ca acesta să fie folosit efectiv pentru măsurători, deoarece simpla deținere a unui aparat stricat nu constituie infracțiune;

prin folosirea frauduloasă a unui instrument exact de măsurătoare. Această modalitate constă în efectuarea de măsurători cu instrumentul exact, dar folosind procedee frauduloase prin care se falsifică rezultatul măsurătorii.

În ambele variante este vorba de un „instrument de măsurat”și această denumire se atribuie oricărui aparat, obiect sau ustensilă cu care se efectuează operația de măsurat, adică se determină valoarea unei mărimi în raport cu o unitate de măsurat dată. Din punct de vedere tehnic nu prezintă relevanță juridică dar au importanță pentru cei care le folosesc în mod fraudulos, întrucât obțin mai ușor sau mai greu venituri ilicite.

În activitatea economico-comercială se folosește tot mai frecvent sistemul de preambalare a mărfurilor, pe care în mod obligatoriu trebuie să se specifice cantitatea cuprinsă în ambalaj. Desigur, daca cei înșelați la rândul lor cu cântărirea acestor mărfuri în depozite vor pune produse mai puține decât cantitatea indicată pe ambalaj, se vor face vinovați de infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare.

Urmarea imediată a infracțiunii (indiferent de modalitatea în care a fost realizată) constă în producerea prin înșelăciune a unui prejudiciu, a unei pagube materiale persoanelor (fizice sau juridice) vătămate și crearea prin aceasta a unui pericol pentru relațiile sociale economice ocrotite. Între acțiunea frauduloasă și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

B. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește numai cu intenție întrucât făptuitorul știe că aparatul de măsură este inexact (și-l folosește ca atare) sau folosește aparatul exact în mod fraudulos. De asemenea, făptuitorul realizează asemenea activități frauduloase cu un anumit scop (de a se îmbogăți pe sine ori pe altul) care, deși nu este evidențiat în mod expres de lege, are relevanță pentru existența infracțiunii, el poate fi dedus din expresiile „înșelare” și „folosire frauduloasă”. înșelăciunea la măsurătoare nu poate fi săvârșită din culpă.

4. Forme. Modalități. Sancțiuni.

Deși este susceptibilă de toate formele imperfecte, legea nu pedepsește actele pregătitoare.

Tentativa la infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare este pedepsită potrivit prevederii din art. 296 alin. 2. Există tentative (de exemplu, dacă făptuitorul este surprins de către victimă sau altă persoană în timpul operației frauduloase de măsurătoare sau victima observa ca a fost înșelată, refuză să primească marfa și anunță organele îndrituite a constata aceste fapte).

Infracțiunea se consumă chiar după efectuarea unei singure operații de înșelăciune la măsurătoare. Momentul consumării coincide, în principiu cu cel al acceptării și primirii produselor de către victimă.

Infracțiunea este unică și atunci când cu aceeași rezoluție infracțională, făptuitorul realizează două sau mai multe acte de înșelăciune la măsurătoare, în aceeași modalitate sau în ambele modalități.

Repetarea unor asemenea acțiuni la intervale mai mari de timp, constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau o infracțiune continuată, în funcție de existența uneia sau mai multor rezoluții infracționale din partea autorului. Infracțiunea se epuizează în momentul când s-a efectuat ultimul act delictuos.

Infracțiunea de înșelăciune la măsurătoare este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 5 ani.

În cazul tentativei, la această infracțiune se vor aplica regulile din partea generală a Codului Penal.

§1.3.2 Înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor

1. Reglementare legală

În art. 297 sunt incriminate faptele de falsificare ori substituire de mărfuri sau orice alte produse, precum și expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate ori substituite.

Dacă mărfurile sau produsele au devenit, prin falsificare ori substituire, vătămătoare sănătății sunt aplicabile dispozițiile art. 313 C. pen.

Prin săvârșirea unor asemenea fapte, tot mai frecvente în domeniul producerii și circulației bunurilor materiale, necesare vieții cotidiene, consumatorii nu primesc produsele solicitate și în care au încredere, ci altele, de calitate inferioară, fiind în acest mod înșelați nu numai în buna lor credință – crezând că primesc bunurile dorite – dar și din punct de vedere material (întrucât oferă prețuri mai mari pentru bunurile de calitate inferioară).

Pericolul social al acestor fapte este evident, ceea ce justifică incriminarea lor în legea penală.

2. Condiții preexistente.

A. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror existență depinde de respectarea normelor referitoare la calitatea mărfurilor sau a oricăror alte produse destinate consumului productiv sau industrial.

Obiectul material al infracțiunii este format din mărfurile sau orice alte produse atât în cazul falsificării sau substituirii, precum și în situațiile în care au fost expuse spre vânzare sau au fost vândute efectiv.

După cum se poate observa, legiuitorul nu limitează sfera obiectului material al infracțiunii, cu toate acestea trebuie avute în vedere acele mărfuri sau produse care sunt susceptibile de a fi falsificate sau substitute.

B. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană întrucât dispoziția incriminatoare nu cere o anumită calitate pentru aceasta. În principiu, subiectul activ este un angajat al unei societăți comerciale, un comerciant particular sau un producător agricol.

Infracțiunea este susceptibilă de a fi săvârșita în toate formele de participație (coautorat, instigare sau complicitate).

Subiect pasiv al infracțiunii este, în primul rând, consumatorul înșelat cu privire la calitatea mărfii pe care o primește. De asemenea, subiect pasiv poate fi unitatea economică sau comercială unde lucrează subiectul activ și pe care a compromis-o prin activitatea delictuoasă desfășurată, păgubind-o.

3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de înșelare care se poate realiza prin una sau mai multe modalități prevăzute de lege: falsificarea, substituirea, expunerea sau vânzarea de bunuri falsificate sau substituite.

Acțiunea de falsificare privește contrafacerea sau denaturarea calității produselor prin amestecarea lor cu substanțe de valoare inferioară (de exemplu se pune apă în vin, faină în smântâna etc.). De asemenea, falsificarea se poate realiza și prin amestecarea în produsul de bază a unor substanțe prin care sa le mărească perioada de fermentație, aciditate etc. și prin care se obțin produse de o calitate inferioară (se procedează astfel în special la băuturile răcoritoare).

Prin substituire se înțelege înlocuirea unor produse de calitate superioară cu altele de aceeași natură, dar de calitate inferioară (asemenea situații se întâlnesc deseori în cazul vânzării de ouă, pâine, alte produse agricole).

Acțiunea de expunere spre vânzare se comite pe față, vizibil, în primul rând de către cei ce efectuează contrafacerea sau substituirea mărfurilor sau produselor, dar și de cei care se ocupă în mod direct de vânzare. Aceștia din urmă se vor face vinovați de săvârșirea infracțiunii (sau de participație sub forma instigării sau complicitate) numai dacă știu că produsul este substituit sau falsificat.

În ceea ce privește vânzarea mărfurilor, nu interesează forma vânzării și nici locul unde se efectuează (pe stradă, în magazin, în piețe etc.). Pentru existența infracțiunii este suficient ca numai una din aceste modalități alternative să se realizeze de către făptuitor. Daca însă acesta, de exemplu, falsifică produsul și îl pune apoi la vânzare, nu se va reține în sarcina sa decât o infracțiune unică și nu un concurs de infracțiuni.

Din analiza laturii obiective rezultă că de fapt activitatea de înșelare a cumpărătorului se realizează doar cu prilejul acțiunii de vânzare a produsului falsificat sau substituit de către făptuitor. În raport cu acest concept de înșelare, celelalte activități apar ca niște acte pregătitoare, pe care însă legiuitorul le-a incriminat ca activități infracționale stătătoare.

Urmarea imediată constă din săvârșirea uneia din faptele incriminate și din crearea prin aceasta a unei situații prejudiciabile pentru agenții economici și pentru persoanele fizice.

În cazul săvârșirii infracțiunii prin vânzare, urmarea imediată constă și din crearea unui prejudiciu material persoanelor care au cumpărat mărfurile sau produsele.

B. Latura subiectivă. Infracțiunea de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Textul de lege nu prevede vreo cerință în legătură cu scopul urmărit de făptuitor, deși în fapt acesta urmărește obținerea unui folos material pentru el sau pentru altul.

4. Forme. Modalități. Sancțiuni.

Deși infracțiunea este susceptibilă a fi realizată în toate formele imperfecte, legea nu pedepsește actele pregătitoare ci numai tentativa.

Infracțiunea se consumă în momentul când acțiunea de falsificare, substituire, expunere spre vânzare sau vânzarea au fost comise. Consumarea este realizată chiar daca s-a comis numai una din modalitățile normative incriminate.

Desigur că activitatea de vânzare a bunului falsificat sau substituit nu se poate concepe fără consimțământul cumpărătorului iar în funcție de această situație se poate spune că cel mai frecvent, infracțiunea se consumă în momentul în care cumpărătorul a preluat bunul în posesia sa și a constatat că este falsificat sau substituit.

Consumarea se realizează chiar și dacă cumpărătorul a respins marfa imediat ori nu a pus mâna pe bunul respectiv, deoarece contractul de vânzare-cumpărare se perfectează între vânzător și cumpărător chiar dacă bunul n-a fost preluat și prețul nu a fost plătit.

Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor poate fi realizată în cele patru modalități normative corespunzătoare celor patru acțiuni care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii. Fiecăreia dintre aceste modalități normative îi poate corespunde o varietate de modalități faptice.

Față de alte infracțiuni la care apar situații agravante pedepsite mai sever, în cazul înșelăciunii cu privire la calitatea mărfurilor, urmările mai grave duc la schimbarea încadrării juridice a faptei care va constitui, în acest caz, o altă infracțiune: falsificarea de alimente sau alte produse (art. 313 alin. 2 C. pen.).

Infracțiunea de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor este sancționată, potrivit art. 297 C. pen., modificat prin OUG nr. 93 din 20 iunie 2002, cu închisoare de la 1 la 7 ani, iar tentativa este sancționată potrivit regulilor stabilite în Partea generală a Codului penal.

§1.4 Divulgarea secretului economic

§1.4.1 Definiție și reglementare

Infracțiunea de divulgare a secretului economic este reglementată de art. 298 C. pen. potrivit căruia:

„Divulgarea unor date sau informații care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta este de natura să producă pagube, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent este săvârșită de altă persoană, oricare ar fi modul prin care a ajuns să cunoască datele sau informațiile, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani”.

Din analiza articolului citat, rezultă că suntem în prezența a doua variante ale aceleiași infracțiuni – divulgarea secretului economic, care se deosebește prin faptul că prima (cea prevăzută în alin. 1 al art. 298 C. pen.) este comisă de către un subiect activ circumstanțiat (calificat) și este pedepsită mai aspru decât a doua variantă (cea prevăzută în alin. 2 al art. 298 C. pen.).

A fost tras la răspundere penală pentru săvârșirea acestei infracțiuni, numitul I. O. care a comis fapta în următoarele împrejurări. Sus-numitul lucra la o instituție publică din București și datorită atribuțiilor de serviciu cunoștea o serie de date și informații privind activitatea unității respective, date care nu erau destinate publicității. Făptuitorul aflându-se într-un cerc de prieteni a divulgat o serie de date (care nu erau secrete de stat) producând în acest fel o pagubă unității, în sensul că, respectivele date ajungând să fie cunoscute de alții, s-a perturbat activitatea de încheiere a unor contracte cu alte unități.

Cu privire la fapta de care ne ocupăm, subliniem că există date și informații cu caracter economic care, deși nu constituie secrete de stat, nu sunt destinate publicității.

Pentru prevenirea producerii diverselor pagube, aceste date și informații trebuie păstrate cu multă grijă, întrucât chiar dacă nu sunt atât de valoroase ca cele care constituie secrete de stat, totuși, ele prezintă importanță pentru sectoarele economice existente în țara noastră (comerț, industrie, finanțe, ori societăți cu capital privat).

§1.4.2 Obiectul și subiectul infracțiunii

1. Obiectul infracțiunii

Fapta de divulgare a secretului economic are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la stricta păstrare a datelor și informațiilor cu caracter economic care nu sunt destinate publicității. Legiuitorul a avut în vedere prin incriminarea faptei, să asigure normala desfășurare a activității unităților economice (publice sau private) prin apărarea secretului datelor și informațiilor cu caracter economic.

Cu toate că textul incriminator nu precizează că datele și informațiile la care se referă acțiunea incriminată sunt date sau informații cu caracter economic, totuși aceasta rezultă implicit atât din denumirea infracțiunii cât și din includerea ei în titlul VIII din partea specială a Codului penal.

Trebuie reținut și faptul că, deși titlul poartă denumirea “Infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice”, infracțiunea de divulgare a secretului economic nu privește o anumită activitate economică, de exemplu, comerț, ci oricare dintre aceste activități.

În ceea ce privește obiectul material, de regulă, această infracțiune este lipsită de un asemenea obiect. Totuși, un obiect material există atunci când divulgarea se refera la un document ce conține date sau informații care nu sunt destinate publicității și constă în acel document.

2. Subiecții infracțiunii.

În cazul prevăzut de art. 298 alin. 1 C. pen., subiectul activ este circumstanțiat fiind vorba de o persoană care cunoaște datele sau informațiile pe care le divulgă, datorită atribuțiilor sale de serviciu.

Așadar, rezultă că subiectul activ al infracțiunii (art. 298 alin. 1 C. pen.) nu poate fi decât un funcționar public, funcționar sau salariat al acelei unități. Dar subiecți pot fi și alți salariați care nu lucrează permanent cu asemenea date, dar le pot cunoaște în virtutea îndeplinirii unor îndatoriri temporare. În această categorie intră de regulă inspectorii financiari și alții care fac parte din organele de control.

În varianta atenuată a infracțiunii (alin. 2), subiectul activ poate fi orice persoană fizică indiferent de împrejurarea în care a ajuns în posesia datelor sau informațiilor nedestinate publicității pe care le divulgă. Astfel, o persoană care nu este angajată la o instituție de stat sau la o altă unitate și, care având prilejul să cunoască date sau informații nedestinate publicității, le comunică altor persoane, comite infracțiunea de divulgare a secretului economic. Același lucru este de spus despre fostul funcționar sau „salariat” care divulgă unele date deținute legal în cursul funcțiunii sale, sau despre funcționarul sau „salariatul” care, funcționând într-o întreprindere, cunoaște datele cu caracter secret în afara atribuțiilor sale de serviciu și apoi le divulgă.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

Referitor la subiectul pasiv, în cazul acestei infracțiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale apărate, (diverse sectoare economice, publice sau private), iar subiect pasiv secundar (adiacent) este unitatea (de exemplu, o societate comercială) a cărei activitate este perturbată, prejudiciată prin comiterea faptei de divulgare a secretului economic.

§1.4.3 Conținutul constitutiv al infracțiunii

A. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, divulgarea secretului economic presupune o acțiune de divulgare a unor date sau informații nedestinate publicității. Nu prezintă relevanță și nu interesează persoana către care s-a realizat divulgarea respective.

Termenul „divulgare” înseamnă a da în vileag, respectiv a aduce datele și informațiile respective la cunoștința unor persoane neîndrituite a le cunoaște, a le afla.

Darea în vileag, respectiv comunicarea, se poate realiza și cu diferite mijloace (oral, scris sau chiar prin simpla înfățișare a unor înscrisuri, obiecte, documente etc.) din care să reiasă datele sau informațiile nedestinate publicității.

Elementul material poate consta uneori și într-o inacțiune (omisiune) în sensul că subiectul activ lăsând, de pildă, o altă persoană să se apropie de un asemenea document, obiect etc., o lasă să îl examineze în voie .

Tot astfel comite fapta prin inacțiune persoana care nu încuie ușa biroului sau a dulapului în care se află date și informații nedestinate publicității, dându-și seama că altcineva va intra și le va consulta.

Infracțiunea subzistă numai atunci când este îndeplinită cerința esențială, în sensul că, divulgarea să fie de natura să producă pagube avutului public sau privat, existând deci posibilitatea reală a producerii unor asemenea consecințe (pagube).

Textul incriminator nu cere în mod expres să se fi produs o pagubă concretă, efectivă, ci se rezumă la posibilitatea ca acțiunea delictuoasă s-o producă.

În literatura de specialitate se arată că în art. 298 C. pen., este vorba de un „secret de serviciu” (nu secrete de stat) cu caracter economic, divulgarea unui asemenea secret atrăgând răspunderea penală a făptuitorului.

Comiterea infracțiunii de divulgare a secretului economic are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru avutul public și privat și, implicit, pentru sectoarele economice.

Atunci când fapta nu este de natură a produce o pagubă, făptuitorul va răspunde contravențional sau eventual pentru o abatere disciplinară.

Între activitatea incriminată și urmare trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care rezultă, de obicei, din însăși materialitatea faptei săvârșite.

B. Latura subiectivă. Sub aspect laturii subiective, infracțiunea de divulgare a secretului economic se săvârșește cu intenție, care poate fi directe sau indirecte.

Această formă de vinovăție rezultă din aceea că făptuitorul trebuie să știe că divulgă date sau informații nedestinate publicității și că prin această activitate creează o stare de pericol pentru avutul public sau privat.

În cazul în care divulgarea unor asemenea date sau informații s-a realizat din culpa (ușurință, neglijență) de către cel ce le cunoștea prin natura atribuțiilor de serviciu, va constitui, după caz, o abatere disciplinară, o contravenție sau eventual o infracțiune de neglijență în serviciu (art. 249 C. pen.).

Nu interesează mobilul faptei sau scopul urmărit de făptuitor.

§1.4.4 Forme, modalități, sancțiuni.

În cazul infracțiunii de divulgare a secretului economic, textul incriminator nu pedepsește nici actele pregătitoare (spre exemplu, notarea datelor sau informațiilor într-un carnet în vederea divulgării) și nici tentativa (spre exemplu, a fost interceptată o scrisoare prin care erau divulgate datele).

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care divulgarea a fost realizată, datele sau informațiile care nu sunt destinate publicității ajungând la cunoștința unor persoane neîndrituite a le cunoaște, în acest moment producându-se și starea de pericol pentru interesele economice ca și pentru avutul public sau privat.

Divulgarea secretului economic este o infracțiune momentană, de consumare imediată.

Cu toate că infracțiunea analizată se consuma imediat, aceasta nu exclude repetarea activității infracționale în baza aceleiași rezoluții, deci comiterea în mod continuat a infracțiunii. Epuizarea în asemenea cazuri are loc în momentul comiterii ultimei operații de divulgare sau al curmării acestei activități.

Infracțiunea de divulgare a secretului economic se poate realiza în cele două modalități normative prevăzute în art. 298 alin. 1 și 2 (în raport de calitatea subiectului activ), explicate în cadrul laturii obiective (varianta tip – art. 298 alin. 1 C. pen. și variante de specie – art. 298 alin. 2 C. pen.).

În afară de modalitățile normative amintite anterior, comiterea infracțiunii poate prezenta o varietate de modalități faptice în funcție de natura și importanța datelor sau informațiilor divulgate, de numărul lor, de calitatea pe care o are făptuitorul etc., aspecte de care se va ține cont la individualizarea judiciară a pedepsei.

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 298 C. pen., infracțiunea de divulgare a secretului economic se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani dacă făptuitorul a cunoscut datele sau informațiile datorită atribuțiilor de serviciu și cu închisoare de la 6 luni la 5 ani dacă infracțiunea este comisă de orice altă persoană.

În cazul infracțiunii de divulgare a secretului economic, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Cercetarea penală o efectuează organele de poliție, iar judecata în prima instanță revine tribunalului.

§1.5 Contrafacerea obiectului unei invenții

§1.5.1 Definiție și cadrul legal

În forma sa inițială, Codul Penal de la 1936 nu cuprindea un text incriminator al faptelor prin care se încălcau drepturile de inventator. Prin decretul nr. 511 din 1953, în acest cod a fost introdus art. 5551 prin care s-a incriminat fapta de „nerespectare a dreptului de autor asupra operelor literare, științifice sau artistice ori asupra oricăror alte creații de acest gen ori tehnico-științifice, prin folosirea, fără drept, a obiectului unei invenții”.

De asemenea, în art. 62 alin. 2 din Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările s-a prevăzut că dispozițiile art. 5551 Cod Penal se aplică în caz de „fabricare, folosire sau punere în circulație, fără drept, a obiectului unei invenții”. Această dispoziție a avut o aplicare de scurtă durată fiind abrogată, implicit, prin intrarea în vigoare a actualului Cod Penal, la 1 ianuarie 1969.

Așadar, în prezent, cadrul legal în materie este dat de dispozițiile art. 299 C. Penal potrivit cu care, „contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenții se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Această infracțiune poate fi săvârșită de o persoană care confecționează un obiect ce imită obiectul unei invenții, fiind vorba de o descoperire științifică în legătură cu unele metode și procedee folosite în industria chimică.

Invențiile prezintă o deosebită însemnătate, de folosirea acestora depinzând realizarea progresului tehnic în toate sectoarele economice. De aceea, invențiile se bucură de un regim special de protecție care face și obiectul unor convenții internaționale.

În dreptul nostru intern, regimul invențiilor este stabilit prin Legea nr. 64/1991 (republicată în temeiul Legii nr. 203/2002, în Monitorul Oficial nr. 757 din 15 octombrie 2002) prin care se stipulează că drepturile asupra invenției sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României prin eliberarea unui titlu de protecție de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Reglementarea care este în concordanță cu convențiile internaționale are în vedere, pe de o parte, stimularea creației științifice în domeniul tehnicii, iar pe de altă parte, asigurarea aplicării pe scară largă a acestor creații în vederea dezvoltării continue a economiei.

Protecția drepturilor asupra invenției se realizează și pe cale penală prin incriminarea faptelor prevăzute în primul rând în art. 299 C. pen., citat la începutul acestei secțiuni.

§1.5.2 Obiectul și subiecții infracțiunii

1. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic. Obiectul juridic special în cazul acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la protecția invențiilor și a obiectului invențiilor împotriva contrafacerii, folosirii sau punerii în circulație pe nedrept, precum și la protecția drepturilor și intereselor nepatrimoniale și patrimoniale ale inventatorilor.

Infracțiunea are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la asigurarea progresului tehnic în toate domeniile vieții sociale prin normala și nestânjenita folosire a invențiilor de către cei în drept.

Legea apără prin incriminarea faptei nu produsul, procedeul nou care constituie obiectul invenției ca atare, ci drepturile ce se nasc în legătură cu materializarea noilor idei ale inventatorilor.

B. Obiectul material. În cazul săvârșirii faptei prin contrafacere, obiectul contrafăcut al invenției constituie produsul și nu obiectul material al infracțiunii întrucât, prin activitatea făptuitorului se atentează la o valoare imaterială și anume, asupra drepturilor autorului în legătură cu obiectul invenției.

Atunci când fapta s-a comis printr-o acțiune de folosire fără drept a obiectului invenției, obiectul material al acesteia este însuși obiectul invenției.

Obiectul unei invenții poate consta fie în crearea unui produs nou, fie în realizarea unui procedeu nou prin care se obține un același rezultat sau în aplicarea noua a unui procedeu cunoscut prin care se obține un rezultat diferit. De aici, rezultă că, infracțiunea poate avea ca obiect material fie produsul nou creat, fie bunul în care și-a găsit concretizarea un nou procedeu sau aplicarea noua a unui procedeu cunoscut.

2. Subiecții infracțiunii.

A. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană fizică care îndeplinește condițiile cerute de lege, indiferent dacă este cetățean român sau străin, dacă este un apatrid cu domiciliul în străinătate sau în România.

Prin urmare, poate fi săvârșită infracțiunea de o persoană particulară cât și de un funcționar care ia cunoștință prin natura atribuțiilor de serviciu de invenția în cauză (spre exemplu, un funcționar din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci – O.S.I.M.) sau de specialiștii care lucrează la transpunerea în practică a invenției.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

B. Subiectul pasiv. În primul rând, subiect pasiv este autorul invenției ale cărui drepturi sunt prejudiciate. De asemenea, subiect pasiv este și statul, ca titular principal al valorii esențiale care este economia cu sectoarele sale corespunzătoare.

§1.5.3 Conținutul constitutiv al infracțiunii

1. Latura obiectivă.

A. Elementul material. În infracțiunii de contrafacere a obiectului unei invenții, reglementată de art. 299 C. pen., elementul material consta alternativ, din acțiunea de contrafacere sau din acțiunea de folosire fără drept a obiectului unei invenții.

Acțiunea de „contrafacere” constă în confecționarea, fabricarea, crearea, deci realizarea materială a unui obiect care imită obiectul unei invenții, nefiind necesar ca această imitare să fie perfectă. Este suficient ca făptuitorul să realizeze un obiect care prin însușirile sale esențiale seamănă cu cel care formează obiectul unei invenții. În fiecare caz, contrafacerea se stabilește prin compararea obiectului reprodus de făptuitor cu cel brevetat, ținându-se seama de asemănările esențiale care există între cele două obiecte. Toate acestea decurg și din dispozițiile Legii nr. 64/1991, republicată, unde se arată ca prin contrafacere se înțelege realizarea materială (confecționarea) a unui obiect, care are aceleași caracteristici cu obiectul invenției. În cazul invenției de produs, contrafacerea constă în realizarea materială a acelui produs care este, prin însușirile sale esențiale, similar cu cel care face obiectul invenției. La fel se pune problema și în cazul contrafaceri unui procedeu.

Prin urmare, în cazul primei modalități este vorba de reproducerea ilicită a obiectului unei invenții.

Instanța de judecată va trebui să compare obiectul reprodus cu cel brevetat iar în această operațiune să țină seama de asemănările esențiale ce exista între cele două obiecte iar nu în raport de deosebirile secundare ce ar exista între ele.

Acțiunea de „folosire” presupune utilizarea (întrebuințarea) obiectului unei invenții în vederea realizării unui profit material. De aceea, întrebuințarea unui asemenea obiect pentru uzul personal nu constitute infracțiune.

Este de subliniat faptul că o persoană care folosește obiectul unei invenții va fi pedepsită chiar dacă acțiunea de contrafacere (realizarea materială) s-a realizat de altcineva, deoarece folosirea este independentă de contrafacere. În același timp, persoana care a contrafăcut obiectul unei invenții va fi trasă la răspundere penală și în situația când nu l-a întrebuințat ea însăși.

Atunci când se pun în circulație produsele contrafăcute, fapta constituie o infracțiune distinctă, reglementată de art. 300 C. pen..

Pentru existența infracțiunii este necesar ca atât contrafacerea cât și folosirea să se facă fără drept, adică prin încălcarea dispozițiilor legale. Așa, de exemplu, nu exista infracțiune în cazul când drepturile care derivă din acordarea brevetului de invenție au fost transmise făptuitorului de către autorul invenției. Tot astfel, nu răspunde penal în situația când drepturile ce rezultă pentru autor din brevetul de invenție au încetat fie la expirarea duratei de protecție a brevetului, fie prin renunțarea titularului.

Trebuie însă făcută remarca că, infracțiunea subzistă și răspunderea penală a făptuitorului operează și în intervalul de timp dintre constituirea depozitului reglementar și eliberarea brevetului de invenție, întrucât dreptul de inventator ființează din momentul constituirii depozitului reglementar. De asemenea, trebuie adăugat că, pentru existența infracțiunii este necesar ca brevetul să fie valabil, întrucât, în caz contrar, făptuitorul ar putea invoca nulitatea acestuia.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că acțiunile de contrafacere și de folosire fiind variante alternative, infracțiunea poate fi comisă prin oricare dintre acestea.

B. Urmarea imediată. În cazul acestei infracțiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru diverse sectoare economice. Prin săvârșirea faptei se pot produce și diverse consecințe de natură civilă prin prejudiciile materiale aduse autorului brevetului de invenție sau titularului certificatului de inventator.

C. Legătura de cauzalitate Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care, de regulă, rezultă ex re, din materialitatea faptei comise.

2. Latura subiectivă.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul își dă seama că realizează o imitație a obiectului unei invenții sau că folosește fără drept obiectul unei invenții, vrea să săvârșească fapta, prevăzând urmările periculoase ale acesteia, pe care le dorește sau le accepta.

Textul nu conține cerința vreunui motiv sau scop.

§1.5.4 Forme, modalități, sancțiuni

Cu toate că infracțiunea este susceptibilă a fi comisă în toate formele imperfecte, textul, însă, nu pedepsește nici actele pregătitoare și nici tentativa.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care acțiunea incriminată a fost dusă până la capăt, respectiv, în momentul când s-a realizat obiectul contrafăcut al unei invenții sau când se folosește fără drept obiectul unei invenții. Așadar, în acest moment se creează și starea de pericol pentru progresul economic, precum și prejudicierea drepturilor și intereselor patrimoniale ale titularului brevetului de invenție ori ale titularului certificatului de inventator.

Infracțiunea pe care o analizăm poate fi comisă în două modalități corespunzătoare celor doua acțiuni (contrafacere sau folosire). În realitate pot să apară o varietate de modalități faptice.

Pedeapsa în cazul infracțiunii de contrafacere a obiectului unei invenții este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Cercetarea o efectuează organele de poliție, iar judecata in primă instanță revine judecătoriei.

§1.6 Punerea în circulație a produselor contrafăcute

§1.6.1. Noțiune și reglementare legală

Infracțiunea constă, potrivit art. 300 C. pen., în: „punerea în circulație a produselor realizate ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenții”. Sancțiunea prevăzută de textul legal este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Infracțiunea reglementată de art. 300 Cod penal este în mod organic legată de infracțiunea de contrafacere a obiectului unei invenții, întrucât constă în valorificarea obiectului material, a lucrului produs ca infracțiunea de contrafacere. Așadar, poate săvârși infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute o persoană care vinde unele produse realizate ca urmare a contrafacerii obiectului unei invenții.

Legătura strânsă dintre incriminanțe cuprinse în art. 299 (contrafacerea obiectului unei invenții) și 300 C. pen. (punerea în circulație a produselor contrafăcute), se reflectă și în conținutul acestor fapte ale căror elemente sunt în parte identice.

§1.6.2 Condiții preexistente

1. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute are ca obiect juridic special relațiile sociale care asigură normala și nestânjenita folosire (întrebuințare) a invențiilor de către cei îndreptățiți cu prilejul punerii în circulație a produselor realizate.

B. Obiectul material. Obiectul material al infracțiunii este chiar lucrul contrafăcut, asupra căruia poartă acțiunea de punere în circulație. Cu alte cuvinte, obiectul material este chiar produsul infracțiunii de contrafacere. Acest obiect poate fi identic cu cel care face obiectul invenției, sau doar un produs derivat al acesteia.

2. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ. Infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute poate fi comisă de orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege. Astfel, subiect activ poate fi atât persoana care a comis infracțiunea din care au rezultat acele produse, cât și persoana care și-a procurat numai produsele în vederea punerii în circulație. Dacă acela care a pus în circulație produsele este chiar persoana care le-a realizat prin contrafacerea sau folosirea fără drept a obiectului unei invenții, răspunderea penală se stabilește atât pentru infracțiunea de contrafacere a obiectului unei invenții, cât și pentru infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute.

B. Subiectul pasiv. Fapta prevăzută în art. 300 C.pen., are ca subiect pasiv pe titularul brevetului de invenție, ale cărui interese morale și patrimoniale au fost prejudiciate. Rezultă deci, că subiectul pasiv este identic cu cel al infracțiunii de contrafacere a obiectului unei invenții.

§1.6.3 Conținutul constitutiv

1. Latura obiectivă

A. Elementul material. Infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute se poate realiza sub aspectul elementului material, prin acțiunea de punere în circulație a acestor produse. Este vorba deci, de introducerea în circuitul economic a produselor respective, de desfacere, valorificare ori utilizare a acestora (de exemplu, prin vânzare, punere în vânzare, expunere, schimb, oferire în schimb, ca reclamă etc.).

Pentru existența infracțiunii este necesar să fie vorba despre un bun „contrafăcut al obiectului material ori de un bun folosit „fără drept”.

Atunci când bunul pus în circulație nu îndeplinește această cerință, atunci infracțiunea nu subzistă, ci, eventual poate fi vorba despre o altă faptă penală (de exemplu, înșelăciunea cu privire la calitatea produselor sau infracțiunea de înșelăciune calificată). Infracțiunea poate fi săvârșită de cel care contraface sau folosește fără drept obiectul unei invenții ori de alte persoane care cunoscând natura ilicită a acestor produse, le pun în vânzare. Toți aceștia vor fi considerați astfel coautori ai infracțiunii. Rezultă așadar, că în cazul acestei infracțiuni, indiferent de modalitatea practică prin care se poate săvârși pentru întregirea laturii obiective există cerința esențială care privește, așa cum am arătat, caracterul de bun „contrafăcut” a obiectului material sau de bun folosit „fără drept”,

B. Urmarea imediată. Punerea în circulație a produselor contrafăcute are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru economia națională și pentru titularul brevetului de invenție – unitate sau persoană private (titularii brevetului de invenție).

C. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată exista o legătură de cauzalitate, legătură care rezultă din însăși materialitatea faptei (activitatea desfășurată de subiectul activ).

2. Latura subiectivă.

Infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute se comite cu vinovăție, care se manifestă sub forma intenției directe sau indirecte.

Subiectul activ cunoaște că produsele pe care le pune în circuitul comercial sunt executate ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenții și dorește sau acceptă producerea urmării. Atunci când făptuitorul se află în eroare, răspunderea penală este înlăturată.

Existența infracțiunii nu este condiționată de vreun mobil sau scop, deși vizarea unui scop material nu este deloc exclusă, aspect de care se va ține cont cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.

§1.6.4 Forme. Modalități. Sancțiuni.

Cu toate că infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute este susceptibilă a fi comisă în toate formele imperfecte, textul incriminator nu sancționează nici actele pregătitoare și nici tentativa.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se realizează o acțiune de punere în circulație a produsului obținut ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenții.

Infracțiunea poate îmbrăca și forma continuată dacă subiectul activ comite acte repetate de punere în circulație a unor asemenea produse în baza aceleiași rezoluții infracționale, epuizarea având loc în momentul săvârșirii ultimului act de punere în circulație.

Infracțiunea are o singură modalitate normativă de realizare, însă, din punct de vedere faptic, modalitățile pot fi numeroase.

Potrivit dispozițiilor legale, pedeapsa pentru infracțiunea de punere în circulație a produselor contrafăcute este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

În ceea ce privește aspectele de ordin procesual, reținem că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală intră în competența organelor de poliție. Judecata în fond revine judecătoriei.

§1.7 Concurența neloială

§1.7.1 Conținutul legal al infracțiunii de concurență neloială

Potrivit art. 301 C. pen., constituie infracțiunea de concurență neloială: „fabricarea și punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație de mențiuni false privind brevetele de inventator, ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari”.

Infracțiunea face și obiectul unor reglementări speciale. Infracțiunea de concurență neloială mai este incriminată și printr-o lege nepenală cu dispoziții penale. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenței neloiale, constituie infracțiune de concurență neloială:

□ întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

□ producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau comerciantului în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Astfel, de exemplu, în practică judiciară s-a arătat că a comis infracțiunea de concurență neloială, pârâtul I.G. care a folosit unele ambalaje pe care scria într-o limbă străină „Kassol Corporation”. În realitate însă, în aceleași ambalaje era introdus un produs asemănător, dar fabricat în România, mai ieftin și de altă calitate, prin aceasta urmărindu-se atragerea clientelei.

§1.7.2 Condiții preexistente

1. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea de concurență neloială are ca obiect juridic special relațiile sociale care ocrotesc dreptul comercianților la concurență loială, dreptul titularilor, titlurilor de protecție pentru mărcile de fabrică, comerț și servicii, pentru embleme, firme, denumiri sau alte desemnări comerciale, pentru invenții și realizări tehnice, pentru desene și modelele industriale aplicate produselor, încrederea publicului în autenticitatea mărfurilor și produselor desfăcute pe piață. Lezarea acestor raporturi sociale constituie tot atâtea acte de concurență neloială.

Prin săvârșirea infracțiunii sunt lezate relațiile sociale privind regimul stabilit pentru asigurarea probității cu referire la indicarea originii, provenienței și calității mărfurilor fabricate ori puse în circulație, folosirea numelor comerciale ori a denumirii organizațiilor de comerț sau industriale. Totodată, prin comiterea faptei, atragerea și menținerea clientelei nu se mai realizează prin mijloace loiale, ci prin cele neloiale.

Prin incriminarea faptei, legiuitorul a avut în vedere ocrotirea intereselor beneficiarilor sau consumatorilor precum și interesele producătorilor sau furnizorilor; primii fiind puși la adăpost de pericolul de a fi induși în eroare, iar ultimii fiind feriți de concurență neloială la care ar putea fi expuși.

B. Obiectul material. Infracțiunea de concurență neloială are obiect material, care constă, în cazul fabricării ori punerii în circulație a unor produse care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, în produsele care poartă asemenea denumiri sau indicații. Denumirea de origine a unui produs este denumirea țării, regiunii sau localității din care provine produsul. Denumirea de origine este falsă atunci când produsul provine dintr-o altă țară, regiune sau localitate decât cea indicată în denumirea pe care o poartă.

Indicațiile de proveniență ale unui produs privesc marca de fabrică, adică semnul distinctiv folosit de o întreprindere pentru a deosebi produsele sale de cele identice sau asemănătoare aparținând altei întreprinderi. Indicațiile de proveniență sunt false când produsul poartă marca altei întreprinderi. În cazul aplicării pe produsele puse în circulație de mențiuni false privind brevetele de invenții, infracțiunea are ca obiect material produsele care poartă asemenea mențiuni. În sfârșit, în cazul folosirii unor semne comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț sau industriale, obiectul material al infracțiunii îl constituie înscrisurile sau imprimatele care poartă în mod ilicit numele de comerț sau denumirea unei organizații de comerț sau industriale. Dacă numele său, denumirea este imprimată chiar pe produs, aceasta constituie de asemenea obiectul material al infracțiunii.

2. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ. Potrivit textului incriminator, subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplinește condițiile prevăzute de lege și comite o asemenea faptă, legea neprevăzând vreo cerință esențială pentru existența infracțiunii din punct de vedere al făptuitorului.

Infracțiunea se săvârșește, de regulă, de persoane care îndeplinesc activități de producere și comercializare de bunuri, deci, persoane angajate în regii autonome ori de comercianți. În literatura juridică se arată că infracțiunea poate fi săvârșită și de alte persoane indiferent dacă fac sau nu parte din sferele profesionale mai sus determinate.

Autor al acestei infracțiuni poate fi o persoană particulară (de exemplu, comerciant, particular, meseriaș etc.), care comite activitatea infracțională în scopul inducerii în eroare a cumpărătorilor. Trebuie subliniat că autor poate fi și un funcționar sau salariat care dispune fabricarea, punerea în circulație a unor asemenea produse în scopul inducerii în eroare a beneficiarilor. Concurența neloială este comisă mai frecvent prin crearea de confuzie în rândul clientelei, mijlocul cel mai adesea folosit fiind utilizarea de semne distinctive, identice sau similare (nume comerciale, mărci, embleme etc.).

În acest sens, s-au conturat câteva reguli privind aprecierea riscului de confuzie și anume: standardul la care se face raportarea este consumatorul cu atenție mijlocie și impresia generală produsă asupra acestuia; o altă regulă aplicată de tribunale este aceea că riscul de confuzie există ori de câte ori o parte considerabilă a consumatorilor este expusă să săvârșească confuzia; jurisprudența nu consideră necesar ca riscul de confuzie să se fi produs, după cum nici faptul că s-a produs o asemenea confuzie nu constituie dovada existenței acestui risc; riscul de confuzie se apreciază în funcție de sfera consumatorilor și anume, de publicul larg pentru articolele de larg consum și sfera comercianților sau specialiștilor pentru produsele pentru care aceștia sunt cumpărători; riscul de confuzie se apreciază diferit în funcție de natura semnului distinctiv.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

B. Subiectul pasiv. În cazul acestei infracțiuni, subiectul pasiv este societatea comercială cu capital de stat, mixt, privat a cărei activitate a avut de suferit ca urmare a folosirii ilegale a denumirii firmei, a emblemei sau a altor însemne de către alte firme sau alte persoane particulare. Rezultă, astfel, că subiectul pasiv este nu numai producătorul ori comerciantul ale cărui interese sunt prejudiciate, ci și persoana care a suferit un prejudiciu de pe urma infracțiunii.

§1.7.3 Conținutul constitutiv

1. Latura obiectivă

A. Elementul material. Infracțiunea de concurență neloială se poate săvârși din punct de vedere al elementului material prin una din următoarele acțiuni alternative: fabricarea ori punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, aplicarea pe produsele puse în circulație de mențiuni false privind brevetele de invenții, folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale.

În variantele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 11/1991, elementul material constă în întrebuințarea de către un anumit comerciant, evident pentru marfa sa sau a altuia, a unor ambalaje, embleme, desemnări speciale care aparțin altor firme. În cazul acestei variante, textul prevede cerința ca efectuarea acestor acte ilegale să fie de natură a produce confuzie cu emblemele, ambalajele etc., folosite legitim de alți comercianți. Tot astfel, elementul material constă în producerea, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea de mărfuri pe care sunt puse mențiuni false cu privire la originea și caracteristica mărfii, numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți sau beneficiari.

Denumirea de origine sau indicațiile de proveniență false pot fi puse pe produse in timpul fabricării sau înainte de punerea lor în circulație. Dacă o aceeași persoană fabrică produsele, iar apoi le pune în circulație, ne aflăm în prezenta unei infracțiuni continuate sau a unui concurs de infracțiuni omogen, după cum există o singură rezoluție infracțională sau două rezoluții distincte.

În legătură cu fapta de concurență neloială prevăzută în art. 301 C. pen. și de Legea nr. 11/1991, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii.

Astfel, într-o prima opinie se arată că la o analiză comparativă a conținutului art. 301 C. pen. și art. 5 din Legea nr. 11/1991, faptele incriminate prin art. 5 din Legea nr. 11/1991 acoperă integral sfera faptelor incriminate prin art. 301 C. pen. Dar, prin art. 5 din Legea nr. 11/1991 sunt incriminate și fapte care nu sunt înscrise în art. 301 C. pen. Acest lucru i-a determinat pe unii autori să considere că dispozițiile cuprinse în Legea nr. 11/1991, care este o lege speciale, ar fi abrogat implicit prevederile art. 301 C. pen. Autorul primei opinii susține însă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să abroge dispozițiile art. 301 C. pen., ar fi putut s-o facă în mod expres, iar pe de altă parte, între textele art. 301 C. pen. și art. 5 din Legea nr. 11/1991 există diferențieri esențiale: limitele amenzii prevăzute de art. 301 C. pen. sunt mai mari decât cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991, iar punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 301 C. pen., se face numai din oficiu, în timp ce pentru infracțiunea prevăzută de art.5 din Legea nr. 11/1991, aceasta se face la plângerea părții vătămate, ori la sesizarea Camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații profesionale. Se arată că aceste diferențieri fac să se tragă concluzia ca prevederile art. 301 C. pen., nu au fost abrogate ca urmare a adoptării Legii nr. 11/1991. astfel, dacă se comit fapte care sunt incriminate atât în prevederile art. 301 C. pen., cat și în prevederile art. 5 din Legea nr. 11/1991, urmează a se aplica dispozițiile din Codul penal, iar atunci când se comit fapte care înfrâng doar dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, se aplică aceste din urmă dispoziții.

Într-o altă opinie se consideră ca art. 301 C.pen. a fost abrogat tacit prin Legea nr. 11/1991, care prin art. 5 se referă la aceleași situații de fapt ca și în legea anterioară (art. 301 C. pen.). Prin urmare, se arată în continuare, din înșiruirea actelor normative prin care se incriminează faptele de concurență neloială, că trebuie eliminate prevederile art. 301 C.pen., rămânând aplicabile în materie doar prevederile Legii nr. 11/1991 (privind combaterea concurenței neloiale) și Legii nr. 21/1996 (privind regimul concurenței) care se referă la fapte diferite, între aceste două reglementări nefiind nici o suprapunere.

Având ca punct de plecare aceste controverse, se impune, pentru clarificarea problemei, ca de „lege ferenda” aceste prevederi (art. 301 C. pen., art. 5 din Legea nr. 11/1991, art. 63 din Legea nr. 21/1996) să fie reunite într-o singură lege, sub forma unui cod al concurenței sau al activităților concurențiale care să conțină o reglementare clară, unitară și omogenă.

B. Urmarea imediată. Prin săvârșirea infracțiunii de concurență neloială se creează o stare de pericol pentru existente și întărirea probității în activitățile economice fi comerciale, precum și pentru ocrotirea intereselor beneficiarilor produselor care constituie obiectul material al infracțiunii, prejudicial prin săvârșirea faptei analizate. Este vorba de crearea de prejudicii activităților comerciale, situație creată prin folosirea în desfacerea produselor a unor procedee neloiale de obținere și menținere a clientelei.

C. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe o relație de la cauză la efect, legătură de cauzalitate, care rezultă de regulă, din însăși materialitatea faptei comise.

2. Latura subiectivă.

Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de concurență neloială se săvârșește cu intenție directe și în scopul special de a induce în eroare pe beneficiari. Făptuitorul își dă seama că produsele pe care le fabrică sau le pune în circulație poartă denumiri de origine sau indicații de proveniență false sau că pune pe produsele pe care le introduce în circuitul economic, indicații false privind brevetele de invenții sau în sfârșit, că folosește drept nume comerciale sau denumiri ale unor organizații de comerț sau industriale. El săvârșește fapta prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru probitatea pe care trebuie să se bazeze activitățile economice și pentru interesele beneficiarilor și a celor care sunt supuși concurenței neloiale, urmare a cărei producere o dorește.

Latura subiectivă include și scopul inducerii în eroare a beneficiarilor, scop care trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii, indiferent daca acesta a fost realizat efectiv sau nu. Ca urmare a inducerii în eroare, în majoritatea cazurilor produsele care fac obiectul material al infracțiunilor de concurență neloială sunt inferioare în ce privește calitatea lor față de cele reale.

§2.7.4 Forme. Modalități. Sancțiuni.

Deși infracțiunea de concurență neloială este susceptibilă de a fi comisă în toate formele imperfecte, textul incriminator nu pedepsește nici actele preparatorii și nici tentativa. Consumarea are loc în momentul în care oricare dintre activitățile prevăzute în lege este realizată. Consumarea are loc indiferent daca s-a realizat sau nu inducerea în eroare a beneficiari lor.

Infracțiunea de concurență neloială se poate comite prin oricare dintre modalitățile normative explicate în cadrul elementului material. În practică pot să apară o varietate de modalități faptice.

Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă. În cazul infracțiunii de concurență neloială prevăzută de art. 301 C.pen., acțiunea se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de politie, iar judecata în primă instanță revine judecătoriei.

Acțiunea penală, în situația când se comite infracțiunea de concurență neloială prevăzută de Legea nr. 11/1991, se pune în mișcare la plângerea părții vătămate, fie la sesizarea Camerei de comerț și industrie sau a altei organizații profesionale.

§1.8 Nerespectarea dispozițiilor privind operațiunile de import/export

§1.8.1 Noțiune și reglementare

Infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind operațiile de import sau export constă, potrivit prevederilor din art. 302 C. pen., în: „efectuarea fără autorizație a oricăror acte sau fapte care potrivit dispozițiilor legale, sunt considerate operațiuni de import, export sau tranzit”.

În practica judiciară s-a arătat, de exemplu, că a săvârșit această infracțiune numitul N.G., care, deși nu avea autorizație prealabilă necesară, a introdus în țară o mare cantitate de mărfuri cu intenta de a le vinde.

Prin incriminarea acestei fapte, s-a urmărit ocrotirea activităților din domeniul comerțului exterior în sensul că sunt necesare licențe de import și export pentru anumite categorii de mărfuri (ca de exemplu, materii radioactive, instalații nucleare etc.). Dispozițiile din art. 302 C. pen. nu reglementează integral conținutul constitutiv al infracțiunii, ci face referiri și la alte norme juridice din alte acte normative.

§1.8.2 Condiții preexistente

1 Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la activitatea de comerț exterior care trebuie să se efectueze numai în cadrul stabilit prin dispozițiile legale, respectiv, numai de către cei care obțin autorizațiile (licențe de export sau import) de rigoare.

B. Obiectul material. În cazul acestei infracțiuni, obiectul material este format din mărfurile sau produsele cu care se fac operații de import, export sau tranzit fără respectarea dispozițiilor legale. Pentru existența infracțiunii este necesar sa se stabilească, că este vorba numai de bunuri pentru care trebuie să se obțină în mod obligatoriu licență de im port, export sau tranzit.

În principiu, sunt exceptate bunurile destinate consumului personal sau familial (în condițiile sau valoarea fixată tot prin text legal), bunuri care pot fi introduse sau scoase din tara cu scutire de taxe vamale etc.

2. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ. Textul incriminator nu cere subiectului activ vreo calitate speciale.

Prin urmare, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care comite o asemenea faptă. Nu pot fi subiecți activi ai acestei infracțiuni și ca atare, nu există răspundere penală când operațiunile de export și import se efectuează de către agenții economici care au prevăzut în obiectul lor de activitate efectuarea unor astfel de operațiuni. Rezultă astfel, că nu pot efectua astfel de activități agenții economici, care n-au prevăzut în obiectul lor de activitate aceste activități și nici persoanele fizice.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat și opinia că, dacă aceste categorii de persoane efectuează totuși operațiuni de export și import, nu sunt incidente prevederile art. 302 C. pen., ci se vor aplica dispozițiile din Legea nr. 12/1990, care sancționează contravenția privind efectuarea de acte sau de fapte de comerț de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Se consideră astfel că ceea ce s-a urmărit de legiuitor prin incriminarea consacrată prin art. 302 C.pen., a fost inițial, păstrarea monopolului de stat cu privire la comerțul exterior. Întrucât, însă, prin acte normative ulterioare a fost liberalizat comerțul exterior cu unele excepții restrictive, art. 302 C. pen. a devenit în cea mai mare parte caduc, în prezent urmărindu-se mai mult plata impozitelor și taxelor datorate statului și putându-se aplica prevederile Legii privind evaziunea fiscală.

Însă, prin decizia Curții Constituționale nr. 19 din 8 aprilie 1993 (rămasă definitivă prin nerecurare) se statuează că art. 302 C.pen. își păstrează valabilitatea în condițiile în care mai există situații obligatorii de obținere a licențelor de import sau export.

Subiectul activ, poate un cetățean român sau un cetățean străin, un particular sau un funcționar. Participația penală este posibilă sub toate aspectele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

B. Subiectul pasiv este statul, ca titular al drepturilor de a emite licențe de import și export.

§1.8.3 Conținutul constitutiv

1. Latura obiectivă

A. Elementul material. Potrivit textului incriminator, elementul material constă în efectuarea fără licență a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispozițiilor legale, sunt considerate operațiuni de import, export ori tranzit.

În conținutul art. 302 C.pen, nu se precizează actele sau faptele care constituie operațiuni de import export sau tranzit, ci se face trimitere doar la dispozițiile legale care le caracterizează ca fiind operațiuni, dispoziții care sunt cuprinse în diverse acte normative.

Prin „operațiuni de import, export sau tranzit” se înțelege, vânzarea, cumpărarea sau schimburile de mărfuri, transporturile și expedițiile internaționale, vânzarea sau cumpărarea de licență etc. și în general, orice acte sau fapte de comerț, precum și prospectările, ofertele, demersurile, tratativele și înțelegerile privind asemenea operațiuni.

Enumerarea făcută în text nefiind completă, în literatura de specialitate s-a arătat că revine practicii să decidă de la caz la caz, în acele ipoteze care nu sunt prevăzute în legea privind activitatea de comerț exterior, dacă se aplică prin analogie același tratament juridic.

Actele sau faptele care, potrivit dispozițiilor, sunt considerate operațiuni de import, export sau tranzit pot prezenta forme variate în raport cu natura și caracterul bunurilor la care se referă . Este de observat ca, deși textul art. 302 C. pen. folosește pentru caracterizarea lor pluralul, aceasta nu însemnă că existența infracțiunii este exclusă în cazul săvârșirii unui singur asemenea act sau a unei singure asemenea fapte.

Pentru existența infracțiunii, este necesar ca operațiunile ce formează elementul material să se facă fără autorizație. Deși textul se referă în reglementarea regimului autorizațiilor numai la operațiuni de import sau export, se împărtășește opinia că regimul este aplicabil și operațiunilor de tranzit, acestea din urma neputând fi excluse din cadrul activităților de comerț exterior.

Incriminarea din art. 302 C. pen. constituie o normă cadru care se individualizează în mod diferit într-un moment sau altul în funcție de legea vamală care reglementează operațiuni de import sau export.

B. Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracțiuni se creează o perturbare a activității economico-financiare a instituției de stat sau se cauzează consecințe păgubitoare ori alte urmări grave, prin efectuarea abuzivă, ilegală a unor operații de import-export sau tranzit.

C. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de la cauză la efect – legătură de cauzalitate – care rezultă de regulă din materialitatea infracțiunii comise.

2. Latura subiectivă

Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul își dă seama că efectuează acțiuni de import, export sau tranzit fără licență, deci, fără respectarea dispozițiilor legale și urmărește producerea acestui rezultat sau accepta producerea lui. Latura subiectivă nu include vreun motiv sau scop.

§1.8.4 Forme. Modalități. Sancțiuni.

Infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind operații de import sau export este susceptibilă de forme imperfecte însă, nu sunt incriminate nici actele pregătitoare și nici tentativa. Consumarea infracțiunii are loc în momentul când s-a efectuat fără autorizație operațiunea de import-export sau tranzit și se creează starea de pericol pentru activitatea de comerț exterior.

Activitățile de import, export sau tranzit prevăzute în textul incriminator constituie fiecare în parte o modalitate normative de realizare a laturii obiective a infracțiunii. În realitate pot sa apară o varietate de modalități faptice.

Pedeapsa în cazul acestei infracțiuni este închisoare de la 2 la 7 ani.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de politie, iar judecata în fond revine judecătoriilor.

§1.9 Deturnarea de fonduri

§1.9.1 Cadrul legal al infracțiunii de deturnare de fonduri

Potrivit art. 3022 Cod penal, infracțiunea de deturnare de fonduri constă în: „schimbarea destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activității economico-financiare sau a produs o paguba unui organ ori unei instituții de stat sau unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen”. Potrivit dispozițiilor legale cuprinse în alin. 2 al art. 3022 Cod penal, dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este mai mare (închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi).

De exemplu, poate săvârși această infracțiune persoană care în calitate de contabil-sef folosește unele fonduri ale instituției unde în alt scop decât cel stabilit prin normele legale, cauzându-se în acest fel o perturbare activității financiare a unității. Se cunoaște ca respectarea disciplinei financiare care condiționează buna desfășurare a activităților economice impune utilizarea fondurilor bănești și a resurselor materiale numai conform destinației ce li s-a dat. astfel că, atunci când se schimbă destinația fondurilor sau resurselor de care am amintit cu încălcarea prevederilor legale, aceasta poate duce la consecințe destul de grave pentru activitățile economico-financiare.

Pentru prevenirea producerii acestor consecințe, fiecare unitate la care face referire art. 145 C. pen., trebuie să-și administreze fondurile și resursele date de la buget având în vedere destinația acestora. Drept urmare, nimănui nu-i este permis să schimbe destinația fondurilor în alte direcții, și în alte scopuri. Respectarea riguroasă a acestor reguli de disciplină bugetară este hotarâtoare pentru realizarea în condiții corespunzătoare a bugetului de stat.

§1.9.2 Condiții preexistente

1. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. În cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privind disciplina financiară a cărei respectare impune folosirea fondurilor bănești și a resurselor materiale în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Infracțiunea poate avea și un obiect juridic secundar (adiacent) care constă în relațiile sociale cu privire la patrimoniu, deoarece prin comiterea faptei se pot produce și diverse pagube unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen.

B. Obiectul material. Infracțiunea de deturnare de fonduri are ca obiect material fondurile bănești ori resursele materiale care au fost deturnate prin fapta săvârșită.

2. Subiectul infracțiunii

A. Subiectul activ. Textul incriminator nu condiționează existența infracțiunii de vreo calitate a subiectului activ. Se arată însă că fapta nu poate fi săvârșite decât de funcționarul care administrează fondurile și resursele și căruia i se impune prin dispozițiile legale sa nu schimbe destinația acestora. Într-o altă opinie, se susține că infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană, iar participația penală este posibilă în toate formele. Coautorii la această infracțiune sunt numai persoanele care dețin aceeași calitate (funcționari) respectiv, au îndrituirea să schimbe destinația unor fonduri sau resurse. În același timp, însă, instigatori sau complici pot fi orice alte persoane.

B. Subiectul pasiv. În principal, subiect pasiv este statul ca titular al bugetului și care a fost prejudiciat prin săvârșirea faptei.

§1.9.3 Conținutul constitutiv

1. Latura obiectivă

A. Elementul material. Elementul material al infracțiunii de deturnare de fonduri constă în acțiunea de a schimba destinația fondurilor sau a resurselor materiale, respectiv, în utilizarea lor în alt scop decât cel stabilit. Infracțiunea există numai daca schimbarea destinației acestor fonduri sau resurse se face „fără respectarea prevederilor legale”.

Totodată, trebuie precizat că deturnarea de fonduri nu este condiționată din punct de vedere al elementului material de producerea unui rezultat care se poate materializa, fie într-o perturbare a activității economico-financiare, fie într-o pagubă produsă unui organ, ori unor instituții de stat sau unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., urmări care sunt prevăzute alternativ. Prin urmare, pentru existența infracțiunii este suficient să se producă numai una dintre ele.

B. Urmarea imediată. Prin săvârșirea acestei infracțiuni se creează o perturbare a activității economico-financiare a instituției păgubitoare ori alte urmări grave.

C. Raportul de cauzalitate. între acțiunea incriminată și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Această legătură trebuie stabilită în fiecare caz.

2. Latura subiectivă.

Infracțiunea de deturnare de fonduri se comite cu intenție directă sau indirecte. în cadrul laturii subiective nu se include vreun mobil (motiv) sau scop special.

§1.9.4 Forme. Modalități. Sancțiuni

Infracțiunea de deturnare de fonduri, deși este susceptibilă de forme imperfecte, legea nu sancționează nici actele pregătitoare și nici tentativa.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce ca urmare a acțiunii făptuitorului, fie o perturbare a activității economico-financiare, fie o pagubă unui organ sau instituții de stat sau unei alte unități dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. Cu alte cuvinte, fapta se consumă când bunurile și fondurile respective sunt scoase dintr-un articol bugetar și transferate în alt articol cu încălcarea dispozițiilor legale.

Infracțiunea de deturnare de fonduri se realizează printr-o singură modalitate normativă, acesteia putând sa-i corespundă o multitudine de modalități faptice.

Sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea de deturnare de fonduri este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (pentru varianta tip a infracțiunii), iar pentru forma agravată (dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave), închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de politie, iar judecata în fond revine judecătoriei.

§1.10 Nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri

§1.10.1 Noțiune și cadrul legal

Este necesar să precizăm în primul rând că infracțiunea a fost incriminată și introdusă în Codul penal prin Legea nr. 88 din 22 iulie 1992.

Potrivit textului legal al art. 3022 alin. 1 C. pen., infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri constă în: „efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător, precum și introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul țării fără respectarea dispozițiilor legale”.

În alin. 2 al art. 3022 C. pen., sunt prevăzute doua variante agravante ale infracțiunii. Astfel, fapta este mai gravă: „dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna din urmările arătate în art. 182, ori au cauzat o pagubă materială importantă, sau s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naționale”.

Poate comite această infracțiune o persoană care aduce din străinătate o cantitate de mărfuri periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător și le depozitează într-un loc unde, de regulă, are acces și publicul.

Trebuie subliniat faptul ca în special după decembrie 1989, liberalizarea operațiunilor de import – export a antrenat un număr mare de participanți la realizarea acestor operațiuni. Este însă necesar ca activitatea de import sa se efectueze pentru satisfacerea unor necesități sociale dar fără prejudicierea, fără periclitarea altor interese legitime. În vederea prevenirii ori tranzitării pe teritoriul statului nostru, a oricăror substanțe, deșeuri ori reziduuri periculoase pentru sănătatea populației, ori pentru mediu înconjurător, legiuitorul a incriminat fapta prevăzută in art. 3022C.pen.

Ținând cont de pericolul ce-l prezintă comiterea acestei infracțiuni, este necesar să se întreprindă măsuri urgente pentru distrugerea sau anihilarea efectelor dăunătoare ale unor astfel de deșeuri sau reziduuri. S-a constatat că a existat și există chiar tendința ca în unele țări producătorii unor asemenea substanțe în loc să le depoziteze în propria tara, caută să le transporte și depoziteze, în mod ilegal, în alte țări, cum ar fi și România. Pentru faptele, care prezintă un pericol mai ridicat, legiuitorul a considerat că trebuie să se apeleze la răspunderea penală.

§1.10.2 Condiții preexistente

1. Obiectul infracțiunii

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor, privind importul de deșeuri și reziduuri, are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la viata, sănătatea și integritatea corporală a cetățenilor precum și cele privind existența și normala dezvoltare a economiei tării și a patrimoniului, ca și cele referitoare la mediul înconjurător.

B. Obiectul material. Acest obiect este corpul persoanelor care suportă consecințele periculoase ale acestor deșeuri, reziduuri sau mărfuri. De asemenea, obiect material pot fi și diverse bunuri infectate, distruse sau degradate.

2. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ. Textul incriminator nu prevede vreo calitate specială a subiectului activ. Prin urmare fapta poate fi comisă de orice persoană (cetățean român, persoană fără cetățenie sau cetățean străin). Subiect activ este, de regulă, funcționarul care are atribuții în legătură cu activitatea de import sau export și care poate să realizeze asemenea operațiuni și eu deșeuri, reziduuri sau alte mărfuri periculoase. Participația este posibilă sub toate formele sale.

B. Subiectul pasiv. Subiect pasiv al aceste infracțiuni este în principal statul, iar în al doilea rând, persoanele fizice sau juridice prejudiciate prin săvârșirea faptei incriminate.

§1.10.3 Conținutul constitutiv al infracțiunii

1. Latura obiectivă

A. Elementul material. Infracțiunea se poate realiza, din punct de vedere al elementului material, prin mai multe acțiuni alternative și anume:

efectuarea oricăror operațiuni de import deșeuri ori reziduuri de orice natura sau de mărfuri periculoase pentru sănătatea oamenilor;

introducerea în orice mod a acestor produse în țară;

tranzitarea produselor menționate pe teritoriul țării noastre neinteresând durata operațiunii de tranzitare.

Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, există un concurs de infracțiuni. Infracțiunea subzistă chiar dacă se va efectua numai o singură acțiune din cele prevăzute în text. Pentru existența infracțiunii se cere ca fapta sa fie săvârșită prin „nerespectarea dispozițiilor legale”.

B. Urmarea imediată. În cazul comiterii acestei infracțiuni se creează o stare de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporale a populației cât și pentru mediul înconjurător. În formele agravate, urmarea imediată constă în producerea efectivă a urmărilor grave prevăzute expres în textul incriminator.

C. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea incriminate și rezultatul prevăzut de lege trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

2. Latura subiectivă.

Sub aspectul elementului subiectiv infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, cerându-se ca făptuitorul să cunoască natura și efectele pe care le pot avea asupra populației deșeurile, reziduurile sau mărfurile respective.

§1.10.4 Forme. Modalități. Sancțiuni.

Infracțiunea este susceptibilă a fi comisă în toate formele imperfecte, însă, legea nu pedepsește actele preparatorii, ci numai tentativa. Consumarea infracțiunii are loc în momentul când s-a produs urmarea imediată, respectiv, când acele produse au fost transportate pe teritoriul României. În forma simplă prevăzută de art. 3022 alin. 1 C. pen., nu este necesar să se producă un rezultat, ci doar să se aprecieze pericolul grav pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător.

Infracțiunea se poate realiza, în cele trei modalități normative analizate anterior. În alin. 2 al art. 3022 Cod penal sunt prevăzute două forme agravate.

Infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri, prevăzută în alin. 1 al art. art. 3022 Cod se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Pentru prima forma agravată a infracțiunii, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar pentru cea de a doua forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește potrivit prevederilor art. 21 C. pen. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează procurorul, iar judecata în prima instanță revine tribunalului.

CAPITOLUL II

ANALIZA UNOR INFRACȚIUNI DIN DOMENIUL COMERCIAL POTRIVIT LEGISLAȚIEI SECUNDARE

§2.1 Infracțiunile în domeniul comercial potrivit legii nr. 31/1990

§2.1.1 Aspecte generale

Activitatea societăților comerciale reprezintă, prin ponderea ce o dețin, unul din principalele sectoare de activitate ale economiei naționale, definite în art. 135 alin. 1 din Constituția României, revizuită în anul 2003, drept„economie de piață”.

Legala constituire și buna funcționare a societăților comerciale sunt asigurate, în principal, pe calea implicării instanțelor judecătorești și a altor autorități constitutive – începând cu încuviințarea sau autorizarea, după caz, a constituirii societăților comerciale, continuând cu soluționarea diferitelor probleme ivite pe parcursul funcționării societăților și terminând cu fuziunea, dizolvarea, lichidarea și falimentul acestora – precum și pe calea autocontrolului activității societăților, exercitat prin organele proprii (adunarea generale și cenzorii).

Când normele cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și în Codul comercial român, care este aplicabil în completarea legii respective, nu sunt respectate, săvârșindu-se fapte periculoase atât pentru societățile comerciale, cât și pentru cetățeni, în general, este firesc să intervină răspunderea juridică a celor vinovați, inclusiv răspunderea penală, dacă faptele prezintă pericolul social al unei infracțiuni, sunt săvârșite cu vinovăție și sunt înscrise în lege ca infracțiuni, adică sunt întrunite trăsăturile generale ale unei infracțiuni (art. 17 C. pen.).

Infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale republicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998, formează obiect de reglementare în Titlul VIII ai legii, intitulat „Infracțiuni”, respectiv, art. 256-267.

§2.1.2 Specificul infracțiunilor reglementate de Legea nr. 31/1990

1. Infracțiunea prevăzută de art. 265 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 265 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care:

□ prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date;

□ prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situate financiară inexactă sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale (punctul 2 al articolului 265 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003);

□ refuză să pună la dispoziția experților, în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 25 și 37 din Legea nr. 31/1990, republicată, documentele necesare sau îi împiedica, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite.

Obiectul special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale care apără interesele unei societăți comerciale prin sancționarea penală a faptelor de dezinformare a publicului cu privire la condițiile în care a fost constituita și la situația economică a acesteia, sau ascunderea cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date. Prin incriminarea acestor fapte se apăra încrederea publicului în societăți le comerciale, ca forma juridică de organizare a activității de comerț.

Această infracțiune nu are și un obiect material asupra căruia să se exercite acțiunea ilicită.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în: arătarea, în prospectele, în rapoartele și în comunicările adresate publicului a unor date neadevărate referitoare la constituirea societății și la condițiile economice ale acesteia, în ascunderea acestor fapte ori situații, în tot sau în parte, cu rea-credință; prezentarea, cu rea-credință, acționarilor/asociaților a situației financiară inexacte sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale; în ultima variantă, fapta poate fi săvârșită prin refuzul de a pune la dispoziția experților documentele necesare sau îi împiedica, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite.

Din definiția laturii obiective rezultă că aceasta se poate săvârși în una din următoarele modalități alternative:

Subiecții activi ai acestei infracțiuni pot fi doar: fondatorii, administratorii, directorii, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, așa cum rezultă în mod expres din conținutul legal al infracțiunii stabilită de art. 265 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acțiunile sau inacțiunile, care constituie modalități de săvârșire a acestei infracțiuni trebuie să se săvârșească în legătură cu îndeplinirea obligațiilor legale arătate.

Pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni, legea nu cere producerea unei urmări materiale; o urmare socialmente periculoasă există totuși, și aceasta constă în crearea pericolului de păgubire a acționarilor sau a asociaților, după caz, prin faptele ilicite ale fondatorilor, administratorilor, directorilor, cenzorilor sau lichidatorilor, după caz; urmarea și raportul de cauzalitate între faptă și urmare sunt prezumate, nefiind necesară stabilirea și dovedirea acestora de către organele judiciare.

Consumarea infracțiunii, care este formata, de pericol are loc în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii în una sau mai multe din modalitățile arătate, respectiv în momentul dării publicității sau a prezentării acționarilor/asociaților a prospectelor, rapoartelor sau a comunicărilor cu date neadevărate referitoare la constituirea societății sau la situația economică a acesteia. Întreruperea acțiunii (încercarea de săvârșire a infracțiunii) constituie tentative, care nu este pedepsită de lege.

Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub forma intenției, directe sau indirecte, indiferent dacă fapta este comisivă sau omisivă, deoarece legea a prevăzut expres „reaua-credință”, care are semnificația intenției, chiar când este vorba de modalitatea „ascunderii”, faptă omisivă prin definiție.

Subiect activ principal (autor) al acestei infracțiuni nu poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, ei doar persoanele care au o anumită calitate, o anumită funcție, și anume funcția de fondator, administrator, director, cenzor sau lichidator, fiecare în raport de atribuțiile ce le are în cadrul societății sau care și le-a asumat (cu ocazia constituirii societății). fiind vorba de un subiect calificat, co-autoratul la aceasta infracțiune va fi posibil numai între persoane care au una dintre funcțiile arătate; în schimb, complicitatea și instigarea pot fi săvârșite de orice persoană.

2. Infracțiunea prevăzută de art. 266 din Legea nr. 31/990

Potrivit art. 266 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care:

dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;

folosește , cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;

se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii;

răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;

încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară ori contrarii celor rezultate din aceasta (punctul 5 al art. 266 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003);

încalcă dispozițiile art. 178, care prevede că din profitul societății se va prelua, în fiecare an, cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă, pană ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (alin. 1 – art. 178, modificat prin Legea nr. 161/2003);

Acestea constituie modalitățile în care poate fi săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 166. din Legea nr. 31/1990, republicată, și formează latura obiectiva a infracțiunii,

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care apără patrimoniul societăților comerciale, interesele legitime ale creditorilor acestora, precum și ale statului prin sancționarea penală a încasării sau plății dividendelor fără a exista profit real sau un profit pe măsura dividendelor plătite, ceea ce constituie un abuz (când se săvârșește în pofida unei situații financiare reale) sau o înșelăciune (când se săvârșește pe baza unui situații financiare false).

Subiect activ principal (autor) al acestei infracțiuni nu poate fi decât persoana fizică responsabila penal care are una din următoarele calități (funcții): fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății

Modalitatea „încasării dividendului”, nu poate fi săvârșită decât de către persoanele cu funcțiile arătate dacă acestea sunt, în același timp, asociați sau acționari (evident, este vorba de săvârșirea respective în calitate de autor sau coautor al infracțiunii, nu și în calitate de instigator sau complice, calitate ce o poate avea orice persoană fizică, indiferent de funcție). In schimb, modalitatea „plății dividendului” (către ceilalți asociați sau acționari, care nu au funcțiile arătate) poate fi săvârșită și de către cei care nu au calitatea de asociat ori de acționar (exemplu, de către directorii executivi). Acționarul sau asociatul, după caz, care încasează dividendul, știind că această operațiune este făcută nelegal, considerăm că va răspunde penal în calitate de instigator (dacă a săvârșit acte de determinare în vederea efectuării plății) sau de complice la infracțiunea săvârșită de către cel care face nelegal plata dividendului.

Subiectul pasiv al acestei infracțiuni este, de regulă, societatea comercială păgubită prin încasarea sau plata nelegală a dividendului, dar poate fi și orice altă persoană fizica sau juridică lezată (exemplu, terții creditori ai societății comerciale, alți asociați sau acționari ai societății, care nu au încasat dividendul, sau chiar statul, când prin plata nelegală a dividendului se urmărește o evaziune fiscală).

În ceea ce privește modalitatea prin care se răspândesc știri false sau se întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății, trebuie făcute mai multe precizări.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care asigură apărarea patrimoniului societăților comerciale prin sancționarea penală a faptelor de păgubire a acestora pe calea cumpărării sau a vinderii unor acțiuni la prețuri nereale.

Obiectul material al acestei infracțiuni îl constituie acțiunile emise de societățile comerciale pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și care pot fi deținute, la un moment dat, de către orice persoană fizică sau juridică.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în fapta fondatorului, administratorului, directorului executiv sau reprezentantului legal ai societății, care de a dobândi, în contul societății respective, a unor acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știu ca vădit superior valorii lor efective, ori de a vinde pe seama societății la care funcționează, acțiuni ale acesteia la prețuri despre care știu că sunt vădit inferioare valorii lor efective, pentru a procura, lor sau altora, un câștig în paguba societății la care funcționează.

Din definiția laturii obiective rezultă că pentru existența acesteia se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții (cerințe):

□ să se săvârșească una din următoarele acțiuni alternative: dobândirea, pentru societate, a unor acțiuni ale altor societăți comerciale ori alte titluri de valoare mobiliară, la prețuri vădit mai mari decât valoarea lor reală sau vânzarea unor acțiuni sau titluri de valoare, deținute de societate, la prețuri vădit mai mici decât prețurile lor reale;

□ făptuitorul să știe că prețurile cu care cumpără sau vinde, după caz, titlurile de valoare sunt în vădită discordant cu valoarea reală a titlurilor respective pe piață titlurilor de valoare mobiliară;

□ prin acțiunea săvârșită, făptuitorul să urmărească scopul obținerii unui câștig, pentru sine sau pentru altul;

□ câștigul făptuitorului sau al altei persoane pentru care a acționat făptuitorul, să se producă prin producerea unei pagube materiale în patrimoniul societății comerciale în numele căreia sunt făcute operațiunile de dobândire sau de vânzare, după caz.

Această pagubă constă în diferența dintre valoarea reală a acțiunilor sau titlurilor, pe piață titlurilor de valoare mobiliară, dobândite sau vândute, după caz, și prețul practicat de făptuitor.

Prin „dobândirea unor acțiuni” se înțelege: obținerea, căpătarea, câștigarea acțiunilor, fie prin cumpărare, fie prin schimb, fie pe orice cale cu titlu oneros; dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit (exemplu, prin donație) nu va există infracțiune, societatea neputând fi păgubită printr-o astfel de dobândire.

Prin „prețuri vădit mai mari sau mai mici decât valoarea acțiunilor”, cumpărate sau vândute, după caz, trebuie să se înțeleagă un preț care este evident, dovedit, dar, lămurit pentru oricine ca fiind în discordanțe cu valoarea reală a acțiunilor sau titlurilor de valoare mobiliară, cumpărate sau vândute, după caz; comparația nu se va face între prețul (dat sau luat, după caz), pe de o parte, și valoarea nominale a acțiunilor sau titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între prețul (dat sau luat, după caz) și valoarea reală, de circulație pe piață titlurilor de valoare mobiliară, a acțiunilor sau titlurilor respective, din momentul efectuării operațiunii. Sarcina stabilirii diferenței vădite între prețul practicat de făptuitor și prețul real pe piață titlurilor de valoare mobiliară, revine organelor judiciare care vor trebui să verifice prețurile reale ale acțiunilor sau titlurilor ce au făcut obiectul material al infracțiunii, eventual în raport de alte operațiuni făcute cu același fel de titluri de valoare mobiliară și în aceeași perioadă. Aceleași elemente de apreciere vor fi avute în vedere și pentru stabilirea împrejurării că făptuitorul a știut, a cunoscut caracterul vădit disproporționat al prețului dat sau primit, după caz, față de valoare atinge minimum a cincea parte din capitalul social (alin. 1 art. 178, modificat prin Legea nr. 161/2003);

Acestea constituie modalitățile în care poate fi săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 166. din Legea nr. 31/1990, republicată, și formează latura obiectivă a infracțiunii,

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care apără patrimoniul societăților comerciale, interesele legitime ale creditorilor acestora, precum și ale statului prin sancționarea penală a încasării sau plății dividendelor fără a exista profit real sau un profit pe măsura dividendelor plătite, ceea ce constituie un abuz (când se săvârșește în pofida unei situații financiare reale) sau o înșelăciune (când se săvârșește pe baza unui situații financiare false).

Subiect activ principal (autor) al acestei infracțiuni nu poate fi decât persoana fizică responsabilă penal care are una din următoarele calități (funcții): fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății

Modalitatea „încasării dividendului”, nu poate fi săvârșită decât de către persoanele cu funcțiile arătate dacă acestea sunt, în același timp, asociați sau acționari (evident, este vorba de săvârșirea modalității respective în calitate de autor sau coautor al infracțiunii, nu și în calitate de instigator sau complice, calitate ce o poate avea orice persoana fizică, indiferent de funcție). în schimb, modalitatea „plații dividendului” (către ceilalți asociați sau acționari, care nu au funcțiile arătate) poate fi săvârșită și de către cei care nu au calitatea de asociat ori de acționar (exemplu, de către directorii executivi). Acționarul sau asociatul, după caz, care încasează dividendul, știind că această operațiune este făcută nelegal, considerăm că va răspunde penal în calitate de instigator (dacă a săvârșit acte de determinare în vederea efectuării plății) sau de complice la infracțiunea săvârșită de către cel care face nelegal plata dividendului.

Subiectul pasiv al acestei infracțiuni este, de regulă, societatea comercială păgubită prin încasarea sau plata nelegală a dividendului, dar poate fi și orice altă persoana fizică sau juridică lezată (exemplu, terții creditori ai societății comerciale, alți asociați sau acționari ai societății, care nu au încasat dividendul, sau chiar statul, când prin plata nelegală a dividendului se urmărește o evaziune fiscale).

În ceea ce privește modalitatea prin care se răspândesc știri false sau se întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății, trebuie făcute mai multe precizări.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care asigura apărarea patrimoniului societăților comerciale prin sancționarea penală a faptelor de păgubire a acestora pe calea cumpărării sau a vinderii unor acțiuni la prețuri nereale.

Obiectul material al acestei infracțiuni îl constituie acțiunile emise de societățile comerciale pe acțiuni sau în comandita pe acțiuni fi care pot fi deținute, la un moment dat, de către orice persoana fizică sau juridică.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în fapta fondatorului, administratorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al societății, de a dobândi în contul societății respective, a unor acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știu ca vădit superior valorii lor efective, ori de a vinde pe seama societății la care funcționează, acțiuni ale acesteia la prețuri despre care știu că sunt vădit inferioare valorii lor efective, pentru a procura, lor sau altora, un câștig în paguba societății la care funcționează.

Din definiția laturii obiective rezultă că pentru existența acesteia se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții (cerințe):

□ să se săvârșească una din următoarele acțiuni alternative: dobândirea, pentru societate, a unor acțiuni ale altor societăți comerciale ori alte titluri de valoare mobiliară, la prețuri vădit mai mari decât valoarea lor reală sau vânzarea unor acțiuni sau titluri de valoare, deținute de societate, la prețuri vădit mai mici decât prețurile lor reale;

□ făptuitorul să știe că prețurile cu care cumpără sau vinde, după caz, titlurile de valoare sunt în vădită discordanță cu valoarea reală a titlurilor respective pe piața titlurilor de valoare mobiliară;

□ prin acțiunea săvârșită, făptuitorul să urmărească scopul obținerii unui câștig, pentru sine sau pentru altul;

□ câștigul făptuitorului sau al altei persoane pentru care a acționat făptuitorul, să se produce prin producerea unei pagube materiale în patrimoniul societății comerciale în numele căreia sunt făcute operațiunile de dobândire sau de vânzare, după caz. Această pagubă constă în diferență dintre valoarea reală a acțiunilor sau titlurilor, pe piață titlurilor de valoare mobiliară, dobândite sau vândute, după caz, și prețul practicat de făptuitor. Prin „dobândirea unor acțiuni” se înțelege: obținerea, căpătarea, câștigarea acțiunilor, fie prin cumpărare, fie prin schimb, fie pe orice cale cu titlu oneros; dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit (exemplu, prin donații) nu va exista infracțiune, societatea neputând fi păgubită printr-o astfel de dobândire.

Prin „prețuri vădit mai mari sau mai mici decât valoarea acțiunilor”, cumpărate sau vândute, după caz, trebuie să se înțeleagă un preț care este evident, dovedit, dar, lămurit pentru oricine ca fiind în discordanțe cu valoarea reală a acțiunilor sau titlurilor de valoare mobiliară, cumpărate sau vândute, după caz; comparația nu se va face între prețul (dat sau luat, după caz), pe de o parte, și valoarea nominale a acțiunilor sau titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între prețul (dat sau luat, după caz) și valoarea reală, de circulație pe piață titlurilor de valoare mobiliară, a acțiunilor sau titlurilor respective, din momentul efectuării operațiunii. Sarcina stabilirii diferenței vădite între prețul practicat de făptuitor și prețul real pe piață titlurilor de valoare mobiliară, revine organelor judiciare care vor trebui să verifice prețurile reale ale acțiunilor sau titlurilor ce au făcut obiectul material al infracțiunii, eventual în raport de alte operațiuni făcute cu același fel de titluri de valoare mobiliară și în aceeași perioadă. Aceleași elemente de apreciere vor fi avute în vedere și pentru stabilirea împrejurării că făptuitorul a știut, a cunoscut caracterul vădit disproporționat al prețului dat sau primit, după caz, față de valoarea reală, pe piață, a titlurilor cumpărate sau vândute, după caz, pe seama societății.

Obiectul material al acestei infracțiuni îl formează bunurile și creditul societăților comerciale, indiferent de forma lor juridică.

Prin termenul de „bun” se înțelege, în context (în sens economic), obiect sau valoare care are importanță în circulația economică (spre exemplu, obiecte mobile sau imobile, drepturi de creanță, titluri de valoare mobiliară etc.).

Prin expresia „creditul societății”, fără vreo altă precizare în textul incriminator, va trebui să înțelegem sensul economic al acestei expresii, iar nu sensul figurativ (de considerația de care se bucură cineva, influențe, trecere, autoritate); în sensul economic, noțiunea de „credit” este definită ca fiind, după caz: o formă de mișcare a valorilor; vânzarea mărfurilor făcută cu plata în rate ori vânzarea pe credit, adică pe datorie; transferarea temporară de bani, cu titlu de împrumut; mișcarea capitalului sub forma împrumutului, în scopul desfășurării unei activități profitabile, a efectuării unor investiții, dotări, plata unor datorii anterioare etc.; noțiunea de „credit” se mai regăsește în expresii ca: „scrisoare de credit” (scrisoare prin care se autoriză purtătorul acesteia de a ridica o sumă de bani); „a da pe credit” (a vinde fără a primi bani imediat, a vinde, eventual, cu plata în rate); „cumpărare pe credit” (fără plata imediată); „deschidere de credit” (punerea la dispoziția unei persoane fizice sau juridice a unei sume de bani, în anumite limite și condiții, cu plata unei anumite dobânzi, cu constituirea unor anumite garanții) etc.

La stabilirea conținutului juridic al acestei infracțiuni trebuie să avute în vedere toate sensurile economice ale noțiunii de „credit”, iar nu numai cel de împrumut a unei sume de bani, deoarece fiecare din sensurile economice ale acestei noțiuni relevă un interes economic legitim al unei societăți comerciale, de care se pot folosi abuziv, cu rea-credință, administratorii, directorii sau lichidatorii.

Latura obiectivă a infracțiunii constă în fapta fondatorilor, administratorilor, directorilor sau reprezentanților legali ai unei societăți comerciale, de a folosi, cu rea-credință, bunurile sau creditul societății (în accepțiunea arătată mai sus), într-un scop contrar intereselor acesteia, în interesul propriu al făptuitorului sau pentru a favoriza o altă societate, în care făptuitorul este interesat, direct sau indirect.

Prin termenul de „interes”, termen utilizat în mod repetat în text, se înțelege, în context, un avantaj, un folos, un profit; în consecință, prin „scop contrar intereselor societății” se înțelege un scop contraproductiv, aducător de pagube în loc de profit, aducător de profituri mai mici decât cele normale și posibile în cazul în care făptuitorul nu ar săvârși fapta ilicită; prin expresia „folos propriu” al făptuitorului se înțelege un avantaj, un profit personal al făptuitorului; prin expresia „interes direct” al făptuitorului într-o societate comercială se înțelege că făptuitorul este acționar sau asociat al acesteia, ori are relații de afaceri, sau este salariatul acestei societăți, primind, sub o formă sau alta, o parte din beneficiul societății respective; prin expresia „interes indirect” al făptuitorului într-o societate se înțelege implicarea unei rude ori a altei persoane care joacă doar rolul de intermediar al făptuitorului (așa-zisul „om de paie”); prin „a favoriza” o altă societate înseamnă a-i crea avantaje, a o ajuta, în context, cu bunurile sau creditul societății în care acționează făptuitorul, a o sprijini, a-i da concursul pentru a obține reușita în competiție cu propria societate a făptuitorului și în dezavantajul acesteia; formele și modalitățile de favorizare a altor societăți pot fi extrem de variate, de multe ori mascate, insidioase, greu de stabilit, constituind modalități tipice de concurență neloială.

Specific acestei infracțiuni este faptul că acțiunea ilicită cunoaște o singură modalitate de săvârșire, acțiunea de „folosire”, ca unul din acele atribute ale proprietății, ceea ce înseamnă că făptuitorul procedează la scoaterea temporară din patrimoniul societății a unor valori, timp în care societatea proprietară este lipsită de atributul folosinței; alături de acțiune și împreuna cu aceasta mai trebuie îndeplinite următoarele condiții (cerințe), cumulative, pentru a există latura obiectiva:

acțiunea să fie săvârșita cu „rea-credință”, ceea ce înseamnă o atitudine incorectă, necinstită, perfidă, relevând legătura indisolubilă ce există între latura obiectivă și cea subiectivă a acestei infracțiuni;

prin acțiunea săvârșită, contrară intereselor societății comerciale, să se creeze acesteia un dezavantaj material, care poate fi evaluat în bani, prin privarea societății, chiar și temporar, de folosința bunurilor sau a creditului de care are dreptul să dispună;

corespunzător pagubei create societății comerciale, să se creeze un folos ilicit, alternativ sau concomitent, fie în favoarea făptuitorului, fie în favoarea unei alte societăți comerciale în care făptuitorul are un interes, direct sau indirect.

Din condițiile arătate rezultă, implicit, că această infracțiune este o infracțiune materială, de rezultat. Urmarea materială directă cerută de lege fiind producerea unei pagube (un dezavantaj patrimonial) societății comerciale a cărei bunuri sau credit sunt folosite ilicit, concomitent cu un folos material (un avantaj ilicit) reflectat în patrimoniul făptuitorului, a unei alte societăți comerciale sau a altor persoane, fizice ori juridice.

Între faptă și urmarea materială trebuie să existe un raport de cauzalitate directă; urmarea și raportul de cauzalitate, trebuie stabilite și dovedite de către organele judiciare, nefiind prezumate de lege. Lipsa oricăreia dintre cerințele arătate, atrage inexistente laturii obiective, iar neproducerea urmării materiale face ca fapta să rămână în fază de tentative, care nu este sancționată de lege.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii rezultatului material; prin definiție, acțiunea de folosire (a bunurilor sau a creditului) poate continua, în timp, și după consumare, ori poate avea chiar un caracter continuat, când fapta de folosire privește mai multe bunuri materiale; într-o astfel de situație va surveni și un moment al epuizării infracțiunii (la data încetării acțiunii de folosire, ori la data ultimului act material de folosire).

Latura subiectivă a acestei infracțiuni constă în vinovăție sub forma exclusivă a intenției directe, intenție calificată de scop (obținerea unor foloase în paguba societății comerciale).

Subiect activ principal (autor) al acestei infracțiuni poate fi numai persoana fizică responsabilă penal care are calitatea de administrator sau director (potrivit art. 194 pct. 5), ori de lichidator (potrivit art. 202 alin. 1); la societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată cu mai mulți asociați, care nu au administratori sau directori, această infracțiune poate fi săvârșită de către asociați, deoarece aceștia exercită atribuțiile administratorilor, precum și de către lichidatori.

Subiect pasiv al acestei infracțiuni nu poate fi decât o societate comercială, indiferent de forma sa juridică.

Această infracțiune este susceptibilă de participație sub orice formă, cu mențiunea că nu vor putea fi coautori decât cei care au una din calitățile speciale arătate.

3. Infracțiunea prevăzută de art. 267

Potrivit art. 267 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care:

emite acțiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preț inferior valorii nominale sau emite noi acțiuni in schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acțiunile precedente să fi fost achitate în întregime;

se folosește , în adunările generale, de acțiunile nesubscrise sau nedistribuite acționarilor;

acordă împrumuturi sau avansuri asupra acțiunilor societății;

predă titularului acțiunile înainte de termen sau predă acțiuni liberate în total sau în parte, în afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acțiuni la purtător fără a fi achitate integral;

nu respectă dispozițiile legale referitoare la anularea acțiunilor neachitate;

emite obligațiuni fără respectarea dispozițiilor legale sau acțiuni fără să cuprindă mențiunile cerute de lege.

Acestea constituie și modalitățile de săvârșire a faptei, care formează latura obiectivă a infracțiunii.

Obiectul juridic îl constituite apărarea relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității unei societăți comerciale în ceea ce privește emiterea acțiunilor, la valoare lor legală și la modul de emitere a obligațiunilor cu respectarea dispozițiilor legale sau acțiunilor așa cum prevede legea.

Subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății.

4. Infracțiunea prevăzută de art. 268

Așa cum dispune art. 268, modificat prin Legea nr. 161/2003, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care:

îndeplinește hotărârile adunării generale referitoare la schimbarea formei societății, la fuziunea ori la divizarea acesteia sau la reducerea capitalului social, înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege;

îndeplinește hotărârile adunării generale referitoare la reducerea capitalului social, fără ca asociații să fi fost executați pentru efectuarea vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale care îi scutește de plata vărsămintelor ulterioare.

5. Infracțiunea reglementată de art. 269

Potrivit art. 269 din Legea nr. 31/1990, în forma modificată, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administratorul care:

încalcă, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispozițiile art. 145; Art. 145 modificat prin Legea nr. 161/2003, stabilește că administratorul care are într-o anumită operațiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societății trebuie să îi înștiințeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori sau pe auditorii financiari și să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această operațiune.

nu convoacă adunarea generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispozițiile art. 188 alin. 2;

începe operațiuni în numele unei societăți cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social;

emite titluri negociabile reprezentând părți sociale ale unei societăți cu răspundere limitată;

dobândește acțiuni ale societății în contul acesteia, în cazurile interzise de lege.

Aceeași pedeapsă (închisoare de la o lună la un an sau cu amendă) se aplică și asociatului care încalcă dispozițiile art. 126 sau ale art. 188 alin. 2. Din dispozițiile legale arătate, rezultă că subiect activ ai infracțiunii nu poate fi decât o persoană care are calitatea de administrator sau asociat intr-o societate comercială.

6. Alte infracțiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 270, 271, 272, 273, 274).

Art. 270 din Legea nr. 31/1990, modificată, statuează că se pedepsește cu închisoare de la o luna la un an sau cu amendă cenzorul care nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege.

Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani, în sensul art. 271 din Legea nr. 31/1990, persoana care a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar dispozițiilor art. 156 alin. 2, sau persoana care a acceptat însărcinarea de expert, cu încălcarea dispozițiilor art. 38.

Alin. 2 a acestui articol arată că hotărârile luate de adunările generale în baza unui raport al unui cenzor sau expert, numit cu încălcarea dispozițiilor art. 156 alin. 2 și ale art. 38 din Legea societăților comerciale, nu pot fi anulate din cauza încălcării dispozițiilor cuprinse în acele articole.

Cu aceeași pedeapsă (închisoare de la 3 luni la 3 ani) se pedepsește și fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv și cenzorul care exercită funcțiile sau însărcinările lor cu încălcarea dispozițiilor legii referitoare la incompatibilitate.

Art. 272 instituie norma potrivit căreia dispozițiile art. 265-271 se aplică și lichidatorului, în măsura în care se referă la obligații ce intră în cadrul atribuțiilor sale.

În acest sens, se pedepsește cu pedeapsa prevăzută la art. 269 lichidatorul care face plăți asociaților cu încălcarea dispozițiilor art. 250.

Potrivit conținutului legal al art. 273 din Legea nr. 31/1990, modificată, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă acționarul sau deținătorul de obligațiuni care:

votează, în adunări generale, în situația arătată mai sus, ca proprietar de acțiuni sau de obligațiuni care în realitate nu-i aparțin;

trece acțiunile sau obligațiunile sale pe numele altor persoane, în scopul formarii unei majorități în adunarea generală, în detrimentul altor acționari sau deținători de obligațiuni;

în cazurile nepermise de lege, își ia – în schimbul unui avantaj material – obligația de a vota într-un anumit sens în adunările generale sau de a nu lua parte la vot.

În înțelesul legii, persoana care determină pe un acționar sau pe un deținător de obligațiuni ca, în schimbul unei sume de bani sau al unui alt avantaj material, să voteze într-un anumit sens în adunările generale ori să nu ia parte la vot se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În fine, art. 274 arată că constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, în afară de răspunderea pentru daunele pricinuite, prin operațiunile sale, statului român și terților, cel care exercită un comerț în favoarea și pe seama unor societăți constituite într-o țară străină, în cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru funcționarea acelor societăți în România.

§2.1.3 Aspecte procesuale

Activitatea de tragere la răspundere penală a oricăror persoane care au săvârșit o infracțiune care privește activitatea societăților comerciale se desfășoară în mod organizat în cadrul unui proces penal, care reprezintă o succesiune de activități determinate, desfășurate într-o ordine prestabilită menită să asigure realizarea justiției penale și la care participa organe de specialitate ce își îndeplinesc atribuțiile potrivit Codului penal și Codului de procedură civilă.

Realizarea scopului procesului penal nu se poate face decât prin punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, care constituie instrumentul, mijlocul juridic cu ajutorul căruia, orice persoana care a săvârșit o faptă penală este trasă la răspundere penală în fata organelor de judecată, fiind obligată să suporte toate consecințele faptei sale ilicite.

Acțiunea penală la infracțiunile prevăzute în această lege se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală este de competența agenților de poliție, sub supravegherea procurorului, soluționarea cauzei, în primă instanță, revenind în competența judecătoriei.

§2.2 Infracțiuni reglementate de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

§2.2.1 Evoluția reglementărilor privind faptele de concurență neloială

Legislația internă a parcurs, în domeniul ce ne interesează, patru etape:

A. Inițial, actele de concurență neloială de orice fel erau supuse regimului de drept comun al răspunderii extracontractuale, în condițiile statornicite de art. 998 și urm. din Codul civil. în sensul arătat s-a scris că „la noi se ajunge a se apăra fondul de comerț de o concurență neloială prin aplicarea principiului că nimănui nu-i este îngăduit a produce o pagubă în dauna altei persoane (art. 998 C. civ.)”. Acest sistem prezenta neajunsul că trebuia să aplice, printr-o interpretare extensivă, regulile generale ale obligațiilor născute din delicte și cvasi-delicte, exercițiului concurenței, fenomen cu preponderante economică, ale cărui particularități nu sunt reductibile la tratamentul juridic ce convine faptelor ilicite civile.

B. O nouă fază o reprezintă aplicarea unor reglementări specifice în materie.

Cele mai vechi, cu o incidență de altfel foarte restrânsă, erau cuprinse în Legea din 17 martie 1884 asupra comerțului ambulant, care ocrotea pe consumatori împotriva concurenței prilejuite prin lichidări abuzive de mărfuri aparținând agenților economici din această categorie.

Între cele două războaie mondiale a intrat în vigoare Legea concurenței neloiale din 18 mai 1932. Actul normativ avea caracter cazuistic, fiind totodată incomplet, deoarece nu reglementa decât faptele de concurență neloială constând în confuzie, precum și falsele indicații de proveniență. Caracterul lacunar explică reacția autorilor, care au obiectat că „existența unei legi lasă judecătorului o parte mai redusă de arbitrar, însă țărmurește în același timp reprimarea actelor pe care ingeniozitatea comercianților le descoperă pentru eludarea legii. Sistemul aplicațiunii dreptului comun, dimpotrivă, lasă largă putința de apreciere a tribunalelor, sporește arbitrarul, dar îngăduie progresul”.

Ulterior a fost adoptat Decretul pentru reglementarea și controlul cartelurilor din 10 mai 1937, completat prin Legea nr. 26 octombrie 1939. Acest act normativ instituia măsuri preventive, destinate să împiedice încheierea de acorduri monopoliste.

C. În anii comunismului, actele normative amintite mai sus au fost abrogate astfel:

□ Legea din 18 mai 1932, prin Decretul nr. 691/1973 din 14 ianuarie 1974;

□ Decretul-lege din 10 mai 1937, prin Decretul nr. 66 din 18 martie 1950.

Măsura abrogării se explică, deoarece sistemul monopolului de stat și al planificării economice rigide sunt prin definiție incompatibile cu libertatea pieței și concurenței.

D. Începând din 1990, după abolirea comunismului, au intrat în vigoare o serie de reglementări care urmăresc, odată cu progresele economiei de piață, să asigure reprimarea exercițiului abuziv al competiției, atât în raporturile economiei interne, cât și în relațiile de schimburi externe de mărfuri și de servicii. Deosebim în această privință pe de-o parte dispoziții constituțional, iar pe de altă parte cele ale actelor normative uzuale.

Cadrul legal actual se întregește cu convenții internaționale, elaborate îndeosebi sub auspiciile GATT (actualmente OMC – Organizația Mondială a Comerțului).

§2.2.2 Clasificarea faptelor de concurență neloială potrivit legii nr. 11/1991, cu modificările și completările ulterioare

Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991, modificat prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001, „comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”. Încălcarea obligației atrage răspunderea civilă, contravențională ori penală, în condițiile legii.

În înțelesul Legii nr. 11/1991 (art. 11, introdus prin Legea nr. 298/2001):

□ este considerată ca fiind contrară uzanțelor comerciale cinstite utilizarea m mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict și achiziționării de secrete comerciale de către terții care cunoșteau că respectiva achiziție implică astfel de practici, de natura să afecteze poziția comercianților concurenți pe piață;

□ constituie „secret comercial informația care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este ușor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informație și care dobândește o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deținătorul a luat măsuri rezonabile, ținând seama de circumstanțe, pentru a fi menținută în regim de secret; protecția secretului comercial operează atâta timp cat condițiile enunțate anterior sunt îndeplinite;

□ constituie „fond de comerț” ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale.

□ constituie concurență neloială, în sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii. Enumerarea acestor practici formează obiectul art. 4 și 5 din actul normativ menționat, care împarte faptele de concurență neloială în contravenții și infracțiuni.

Conform dispozițiilor înscrise în art. 4 din Legea nr. 11/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:

□ oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;

□ divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar uzanțelor comerciale cinstite;

□ încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

□ comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau activității acesteia, menite sa inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;

□ comunicarea, chiar făcută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

□ oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru alta persoană în dauna unui concurent;

□ deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientela în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant;

□ concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.

Primele trei contravenții amintite se sancționează cu amenda de la 10.000.000 lei la 100.000.000 lei, iar celelalte cu amenda de la 15.000.000 lei la 150.000.000 lei. Actualizarea cuantumului amenzilor se face prin hotărâre a Guvernului, în funcție de rata inflației. Sancțiunea poate fi aplicată și persoanelor juridice.

Contravențiile se constată, la sesizarea părții vătămate, a camerelor de comerț și industrie sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit în acest scop de Oficiul Concurenței, care aplică și amenda.

În cazurile de concurență neloială ce afectează în mod semnificativ funcționarea concurenței pe piață relevante afectata Oficiul Concurenței va sesiza Consiliul Concurenței pentru soluționarea cazului în conformitate cu dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996.

Oficiul Concurenței va transmite camerelor de comerț și industrie teritoriale actele de decizie adoptate pentru cazurile de concurență neloiala care constituie contravenție, conform prevederilor prezentei legi.

Ca infracțiuni, art. 5 din Legea nr. 11/1991, incriminează următoarele fapte:

□ folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natura să produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

□ punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărfii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului;

□ folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;

□ divulgarea unor informații dintre cele amintite la punctul precedent, cu excepția situațiilor în care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informații provin de la autoritățile competente;

□ divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial;

□ divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fata autorităților publice;

□ producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Prin „mențiuni false” asupra originii mărfurilor se înțeleg orice indicații de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socotește mențiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic și induce în comerț numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoțită de o mențiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.

Persoana care săvârșește un act de concurență neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidențiale însușite în mod ilicit de la deținătorul lor legitim si, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislației în vigoare.

§2.3 Dispoziții penale ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului

Potrivit Legii nr. 26 din 5 noiembrie 1990, republicată în 1998, și modificată ulterior de mai multe ori – ultima modificare prin Legea nr. 519/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 72/2004 – în articolul 45 este reglementată o singură infracțiune, constând în fapta persoanei care cu rea-credință, a făcut declarații inexacte în bază cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o mențiune în Registrul Comerțului, cu condiția însă ca fapta să nu constituie o infracțiune mai gravă.

În situația comiterii unei astfel de infracțiuni, instanța investită cu judecarea, procedând la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, va dispune prin hotărâre rectificarea mențiunii inexacte sau radierea înmatriculării.

§2.4 Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite

Potrivit art. 1 din Legea nr. 12/1990 constituie activități comerciale ilicite și au ca efect aplicarea, față de cei care le-au săvârșit, a măsurilor prevăzute în prezenta lege, următoarele:

□ efectuarea de acte de comerț fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru desfășurarea unei activități comerciale sau cu încălcarea de către comercianți a obiectului activității lor comerciale, stabilit în condițiile legii;

□ revânzarea la un preț mai mare a mărfurilor cumpărate din unitățile de desfacere cu amănuntul ale comerțului de stat sau cooperatist; revânzare mărfurilor cumpărate de la un comerciant cu amănuntul, altul decât cei menționați anterior, cu un preț mai mare de 10% decât cel de cumpărare.

În cazul în care mărfurile suferă operațiuni de prelucrare din care nu rezultă un produs nou, de reambalare, depozitare și alte asemenea, prețul nu poate fi mai mare decât cu cel mult 20%;

□ cumpărarea de produse, în scop de revânzare, de la restaurant, cofetărie, bar, cantină, unitate de turism sau altă unitate similară;

□ cumpărarea, în scop de revânzare, de produse care fac obiectul unei sarcini de livrare stabilite prin balanță, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;

□ efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită, în condițiile legii. Documentele de proveniență vor însoți mărfurile, indiferent de locul în care acestea se afla, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării. Prin documente de proveniență se înțelege, după caz, factura fiscale, factura, avizul de însoțire a mărfii, documentele vamale, factura externa sau orice alte documente stabilite prin lege.

□ vânzarea produselor cumpărate în condițiile de la lit. c) și d) sau a celor stocate în condițiile de la lit. e);

□ înțelegerea între comercianții cu amănuntul pentru impunerea unor prețuri superioare celor practicate pe piață;

□ ascunderea, alterarea sau distrugerea de acte ori documente, neînregistrarea mărfurilor, precum și tinerea unei duble evidențe contabile, in scopul sustragerii de la plata unor impozite sau taxe;

□ vânzarea de mărfuri de către comercianți in alte locuri decât cele autorizate de primarii sau in afara condițiilor înscrise în licențe;

□ condiționarea vânzării unui produs de cumpărarea altui produs;

□ orice altă faptă săvârșită de un comerciant cu scopul de a crea un deficit pe piață în aprovizionarea cu mărfuri a populației.

Contravențiile prevăzute de Legea nr. 12/1990 se constată de către funcționarul din aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale, organele Gărzii financiare, organele controlului financiar și ale poliției.

§2.5 Infracțiunea de bancrută frauduloasă

În prezent, infracțiunea de bancrută frauduloasă a fost reincriminată în Legea nr.31/1990, prin Legea nr. 195/1997 cu diferențe față de textul anterior: spre deosebire de art. 208 din Legea nr.31/1990 care incrimina într-un text unitar o singură infracțiune de bancrută frauduloasă.

În art. 276 din legea republicată sunt incriminate, într-un text divizat, doua infracțiuni distincte de bancrută frauduloasă:

la litera a), sunt incriminate mai multe modalități alternative de săvârșire, constând în falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societății ori ascunderea unei părți din activul societății sau înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății ori în bilanțul contabil a unor sume nedatorate.

la litera b), este incriminată ca infracțiune distinctă înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz de faliment a unei societăți, a unei părți însemnate din active. O altă diferență față de art.208 este aceea că, în privința faptelor incriminate la litera a) a art. 276, legiuitorul a adăugat un scop al săvârșirii lor și anume: faptele trebuie comise în vederea diminuării aparente a valorii activelor.

Obiectul juridic special al infracțiunilor de bancrută frauduloasă îl constituie normala și legala funcționare a unei societăți comerciale, încrederea mediilor comerciale și a publicului, în ultimă instanță, în societatea comercială respectivă, securitatea circuitului comercial, iar in cazul infracțiunilor prevăzute la litera b) – desfășurarea legală, corectă a procedurii falimentului.

În subsidiar, prin incriminarea tuturor faptelor care caracterizează latura obiectivă a acestor infracțiuni, se apară interesele legitime ale creditorilor societății comerciale aflata în încetare de plăti reală sau fictivă.

§2.6 Infracțiunea de evaziune fiscală

Art. 1 din Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale, definește acest fenomen ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la piață impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice și persoane juridice române sau străine, denumite în continuare contribuabile”.

Activitatea generatoare de venituri impozabile, permanente sau temporară, trebuie obligatoriu să se desfășoare în baza unei autorizații emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege (art. 2 din Lege).

Aceeași lege, prevede în art. 3 obligațiile contribuabilului și anume: declararea, în termen de 5 zile de la înregistrare, a datelor în legătură cu subunitățile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii și cu orice alte locuri în care se desfășoară activități producătoare de venituri, băncile și conturile bancare în lei și în valută, indiferent de locul unde funcționează în țară sau în străinătate.

Legea 87/1994 este o lege specială cu dispoziții penale, acestea fiind cuprinse în art. 9-16. Astfel, au fost înscrise mai multe infracțiuni speciale și anume:

infracțiunea de refuz a prezentării documentelor contabile oficiale necesare stabilirii obligațiilor fiscale;

infracțiunea de întocmire sau acceptare a unor documente contabile oficiale incomplete sau necorespunzătoare pentru împiedicarea identificării cazurilor de evaziune fiscală;

infracțiunea de sustragere de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități;

infracțiunea de nedeclarare a unor venituri sau ascunderea obiectului sau a sursei impozabile ori taxabile cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale;

infracțiunea de efectuare a unor operații nereale în documente contabile sau în alte documente;

infracțiunea de organizare sau conducere de evidente contabile duble sau de alterare a datelor din mijloacele de stocare a datelor;

infracțiunea de distrugere a documentelor contabile oficiale, a altor acte sau a memoriilor mijloacelor de stocare a datelor;

infracțiunea de declarații fictive cu privire la sediul societății comerciale.

După cum rezultă din definiția dată în art. 1 din Legea nr. 87/1994, subiect al evaziunii fiscale este contribuabilul, persoană fizică sau juridică, româna sau străină, care desfășoară activități generatoare de impozite.

Subiecte ale evaziunii fiscale pot fi atât administratorii, contabilii sau alți funcționari cu atribuții de serviciu în domeniul fiscal de la persoanele juridice, indiferent de natura capitalului – de stat sau privat – cât și persoanele fizice autorizate sau neautorizate.

La majoritatea faptelor incriminate ca infracțiuni în art. 9 și urm. din Legea nr. 87, republicată în 2003, subiect nu poate fi decât persoană care are o anumită calitate: administrator, contabil sau altă persoană însărcinata cu atribuții de serviciu specifice. Se poate vorbi în acest caz de un subiect calificat al evaziunii. Fapta prevăzută la art. 12 poate fi făcută de orice persoană, condiția fiind cea prevăzută de art. 2 și anume să efectueze „activități permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile în baza unei autorizații emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege”.

Obiectul juridic al infracțiunii de evaziune fiscală îl reprezintă relațiile sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare.

Obiectul material al infracțiunii este constituit din sumele datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice și juridice române și străine.

Infracțiunile reglementate de Legea nr. 87/1994 în art. 9 și art. 10-16 se săvârșesc cu intenție directă și, uneori, indirectă. Faptele care nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât potrivit legii să constituie infracțiuni sunt reglementate în Capitolul II al legii sub titlul „Contravenții și sancțiuni ce se comit din culpă.

Așadar, instituirea răspunderii pentru faptele incriminate în schimbul Legii nr. 87/1994 se face în baza vinovăției.

Latura obiectivă este constituită din acțiuni și inacțiuni privind:

□ refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele justificative și actele de evidență contabilă necesare pentru stabilirea obligațiilor față de stat;

□ întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidență contabilă, ori acceptarea unor astfel de documente cu scopul de a împiedica verificările financiar-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune;

□ sustragerea de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate statului, prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării;

□ sustragerea de la plata obligațiunilor fiscale, în întregime sau în parte prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile sau efectuarea oricăror altor operațiuni în acest scop;

□ neevidențierea prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte a veniturilor realizate, ori înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului; a organizarea sau conducerea unei evidente contabile duble, de către conducătorul unității sau alte persoane cu atribuții financiar-contabile, ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj, sau a altor mijloace de stocare a informațiilor, în scopul diminuării veniturilor supuse impozitelor;

□ declararea fictivă făcută de contribuabili sau de împuterniciții acestora cu privire la sediul unei asociații comerciale sau la schimbarea acesteia, fără îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege.

Urmarea unor asemenea acte sau fapte o constituie neplată sumelor datorate statului. În vederea sancționării autorului este necesară existența raportului de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea din latura obiectivă și urmările acesteia.

Obligațiile fiscale față de stat trebuie respectate cu rigurozitate, iar pentru realizarea acestui deziderat se impune ca volumul veniturilor și cheltuielilor să fie stabilit pe baza unor evidențe conduse cu respectarea prevederilor legale.

§2.7 Contrabanda

Taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a intervenției statului în comerțul internațional. Această intervenție a statului în economie se realizează pe două căi: direct și indirect.

Pe cale directă statul poate interveni, fie prin măsuri cantitative asupra importurilor sau exporturilor (este vorba de contingentări, prohibiții etc.), fie prin reglementarea schimburilor. Intervenția directă ridică probleme destul de delicate, deoarece poate conturba relațiile dintre state și poate avea efecte păguboase asupra raporturilor economice în perioadele următoare.

Intervenția indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea schimburilor internaționale. Ceea ce se impune este valoarea în vamă a produselor care fac obiectul tranzacției externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei vamale, este prevăzuta prin lege.

Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se percep de către stat asupra importului, exportului și tranzitului de mărfuri. Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice și juridice care au ca activitate importul, exportul și tranzitul de mărfuri.

Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează bugetul statului cu venituri importante, limitează – într-o anumită măsură – importul de mărfuri și au un randament fiscal ridicat, Taxele vamale au un caracter complex și exercită o mare influență asupra competitivității și schimbului de mărfuri pe plan internațional.

Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri și se calculează asupra valorii acestora când trece frontiera țării importatoare. Odată cu depunerea documentelor necesare pentru a intra în posesia mărfurilor importate, importatorul achită și taxa vamală de import corespunzătoare. Totodată, taxele vamale de import au fost și sunt considerate mijloc de protecție a economiilor naționale, deoarece prin aplicarea lor asupra mărfurilor importate, rezultă o scumpire a acestora și, implicit, se realizează o protecție a producției autohtone de același gen.

De regulă, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-ofertă din țara importatoare și de politica economică și fiscală pe care aceasta le promovează. Taxele vamale de import au un nivel diferit în funcție de natura mărfurilor care fac obiectul taxării (mărfuri agro-alimentare, industriale, materii prime, semifabricate, produse finite etc.). De regulă, nivelul taxelor vamale pentru produsele finite importate este superior nivelului taxelor vamale la materii prime și semifabricate. Atunci când o țară nu dispune de anumite materii prime, ea poate reduce sau chiar elimina taxele vamale pentru importul acestora.

Așadar, taxele vamale influențează în mod complex economia țării. Întâi, ele se constituie în venit direct la bugetul statului, dacă nu sunt atât de mari încât să inhibe importul corespunzător.

În al doilea rând, taxele vamale îi protejează pe producătorii români de profil, atenuând presiunea concurențială asupra lor, ceea ce constituie o necesitate, dat fiind handicapul tehnologic, financiar, organizațional al industriei românești în raport cu concurenții străini.

În al treilea rând, prin acest lucru, ele au, pe termen lung, efecte defavorabile asupra acelorași producători români, reducând interesul și eforturile pentru calitate, preț, competitivitate.

În al patrulea rând, taxele vamale îi afectează negativ pe beneficiarii interni ai produselor în cauză, crescându-le costurile sau/și îngrădindu-le accesul la produsele străine care pot fi tehnologic și calitativ mai avansate – taxele devin deci o frâna în calea retehnologizării și modernizării întregii economii și, în particular, a unor sectoare ale industriei.

În al cincilea rând, taxele vamale contribuie la creșterea nivelului general al prețurilor, la reducerea nivelului de trai, la limitarea posibilităților de creștere economică. Totodată, taxele vamale la importul anumitor materiale sau subansamble se întoarce împotriva capacității românești de export, limitând importurile de completare, accesul la materiale sau subansamble care pot face anumite produse românești competitive pe piața externă.

Taxele vamale, dacă reflectă o anumită politica structurală (pe grupe de produse), constituie un instrument de influențare a restructurării economiei României, în general, și a industriei, în particular.

Taxele vamale, diferențiate pe țări, în funcție de diferitele acorduri bi și multilaterale, constituie un regulator al comerțului internațional și ajung să aibă impact pe planul relațiilor politice și economice cu alte țări. În acest fel, taxele vamale influențează politica investitorilor străini în România. Fără taxe vamale, firmele străine investesc numai în comerț, promovare, distribuție. Cu taxe vamale firmele străine investesc și în producția auxiliară, în edificarea locală a unor capacități de producție.

Ca și alte instrumente financiare, taxele vamale necesită stabilitate, predictibilitate; ele constituie unul dintre elementele pe care orice investitor, român sau străin, trebuie să le cunoască pe termen lung, să conteze pe ele. Stabilitatea și predictibilitatea lor constituie un element care, direct sau indirect, afectează ceea ce se cheamă riscul de țară și atractivitatea țării pentru investitori și pentru procesul investițional.

Constituie contravenție și se sancționează cu amendă, depunerea de declarații vamale sau a documentelor conținând date nereale privind felul, cantitatea, originea și valoarea mărfurilor. încercarea de sustragere sau sustragerea de vămuire a mărfurilor sau bunurilor se sancționează cu amendă egală cu valoarea în vamă a acestora și confiscarea lor.

Neprezentarea în termen la unitatea vamală de destinație a mărfurilor sau bunurilor transportate în tranzit ori prezentarea acestora pentru vămuire la o altă unitate vamală decât cea menționată în declarația vamală de tranzit, fără acordul direcției regionale vamale în subordinea căreia se află vama de destinație, constituie contravenție și se sancționează cu amenda egală cu 10% din valoarea mărfii.

Totodată, descărcarea, încărcarea sau transportarea mărfurilor pe nave, fără permis vamal, se sancționează cu amendă egală cu valoarea în vamă a mărfurilor și confiscarea acestora. Prezentarea la organele vamale, de către transportator, a unor documente de transport internaționale cu date eronate privind felul și cantitatea mărfurilor sau bunurilor constituie contravenție și se sancționează cu amendă egală cu valoarea în vamă a mărfurilor sau bunurilor constatate în plus. în acest caz se aplică și măsura confiscării acestora.

Pe lângă aceste contravenții prezentate, Regulamentul vamal mai incriminează următoarele:

□ nerespectarea de către titularii trecerilor temporare de bunuri peste frontiere a termenelor stabilite pentru încheierea acestor operațiuni;

□ nerespectarea obligațiilor unităților expeditoare sau beneficiare, care solicita efectuarea controlului vamal la punctele de încărcare sau descărcare a mărfurilor, de a asigura realizarea acestor operații la locul și termenul stabilit;

□ neîndeplinirea de către transportatori sau gestionari a obligației de păstrare a bunurilor nevămuite, pe timpul transportului sau depozitării lor, dacă fapta a avut ca rezultat lipsuri sau substituiri din aceste bunuri;

□ acostarea navelor în alte locuri decât punctele de control unde funcționează organe vamale, cu excepția cazului de forță majoră sau de boală gravă la bord;

□ părăsirea porturilor sau aeroporturilor de către navele și aeronavele care pleacă în cursă externă, fără acordul organelor vamale;

□ eliberarea de către cărăuș direct beneficiarilor a bunurilor nevămuite;

□ ascunderea bunurilor, în scopul sustragerii de la controlul vamal, de către persoanele care intra sau ies din țară.

CAPITOLUL III

MODALITĂȚI DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNILOR ÎN DOMENIUL COMERCIAL

§3.1 Folosirea de nume false și însușirea de calități mincinoase

Folosirea unui nume fals constituie cea mai banală escrocherie. Spre exemplu, escrocul își deschide un cont cu ajutorul unor acte de identitate false, comițând ulterior, sub acest nume fals și cu cecurile obținute, importante escrocherii, după care va profita liniștit de rezultate sub identitatea lui reală.

Altă modalitate de escrocherie este prin însușirea unei calități false privind calitatea, funcția sau starea civilă, una din însușirile persoanei fizice etc. Astfel, escrocii se pot prezenta ca fiind delegați ai unei firme însărcinate cu strângerea de fonduri publice de la comercianți. În acest fel, falșii reprezentanți fac încasările în interes propriu.

Altă modalitate de acțiune prin care se primesc fonduri este utilizarea unei ex-calități și abuzul de o calitate adevărată (ca variantă). Pot fi amintiți în acest sens foștii funcționari care se deplasează la domiciliu pentru încasarea impozitelor, agenții de asigurări revocați sau demisionați care continua să încaseze primele, dar în interes personal etc.

§3.2 Falsificarea înscrisurilor

Noțiunea de fals în acte nu este precizată într-o definiție legală. în majoritatea legislațiilor se face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, dar fără a se da o definiție generală și completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni. Principalele forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute în Codul penal român (art. 288, 289, 290) sunt: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual și falsul în înscrisuri sub semnătură private.

Literatura juridică și jurisprudența au relevat elementele esențiale a infracțiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume:

alterarea adevărului;

producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice;

săvârșirea faptei cu intenție;

Accepțiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta a falsului. Unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului infracțiunii și a laturii ei obiective. De exemplu, la falsul în acte sub semnătură privată, imputabilitatea este condiționată și de întrebuințarea sau încredințarea actului altei persoane spre folosire. Cu referire la aspectele generale ale acestor infracțiuni privind raportul între expresia penală și cea tehnică a falsului, adică la falsul material, în acte oficiale și neoficiale, la elementul obiectiv al infracțiunii și în special la modul de acțiune, la procedeele concrete de alterare a actelor în legătură cu care se solicită aportul științei și tehnicii, respectiv intervenția expertului criminalist acestora și s-a arătat o atenție sporită în ultimul timp.

Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acțiune (in facienda), fiind posibil însă ca ea să se producă și prin inacțiune (omisiune) după cum se arată expres în articolul 289 C. pen. Acțiunea de falsificare cunoaște o descriere analitică în norma penală: prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod; prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Unele legislații penale prevăd și alte modalități de alterare a adevărului în acte.

Trebuie menționat însă, că oricare ar fi enumerarea acestor moduri de alterare a adevărului, ele se reduc la două forme principale, și anume: falsul intelectual și falsul material.

Prezentarea unui înscris (act, document) victimei, constituie una din cele mai frecvente escrocherii, cum ar fi, de exemplu:

a. Transportatorul care falsifică o factura în beneficiul său, ori reprezentantul care stabilește bonurile de comandă false pentru care poate să primească, pe nedrept, comisioane.

Prin intermediul informaticii pot fi manipulate fraudulos calculatoarele, înscriindu-se astfel credite artificiale.

b. La vânzarea unui fond de comerț, cumpărătorului i se prezintă bilanțuri false sau o contabilitate „remaniată”.

c. Oferirea unei cambii de complezență, prin care da un credit imaginar pentru care banca a admis scontul, mai mult chiar, a aprobat cheltuielile, presupune adesea avaluri false sau pseudoacceptări.

d. Folosirea de cecuri în modalități de genul: predarea unui cec fără acoperire sau, a unui cec post-datat, dă aparența de credit beneficiarului; există utilizarea de cecuri trase din conturi lichidate sau fals garantate, cecuri furate sau pierdute. De asemenea, mai pot fi folosite alte documente justificative la plată, (dispoziții de plată, cărți de credit furate sau false) oferirea unui număr de cont al altei persoane pentru cumpărarea unor produse prin tehnicile de „teleshopping” sau „minitel” (întâlnite mai ales în țările în care acest tip de vânzări este răspândit) etc.

§3.3 Escrocheria

În sens larg, escrocheria constă în încredințarea de fonduri, de obiecte sau chitanțe, succesiv, fie luând un nume fals sau o falsă calitate, fie folosind o manevră frauduloasă. Referitor la această faptă se impun câteva considerații privitoare la psihologia subiectului activ și pasiv al infracțiunii, dar și privitor la imaginația escrocului.

În primul rând, escrocul manifestă o moralitate foarte scăzută pentru că abuzează de prietenie, dar cum subliniază R. Lechat: „dacă proprietatea se apără împotriva furtului cu arme sau cu case de bani, ea se oferă ca un burete îmbibat de escrocherie”

În al doilea rând, victima se caracterizează prin trăsături cum sunt: naivitatea, cupiditatea, dar și prin o anumită doză de necinste.

Escrocheria nu apare oricând, ci este un delict de civilizație scris. Ea nu are de-a face cu dezmoștenirea, dezechilibrul sau inadaptabilitatea socială, cu manifestarea unei pături, denumită sugestiv „gulere albe”, care se folosește de puterea sa economică și socială pentru comiterea unor abuzuri în detrimentul persoanelor al căror statut inferior nu le permite să se apere.

În afară de faptele prezentate la paragrafele precedente, care sunt considerate tot escrocherii, mai există și așa-numitele escrocherii prin înscenare.

În acest gen de delicte escrocul, dând dovadă de evidentă șiretenie, acționează fie sub forma banala a intervenției (reale sau imaginare) a unui terț, complice sau nu, fie sub forma unei adevărate uneltiri (modalități frauduloase) amestecând persoane, intervenții și fabulație pentru a ajunge la fondurile râvnite.

Pot fi enumerate cu titlu de exemplu, următoarele:

Intervenția unui terț este o escrocherie tipică pentru asigurări. Procedeul este următorul: un individ se asigură pentru accidente, pe viată, plătește un număr apreciabil de rate, după care înscenează cu ajutorul unui complice că și-a pierdut viata într-un accident. Societatea de asigurări își va onora contractul predând suma așa-zisei văduve. Între timp, „victima” se stabilește în străinătate unde, ulterior, se va întâlni cu soția sa.

Diverse modalități frauduloase, cum ar fi:

Escrocheria numită „la vedere” Constă într-o manevră foarte dibace, presupunând o substituire de bancnote, astfel încât individul să poată da restul de la o bancnotă cu valoare mai mică decât cea pe care a primit-o (se întâmplă frecvent la casierii).

Varianta cea mai cunoscută a acestei escrocherii este cea denumită în jargonul delincvenților „șmen”. Se practică mai ales pe lângă casele de schimb valutar de către „binevoitori” versați care se oferă să schimbe valută la un raport de schimb chipurile mai avantajos pentru victima credulă. Escrocul, cu ajutorul unor complici, înscenează o descindere a poliției și creează o stare de tensiune de care profită, schimbând teancul de bani de o anumită valoare cu altul, aflat în mâneca sau într-unul din buzunare. Există și infractori deosebit de abili, adevărați prestidigitatori ce nu au nevoie de complici pentru înscenări; pretextând doar că vor să renumere banii, iau din mâna victimei teancul bun pe care îl renumără în fata acesteia iar de dedesubtul mâinii cu care numără scot cu mișcare foarte rapidă „șmenul” pe care-l oferă împăturit victimei ce rămâne convinsă că totul este în regulă chiar și după ce acesta dispare liniștit.

„Tentația chilipirului” exemplifică cel mai elocvent dorința de profit a victimei și este, poate, prin urmare, unul dintre cele mai „valoroase” atuuri ale escrocului. în fata unui gură-cască, escrocul se preface că a găsit pe jos o bijuterie de valoare, pe care un complice aflat în apropiere o evaluează; naivul, ademenit, se grăbește să o cumpere la jumătate din „valoarea apreciată” de complicele escrocului. Ulterior, prezentându-se la un bijutier, victima constata că a cumpărat un fals.

Revânzarea unor mărfuri înainte de a le achita („carambouillage”) este o escrocherie comisă de indivizi care cumpără pe credit mărfuri, pe care le revând apoi pe bani gheață fără să le plătească la scadență. Pentru ca acest gen de escrocherie să reușească, indivizii au cunoștințe și aptitudini comerciale, luând alura unor mari afaceriști. în acest scop, înființează firme „de fațadă”, deschid conturi, întocmesc dosare (firește false) toate pentru a crea iluzia de seriozitate și încredere viitoarelor victime. În faza finală, escrocii cumpără o anumită cantitate de mărfuri cu lichidități, iar restul pe bază de contracte cu scadență la 60 sau 90 de zile. În acest interval însă mărfurile sunt revândute. Firma dispare, iar escrocii fug cu banii fără a plăti mărfurile la scadență.

Escrocheriile hoteliere se practică, în special, în marile hoteluri care sunt dispuse la sacrificii grele pentru a nu li se știrbi reputația. Acest lucru este exploatat de escroci care înscenează diverse accidente sau furturi, afirmând ca s-au produs în hotel. Proprietarul hotelului respectiv se va grăbi să aplaneze „conflictul” și să-l despăgubească pe „clientul nemulțumit pentru ca scandalul să nu ia amploare și astfel să fie cunoscut de alți clienți.

§3.5 Manipularea de date și informații inexacte

Paralel cu apariția diverselor forme ale societăților comerciale, cu dezvoltarea relațiilor economice în general, a crescut numărul și diversitatea escrocheriilor financiare. Dintre principalele forme de săvârșire a acestor fapte, pot fi menționate:

Apelul la public în vederea acoperirii emisiunii de acțiuni, obligațiuni, înscrisuri sau orice titluri de valoare ale unei societăți care se va dovedi ulterior a fi fațadă.

Oferirea de informații inexacte (cuprinse în prospectele financiare) sau anunțarea de sume fictive de subscripții, de liste false cu persoane care au participat la subscripție (printre ele înscriind și personalități), în vederea obținerii de vărsăminte sau subscripții suplimentare.

Forme diverse de manipulare de genul: publicării unui bilanț inexact, abuzul de bunurile societății, supraevaluarea aportului în natură, repartizarea de dividende fictive.

Escrocare prin folosirea dobânzilor, victimele fiind determinate să-și încredințeze economiile pentru că li se promite o dobânda de 10-15% pe lună: primele dobânzi se dau foarte punctual, din subscripțiile noilor victime si, după ce a ademenit un număr considerabil de persoane cu teoria dobânzilor compuse (sau a calculului piramidal în cazurile deja amintite, ale jocurile de „întrajutorare” tip „roată” – în care se vehiculează rețete-minune care, chipurile, infailibile fiind, vor garanta și „ieșirea din joc” cu profit de 5 sau 6 ori suma investită – ce s-au dovedit – iar practica o arată – că escrocheria poate atinge dimensiuni colosale, naționale chiar), după care escrocul dispare – ca și societatea pe care o crease – cu sumele depuse.

§3.6 Fraude financiar-fiscale

Alte categorii de escrocherii, care vizează fie obținerea unui credit privat sau public – fraude private, fie evitarea de impozite sau beneficierea de avantaje din partea statului denumite fraudele fiscale, cunosc o rata semnificativă de creștere.

Fraudele private se comit prin folosirea unei facturi pro formă, care nu corespund unei operațiuni efectuate, precum și prin folosirea de facturi false în raporturile cu o societate;

Fraudele fiscale includ, printre altele, procedeul numit „Taxi”, constând în prezentarea de facturi false către stat pentru a obține rambursarea TVA, efectuate de persoane nerezidente pe teritoriul unui stat la părăsirea acestuia cu bunuri purtătoare de TVA. Dacă cineva cumpără de la alt negustor o marfă, prin preț el plătește și cota de TVA aferentă predecesorului. În jargonul oamenilor de afaceri lipsiți de onestitate, „taxi” desemnează pe acela dintre ei care, prin facturi false, este furnizorul taxelor recuperabile.

Alte escrocherii financiare constau în: prezentarea de creanțe false într-un faliment, declarații false în materie de garant, declarații mincinoase cu ocazia semnării unui contract de asigurare – agentul declară, spre exemplu, ca polița acoperă riscul îmbolnăvirii, în realitate aceasta privind numai riscul de accidente.

Estorcarea de bani prin folosirea mijloacelor violente sau a amenințării este cunoscută sub denumirea de racket. Sunt foarte cunoscute în zona noastră est-europeană acțiunile racketilor estici, această estorcare putând să aibă și următoarea formă: obligarea unei societăți la plată, către o bandă de infractori, a unei sume periodice, în schimbul „acordării protecției” bandei.

CAPITOLUL IV

METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR ECONOMICE

§4.1 Specificul cercetării

Pentru descoperirea și probarea infracțiunilor din domeniul economic, investigația penală trebuie să realizeze o demontare minuțioasă a manevrelor folosite de făptuitor, care se situează adesea la frontiera îngusta dintre licit și ilicit.

În literatura de specialitate s-a afirmat ca este dificil de stabilit un cadru tip de cercetare în această materie. Totuși, doua ipoteze specifice de acțiune sunt conturate de următoarele împrejurări:

în săvârșirea a ceea ce numim, în general, escrocherie, făptuitorul se protejează prin anonimat (nume fals, calitate falsă etc.).

în cazul manevrelor frauduloase el este forțat să se „descopere” și, adesea, chiar să fie o persoană importantă, respectabilă (sau să fie considerat așa). De aici rezultă necesitatea identificării inclusiv prin semnalmente, după modus operandi sau acțiuni tipice ale poliției.

Investigația în domeniul afacerilor este caracterizată de complexitate, ea trebuind să fie efectuată cu hotărâre, cu multă răbdare, tenacitate, perspicacitate și curaj. Nici unul dintre aceste atribute nu trebuie să lipsească, dacă se dorește restabilirea echilibrului între dispozițiile penale încă insuficiente și abilitarea delincvenților din lumea afacerilor, unii deținând poziții sociale, politice, economice sau având relații deosebite.

§4.2 Direcții generale de acțiune. Pregătirea organelor de cercetare

§4.2.1 Aspecte preliminarii

Prin similitudine cu toate faptele penale săvârșite cu intenție, fiecare escrocherie sau manevră frauduloasă reprezintă un caz special. Imaginația făptuitorilor în această materie nu cunoaște limite, manifestându-se în domenii și pe direcții nebănuite și accentuându-se astfel caracterul de periculozitate al faptelor în discuție, prin afectarea multor oameni de afaceri onești și a contribuabililor prin prejudiciile pe care le aduc statului.

În esență, orice investigație în acest domeniu presupune adaptarea unor principii și inițierea unor acte de investigație cunoscute din materia investigării infracțiunilor împotriva patrimoniului:

□ cunoașterea stării de fapt (scriptice sau faptice) și evaluarea prejudiciului în momentul semnalării sau descoperii faptei, prin inventarieri, expertize financiar-contabile și merceologice.

□ ridicarea de obiecte și înscrisuri, efectuarea de percheziții în scopul descoperirii de documente, registre contabile, chitanțe, dispoziții de încasări și plăți, cecuri, cambii, inclusiv instrumente de falsificare.

□ audierea martorilor pentru a stabili datele ce privesc atât identitatea făptuitorului, cât și modalitățile de operare.

□ dispunerea expertizelor judiciare, destinate stabilirii circulației actelor, a bunurilor, a mijloacelor de plată, precum și pentru determinarea autenticității înscrisurilor etc.

□ în ascultarea învinuitului sau inculpatului, se va urmări, în special, stabilirea circumstanțelor operaționale, descifrarea și natura manevrelor frauduloase. Pentru stabilirea sau descifrarea mecanismului infracțional este, însă, necesară, atât o documentare specializată, cât și o familiarizare cu lumea delincvenților din afaceri, inclusiv cu mediul victimelor lor. Pentru aceasta, cel care investighează trebuie să posede noțiuni juridice precise și suficiente cunoștințe din domeniul afacerilor.

§4.2.2 Cunoașterea cadrului normativ în domeniu

Cunoașterea tuturor prevederilor legale este indispensabilă, cu atât mai mult cu cât delincventul din lumea afacerilor urmărește constant să acționeze cât mai aproape de marginea legii, să acopere toate faptele sale, cât mai mult timp este posibil, printr-o pseudo-legalitate pentru a inspira încredere și a se sustrage cercetărilor organelor judiciare sau de control financiar.

§4.2.3 Cunoașterea specificului activității economico-financiare

Datele privind domeniul menționat sunt deosebit de utile investigației întrucât atât escrocheriile, cât și fraudele în materie sunt greu de limitat. În linii mari, printre cunoștințele pe care le considerăm a fi esențiale într-o astfel de investigație, se numără cele care vizează:

a. Structura și organizarea administrative a societăților, agenților economici cu capital de stat, privat sau mixt, particularități ale societăților cu capital mixt, român și străin, regimul investițiilor străine în România.

b. Modul în care este ținută evidența contabilă, mișcarea și operațiunile de casa, registre contabile, bilanțuri, inventare cu privire la bănci, industrie și comerț.

c. Organizarea direcțiilor sau serviciilor într-o bancă, un oficiu de schimb valutar, mecanismele diverselor unități sau societăți economice.

d. Modalitățile de efectuare a schimburilor monetare internaționale, clearing-ul, swift-ul, traficul de mărfuri, INCOTERMS,cadrul normativ vamal, asigurările, transportul de mărfuri și persoane.

§4.2.4 Stabilirea exactă a faptelor și a împrejurărilor cauzei

Pentru soluționarea cauzei, sunt capitale identificarea mijloacelor folosite de delincvent, studierea și reconstituirea manevrelor frauduloase în întregul lor, ca și în detaliu, urmărind segment cu segment toate faptele și împrejurările, contribuția personală a participanților, și nu în ultimul rând. a victimei.

Ca și în cazul investigației altor cauze penale, este necesar să se facă apel la fișierele documentare (preconstituite) ale escrocheriilor și ale escrocilor, la toate informațiile privind mediul de selecție a victimelor și, eventual, regiunile vizate, inclusiv prin cooperarea cu organisme internaționale specializate cum este Interpolului.

De asemenea, este foarte indicat ca, în situația când a avut loc arestarea unui delincvent în materie, membru al unei bande specializate, sau care folosea un procedeu pe cale de extindere, prin intermediul mass-mediei să se dea un comunicat de presă și să se prezinte fotografia făptuitorului, atât pentru depistarea altor victime, cât și pentru descurajarea altor posibili infractori.

§4.3 Determinarea cauzelor săvârșirii faptei incriminate de legea penală. Stabilirea consecințelor.

Dintre multiplele cauze, condiții și împrejurări favorizatoare amintim urmatoarele:

posibilitatea relativ ușoară de falsificare a unor documente (adeverințe, pontaje, carnete de muncă, cecuri etc.) în special în condițiile existenței a numeroase aparate performante (Xerox-uri, Imprimante, calculatoare personale etc.);

superficialitatea manifestată de unii funcționari în verificarea documentelor ce li se prezintă;

falsificarea unor ștampile atât datorită simplității lor, cat și a folosirii noilor tehnici aflate pe piață;

neglijenta unor persoane în păstrarea documentelor de identitate, a actelor de studii, libretelor CEC ș.a.;

naivitatea unor persoane, asociată cu ignorante și chiar cu reaua-credință, care dorind să-și rezolve unele interese acceptă realizarea lor prin alte căi decât cele legale etc.;

Cunoscând cauzele, condițiile și împrejurările săvârșirii acestui gen de infracțiuni se pot lua măsuri corespunzătoare pe linia prevenirii și combaterii lor.

Totodată, organele de urmărire penală trebuie să țină seama de faptul că, în general, escrocheriile se săvârșesc în concurs cu alte infracțiuni – fals intelectual, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals.

Problema existenței sau inexistenței concursului de infracțiuni trebuie să fie în atenția organelor de urmărire penală, pentru o soluționare temeinică a cauzelor aflate în lucru, dar și pentru extinderea cercetărilor cu privire la toți făptuitorii și toate faptele.

În ceea ce privește consecințele activității ilicite desfășurate și măsurile ce trebuie întreprinse pentru recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare, trebuie să subliniem că lămurirea acestor probleme prezintă importante deosebită, în primul rând, sub aspectul încadrării juridice corespunzătoare a faptei comise.

În al doilea rând, lămurirea consecințelor activității ilicite se impune din punct de vedere ai recuperării prejudiciului cauzat și restabilirea situației anterioare. In practica judiciară s-a apreciat că la calcularea prejudiciului se va avea în vedere atât paguba pricinuită părții vătămate cât și beneficiul nerealizat (taxe de întârziere, dobânzi, penalități etc.).

După stabilirea concretă a pagubei, organele de urmărire penală au obligația de a lua măsurile necesare pentru recuperarea acestora, sens în care trebuie să identifice bunurile și valorile existente în patrimonii făptuitorului și a persoanei responsabile civilmente și să dispună măsuri asiguratorii.

Cât privește restabilirea situației de fapt, trebuie să se dispună măsuri pentru anularea efectelor juridice ale actelor ilegale încheiate cu ocazia săvârșirii infracțiunii de înșelăciune.

§4.4 Efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Indiferent de locul în care se execută – domiciliu sau locul de muncă – percheziția are drept scop descoperirea bunurilor – bani, obiecte, înscrisuri, etc. – ce au constituit folosul material primit de infractor ca urmare a activității ilicite desfășurate.

Pregătind percheziția, organele de urmărire penală nu trebuie să piardă din vedere posibilitatea descoperirii înscrisurilor de care s-a folosit făptuitorul pentru săvârșirea infracțiunii: acte de identitate false, acte de studii, adeverințe de vechime în muncă, librete de economii, cecuri false, ș.a.

În aceeași ordine de idei, nu trebuie omisă descoperirea instrumentelor și materialelor ce au servit la falsificarea documentelor destinate să inducă sau să mențină în eroare persoanele înșelate. În această categorie intra matrițele, poansoanele, ștampilele, – fie confecționate artizanal fie sustrase din diferite locuri – tușuri, cerneluri, instrumente scripturale, formulare tipizate ș.a.

Descoperirea la domiciliul percheziționatului sau la locul de muncă a unor înscrisuri pe care acesta le-a primit de la persoanele vătămate este de natura să ducă la identificarea tuturor persoanelor înșelate, constituind, pe lângă importante mijloace de probă, și punctul de plecare pentru extinderea cercetărilor cu privire la alte infracțiuni săvârșite.

Dacă percheziția s-a finalizat cu identificarea și ridicarea unor înscrisuri ce atestă legăturile infracționale ale percheziționatului, valorificarea acestora pe parcursul cercetărilor oferă posibilitatea extinderii cercetărilor și asupra altor participanți, contribuind la lămurirea rolului și contribuției acestora în pregătirea și desfășurarea activității ilicite, precum și la stabilirea foloaselor injuste de care au beneficiat.

Odată cu precizarea principalului scop al percheziției, cu prilejul pregătirii și desfășurării acestei activități, organul de urmărire penală nu trebuie să omită căutarea și descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale – arme, muniții, substanțe toxice sau stupefiante etc. -, precum și identificarea în patrimoniul făptuitorului de bunuri mobile și imobile care să facă obiectul indisponibilizării, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune. Este necesară semnarea spre neschimbare a înscrisurilor descoperite, de către cel percheziționat, precum și fotografierea tuturor obiectelor descoperite în locurile unde au fost găsite.

Acestea, împreună cu procesul verbal, întocmit cu respectarea strictă a legii procesual penale și a regulilor de tactică criminalistică, constituie importante mijloace de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului și a existenței infracțiunii.

Nu în ultimul rând trebuie amintit că, în cursul efectuării percheziției, organul de urmărire penală trebuie să-și orienteze atenția în direcția surprinderii unor manifestări psihocomportamentale ale persoanei percheziționate, cum ar fi: tremurul corpului și al mâinilor, respirație agitată, suspin de ușurare, modificări ale vocii și vorbirii, expresia și culoarea feței ș.a. Asemenea reacții, făcând parte din categoria celor ce scapă controlului sau dirijării conștiente, pot orienta căutările.

Calitatea observării efectuate este dependentă – într-o măsură apreciabilă – de capacitatea de mobilizare a atenției asupra obiectului observării. Astfel, urmărind privirea percheziționatului – din ce în ce mai concentrată spre mâinile celui care caută – organul de urmărire penală are posibilitatea să-și intensifice căutările în locul sau zona care au generat astfel de reacții. De asemenea, modul în care vorbește percheziționatul poate constitui un indiciu în orientarea căutărilor și descoperirea locului de ascundere.

Deosebit de importantă este sesizarea manifestărilor ce trădează pierderea controlului din partea percheziționatului: servilism, sârguința, grijă deosebită pentru anumite obiecte, dragoste subită pentru unele activități de ordin gospodăresc – udatul florilor, mutarea mobilierului ori a altor obiecte, curățarea sau aranjarea acestora ș.a. Surprinzând comportamentul celui percheziționat, modul cum este marcat de stările afectiv-emoționale, organul de urmărire penală trebuie să interpreteze corect astfel de manifestări, ținând cont de natura calităților desfășurate până la acel moment, de locurile și obiectele examinate. Din acest considerent este indicat să fie marcat exact momentul apariției unor astfel de reacții – în ce moment al activității și în legătură cu examinarea căror obiecte – si, mai ales să se stabilească dacă se repetă în cazul activităților care le-au determinat.

Cunoașterea psihologiei percheziționatului permite organului de urmărire penală să diferențieze reacțiile ce apar în legătură cu activitatea de percheziționare de reacțiile datorate altor cauze, însuși evenimentul percheziției – factor afectogen de natură a explica sentimente de neliniște, de tulburare, nemulțumire sau indignare – grijă față de unele obiecte de valori care au pentru el o valoare afectivă – tablouri, sculpturi, lucrări de mare valoare artistică, istorică sau științifică, corespondentă, memorii, jurnale intime, fotografii etc. – fără să facă parte din categoria celor ce interesează cauza: găsirea unor obiecte sau înscrisuri ce nu fac obiectul percheziției dar care, din motive mai mult sau mai puțin justificate, pot fi considerate de membrii familiei compromițătoare ș.a.

Manifestările făcând parte din categoria stărilor reactive, cum ar fi: mototolirea batistei, roaderea unghiilor, gesticulările, spasmul glotic, atracția către anumite locuri sau obiecte se pot datora stărilor prin care trece percheziționatul, însă, datorită faptului că pot fi supuse controlului, ele pot fi și dirijate. Nu de puține ori, încercarea de disimulare a stărilor emoționale se poate ascunde în spatele unei comportări condescendente, concretizate într-o amabilitate exagerată, în solicitudinea de a fi pe placul celor care efectuează percheziția, de a pune la dispoziția acestora obiectele căutate, de a adresa invitația controlării unor încăperi sau obiecte ș.a. Alteori, comportamentul percheziționatului se situează la polul opus, el recurgând la atitudini de protest, de indignare, acreditând ideea că reputația și cinstea de care se bucură îl pun la adăpost de orice bănuială si, prin urmare, percheziția este lipsită de sens. Cele două tipuri comportamentale, de cele mai multe ori, vizează derutarea organului de urmărire penală, canalizarea lui pe o pistă falsă și, în final, renunțarea la căutarea obiectelor. Practica organelor de urmărire penală cunoaște suficiente cazuri când cel percheziționat încearcă să împiedice buna desfășurare a activității. Printre acestea, se înscriu: refuzul de a deschide încăperile, atitudinea arogantă, comportare provocatoare, jignitoare, insulta, ironia, „îmbolnăvirea” subită etc.

Complexitatea formelor prin care sunt puse în evidente stările emoționale ale celui percheziționat, observarea lor și interpretarea corectă a semnificației reale sunt în strânsa legătură cu activitățile concrete întreprinse de organul de urmărire penală. în raport cu împrejurările de la locul percheziției fi ținând cont de necesitatea supravegherii necontenite a celui percheziționat, activitatea de observare trebuie încredințată unuia din membrii echipei – de regulă, șefului acesteia – sau chiar mai multor persoane. Oricum, cel ce efectuează observarea comportării percheziționatului nu trebuie să fie antrenat și în executarea altor sarcini pe parcursul percheziției.

§4.5 Ascultarea făptuitorului

Ascultarea învinuiților sau a inculpaților se efectuează, de regulă, după ce organul de urmărire penală dispune de date suficiente cu privire la activitatea infracțională a lor, recomandându-se ca primii să fie ascultați cei care se dovedesc mai sinceri, sau aceia cărora le revine o răspundere penală și civilă mai mică.

Pentru ca interogarea învinuitului sau inculpatului să-și atingă scopul propus se impune, în primul rând, o organizare riguroasă a acestei activități.

Din punct de vedere tactic, această etapă presupune:

stabilirea precisă a chestiunilor ce urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor de verificat cu această ocazie;

pregătirea materialului probator ce urmează să fie utilizat în timpul ascultării;

determinarea ordinii în care urmează să se facă ascultarea;

stabilirea modalității de citare.

Ascultarea este indicat să se organizeze astfel încât participanții aflați în stare de libertate să nu aibă posibilitatea să se înțeleagă asupra declarațiilor, să-și comunice întrebările care le-au fost puse, ori să încerce înlăturarea unor mijloace materiale de probă.

În anumite împrejurări nu trebuie exclusă posibilitatea deplasării anchetatorului la locul în care se află învinuitul sau inculpatul (domiciliu, spital etc.).

Finalizarea pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului se va materializa într-un plan de ascultare, care va conține problemele de clarificat și ordinea de abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt la care va trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate. În elaborarea planului se va ține seama de orice situație care poate să apară în timpul ascultării, chiar neprevăzută, de unde rezultă și necesitatea ca planul să aibă un caracter flexibil.

Dacă întocmirea unui plan este absolut necesară în cazurile dificile, cu învinuiți sau inculpați care refuză să recunoască, fac declarații nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea unei schițe de plan se impune și în cazurile simple, aspect de natură să contribuie la urgentarea soluționării cauzei. Planul trebuie să prevadă întrebări prealabile referitoare la preocupările, înclinațiile și activitatea celui ascultat, menite să realizeze legătura atât de necesară între anchetator și persoana ascultată.

Pe parcursul ascultării organul judiciar poate apela la folosirea, de exemplu, a documentelor de care s-a servit făptuitorul în comiterea infracțiunii, în legătură cu care se cer explicațiile necesare stabilirii procedeelor de provocare a pagubelor. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât documentele în cauză au fost falsificate, caz în care va trebui pe cât posibil să se stabilească procedeele și modalitățile de care autorul s-a servit pentru falsificare.

O atenție deosebită va fi acordată determinării legăturilor infracționale, a relațiilor pentru stabilirea cu exactitate a cercului de persoane implicate în săvârșirea escrocheriei, mai ales dacă ne aflăm în fata unei criminalități organizate, prezentă acum din ce în ce mai mult și în România, după modele vest-europene.

§4.6 Ascultarea martorilor

Astăzi, ca și odinioară, mărturia constituie modul comun de informare a organelor judiciare, proba firească, necesară, proba cu frecvența cea mai ridicată, ceea ce a făcut să fie denumită de un jurist filozof „ochii și urechile justiției”. Probă aparent simplă și ușor de administrat, dar deseori anevoios de a fi apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare, a cărei valoare a fost viu discutată, mărturia își păstrează astăzi nealterată utilitatea, constituind așa cum s-a precizat, proba cu cel mai indicat indice de frecvență.

Modalitățile tactice de luare a declarator martorilor trebuie să se circumscrie direct prevederilor procesuale, astfel încât considerăm necesar un studiu asupra cadrului legal în care trebuie să se desfășoare această importantă activitate judiciară.

Ascultarea martorului atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată în fond, are loc obligatoriu, sub prestare de jurământ și numai după ce i s-au adus la cunoștință că dacă nu va spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 85 C. proc. pen.). în declarația scrisă, se va face mențiune în acest sens. Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ce știe în cauză, după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările relatate.

În literatura de specialitate, în cadrul procedeelor specifice de obținere a declarațiilor martorilor sunt menționate confruntarea și folosirea interpreților.

Confruntarea, ca procedeu probatoriu complementar – excepție de la regula audierii separate a persoanelor – este folosită de organul judiciar în cazul în care se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (deci la confruntare nu pot fi chemate decât persoanele care au fost deja ascultate). Confruntarea este reglementată de dispozițiile art. 88 C.pr.pen. și poate fi înregistrată pe video-casete pentru a se putea studia comportamentul celor confruntați.

Când una dintre părți sau altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaște limba română, ori nu se poate exprima (este surdo-mută), iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se înțelege cu aceasta, i se asigură folosirea unui interpret ales de ea (art. 128 C. pr. pen.). În practică s-a hotărât că folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului atrage nulitatea hotărârii. Art. 128 alin. 2 C. pr. pen. prevede că normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și când unele înscrisuri aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanțe sunt redactate într-o altă limbă decât cea română. Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, atrăgând sancțiunea nulității potrivit art. 197 alin. ultim C. pr. pen..

Dispozițiile referitoare la obligația de a se prezenta în fata organelor judiciare, ca și cele referitoare la întrebările prealabile și la depunerea jurământului, prevăzute pentru martori în art. 84 și 85 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător și interpretului. Atunci când mărturia este apreciată ca sinceră și exactă, dar este contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, ea nu poate sta la baza convingerii organelor judiciare.

Sub raport tactic criminalistic, obținerea unor declarații veridice și complete, menite sa ducă la aflarea adevărului, este influențată într-o mare măsură și de modul în care se face pregătirea ascultării.

Principalele activități pregătitoare în vederea ascultării martorilor sunt: studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor, care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de chemare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej.

Momentului audierii unui martor este ales în funcție de mai mulți factori de care organul judiciar este obligat să țină seama:

a. Evitarea posibilei înțelegeri dintre martori, ca și influențarea martorilor de către persoane interesate în cauză. Acest rezultat se poate obține prin reducerea intervalului de timp dintre citarea martorului și momentul prezentării în fata organului judiciar și prin citarea martorilor în zile diferite, ori în aceeași zi dar la ore diferite, încât să se excludă posibilitatea întâlnirii martorilor ascultați cu cei care urmează a fi ascultați. Martorii trebuie să fie ascultați separat, să nu aștepte să le vină rândul. Așteptarea, pe lângă faptul că obosește, dă posibilitatea martorului să comunice cu alte persoane influențându-se în mod nefavorabil.

b. La stabilirea momentului audierii trebuie sa se țină seama și de programul de activități al persoanei ce urmează a fi audiată; acest lucru se face numai daca este posibil, fără a se submina obiectivitatea anchetei sau autoritatea magistratului.

c. Locul ascultării, neindicat expres de lege, este de regulă sediul organului de urmărire penală. Când persoanele care urmează a fi audiate ca martori sunt în imposibilitatea de a se prezenta (infirmitate, boală, stare de arest etc.) organul de urmărire penală procedează la ascultarea la locul unde se află acestea. Când organul de urmărire penală nu are posibilitatea să asculte martorii, deoarece aceștia se află în altă localitate și nu se pot deplasa sau se află în străinătate, ascultarea se efectuează prin comisie rogatorie.

§4.7 Dispunerea expertizelor și a constatărilor tehnico-științifice

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor judiciare trebuie făcută cât mai urgent, pentru a nu se da timp făptuitorului să ia măsuri pentru pierderea urmelor.

Dintre expertizele criminalistice, în cazul escrocheriilor, cel mai des întâlnite sunt expertiza scrisului și expertiza tehnică a actelor (expertiza documentelor). Expertizele destinate examinării falsurilor în înscrisuri de natura materială sau intelectuală, ocupă un loc central, problemele ce se cer a fi clarificate fiind foarte diverse. Spre exemplu, expertului i se pot pune întrebări referitoare la autenticitatea scrierii sau subscrierii, la stabilirea vechimii înscrisului ori a mențiunilor dintr-un anumit formular. Pot fi stabilite procedeele de falsificare a documentelor, astăzi mai variate, unele de proveniență incertă, dubioasă reprezentând contrafaceri. Frecvent, se solicită refacerea textului înlăturat sau acoperit, refacerea în întregime a unui înscris, pe care învinuitul a încercat să-l distrugă, examinarea falsului de ștampile sau de sigilii etc.

§4.7.1 Expertiza tehnică a actelor (expertiza documentelor)

În acest domeniu de expertize, denumită și „expertiza documentelor” solicitările adresate expertului sunt extrem de numeroase și diversificate. Expertiza criminalistică a documentelor are ca obiect stabilirea condițiilor în care a fost întocmit înscrisul, modificarea conținutului acestuia, precum și identificarea mijloacelor de imprimare a textului prin dactilografiere, tipografiere, poansonare, cu ajutorul calculatorului etc..

Dintre problemele care se pot rezolva prin această expertiză amintim:

□ dacă actul prezintă modificări (de semne grafice simple, de cuvinte, de propoziții) și în caz afirmativ, în ce constau acestea și cine este autorul;

□ dacă actul prezintă adăugiri; în caz afirmativ prezentarea acestora și identificarea autorului;

□ dacă actul prezintă ștersături; în caz afirmativ determinarea modalității de operare și stabilirea textului inițial;

□ dacă actul este „confecționat prin colajul unor porțiuni ale altor acte; dacă semnătura existentă pe un act este dată pentru conținutul acestuia sau apare pe act fără știrea și voința titularului;

□ dacă semnătura de pe un act este sau nu falsificată și dacă răspunsul este afirmativ se cere stabilirea procedeului de falsificare folosit și identificarea autorului;

□ dacă actul este întocmit la data pe care o poartă;

□ dacă timbrele aplicate pe un act sunt relipite;

□ dacă impresiunea de ștampilă aflată pe un act este originală sau contrafăcută. În cazul în care aceasta este originală urmează să se stabilească daca ea a fost creată cu o anumită stampilă;

□ dacă un text dactilografiat a fost realizat cu o anumită mașină de scris; identificarea dactilografului;

□ reconstituirea unui document deteriorat;

□ relevarea unui scris slab vizibil sau realizat cu cerneală simpatică;

□ stabilirea naturii (compoziției, caracteristicilor) unor materiale de scriere.

Enumerarea posibilelor întrebări care apar în sfera expertizei documentelor ar putea continua, aceasta fiind numai o scurtă enumerare, pentru a oferi o imagine elocventă a diversității și complexității acestui gen de expertiză.

În expertiza tehnică a actelor sunt emise toate categoriile de concluzii: concluzii certe -pozitive și negative; concluzii probabile – de mare probabilitate și de mică probabilitate; concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei.

§4.7.2 Expertiza criminalistică a scrisului

Expertiza criminalistică a scrisului are ca obiect de examinare scrisul de mână, considerat ca un complex de mișcări și deprinderi grafice, scrisul fiind strict personal și relativ stabil, fapt care permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului incriminat cu probele de scris care aparțin în mod cert persoanei bănuite. Expertiza scrisului este cunoscută și sub denumirea de „expertiză grafică”, sau „grafoscopică”.

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului, în cazul infracțiunii de înșelăciune, se explică prin aceea ca actele (documentele) sau, în terminologie legală, înscrisurile stau adesea la baza infracțiunilor de înșelăciune. Spre exemplu, în cazul unei vânzări, inducerea în eroare a cumpărătorului, prin prezentarea unui contract de vânzare-cumpărare, a unui act de proprietate, falsificat.

Problemele care se pot rezolva în cadrul expertizei scrisului le putem împărți în: principale și accesorii.

Problemele principale se referă la:

identificarea autorului unui scris sub forma de text;

identificarea persoanei care a scris cifre;

stabilirea autenticității semnăturii (daca aparține persoanei pe numele căreia figurează);

identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.

În ceea ce privește problemele secundare, acestea identifică:

dacă un scris este natural sau deghizat (nesincer), inclusiv modalitatea deghizării;

dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneții, ingerarea de băuturi alcoolice, execuție în condiții incomode;

dacă scrisul de pe un act aparține uneia sau mai multor persoane (inclusiv adăugirile);

modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitație servilă sau liberă, execuție din fantezie).

Obiectele supuse examinării pot consta din înscrisuri (acte, documente) cu caracter privat sau public (scrisori anonime, afișe, bilete, chitanțe, testamente, convenții, angajamente, state de plată, înscrisuri cu caracter personal).

În ceea ce privește materialele de comparație, așa cum rezultă din dispozițiile art. 127 Cod procedura penală, sunt formate din două categorii:

□ scripte de comparație preconstituite – executate anterior dispunerii expertizei;

□ scripte de comparație scrise la cerere în fața organului judiciar.

Expertiza criminalistică a scrisului poate fi solicitată atât de organele de urmărire penală, prin ordonanță, cât și de instanțe de judecată, prin încheiere.

Ordonanța/încheierea trebuie să indice cu exactitate denumirea și elementele de recuzită (numărul, data, suma) ale înscrisului ce urmează a fi supus examinării. Dacă înscrisul nu are elemente de recuzită, se menționează cu ce cuvinte se începe și se termină sau se consemnează înscrisul în întregime; ce anume trebuie examinat în cuprinsul înscrisului; textul (sau o anumită mențiune), semnătura. Dacă trebuie examinată o parte din text se arată care anume. Dacă urmează să fie supusă examinării o semnătură, trebuie să se indice numele și prenumele persoanei în al cărei nume a fost executată semnătura, unde se află obiectul ce va fi examinat (în ce coloană, rând, după care cuvânt etc.); numele și prenumele presupușilor executanți.

În afară de datele privind persoana, data și locul emiterii ei, ordonanța/încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei scrisului, trebuie să cuprindă:

scurtă expunere a împrejurărilor cauzei, care se referă la obiectul expertizei;

întrebările la care urmează să răspundă expertul;

enumerarea înscrisurilor, probelor de scris (semnături) ale presupușilor executanți și enumerarea altor materiale ce prezintă importanță pentru efectuarea expertizei, puse la dispoziția expertului;

date privind împrejurările ce se cunosc în legătură cu întocmirea scrisului supus examinării (poziția scriptorului care a întocmit textul, întocmirea textului pe timp geros, într-un mijloc de transport aflat în mers, după efectuarea unor munci fizice etc.);

datele de care dispune anchetatorul sau instanța referitoare la persoanele al căror scris (semnătură) se examinează (vârsta, sex, studii, ce limbă cunosc), bolile de care suferă acestea (psihice, nervoase, ale ochilor sau mâinilor etc.).

În cazul în care se dispune noua expertiză, este necesar să se indice, suplimentar, care din concluziile primei expertize au suscitat îndoieli și motivele pentru care a fost dispusă noua expertiză. De asemenea, este necesar ca expertului care efectuează noua expertiză să i se pună la dispoziție raportul expertizelor anterioare și toate probele de scris (semnături) ale presupusului executant, examinate anterior.

La dispoziția expertului trebuie să se pună înscrisul care conține textul (mențiunea) supus examinării sau semnătura și probele de scris (semnături) prelevate de la presupușii executanți. Examinarea scrisului pe bază de fotografii se face în cazul în care originalul s-a pierdut sau când mențiunile au fost făcute pe un obiect sau material neobișnuit (pe peretele unei case, pe o ușă etc.). Dacă la dispoziția expertului se depun exemplarele unui înscris, executate cu hârtie de copiat, xerocopiile sau fotografiile acestora, examinarea este mai dificilă.

Rezolvarea cu succes a problemelor puse în fata expertului depinde de calitatea și cantitatea probelor de scris de comparație (probelor de semnătura a presupusului executant). Scriptele (semnăturile) ce se prezintă pentru expertiză, trebuie să îndeplinească anumite cerințe, dintre care amintim:

la prelevarea probelor de scris (semnăturilor), liber, este necesar sa se verifice autenticitatea lor, adică dacă într-adevăr ele sunt întocmite de persoana în numele căreia sunt prezentate;

toate probele de scris (semnătură) trebuie certificate spre examinare de către anchetatorul penal sau de instanțe.

Prezentarea unor scripte necertificate exclude posibilitatea efectuării expertizei.

CAPITOLUL V

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII CRIMINALISTICE ÎN UNELE CAZURI PARTICULARE DE INFRACȚIUNI ECONOMICE

§5.1 Metodica generală de cercetare a infracțiunilor de înșelăciune la măsurătoare și înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor

Infracțiunile de înșelăciune la măsurătoare și înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor se pot realiza, din punct de vedere obiectiv, printr-o varietate de modalități faptice. În cazul înșelării la măsurătoare, spre exemplu, infractorii recurg la ridicarea rapidă a mărfii de pe cântar, la calcularea necorectă a tarei, la folosirea unor cântare instalate în poziții necorespunzătoare, la folosirea unor greutăți mai ușoare, la fixarea unor obiecte și greutăți mărunte sub talerele cântarului, la împachetarea necorespunzătoare a mărfurilor, la prepararea mâncărurilor dintr-o cantitate mai mică de produse alimentare în întreprinderile de alimentație publică, ceea ce are ca urmare fie mărirea numărului stabilit de porții preparate din produsele alimentare scoase din magazie, fie crearea de plusuri neprevăzute de alimente etc.

De asemenea, în cazul înșelării la măsurat se folosesc unități de lungime sau de volum mai mici, se desface ambalajul de fabrică, scoțându-se o parte a conținutului (spre exemplu, se extrage votcă sau vin cu seringa din sticle).

În cazul înșelării consumatorilor la socoteală, adică în cazul calculării vădit nejuste a contravalorii lucrului eliberat, infractorii recurg uneori la dosirea și falsificarea listei de prețuri, la înlocuirea și falsificarea etichetelor de prețuri, precum și la vânzarea unor mărfuri de categorie inferioară la prețul categoriei superioare.

Uneori infractorii recurg la denaturarea calității mărfurilor, diluând băuturile spirtoase cu apă, umezind produsele alimentare, amestecând marfa eliberată consumatorului cu corpuri străine, asemănătoare ca aspect cu marfa.

Infractorii intră în posesia „plusurilor” create, fie însușind o parte a încasărilor provenite din vânzare, fie prin însușirea „plusurilor” în natură și vânzarea acestora la raioanele de mărfuri cu bucata sau prin chioșcuri.

Ținând cont de cele arătate, în cursul cercetărilor efectuate cu privire la această categorie de cauze este necesar să se stabilească:

□ dacă au avut loc fapte de cântărire sau măsurare inexactă și de înșelare a cumpărătorilor. în ce formă, când, unde, față de cine, la ce mărfuri și în ce cantitate a avut loc aceasta;

□ cine anume a înșelat pe cumpărători, sau, cu alte cuvinte, stabilirea tuturor participanților la înșelarea consumatorilor, a tuturor celor care au luat parte la falsificarea mărfii, la însușirea „plusurilor”, iar nu numai a persoanelor care au eliberat direct marfa cumpărătorului;

□ dacă lucrătorii din comerț învinuiți au avut intenția să înșele pe consumatori. în stabilirea acestei împrejurări pot prezenta însemnătate cele mai variate împrejurări ale cauzei: caracterul sistematic al înșelării la cântar sau măsurat, proporțiile mari ale turnării incomplete sau ale lipsei la gramaj, utilizarea unor procedee rafinate de înșelare a consumatorilor și de ascundere a acesteia;

□ ce procedee de înșelare a consumatorilor și de însușire a „plusurilor” au utilizat infractorii și dacă aceștia n-au urmărit scopul să creeze, pe această cale, însemnate plusuri neprevăzute, pe care sa le însușească ulterior din fondul centralizat de mărfuri sau să le folosească la acoperirea unei sustrageri săvârșite anterior;

□ dacă înșelarea consumatorilor nu constituie cumva un mijloc de acoperire a lipsurilor create datorită unor manopere executate de diferitele persoane din cadrul salariaților administrativi sau altor cauze în afară de sustrageri;

□ care este prejudiciul material adus intereselor organizației comerciale și intereselor consumatorilor, ce avere a învinuiților poate fi indisponibilizată în vederea reparării acestui prejudiciu și ce trebuie să se ridice ca fiind dobândit pe cale ilicită.

În cazul acestor forme de înșelăciuni, de obicei, procesul penal se pornește în urma constatării cazurilor concrete de înșelare a consumatorilor, de către administrație, pe baza plângerilor consumatorilor și a materialelor din presă, precum și pe baza sesizării organelor de stat competente cu privire la faptul că lucrătorii societăților comerciale folosesc aparate de măsurat defecte.

Dacă în materialele inițiale se indică cazuri concrete de înșelare a consumatorilor și probe suficiente pe baza cărora se pot stabili asemenea fapte, sau se poate confirma direct sau indirect existența intenției, procesul penal trebuie pornit de îndată, deoarece rapiditatea este una dintre condițiile esențiale ale anchetării cu succes a acestor cauze. În cazul în care materialele inițiale nu conțin date cu privire la fapte concrete de înșelare a consumatorilor, sau în cazul în care aceste date nu sunt suficient de temeinice, înainte de pornirea procesului penal trebuie să se efectueze o verificare prin organele cu atribuții în acest sens.

Cel mai indicat este ca cercetarea să se înceapă prin efectuarea unei cumpărări de control a unor mărfuri. în caz de necesitate trebuie, de asemenea, să se ia probe în vederea unei examinări de laborator. Este indicat ca efectuarea cumpărării de control și luarea probelor să se facă în prezența martorilor asistenți. După executarea cumpărării de control, este necesar să se organizeze imediat inventarierea mărfurilor și verificarea casei. Descoperirea de „plusuri” sau resortări va constitui o dovadă indirectă a caracterului sistematic și intenționat al înșelării cumpărătorilor, iar descoperirea unei lipse va indica indirect faptul că prin înșelarea consumatorilor se acoperă o lipsă creată anterior, datorită, probabil, unei sustrageri. În scopul calculării stocului faptic și a stocului casei trebuie chemați din timp revizorii contabili.

De asemenea, trebuie să se efectueze de îndată cercetarea aparatelor de cântărit și măsurat existente în magazinul sau în întreprinderea de alimentație publică respective. în cursul cercetării este necesar, spre exemplu, să se acorde atenție datei marcării greutăților și măsurilor, defectelor mecanice ale acestora, precum și faptului dacă cântarele sunt fixate în poziție orizontală și dacă toate părțile mecanismului acestora se mișcă liber. Totodată, este necesar să se verifice cu atenție dacă sub talerele sau pârghiile oscilante ale cântarelor, pe fundul sau pe pereții măsurilor nu sunt fixate obiecte străine, să se verifice dacă nu sunt micșorate greutățile, dacă metrul este gradat exact și, în general, dacă aparatele de măsurare folosite sunt exacte. Un mijloc eficace de fixare a rezultatelor cercetării îl constituie adesea fotografia judiciară operativă.

În cazul în care cu prilejul efectuării cumpărării de control s-a constatat faptul vânzării mărfii cu suprapreț sau al vânzării unei mărfi de calitate inferioară la prețul calității superioare, ori vânzarea mărfii cu impurități, activitatea de cercetare imediată este de asemenea examinarea mărfii cumpărate și a altor mărfuri pregătite pentru vânzare, a ambalajului pe care de obicei se indică articolul, sortul produselor, prețul și alte date de natură a le caracteriza, precum și examinarea actelor de intrare a mărfii.

Printre activitățile de cercetare inițiale figurează, în toate cazurile, perchezițiile domiciliare și la locul de muncă al persoanelor cu privire la care există date care indică o activitate infracțională. La percheziția domiciliară trebuie să se caute mărfuri asemănătoare celor la care deținătorul locuinței (al camerei) are acces în virtutea serviciului său; de asemenea, se va căuta și ambalajul acestora, corespondența, fotografii, acte care stabilesc activitatea din trecut a persoanei percheziționate, acte referitoare la bani și mărfuri necontabilizate, instrumentele și materialele care au putut fi utilizate la o nouă marcare a mărfurilor, falsificarea listelor și a cataloagelor de prețuri, a etichetelor, întocmirea de etichete false, bani, valori și alte probe materiale.

Cu prilejul efectuării percheziției în magazine sau alte asemenea locuri, trebuie să se cerceteze cu o deosebită minuțiozitate toate locurile în care s-ar putea afla mărfuri sau sume de bani necontabilizate și ascunse, facturi necontabilizate, instrumente de falsificare a mărfurilor, liste de prețuri, cataloage de prețuri, etichete de mărfuri, aparate de cântărit și măsurat inexacte. Printre activitățile de cercetare se enumeră, de asemenea, audierea acelor persoane ale căror acțiuni ilicite sunt consemnate în procesul-verbal întocmit cu ocazia cumpărării de control.

În cazurile în care temeiul începerii urmăririi penale îl va constitui procesul-verbal de constatare a infracțiunii în momentul săvârșirii ei și urmărirea penală se pornește de îndată, printre activitățile imediate de cercetare se enumera perchezițiile, cercetarea probelor materiale și ridicarea lor dacă acest lucru nu s-a făcut, inventarierea și audierea persoanelor împotriva cărora s-a pornit urmărirea penală.

Planul de urmărire penală întocmit în cauzele de înșelare a consumatorilor trebuie să asigure nu numai stabilirea faptelor pentru care s-a pornit procesul penal, ci să scoată în evidentă și alte episoade ale activității infracționale. Cu prilejul întocmirii planului de urmărire penală, se va elabora de obicei versiunea înșelării sistematice a consumatorilor și aceea a existenței unui grup de infractori. În cadrul verificării acestor versiuni trebuie să se analizeze amănunțit rezultatele activităților inițiale de anchetă, să se cerceteze condica de reclamații, să se clarifice activitatea din trecut a învinuiților, să se consulte registrul de evidență contabilă, să se ceară informații din partea inspecției comerciale și a altor organe (spre exemplu, Oficiul pentru Protecția Consumatorilor – O.P.C.) unde s-ar putea afla reclamații și plângeri. Este necesar să se studieze sistemul primirii, tinerii evidenței contabile și a realizării mărfurilor, precum și care sunt drepturile și îndatoririle lucrătorilor din întreprinderea comercială sau de alimentație publică respectivă. Aceste date vor permite să se rezolve problema dacă infractorul demascat putea să acționeze fără complici.

În cursul cercetării este obligatoriu să se stabilească procedeele de sustragere a „plusurilor” acumulate, precum și dacă faptele de înșelare a consumatorilor constatate au sau nu o legătură cu sustragerile sau cu practicarea ca sistem a luării de mită în organizația respectivă.

În afară de percheziții, cercetări și de organizarea unor revizii prezintă o deosebită însemnătate audierile martorilor și a învinuiților, precum și efectuarea diferitelor genuri de expertiză pentru cauză. Cercul persoanelor care pot fi audiate ca martori în cauzele de înșelare a consumatorilor este destul de larg, și anume: cumpărătorii care au fost de față la constatarea faptului concret, persoanele prejudiciate, inspectorii reprezentanții autorităților publice și ai administrației etc. Cu ocazia audierii acestor persoane, este necesar să se stabilească daca cumpărătorul a așteptat să se termine eliberarea mărfii, dacă nu a scăpat pe jos din greșeală bucatele de întregire a gramajului, dacă proba a fost sigilată etc., dacă în cursul verificării nu au existat inexactități, ce rezultate a avut verificarea, cum s-au comportat lucrătorii verificați (dacă au încercat să împiedice efectuarea verificării, dacă au oferit mită, cum au explicat rezultatele cumpărării de control).

Pe baza condicii de sugestii și reclamații, a proceselor verbale și a sesizărilor, precum și prin convorbiri cu cumpărătorii, se pot identifica persoane care au constatat anterior fapte de înșelare a consumatorilor, în cursul audierii acestor persoane, este necesar să se stabilească în ce mod, unde, când și în prezența căror persoane au făcut cântărirea de control sau măsurarea cumpărăturii, precum și dacă au formulat pretenții.

În cazurile în care se constată faptele de majorare a prețurilor curente, de vânzare a unor mărfuri de calitate inferioară la prețul calității superioare, de falsificare a mărfurilor, este uneori necesar să se audieze persoanele care au eliberat mărfurile de la bază, cele care au recepționat mărfurile la magazin, persoanele care au sortat marfa și care au întocmit documentele respective. Persoanele care au efectuat revizia și inventarierea trebuie audiate cu privire la desfășurarea și rezultatele acesteia, precum și asupra modului de comportare a învinuiților în timpul inventarierii și reviziei.

Prin audierea vecinilor învinuiților trebuie să se stabilească relațiile și modul de viată al acestora. Cu prilejul audierii învinuitului, acestuia trebuie să i se ceară explicații cu privire la fiecare dintre faptele ce i se impută. Dacă învinuitul neagă o serie de fapte, este necesar ca explicațiie date de acesta să fie minuțios verificate prin confruntarea lor cu alte probe, declarații de martori, cu procesele-verbale întocmite; totodată, trebuie să se stabilească relațiile dintre învinuit și alți lucrători. În cazul în care învinuitul invocă în explicarea lipsei la gramaj, a turnării incomplete sau a înșelării la socoteală, o eroare, oboseală, lipsă de experiență, lipsa unor condiții corespunzătoare de muncă ori alte cauze, este necesar să i se ceară explicații cât mai amănunțite, în scopul verificării lor ulterioare. Astfel, într-un caz, vânzătorul a arătat că făcuse resortarea salamului, deoarece, din lipsa unei dotări speciale, salamul se transporta și se depozita în grămezi. Cercetarea autofurgonetei și a încăperii anexa a infirmat această explicație întrucât s-a constatat ca acolo existau compartimente speciale pentru diferitele calități de salamuri. De asemenea, martorii au arătat că salamul se transporta și se depozita întotdeauna pe calități.

În toate cazurile însă, explicațiile învinuitului trebuie verificate, neadmițându-se ca anchetatorul să se limiteze numai la afirmația neverificată că susținerile învinuitului sunt „netemeinice”.

Într-o serie de împrejurări este necesară ordonarea și expertiza respectivă. Expertiza merceologică contribuie la rezolvarea problemei dacă prețurile corespund celor din catalog, dacă marfa corespunde stasului, la stabilirea articolului și a categoriei reale a produsului, la locul, la data fabricării mărfii și la întreprinderea producătoare, precum și dacă astuparea sticlelor și ambalarea mărfii corespund cerințelor.

Adeseori, în cauzele din această categorie este necesar să se ordone expertiza criminalistică. Ea are îndeosebi rolul de a stabili cine a executat textul în documentele privitoare la mărfuri și în lista de prețuri, permițând și descoperirea falsurilor tehnice în acte. Expertiza tehnică a aparatelor de cântărit și măsurat se poate ordona pentru a se stabili dacă ele corespund cerințelor stabilite, daca prezintă defecte, de ce natură sunt aceste defecte, precum și pentru a se stabili urmările folosirii acestor aparate.

În acele cazuri în care se ivește necesitatea de a verifica rezultatele reviziei efectuate anterior pornirii procesului penal sau în faza inițială a cercetării, precum și necesitatea de a verifica dacă prețul mărfurilor și al felurilor de mâncare preparate au fost just calculate, trebuie să se ordone expertiza contabilă.

§5.2 Particularitățile cercetării în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990

Ca și în cazul altor infracțiuni, și în cazul cercetării infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 organele de cercetare penală trebuie să cunoască foarte bine dispozițiile legale și specificul infracțiunilor. În acest sens vom aminti, în continuare, unele aspecte esențiale care trebuie bine știute de organele de cercetare.

Astfel, examinată prin prisma naturii juridice și a locului ocupat între izvoarele dreptului penal, Legea nr. 31/1990 apare ca un act normativ bicolor. Pe de o parte, este o lege extra-penală ce conține dispoziții penale, deoarece, în principal, aceasta reglementează relațiile sociale formate în legătură cu organizarea și funcționarea societăților comerciale și numai în subsidiar stabilește faptele care – contrare ei și periculoase social – constituie infracțiuni. Pe de altă parte însă, ea este, în aceeași măsură, o lege penală specială, prin faptul că incriminează primar unele fapte, completând astfel matricea infracțiunilor aflătoare între coperțile Codului penal.

Infracțiunile prevăzute de această lege constituie una dintre formele răspunderii juridice în domeniul activității economice (activitate economică – și nu comercială – întrucât Legea nr. 31/1990 nu face distincție, în ce privește incidența prevederilor ei, în raport cu forma de organizare a activității de comerț, astfel că și prevederile referitoare la răspunderea juridică urmează a se aplica, nediferențiat, tuturor celor care realizează activități economice: în sfera producției ori circulației mărfurilor, în sectoarele bancare și de asigurări, în cadrul regiilor autonome sau al societăților comerciale cu capital de stat, cu capital mixt public și privat (românesc și străin) sau cu capital integral privat, al organizațiilor cooperatiste).

Legea prevede că societățile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme: societate în nume colectiv, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților; societate în comandită simplă, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii răspund numai până la concurența aportului lor; societate în comandită pe acțiuni, al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor; societate pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor; societate cu răspundere limitată, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociații sunt obligați numai la plata părților sociale149.

De asemenea, în elucidarea faptei, organele de cercetare penală trebuie să stăpânească foarte bine următoarele noțiuni:

Asociat. Este persoana fizică sau juridică, având calitatea de membru al unei societăți ori asociații civile sau comerciale, la ale cărei mijloace materiale sau capital contribuie material sau în alt mod (aport subscris).

Fondator. Prin acest concept se înțelege acel asociat care, singur ori împreuna cu alții, în cazul societăților pe acțiuni, ori în comandită pe acțiuni, îndeplinește activitățile prevăzute de lege, având față de terți și societatea comercială răspundere solidară, împreuna cu administratorii, din momentul constituirii societății,

Administrator. Conceptul definește acel asocial – numit de adunarea constitutivă a societății pe acțiuni, ori prin contractul de societate în nume colectiv, în comandită simplă, sau desemnat de adunarea asociaților în societatea cu răspundere limitată – care, indiferent de forma de organizare a societății, îndeplinește atribuțiile specifice în condițiile prevăzute de lege.

Cenzor. Este persoana care, indiferent de forma de organizare a societății, are obligația să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă bilanțul și contul de profit și de pierderi sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt regulat ținute și dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut potrivit regulilor pentru întocmirea bilanțului. Acesta are obligația de a prezenta raport în cadrul adunării generale a asociaților cu privire la aspectele de mai sus, prezentând, totodată, propuneri referitoare la bilanț și repartizarea beneficiilor.

Director general ori director. Este președinte al comitetului de direcție, pe care îl conduce. Comitetul de direcție îndeplinește acele atribuții ce îi sunt desemnate de consiliul de administrație, acest consiliu fiind alcătuit din totalitatea administratorilor.

Expert. Expertul la care se referă textul este expertul contabil, atestat potrivit prevederilor legii în materie privind expertiza contabilă și expertiza tehnică. În legea societăților comerciale sunt enunțate cazurile în care persoane ce au această calitate nu pot fi numite experți în situațiile litigioase, datorită legăturilor de rudenie pe care le au cu cei care au constituit aporturi ori cu fondatorii societății, sau datorită intereselor materiale pe care le poartă față de societatea comercială.

Lichidatori. Dizolvarea (lichidarea) unei societăți comerciale are loc în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Din momentul dizolvării, administrator pierd dreptul de a mai întreprinde noi operații, efectuarea acestora – pană la epuizarea procedurii de lichidare revenind lichidatorilor.

Așadar, lichidatorii sunt persoane care succed administratorii societății dizolvate, preluându-le și exercitându-le atribuțiile. Numirea lichidatorilor poate fi voluntară – prin acordul asociaților ori al adunării generale – sau judiciară – prin sentința instanței judecătorești pronunțată după ascultarea asociaților și administratorilor societății supuse procedurii de lichidare.

Noțiunea de acțiuni. În societatea pe acțiuni, capitalul este reprezentat prin acțiuni emise de societate. Acțiunile pot fi nominative sau la purtător, sunt de egală valoare și acordă posesorilor drepturi egale.

Bilanțul sau situația economică privind societatea comercială se referă la tabloul contabil al activului și pasivului unei societăți comerciale. Se încheie, obligatoriu, la finele fiecărui exercițiu financiar (anual), precum și de către fiecare societate comercială implicate în absorbție sau contopire (fuziune,, ori în lichidare.

Dividend. Dividendul reprezintă partea din beneficiul societății comerciale care revine fiecărui asociat în raport cu cota de participare la capitalul social.

Garanție. Conceptul are în vedere o anumită sumă de bani ori altă valoare materială – la nivelul stabilit în contractul de societate, în statut, ori de câtre adunarea generale a acționarilor – pe care administratorul are obligația să o depună anterior intrării în funcție.

Prospect. Este un înscris pe care fondatorii viitoarei societal comerciale, ori acționarii care oferă spre vânzare acțiunile lor pe cale de publicitate, au îndatorirea de a-1 elabora (art. 10, alin. 1 și art. 70, alin. 1). Din punct de vedere juridic, prospectul este „o invitație adresată publicului”, „o ofertă unilaterale de a contracta, adresată unor destinatari deocamdată neidentificați”.

Aport. Prin acest concept se înțelege valoarea cu care un asociat contribuie la formarea capitalului social. Obiect al aportului subscris de asociat poate fi orice valoare materială-numerar, lucruri corporale, drepturi de proprietate industrială, creanțe etc.

Totodată trebuie știut că obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 este complex. Distingem, în alcătuirea acestuia, relațiile sociale privind activitățile economice desfășurate de societățile comerciale, relații a căror formare și dezvoltare se impun a fi puse sub protecția penală. De asemenea, sunt de observat relațiile sociale privind dreptul cetățeanului de a-și manifesta libera inițiativă în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale, drept exercitat prin intermediul formelor asociative cu caracter economic, neomițându-se că efectele benefice ale activității acestor persoane juridice de drept privat răspund, într-un plan secund, și interesului public.

Este inclus obiectului juridic și ansamblul de relații sociale, întemeiate pe onestitate, ce se formează, în procesul lucrativ, pe de o parte între indivizii asociați într-un tip de societate comerciala, iar pe de altă parte între acea societate și ceilalți parteneri sociali, relații ce sunt ocrotite – prin sancțiunea penală – împotriva oricăror acțiuni malversative.

La majoritatea ipostazelor normative prin care se realizează infracțiunile analizate obiectul material este absent. Cu toate acestea, unele din infracțiuni și doar în ce privește parte dintre modalitățile lor normative au obiect material, ca de: prospecte, situații financiare și economice cu conținutul mistificat ori falsificat; acțiuni și obligațiuni ilicite, emise fără respectarea dispozițiilor legale; sumele de bani împrumutate – într-un sens sau altul – contrar condițiilor legale etc.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) infracțiunilor prevăzute de lege este cu unele excepții, circumstanțiat în fiecare text incriminator. Este, astfel, subiect activ, „administratorul”, „directorul”, „fondatorul”, „asociatul”, “cenzorul”, “funcționarul societății”, “expertul”, “lichidatorul”.

Infracțiunile sunt susceptibile de săvârșire în toate formele de participație – coautorat, instigare, complicitate. Cu excepția coautoratului, la celelalte forme de participare nu se mai cere însă ca făptuitorul să aibă o anume calitate.

Elementul material al infracțiunii se exprimă, la majoritatea modalităților normative, prin acțiuni, de exemplu:

prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date;

prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situație financiară inexacte sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale;

se răspândesc știri false sau se întrebuințează alte mijloace frauduloase; folosesc bunurile sau creditul societății; dobândesc acțiuni ale societății în contul acesteia;

Sunt însă și modalități normative ale unor infracțiuni care se săvârșesc prin inacțiuni.

Urmarea imediată constă – la toate infracțiunile – în crearea unei stări de pericol pentru normala desfășurare a activității economice de către societatea comercială implicate ori alte societăți, a relațiilor sociale din interiorul și exteriorul societății comerciale. Deci faptele incriminate prin Legea nr. 31/1990 constituie infracțiuni de pericol și nu infracțiuni de rezultat.

În numeroase cazuri apar, instantaneu ori în timp, și urmări păgubitoare pentru societatea comercială, pentru asociați ori pentru terțe persoane fizice sau juridice, dar textele nu condiționează realizarea (consumarea) infracțiunilor de aceste rezultate, ci de simpla producere a stării de pericol pentru valorile sociale ocrotite penal.

Infracțiunile din grupajul cuprins în Titlul VIII al legii se săvârșesc, fără excepție, cu intenție, în ambele forme ale acesteia – directe și indirecte. Forma de vinovăție se desprinde cu ușurință din analiza textelor, operațiune înlesnită de legiuitor care, la unele enunțuri chiar a utilizat expresia „cu rea-credință”. Prin urmare, autorii faptelor au reprezentarea clară a consecințelor ce decurg din acțiunile – inacțiunile lor și urmăresc sau acceptă producerea acestora. Textele examinate nu pretind, pentru realizarea infracțiunilor, existența unui anumit scop ori mobil.

Infracțiunea de abuz în serviciu, reținută în sarcina inculpaților, are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că fapta va fi încadrată ca atare numai dacă nu cade sub incidența altor dispoziții din Codul penal sau din legi speciale. În speță, ocupând funcții în cadrul a două societăți comerciale, prin utilizarea materialelor societății, a sculelor, utilajelor și chiar a muncitorilor în folosul lor și al societății comerciale care le aparținea, inculpații au realizat latura obiectivă a unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 (este incriminată fapta administratorului sau directorului care, cu rea-credință, folosesc bunurile sau creditul societății într-un scop contrar acesteia sau în folosul lor propriu, ori direct sau indirect). În consecință ei au comis infracțiunea prevăzută în textul sus-menționat, iar nu aceea de abuz în serviciu – săvârșire în forma imperfectă a tentativei. Cu toate acestea, nici unul dintre textele din lege nu prevede sancționarea tentativei.

Consumarea infracțiunii survine în momentul apariției consecințelor (care este starea de pericol), adică în momentul când autorul „a răspândit știri false”, „a emis obligațiuni” etc. sau (prin inacțiuni), când „nu a convocat adunarea generală”, „nu a arătat că societatea este în lichidare” etc.

O parte din faptele penale prevăzute de lege pot fi săvârșite și în forma infracțiunii continuate154 (de exemplu, emiterea de acțiuni, în mod repetat, la diferite intervale de timp, fără respectarea dispozițiilor legale, dar în realizarea aceleiași hotărâri); după cum este posibilă și săvârșirea lor sub forma concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 din Codul penal (comiterea a doua sau mai multe fapte din cele incriminate prin lege).

§5.3 Cercetarea infracțiunilor de contrabandă

Efectuarea cercetărilor penale la infracțiunile de frontieră necesită din partea organelor de cercetare penală o pregătire temeinică din punct de vedere teoretic (juridic) și practic, pentru aplicarea corectă a legilor statului de drept.

Competența ofițerilor poliției de frontieră este stipulată în Codul de procedură penală, care prevede la art. 208 alin. 1, lit. a, faptul ca „ofițerii polițiști de frontieră, precum și ofițerii anume desemnați din Ministerul de Interne efectuează cercetarea penală pentru infracțiunile de frontieră”. Această competență a fost extinsă prin Legea frontierei de stat care în art. 18 prevede: „Personalul Poliției de Frontieră Română, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu poate să rețină, în condițiile legii – în zona de frontieră, apele de frontieră și Delta Dunării, apele interioare ale Dunării, apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă – persoanele care au săvârșit alte fapte penale sau contravenționale decât cele prevăzute la art. 14 lit. d și art. 15 lit. c și d, predându-le de îndată, organelor competente, împreuna cu obiectele reținute, mijloacele materiale de probă și lucrările efectuate”.

Prin urmare, organele de cercetare penală speciale ale poliției de frontieră sunt abilitate să întocmească actele premergătoare începerii urmăririi penale, în cazul constatării infracțiunilor produse la. art. 65-68 din Legea 56/1992 privind frontiera de stat a României, precum și al celor săvârșite conform art. 175, 176, 179 din Legea 141/1997 privind Codul vamal al României.

Competențele oferite prin cele două legi impun din partea ofițerilor poliției de frontieră, în general, și a organelor de cercetare penală speciale, în special, necesitatea cunoașterii legilor, aplicarea lor corectă la situația concretă, deoarece sunt abilitați să întocmească dosare pentru trimiterea în judecată a tuturor persoanelor care săvârșesc infracțiuni de frontieră.

În cazul infracțiunilor de frontieră, ofițerii polițiști de frontieră, ca organe de cercetare penală speciale, pentru administrarea probelor trebuie să cerceteze cu atenție infractorii, locul faptei (trecerii frauduloase) și împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea. Pentru instrumentarea corectă și oportună a cauzelor organele de cercetare penală speciale ale poliției de frontieră trebuie să dovedească răbdare, perseverentă, tact și spirit de observație.

Este deosebit de importantă, în cercetarea cauzelor, respectarea principiului prezumției de nevinovăție ce impune acordarea atenției asupra:

probele în acuzare – acelea prin care se face dovada vinovăției infractorului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăției acestuia;

probele în apărare – cele care dovedesc nevinovăția acuzatului sau o vină mai redusă, în scopul stabilirii contribuției fiecărui participant la săvârșirea faptei și determinarea circumstanțelor agravante sau atenuante. Formarea convingerii cu privire la vinovăția sau nevinovăția celui în cauză și stabilirea valorii fiecărei probe se face pe baza analizei obiective și imparțiale a întregului probator al infracțiunii.

Organele de cercetare penală speciale, prin acțiunile lor, au ca scop să constate operativ și complet infracțiunile produse, pentru ca persoanele vinovate să poată răspunde potrivit vinovăției fiecăruia, iar lucrările întocmite pentru probarea faptelor săvârșite să întrunească condițiile legii.

Organele de cercetare penală speciale ale poliției de frontieră au datoria de a stabili împrejurările în care fapta a fost săvârșită (strângând probe atât în apărare, cat și în acuzare) și răspunderea penală a învinuitului. Ele trebuie să pornească în actul de urmărire penală de la principiul de drept, potrivit căruia până la stabilirea vinovăției cuiva, acesta este considerat nevi-novat Dacă certitudinea ofițerului cu cercetarea penală asupra vinovăției inculpatului nu se manifesta, prezumția de nevinovăție este susținută de principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea făptuitorului.

Aceste principii impun ofițerilor desemnați ca organ de cercetare penală specială să respecte unele reguli procedurale și, în special, garantarea drepturilor omului. De asemenea, trebuie respectată libertatea persoanei, astfel încât nici o persoană nu poate fi anchetata, reținută, arestată decât în condițiile prevăzute de lege. Garantarea libertății persoanei impune organelor de cercetare penală speciale următoarele obligații:

□ să facă un referat cu propuneri motivate în termenul stabilit de lege (24 ore), atunci când se impune arestarea preventive a învinuitului. In acest caz, ofițerul desemnat ca organ de cercetare penală propune procurorului care supraveghează cazul necesitatea arestării preventive de până la 5 zile. Dacă s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului, trebuie ca în termen de 24 ore să-i aducă aceasta la cunoștință direct sau printr-un membru din familia acestuia, ori o altă persoană desemnată de învinuit când nu este găsit la domiciliu. Concomitent cu aceasta obligație, trebuie să-i asigure asistență juridică, dacă învinuitul nu are apărător ales;

□ să prezinte procurorului în 24 de ore cererile învinuitului împotriva măsurilor luate cu privire la persoana sa;

□ să pună de îndată în libertate învinuitul dacă a fost revocată măsura arestării preventive și în cazul expirării termenului de reținere (24 ore), organul de cercetare penală special dispune eliberarea persoanei reținute prin ordonanța de punere în libertate;

□ să aducă la cunoștința procurorului motivele care determină revocarea eliberării provizorii și să asigure luarea măsurilor de ocrotire a persoanelor rămase fără asistență, ce se aflau în grija celor reținuți sau arestați preventiv;

□ să aducă la cunoștința învinuitului, faptul că a fost prelungit termenul de arestare preventivă. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanța de judecată în caz de necesitate și numai cu motive bine întemeiate. O altă îndatorire ce cuprinde o serie de obligații din partea ofițerilor desemnați ca organe de cercetare penală specială o reprezintă garantarea dreptului la apărare, realizată prin:

□ aducerea la cunoștința persoanei despre fapta ce i se reține în sarcină, încadrarea juridică a acesteia și asigurarea posibilităților pentru pregătirea și exercitarea apărării; a aducerea la cunoștința persoanei, înainte de luarea primei declarații, că are dreptul să fie asistat de apărător și să consemneze acest fapt în scris;

□ asigurarea prezenței apărătorului la ascultarea inculpatului și prezentarea materialului, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie;

□ să aducă la cunoștința apărătorului, în toate cazurile, despre actul de urmărire penală ce urmează a fi efectuat (data, ora);

□ să înscrie, în toate actele încheiate, mențiunea privind prezența apărătorului la efectuarea actului de urmărire penală;

□ să asigure menținerea unei relații permanente a apărătorului cu inculpatul arestat sau înaintarea propunerii (motivate temeinic) procurorului de a interzice contactul între apărător și inculpatul arestat (dacă există motive de ordin tactic care impun o asemenea măsură);

□ să asigure toate posibilitățile apărătorului de a prezenta plângeri, în situația în care cererile sale nu au fost luate în considerate; ca să administreze probe în apărarea învinuitului sau inculpatului.

O altă îndatorire cu caracter general este aceea că, în toate cazurile, polițiștii de frontieră au obligația de a se comporta civilizat, de a respecta demnitatea persoanelor reținute și cercetate. Acest lucru privește în exclusivitate drepturile omului și se referă la totalitatea misiunilor pe care le executa polițiștii de frontieră pentru asigurarea, menținerea și restabilirea ordinii publice la frontiera de stat.

Constatarea este o activitate de bază în vederea declanșării cercetării penale la orice infracțiune de frontieră.

Instituția Poliției de Frontieră Române are bine cunoscut rolul și locul în cadrul forțelor de ordine publică ale Ministerului de Interne la granițele statului român. Prin competențele legale conferite de legislația internă și o parte din cea externă (aplicarea unor prevederi de drept internațional public, din tratatele, convențiile, acordurile și protocoalele de frontieră încheiate de România cu statele vecine sau a unor convenții internaționale cu privire la combaterea fenomenului infracțional transfrontalier unde suntem parte semnatară), polițiștii de frontieră au misiunea sacră de a menține inviolabilitatea frontierei de stat și realizarea bunei vecinătăți cu statele limitrofe. În funcție de această misiune, instituția poliției de frontieră este organizată pe formațiuni teritoriale locale cu responsabilități într-o fâșie lată de 20 km de la linia de frontieră, spre interior.

Acest cordon strategic circular este supus, conform legii frontierei de stat, unui regim juridic ce reglementează activitățile desfășurate de populația locală, cei în tranzit sau străini, în zona de graniță, pe care le-am analizat anterior. în acest spațiu delimitat exact de lege și împărțit de particularitățile reliefului pe direcții, sectoare și detașamente de frontieră, polițiștii de frontieră își execută misiunea de pază, supraveghere și control la fruntariile tării. În vederea executării misiunii de ordine publică la frontieră, toate formațiunile teritoriale de frontieră au sectoare de pază cu responsabilități în ceea ce privește organizarea, planificarea, executarea și controlul serviciului de pază, supraveghere și control de către elementele de frontieră formate din ofițeri, subofițeri, maiștri militari și militari angajați pe bază de contract. Toți acești militari profesioniști, pe timpul serviciului de pază și supraveghere cu misiuni specifice de observare, cercetare, verificare, control au și misi-unea de a constata săvârșirea sau încercarea de producere a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat, a infracțiunii de organizare, racolare, îndrumare și călăuzire a unei persoane, doua sau mai multe persoane ori a urmări obținerea de bani sau alte foloase în scopul trecerii frauduloase și infracțiunea de contrabandă la granița. Infracțiunile de frontieră, au fiecare particularitățile lor, ceea ce impune o pregătire solidă din partea ofițerilor poliției de frontieră învestiți cu cercetarea penală a acestora.

Constatarea, în înțelesul Dicționarului explicativ al limbii române, reprezintă „acțiunea de a stabili existența unui fapt, a unui adevăr, iar în cazul nostru, acțiunea de a stabili daca fapta produsă este sau nu infracțiune. Plecând de la un exemplu general, că un element de frontieră a descoperit în apropierea graniței un grup de 3 cetățeni români (cu domicilii diferite pe buletinele de identitate, având bagaje și se îndreptau spre interiorul țării) care nu și-au motivat temeinic existența în acel loc, scopul deplasării și destinația următoare, se va trece la procedura de constatare a faptei acestora.

Constatarea faptei începe cu elementul de frontieră care a descoperit (urmărit și reținut – după caz) făptuitorii la graniță, în următoarea procedură:

□ aplică tactica poliției de frontieră pentru stabilirea identității persoanelor, astfel: se interpune între frontieră și grupul de persoane, luând măsuri de siguranță, în caz că sunt atacați sau că aceștia vor să fugă; se legitimează prin formula de politețe și respect, după care solicită și verifică actele de identitate. Legitimarea se face cu prudență, la o distanță corespunzătoare (2-3 pași) față de persoanele ce se legitimează, supraveghind permanent împrejurimile, examinând cu atenție documentele de identitate și persoanele suspecte;

□ stabilește posibila existență a faptei periculoase printr-o scurtă evaluare a vechimii urmelor pe fâșia de control, cu caracteristicile persoanelor suspecte;

□ pune întrebări cu privire la existente suspecților în acel loc, itinerarul parcurs și destinația următoare. Indiferent de răspunsul acestora, elementul de frontieră se clarifică cu privire la existența unei posibile infracțiuni și nu contravenții;

□ imobilizează persoanele suspecte prin alegerea unor mijloace și procedee, cu discernământ, dar aplicate cu fermitate, pentru a curma acțiunile de atac sau fugă de la locul descoperirii;

□ raportează prin radiotelefon situația creată pe timpul misiunii lor și solicita intervenția escortei (element de frontieră format din 4-8 militari profesioniști conduși de un ofițer sau subofițer – după caz);

□ până la sosirea escortei, elementul de frontieră format din 2-3 militari din care unul este șef, organizează paza suspecților, iar prin tehnica cunoscută, conservă urmele de pe fâșia de control, stabilește sensul trecerii, numărul pârtiilor de urmă, felul trecerii, jalonează locul infracțiunii și cercetează împrejurimile locului, în vederea descoperirii altor suspecți sau indicii.

Evident este faptul că, prin exemplul ales, această procedură durează între 5-10 minute, dar sunt cazuri, oferite de practică, când făptuitorii sunt reținuți după organizarea unor acțiuni tactice cu forțe importante ca număr și dotare sau cazuri când aceștia ripostează cu foc de armă, pun în pericol viata și integritatea altor persoane sau sunt organizați în bande bine dotate auto și telefonie, ce impun polițiștilor de frontieră să apeleze la o bună cooperare cu alte forțe de ordine publică sau cu populația din sectorul de responsabilitate. În asemenea cazuri, procedura durează, deoarece și administrarea probelor cere timp, discernământ și un înalt profesionalism.

Revenind la situația creată polițiștilor de frontieră, de constatare în prima fază, derulăm activitatea de cercetare la fata locului a faptei de către ofițerul polițist de frontieră. După primirea raportului privind descoperirea făptuitorilor, ofițerul desemnat sau seful detașamentului se deplasează împreuna cu escorta la locul producerii faptei. Primește raportul de la șeful elementului de frontieră, care îl informează despre: ora descoperirii suspecților, numărul și numele acestora, urmele și indiciile descoperite pe fâșia de control și sensul trecerii acestora. Din acest moment începe procedura de cercetare la fața locului desfășurată de orice ofițer polițist de frontieră, ce constă în întocmirea unor acte de constatare și desfășurare a unor activități, cum ar fi:

efectuează percheziția corporală sumară în baza art. 100 C. pr. pen. pentru controlul sumar al îmbrăcămintei și corpului persoanei prin palpare, respectând o serie de reguli tactice. Verifică lucrurile găsite în bagajele suspecților, ridicând înscrisurile, corpurile delicte, obiectele, materialele, produsele sau substanțele care ar putea fi folosite la atacarea militarilor ori a altor persoane, la sinucidere sau la facilitarea evadării;

studiază urmele și indiciile imprimate pe fâșia de control;

studiază cu atenție itinerarul parcurs de făptuitori de la fâșia de control până la locul descoperirii și reținerii de către elementele de frontieră;

execută fotografierea sau filmarea video a itinerarului parcurs de făptuitori și a urmelor imprimate pe fășia de control sau în alte locuri;

pe o coală întocmește schița cu locul prinderii făptuitorilor;

încheie procesul-verbal de cercetare la fata locului, conform prevederilor art. 131 C. pr. pen.;

comunică suspecților ca vor fi conduși la sediul formațiunii teritoriale locale pentru continuarea cercetărilor (aceasta reprezintă un moment psihologic foarte important), deplasându-se pe jos sau cu autoturismul. Transportarea trebuie să respecte anumite reguli tactice pentru a-i împiedica pe cei conduși (transportați) să fugă. Dacă se opun transportării, făptuitorii se imobilizează prin încătușare (măsură de prevenire și siguranță);

organizează și ordonă transportarea făptuitorilor la formațiunea de frontieră locală pentru continuarea cercetărilor penale. Prin intermediul escortei, ia măsuri de pază a acestora și ordonă elementelor de frontieră să-și continue misiunea.

După sosirea la sediul formațiunii teritoriale de frontieră, făptuitorii sunt conduși în camera destinată continuării și efectuării cercetării penale.

La sediul detașamentului de frontieră, ofițerul desemnat continuă procedura de cercetare, astfel:

□ efectuează percheziția corporală amănunțită, ajutat de alți militari sau de persoane de același sex, acolo unde situația impune;

□ ia declarații de la martorii care au văzut suspecții în momentul trecerii frauduloase a frontierei de stat, conform art. 86 C.pr. pen.; ia declarație de la fiecare făptuitor, conform art. 73 C. pr. pen.;

□ întocmește dovada de predare-primire a înscrisurilor și obiectelor ridicate de la făptuitori (activitate ce s-a desfășurat la locul faptei și la sediul detașamentului în prezența făptuitorilor și a martorilor asistenți), conform art. 97 C. pr. pen.;

□ după terminarea acestor acte de constatare, care intra în sarcina oricărui ofițer polițist de frontieră, sarcină conferită de art. 208 C. pr. pen., ordonă măsuri concrete de pază a făptuitorilor pe timpul cât aceștia rămân în sediul detașamentului până la venirea organului special de cercetare penală de la sectorul de frontieră;

□ la prezentarea organului de cercetare penală special, în cadrul detașamentului de frontieră, raportează pe scurt desfășurarea faptei produsă de făptuitori și pune la dispoziție cele șase acte de constatare (Procesul-verbal de cercetare la fata locului, Schița cu locul prinderii făptuitorilor, Dovada de reținere a înscrisurilor și obiectelor, Declarația făptuitorului, Declarația martorilor, Proces-verbal de percheziție).

La nevoie, se mai pot anexa și alte documente justificative care probează fapta periculoasă, cum ar fi: înscrisurile sau fotografiile.

CONCLUZII

Așa cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării de față, cercetarea infracțiunilor din domeniul economic trebuie să se desfășoare după un anumit plan, pentru a descoperi elementele acestor infracțiuni, atât ca țel de săvârșire cât și ca element de repetare al faptelor cu intenția de a înșela.

Cu ocazia cercetării acestor infracțiuni va trebui să se stabilească:

cine a săvârșit infracțiunea și cu ajutorul cui;

ce formă a avut infracțiunea;

care a fost prejudiciul material cauzat economiei naționale și intereselor cetățenilor;

ce profit material s-a realizat;

dacă infracțiunea a avut menirea să acopere anumite lipsuri existente, sau a fost săvârșita cu scopul de a crea plusuri ce puteau fi însușite ulterior;

care sunt cauzele care generează și favorizează săvârșirea acestui tip de infracțiuni;

care este modul de viață al infractorului etc.

Printre activitățile ce trebuie întreprinse în cercetarea acestor infracțiuni, pe lângă organizarea surprinderii în flagrant delict a săvârșirii lor, sunt: percheziția corporală și domiciliară, ascultarea martorilor, ascultarea învinuiților și expertizele criminalistice (expertiza documentelor, expertiza scrisului, expertiza semnăturii, expertize fizico-chimice, expertize merceologice etc.)

Imediat după descoperirea infracțiunii este necesar să se organizeze o percheziție domiciliară, pentru a descoperi eventualele mărfuri ascunse, diferite înscrisuri care pot demasca întreaga rețea a infracțiunii, modul de viață al învinuitului.

Între obiectele găsite prin percheziție pot fi:

cecuri falsificate, cerneluri și alte asemenea;

bonuri de marcaj folosite sau nu;

liste de prețuri falsificate, listă de monetar;

mărfuri asemănătoare cu acelea la care învinuitul are acces (ulei, zahăr, făină, ouă, mezeluri, băuturi alcoolice, stofe, mătăsuri etc., toate în cantități mai mari decât necesitățile unei gospodării);

valori: bani, librete, obligațiuni, valută etc.;

instrumente ce au putut fi folosite la falsificarea mărfurilor (seringi medicinale, aparate de marcat etichete, greutăți de măsurat falsificate etc.).

Ascultarea martorilor se face atât imediat, când s-a constatat săvârșirea infracțiunii, cât și pe parcurs, dacă este necesar.

Sunt ascultați ca martori: cumpărătorii sau consumatorii, responsabilul unității, ospătarii, vânzătorii care lucrează împreună cu învinuitul sau orice alte persoane care au fost de față și au asistat la descoperirea infracțiunii sau cunosc activitatea învinuitului. Mai sunt ascultați ca martori: revizorii contabili și membrii inspecției comerciale de stat, vecinii de locuință ai învinuitului, foști colegi de serviciu cu învinuitul la alte întreprinderi.

Ascultarea martorilor asistenți ai cercetării se va referi la felul cum s-au ridicat probele și cum s-a stabilit săvârșirea infracțiunii. Ascultarea cumpărătorilor sau a consumatorilor se va referi la marfa cumpărată, la aprecierea calității și a cantității ei, prețul achitat, de cine a fost servit și dacă a constatat și în alte ocazii asemenea abateri. Ascultarea vecinilor din cartier se referă la modul de viată al învinuitului, cumpărăturile zilnice sau investițiile mari (dacă depășesc veniturile sale sau nu), cine îl frecventează, dacă se fac petreceri numeroase etc.

Învinuitul va fi întrebat despre ce are de relatat în legătură cu infracțiunea pe care a săvârșit-o, ce condiții l-au favorizat, în ce relații este cu ceilalți salariați ai unității, în ce forma valorifică plusurile rezultate din înșelare și pe cine a avut complici în unitatea respectivă.

Având în vedere toate acestea reiese, astfel, complexitatea si, în același timp, diversitatea de operațiuni care trebuie întreprinse pentru ca cercetarea unei infracțiuni, în general, și a infracțiunilor în domeniul economic, în special, să se desfășoare în condiții optime, și să ducă, în final, la prinderea infractorilor…

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

George Antoniu, Marin Popa, Ștefan Danes, „Codul penal pe înțelesul tuturor”, București, 1976.

Minai Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, București, 2001.

Vasile Berchesan, Ion N. Dumitrașcu, „Probele și mijloacele de probă”, Editura Ministerului de Interne, București, 1994.

Vasile Bercheșan, „Cercetarea penală (Criminalistica – teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală”, Editura ICAR, București, 2002.

Valeriu Bogdănescu, ș.a. „Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992)”, Ed. Orizonturi, București, 1995.

Coca-Cozma Maria, „Infracțiuni economice prevăzute în Codul penal”, Editura Științifică, București, 1974.

Ștefan Daneș, „Repertoriu de practică judiciară în materie penală”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1989.

Gheorghe Diaconescu, „Infracțiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print, București, 1997.

V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, „Drept penal, partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1997.

V. Dobrinoiu, N. Conea, „Drept penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Vintilă Dongoroz, „Curs de procedura penală”, ediția a II-a, București, 1942.

Vintilă Dongoroz ș. a. „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Editura Academiei, București, 1974.

V. Dongoroz ș.a., „Explicații ale Codului de procedura penală român”, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1975.

Gh. Nistoreanu, AI. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, „Drept penal – partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1999.

Gh. Nistoreanu, I. Pascu, V. Dobrinoiu, I. Molnar, A. Boroi, V. Lazăr, „Drept penal – curs selectiv pentru examenul de licență”, Editura Europa Nova, București, 2001.

Emilian Stancu, „Criminalistica”, vol. I, Editura Actami, București, 1999.

Emilian Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Editura Universul Juridic, București, 2002.

Ion Argeșeanu, „Criminalistica și medicina legală în slujba justiției”, vol. I,. Editura Lumina Lex, 1996.

Tudor Amza, „Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politica criminologică”, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Tonea, „Dreptul frontierei de stat”, Editura Ministerului de Interne, București, 1999.

Gheorghe Diaconescu „Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale, (1) Editura Sirius, București, 1994

F. Hodor-Popescu, „Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990”, comentariu în Revista „Pro Lege” nr. 1/1994

V. Pasca „Considerații cu privire la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990”, în Revista Dreptul nr. 1/1992

Octavian Căpățână, „Concurență neloială”, Editura Lumina Lex, București, 1996

Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, „Expertizele – mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, București, 2000.

A. Frățilă, Gh. Pășescu, „Expertiza criminalistică a semnăturii”, Editura Național, București, 1997.

S. A. Golunski, „Criminalistică”, Editura Științifică, București, 1961.

Lucian lonescu, „Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973.

Ion Mircea, „Criminalistică”, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Ion Neagu, „Drept procesual penal. Trata”, Editura Global Lex, București, 2002.

Francise Deak, Stanciu D. Cărpenaru, „Contracte civile și comerciale”, Editura Lumina Lex, București, 1993

V. Pătulea, C. Turianu, „Elemente de drept comercial”, Editura Șansa SRL, București, 1993

Dumitru Sandu, „Falsul în acte”, Editura Deva, Cluj-Napoca, 1977.

Dumitru Sandu, „Falsul în acte. Descoperire și combatere prin mijloace criminalistice”, Editura Lumina Lex, București, 1994.

Florin Sandu, „Contrabanda. Componentă a crimei organizate”, Editura Național, București, 1997.

Florin Sandu, „Contrabanda și albirea banilor”, Editura Trei, București, 1999.

Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe-Iulian Ioniță, „Criminologie”, Editura Sylvi, București, 2001.

Camil Suciu, „Criminalistică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Augustin Ungureanu, „Infracțiuni referitoare la constituirea, funcționarea, fuziunea și lichidarea societăților comerciale” (I), în Revista de Drept comercial nr. 4/1995, Editura Lumina Lex, București, 1995

Acte normative:

Codul penal și Codul de procedură penală

Codul comercial

Codul civil și Codul de procedură civilă

Codul fiscal și Codul de procedură fiscală

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale

Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției

Legea nr. 441/ 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, și a Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, republicată

Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată în 1994 prin Legea nr. 83;

Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată în 1994 prin Legea nr. 83;

Legea nr.178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație;

Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată ulterior prin Legea nr. 136/2000;

Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, modificată și completată ulterior;

Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, abrogate ulterior;

Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine,modificată și completată prin Legea nr. 57/1993 si O.G. nr.70/1994.

Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale, abrogată de O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale cu modificările ulterioare.

Legea contabilității nr. 82/1991 cu modificările aduse de O.G. nr. 70/2004 și Legea 420/2004, aplicabile de la data de 01.01.2005;

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările operate prin Ordonanța de Urgență nr. 138 din 29 decembrie 2004 și Ordonanța de Urgență nr. 83/2004.

Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice, pe baza liberei inițiative, cu modificările și completările ulterioare;