.libertatile Fundamentale din Uniunea Europeana
Introducere
Delimitări terminologice.
Piața unică reprezintă elementul central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene și una din principalele realizări ale Comunității Europene. Scopul său principal este de a stimula concurența la nivelul piețelor naționale, accelerând creșterea economică europeană, îmbunătățind astfel gradul de competitivitate și nivelul de viață în spațiul comunitar.
Înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de realizare a obiectivelor comunitare, care constau în:
– dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activității economice în cadrul Comunității;
– creșterea durabilă și neinflaționistă care să respecte în același timp și normele de protecție a mediului .
– realizarea unui grad înalt de competitivitate și convergență a performanțelor economice;
– atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială;
– realizarea unui nivel de trai mai bun și o calitate ridicată a vieții;
– promovarea solidarității între statele membre;
– realizarea egalității între bărbați și femei .
Prin Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene încheiat la Roma în 1957 s-au pus bazele unei piețe comune în cadrul căreia urma să fie eliminate barierele comerciale existente între statele membre, în scopul creșterii prosperității economice și al constituirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.
Mijloacele concrete de realizare a obiectivelor comunitare, așa cum rezultă din prevederile Tratatului, sunt:
– instituirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare;
– punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în art. 3 și 4 dinTratat.
Realizarea unei piețe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piață comună și ajungând în prezent la piață internet. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internet nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare, având la bază noțiunea de integrare.
Piața comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri și servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale (constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal comun), eliminarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Realizarea pieței comune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
Conceptul de piață comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispozițiile Tratatului. Noțiunea de "piață comună", pe care s-a bazat inițial strategia de integrare a activităților economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune în domeniul economic, cuprinzând în același timp și stabilirea liniilor politice directoare, precum și a modalităților de aplicare a acestor obiective. În acest sens, noțiunea de "piață comună" dobândește implicații juridice (care presupun adoptarea unor reglementări imperative pentru buna funcționare a pieței) și politice (care presupun fie stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea altor politici între statele membre și Comunitate). Din această perspectivă, realizarea pieței comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga și o integrare politico-juridică.
În încercările de definire a acestui concept, în literatura de specialitate au fost propuse criterii statice și dinamice.
În sens restrâns, pe baza unor criterii statice, piața comună reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe baza unor principii de concurență reală, presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state.
În sens larg, având în vedere criteriile dinamice, piața comună ar putea fi definită ca o piață unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere și să vândă, să furnizeze și să obțină servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având, în vedere condițiile economice cele mai favorabile (ceea ce ar echivala cu o piață internă unică și unitară dintr-un stat considerat individual).
Piața comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziție ce urma să expire la 31 decembrie 1969 .
Până la expirarea perioadei de tranziție doar o parte a măsurilor stabilite pentru realizarea pieței comune au fost finalizate, acestea fiind:
-uniunea vamală propriu-zisă – finalizată la 1 iulie 1968;
– eliminarea cotelor vamale;
– libera circulație a lucrătorilor, în unele condiții
– armonizarea sistemului de taxe prin introducerea generală a TVA-ului în 1970,
Celelalte obiective care vizau realizarea pieței comune nu au fost însă finalizate până la sfârșitul perioadei de tranziție stabilite în acest scop.
Barierele comerciale indicau menținerea frontierelor fie de natură fizica (controlul bunurilor și persoanelor la frontierele interne), fie de natură tehnică (un ansamblu de reguli procedurale naționale aplicabile), fie legate de sistemul de taxare (menținerea taxelor indirecte la cote diferite, ceea ce determina formalități costisitoare de trecere a frontierelor).
Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de mici în raport de obiectivele comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să utilizeze o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică și a propus realizarea unei ,,piețe interne".
Piața internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.
Noțiunea de piață internă a fost calificată prin dispozițiile art. 7A par. 2 din Tratatul C.E., conform cărora, piața internă comportă un spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor Tratatului.
Ideea de piață internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985 Consiliul European a fixat că dată pentru finalizarea acesteia sfârșitul anului 1992 și a solicitat Comisiei Europene să pregătească un program și un calendar al implementării pieței interne.
În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care a fost aprobată de Consiliul European în iunie 1985 și conținea 300 măsuri legislative grupate pe trei obiective principale:
– eliminarea frontierelor fizice;
– eliminarea frontierelor tehnice;
– eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.
Trecerea de la conceptul ,,piață comună" menționată în tratatele inițiate, la conceptul ,,piață internă" a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond, presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.
Actul Unic European – semnat în 1986 și intrat în vigoare în 1987 – a incorporat conceptul de piață internă în Tratat și a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992.
În plus, prin Actul Unic European s-a stabilit și un mecanism eficient de decizie, prin introducerea în Consiliu a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, pentru majoritatea aspectelor legate de realizarea pieței interne, creându-se astfel un ansamblu de facilități în sprijinul realizării pieței interne.
Până la sfârșitul anului 1992 au fost adoptate 90% din proiectele legislative menționate în Cartea Albă din 1985, în special datorită aplicării procedurii votului cu majoritate calificată.
Astfel, a fost liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor, s-au înregistrat progrese în privința libertății de stabilire și prestării de servicii.
Însă procesul de finalizare a Pieței Interne a cunoscut și eșecuri, cum ar fi :
– nu au fost adoptate propunerile legislative venite în completarea Cărții Albe și apreciate ca fiind necesare pentru finalizarea pieței interne;
– majoritatea directivelor ce au constituit cadrul legislativ al realizării pieței interne nu au fost transpuse în legislațiile naționale sau au fost transpuse incorect;
– unele acte legislative comunitare au fost transpuse corect în legislațiile naționale, însă aplicarea lor de către autoritățile naționale s-a făcut diferit de la o țară la alta.
După 1992 Comisia Europeană a depus eforturi susținute pentru finalizarea completă a pieței interne. În acest scop au fost întocmite rapoarte anuale care relevau rezultatele obținute și lansau programe de acțiune pentru realizarea proiectelor care nu erau încă finalizate.
În octombrie 1996 Comisia Europeană a publicat comunicarea ,,Impactul și eficacitatea pieței unice", document ce a stat la baza planului de acțiune pentru piața unică din anul 1997.
În decembrie 1994 a fost adoptată la Essen – Cartea Albă pentru pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene. În acest document au fost prevăzute trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene și anume:
– abordarea clasică – se referă la parcurgerea etapelor de armonizare, integrare și convergență – aplicată țărilor care au aderat la Comunități înainte de apariția Cărții Albe;
– noua abordare (New – Approach) – presupune renunțarea la reglementarea unitară a inițiativei legislative comunitare (prin directive) și acceptarea existenței mai multor izvoare de drept comunitar (tratate, drept derivat);
– abordarea globală (Global Approach) presupune ,,saltul peste etape" al țărilor asociate, în condițiile în care prin măsuri de reformă legislativă economică, socială, reușesc să ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare.
Tendințele integrării europene contemporane sugerează ideea că piața internă ar trebui sa evolueze, culminând cu realizarea unei piețe integrate ce ar putea fi denumită piața europeană autohtonă, caracterizată prin:
– monedă unică; sistem de taxe armonizat; existența unei infrastructuri integrate; realizarea completă a celor 4 libertăți comunitare; existența unui sistem de instrumente legale menite să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe această piață.
Dispoziții generale privind apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.
Prin dispozițiile cuprinse în art. 100(94)-102(97) din Tratatul CE (Titlul VI privind ,,Reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislațiilor) sunt stabilite reglementările generale relative la apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.
Conform dispozițiilor art. 100(94) din Tratat, Consiliul statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență directă asupra stabilirii sau funcționării pieței comune.
Prin derogare de la aceste dispoziții – conform art. 100A (95) par. 1 – pentru realizarea obiectivelor enunțate în art. 7A(14) din Tratat, Consiliul, statuând prin procedi Europene. În acest document au fost prevăzute trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene și anume:
– abordarea clasică – se referă la parcurgerea etapelor de armonizare, integrare și convergență – aplicată țărilor care au aderat la Comunități înainte de apariția Cărții Albe;
– noua abordare (New – Approach) – presupune renunțarea la reglementarea unitară a inițiativei legislative comunitare (prin directive) și acceptarea existenței mai multor izvoare de drept comunitar (tratate, drept derivat);
– abordarea globală (Global Approach) presupune ,,saltul peste etape" al țărilor asociate, în condițiile în care prin măsuri de reformă legislativă economică, socială, reușesc să ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare.
Tendințele integrării europene contemporane sugerează ideea că piața internă ar trebui sa evolueze, culminând cu realizarea unei piețe integrate ce ar putea fi denumită piața europeană autohtonă, caracterizată prin:
– monedă unică; sistem de taxe armonizat; existența unei infrastructuri integrate; realizarea completă a celor 4 libertăți comunitare; existența unui sistem de instrumente legale menite să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe această piață.
Dispoziții generale privind apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.
Prin dispozițiile cuprinse în art. 100(94)-102(97) din Tratatul CE (Titlul VI privind ,,Reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislațiilor) sunt stabilite reglementările generale relative la apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.
Conform dispozițiilor art. 100(94) din Tratat, Consiliul statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență directă asupra stabilirii sau funcționării pieței comune.
Prin derogare de la aceste dispoziții – conform art. 100A (95) par. 1 – pentru realizarea obiectivelor enunțate în art. 7A(14) din Tratat, Consiliul, statuând prin procedura codeciziei și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile relative la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au ca obiect stabilirea și funcționarea pieței interne.
Orientările de bază în domeniu, precum și condițiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în ansamblul sectoarelor vizând piața internă sunt stabilite de Consiliu care statuează cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei (conform dispozițiilor art. 7A(14) par. B introduse prin tratatul de la Amsterdam).
În formularea propunerilor destinate realizării obiectivelor vizând piața internă, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care îl presupune eliminarea diferențelor de dezvoltare dintre
economii și propune dispoziții corespunzătoare.
Dacă aceste dispoziții iau forma unor derogări, ele trebuie să aibă un caracter temporar și să aducă cât mai puține perturbări posibile funcționării pieței comune.
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus în Tratatul CE art. 7D(16) care dispune că fără a aduce atingere altor dispoziții ale Tratatului și ținând cont de locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic general între valorile comune ale Uniunii și de rolul pe care ele îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii. Comunitatea și statele membre, fiecare în limitele competențelor lor și în limitele domeniului de aplicare a Tratatului, veghează că aceste servicii să funcționeze pe baza unor principii și în condiții care să le permită să-și îndeplinească misiunile.
Conform dispozițiilor art. 101(96) din Tratat, în cazul în care Comisia constată că o disparitate existenta între dispozițiile legislative, regulamentare sau administrative ale statelor membre deformează condițiile de concurență pe piața comună și provoacă prin această o distorsiune care trebuie să fie eliminată, Comisia trece la consultarea cu statele membre interesate.
Dacă această consultare nu duce la un acord eliminând distorsiunea în cauză, Consiliul adoptă, pe baza propunerii Comisiei, directivele necesare statuând cu majoritate calificată. Comisia și Consiliul pot lua orice alte măsuri utile prevăzute de Tratat.
Prin dispozițiile art. 102(97) din Tratat este reglementată obligația statului membru implicat de informare a Comisiei și a statelor membre interesate cu privire la distorsiunea în cauză.
În acest sens, atunci când există temerea că stabilirea sau modificarea unei dispoziții legislative, regulamentare sau administrative ar provoca o distorsiune, statul membru care vrea să o efectueze consultă Comisia. După consultarea statelor membre, Comisia recomandă statelor interesate măsurile corespunzătoare pentru evitarea distorsiunii în cauză.
Dacă statul membru care vrea să stabilească sau să modifice dispoziții naționale nu se conformează recomandării adresate de Comisie, nu li se va solicita celorlalte state membre, în aplicarea art. 101, să-și modifice dispozițiile naționale în vederea eliminării acestei distorsiuni. Dacă statul membru care nu a respectat recomandarea Comisiei provoacă o distorsiune doar în propriul său detriment, dispozițiile art. 101 nu sunt aplicabile.
Capitolul 1: Libera circulație a mărfurilor.
1.1 Elemente generale și temeiul juridic.
Temeiul juridic a liberei circulații a mărfurilor îl constituie, în principal, dispozițiile art. 9(23)-10(24) din Tratatul CE, care stabilesc regulile esențiale privind libera circulație a mărfurilor, aceste reguli fiind detaliate prin dispozițiile art. 25-31 din Tratatul CE. Dreptul comunitar derivat oferă un ansamblu variat de reglementări concrete cu privire la realizarea efectivă a liberei circulații a mărfurilor.
Libera circulație a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe și eliminarea restricțiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiții egale de concurență între participanții la circuitul comercial și productiv, făcând posibilă stimularea producției și a varietății sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piață a celor mai competitive produse, ținându-se seama și de costul lor de producție, concentrarea și specializarea producției și întreprinderilor, ca și implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic și productiv.
Acquis-ul comunitar privind libera circulație a mărfurilor.
Libera circulație a mărfurilor în cadrul Comunității implică:
a) – interzicerea între statele membre a taxelor vamale și a altor taxe cu caracter echivalent;
b) – adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerțul dintre statele membre și statele terțe;
c) – interzicerea oricăror restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
d) – reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
1.2.1 Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun.
Conform art. 9 din Tratatul CE, Comunitatea se bazează pe o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a tarifelor vamale la import și la export și a tuturor taxelor cu efect echivalent ca și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile lor cu țările terțe.
Uniunea vamală nu reprezintă un scop în sine, ci doar cadrul de realizare al pieței comune.
Instituirea uniunii vamale între statele membre presupune crearea unor condiții de concurență legală între participanții la circuitul productiv și comercial, ducând la introducerea pe piață a unor produse competitive, variate, la prețuri cât mai apropiate de costurile de producție.
Uniunea vamală a fost realizată odată cu expirarea perioadei de tranziție menționată, pentru noile țări care au devenit membre ale Comunităților – Spania și Portugalia – această perioadă fiind prevăzută până la sfârșitul anului 1992. În reglementarea inițială prevăzută în art. 12 din Tratatul CE ( în prezent art. 25 – după Tratatul de la Amsterdam), uniunea vamală presupunea interzicerea în comerțul dintre statele membre ale Comunității a taxelor vamale și a altor taxe cu caracter echivalent. Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu caracter echivalent, acest rol i-a revenit Curții de Justiție. Poate cea mai completă definiție a fost dată în cazul Bauhuis. Curtea a hotărât în acest caz că orice taxă pecuniară, oricare ar fi destinația și modul de aplicare a acesteia, impusă unilateral bunurilor pe motiv că acestea trec frontierele, și care nu sunt taxe vamale în sensul strict, constituie o taxă cu efect echivalent în cazul în care nu este legată de un sistem general de impozitare internă sistematic aplicat conform acelorași criterii și acelorași etape în comercializarea produselor interne asemănătoare. Această definiție a folosit și la deosebirea dintre interdicțiile prevăzute în fostul art. 13-2 TCE și interzicerea taxării discriminatorii prevăzute la art. 90 (95 TCE). Tot Curții de Justiție i-a revenit sarcina să lămurească și înțelesul conceptului de mărfuri echivalente cotelor vamale. Astfel printr-o decizie din 1974, Curtea de Justiție a decis că “toate regulile comerciale instituite de statele membre care au capacitatea de a împiedica direct sau indirect, în fapt sau potențial, comerțul intracomunitar- sunt considerate ca măsuri cu efect echivalent cotelor vamale”.
Conform prevederilor art. 10 (24) par.1 din Tratatul CE, sunt considerate ca fiind în liberă circulație într-un stat membru și produsele provenind din terțe țări pentru care formalitățile de importare au fost îndeplinite iar tarifele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile au fost percepute în acest stat membru ( și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor tarife sau taxe ).
Dispoziția legală privind taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor a taxelor cu efect echivalent poate fi invocată și după expirarea perioadei de tranziție întrucât ea este de aplicabilitate directă și după această dată. Astfel s-a statuat că implementarea art. 12 nu cere vreo intervenție legislativă din partea statelor membre, iar faptul că potrivit acestui articol statele sunt subiectul unei obligații negative nu implică împrejurarea că naționalii lor nu pot sa beneficieze de această obligație. De aceea, potrivit spiritului sistemului general și formulării Tratatului art. 12 trebuie interpretat ca producând efecte directe imediate și creând drepturi individuale pe care tribunalele naționale trebuie să le protejeze.
Art. 9 și 12 care interzic între statele membre taxele vamale asupra importurilor și exporturilor și toate taxele cu efecte echivalent împiedică legislațiile naționale să impună contribuții obligatorii asupra exporturilor de produse agricole către alte state membre, dacă aceste contribuții nu sunt impuse pe seama inspecțiilor, realizate în scopul îndeplinirii obligațiilor conform dreptului comunitar, dacă ele sunt aplicate numai la exporturile produselor în cauză și nu privesc un sistem general de taxe interne aplicate sistematic indiferent de originea țării de export sau de destinație a mărfurilor supuse lor, în sfârșit, dacă ele nu reprezintă compensația pentru un beneficiu specific sau individualizat furnizat comerciantului într-o sumă proporțională acelui serviciu.
În practica promovată de Curte s-a evidențiat că o taxă ad valorem impusă de un stat membru asupra mărfurilor importate dintr-un alt stat membru în virtutea intrării lor într-o regiune a teritoriului celui dintâi stat constituie o taxă cu efecte echivalent unei taxe vamale asupra importurilor și este incompatibilă cu art. 9 și următoarele din Tratat, în pofida faptului că ea este de asemenea impusa asupra mărfurilor care intră în regiune dintr-o altă parte a aceluiași stat membru, acest considerent nefiind modificat de faptul că o taxă ad valorem este impusă și asupra mărfurilor exportate în regiunea în cauză și că taxa este, așadar, impusă nu în scopul de a se restrânge importurile, ci de a se furniza autorităților administrative locale resurse financiare. De asemenea, este incompatibilă cu aceleași dispoziții legale impunerea de taxe de către un stat membru asupra mărfurilor exportate într-un alt stat membru în virtutea faptului că ele părăsesc teritoriul celui dintâi stat membru și acest considerent nu poate fi modificat de faptul că taxa este de asemenea impusă mărfurilor care părăsesc acea regiune pentru o altă parte a teritoriului aceluiași stat. Așa fiind, și taxa impusă la o frontieră regională în baza expedierii de mărfuri dintr-o regiune a unui stat membru spre alte regiuni ale aceluiași stat constituie un obstacol la libera circulație a mărfurilor care este cel puțin la fel de serios ca o taxă impusă la frontiera națională pentru exportul de mărfuri din teritoriul unui stat membru ca un întreg.
În concepția Curții art. 9 și 12 trebuie să fie interpretate ca aplicându-se unei taxe de tranzit destinată să compenseze o întreprindere privată pentru suportarea cheltuielilor provenind din îndeplinirea de către serviciile vamale și veterinare a sarcinilor lor ca furnizori de servicii în interesul public, chiar dacă ea nu a fost impusă de stat, și se naște dintr-un acord încheiat de întreprinderea respectivă cu clienții săi. Aceste articole cer statelor membre să suporte cheltuielile de control și de formalități realizate în legătură cu circulația mărfurilor peste frontiere și, prin urmare, interzic în comerțul intra-comunitar impunerea agenților economici, indiferent dacă se face în virtutea unei măsuri unilaterale adoptate de autorități sau ca rezultat a unei serii de contracte particulare, cu cheltuielile de inspecție și de formalități administrative, singurele taxe autorizate fiind acelea care constituie o indemnizare ( compensare ) pentru serviciul într-adevăr făcut unui agent economic în mod individual. Totuși, o taxă care se aplică tuturor vehiculelor în tranzit internațional a căror încărcătură este verificată în vamă în limitele stației rutiere și nu conferă agenților economici, în legătură cu îndeplinirea procedurilor vamale, altele decât cele care derivă din procedura comunitară de tranzit care a fost stabilită în interesul pieței comune prin Regulamentul Nr. 542/69 și 222/77, nu intră în cadrul acelei categorii.
Taxa obligatorie de al cărei nivel minim nu poate fi făcuta nici o derogare și care este aplicată într-un stat membru de către agenții de expediție vamală nu a fost considerată ca o taxă având efect echivalent unui drept vamal în înțelesul Tratatului, dacă importatorii pot în fapt să opteze dacă să folosească sau nu serviciile unor asemenea persoane cu rezultatul că acel tarif nu este obligatoriu pentru oricine dorește să facă o declarație vamală.
În cursul perioadei de tranziție taxele asupra importurilor sunt progresiv desființate conform unui program strict ( prevăzut la art. 14 – 15 ). Taxele având efect echivalent taxelor vamale asupra importurilor sunt înlăturate progresiv până la sfârșitul acestei perioade, potrivit unui program stabilit prin directive de către Comisii. Taxele vamale asupra exporturilor și taxele având efect echivalent sunt desființate mai devreme, adică până la sfârșitul primei perioade de patru ani pentru stabilirea pieței comune, potrivit art. 16. De la această dată dispozițiile legale respective sunt direct aplicabile.
Uniunea vamală mai implică într-un al doilea sens, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe, care este, deci, impus la granițele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif indiferent de țara de intrare. Statele membre și-au declarat disponibilitatea conform art. 18, de a contribui la dezvoltarea comerțului internațional și la reducerea barierelor vamale prin acorduri specifice, pe baza de reciprocitate și avantaj reciproc, de a reduce taxele vamale sub nivelul general de care ar putea beneficia ele însele ca rezultat al stabilirii unei uniuni vamale între ele. Aceste deziderate au fost înfăptuite fie pe calea acordurilor cu diverse țări, în mod independent, fie în cadrul GATT, de-a lungul rundelor comerciale respective ( Dillon, Kennedy, Tokyo, Uruguay ).
Prin Regulamentul Nr. 950/68 din 28 iunie 1968, al Consiliului, a fost stabilit tariful vamal comun care a luat în considerare unele rezultate ale acordurilor încheiate anterior. De la 1 iulie 1968 el a înlocuit tarifele vamale naționale ale statelor membre. El face trimitere la o anexă care cuprinde tariful ca atare. Începând cu 1 ianuarie 1988 au fost stabilite un nou tarif integrat și un sistem de nomenclatură statistică prin Regulamentul Nr. 2658/87, al Consiliului, înlocuind, deci, Regulamentul precedent. Nomenclatura combinată a tarifelor ( Brusseles Register ) se află la baza tarifului integrat ( denumit “Taric” ) și are în vedere Convenția Internațională privind descrierea armonizată a mărfurilor și sistemul de codificare. Tariful vamal comun este compus din Nomenclatorul menționat, procentele taxelor, alte taxe relevante, măsuri tarifare stabilite în Taric și în aranjamentele comunitare. Versiunea curentă a Tarifului este publicată anual în Jurnalul Oficial și este format din două parți:
Nomenclatorul, care cuprinde descrierea și caracteristicile mărfurilor vămuite, în funcție de care se stabilesc taxele vamale. Nomenclatorul este structurat pe poziții și subpoziții, numerotate cu cifre și este întocmit pe baza dispozițiilor Convenției internaționale privind descrierea armonizată a mărfurilor și sistemul de codificare
Partea tarifară, care cuprinde taxele, procentele aplicabile și alte măsuri tarifare.
Mai menționăm că prin Regulamentul 2913/92, al Consiliului, a fost stabilit Codul vamal comunitar (se abrogă sau se înlocuiesc texte anterioare ), iar în aplicarea sa a fost adoptat Regulamentul Nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, al Comisiei, modificat în octombrie 1994 prin Regulamentul Nr. 2193/94, al Comisiei, și în decembrie 1994 prin Regulamentul Nr. 3254/94 al Comisiei.
În legătură cu aplicarea Tarifului vamal comun s-a subliniat că este incompatibil cu Tratatul CE să se impună o taxă vamală sau o taxă cu efect echivalent care a fost introdusă unilateral de către un stat membru după instituirea acestui Tarif la 1 iulie 1968, asupra mărfurilor importate direct din țările membre care nu sunt legate de comunitate printr-un acord special, dar s-a admis că, totuși, Tratatul nu împiedică impunerea unei taxe având efectul echivalent unei taxe vamale asupra importurilor care, având în vedere toate elementele ei caracteristice – inclusiv denumirea ei, cazurile impozabile, baza de evaluare, criteriile pentru aplicarea ei, persoanele taxabile și modul în care suma colectată este cerută, trebuie să fie considerată ca o taxă deja în vigoare la 1 iulie 1968, cu condiția ca nivelul la care ea este impusă să nu fi fost sporit. Dacă acest nivel a fost crescut, numai cuantumul peste nivelul inițial trebuie să fie privit ca incompatibil cu Tratatul.
În același timp, s-a observat că atât unicitatea teritoriului vamal comunitar, cât și uniformitatea politicii comerciale comune ar fi serios subminate dacă statele membre ar fi autorizate, prin adoptarea legislației naționale, să impună taxe cu efect echivalent taxelor vamale asupra comerțului cu statele membre. Este, de aceea, numai responsabilitatea comunității în scopul de a asigura ca impunerea de taxe să aibă un impact uniform în toate statele membre asupra comerțului cu statele membre, de a determina și, dacă este necesar, de a schimba nivelul obligațiilor vamale și taxelor plătibile privind produsele din aceste țări.
Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autoritățile naționale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acționând, deci, în numele comunităților atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective. De aici posibilitatea de contestare a deciziilor acelor autorități atunci când ele în mod concret fac clasificări în scopul aplicării tarifelor vamale, recurgerea la art. 177.
Statelor membre li se pot acorda cote tarifare la o rată redusă a taxei ori cu scutire de taxă dacă se va considera de către Comisie că producția unui anumit produs conținut în listele B, C, D ( în legătură cu care sunt stabilite anumite limite taxelor ) este insuficientă pentru a satisface cererile din partea unuia din statele membre și că această satisfacere depinde în mod tradițional de importurile din terțe țări. În acest sens Consiliul va decide cu majoritate calificată la propunerea Comisiei ( art 25, par. 1). În mod independent ( art 25, par. 1 și 3), Comisia poate acorda cote tarifare la o rată redusă ori cu scutire de taxă în alte ipoteze pentru produsele din listele E și G și pentru produsele menționate în Anexă la Tratat. În toate cazurile, însă, trebuie să fie garantată salvgardarea necesara astfel încât cotele respective să nu depășească limitele dincolo de care ar putea surveni riscuri din activități ce sunt transferate în prejudiciul altor state membre.
Consiliul poate modifica ori suspenda orice taxe din tarif ori să înlocuiască unele cote tarifare naționale, conform art 25, sau să schimbe nomenclatorul, potrivit art. 28.
O delimitare se impune atunci când se vor compara dispozițiile art. 12, care interzic introducerea de noi taxe vamale și creșterea celor care se aplică deja în relațiile reciproce dintre statele membre și dispozițiile art. 95, alin. 1, care permite impunerea, direct sau indirect, de taxe interne de orice fel produselor statelor membre în măsura în care acestea sunt aplicate produselor indigene similare. Ce înseamnă o impunere internă de taxe? S-a arătat că interzicerea în comerțul între statele membre, a tuturor taxelor vamale și a tuturor taxelor având un efect echivalent se referă la taxele cerute cu ocazia sau din cauza importului, care, impuse în mod distinct asupra produselor importate și nu asupra produselor indigene, modifică prețul lor de cost și astfel produce același efect restrictiv asupra liberei circulații a mărfurilor precum o taxă vamală. Deoarece această interdicție nu admite vreo distincție potrivit scopului avut în vedere în perceperea taxelor pecuniare a căror abolire este prevăzută, ea include, spre exemplu, și taxele cerute pentru inspecția sanitară realizată din cauza importului de mărfuri. Poziția ar fi diferită numai dacă taxele pecuniare asociate unui sistem general de taxe interne s-au aplicat sistematic, potrivit aceluiași criteriu produselor indigene și produselor importate, în mod asemănător. Astfel că taxele pecuniare impuse pe motivul sus-menționat – inspecția sanitară a produselor – când ele trec frontiera, și determinate potrivit unui criteriu special care nu este compatibil cu criteriul folosit în fixarea taxelor pecuniare impuse asupra produselor similare indigene, urmează a fi socotite ca taxe având un efect echivalent taxelor vamale.
O taxă pecuniară impusă pentru rațiuni legate de controlul veterinar și de sănătatea publică, chiar dacă acesta ia forma unui sistem de licențe individuale de import și chiar dacă acest sistem este justificat în înțelesul art. 36 din tratat, este considerată ca o taxă având efect echivalent unei taxe vamale și interzisă prin Tratat. Dacă însă sunt cerute taxe pentru inspecțiile veterinare și de sănătate publică în cazul desfacerii interne precum în căzut exportului, atunci ele formează o parte a sistemului general de taxe interne și nu constituie taxe cu efect echivalent taxelor vamale asupra exporturilor, dar ele intră în interdicția de discriminare conform art. 95 din Tratat.
Tot astfel, s-a decis că interdicția stabilită la art. 95 este încălcată dacă sunt impuse reguli diferite pentru calculul cuantumului taxei speciale de consum după cum, în cauză, automobilele sunt importate din alte state membre sau sunt fabricate în statul respectiv sau anumitor automobile de tehnologie clasică importate din celelalte state membre le sunt aplicate taxe superioare celor care se aplică vehiculelor similare fabricate sau asamblate în acel stat.
O suprataxă la import impusă asupra unei taxe generale asupra mărfurilor pentru uzul porturilor comerciale dintr-un stat membru trebuie să fie apreciată în lumina art. 95 și nu a art. 9-13 din Tratat, dacă taxa generală la care este adăugată suprataxa este o parte a unui sistem de taxe care se aplică sistematic categoriilor de produse potrivit criteriilor obiective aplicate fără a se avea în vedere originea produselor și suprataxa este parte integrantă a taxei însăși iar nu o taxă separată. Această ultimă condiție este îndeplinită dacă mărimea suprataxei este exprimată ca procentaj din taxă, iar suprataxa și taxa sunt impuse pe aceeași bază legală, în același timp, potrivit cu aceleași criterii și prin intermediul acelorași autorități și beneficiu obținut este plătit acelorași primitori. Așa fiind, s-a relevat că este contrar art. 95 faptul unui stat membru de a impune o supra taxă de import de 40% la o taxă generală impusă asupra mărfurilor încărcate, descărcate sau în alt mod luate la bord sau debarcate în cadrul porturilor sau în canalele de acces la porturile sale, dacă mărfurile sunt importate, cu nave, din alt stat membru și, în concluzie, taxarea diferențiată atunci când criteriul pentru impunere la o rată mai mare este importul și când, prin urmare, produsele indigene sunt prin definiție excluse de la taxarea cea mai ridicată, nu poate fi privită ca fiind compatibilă cu dreptul comunitar.
Art. 95, CE, 9-12, CE și 4 (a), CECO – a mai subliniat Curtea – interzic impunerea de către un stat membru a unei taxe care, deși având aparența unei taxe interne, este, fie în virtutea formulării prevederilor ce o impun, fie avându-se în vedere modul în care autoritatea administrativă o aplică, de așa natură încât este impusă asupra produselor importate ori asupra unor categorii dintre aceste produse, cu excluderea produselor locale din aceleași categorii; dar un sistem de taxe asupra produselor în care taxele sporesc progresiv în mărime depinzând de un criteriu obiectiv nu este ca atare interzis de dreptul comunitar și nu poate fi socotit discriminatoriu doar pentru că numai produsele importate, în special cele din alte state membre, intră în categoria celor mai puternic taxate, sistemul respectiv încălcând interdicția prevăzută de art. 95 numai dacă el poate să îl rețină pe consumator de la a cumpăra produsele importate cel mai puternic taxate, în beneficiul produselor de fabricație internă.
Se poate constata din textele de mai sus, că și din practica relevantă, că există diferențe între criteriul permis și chiar între temeiul legal pentru taxa privind produsele importate și cel aplicat pentru taxa asupra produselor indigene. În plus, ar fi trebuit îndeplinite și unele condiții legate de proporționalitatea taxei cu serviciul făcut. Dar chiar și în ipoteza în care temeiul legal ar putea să fie identic, interdicția discriminării prevăzuta de art. 95 este operantă atunci când calculul taxelor privind bunurile importate se face astfel încât acestea vor fi supuse unor sarcini mai oneroase.
În opinia Curții termenii “direct ori indirect” avut în vedere la art. 95, alin. 1, trebuie să fie interpretați extensiv, întrucât această prevedere se referă la toate impunerile de taxe stabilite în mod real și specific asupra produselor interne în toate fazele de început ale fabricării și desfacerii lor sau care corespund fazei în care produsele sunt importate dintr-un alt stat membru.
Criteriul în determinarea taxelor, potrivit art. 95, alin. 1, constă în compararea mărimilor taxelor, indiferent de termenii cursului, de modul de evaluare ori alte reguli detaliate pentru aplicarea acestora, ținând seama de dificultatea de a face comparări precise în mod suficient între produsele în cauză. Interpretarea extensivă va cuprinde toate procedurile de impunere de taxe care intră în conflict cu principiul egalității de tratament ( principiul nediscriminării ) al produselor indigene și al celor importate, fiind, deci, necesar să se interpreteze conceptul de “produse similare cu suficientă flexibilitate”. De aceea, va trebui considerate ca similare acele produse care au caracteristici similare și satisfac aceleași trebuințe din punct de vedere al consumatorului. Domeniul de aplicare al art. 95, alin. 1, urmează să fie determinat pe baza criteriului folosirii lor similare și comparabile și nu pe aceea a naturii identice în mod strict.
Art. 95, par.1, produce efecte directe și creează drepturi individuale pe care tribunalele le pot proteja. Dar el nu restrânge puterile tribunalelor naționale competente de a aplica, dintre variatele proceduri disponibile conform dreptului național, pe acelea care sunt corespunzătoare în scopul protejării acestor drepturi. În consecință, ele vor decide, în special când impunerea de taxe interne este incompatibilă cu art. 95, alin. 1, numai în ce privește depășirea unui anumit cuantum, dacă această ilegalitate afectează impunerea de taxe ca un întreg sau numai cât depășește această sumă.
Pe de altă parte se poate pune întrebarea dacă și în ce măsură poate fi impusă o taxă internă asupra produselor importate dintr-un alt stat membru atunci când nu există nici un produs similar. În această situație este aplicabil art. 95, alin. 2 care dispune că nici un stat membru nu va impune asupra produselor altui stat membru vreo taxă internă de așa natură încât să facă posibilă o protecție indirectă a altor produse. Ar putea fi vorba de produse care, deși nu sunt similare, ar putea fi folosite într-un scop asemănător. Esențial în distincția dintre alin. 1 și alin. 2 ale art. 95 este faptul că alin. 2 dezvoltă un criteriu mai general raportat la natura protecționistă a sistemului de impunere internă de taxe care ar putea opera indirect. Acest alineat împiedică, după părerea noastră, deturnarea scopului alineatului precedent (1) atunci când, spre exemplu, clasificările din Tariful vamal comun nu furnizează proba decisivă în privința similarității a două produse în înțelesul precizat la alin. 1. Cel de-al doilea alineat al art. 95 este menit să împiedice – așa cum a subliniat Curtea de Justiție – protecționismul fiscal indirect ce afectează produsele importate care, deși nu sunt similare – în înțelesul alin. 1 din același art. 95 – produselor indigene, sunt totuși într-o relație concurențială cu unele dintre ele, chiar dacă numai parțial, indirect ori potențial. Aprecierea compatibilității unei taxe fiscale cu această prevedere trebuie să țină seama de legătura dintre produsele respective, problema esențială fiind, așadar, dacă taxa este sau nu de un asemenea fel încât să aibă efectul, pe piața în cauză, de a reduce consumul potențial de produse importate în avantajul produselor indigene concurente. În această conexiune trebuie să se ia în calcul diferența dintre prețurile de vânzare ale produselor în cauză și impactul acestei diferențe asupra opțiunii consumatorilor, ca și schimbările în consumul acestor produse.
Cu toate acestea, curtea nu a avut ocazia să definească noțiunea de,, taxă” ca atare. Literatura de specialitate sugerează că acest termen trebuie înțeles ca fiind de natură comunitară, și nu poate fi definit în termeni de fiscalitate internă sau legislativi. În consecință, putem interpreta conceptul de ,,taxă” ca fiind orice povară financiară care împiedică libera circulație a bunurilor, indiferent de cum este definită sau denumită în legislația națională.
Din art. 95 și următoarele rezultă că acest concept de taxă având efect echivalent nu include impunerea de taxă în același mod, în cadrul unui stat, asupra produselor importate și produselor indigene similare sau care în absența produselor indigene comparabile intră în cadrul impunerii generale de taxe interne sau care sunt destinate să compenseze impunerea de taxe în limitele stabilite prin Tratat.
Având în vedere că un produs, odată intrat pe teritoriul comunitar, va dobândi, din punct de vedere al impunerii de taxe, regimul unui bun ca și cum ar fi fost fabricat într-unul dintre statele membre, fiind, deci, în libera circulație, același principiu al nediscriminării va fi aplicabil. Curtea a decis, într-un asemenea context, cu privire la regimul taxelor având un efect echivalent, că orice taxă pecuniară, oricât de mică și indiferent de denumirea sau de modul de aplicare a ei, care este impusă unilateral asupra mărfurilor interne ori străine când ele trec o frontieră și care nu este o taxă vamală în sens strict, constituie o taxă având un asemenea efect în înțelesul art. 9 și 12 din Tratat, chiar dacă ea nu este impusă în beneficiul statului, nu este discriminatorie sau protecționistă în efecte ori dacă produsul asupra căruia taxa este impusă nu este în concurență cu vreun produs intern.
În privința bunurilor care sunt exportate pe teritoriul oricărui stat membru, art. 96 dispune că orice plată de taxe interne nu trebuie să depășească taxa internă impusă asupra lor direct sau indirect. Cu alte cuvinte, bunurile destinate exportului nu trebuie să li se aplice taxe mai mari decât celor destinate pentru comercializarea internă, chiar dacă este vorba de bunuri identice sau de bunuri similare. În acest sens s-a decis că o taxă care este impusă întreprinderilor care comercializează metale prețioase spre a se acoperi costurile de supraveghere de către autorități a acestor întreprinderi și care este calculată pe baza consumului de metale prețioase ale întreprinderilor nu este considerată a fi de natura unei taxe având efecte echivalent unei taxe vamale asupra exporturilor în înțelesul art. 16 în măsura în care ea se aplică potrivit aceluiași criteriu tuturor întreprinderilor care sunt supuse unei astfel de supravegheri, indiferent de originea sau destinația produselor. În acest mod se poate aplica art. 95 prin analogie.
Taxa pe valoare adăugată pe care un stat membru o impune asupra importurilor de produse dintr-un alt stat membru efectuate de o persoană fizică, dacă nici o astfel de taxă nu este impusă asupra aprovizionării cu produse similare efectuate de către o persoană fizică în cadrul teritoriului statului membru de import nu constituie o taxă având efect echivalent unei taxe vamale în înțelesul art. 12 și 13, par. 2. Dar, ea trebuie considerată ca o parte a sistemului general de impunere internă de taxe și compatibilitatea ei cu dreptul comunitar trebuie să fie privită în contextul art. 95. Astfel că ea va constitui o impunere internă de taxe în plus față de acea impusă asupra produselor indigene similare în înțelesul art. 95 în măsura în care partea reziduală a taxei pe valoare adăugată plătită în statul membru de export care este conținută încă în valoarea produsului la import nu este luată în considerare. Sarcina probei faptelor care justifică luarea în considerare a taxei revine importatorului.
Atunci când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrar dreptului comunitar, el este, în principiu, obligat să restituie taxa percepută în încălcarea acesteia, astfel că, dacă sumele încasate din taxă au fost repartizate operatorilor independenți supuși controlului autorităților locale, nu este contrar dreptului comunitar ca acțiunea pentru restituire să fie îndreptată contra unuia dintre acești operatori, cu condiția ca regulile care cârmuiesc asemenea acțiuni să nu fie mai puțini favorabile decât acelea care guvernează acțiuni interne similare și să nu fie astfel formulate încât să facă virtual imposibilă sau foarte dificilă recuperarea taxei nedrept plătite. De asemenea, nu este contrar dreptului comunitar nici aplicarea, în cazul unei reclamații bazate pe încălcarea art. 95, a unei reguli de drept național potrivit căreia acțiunile pentru recuperarea taxelor nedrept plătite sunt prescrise după un termen determinat, chiar dacă efectul acestei reguli este de a împiedica, în întregime sau în parte, restituirea acestor taxe, astfel că stabilirea unui termen rezonabil de prescripție, care este o aplicare a principiului fundamental al certitudinii juridice nu poate fi privită ca făcând virtual imposibilă sau foarte dificilă exercitarea dreptului conferit de dreptul comunitar.
1.2.2 Libera circulație a mărfurilor : interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent.
Libera circulație a mărfurilor ar putea fi afectată, în regula generală, nu numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci și prin restricții cantitative sau alte măsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. Tratatul CE interzice expres prin art. 30 acest gen de restricții, dispoziția fiind de aplicare directă de la sfârșitul perioadei de tranziție, putând fi invocată în fața tribunalelor naționale. Până în acest moment statele se vor abține, în comerțul intracomunitar de la a face mai restrictive cotele cantitative și măsurile având efect echivalent existente la data intrării în vigoare a Tratatului. Aceste cote au fost abolite în mod progresiv până la expirarea perioadei de tranziție cel mai târziu, conform art. 32, așa încât prohibiția prevăzută la art. 30 se aplică tuturor produselor, inclusiv celor agricole supuse sistemului organizării comune a piețelor agricole, cu excluderea produselor agricole nesupuse încă acestui sistem.
Restricțiile cantitative prohibitive ca atare ar putea rezulta din aplicarea unor măsuri legislative sau administrative care restrâng atât importul, cât și exportul, privind unul sau mai multe produse prin impunerea anumitor cote sau prin fixarea unor norme cantitative într-o perioadă dată sau privind producția acelor produse ori prin necesitatea obținerii de licențe pentru anumite cantități de mărfuri. Prevederile art. 30 sunt aplicabile fără a se distinge în privința mărfurilor originare din Comunitate și produsele care au intrat în libera circulație în oricare dintre statele membre, indiferent de originea reală a acestor produse.
Interzicerea restricțiilor cantitative precum și a măsurilor cu efect echivalent se aplică atât măsurilor naționale, cât și măsurilor luate de instituțiile comunitare.
Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative au fost definite de Comisie ca fiind “orice reguli și prevederi administrative constituind o barieră la import sau la export care s-ar putea realiza, inclusiv acele prevederi și practici care ar face importul sau exportul mai scump sau mai dificil în comparație cu vânzările din producția interna pe piața națională” dar prevederile care se aplică nediscriminatoriu și produselor indigene nu constituie, de regulă, măsuri având efect echivalent restricțiilor cantitative. Comisia a părut a nu admite o analogie cu interdicția cartelurilor (art. 85), nici chiar o simplă asemănare cu interzicerea taxelor la import sau la export.
În principiu, s-a stabilit prin directive că prevederile și practicile administrative restrâng importul sau exportul, afectând, deci, aceste activități, au valoarea unor măsuri cu efect echivalent al unei restricții cantitative, dar nu și al măsurilor care se aplică în mod egal importurilor și exporturilor de produse indigene. Prin Directiva Nr. 70/50, a Consiliului, s-au enumerat o serie de măsuri, altele decât cele aplicabile în mod egal produselor importate și indigene care afectează importurile ce ar putea avea loc. În art. 2 al Directivei este confirmată teza mai sus menționată a Comisiei în sensul lipsei efectului echivalent restricțiilor cantitative atunci când prevederile se aplică atât produselor indigene, cât și importurilor, nefiind discriminatorii.
Această teză nu a fost confirmată în jurisprudența Curții de Justiție, afirmându-se punctul de vedere că, dacă astfel de prevederi sunt susceptibile să restrângă importul sau exportul, chiar dacă egal aplicabile, ele pot fi considerate, în principiu ca având efect echivalent unor restricții cantitative și, deci, interzise. Astfel, s-a decis că, în scopul interzicerii unei măsuri având efect echivalent unei restricții cantitative este suficient ca astfel de măsuri să fie favorabile sau susceptibile de a împiedica direct sau indirect, real sau potențial, comerțul intracomunitar cum ar fi, de exemplu, acele măsuri al căror efect restrictiv excede scopul lor intrinsec conform acelor reguli. Un preț minim fix, care, deși aplicabil fără deosebire produselor indigene și produselor importate, este susceptibil de a avea un efect prejudiciabil asupra desfacerii pe piață a acestora din urmă, trebuie să fie considerat ca având un efect echivalent unei restricții cantitative în măsura în care el împiedică reflectarea în prețul de vânzare cu amănuntul a prețului lor de cost mai scăzut. Trebuie să se ajungă la această concluzie – a arătat Curtea – chiar dacă autoritatea competentă este împuternicită să acorde exceptări de la prețul minim fixat și această atribuție este liber exercitată cu privire la produsele importate, deoarece condiția ca importatorii sau comercianții trebuie să îndeplinească formalități administrative inerente unui astfel de sistem poate constitui prin ea însăși o măsura având un efect echivalent unei restricții cantitative, iar natura temporară a aplicării de prețuri minime fixe nu este un factor capabil de a justifica o astfel de măsură deoarece ea este incompatibilă pe alte temeiuri cu art. 30 din Tratat.
Într-o altă ipoteză, deși un preț minim aplicabil fără distincție produselor indigene și celor importate nu constituie în sine o măsură având efect echivalent unei restricții cantitative, s-a considerat că, totuși, el poate avea un asemenea efect când este fixat la un astfel de nivel încât vânzarea produselor importate devine mai dificilă decât cea a produselor indigene.
0 reglementare națională care are ca efect facilitarea exploatării abuzive a unei poziții dominante susceptibilă să afecteze comerțul dintre state a fost considerată ca fiind normal incompatibilă cu art. 30 care interzice măsurile echivalente restricțiilor cantitative În măsura în care această reglementare are consecință de a face mai oneroase importurile de mărfuri provenind din celelalte state membre.
Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai puțin ușor de obținut de către importatorii unui produs autentic care a fost pus în libera circulație într-un mod normal în alt stat membru, decât de către importatorii aceluiași produs care vine direct din țara de origine, constituie o măsură având efect echivalent unei restricții cantitative interzise. Principiul privind considerarea unor măsuri ca având efect echivalent restricțiilor cantitative astfel cum este în acest caz stabilit pare a fi destul de larg, cu certitudine aplicabil și în privința măsurilor privind exportul sau a sectoarelor agricole de sub incidența organizării comune a piețelor agricole. Dar, Curtea nu a renunțat la criteriul nediscriminării atunci când a arătat că art. 34 privește măsuri naționale care au ca obiect sau efect specific al lor restrângerea unor forme de export și astfel stabilirea unei diferențe de tratament între comerțul interior dintr-un stat membru și comerțul privind exportul în așa fel încât să se furnizeze un avantaj deosebit pentru producția națională ori pentru piața internă a statului în cauză în detrimentului producției ori al comerțului altui stat membru.
Pozițiile jurisprudențiale au evoluat, însă, în anumiți termeni, într-un sens diferit. Astfel, s-a reținut că "în opoziție cu ce s-a considerat până acum, aplicarea la produsele provenind din celelalte state membre a dispozițiilor naționale care limitează sau interzic unele modalități de vânzare nu este susceptibilă să împiedice direct sau indirect, real sau potențial, comerțul dintre statele membre în sensul jurisprudenței Dassonville". Dar, aceste reglementări, pentru a evita domeniul aplicării art. 30, trebuie să fie nediscriminatorii în privința operatorilor economici cărora li se aplică și a efectelor lor, în drept sau în fapt, asupra comercializării produselor naționale și a celor provenind din celelalte state membre.
Art. 30 nu se opune unei prevederi naționale potrivit căreia numai o persoană având autorizație administrativă (ministerială) prealabilă poate să opereze o firmă de securitate și întrucât o asemenea prevedere impune o condiție pentru stabilirea și întreprinderea de afaceri ca firmă de securitate, ea nu intră în domeniul de aplicare a art. 30 din Tratat. El nu se opune, de asemenea, nici legislației naționale care pedepsește, ca un delict de contrabandă, posedarea nelegală de către un consumator de produse de tutun fabricate în alte state membre și în legătură cu care nu a fost plătită taxa de acciză, când vânzarea cu amănuntul a acestor produse este rezervată, precum vânzarea cu amănuntul de produse indigene identice, distribuitorilor autorizați de stat.
În concluzie, în sensul art. 30 și următoarele, termenul "măsuri" (cu efect echivalent) înseamnă legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative și toate instrumentele emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Practicile administrative înseamnă, așa cum este prevăzut în Directiva Nr. 70/50 a Comisiei, orice standard sau proceduri folosite în mod obișnuit de o autoritate publică, iar "recomandări" semnifică orice instrument care emană de la o autoritate publică și care, deși nu obligă legal pe cei cărora li se adresează, îi determină să aibă o anumită conduită. În jurisprudența Curții s-a admis că implementarea de către un guvern al unui stat membru a unei politici al cărei efect este echivalent unei restricții cantitative nu va putea evita incidența interdicțiilor stabilite de legislația comunitară doar prin simplul fapt că nu este incorporată în decizii care să oblige întreprinderile, deoarece chiar măsurile guvernamentale care nu au efect obligatoriu pot fi capabile să influențeze conduita întreprinderilor și astfel să prejudicieze obiectivele Comunității.
Între cele mai importante prevederi, acțiuni sau practici administrative pot fi menționate:
– restrictive asupra producției și investițiilor dacă vor conduce la o reducere a posibilităților de export;
– stabilirea de prețuri maxime sau minime, chiar temporar;
– legislația privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziția ambalajelor;
– măsuri naționale privind cumpărarea;
– verificări și inspecții duble;
– practici administrative dezavantajând importul și (sau) exportul;
– "grandfather clauses";
– legislația privind anumite mărfuri: margarina, produsele alcoolice;
– practicile privind invențiile, mărcile, indicative de proveniență sau denumirea de origine;
– legislația națională agricolă și privind pescuitul și legislația mediului afectând unele mărfuri.
1.2.3 Regula rațiunii și clauze de salvgardare.
Prin introducerea unei reguli de rațiune (care mai este denumită și “cerință obligatorie”) s-a încercat atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică prin care măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potențial, comerțul internațional sunt considerate măsuri cu efect echivalent. Dar s-a accentuat că aceste reguli trebuie să fie proporționale cu scopul avut în vedere, așa încât dacă un stat membru poate să opteze pentru diferite măsuri spre a realiza același obiectiv, el trebuie să aleagă mijloacele care restrâng cel mai puțin libera circulație a mărfurilor în Comunitate.
În practica jurisdicțională s-a arătat că, de exemplu, în absența unui sistem comunitar garantând consumatorilor autenticitatea unei denumiri de origine a produselor, dacă un anumit stat ia măsuri spre a preveni practici incorecte în această privință, el este supus, totuși, condiției ca aceste măsuri să fie rezonabile și că mijloacele cerute nu trebuie să acționeze ca un obstacol la comerț dintre state și trebuie să fie, în consecință, accesibile resortisanților Comunității.
Tot practica a mai relevat și alte situații care ar putea deroga de la principiul menționat mai sus. Astfel, s-a precizat că, în absența unor reguli comune, obstacolele la circulația în cadrul Comunității rezultând din deosebirile dintre legile naționale privind desfacerea produselor în cauză trebuie să fie acceptate în măsura în care acele prevederi pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul de a satisface cerințele obligatorii privind în special eficacitatea supravegherii fiscale, protecția sănătății publice, corectitudinea tranzacției comerciale și protecția consumatorilor.
Prin regulamentul Nr. 3052/95 din 13 decembrie 1995, al Parlamentului și Consiliului, s-a stabilit o procedură de informare privind măsurile naționale ce derogă de la principiul liberei circulații a mărfurilor în interiorul Comunității, fiind în cauză sectoarele nearmonizate. Sub incidența acestei proceduri se află cazurile în care un stat membru impune obstacole, pentru neconformitate cu propria sa reglementare națională, la libera circulație sau la punerea pe piață a mărfurilor fabricate sau comercializate într-un alt stat membru. În concret, când un stat membru se opune liberei circulații sau punerii pe piață a unui anumit model sau a unui anumit tip de produs legal fabricat și comercializat în alt stat membru, el va notifica Comisiei această măsură de opoziție de îndată ce ea are ca efect o interzicere generală, un refuz de autorizare de punere pe piață, modificarea modelului sau tipului de produs în cauză, în vederea punerii sau menținerii sale pe piață, sau o retragere de pe piață.
Regula rațiunii nu poate fi totuși, asemănată cu condițiile negative prevăzute la art. 85 privind concurența, întrucât art. 30 și art. 34 nu cuprind posibilități de exceptare așa cum poate fi acordată conform art. 85. Dar, în sistemul Tratatului sunt prevăzute o serie de dispoziții care crează posibilitatea unei alternative la măsurile naționale care afectează comerțul, fără a da naștere sau a fi echivalate cu restricțiile cantitative, precum art. 36, art. 103, par. 4, art 115 sau art. 235 (unele constituind clauze de salvgardare).
Regula rațiunii, ca și celelalte prevederi derogatorii de la principiul de bază pot fi acceptate, evident, numai în lipsa unor reguli comune privind producția și desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea producție și acea desfacere a mărfurilor. Dar, această reglementare nu trebuie să excludă de pe piața internă, națională, produsele provenind din alte state membre, impunând condiții restrictive, neraționale, exorbitante ori pur discriminatorii. Pe de altă parte, în aplicarea regulei rațiunii nu trebuie să se admită restrângerea comerțului dintre state mai mult decât este necesar pentru atingerea obiectivelor permise, iar dacă este posibil, pot fi acceptate alte căi mai puțin restrictive. Oricum, orice măsuri restrictive sau potențial restrictive ori măsurile cu efect echivalent nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restrângere disimulată a comerțului intracomunitar.
0 excepție importantă de la principiul de bază menționat este prevăzută la art. 36, în sensul că "prevederile art. 30-34 nu vor împiedica prohibiția asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sau securitate publică; protecția sănătății și vieții oamenilor, animalelor și plantelor; protecția tezaurelor naționale posedând valoare arheologică, istorică sau artistică; ori protecția proprietății comerciale și industriale …". Acest text este de strictă interpretare, motivele admisibile pentru justificarea prohibițiilor sau restricțiilor fiind limitative. Astfel, s-a decis: "Deoarece constituie o derogare de la regula de bază în sensul că toate obstacolele la libera circulație a mărfurilor între statele membre urmează să fie eliminate, art. 36 trebuie să fie interpretat în sens strict; excepțiile cuprinse în el nu pot să fie extinse la alte cazuri decât cele anume stabilite. Având în vedere că nici protecția consumatorilor, nici corectitudinea tranzacțiilor comerciale nu sunt incluse printre excepțiile menționate la art. 36, aceste motive nu pot fi invocate ca atare în legătură cu acest articol".Art. 30 și 36 din Tratat urmează a fi interpretate – așa cum a precizat Curtea de Justiție – ca împiedicând invocarea protecției contra concurenței incorecte ca motiv pentru a se interzice unei întreprinderi să folosească dreptul de a importa într-un stat membru produse provenind dintr-un alt stat membru unde ele sunt legal comercializate și de a le comercializa sub o marcă de comerț determinată, în statul membru de import, când alți comercianți au același drept, chiar dacă ei nu îl folosesc. Pe de altă parte, s-a admis că aceleași dispoziții legale din Tratat nu se opun unei interdicții, adoptate spre a se proteja consumatorii contra efectului înșelător al unei mărci comerciale determinate, privind comercializarea de către toți comercianții a produselor provenind dintr-un stat membru unde ele sunt legal comercializate, cu condiția că interdicția să fie necesară în scopul de a asigura protecția consumatorilor și să fie proporțională cu acest obiectiv, care trebuie să fie nesusceptibil de realizare prin măsuri care sunt mai puțin restrictive ale comerțului intracomunitar. Atunci când se evaluează dacă aceste condiții sunt îndeplinite, tribunalul național trebuie să examineze în special dacă riscul înșelării consumatorilor este suficient de serios pentru a se nesocoti cerințele liberei circulații a mărfurilor; este posibil ca din cauza diferențelor lingvistice, culturale și sociale dintre statele membre o marcă comercială care nu este susceptibilă de a înșela un consumator dintr-un stat membru să poată avea un asemenea efect în altul.
În cazul proprietății industriale și comerciale excepțiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt justificate în scopul salvgardării dreptului care constituie obiectul specific al acestei proprietăți. Dacă art. 36 nu este destinat să rezerve, cu privire la acest caz, anumite materii competenței exclusive a statelor membre, el permite, însă, legilor naționale să deroge de la principiul liberei circulații a mărfurilor în măsura în care această derogare este ori continuă să fie justificată pentru atingerea obiectivelor avute în vedere în acest articol.
Stricta interpretare a textului poate privi și caracterul măsurii care trebuie să fie esențială pentru realizarea obiectivelor implicate. În această direcție nu trebuie să existe posibilitatea de a se dispune de mijloace mai restrictive. Dar dacă pot fi folosite căi mai puțin restrictive, atunci nu se va putea recurge la măsurile limitative menționate. Aceste măsuri nu trebuie să fie, deci, opționale. Mai mult, ele trebuie să respecte un principiu al simetriei în sensul de a nu se excede unele măsuri la care produsele în cauză ar putea fi supuse într-un alt stat implicat în operațiunea comercială.
Motivele nu au un caracter economic, după cum se poate deduce din textul în cauză. Dar mai mult, ele sunt definite expres ca fiind neeconomice atunci când la art. 100, par.5, se face referire la posibilitatea includerii în măsurile de armonizare a prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acțiunea administrativă a unui stat membru a unei clauze de salvgardare autorizând statele membre să ia măsuri provizorii pentru acele motive.
Motivele enunțate au un caracter provizoriu, ele putând fi oricând înlăturate în procesul de armonizare legislativă. Așa fiind, dacă directivele comunitare prevăd, spre exemplu, armonizarea măsurilor necesare spre a se asigura protecția sănătății oamenilor și animalelor și stabilesc proceduri comunitare spre a se supraveghea respectarea lor, recurgerea la art. 36 încetează a fi justificată și controalele corespunzătoare trebuie în viitor să fie realizate prin directivele care armonizează. De aceea prevederile naționale care exced pe cele stabilite în directive (ar fi mai detaliate, de exemplu, sau ar diferi) sunt compatibile cu dreptul comunitar numai dacă au fost adoptate potrivit cu procedurile și formalitățile prevăzute în acele directive. Armonizarea trebuie să fie completă, întrucât, dacă nu se procedează astfel, statele membre pot să invoce motive de protecție a sănătății – de exemplu – în împiedicarea liberei circulații a mărfurilor cu condiția ca restricțiile asupra comerțului intracomunitar să fie proporționate cu scopul avut în vedere. Însă, dreptul comunitar împiedică un stat membru să invoce art. 36 spre a justifica o limitare a exporturilor de mărfuri spre alt stat membru numai pentru unicul motiv că, potrivit primului stat, cel de-al doilea stat nu satisface cerințele unei directive de armonizare ce urmărește obiectivul pe care art. 36 este destinat să îl protejeze.
Restricțiile sau prohibițiile astfel justificate nu se vor putea constitui ele însele, potrivit art. 36, fraza a doua, în mijloace de discriminare arbitrară sau restricții disimulate în comerțul dintre statele membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerințe de nediscriminare arbitrară ori a principiului bunei credințe atunci când asemenea restricții sau prohibiții vor fi impuse. Au fost considerate ca discriminări arbitrare efectuarea unei inspecții pretins legitime ori diferențele de tratament în controlul conformității importurilor cu prevederile aplicabile produselor interne, care este realizat mai riguros la import, simple suspiciuni că produsele sunt periculoase ori nu satisfac regulile sanitare. Sarcina de a justifica restricția sau prohibiția revine, evident, celui ce impune sau solicită acea restricție ori prohibiție – statul, respectiv persoanele, după caz. Comisia, într-o acțiune directă, conform art. 169, va trebui să dovedească faptul că măsura este susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre, întrucât ar constitui o restricție cantitativă sau o măsura având efect echivalent.
În scopul aprecierii că efectele restrictive asupra comerțului intracomunitar ale regulilor instituite prin art. 36 nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului avut în vedere, trebuie să se ia în considerare dacă aceste efecte sunt directe, indirecte sau pur speculative și nu împiedică comercializarea produselor importate mai mult decât pe aceea a produselor indigene.
Curtea de Justiție a considerat că o practică națională de a refuza licențe de import de narcotice din alte state membre nu este sub incidența derogării prevăzute la art. 36 dacă ea este întemeiată pe necesitatea de a salva supraviețuirea, această derogare putându-se aplica practicii respective dacă protecția sănătății și vieții oamenilor impune ca să fie salvgardată aprovizionarea sigură cu narcotice pentru scopuri esențial medicale și acest obiectiv nu poate fi realizat eficient prin măsuri care sunt mai puțin restrictive pentru comerțul intracomunitar decât este o aprovizionare exclusivă stabilită în favoarea producției naționale. Tot astfel, interzicerea națională a reclamei pentru produse medicinale care, în pofida cerinței generale de autorizare, nu sunt autorizate într-o țară, dar pot fi importate dintr-un alt stat membru ca răspuns la o comandă individuală dacă ele au fost puse legal în circulație în acel stat membru, având în vedere că ea afectează numai produsele importate, constituie o măsură având efect echivalent. Această interdicție a fost socotită, totuși, ca fiind justificată conform art. 36 pe motive privind protecția sănătății și vieții oamenilor pentru că este necesară asigurării eficacității schemei naționale de autorizare, pe care statele membre sunt îndreptățite să o mențină în absența unei proceduri pentru autorizare comunitară ori a recunoașterii reciproce a autorizațiilor naționale.
Prin AUE a fost introdus în Tratatul CE un nou text – art. 100 A, par.4 prin care, la motivele justificate din art. 36 care permite restricții sau prohibiții la import, export sau mărfuri în tranzit, se adaugă alte doua motive. Astfel, dacă, după o măsură de armonizare luată de Consiliu acționând cu majoritate calificată, un stat membru consideră că este necesar să aplice prevederile naționale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 36 ori privind protecția mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei. Textul în cauză se referă la motivele enunțate în art. 36, calificându-le ca "motive de nevoi majore", care, într-adevăr, pot să fie astfel calificate chiar în lipsa acestui text suplimentar. Dispoziția așa formulată poate fi considerată ca o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situații deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. Statul membru – așa cum a accentuat Curtea de Justiție – nu va putea să aplice o reglementare națională care derogă de la regulile armonizate fără să fi obținut confirmarea din partea Comisiei și, mai mult, nu va fi îndreptățită, în consecință, să aplice dispozițiile naționale notificate decât după ce a obținut de la Comisie o decizie care să le confirme.
Dealtfel, art. 105 A, par.5, dispune că măsurile de armonizare avute în vedere la par.4 vor include, în situații specifice o clauză de salvgardare autorizând statele membre, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice avute în vedere la art. 36, să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar.
0 clauză de salvgardare este permisă potrivit art. 115. Se acordă posibilitatea Comisiei de a recomanda metodele prin care celelalte state membre să furnizeze cooperarea necesară în scopul de a se asigura că executarea măsurilor de politică comercială luate conform Tratatului, de către orice stat membru nu este împiedicată de devieri ale traficului comercial sau dacă diferențele dintre aceste măsuri antrenează dificultăți în unul sau mai multe state. Dacă nu face asemenea recomandări, Comisia poate să autorizeze statele membre să ia măsurile de protecție necesare, ale căror condiții și modalități le definește. În caz de urgență, statele membre vor solicita Comisiei autorizarea de a lua ele însele măsurile necesare, Comisia urmând să se pronunțe în cel mai scurt timp, dar putând apoi să decidă, în orice moment, ca statele respective trebuie să modifice sau să suprime măsurile în cauză. De unde se poate deduce că și în acest caz măsurile respective au un caracter provizoriu.
Art. 223 prevede alte două clauze de salvgardare care pot să afecteze libera circulație a mărfurilor. Astfel, nici-un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esențiale ale securității sale. Este, evident, vorba de secrete de stat, mai ales de natură economică. De asemenea, oricare stat membru poate să ia astfel de măsuri pe care el le consideră necesare pentru protejarea acestor interese care sunt în legătură cu producția ori comerțul cu arme, muniții și material de război, dar aceste măsuri nu trebuie să afecteze condițiile de concurență pe piața comună privind produsele care nu sunt destinate expres scopurilor militare.
Funcționarea pieței comune ar mai putea fi afectată prin măsuri ale unui stat membru care pot fi luate în cazul unor serioase tulburări interne afectând legea și ordinea, în caz de război, tensiune internațională serioasă constituind o amenințare de război ori în scopul îndeplinirii obligator pe care el le-a acceptat pentru menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens statele trebuie să se consulte spre a împiedica efectele unor astfel de măsuri (art. 224). Aceste situații exced pe acelea care ar constitui motive de ordine publică (art. 36) – fiind de natură neeconomică, și care ar putea fi invocate în cazul unei restricții sau prohibiții. Ele ar putea avea ca efect, între altele, și împiedicarea liberei circulații a mărfurilor prin restricții sau prohibiții de ordin intern, mai ales în plan economic. Astfel, s-ar putea introduce măsuri de raționalizare, interzicerea stocărilor (acumulărilor), interdicții privind creșterea prețurilor, măsuri de rechiziționare.
În cazul măsurilor luate în aplicarea clauzelor de salvgardare care au ca rezultat distorsionarea condițiilor de concurență în piața comună, Comisia va examina împreună cu statul în cauză modalitatea de adaptare a acestor măsuri la regulile stabilite în Tratat (art. 225).
În sfârșit, o clauză de salvgardare, poate fi aplicabilă atunci când survine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat membru. Măsurile luate în acest scop, conform art. 109 I sunt cu titlu conservatoriu, urmează să aducă un minim de perturbări în funcționarea pieței comune și nu trebuie să fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăților neașteptate care s-au manifestat. Acest caracter echilibrat al conduitei statului în cauză ar putea fundamenta, după părerea noastră, o nouă regulă a rațiunii în instituirea unor restricții sau prohibiții (în ipoteza în discuție) care ar putea afecta libera circulație a mărfurilor și, evident, buna funcționare a pieței comune.
1.2.4 Reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial.
Restricții și discriminări afectând libera circulație a mărfurilor pot surveni ca urmare, de asemenea, a activităților monopolurilor de stat cu caracter comercial. În concret, aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor și (sau) exporturilor și libertatea de a fixa condițiile de aprovizionare și de desfacere, pot să introducă restricții și discriminări la import și (sau) la export constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare ori posibilitatea de control al importurilor și exporturilor. Monopolurile de stat pot să fie numai cu caracter comercial sau mixte – de producție și comerciale.
Prin reglementările naționale drepturile menționate pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituții de stat care va supraveghea ori determina sau influența apreciabil comerțul dintre statele membre ori unei întreprinderi private pe calea concesionării unor activități importante precum producția și desfacerea alcoolului și tutunului (monopoluri delegate).
Art. 37, par.1, impune statelor membre obligația de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că, atunci când perioada de tranziție a luat sfârșit, nici o discriminare privind condițiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite și desfăcute nu va exista între naționalii statelor membre. Această dispoziție are efect direct de la sfârșitul perioadei de tranziție – 31 decembrie 1969, fiind aplicabilă numai în legătură cu mărfurile așa cum de fapt se menționează expres. Obligația astfel prevăzută este o obligație de a face, denumită și "activă".
Deoarece este o prevedere privind în mod special monopolurile cu caracter comercial, art. 37 din Tratat a fost considerat irelevant cu privire la prevederile naționale care nu au în vedere exercitarea de către monopolul public a funcției sale specifice, adică dreptul său exclusiv, ci se aplică într-o manieră generală producției și desfacerii produselor date, indiferent dacă acestea sunt sau nu supuse monopolului în cauză.
Statele membre se vor abține, conform art. 37, par.2, de la a introduce orice nouă măsură care este contrară principiului stabilit la par.1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc taxele vamale și restricțiile cantitative între statele membre. Această obligație este de a nu face, denumită și "pasivă". Abținerea se referă, în primul rând, la perioada de până la sfârșitul perioadei de tranziție și are efect direct după această perioadă, întrucât, din coroborarea par.1 și 2, rezultă interdicția înființării de noi monopoluri sau a comportamentului monopolistic constând, de exemplu, în reacordare sau asumarea unor drepturi comerciale exclusive. Această interdicție clar exprimată, care a intrat în vigoare în Comunitate, a devenit parte integrantă a sistemului juridic al statelor membre – a precizat Curtea – face parte din dreptul acestor state și privește direct resortisanții lor, în favoarea cărora creează drepturi individuale pe care tribunalele naționale trebuie să le protejeze. Aceste dispoziții se aplică de asemenea monopolurilor de stat delegate.
Dacă monopolurile în cauză s-au transformat în întreprinderi publice, fără a deține drepturi comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 90, care dispune, la par.1, că în cazul întreprinderilor publice și al întreprinderilor cărora statele le acordă drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor adopta, nici nu vor menține în vigoare vreo măsură contrară regulilor stabilite prin Tratat, în special cele prevăzute la art. 6 și la art. 85-94. Aceste drepturi exclusive sau speciale nu sunt, deci, de natura celor privind exportul sau importul între statele membre. În plus, potrivit par. 2, dacă unor întreprinderi (în acest caz nu se mai face distincție ca la par.1) li s-a încredințat efectuarea de servicii de interes economic general ori având caracterul unui monopol producător de venituri, ele vor fi supuse regulilor cuprinse în Tratat, în special regulilor privind concurența, în măsură în care aplicarea acestor reguli nu împiedică executarea, în drept sau în fapt, a sarcinilor specifice care le sunt încredințate.
Statele membre vor fi ținute de obligațiile ce le incumbă, potrivit art. 37, în măsura în care ele sunt compatibile cu acordurile internaționale existente. În consecință, dacă un monopol de stat cu caracter de producție și comercial a fost instituit, spre exemplu, în domeniul substanțelor psihotrope, el va fi menținut dacă este conform cu obligațiile ce decurg din convențiile internaționale în materie la care statele membre sunt părți.
Conform dispozițiilor art. 37 (31) par. 4, în cazul unui monopol cu caracter comercial cuprinzând o reglementare destinată să faciliteze accesul la produse agricole sau obținerea prin vânzarea lor a unor prețuri cât mai bune, vor fi asigurate garanții echivalente pentru angajarea și nivelul de viață al producătorilor interesanți.
1.2.5 Modalități procedurale de realizare a liberei circulații a mărfurilor.
Realizarea practică a liberei circulații a mărfurilor la nivel comunitar implică anumite măsuri procedurale, cum ar fi:
– eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar;
– stabilirea unor reguli care guvernează libera circulație a mărfurilor;
– întărirea frontierelor externe;
– cooperarea între administrații.
Eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar.
Formalitățile vamale au fost simplificate semnificativ în perioada 1985-1992 prin introducerea documentului administrativ unic, stabilirea posturilor comune de trecere a frontierei și prin simplificarea procedurilor de tranzit. Din 1989 a început procesul de eliminare treptată a utilizării documentului administrativ unic și a documentului de tranzit.
În prezent, la granițele interne se efectuează controale privind sănătatea animalelor și plantelor, însă acestea se efectuează în mod similar ca și controalele curente asupra produselor locale care circulă în interiorul unui stat, fără nici o discriminare pe motiv de origine a bunurilor sau de modalitate de transport.
b) Stabilirea unor reguli care să guverneze libera circulație a mărfurilor.
Eliminarea documentului administrativ unic a presupus adoptarea unor măsuri prin care să se realizeze libera circulație a mărfurilor, păstrând în același timp posibilitățile de efectuare a controalelor apreciate ca fiind necesare.
În acest sens, controlul plății TVA-ului a fost transferat la sediul firmei, iar controlul accizelor a fost transferat la depozitele autorizate.
De asemenea, colectarea de date statistice, care se realizează la punctele de trecere a frontierei a fost înlocuită cu valorificarea rapoartelor financiare ale firmelor, parte integrantă a sistemelor naționale de colectare a datelor.
O condiție pentru realizarea liberei circulații a mărfurilor o reprezintă și realizarea conformității produselor cu standardele comunitare.
Prin decizia Consiliului 93/465 CEE au fost stabilite procedurile utilizate în procesul de evaluare a conformității produselor.
Scopul standardelor îl reprezintă asigurarea protecției muncii, protecția sănătății consumatorilor, protecția mediului, reducerea costurilor. Standardele și normele tehnice devin bariere tehnice în calea liberei circulații a mărfurilor numai dacă sunt diferite de la o țară la alta. Pentru a depăși barierele impuse de diferențele de standarde de la o țară la alta se impune stabilirea unor standarde comune pentru toate statele membre.
Organismele care elaborează standardele europene sunt: CENC (Comite Europeen de Normalisation), CENELEC (Comite Europeen de Normalisation Electrotechnique and Standardisation Institute).
Organismele naționale de standardizare și comitetele naționale pentru produsele electrotehnice și telecomunicații au calitatea de membri ai organismelor europene de standarde.
În vederea creșterii calității produselor și a securității vieții și sănătății oamenilor, Uniunea Europeană a introdus o serie de directive europene privind standardele de prelucrare și ambalare a produselor cum ar fi: securitatea jucăriilor, produsele de construcții, echipamentele de protecție personală, articole medicale, materiale chimice, produse alimentare, medicamentele de uz uman și veterinar, articole electrice, etc .
c) Întărirea frontierelor comunitare externe.
Eliminarea controalelor interne în vederea realizării liberei circulații a mărfurilor în spațiul comunitar implică administrarea riguroasă a frontierelor externe. Realizarea controlului la frontierele externe presupune că această activitate se realizează atât în interesul național al statului membru de frontiere, cât și în interesul comunitar.
Codul Vamal Comunitar stabilește cadrul legal comun pentru efectuarea controalelor vamale, fiind completat cu măsuri comunitare și naționale speciale adoptate pe domenii privind: bunurile culturale, comerțul cu droguri și substanțe psihotrope, comerțul cu animale și plante declarate protejate la nivel internațional etc.
d) Cooperarea între administrații.
O altă măsură procedurală impusă de eliminarea controalelor interne constă în intensificarea cooperării și schimbului de informații între autoritățile naționale și Comisia Europeană.
În acest sens, pentru o realizare cât mai rapidă a schimbului de informații au fost luate o serie de măsuri, cum ar fi:
– îmbunătățirea cooperării dintre funcționarii vamali privind aplicarea tarifului vamal integral (în acest scop, au fost introduse prin internet bazele de date TARIC și Quota pentru a facilita aplicarea tarifului comunitar integral);
– schimbul de informații și monitorizarea clasificărilor tarifelor elaborate de administrații naționale;
– schimbul de informații privind regulile speciale aplicabile unor categorii de bunuri;
– monitorizarea exporturilor comunitare cu bunuri strategice și lucrări de artă.
Prin Decizia comună a Parlamentului European și a Consiliului nr. 507/2001 au fost adoptate măsuri cu privire la rețeaua transeuropeană de colecte, producție și difuzare a statisticilor asupra schimburilor intra și extracomunitare – EDICOM.
Cooperarea între administrații privind libera circulație a mărfurilor a fost înlesnită de Comisie prin înființarea unor organisme cum ar fi Oficiul pentru Inspecție și Control Veterinar și Fitosanitar, prin intermediul căruia se realizează o legătură permanentă între administrațiile naționale în domeniu și EUROPOL.
1.2.6 Aplicarea acquis-ului comunitar privind libera circulație a mărfurilor în România.
Transpunerea acquis-ului comunitar în România privind libera circulație a mărfurilor presupune, pe de o parte, armonizarea legislativă, iar pe de altă parte, perfecționarea capacității administrative și instituționale pentru a pune în aplicare această legislație.
Acordul European stabilește o serie de obligații pentru România în acest domeniu, cum ar fi armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar în ceea ce privește reglementările vamale, normele și standardele tehnice. În acest domeniu, Acordul European prevede o eliminare treptată a taxelor vamale aplicate exporturilor dintre România și Comunitatea Europeană, precum și a oricăror taxe cu efect similar sau măsuri care ar putea impune restricții cantitative asupra exporturilor.
În martie 2002 România a deschis negocierile pentru Capitolul 1 al acquis-ului comunitar – Libera circulație a mărfurilor, prin adoptarea Legii evaluării conformității produselor și a progreselor semnificative în preluarea acquis-ului comunitar sectorial în cursul anului 2001.
În Raportul de țară al Comisiei Europene 2003, partea a III-a privind acquis-ul se menționează că în domeniul pieței interne, România a continuat să facă progrese în ceea ce privește transpunerea legislației specifice referitoare la libera circulație a mărfurilor și achiziții publice. O atenție deosebită trebuie acordată dezvoltării capacității de administrare a acquis-ului pe achiziții publice, produse alimentare și siguranța alimentară. România trebuie să continue analiza măsurilor care ar putea fi incompatibile cu principiul liberei circulații a mărfurilor.
Armonizarea legislativă.
România a adoptat o serie de acte normative prin care a transpus în legislația națională numeroase directive europene privind realizarea liberei circulații a mărfurilor în diverse domenii. Armonizarea legislației române cu acquis-ul comunitar Old Approach din domeniul metrologiei a continuat prin emiterea următoarelor reglementări:
– Ordinul ministrului industriei și resurselor nr. 293/8.07.2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE-75/410 Aparate de cântărit cu totalizare continuă” prin care a fost preluată Directiva 75/410/CEE;
– Ordinul ministrului industriei și resurselor nr. 324/22.07.2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE-78/1031 Aparate de cântărit cu funcționare automată pentru control și sortare” prin care a fost preluată Directiva 78/1031/CEE;
– Ordinul ministrului industriei și resurselor nr. 209/04.06.2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE-71/318 Contoare de gaz” prin care a fost preluată Directiva 71/318/CEE.
În acest sens, de exemplu, au fost adoptate:
a) În domeniul produselor alimentare
În baza OUG nr. 97/2001 privind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor au fost adoptate următoarele acte normative:
– Ordinul comun nr. 388/252/2002 (MO nr. 532/22.07.2002) al ministrului sănătății și familiei și al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor pentru aprobarea Normelor privind fixarea nivelului maxim de acid erucic în uleiuri și grăsimi destinate consumului uman, precum și în produsele alimentare cu adaos de uleiuri și grăsimi prin care au fost preluate prevederile Directivei 76/621/CEE.
– Ordinul comun nr. 387/251/2002 al ministrului sănătății și familiei și al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor pentru aprobarea Normelor cu privire la alimentele cu destinație nutrițională specială, prin care au fost transpuse Directiva 89/398/CEE amendată de Directiva 96/84/CE, Directiva 89/398/CEE amendată de Directiva 1999/41/CE, Directiva 91/321/CEE amendată de Directiva 96/4/CEE, Directiva 91/321/CEE amendată de Directiva 1999/50/CE, Directiva 96/5/CE amendată de Directiva 98/36/CE, Directiva 96/5/CE amendată de Directiva 1999/39/CE, Directiva 96/8/CE și Directiva 1999/21/CE.
Prin Ordinul comun nr. 192/217/902/62/61 din 30.04/29.06/21.05/20.05/ 26.06.2002 (MO nr. 593/12.08.2002) al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor, al secretarului de stat coordonator al Departamentului de Comerț Exterior, al ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței, al ministrului pentru întreprinderile mici și mijlocii și cooperație și al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor a fost constituit Comitetul Interministerial pentru coordonarea organizării și funcționării piețelor produselor agricole și alimentare din România.
În domeniul substanțelor chimice periculoase
În baza Legii nr. 451/2001, care reprezintă legislația cadru în domeniu, privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase au fost elaborate și adoptate următoarele acte normative:
– Ordinul ministrului industriei și resurselor nr. 227/13.06.2002 (MO nr. 426/19.06.2002) privind inventarul european al substanțelor existente puse pe piață – IESCE;
– HG nr. 707/03.07.2002 (MO nr. 530/19.07.2002) privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase (ANSPCP). Conform prevederilor acestei HG, Agenția este funcțională începând cu data de 19.07.2002.
c) În domeniul produselor medicamentoase de uz uman
În cursul lunii mai 2002, Parlamentul României a aprobat OUG nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, prin Legea nr. 336/31.05.2002 (MO nr. 418/17.06.2002). Amendamentele Parlamentului vizează definiția produsului medicamentos, variațiile la autorizația de punere pe piață, etichetarea produselor medicamentoase și responsabilitățile privind stabilirea prețurilor acestora. Legea definește produsele medicamentoase de uz uman, condițiile și normele producerii, punerii lor pe piață, precum și condițiile pentru asigurarea calității, eficacității și siguranței acestora, acordă Ministerului Sănătății și Familiei, și Agenției Naționale a Medicamentului cadrul legislativ necesar pentru elaborarea reglementărilor prin care sunt preluate Directivele europene din domeniu.
d) În domeniul produselor cosmetice
În data de 12.07.2002 a fost adoptată Legea nr. 508 (MO 582/06.08.2002) pentru modificarea și completarea Legii 178/2000 privind produsele cosmetice.
Modificările se refera la:
– actualizarea definiției produsului cosmetic;
– reformularea responsabilităților Ministerului Sănătății și Familiei privind regimul ingredientelor;
– simplificarea procedurilor de notificare;
– adaptarea la progresul tehnic conform amendamentelor Uniunii Europene din anul 2000 aduse Directivei 76/768/CEE.
Legea nr. 508 abrogă HG nr. 670/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 178/2000 privind produsele cosmetice.
e) Aparate consumatoare de combustibili gazoși
În baza HG nr. 761/2001 privind stabilirea condițiilor de introducere pe piață pentru aparatele consumatoare de combustibili gazoși a fost elaborată și adoptată următoarea legislație secundară:
– 538/23.07.2002) privind unele măsuri în vederea desemnării Ordinul ministrului industriei și resurselor nr. 147 (MO nr. organismelor care realizează evaluarea conformității în domeniul aparatelor consumatoare de combustibili gazoși. În baza acestui Ordin se constituie Comisia de desemnare a organismelor care realizează evaluarea conformității aparatelor consumatoare de combustibili gazoși, Comisie care funcționează în cadrul Ministerului Industriei și Resurselor, Direcția generală produse industriale – Sectorul construcții de mașini și își desfășoară activitatea conform propriului regulament de organizare și funcționare.
f) În domeniul echipamentelor electrice
În urma consultării cu experții Uniunii Europene, HG nr. 1337/2000 privind asigurarea securității utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune, a fost amendată prin HG nr. 567/5.06.2002 (MO nr. 458/27.06.2002) privind asigurarea securității utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune. Noua HG îmbunătățește definiția echipamentelor electrice de joasă tensiune, actualizează denumirea instituțiilor responsabile în domeniu, aduce precizări privind organismele de evaluare a conformității echipamentelor electrice de joasă tensiune, precizări privind aplicarea imediată a evaluării conformității, introduce actualizarea marcajului de conformitate conform prevederilor legii evaluării conformității produselor.
g) Achiziții publice
Pentru aprobarea OG nr. 20/2002 privind achizițiile publice prin licitații electronice a fost adoptată Legea Nr. 468/9.07.2002 (MO nr. 551/29.07.2002). Prezenta lege are drept scop stabilirea principiilor, cadrului general și a condițiilor de utilizare a procedurii on-line pentru atribuirea contractelor de achiziție publică. Sistemul de achiziții publice prin mijloace electronice va contribui la eficientizarea procesului de achiziție publică și la asigurarea transparenței procedurii pentru atribuirea contractului de achiziție publică.
Procesul de armonizare legislativă între legislația României și acquis-ul comunitar este în plină desfășurare.
b) Capacitatea administrativă de transpunere a acquis-ului comunitar
Dezvoltarea capacității administrative și instituționale de aplicare a legislației comunitare presupune înființarea unor instituții cu atribuții concrete în acest sens.
Astfel, au fost înființate instituții noi, printre care ASRO – Asociația Româna de Standardizare, RENAR – Rețeaua Națională de Acreditare din România; BRML – Biroul Român de Metrologie Legală.
Pentru o mai buna organizare administrativă s-a realizat separarea dintre funcția de Standardizare și funcția de acreditare.
Asociația Româna de Standardizare (ASRO) s-a afiliat atât la Comitetul European pentru Standardizare (CEN), cât și la Comitetul European pentru Standardizare în domeniul Electromecanicii (CENELEC) și Institutul European de Standardizare în domeniul Telecomunicațiilor (ETSI).
În prezent, în România este în curs de derulare un proiect finanțat din bugetul PHARE 2000 care reprezintă o continuare a programului finanțat de bugetul PHARE 1999 și furnizează asistență tehnică instituțiilor implicate în România în infrastructura de calitate: MIR, ASRO, RENAR, BRML, ANPC, OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci), ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).
Programul în cuantum (de 4,4, milioane EURO prin PHARE) are următoarele obiective:
– dezvoltarea capacității organismelor responsabile cu infrastructura de calitate de a aplica legislația adoptată;
– îmbunătățirea activității ANPC de supraveghere a pieței și sporirea gradului de informare a consumatorilor;
– consolidarea capacității RENAR pentru a semna Acordul Multilateral de Recunoaștere;
– întărirea capacității ORDA și OSIM de a asigura protecție adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.
Programul include următoarele componente:
– ameliorarea competenței tehnice a organismelor de certificare și inspecție, precum și a laboratoarelor de testare acreditate de RENAR pentru ca acestea să fie capabile să sprijine în totalitate implementarea acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a mărfurilor;
– asistență tehnică pentru ASRO, RENAR, BRML, ANPC, OSIM, ORM;
– procurare de echipament pentru BRML, OSIM, ORDA.
d) Măsuri propuse în perspective
În scopul alinierii la acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a mărfurilor România și-a propus adoptarea unor măsuri pe termen scurt și termen mediu.
Dintre măsurile propuse a fi îndeplinite pe termen scurt se înscriu:
– perfecționarea instituțională necesară integrării Asociației Române de Standardizare în structurile europene de profil;
– implementarea unei politici și a unor strategii de Standardizare menite să elimine barierele tehnice în calea liberei circulații a produselor și creșterii competitivității acestora;
– formarea și perfecționarea profesională a specialiștilor organismului național de Standardizare;
– formarea și perfecționarea profesională a specialiștilor implicați în activitatea de evaluare pentru acreditare;
– creșterea numărului de standarde europene adoptate și implementarea acestora în standardizarea națională;
– organizarea unui sistem de servicii în cadrul organismului național de Standardizare în scopul sprijinirii agenților economici de a face față concurenței specifice Pieței Interne;
– perfecționarea unor domenii noi de acreditare cum ar fi: securitatea informației, securitatea produselor alimentare, calitatea sănătății, etc.
– crearea unei baze naționale de date privind acreditarea;
– perfecționarea procesului de armonizare legislativă în domeniul metrologiei legale;
– monitorizarea parametrilor calitativi ai produselor alimentare;
– instituirea personalului cu atribuții în domeniul avizării și testării produselor de uz veterinar, precum și în domeniul controlului acestora;
– continuarea armonizării legislative în domeniul vehiculelor rutiere, materialelor de construcții, produselor chimice, produselor cosmetice, aparatelor electrice;
– proiectarea și implementarea unui sistem de monitorizare privind achizițiile publice.
De asemenea, România și-a propus și realizarea unor măsuri pe termen mediu, cum ar fi:
– promovarea noțiunii de Standardizare și a managementului calității în învățământul mediu și superior, prin formarea cadrelor didactice și instruirea elevilor și studenților;
– perfecționarea cadrului instituțional în domeniul metrologiei, necesar pentru integrare în structurile europene;
– întărirea capacității administrației de control a produselor alimentare și adaptarea procedurilor de control la cerințele stabilite de Uniunea Europeană;
– dezvoltarea infrastructurilor privind evaluarea și certificarea calității și a conformității calității produselor alimentare cu prevederile legale comunitare din domeniu;
– perfecționarea armonizării legislative în domeniul produselor medicamentoase;
– reglementarea modului de stabilire a prețurilor a acestora în sistemul asigurărilor de sănătate;
– perfecționarea capacității instituționale de control de stat în domeniul produselor farmaceutice veterinare;
– înființarea unei autorități naționale de reglementare în comunicații, având atribuții și privind supravegherea pieței terminalelor.
CAPITOLUL 2: Libera circulație a persoanelor.
2.1 Domeniul de aplicare,
Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor îl constituie un ansamblu de dispoziții cuprinse în mai multe reglementări comunitare:
a) Dispoziții cuprinse în Tratatul CE, după cum urmează:
– art. 7 A(14) care stabilește piața internă, aceasta incluzând și libera circulație a persoanelor;
– art. 8 (17) – 8E (22) care reglementează cetățenia Uniunii Europene;
– art. 48 (39) privind libera circulație a forței de muncă;
– art. 73 1(61) și următoarele cuprinse în Titlul III A ,,Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor;
– art. 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale;
b) Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune ( din 14 iunie 1985);
c) Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).
Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în dreptul comunitar derivat.
Prin art. 48, par.1, s-a prevăzut că libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității pâna cel mai târziu la sfârșitul perioadei de tranziție. Ea a fost deja înfăptuită prin Regulamentul Nr. 1612/68, al Consiliului, din 5 octombrie 1968, privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității și prin Directiva Nr. 68/360 din 15 octombrie 1968, a Consiliului, privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor, ambele fiind precedate de Regulamentele Nr. 15/1961 și 38/64, respectiv de Directiva Consiliului din 25 martie 1964, care au fost abrogate.
Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare (art. 48. par.2). Abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a persoanelor ar fi compromisă dacă abolirea barierelor statale ar putea fi neutralizată de obstacole ce rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organizații necârmuite de dreptul public și, în plus, dacă domeniul art. 48 ar fi limitat la acte ale unei autorități publice, ar exista un risc de creare a inegalității în aplicare, în măsura în care condițiile de muncă din diferite state sunt reglementate uneori de prevederi stabilite prin lege sau regulament și alteori prin acorduri și alte acte încheiate sau adoptate de persoane private. De la terminarea perioadei de tranziție această dispoziție are efect direct, astfel că persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica în justiție într-un stat membru. Dispozițiile art. 48, par.1 și 2, impun statelor membre o obligație precisă, care nu necesită intervenția vreunui act al instituțiilor comunitare, și nici al statelor membre și care nu lasă acestora pentru executarea ei nici o facultate de apreciere.
Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, ea incluzând și domeniul educațional, în materia de față s-a relevat că art. 48 se opune adoptării de către un stat membru a unor prevederi care rezervă resortisanților lor dreptul de a munci în cadrul unei întreprinderi a acestui stat.
Beneficiu dreptului la libera circulație este subordonat posesiei naționalității unuia dintre statele membre, dar, în absența definiției comunitare a naționalității, fiecare stat membru determină suveran condițiile în care ele acordă naționalitatea, inclusiv dubla naționalitate (evident, este vorba de cetățenie – n.ns.).
Odată cu adoptarea Regulamentului Nr. 1612/68 a fost consacrat irevocabil principiul nediscriminării (al egalității de tratament) cu o clauză de salvgardare pentru piața națională a forței de muncă. Această clauză poate fi utilizată, conform art. 20 din Regulament, atunci când un stat membru este supus ori prevede perturbări pe piața sa ce privește forța de muncă, care ar putea amenința serios standardul de viață ori nivelul de utilizare al ei într-o regiune ori profesie dată. Fără a se prejudicia aplicarea dispozițiilor Tratatului, statul respectiv poate să ceară Comisiei să declare că, în scopul de a readuce la normal situația în acea regiune sau profesie, funcționarea mecanismului de certificare a posturilor vacante (art. 15-17) să fie suspendată total sau parțial. Comisia va decide asupra suspendării ca atare și asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate să ceară Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii. Dacă se produce acea suspendare, oficiile de muncă dintr-un alt stat membru care au indicat că ele au lucrători disponibili nu vor acționa în nici-un fel spre a se ocupa posturile vacante ce le-au fost notificate direct de patronatul din statele membre în cauză. Dar, o regulă de rațiune nu împiedică angajarea de negocieri directe între patroni și lucrători care pot fi concretizate chiar în încadrări pe timpul acestei suspendări, ceea ce face ca principiul liberei circulații a persoanelor să fie activ.
Libertatea de circulație a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 48, par. 1:
– acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr făcute;
– deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;
– șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrative;
– rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat sub rezerva condițiilor care sunt cuprinse în regulamentele de implementare care sunt elaborate de Comisie.
Beneficiarii libertății de circulație așa cum este prevăzută în Tratat și în legislația subsidiară sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Categoria lucrătorilor salariați a primit o largă accepțiune. Astfel, s-a considerat că există activitate salariată chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă, și nu pur și simplu voluntară. Oricum, termenul ”cetățean” nu coincide cu termenul “muncitor” în sensul art. 39( 48 TCE). Din păcate nu ne putem baza nici pe Tratat, nici pe legislația derivată pentru a da o definiție termenului “muncitor”. Încă o dată, a fost de competența Curții de Justiție să determine atât semnificația cât și sfera termenului. Prima definiție concludentă a fost dată în cazul Levin. În acest caz, CEJ a emis o declarație generală de principiu conform căreia reglementările referitoare la libera circulație a muncitorilor se aplică numai ,,activităților eficiente și reale, fiind excluse activitățile la scară atât de redusă încât pot fi privite ca fiind marginale sau minore.” Astfel, a concluzionat CEJ, aceste reglementări sunt garantate numai pentru ,,libera circulație a persoanelor care depun sau doresc să depună o activitate economică.”
Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerința unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.
Potrivit Regulamentului menționat, art. 10 și 11, pentru că membrii de familie să aibă un drept de ședere în alt stat este necesar ca unul dintre soți să-și fi exercitat dreptul său la libera circulație, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat. Așa cum s-a relevat în practică, Regulile din Tratat care reglementează libera circulație a lucrătorilor și regulamentelor adoptate pentru a le implementa nu pot fi aplicate cazurilor care nu au nici un factor care să le lege de oricare dintre situațiile cârmuite de dreptul comunitar și ale căror elemente sunt toate pur interne unui singur stat membru, astfel că un național al unui stat nemembru, căsătorit cu un lucrător care are naționalitatea unui stat membru, nu poate să invoce dreptul conferit de art. 11 din Regulamentul în discuție, dacă acest lucrător nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității. Situațiile pur interne dintr-un stat nu intră, evident, în sfera de aplicare a art. 48. Deoarece prevederile Tratatului privind libertatea de circulație a persoanelor nu pot fi aplicate activităților care sunt limitate, în toate privințele, în cadrul unui singur stat, Curtea de Justiție a afirmat imposibilitatea pentru un resortisant al unui stat membru care nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității de a invoca art.7 (în prezent art.6) și art.48 împotriva statului membru al cărui resortisant este, cu privire la condițiile ce cârmuiesc încadrarea sa într-un post pe teritoriul acelui stat.
Prin Directiva Nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului, s-a reglementat dreptul de ședere al resortisanților unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziții de drept comunitar, precum și al familiilor lor – soț, descendenți în întreținere, ascendenți ai titularilor sau ai soțului, care sunt în întreținere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de naționalitate.
Dreptul de ședere, potrivit Directivei, este condiționat de o garanție socială și de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire și resurse suficiente pentru ca să se evite ca acei resortisanți să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială din acel stat. Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistența socială poate fi acordată în statul de primire sau nivelului pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat. Dreptul de ședere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiții.
Exercitarea dreptului de ședere este subordonată eliberării unui document – carte de ședere de resortisant al unui stat membru, valabilă pentru cinci ani, putând fi reînnoită. Statele membre pot să ceară revalidarea cărții după doi ani de ședere. Eliberarea cărții este condiționată de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport și dacă se face proba că solicitantul întrunește condițiile cerute, mai sus menționate.
Beneficiarii dreptului de ședere sunt supuși acelorași dispoziții ca în cazul Directivei Nr. 68/360 (art.2 și 3). Soții și copiii în întreținere au dreptul de acces la o activitate salariată în statul de primire. Sunt aplicabile restricțiile ce decurg din Directiva Nr. 64/221, așa cum vom observa mai jos.
Dreptul de ședere al lucrătorilor salariați și nesalariați (independenți) care au încetat activitatea lor profesională a făcut obiectul Directivei Nr. 90/365 din 28 iunie 1990, a Consiliului, ale cărei dispoziții diferă de cele ale Directivei precedente numai privind categoria beneficiarilor și condițiilor de admisibilitate în sensul că solicitanții trebuie să fi beneficiat de o pensie de invaliditate, de prepensionare, sau de limită de vârstă ori de îndemnizație de accident de muncă sau de boală profesională, de nivel suficient pentru ca durata șederii să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială a statului de primire.
Dreptul de ședere al studenților este reglementat prin Directiva din 29 octombrie 1993 a Consiliului. Beneficiul acestui drept este asigurat potrivit acestei Directive când el nu este întemeiat pe alte dispoziții (soț, copii în întreținere). Durata dreptului de ședere este limitată numai la durata studiilor și el nu constituie un temei al unui drept de plată a unei burse. Dreptul de ședere este condiționat de o asigurare față de statul de primire printr-o declarație (sau alt mijloc echivalent) din partea studentului că el dispune de resurse prin care se evită intrarea în sarcina asistenței sociale a statului respectiv, de încheierea unei asigurări de boală și de înscrierea într-o instituție agreată pentru a se urma aici pregătirea profesională.
Dacă membrul de familie al studentului nu are naționalitatea statului membru, el va primi un document de ședere cu aceeași valabilitate ca în cazul celui eliberat studentului. Condițiile de eliberare a cărților de identitate și statutul beneficiarilor nu diferă de cele prevăzute în Directivele precedente.
2.2 Reglementarea cetățeniei Uniunii Europene.
Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european, pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturi-garanții.
Din categoria drepturilor politice fac parte:
– dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale (prevăzut în art. 8 B (19) par. 1);
– dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European (prevăzut în art. 8 B(19) par. 2). Din categoria libertăților cu caracter economic fac parte:
– dreptul la libera circulație și dreptul de sejur (prevăzut în art. 8 A (18) par. 1);
– libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de muncă salariate (prevăzut în art. 48 (39) din tratat);
– libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activitățile nesalariate precum și înființarea și administrarea întreprinderilor (prevăzut în art. 52 (43) alin. 2).
Din categoria drepturilor – garanții fac parte:
– dreptul de petiționare (prevăzut în art. 18 D (21) alin. 1);
– dreptul de a se adresa mediatorului european (prevăzut în art. 18 D (21) alin. 2);
a) Dreptul la vot și dreptul de a fi ales la alegerile locale este reglementat prin dispozițiile art. 8 B (19) par. 1 din Tratatul C.E.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul membru în care rezidențiază, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.
Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților adoptate de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.
b) Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în Parlamentul European este consacrat prin dispozițiile art. 8B (19) par. 2 din Tratatul CE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidențiază, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.
Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților care vor fi stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.
c) Dreptul la protecție diplomatică și consulară este consacrat prin dispozițiile art. 8 C (20) din Tratatul CE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărui resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii statului respectiv.
Statele membre vor stabili între ele regulile necesare și vor angaja negocierile internaționale cerute în vederea asigurării acestei protecții.
Din analiza textului de lege rezultă următoarele aspecte:
– beneficiar al acestui drept poate fi orice cetățean al Uniunii aflat pe teritoriul unei alte țări decât cea a cărui resortisant este;
– statul al cărui resortisant este cetățeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe teritoriul țării în care se află cetățeanul;
– protecția poate fi acordată de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul. Din redactarea textului rezultă că alegerea autorităților unui anumit stat membru pentru a acorda protecție este lăsată la latitudinea cetățeanului beneficiar;
– conținutul dreptului la protecție diplomatică și consulară este același ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetățeni de autoritățile sesizate.
În principiu, protecția se referă la: asistență socială în caz de deces, asistență sanitară în caz de accident sau boală gravă, asistență juridică în caz de arestare, repatrierea etc.
d) Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European este consacrat ca principiu în art. 8 D(21) par. I din Tratatul CE, conform căruia orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European conform art. 138 D (194) din Tratat.
Conform art. 138 D (194), orice cetățean al Uniunii ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociație cu alții cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European asupra unui subiect ținând de domeniile de activitate ale Comunității și care îl au sau o privesc direct.
Din analiza dispozițiilor art. 138D (194) din tratat, rezultă următoarele aspecte:
– beneficiar al drepturilor de petiționare poate fi orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru;
– petiția poate fi individuală sau de grup;
– obiectul petiției trebuie să privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității;
– obiectul petiției trebuie să îl privească în mod direct pe autorul său.
e) Dreptul de a se adresa mediatorului european este consacrat prin dispozițiile art. 8 D(21) par. 2 din Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht), conform căruia orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze mediatorului conform dispozițiilor art. 138 E (195)
Art. 138 E(195) din Tratatul CE dispune:
1. Parlamentul European numește un mediator, abilitat să primească plângerile emanând de la orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru și relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor, cu excepția Curții de Justiție și a tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiunilor lor jurisdicționale. Conform misiunii sale, mediatorul efectuează anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele respective fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează instituția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri. Mediatorul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză. Persoana de la care emană plângerea este informată de rezultatul acestor anchete.
În fiecare an, mediatorul prezintă un raport Parlamentului European asupra rezultatelor anchetelor sale.
2. Mediatorul este numit după fiecare alegere a Parlamentului European pentru durata legislaturii. Mandatul său poate fi reînnoit.
Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare funcționării sale sau dacă a comis o greșeală gravă.
3. Mediatorul își exercită funcțiunile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un organism. Pe durata funcțiunilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o activitate profesională, remunerată sau nu.
4. Parlamentul European fixează statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiunilor mediatorului după avizul comisiei și cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritatea calificată.
f) Dreptul de comunicare cu instituțiile și organele comunitare a fost introdus în art. 8 D (21) par. 3 prin Tratatul de la Amsterdam. Conform acestei reglementări fiecare cetățean european poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau organ comunitar și să primească un răspuns de la acestea.
Dreptul de comunicare este prevăzut și în art. 41 par. 4 din Curtea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
g) Dreptul la acces la documentele Consiliului, Comisiei și Parlamentului European, este consacrat prin dispozițiile art. 191 A( 225) par. 1 introdus în Tratatul de la Amsterdam.Conform dispozițiilor acestui articol orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, sub rezerva principiilor și condițiilor ce vor fi stabilite conform paragrafelor 2 și 3 (acestea se referă la faptul că pot fi impuse anumite limitări ale liberului acces, pe motive de interes public sau privat, fiecare instituție stabilind prin regulamentul său interior dispoziții specifice privind accesul publicului la documentele sale).
Îngrădirea dreptului la libera circulație a persoanelor.
Libera circulație a lucrătorilor este îngrădită numai în două situații, strict delimitate, care pot constitui excepții.
În primul rând, art. 48 nu se va aplica angajaților în serviciul public (par.4). Prin aceasta se elimină din domeniul de aplicare a par. 1-3 o serie de locuri de muncă implicând direct sau indirect participarea la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații destinate să salvgardeze interesele statului ori a altor autorități. S-a arătat în această apreciere care aparține Curții de Justiție că "astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existența unei legături speciale de loialitate față de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de naționalitate". Fiind vorba, așadar, de un interes legitim al statului respectiv, "… este necesar, în același timp, să se garanteze ca eficacitatea și scopul prevederilor Tratatului privind libertatea de circulație a lucrătorilor și egalitatea de tratament a naționalilor tuturor statelor membre nu vor fi restrânse prin interpretarea conceptului de serviciu public care este bazată numai pe dreptul intern și care ar crea dificultăți aplicării dreptului
comunitar".
Pe de altă parte, s-a admis că art. 48, par. 4, referindu-se la astfel de posturi, "… permite statelor membre să rezerve resortisanților lor, prin măsuri adecvate, accesul la posturi implicând exercitarea unor astfel de puteri și de responsabilități în cadrul aceluiași grad, aceluiași domeniu ori aceleași clase". Și chiar dacă este acceptat ca astfel de reguli ar putea crea discriminare,"… o interpretare a art. 48, par.4, care are efectul de a exclude naționalii altor state membre de la totalitatea posturilor din serviciul public, nu este admisibilă, deoarece ea implică o limitare privind drepturile acestor naționali care excede ceea ce este necesar spre a se asigura respectarea obiectivelor acelei prevederi". În plus, art.8 din Regulamentul Nr. 1612/68 prin care un lucrător din alt stat membru poate fi exclus de la a participa la conducerea unor organisme guvernate de dreptul public și de la a deține o funcție guvernată de dreptul public "… nu este destinat să excludă lucrătorii din alte state membre de la anumite locuri de muncă, ci numai permite de a fi înlăturați în anumite împrejurări de la anumite activități care implică participarea lor la exercitarea de puteri conferite de dreptul public, precum acelea implicând prezența reprezentanților sindicali în consiliile de administrație ale altor organisme guvernate de dreptul public cu atribuții în sfera economică".
În concret, dacă nu reiese din natura îndatoririlor și responsabilităților pe care le presupun anumite posturi că ele ar constitui o angajare în serviciu public, atunci art. 48, par.4, este inaplicabil și ca atare, condiționarea ocupării unor posturi de deținerea naționalității țării unde se află este discriminatorie și, deci, inadmisibilă potrivit dreptului comunitar. O astfel de interpretare a acestei excepții a fost considerată, totuși, ca fiind strictă. Ea este inspirată, evident, de o politică jurisprudențială tinzând să considere serviciile publice, cel puțin acelea cu caracter industrial și comercial, ca întreprinderi private, dar ea nu va fi aplicabilă în cazul spitalelor publice, al personalului din învățământ ori din cercetare. Astfel, s-a decis că: un stat membru, care, în sectoarele de cercetare, educație, sănătate, transportul interior, poște și telecomunicații și din serviciile de apă, gaz și de distribuire a electricității, nu restrânge cerința de posedare a naționalității sale la posturile de funcționari civili și de angajați publici implicând participarea directă sau indirectă la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații menite să salvgardeze interesele generale ale statului ori ale altor autorități publice, nu își îndeplinește obligațiile sale, conform art. 48 din Tratat și art. 1 din Regulamentul Nr. 1612/68 asupra liberei circulații pentru lucrători în cadrul Comunității. Deoarece generalitatea posturilor în aceste sectoare sunt nelegate de specificul activităților serviciului public, faptul că unele posturi în sectoarele respective pot, în unele împrejurări, să se afle sub incidența art. 48 (4) nu poate să îndreptățească un stat membru să supună în general toate posturile unei condiții a naționalității".
În al doilea rând, libera circulație a lucrătorilor poate fi limitată pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică așa cum s-a precizat mai sus în legătură cu art. 48, par.3. Prin Directiva Nr. 64/221 din 25 februarie 1964, a Consiliului, s-a prevăzut coordonarea măsurilor speciale în legătură cu circulația și șederea naționalilor străini care sunt justificate pe aceste motive. Prevederile acestei Directive se aplică oricărui resortisant al unui stat membru care își are reședința ori călătorește spre acel stat membru, fie în scopul de a urmări o activitate ca angajat (salariat), fie în scopul de a activa ca persoană independentă (nesalariată) sau de a fi destinatar de servicii.
Aceleași prevederi se aplică, potrivit art. 1, par.2, din Directiva, și celuilalt soț și membrilor de familie care se încadrează în prevederile regulamentelor și directivelor adoptate în acest domeniu conform Tratatului.
Sfera de aplicare a Directivei cuprinde toate măsurile privind intrarea pe teritoriul lor, emiterea ori reînnoirea permiselor de ședere sau expulzarea de pe teritoriul lor luate de statele membre pe motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, dar aceste motive nu pot fi invocate spre a se contribui la realizarea unor scopuri economice (art.2), în cazul, evident, al unor dificultăți economice în statul respectiv.
Art. 3 și 4 din Directiva detaliază aceste motive restrictive pentru libera circulație a persoanelor. Astfel, primele două motive care atrag măsuri în consecință trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare nu pot constitui prin ele înșele motive pentru luarea acelor măsuri. În concepția Curții, expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică" din art. 48, par.3, privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative. Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat, totuși, că măsurile de restrângere a dreptului de ședere limitate numai la o parte a teritoriului național nu pot fi impuse de un stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor Tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.
Definirea și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de așa natură încât să constituie în sine o conduită care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate, deci, prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.
Conceptul de "ordine publică", odată ce este aplicat în sfera comunitară ca o justificare pentru derogarea de la principiile fundamentale ale egalității de tratament și libertății de circulație a lucrătorilor, trebuie să fie interpretat strict (precum toate excepțiile din Tratate), astfel încât sfera sa să nu poată fi determinată unilateral de către fiecare stat membru fără a fi supus controlului din partea instituțiilor comunitare. Dreptul comunitar urmează, așadar, să aducă limite dreptului național în interpretarea motivelor justificate pentru restricțiile în cauză. Spre exemplu, art.3, par.1 și 2, din Directiva menționată a fost interpretat de Curte în sensul că el nu poate să constituie un temei pentru expulzarea unui resortisant al unui stat membru dacă această expulzare este decisă într-un scop de descurajare în privința celorlalți străini, adică dacă ea este fondată, în termenii jurisdicției naționale, pe motive de "prevenție generală".
Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune, în orice caz, existența, în plus față de tulburarea ordinei sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății. Față de acest criteriu -a arătat Curtea – nici-un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).
Aceste soluții au contribuit la afirmarea unei evoluții a practicii în materie în comparație cu rezolvările precedente. Astfel, s-a statuat că art. 48 din Tratat și art. 3, par.1, din Directiva Nr. 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, prevalându-se de restricții justificate prin ordinea publică, poate să ia în considerare ca aparținând comportamentului personal al celui interesat faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca fiind un pericol social, fără a fi, totuși, interzise, și aceasta chiar dacă nu este impusă vreo restricție resortisanților acestui stat care doresc să exercite o activitate similară aceleia pe care resortisantul altui stat membru intenționează să o exercite în cadrul acelorași grupuri sau organizații.
Cel de-al treilea motiv cu efecte restrictive privește sănătatea publică. În acest scop în Anexa la Directiva menționată sunt prevăzute bolile și incapacități care ar putea amenința sănătatea publică. Ele justifică refuzul de a se permite intrarea într-un teritoriu sau refuzul de emitere a primului permis de ședere. Dacă aceste boli sau incapacități survin după ce acest prim permis de ședere a fost emis, reînnoirea permisului nu poate fi refuzată și expulzarea din teritoriu nu este îngăduită. Unele boli sau incapacități sunt, însă, considerate că ar putea amenința ordinea și securitatea publică (morfinomania, tulburările mentale profunde etc.).
Directiva dispune garanții procedurale pentru cei cărora li s-ar aplica prevederile restrictive mai sus indicate (art. 6-9). Art.6 precizează că rațiunile de ordine publică aflate la baza unei decizii luate în acest sens sunt aduse la cunoștința celui interesat, afară dacă motive ce privesc siguranța statului se opun. În interpretarea Curții de Justiție această comunicare trebuie să se producă în momentul în care măsura restrictivă i-a fost notificată.
2.4 Aplicarea acquis-lui comunitar privind libera circulație a persoanelor
În domeniul liberei circulații a persoanelor, România a adoptat în ultimii ani acte normative care transpun prevederi comunitare referitoare la regimul juridic aplicabil străinilor.
Ordonanța de Urgența nr. 194 din 27 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România (care modifică Legea nr. 123/2001) cuprinde reglementări armonizate cu legislația comunitară în domeniu.
Capitolul I stabilește domeniul de reglementare al ordonanței, oferind și o calificare legală a unor termeni și expresii utilizate în conținutul ordonanței, cum ar fi: străin, apatrid, viză, autoritatea pentru străini, drept de ședere, permis de ședere. (art. 1-5).
În capitolul II sunt prezentate dispozițiile generate privind intrarea, șederea și ieșirea străinilor (art 6-16).
Capitolul III al ordonanței stabilește regimul acordării vizelor ( art 17- 49). Regimul actual al acordării vizelor reprezintă o reglementare clară și coerentă, adaptată acquis-ului comunitar în domeniu. Ordonanța reglementează și aspecte privind: prelungirea dreptului de ședere temporară și posibilitatea acordării dreptului de ședere permanentă (art. 50-78 ); regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României (art 79-102); documentele care se eliberează străinilor (art 103-117); prelucrarea și protecția datelor personale ale străinilor (art 118-119).
De la cadrul juridic general aplicabil străinilor, ordonanța conține și reglementări cu caracter de excepție, stabilind un regim juridic distinct aplicabil unor categorii speciale de străini cum ar fi: regimul privind străinii cetățeni ai statelor membre ale UE și spațiului economic european; regimul juridic aplicabil străinilor minori neînsoțiți ; accesul străinilor minori la educație.
Astfel, în art 120 sunt cuprinse reglementări speciale referitoare la cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și din spațiul economic european.
Conform acestor reglementări, cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ale spațiului economic european li se poate prelungi dreptul de ședere temporară pentru scopurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență fără îndeplinirea condiției prealabile de obținere a unei vize de lungă ședere, a condițiilor referitoare la existența mijloacelor de întreținere; precum și a condițiilor speciale prevăzute la art. 55 (privind prelungirea dreptului de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale). Acestor persoane li se poate prelungi dreptul de ședere temporară pentru o perioadă de până la 2 ani, cu posibilitatea prelungirii succesive a acestuia pentru perioade de până la 5 ani.
Soțului, soției, copiilor minori, precum și rudelor aflate în întreținerea cetățenilor statelor membre U.E. și din spațiul economic european, care sunt titulare ale unui drept de ședere temporară acordat în condițiile anterior prezentate, li se acordă dreptul de ședere în România pentru aceeași perioadă.
Intrarea sau șederea pe teritoriul României a acestor categorii de persoane le poate fi interzisă numai pentru motive de apărare, siguranță națională sau ordine publică, precum și în cazul în care întreținerea acestora ar necesita cheltuieli din partea statului român.
Alte excepții de la aplicarea dispozițiilor generale stabilite de ordonanță se regăsesc în dispozițiile art 134 și 135.
Conform art. 134, dispozițiile ordonanței nu se aplică următoarelor categorii de străini, cu excepția situațiilor în care rațiuni de siguranță națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României;
a) solicitanților statutului de refugiat;
b) refugiaților;
c) celor cărora li s-a acordat protecție umanitară condiționată sau sub forma de protecție umanitară temporară.
Guvernul poate stabili, prin hotărâre, exceptarea străinilor, cetățeni ai unor state pentru care nu există obligativitatea obținerii vizei de intrare în România, de la îndeplinirea unor condiții de prelungire a dreptului de ședere.
Prin dispozițiile art. 135 se stabilește că de la data aderării României la Uniunea Europeană, reglementările ordonanței vor înceta să fie aplicabile cetățenilor statelor membre ale UE și ale spațiului economic european.
În vederea asigurării respectării reglementărilor ordonanței, aceasta conține și un capitol care stabilește contravențiile și infracțiunile în cazul încălcării prevederilor .
În scopul armonizării legislative, au fost aprobate normele metodologice de aplicare a Acordurilor încheiate între Guvernul României și guvernele altor state privind schimbul de lucrători sezonieri și stagiari și șederea temporară în scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul altor state.
În Raportul Comisiei Europene pe anul 2003 se menționează că progresul înregistrat de România în domeniul liberei circulații a persoanelor este limitat, iar eforturile suplimentare trebuie concentrate acum pe pregătirea punerii în practică a acquis-ului în domeniul recunoașterii reciproce a calificării profesionale.
În Raport se mai precizează faptul că România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale.
a) Circulația forței de muncă și coordonarea sistemelor de asistență socială.
În acest domeniu România a realizat unele progrese în domeniul permiselor de muncă pentru cetățenii străini însă este necesară continuarea alinierii legislației privind reglementarea drepturilor lucrătorilor migranți și familiilor lor.
Referitor la reglementarea politicii în domeniul imigrației, Ordonanța de Urgență nr. 194 din 27 decembrie 2002 stabilește prin dispozițiile art. 5 că anual, prin hotărâre a Guvernului se stabilesc:
a) numărul permiselor de ședere care pot fi eliberate străinilor pentru încadrarea în munca în funcție de numărul de permise de muncă stabilit potrivit prevederilor legislației privind permisele de muncă;
b) numărul locurilor în unitățile sau instituțiile de învățământ care pot fi puse la dispoziție străinilor și termenele limită până la care se pot face înscrieri, pentru fiecare formă de învățământ;
c) cuantumul alocațiilor necesare pentru hrănirea, întreținerea și cazarea în centre, precum și al celor pentru asistența medicală și spitalizare;
d) orice alte probleme referitoare la politica în domeniul imigrației.
România a încheiat o serie de acorduri bilaterale cu statele membre ale Comunității privind circulația forței de muncă și a inițiat negocieri cu alte țări în vederea încheierii unor astfel de acorduri. Prin intermediul acestor instrumente juridice bilaterale se realizează și accesul controlat și protejat al lucrătorilor români pe piața europeană a forței de muncă.
În vederea alinierii sistemului informatic al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) la standardele europene ale serviciilor publice de ocupare (EURES) din Uniunea Europeană, a fost semnat contractul pentru aplicarea unui sistem informativ integral. Prin acest sistem, ANOFM poate intra în contact direct cu orice baze de date sau sistem informatic existent la nivel european.
Aplicarea regulilor comunitare de coordonare a sistemelor de asistență socială presupune implicarea activă a instituțiilor naționale: Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale; Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenda Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.
În scopul armonizării legislative au fost aduse modificări Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii; a fost de asemenea, adoptată Legea privind acordarea asistenței medicale în România cetățenilor străini în baza acordurilor, înțelegerilor convențiilor sau protocoalelor internaționale din domeniul sănătății, la care România este parte.
b) Politica în domeniul vizelor
România a făcut progrese semnificative în alinierea la politica comunitară de vize.
În acest sens, Ordonanța de Urgență nr. 194 din 27 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România oferă o reglementare clară în materia vizelor. Ordonanța reglementează în art. 20 tipurile de vize ce pot fi acordate, care diferă în funcție de scopurile pentru care se acordă:
a) viza de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A;
b) viza de tranzit, identificată prin simbolul B;
c) viza de scurtă ședere, identificată prin unul dintre următoarele simboluri, în funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:
– misiune, identificată prin simbolul C/M;
– turism, identificată prin simbolul C/TU;
– vizită, identificată prin simbolul C/VV;
– afaceri, identificată prin simbolul C/A;
– transport, identificată prin simbolul C/TR;
– activități sportive, identificată prin simbolul C/SP;
– activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată sau alte activități care nu contravin legilor române, identificată prin simbolul C/ZA;
d) viză de lungă ședere, identificată prin unul din următoarele simboluri, în funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:
– desfășurarea de activități economice, identificată prin simbolul D/AE;
– desfășurarea de activități profesionale, identificată prin simbolul D/AP;
– desfășurarea de activități comerciale, identificată prin simbolul D/AC;
– angajare în muncă, identificată prin simbolul D/AM;
– studii, identificată prin simbolul D/SD;
– reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF;
– intrarea în România a străinilor căsătoriți cu cetățeni
români, identificată prin simbolul D/RU; '
– alte scopuri, identificată prin simbolul S/AS;
e) viza diplomatică și viza de serviciu, identificată prin simbolul DS;
f) viza colectivă, identificată prin simbolul CL/B sau CL/TU, după cum este acordată în scop de tranzit, respectiv turism.
Ordonanța stabilește condițiile generale de acordare a vizelor, condiții speciale cerute pentru acordarea fiecărui tip de viză în parte, precum și procedura aplicabilă.
Anexa I a Regulamentului Consiliului nr. 539/2001 conține ,,lista pozitivă" (lista țărilor ai căror cetățeni nu au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar, iar Anexa II a Regulamentului conține ,,lista negativă" (lista țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar).
În domeniul armonizării legislației României cu reglementările ,,listei pozitive" a Uniunii Europene, au fost transmise de România proiecte de acorduri bilaterale privind regimul călătoriilor către autoritățile statelor cuprinse în ,,lista pozitivă" a Uniunii Europene.
În privința ,,listei negative", recomandările pe termen scurt și mediu pentru România sunt de a introduce obligativitatea vizei pentru cetățenii țărilor cu un mare potențial de migrație. Condiții deosebit de stricte sunt aplicate de către România cetățenilor a 86 de țări cu înalte tendințe de migrare.
Capacitatea administrativă și instituțională a politicii în domeniul vizelor din România este asigurată de Ministerul Administrației și Internelor și de Ministerul Afacerilor Externe.
Toate solicitările de viză sunt trimise de misiunile diplomatice centrului Național pentru Vize, care are atribuții privind acordarea vizei.
Cererile cetățenilor aparținând țărilor cu tendințe de migrare sunt trimise, pentru efectuarea unor verificări suplimentare și Direcției pentru Străini și Probleme de Migrație din Ministerul Administrației și Internelor.
c) Controlul frontierelor și migrația
Pentru armonizarea prevederilor interne cu cele comunitare în domeniu, se impune ca România să inițieze un Plan de Acțiune Schengen.
De asemenea, se impune o mai bună cooperare cu statele comunitare în ceea ce privește gestionarea frontierei și combaterea corupției.
În domeniul controlului frontierelor externe în iunie 2001 au fost adoptate două ordonanțe de urgență:
– Ordonanța de Urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;
– Ordonanța de Urgență nr. 104/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră – care stabilește o nouă structură organizatorică și un nou cadru pentru cooperarea cu instituții similare europene.
Tot în anul 2001 au fost înlocuite pașapoartele existente cu un tip nou de pașaport, care conține caracteristici suplimentare de securitate.
În privința migrației, România a încheiat acorduri de readmisie cu toate statele membre comunitare, cu excepția Angliei și Portugaliei.
Totuși, fenomenul migrației nu este încă monitorizat, posturile de frontieră nefiind încă conectate ,,on-line" cu baza de date centralizată privind migrația, ceea ce face greu de ținut o evidență exactă a fenomenului migrației.
d) Probleme legate de azil
În vederea armonizării legislației cu dreptul comunitar în acest domeniu, au fost adoptate reglementări interne privind:
– Legea nr. 323/2001 privind regimul refugiaților în România;
– Ordinul comun al Ministerului de Interne și Ministerului Afacerilor externe nr. 213/A/2001 privind reunificarea familiei;
– Hotărârea Guvernului nr. 119/2002 după intrarea în vigoare a căreia au fost derulate activități în vederea integrării socio-profesionale a refugiaților, prin compartimentul special înființat în acest scop, Oficiul Național pentru Refugiați (O.N.R.).
e) În perspective
Pe termen scurt, România are în vedere următoarele priorități:
– participarea deplină la Sistemul de Informații – Schengen;
– armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în materie de vize;
– continuarea alinierii la legislația și practica comunitară în domeniul liberei circulații a lucrătorilor și a regulilor de coordonare a sistemelor de securitate socială;
– dezvoltarea relațiilor de cooperare cu alte state privind mobilitatea forței de muncă;
– îmbunătățirea procedurilor de evidență a fenomenului migraționist.
CAPITOLUL 3: Libera circulație a serviciilor.
3.1 Temei juridic.
Libera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile art. 52(43) din Tratatul CE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul comunitar, precum și dispozițiile art. 59(49) – 66 (55) din Tratat, care reglementează în mod concret serviciile.
Aceste dispoziții de bază sunt completate cu reglementări interne adoptate de instituțiile comunitare.
Acquis-ul comunitar privind libera circulație a serviciilor.
3.2.1 Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor.
Deși cele două libertăți sunt diferite, fiind reglementate distinct prin dispozițiile Tratatului de la Roma CE, libertatea de stabilire fiind analizată în cadrul dispozițiilor privind libera circulație a persoanelor, totuși, aceste libertăți au numeroase puncte comune, și mai ales un scop comun care vizează eliminarea barierelor economice din cadrul Pieței Interne.
Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerț sau a unei profesii poate fi considerată ca o componență a libertății de circulație a persoanelor în cadrul Comunităților. Dar ea trebuie să fie asociată, în același timp, și libertății de furnizare a serviciilor, acest fapt având ca fundament necesitatea asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.
Libertatea de stabilire include, conform art. 52, alin.2, dreptul de a începe și continua activități ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activități și dreptul de a înființa și administra întreprinderi, în special companii și firme, în înțelesul art. 58, adică acelea care au sediul lor statutar, administrația lor centrală sau principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar și care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea care nu sunt producătoare de profit. Dreptul de stabilire – a arătat Curtea – comportă facultatea de a crea și de a menține, cu respectarea regulilor profesionale, mai multe centre de activitate în Comunitate.
Art. 52 și 53 nu se vor aplica unor situații pur interne dintr-un stat membru, ca în cazul în care unei companii, care are sediul principal într-un stat membru și își desfășoară activitățile aici, i se cere să îndeplinească regulile prin care autoritățile regionale ale unui stat membru responsabil cu guvernarea unui arhipelag ce este parte a acelui stat pretinde tuturor vânzătorilor en-gros de produse petroliere care doresc să-și extindă activitățile în acea parte a teritoriului național să aprovizioneze un anumit număr de insule din arhipelag, avându-se în vedere problemele de aprovizionare a regiunilor insulare, sau ca în situația în care un național al unui stat membru se angajează în cadrul teritoriului sau într-o activitate independentă în privința căreia el nu poate să invoce nici o pregătire profesională anterioară care să fi fost dobândită în alt stat membru.
Libertatea (sau dreptul) de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referință condițiile stabilite pentru proprii resortisanți de legea țării unde se efectuează acea stabilire. Această interdicție este o aplicare a principiului nediscriminării așa cum este formulat la art. 6 din Tratat.
Art. 52, par.1, a impus că orice restricție la libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru să fie înlăturată în etape progresive în cursul perioadei de tranziție. Această înlăturare progresivă privește, de asemenea, restricțiile privind înființarea de agenții, filiale sau sucursale pe teritoriul oricărui stat membru. Prin art. 53, ale cărui prevederi sunt direct aplicabile, statele membre se obligă să nu introducă nici o nouă restricție privind dreptul de stabilire pe teritoriile lor a resortisanților altor state membre, afară dacă în Tratat se dispune altfel. Dispozițiile art. 53 sunt satisfăcute în măsura în care nici-o nouă prevedere nu supune stabilirea resortisanților altor state membre unor reguli mai severe decât cele prevăzute pentru naționalii țării de stabilire. Această reglementare constituie o regulă de drept comunitar susceptibilă de a crea drepturi individuale pe care tribunalele naționale trebuie să le protejeze. În același timp, dispozițiile respective împiedică un stat membru să revină la prevederi sau practici mai puțin liberale câtă vreme măsurile de liberalizare deja adoptate constituie implementarea obligațiilor ce se nasc din prevederile și obiectivele Tratatului.
Art. 52 și 59 – a arătat Curtea de Justiție – împiedică un stat membru să limiteze activitățile de intermediere, din domeniul valorilor mobiliare transferabile, la companii sau firme al caror sediu înregistrat se află pe teritoriul său, punându-i pe distribuitorii intermediari din alte state membre care doresc să exercite o activitate pe teritoriul respectiv în imposibilitatea de a folosi anumite forme de stabilire, precum o filială sau agenție, astfel încât ei sunt obligați să suporte cheltuieli suplimentare comparate cu cele ale propriilor naționali și, cu desăvârșire, de a face uz de libertatea lor de a furniza servicii; procedând astfel, statul aplică o diferență de tratament care nu este obiectiv justificată.
Dar dreptul de stabilire și aplicarea tratamentului național nu presupun uniformitatea legislațiilor naționale, înlăturarea particularităților naționale. Această constatare se poate evidenția cu deosebire în situația prevăzută de art. 222, care dispune că "prezentul Tratat nu va afecta în nici un fel regulile din statele membre care cârmuiesc sistemul dreptului de proprietate", acest text putând fi considerat ca o dispoziție de excepție privind ordinea publică, ca o rezervare unilaterală de suveranitate, sub condiția interzicerii discriminării pe motive de naționalitate.
Așa cum rezultă din cele de mai sus, art. 52, ca și art. 59, este direct aplicabil de la sfârșitul perioadei de tranziție, nemaifiind necesare noi directive de implementare. El prevede o obligație de a se obține un rezultat precis – acela al asigurării libertății de stabilire, a cărei realizare trebuie să fie făcută mai ușoară, dar nu dependentă, prin aplicarea unui program de măsuri progresive. Curtea de Justiție a considerat că această aplicare directă operează în pofida absenței, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute de art. 54, par.2, și art. 57, par.1 (privind recunoașterea diplomelor). Libertatea de stabilire nu poate fi pe deplin înfăptuită dacă statele membre pot să refuze beneficiul dreptului comunitar acelora dintre resortisanții lor care s-au prevalat ei înșiși de libertatea de circulație și de dreptul de stabilire și care au obținut, prin aceasta, calificările profesionale menționate în legislația comunitară, într-un alt stat decât statul al cărui resortisant este. Directiva Consiliului Nr. 75/362 din 16 iunie 1975 permitea expres statelor membre să pretindă în completare o perioadă prealabilă de pregătire într-o perioadă de tranziție de 5 ani la sfârșitul căreia un stat membru nu mai era îndreptățit să impună o astfel de condiție sau să ceară altă pregătire profesională a medicilor care se stabilesc ei înșiși pe teritoriul acelui stat membru ca medici de medicină generală practicanți și care sunt deținători de diplome obținute într-un alt stat membru și recunoscute în baza acelei Directive.
Curtea de Justiție a hotărât, în interpretarea acestei Directive, că orice discriminare în acest sens din partea organismelor profesionale nu este admisibilă, chiar dacă statul membru în cauză face practicarea acelei profesii de către posesorii diplomelor obținute pe teritoriul său dependentă de cerințe suplimentare de pregătire.
Așadar, beneficiile rezultate din exercitarea dreptului de stabilire în alt stat nu pot să fie refuzate în statul propriu dacă sunt recunoscute de dreptul comunitar, chiar dacă ar fi vorba de o discriminare inversă. Totuși, dreptul comunitar nu poate fi invocat atunci când, spre exemplu un avocat, căruia i s-a refuzat intrarea în baroul de avocați dintr-un stat membru, intenționează să se stabilească într-un alt stat membru spre a practica aici avocatura și, ca atare, i se poate refuza prestarea serviciilor de această natură, întrucât o cerință de înregistrare nediscriminatorie pentru stabilirea ca jurist nu este incompatibilă cu art. 52 din Tratat.
Din contra, atunci când prin reglementarea profesiei de avocat existentă într-un stat membru se interzice avocaților să aparțină mai multor barouri, acest lucru contravine libertății de stabilire, întrucât această libertate înglobează posibilitatea de instalare și de conservare, pe teritoriul Comunității, a exercitării unei activități în mai mult de un singur stat. Prin urmare, stabilirea în alt stat membru nu ar putea fi refuzat avocaților provenind din celelalte țări ale Comunității doar pentru motivul că ei ar fi avut deja în străinătate un cabinet și ar aparține ordinului avocaților baroului de origine.
În jurisprudența Curții de Justiție s-a subliniat că posibilitatea pentru un național al unui stat membru de a exercita dreptul său de stabilire și condițiile pentru exercitarea lui trebuie să fie determinate în lumina activităților pe care el intenționează să le desfășoare pe teritoriul statului gazdă, astfel că atunci când desfășurarea unei activități specifice nu este supusă unor reguli în acest stat, un național al oricărui alt stat membru va fi îndreptățit să se stabilească și să continue acele activități acolo. Dar, când începerea ori continuarea unor activități specifice este supusă anumitor condiții în statul membru-gazda, acest național care intenționează să urmeze aceste activități trebuie, în principiu, să satisfacă aceste condiții, care pot consta într-o obligație de a deține o diplomă specifică, de a aparține unui organism profesional ori de a îndeplini anumite reguli de conduită profesională sau reguli privind folosirea titlurilor profesionale, condițiile respective trebuie să realizeze anumite cerințe, când ele sunt susceptibile să împiedice ori să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantată de Tratat precum libertatea de stabilire. S-a considerat că trebuie să existe asemenea patru cerințe:
– condițiile să fie aplicate pe bază nediscriminatorie;
– ele să fie justificate prin cerințele imperative de ordin general;
– ele să fie potrivite pentru asigurarea atingerii obiectivului pe care il urmăresc;
– ele nu trebuie să exceadă ceea ce este necesar spre a-l atinge.
Așa fiind, în măsura în care condițiile privind posesia unei calificări sunt în cauză, statele membre trebuie sa ia în considerare echivalența diplomelor și, dacă este necesar, să procedeze la o comparare a cunoștințelor și calificărilor cerute de regulile lor naționale și ale celor ale persoanelor în cauză.
Libera circulație a persoanelor în contextul pe care îl evocam, al dreptului de stabilire, poate fi, însă, afectată prin restricții în cazul unor activități care într-un anume stat membru sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorității publice. Așa cum dispune art. 55 din Tratat, Consiliul are competența de a declara inaplicabile prevederile privind dreptul de stabilire în cazul "unor activități", care nu sunt enunțate, ceea ce înseamnă că el are puteri discreționare în acest domeniu, mai ales că deciziile sunt luate cu majoritate calificată. Obiectivul acestei restricții este acela de a împiedica pe resortisanții străini să exercite prerogativele puterii publice cu privire la cetățenii unui stat ca un efect subsidiar al beneficiului dreptului de stabilire ori de furnizare de servicii.
Conceptul de exercitare a autorității publice a fost definit ca implicând exercitarea de prerogative în afara dreptului general, de puteri de constrângere cu privire la persoane și bunuri, pe care în mod obișnuit cetățenii nu le au și care permit, în privința celor care le-a acordat, să actioneze independent de consimțământul ori chiar împotriva voinței altei persoane, Curtea mai adăugând ca posibilă aplicare a restricțiilor privind libertatea de stabilire prevăzută de art. 55 trebuie să fie considerată separat în legătură cu fiecare stat membru, având în vedere prevederile naționale aplicabile organizării și practicării unei profesii. Dar, în această apreciere trebuie să se observe caracterul comunitar al limitelor impuse prin art.55 asupra excepțiilor permise la principiul libertății de stabilire în scopul de a se evita că eficacitatea Tratatului să fie zădărnicită prin prevederi unilaterale ale statelor membre.
Așa fiind, activitățile profesionale implicând contacte chiar regulate și organice cu tribunalele, incluzând chiar cooperarea obligatorie în funcționarea lor, nu justifică vreo legătură cu exercitarea autorității oficiale. De aceea, cele mai tipice activități ale profesiei de avocat, precum, în special, consultarea și asistența juridică și, de asemenea, reprezentarea și apărarea părților la tribunal, chiar când intervenția ori asistența avocatului este obligatorie sau este monopol legal, nu pot să fie considerate ca având legătură cu exercițiul acestei autorități, libertatea de acțiune a autorității judecătorești și libera exercitare a puterii judiciare rămânând intacte.
Statele membre au posibilitatea, în virtutea art. 55, să ia măsuri legislative, regulamentare și administrative care să prevadă "… un tratament special pentru resortisanții străini pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică". Aceasta este considerată ca fiind clauza de poliție, care permite să se impună străinilor formalități de poliție, cu excluderea restricțiilor care ar avea un caracter economic. Consiliului îi revin atribuții de coordonare a dispozițiilor legislative, regulamentare sau administrative în acest sens, pe calea directivelor. Au fost adoptate, astfel, Directiva Nr. 64/221 din 25 februarie 1964, menționată, completată cu Directiva Nr. 75/35 din 17 decembrie 1974, iar Comisia a elaborat o comunicare privind dovezile, declarațiile și atestatele prevăzute de aceste Directive și relative la onorabilitate, absența falimentului, natura și durata activităților profesionale exercitate în țările de proveniență.
Implementarea dispozițiilor privind libertatea de stabilire așa cum sunt prevăzute la art. 52 este de competența instituțiilor comunitare, prin elaborarea de către Consiliu, conform art. 54, a unui program general de înlăturare a restricțiilor existente în această privință care să cuprindă condițiile generale potrivit cărora această libertate urma să fie realizată în cazul fiecărui tip de activitate și, în special, etapele necesare, iar în aplicarea acestui program sau, în absența lui, prin emiterea unor directive, acționând (în prezent) potrivit art. 189 B. În consecință, Consiliul a adoptat în anul 1962 două programe generale de liberalizare pentru persoane, respectiv pentru servicii, precum și mai multe directive între care menționăm Directive Nr. 73/148 din 21 mai 1973 pentru suprimarea restricțiilor la deplasarea și șederea resortisanților statelor membre în interiorul Comunității în materie de stabilire și servicii și Directiva Nr. 75/34 din 17 decembrie 1974 relativă la dreptul resortisanților statelor membre de a rămâne pe teritoriul statului membru după ce au exercitat aici o activitate nesalariată (independentă).
În cele doua programe de liberalizare au fost prevăzute nelimitativ măsurile pe care Consiliul și Comisia trebuie să le ia în realizarea obligațiilor ce le incumbă. Între altele: 1) se va acorda tratament prioritar activităților în care libertatea de stabilire aduce în special o contribuție apreciabilă la dezvoltarea producției și comerțului; 2) se vor înlătura acele proceduri și practici, indiferent că rezultă din legislația națională ori din acorduri încheiate anterior între statele membre, a caror menținere ar constitui un obstacol la libertatea de stabilire; 3) se va asigura ca lucrătorii dintr-un stat membru care au lucrat pe teritoriul altui stat membru pot sa rămână în acel teritoriu în scopul de a întreprinde activități ca persoane nesalariate; 4) să se dea posibilitatea unui resortisant al unui stat membru să dobândească proprietate funciară și clădiri situate pe teritoriul altui stat membru, în măsură în care aceasta nu contravine art. 39, par.2; 5) se vor înlătura progresiv restricțiile privind condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul altui stat membru și condițiile de intrare a personalului stabilimentului principal în posturi de gestiune ori de supraveghere, din aceste agenții, filiale sau sucursale; 6) se vor coordona, în măsura necesară, garanțiile care, pentru protecția intereselor membrilor și a altora (creditori și angajați), sunt cerute de statele membre companiilor și firmelor, cu scopul de a face aceste garanții echivalente în întreaga Comunitate; 7) să se asigure că nu sunt denaturate condițiile de stabilire prin ajutoarele acordate de statele membre.
Pe de altă parte, este recunoscut faptul că în diverse state au existat și există unele diferențe privind exercitarea unui comerț sau a unei profesii. De aceea s-a impus armonizarea legislațiilor naționale divergente.
În primul rând, în cele mai multe profesiuni și ocupații accesul este subordonat obținerii de diplomă sau unor condiții specifice, al căror mod de dobândire, respectiv îndeplinire, sunt diferite, ceea ce ar contribui la menținerea unor restricții la libertatea de stabilire. Această situație justifică acțiunea Consiliului așa cum este prevăzută la art. 57 prin care prevederile nediscriminatorii ale art. 52 sunt extinse în vederea garantării liberei exercitări a unui comerț sau a unei profesii în spațiul intracomunitar în înfăptuirea obiectivelor esențiale ale comunității (dispoziția nu are aplicabililate directă).
Pe cale de consecință, Consiliul hotărăște directive potrivit procedurii stabilite la art. 189 B privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri, în scopul facilitării accesului la activitățile nesalariate și a exercitării acestora (art. 57, par.1 – text modificat prin TMs.). Una dintre aceste directive – Nr. 89/48 din 21 decembrie 1988 – instituie un sistem general pentru recunoașterea diplomelor de învățământ superior acordate la terminarea pregătirii și educației profesionale cu o durată de cel puțin trei ani. Ea se aplică oricărui resortisant al unui stat membru care dorește să urmeze o profesie într-un stat-gazdă în calitate de nesalariat (independent) sau de persoană salariată. Directiva nu se aplică profesiilor care fac obiectul unei Directive specifice care stabilesc reguli privind recunoașterea reciprocă a diplomelor de către statele membre, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
Prin Directiva Nr. 92/51 din 18 iunie 1992, a Consiliului, s-a instituit un al doilea sistem de recunoaștere a formării profesionale în cadrul altor ramuri de învățământ decât învățământul superior.
În același scop Consiliul, potrivit art. 57, par.2, a emis, înaintea expirării perioadei de tranziție, directive privind coordonarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre privind accesul la activitățile nesalariate și exercitarea acestora. Dar atunci când directivele a căror executare de către state comportă cel puțin o modificare a principiilor legislative existente ale regimului profesiilor în ce privește pregătirea profesională și condițiile de acces al persoanelor fizice, Consiliul statuează în unanimitate. În toate celelalte cazuri el hotărăște conform procedurii prevăzute la art. 189 B.
În aplicarea art. 57 Consiliul a stabilit măsuri specifice prin unele directive în domeniile comerțului cu ridicata, al comerțului cu amănuntul și al industriei și artizanatului, înlăturându-se, cu efect temporar, obstacolele privind libertatea de stabilire a străinilor rezultând din cerințele de calificare profesională și de cunoștințe comerciale, ce pot să fie probate de activități asemănătoare în alte state membre timp de trei ani. Spre exemplu, prin Directiva Nr. 64/427 din 7 iulie 1964 s-au fixat prevederi specifice, detaliate, privind măsuri tranzitorii cu privire la activitățile persoanelor nesalariate în industriile prelucrătoare aparținând ISIC (Industrie și mica Industrie artizanală), ea fiind destinată să faciliteze realizarea libertății de stabilire și de furnizare a serviciilor în acest larg grup de activități comerciale până când se vor fi armonizat condițiile de acces la comerțul în cauză în diferitele state membre.
Alte directive au avut ca obiect recunoașterea reciprocă a diplomelor în domenii de activitate determinate, precum profesiile medicale și veterinare, de exemplu Directiva Nr. 75/362 din 16 iunie 1975, modificată în 1993 prin Directiva Nr. 93/16, sau Directiva Nr. 78/686 (în cazul dentiștilor), profesiile de arhitecți sau de avocați – Directiva Nr. 77/249 din 22 martie 1977 privind facilitarea exercitării efective de către avocați a libertății de a furniza servicii. În domeniul financiar-bancar au fost elaborate mai multe directive privind, în concret, asigurările și co-asigurările, agenții de asigurare și brokerii, afacerile bancare, instituțiile de credit.
Având în vedere măsurile de coordonare pe care le pot lua instituțiile comunitare privind garanțiile pe care statele le pretind companiilor și firmelor pentru protecția membrilor și a terților, astfel încât garanțiile respective să fie echivalente în întreaga Comunitate, Consiliul a adoptat un număr de zece directive începând cu anul 1968, altele fiind în stadiul de propunere. De asemenea, prin Regulamentul Nr. 2137/85 din 25 iulie 1985, al Consiliului, a fost creat "European Economic Interest Grouping", care are ca scop facilitarea dezvoltării activităților economice ale membrilor și perfecționarea ori multiplicarea rezultatelor acestor activități, fără a se crea profit pentru sine însuși. Pot fi membri ai acestor grupuri companii și firme așa cum sunt definite în art. 58 din Tratat, precum și persoane fizice, care realizează o activitate industrială, comercială, mesteșugărească ori agricolă sau care prestează servicii profesionale ori alte servicii în Comunitate.
În sfârșit, mai menționăm că prin Rezoluția din 18 februarie 1994 a Parlamentului asupra situației și organizării notariatului în cele 12 state membre se cere Comisiei, statelor membre și instituțiilor notariale să elaboreze reforme care să permită suprimarea condiției de naționalitate pentru accesul la profesie, ca și extinderea recunoașterii reciproce a actelor notariale.
Modalități de realizare a liberei circulații a serviciilor.
În dreptul comunitar, conform dispozițiilor art. 60 (50) alin. 1 din Tratatul CE, prin noțiunea de ,,servicii" se înțelege ansamblul prestațiilor furnizate în mod normal în schimbul remunerării, și care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor.
Din analiza textului rezultă că această noțiune este definita ca având un caracter subsidiar în raport cu definirea noțiunii de libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor, însă trăsăturile sale specifice rezultă din analiza unor criterii stabilite prin jurisprudența Curții de Justiție:
a) prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru, altul decât cel al destinatarului prestației, astfel încât să se constate o trecere a unei frontiere interne comunitare;
b) prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice;
c) prestația trebuie să fie furnizată contra unei remunerații.
Tratatul de la Roma CE prevede în art. 59 (49) par. 1 că restricțiile asupra liberei prestări a serviciilor în interiorul Comunității sunt interzise în ceea ce privește pe resortisanții statelor membre stabiliți într-o țară a Comunității diferită de cea a destinatarului prestației.
Conform dispozițiilor art. 60 (50) alin. 2 din tratat, serviciile cuprind în special:
– activități cu caracter industrial;
– activități cu caracter comercial;
– activități artizanale;
– activitățile profesiunilor liberale.
Prestatorul serviciilor poate să își exercite și cu titlu temporar activitatea în țara în care este furnizată prestația, în aceleași condiții ca cele pe care această țară le impune propriilor săi resortisanți, conform dispozițiilor art. 60 (50) alin. 3 din Tratat.
În această situație prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.
Beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt persoanele fizice și persoanele juridice care pun activitățile lor și plasează în câmpul de aplicare a dreptului comunitar.
Persoana fizică, ca resortisant al unui stat comunitar trebuie să aibă cetățenia statului respectiv, determinarea și calificarea cetățeniei fiind de competența statului a cărui cetățenie se invocă. Persoanele fizice cu dublă cetățenie, una aparținând unui stat membru și alta unui stat terț, va beneficia de drepturile acordate de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru al Comunității.
În privința persoanelor juridice, sistemele naționale cuprind reglementări diferite relative la recunoașterea acestora. Prin dispozițiile art. 58 (48) din Tratatul CE au fost instituite regulile generale prin care se asigură recunoașterea reciprocă a societăților în domeniul libertății de stabilire și a liberei circulații a serviciilor.
În acest sens, conform art. 58 (48) alin. 1, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și avându-și sediul statutar, administrația centrală sau stabilimentul principal în interiorul Comunității sunt asimilate, pentru aplicarea dispozițiilor prezentului articol, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin societăți se înțeleg societățile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților fără scop lucrativ.
Prestarea serviciilor se poate efectua în orice domeniu de activitate: turism, transporturi, asigurări sector bancar, sport profesionist, jocuri de noroc, profesii liberale, publicitate, emisiuni televizate etc.
Libera circulație a serviciilor se poate prezenta sub doua modalități:
– libera circulație a serviciilor active, care presupune ca furnizorul să se deplaseze din statul în care este stabilit în statul unde se află beneficiarul serviciului;
– libera circulație a serviciilor pasive, care presupune ca beneficiarul prestației să se deplaseze din statul unde este stabilit în alt stat membru unde se află stabilit furnizorul serviciului, în scopul încheierii unui contract.
O variantă intermediară o reprezintă situația în care nici furnizorul, nici beneficiarul prestației nu se deplasează dintr-un stat în altul, furnizarea serviciilor fiind realizată prin poștă, telefon, telegramă, terminale de computer, etc.
a) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor active
Pentru realizarea efectivă a liberei circulații a serviciilor, legislația națională nu trebuie să impună restricții în calea acestei libertăți, cu excepția celor prevăzute în tratat, respectiv exercitarea autorității publice și motivele de securitate sau sănătate publică.
În acest sens, sunt interzise discriminările în funcție de criteriul naționalității sau al rezidenței prestatorului. De asemenea sunt interzise măsurile privind dubla impozitare (prestatorul de servicii care suportă plata taxelor în țara de origine, va fi scutit de plata acestora în țara unde prestează serviciul). Sunt interzise și măsurile naționale restrictive aplicate în mod discriminatoriu.
Cu privire la acest aspect se constată în legislațiile naționale existența unor măsuri care reglementează accesul la exercitarea unor activități.
În acest sens, pentru exercitarea unor profesii este necesară deținerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale, sau deținerea unor autorizații administrative prealabile. În lipsa unei legislații armonizate, statele membre pot să fixeze anumite standarde pentru calificarea de exercitare a unor profesii, îngreunând libera circulație a serviciilor.
Pentru eliminarea acestor neajunsuri au fost adoptate o serie de directive în scopul recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale.
Conform dispozițiilor acestor directive se instituie principiul de bază al recunoașterii reciproce a diplomelor. Recunoașterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor să presteze servicii și să se angajeze ca salariați în celelalte state membre.
Totuși, statul pe teritoriul căruia se solicită recunoașterea poate impune unele condiții suplimentare în unele situații: când durata de pregătire este mai lungă sau esențial diferită decât cea din statul în care s-a făcut atestarea, când se impune dobândirea unei experiențe profesionale pentru a compensa diferențele de durată a studiilor etc.
Curtea de Justiție a precizat că recunoașterea diplomelor de către un anumit stat membru nu leagă celelalte state membre.
Curtea de Justiție a stabilit o serie de criterii generale de identificare a măsurilor naționale care vizează aplicarea unor restricții în calea liberei circulări a serviciilor. Curtea de Justiție a identificat însă și un ansamblu de măsuri naționale care pot fi aplicate, restricționând astfel libera circulație a serviciilor, aceste măsuri fiind justificate prin rațiuni de interes general, ca de exemplu:
– domeniul în care se ia măsura nu a fost încă armonizat la nivel comunitar;
– măsura urmărește protejarea unui interes general;
– măsura să nu fie discriminatorie;
– aplicarea măsurii sa fie în mod obiectiv necesară;
– aplicarea măsurii sa fie proporțională cu scopul propus;
– măsura luată să respecte principiul recunoașterii reciproce.
Calificarea măsurilor de interes general care justifică aplicarea unor limitări în calea liberei circulații a serviciilor nu este limitativ stabilită de Curtea de Justiție, putând fi identificate noi cazuri, cu prilejul soluționării unor spete. În practica Curții de Justiției au fost calificate drept măsuri de interes general care ar putea justifica aplicarea unor limitări, de exemplu: etica, religia, morala, deontologia profesională, buna administrare a justiției.
Curtea de Justiție a considerat că măsurile justificate de interesul public general trebuie să fie impuse, pentru a produce efectul restrictiv, tuturor persoanelor sau întreprinderilor care funcționează în statul membru în care serviciul urmează să fie furnizat, în măsura în care acest interes nu este salvgardat prin prevederile care se aplică furnizorului de servicii în statul membru unde este stabilit.
Principiul nediscriminării între lucrătorii proprii unui stat membru și lucrătorii provenind din alte state membre a fost enunțat atât prin dispozițiile art. 58 (48) din Tratatul CE (privind societățile), cât și prin dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 al Consiliului.
Curtea de Justiție a precizat că Regulamentul nr. 1612/68 aplică un tratament nediscriminatoriu lucrătorilor provenind din alte state membre față de lucrătorii naționali, stabilind aplicarea generală a regulilor naționale pentru condițiile de muncă.
b) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor pasive
Tratatul nu prevede în mod expres această modalitate de prestare a serviciilor, însă, printr-o interpretare extensivă a textului, poate fi admisă ipoteza deplasării destinatarului serviciului în țara unde se află stabilit prestatorul acestui serviciu. Dispozițiile art. 59 (48) alin. 1 reglementează interzicerea restricțiilor asupra liberei prestări a serviciilor în ceea ce ii privește pe resortisanții statelor membre stabiliți într-o țară a Comunității, diferită de cea a destinatarului prestării.
Libertatea destinatarului serviciilor de a se deplasa în alt stat membru pentru a beneficia de aceste servicii reprezintă o formă corelativă a dreptului furnizorului de a se deplasa în spațiul comunitar pentru a-și oferi serviciile, ambele forme de manifestare reprezentând modalități de realizare deplină a liberei circulații a serviciilor.
Cu privire la libera circulație a serviciilor pasive, Curtea de Justiție a decis că libertatea de a furniza servicii presupune libertatea pentru destinatari, inclusiv pentru turiști, de a se deplasa în alt stat membru în scopul de a beneficia de servicii, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. În mod concret, s-a arătat că, deoarece vizitarea muzeelor reprezintă unul din motivele importante pentru care se deplasează turiștii dintr-o țară în alta, discriminarea privind accesul în muzee pe criteriul naționalității reprezintă o formă de încălcare a liberei circulații a serviciilor.
c) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor prin corespondență.
În interpretarea textului prevăzut de art. 59 (49) alin. 1 din Tratat s-a admis faptul că pot fi contractate servicii și fără deplasarea dintr-un stat membru în altul a furnizorului sau destinatarului serviciilor.
În această situație furnizarea serviciilor se realizează prin informații, oferte de servicii acceptate, consultații etc., realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare: poștă, telefon, telegrama, publicitate etc.
Și această modalitate de realizare a liberei circulații a serviciilor beneficiază de protecție jurisdicțională comunitară, fiind interzise restricțiile impuse atât de statul furnizorului, cât și de statul destinatarului serviciilor. Restricțiile admise sunt aceleași ca și în cazul liberei circulații a serviciilor active.
Reglementări comunitare interne privind libera circulație a serviciilor.
Față de reglementările generale cuprinse în Tratat, reglementările cuprinse în dreptul comunitar derivat oferă un cadru juridic de realizare concretă a liberei circulații a serviciilor, completând în acest fel dreptul comunitar originar în acest domeniu.
Astfel, prin directive ale Consiliului au fost reglementate aspecte cum ar fi:
– asigurarea accesului la anumite profesii prin recunoașterea reciprocă a diplomelor;
– asigurarea accesului la spațiul financiar european;
– realizarea libertății de comunicare în Europa.
a) Accesul la profesiile reglementate
Profesiile reglementate sunt cele a căror exercitare este condiționată în anumite state, de un nivel de pregătire profesională determinat prin reglementări naționale.
La nivel național, statele au libertatea de a stabili un nivel minim al condițiilor de calificare profesională pentru exercitarea unei profesii.
Conform principiului recunoașterii reciproce a profesiilor, statele membre au obligația să ia în considerare calificarea profesională obținută de o persoană în alt stat membru și să aprecieze dacă această calificare corespunde exigențelor impuse de legislația proprie. Inițial, la nivel comunitar s-a încercat armonizarea legislativă în domeniu prin adoptarea unor directive specializate, pentru fiecare profesie în parte. Ulterior, după 1988, constatându-se o eficiență limitată a rezultatelor concrete înregistrate în practică, s-a procedat la adoptarea unui sistem legislativ general, bazat pe principiul recunoașterii reciproce a diplomelor.
– Directivele speciale au vizat anumite profesii, ca de exemplu cele de: farmaciști, asistenți medicali, veterinari, arhitecți, avocați, medici.
Cu privire la profesiile medicale, paramedicale și farmaceutice tratatul prevedea prin dispozițiile art. 57 (47) par. 3 că eliminarea progresivă a restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor de exercitare în diferitele state membre.
Dupa 1975 au fost adoptate numeroase directive codificate în prezent prin dispozițiile Directivei 93/16/CEE din 5 aprilie 1993 vizând facilitatea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri.
Principalele dispoziții ale directivei se referă la următoarele aspecte :
– coordonarea diverselor forme de pregătire a personalului medical și paramedical;
– aplicarea principiului recunoașterii reciproce a diplomelor obținute în alte state membre.
Realizarea acestor coordonate implică accesul fără discriminări naționale la exercitarea profesiilor medicale.
Cu privire la profesia de avocat, legislațiile naționale conțineau reglementări diferite, făcând destul de greu de realizat coordonarea privind accesul la profesie și la exercitarea acesteia.
În scopul realizării unei coordonări legislative comunitare privind profesia de avocat, a fost adoptată Directiva 77/249/CEE a Consiliului, pentru a facilita exercitarea acestei profesii. Directiva conține reglementări privind:
– condițiile de realizare a echivalenței dintre profesii – avocat, barister, solicitor, awocato, etc.;
– liberalizarea activităților ce țin de atribuțiile profesiei de avocat, cu excepția celor ce implică exercițiul autorității publice;
– coordonarea dispozițiilor cuprinse în unele legislații naționale privind obligația (recunoscută prin directivă) că avocatul prestator din alt stat membru să-și exercite atribuțiile în colaborare cu un avocat local;
– respectarea deontologiei din statul unde prestează activitatea, cu aplicarea sancțiunilor corespunzătoare prevăzute în cazul încălcării acesteia.
Prin Directiva 95/5/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, este prevăzut că exercitarea profesiei de avocat în alt stat membru este posibilă în 3 modalități:
– cu titlul din țara de origine, existând obligația prestării activității în colaborare cu un avocat local, în condițiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine, cât și în statul unde se prestează serviciul;
– prin asimilare cu avocatul din statul membru unde se prestează serviciul. Asimilarea presupune recunoașterea diplomei;
– într-o societate de avocați.
– Directivele generale de recunoaștere reciproca a diplomelor și certificatelor stabilesc condițiile generale pentru exercitarea unor profesii, fără să fie făcute referiri concrete la anumite domenii de exercitare.
Criteriile generale avute în vedere de aceste directive vizează:
– durata studiilor;
– exigențele de exercitare a unor profesii privind principiile moralității, eticii, onorabilității, deontologiei profesionale;
– condițiile de exercitare a unei profesii care nu este reglementată în statul membru unde se prestează serviciul.
Directivele generale încearcă să stabilească un sistem de recunoaștere reciprocă, analizând aproape toate ipotezele posibile de exercitare a unor profesii în scopul determinării condițiilor generale de acces la exercitarea acestora.
În urma generalizării au fost codificate în prezent cinci ipoteze de recunoaștere reciprocă a diplomelor, având regimuri diferite, cu măsuri de compensare privind insuficiența pregătirii de o mai scurtă durată din statul căruia aparține prestatorul.
Cu toate acestea, statul membru pe teritoriul căruia se prestează serviciul poate să ceară dovada unei experiențe profesionale, efectuarea unor stagii în practică sau trecerea unor probe de aptitudini, fără ca acestea să fie calificate drept discriminări sau restricții privind libera circulație a serviciilor.
Cu privire la exercitarea profesiilor nereglementate, condițiile de calificare profesională sunt stabilite de fiecare angajator. Totuși, pentru a evita eventualele neajunsuri privind recunoașterea calificării în alt stat membru, Comisia publică anual în Jurnalul Oficial o listă de echivalență a unui număr de 200 profesii de muncitor calificat din 19 sectoare de activitate.
b) Accesul la spațiul financiar- european
Particularitățile unor sectoare economice au impus adoptarea unor directive de coordonare, de exemplu în domeniul bancar sau al asigurărilor, pentru a se realiza accesul la spațiul financiar european.
Spațiul financiar european trebuie să permită instituțiilor de credit, societăților de asigurări sau societăților de investiții să propună serviciile lor destinatarilor comunitari fără discriminări.
În domeniul bancar, au fost adoptate o serie de directive care asigură coordonarea legislativă dintre state membre în acest sector. În acest sens, Directiva 73/183/CEE din 16 iulie 1973 a vizat înlăturarea măsurilor discriminatorii, iar Directiva Consiliului din 12 decembrie 1977 a vizat coordonarea legislativă în acest domeniu. Această directivă definește noțiunea ,,instituției de credit", stabilind anumite forme de organizare ale acesteia.
Prin Directiva Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989 s-a stabilit sistemul de autorizare unic pentru crearea de sucursale și pentru exercitarea liberei circulații a serviciilor. Conform dispozițiilor directivei, o instituție de credit autorizată într-un stat membru va putea crea liber sucursale și va putea folosi libera circulație a serviciilor sale în alte state, fără să mai fie necesară o nouă autorizare administrativă.
Dispozițiile directivei au la baza principiul recunoașterii reciproce a autorizațiilor.
Directivele adoptate până în prezent în domeniul bancar sau al asigurărilor pun în practică principiul controlului unic efectuat asupra unei bănci sau societăți de asigurări, acest control fiind exercitat de autoritățile statului de origine, adică unde se află sediul social al acestora. După 1995 a fost impusă condiția ca instituțiile de credit să aibă în statul de origine atât sediul social, cât și administrația centrală. Autoritățile statului unde se prestează serviciile își păstrează însă rolul de supraveghere și controlul auxiliar, instituindu-se astfel o colaborare între autoritățile de control din cele doua state.
În domeniul asigurărilor, actele juridice comunitare conțin dispoziții diferite privind reglementarea asigurărilor de viață față de celelalte asigurări în general.
Armonizarea dispozițiilor naționale ala statelor membre cu dreptul comunitar în acest domeniu cunoaște o serie de impedimente, generate de tradițiile juridice ale statelor membre. Progresul liberei circulații a serviciilor în acest domeniu s-a realizat lent, prin negocieri între statele membre și cu intervenția Curții de Justiție.
În acest moment sectorul este liberalizat doar pentru riscurile mari, în timp ce pentru riscurile mici este necesară o autorizare administrativă.
Directivele Consiliului adoptate în 1992 au aplicat și în domeniul asigurărilor sistemul ,,licenței unice" cunoscut și în sistemul bancar. Conform acestui principiu, o singură autorizare acordată unei societăți de asigurări pe teritoriul unui stat membru îi permite să acționeze pe întreg teritoriul comunitar fără să mai fie nevoie să solicite o altă autorizare din partea statelor membre.
Autoritățile din statul unde se prestează serviciul pot să intervină totuși când societățile respective nu respectă reglementările care le sunt aplicabile sau în caz de urgență.
În domeniul serviciilor de investiții, au fost adoptate o serie de reglementări comunitare, în scopul coordonării legislative între statele membre.
Serviciile de investiții sunt oferite investitorilor de către instituțiile de credit, dar pot fi oferite și de societăți specializate sau chiar societăți de asigurări.
În unele state accesul la piețele reglementate (în special bursele de valori) este rezervat unor anumite categorii de întreprinderi.
Reglementările din acest sector se bazează în general pe principiile aplicate în sectorul bancar și al asigurărilor.
Prestarea serviciilor impune necesitatea autorizării administrative, prin care o societate de investiții poate să acționeze în tot spațiul comunitar, atât prin intermediul sucursalelor, cât și prin libera circulație a serviciilor și în acest domeniu se aplică principiul controlului unic exercitat de autoritățile statului de origine, însă cu posibilitatea unei supravegheri din partea autorităților statului unde este prestat serviciul.
c) Libertatea de comunicare în Europa
Libertatea de comunicare reprezintă un obiectiv important pentru Uniunea Europeană, dreptul comunitar impunând reglementări pentru realizarea acesteia. În acest scop a fost adoptată Directiva Consiliului 89/552/CEE din 3 octombrie 1989, care vine în completarea Convenției Consiliului Europei semnată la 5 mai 1989 la Strasbourg, privind televiziunea transfrontalieră.
Această directivă cunoscută sub denumirea ,,televiziune fără frontiere", afirmă principiul libertății transmiterii emisiunilor televizate, dar și principiul conform căruia emisiunea trebuie să respecte legea statului membru care are competența asupra instituției de radiodifuziune sau care a acordat frecvență pentru utilizarea unui satelit.
Directiva Consiliului nr. 97/36 din 30 iunie 1997, care modifică directiva ,,televiziune fără frontiere", conține reglementări privind : recepționarea programelor și condițiile în care statele membre pot stânjeni această recepționare (fără a o putea interzice total); publicitatea ( aceasta fiind interzisă în cazul produselor din tutun sau în cazul băuturilor alcoolice când se adresează minorilor); retransmiterea marilor evenimente sportive. Tot în domeniul libertății de comunicare a fost stabilit cadrul legal pentru folosirea semnăturii electronice în scopul funcționării corespunzătoare a pieței interne. . Semnătura electronică este utilizată și recunoscută în cadrul Comunității, statele membre având obligația de a lua măsuri pentru protecția datelor personale.
Cu privire la comerțul electronic au fost adoptate reglementări comunitare care vizează libera circulație a informațiilor în domeniul serviciilor specifice societății informaționale și în particular ale comerțului electronic, însă fără să fie aduse atingeri drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor. Prin Recomandarea Comisiei 87/598 din 8 decembrie 1987 a fost propus un Cod European de conduită referitor la piața electronică, care stabilește relațiile dintre instituțiile financiare, comercianți , instituțiile furnizatoare de servicii și consumatori.
Cu privire la serviciile poștale au fost stabilite regulile comune în vederea liberalizării acestui sector și asigurarea liberei circulații a serviciilor.
Reglementările comunitare au stabilit serviciile care pot fi oferite în acest sector, principiile tarifare, instituirea unor standarde de calitate și armonizarea standardelor tehnice.
3.3. Aplicarea acquis-ului comunitar privind libera circulație a serviciilor în România
Aplicarea acquis-ului comunitar privind libera circulație a serviciilor în țara noastră presupune adoptarea unui volum considerabil de reglementări comunitare, precum și un nivel adecvat al capacității administrative de punere în aplicare a acestei legislații.
Rapoartele Comisiei Europene pe anul 2000 și 2001 au semnalat progresele mici făcute de România în acest domeniu. Singurele progrese majore au fost înregistrate în domeniul sectorului bancar în special în ceea ce privește controlul și supravegherea bancară.
În 2002 au fost înregistrate progrese semnificative ca răspuns la criticile formulate prin rapoartele Comisiei în anii precedenți.
În Raportul Comisiei Europene pe anul 2003 se subliniază faptul că activitatea de identificare a barierelor din calea liberei circulații a serviciilor a continuat, deși au fost îndepărtate doar câteva dintre restricții.
Astfel, au fost adoptate reglementări interne în vederea armonizării legislative în următoarele domenii:
a) Accesul la profesiile reglementate
Cu privire la accesul la profesiile reglementate au fost elaborate proiecte de legi pentru transpunerea integrală a directivelor comunitare privind recunoașterea generală reciprocă a diplomelor și certificatelor.
Pe domenii de activitate, au fost transpuse în legislația României o serie de directive speciale, vizând unele profesii:
– privind profesia de medic sau farmacist, au fost adoptate: Legea nr. 495/11.07.2002 care modifică Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înființarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România; Legea nr. 498/11.07.2002 de modificare a Legii nr. 81/1997 privind exercitarea profesiei de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Farmaciștilor din România.
Prin aceste reglementări sunt prevăzute drepturile de libera practică a medicilor, stomatologilor și farmaciștilor, cetățeni ai statelor membre comunitare.
– privind profesia de avocat, a fost adoptată Legea n. 489/11.07.2002 care modifică Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Noile reglementări elimină restricțiile referitoare la obligativitatea avocatului străin de a-și stabili domiciliul în România și la posibilitatea de a exercita profesia de avocat numai în cadrul unei societăți civile profesionale în asociere cu avocați români, în număr cel puțin egal cu cei străini. Legea prevede și dreptul avocaților străini de a acorda consultanță juridică cu privire la dreptul românesc, după susținerea unui examen de verificare a cunoștințelor de drept românesc și limba româna, organizat de Uniunea Avocaților din România.
– privind dreptul de a desfășura activități în calitate de angajat propriu, a fost inițiat un proiect de lege pentru modificarea Decretului-lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative.
– privind profesia de arhitect, a fost adoptată Legea nr. 184/2001 referitoare la organizarea și exercitarea profesiei de arhitect.
b) Accesul la spațiul financiar european
Accesul la spațiul financiar european presupune armonizarea legislativă în domeniul sectorului bancar, al asigurărilor și valorilor mobiliare.
În domeniul asigurărilor, directivele comunitare au fost transpuse prin adoptarea normelor privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare, precum și a normelor privind limita minimă a mărfii de solvabilitate a asiguratorilor care practică asigurări generale și metodologice de calcul.
În domeniul bancar au fost înregistrate rezultate pozitive în aplicarea reglementărilor comunitare.
Capacitatea administrativă și instituțională în acest domeniu o constituie Banca Națională a României care reprezintă banca centrală a statului, persoană juridică independentă, supusă doar controlului Parlamentului României.
În domeniul valorilor mobiliare au fost adoptate mai multe reglementări naționale. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 26/13.03.2002 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare; Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/13.03.2002 privind piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate; Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/13.03.2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate.
Capacitatea administrativă în domeniu este asigurată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, al cărei statut a fost aprobat prin Ordonanța de Urgență a Guvemului nr. 25/13.03.2002.
c) Accesul la serviciile societăților informaționale
Prin Legea nr. 455/2001 privind semnătură electronică s-a realizat armonizarea legislativă în acest domeniu. Normele tehnice și metodologice de aplicare a legii au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1259/13.12.2001.
Pentru asigurarea libertății de comunicare, a fost adoptată noua lege a audiovizualului – Legea nr. 504/11.07.2002. Această lege transpune reglementările directivei comunitare ,,televiziune fără frontiere" și desemnează Consiliului Național al Audiovizualului să pună în practică principiile liberei concurențe a pieței audiovizualului.
În perspectivă, pe termen scurt urmează a fi adoptate reglementări de armonizare legislativă privind comerțul electronic.
În ceea ce privește stadiul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană România a deschis pe 24 octombrie 2000 capitolul 20 de negocieri – ,,Cultura și audiovizualul".
CAPITOLUL 4: Libera circulație a capitalului.
4.1 Temei juridic.
Baza juridică a liberei circulații a capitalului la nivel comunitar, o constituie dispozițiile art. 73 B(56) – 73 G (60) din Tratatul de la Roma.
Tratatul reglementează în mod distinct ,,plățile curente" în raport de ,,circulația capitalului". De aici, ar rezultă că libertatea plăților este calificată de Tratat drept o libertate distinctă în procesul de realizare a pieței interne, însă, totuși, trebuie avut în vedere faptul că libertatea plăților decurge din celelalte libertăți comunitare, neavând o existență de sine stătătoare, fiind o libertate cu caracter derivat. Libertatea plăților se află în relație de interdependență cu celelalte libertăți, intercondiționându-se și influențându-se reciproc.
Deși la art. 3, lit. c), din Tratat se prevede că realizarea pieței interne se face prin realizarea, între altele, a înlăturării obstacolelor la libera circulație a capitalului, iar Titlul III al Părții a treia din Tratat se referă numai la libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului, totuși, în concret, atunci când este reglementată materia liberei circulații a capitalului, Capitolul IV din acest Titlu este denumit "Capitalurile și plățile" (art. 73 A-H). De aceea, libertatea plăților ar putea fi considerată ca fiind cea de-a cincea libertate în cadrul comunitar, care este, totuși, derivată din celelalte patru libertăți, ea neputând avea o existență de sine stătătoare. Numai dacă sunt înfăptuite toate cele patru libertăți poate fi în cauză, de asemenea, realizarea liberei circulații a plăților. Pe de altă parte, nici acele libertăți nu pot fi considerate pe deplin asigurate dacă mărfurile și serviciile nu pot fi plătite decât cu restricții sau interdicții ori nu există posibilități de transfer al sumelor dobândite într-o altă țară printr-o activitate desfășurată potrivit legislației comunitare.
În privința dreptului de stabilire, din art. 52 se poate deduce că nu întotdeauna acest drept este însoțit de un transfer de capital și, deci, de o liberă circulație a capitalului, alin.2 prevăzând dreptul de a începe și exercita activități ca persoane independente și de a înființa și administra întreprinderi, în special companii și firme "… sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalul". Aceste activități pot să fie exercitate fără a necesita transfer de capital dintr-o altă țară, cel în cauză având posibilitatea, de exemplu, să solicite un credit în chiar țara respectivă. Dacă eventualele investiții pentru acele activități impun un transfer de capital, atunci poate fi în discuție libera circulație a capitalurilor.
Acquis-ul comunitar privind libera circulație a mărfurilor.
4.2.1. Libera circulație a plăților curente
Prin același art. 73 B sunt interzise, de asemenea, toate măsurile restrictive
privind plățile între statele membre și între statele membre și țările terțe. Orice restricție asupra plăților este, în fapt, interzisă încă de la sfârșitul perioadei de tranziție, dacă ne raportăm la vechea reglementare (art. 106). :
În categoria de "plăți" sunt incluse pe de o parte plățile aferente schimbului de mărfuri, serviciilor și capitalului, cum ar fi, de exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi și care se cuvin creditorului sau beneficiarului, pe de altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulații a acestora și transferurilor de salarii pentru activitatea desfășurată de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulații a persoanelor.
Art. 73 H, consacrat extensiv materiei plăților, declară dispozițiile sale ca fiind aplicabile până la 1 ianuarie 1994. Astfel,
a) fiecare stat se angajează să autorizeze, în moneda statului membru în care își are domiciliul creditorul sau beneficiarul, plățile și transferurile enunțate mai sus, în măsura în care circulația mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor este liberalizată între statele membre în aplicarea prezentului Tratat.
Statele membre se declară dispuse să procedeze la Liberalizarea plăților dincolo de ceea ce este prevăzut la alineatul precedent cât timp situația economică în general și starea balanței lor de plăți în special permite acest lucru.
Prin această dispoziție evoluția liberalizării plăților este strâns legată de evoluția liberalizării circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Fixându-se un termen de aplicabilitate a dispoziției și făcându-se o raportare la "măsura în care circulația mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor este liberalizată …", s-ar putea deduce că, așa cum este formulat textul, Liberalizarea nu este ori nu va putea fi niciodată deplină, nerestricționată în vreun fel, în cele patru domenii. Iar atunci când se vrea a se proceda la o liberalizare dincolo de aceste corelații, textul face
dependente intențiile în acest sens ale statelor membre de starea lor economică generală și a balanței de plăți.
Pe de alta parte, așa cum ar rezulta din text, plățile în moneda statului propriu al creditorului sau beneficiarului sunt numai o alternativă la plățile în moneda statului în care aceste plăți au rezultat. Cât despre termenul astfel stabilit, credem că el este fixat în raport de începerea la aceeași dată a celei de-a doua faze a Uniunii economice și monetare, când va fi facilitată utilizarea ECU.
b) în măsura în care schimburile de mărfuri și de servicii nu sunt limitate decât prin restricții la plățile aferente acestora, sunt aplicate prin analogie, în scopul suprimării acestor restricții, dispozițiile Cap.IV (privind capitalurile și plățile) și ale capitolelor relative la eliminarea restricțiilor cantitative și la Liberalizarea serviciilor. Acest text consacră, de fapt, idealurile de atins de către Comunitate, acelea ale inexistenței restricțiilor sau limitărilor, de vreme ce sunt evidențiate limitări sau restricții numai privind plățile, care vor fi supuse, la rândul lor, suprimării progresive;
c) statele membre se angajează să nu introducă între ele noi restricții la transferurile aferente tranzacțiilor invizibile enumerate în lista care face obiectul anexei III la Tratat.
Suprimarea progresivă a restricțiilor existente este efectuată conform dispozițiilor art. 63-65 în măsura în care ea nu este reglementată prin dispozițiile de mai sus, precedente, sau prin alte dispoziții ale Cap.IV. Prin urmare, orice restricție asupra unor astfel de plăți fiind înlăturată, aceste prevederi sunt direct aplicabile.
d) în caz de nevoie, statele membre se vor pune de acord asupra măsurilor de luat spre a se permite realizarea plăților și transferurilor avute în vedere la acest articol; aceste măsuri nu pot să aducă atingere obiectivelor enunțate în prezentul Tratat.
Art. 73 D și art. 73 G menționate în materie de capitaluri, sunt de asemenea, aplicabile în privința plăților. În plus, în caz de dificultăți sau amenințare gravă cu dificultăți în balanța de plăți provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanței, fie din natura devizelor de care dispune statul, va putea fi aplicat art. 109 H, iar în ipoteza unei crize neașteptate în această balanță, statul membru interesat poate lua măsuri de salvgardare potrivit art. 109 I.
Libera mișcare a capitalului.
O circulație a capitalurilor este constituită numai de acea deplasare a lor ca operațiuni financiare care au în mod esențial legătură cu investirea fondurilor respective, mai curând decât o remunerare pentru un serviciu, astfel că “transferul fizic de bancnote nu poate fi deci clasificat ca o deplasare de capital când transferul în cauză corespunde unei obligații de piață rezultând dintr-o tranzacție implicând circulația mărfurilor și serviciilor”, iar “transferurile în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scopuri de comerț, educație ori tratament medical constituie plăți și nu o deplasare a capitalului, chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote”.
Libera circulație a capitalurilor trebuie să fie, deci, motivată de necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară fără restricții, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase și echilibrate a activităților economice în ansamblul Comunității, o creștere durabilă și neinflaționistă, un înalt grad de convergență a performanțelor economice, un nivel ridicat de folosire a forței de muncă etc., conform art.2 din Tratat. Însă, nu sunt suficiente numai investițiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă și la alte modalități importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de acțiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe și impozite asupra beneficiilor capitalului, tranzacțiilor cu capital, finanțarea privată, regulile de schimb etc.
Prin art. 73 B, par.1, se interzic, în cadrul dispozițiior Cap. IV, orice restricții la circulația capitalurilor între statele membre și între statele membre și țările terțe.
Acest text comportă doua aspecte, în primul rând, interdicția restricțiilor privește circulația capitalurilor între statele membre. Dispoziția este, evident, direct aplicabilă. Ea are această natură încă de la sfârșitul perioadei de tranziție, așa cum rezultă din vechea reglementare (art. 67, CEE), care instituie obligația de înlăturare a restricțiilor și discriminator existente, dar noua reglementare nu mai lasă deschisă posibilitatea de a se introduce noi restricții, așa cum era prevăzut în art. 71 (CEE), care nu era direct aplicabil.
De-a lungul perioadei de tranziție au fost emise doua Directive ale Consiliului pentru implementarea progresivă a fostului art. 67: Prima Directivă din 11 mai 1960, modificată prin Directiva Nr. 85/566, și Directiva Nr. 63/21, ale Consiliului. Aceste Directive prevăd categoriile ce pot face obiectul liberei circulații – investiții directe, investiții de proprietăți mobiliare, transferuri de capital de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite comerciale pe termen lung, tranzacțiile privind hărțiile de valoare etc.
Printr-o altă Directivă – Nr. 72/156 – sunt reglementate fluxul internațional de capital și neutralizarea efectelor nedorite asupra lichidităților interne.
Directiva Nr. 88/361 din 24 iunie 1988, a Consiliului, aduce o nouă contribuție la implementarea art. 67, înlăturându-se restricțiile privind circulația capitalului care are loc între persoane rezidente în statele membre, fără să fie afectate prevederile altor directive, transferurile de capital urmând să fie efectuate în aceleași condiții ale ratei de schimb precum cele care se aplică plăților privind tranzacții curente. Prin art. 6 al Directivei s-a admis un regim special pentru unele state care au devenit ulterior membre ale Comunității (Spania, Portugalia, Grecia) și chiar pentru state fondatoare, în sensul posibilității de a putea continua să aplice temporar unele restricții la circulația capitalului, specificate. În Anexa I este prevăzut Nomenclatorul mișcărilor de capital ce fac obiectul Directivei. Prin această Directivă sunt abrogate Prima Directivă din 11 mai 1960 și Directiva Nr. 72/156. Totuși, ea nu va afecta, potrivit art.4, dreptul statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a se împiedica încălcarea legilor și regulamentelor lor, între altele, în domeniul impunerii de taxe și impozite și al supravegherii asiguratoare a instituțiilor financiare ori de a stabili proceduri pentru declararea deplasărilor de capital, cu scop de informare administrativă și statistică. Dar se impune ca aplicarea măsurilor și procedurilor să nu aibă consecința afectării deplasărilor de capital realizate conform dreptului comunitar.
Prin modificările aduse de TMs., într-o anumita măsură, prin art. 73 D, se urmează dispozițiile din Directiva Nr. 88/361, dispunându-se că art. 73 B nu va putea să prejudicieze dreptul statelor membre de a aplica dispozițiile pertinente ale legislațiilor lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ce privește rezidența lor sau locul în care capitalurile lor sunt învestite și de a lua măsurile și a stabili procedurile așa cum le-am menționat deja în legătură cu art.4 al Directivei Nr. 88/361 și, în plus, de a lua măsuri justificate prin motive legate de ordinea publică sau securitatea publică. Aceste măsuri și proceduri nu trebuie să constituie vreun mijloc de discriminare arbitrară sau vreo restricție disimulată la libera circulație a capitalului așa cum este definită la art. 73 B, par.1.
Pe de altă parte, prin art. 221 din Tratat s-a impus directa aplicare a regulii prin care se acordă tratament național resortisanților altor state în ce privește participarea la capitalul companiilor ori firmelor în înțelesul art. 58, fără prejudicierea aplicării altor prevederi ale Tratatului. Efectul acestei prevederi poate fi util mai ales în cazurile de dezetatizare a unor companii și firme. Întrucât, așa cum s-a precizat mai sus, unele state au beneficiat de regim special prin care li s-a admis posibilitatea de a menține temporar unele restricții la libera circulație a capitalurilor, statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993 de un asemenea regim în virtutea dreptului comunitar sunt autorizate, prin derogare de la art. 73 B, să mențină cel mai târziu până la 31 decembrie 1995, restrictive la deplasările de capital autorizate prin dispensele existente la acea dată (art. 73 E).
În al doilea rând, interdicția restricțiilor prevăzute la art. 73 B are în vedere circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe, neaparținând Comunității, dar, conform, art. 73 C, par. 1, prin această dispoziție nu este afectată aplicarea față de aceste țări a restricțiilor existente la 31 decembrie 1993 în virtutea dreptului național sau a dreptului comunitar în ceea ce privește circulația capitalurilor cu destinație sau provenind din țările terțe implicând investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe piețele de capitaluri. Astfel, se va putea realiza obiectivul liberei circulații a capitalurilor între statele membre și țările terțe în cel mai înalt grad posibil, într-un mod asemănător regimului rezidenților altor state, sub rezerva altor dispoziții ale Tratatului. Această prevedere este inspirată, într-o anumită măsură, din dispozițiile art. 7 al Directivei Nr. 88/361.
Consiliul, statuând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, va putea adopta măsuri cu privire la circulația capitalurilor, așa cum este prevăzut la art. 73 C, par.2, cu privire la domeniile strict precizate la par.1. Dar, în cazul în care măsurile pe care el urmează să le ia în aceleași domenii, dacă sunt de o natură (mai) restrictivă, adică "… un pas înapoi în dreptul comunitar în ce privește liberalizarea deplasărilor de capitaluri cu destinația sau provenind din țări terțe", este pretinsă unanimitatea, având în vedere după părerea noastră, caracterul grav al măsurilor de luat (cu posibile efecte retaliatorii din partea celor contra cărora se hotărăște măsura), în comparație cu elementele liberale, nediscriminatorii, despre care s-ar putea spune, de principiu, că ar caracteriza conduita statelor membre în raporturile cu terțele țări, așa cum decurge din dispozițiile art. 73 B, par.1.
Mai mult, atunci când sunt în cauza deplasări de capitaluri provenind din sau destinate țărilor terțe, indiferent de domeniul capitalurilor (textul nefăcând distincție), dacă în împrejurări excepționale aceste deplasări de capitaluri cauzează sau amenință să cauzeze dificultăți grave funcționării Uniunii economice și monetare, Consiliul poate să utilizeze clauza de salvgardare stabilită la art. 73 F, luând măsuri în consecință pentru o perioadă nedepășind șase luni, în măsura în care ele ar fi necesare.
Într-o altă ipoteză, dacă, în cazurile prevăzute la art. 228 A – acțiunile Comunității privind întreruperea sau reducerea, total sau parțial, a relațiilor comerciale cu unul sau mai multe țări terțe, cu luarea măsurilor urgente de către Consiliu -, o acțiune a Comunității este considerată necesară, Consiliul va putea lua în privința țărilor terțe în cauză astfel de măsuri în ce privește deplasările de capital în aplicarea art. 73 G. Măsuri asemănătoare pot să fie luate și unilateral de către un stat membru pentru rațiuni politice grave și pentru motive de urgență, cât timp Consiliul nu a luat el măsurile necesare, și fără a fi afectate dispozițiile art. 224 (obligația de consultare între state în cazuri deosebite). Consiliul poate să decidă ca statul membru trebuie să modifice sau să anuleze acele măsuri.
4.3 Aplicarea acquis-ului comunitar privind libera circulație a capitalului în România.
România a deschis negocierile de aderare privind capitolul 4 al acquis-ului comunitar referitor la ,,Libera circulație a capitalului", în luna iunie 2001. Prin documentele de poziție elaborate de România în 2001 și 2002 au fost prevăzute măsuri concrete de realizare a armonizării legislative în domeniu, precum și privind adaptarea capacității administrative în vederea realizării scopurilor propuse.
În Raportul Comisiei pe anul 2001 se sublinia faptul că pentru a adapta economia la un mediu de piață mai deschis este nevoie de un sector financiar eficient, în special în ceea ce privește domeniul bancar, al asigurărilor și al piețelor de capital. Pentru a îndeplini criteriile de aderare, România trebuie să privatizeze întregul sector bancar și să liberalizeze serviciile financiare. În sectorul bancar România a făcut progrese semnificative în adoptarea acquis-ului comunitar.
În Raportul Comisiei pe anul 2003 se menționează că în timp ce alinierea cu acquis-ul referitor la libera circulație a capitalului s-a îmbunătățit în mod constant, eforturi sporite sunt necesare pentru îmbunătățirea sistemelor de plăți și intensificarea luptei împotriva spălării banilor.
a) Reglementarea piețelor de capital și liberalizarea mișcărilor de capital.
Instituția cu atribuții în domeniul organizării piețelor de capital este Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Procesul de armonizare legislativă în acest domeniu s-a concretizat prin elaborarea a două acte normative privind circulația capitalurilor:
– Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 26/13.03.2002 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (aprobată prin Legea nr. 513/12.07.2002);
– Ordonanța de Urgență nr. 28/13.03.2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate (aprobată prin Legea nr. 525/17.07.2002).
Aceste acte normative au fost adoptate în scopul actualizării legislației în raport de exigențele și criteriile de analiză propuse de normele dreptului comunitar în domeniu.
În perspectivă, CNVM și-a propus întărirea capacității administrative prin proiectarea și desfășurarea unor programe de prezentare a pieței de capital – ca mijloc de finanțare, precum și prin amenajarea și dotarea tehnică necesară.
În vederea liberalizării concrete a mișcărilor de capital în România, Banca Națională a României a beneficiat de asistență tehnică și colaborare cu băncile centrale ale unor state membre comunitare (de exemplu, cu Banca Franței, Italiei, Olandei).
Prin Circulara 26/2001 a Băncii Naționale a României au fost armonizate dispozițiile Regulamentului nr. 3/1997 privind efectuarea operațiunilor valutare – cu cele ale Directivei Consiliului nr. 88/361/CEE din 24 iunie 1988.
Măsurile concrete de liberalizare a operațiunilor de capital adoptate în anii 2001-2002 au constat în:
– acordarea de credite comerciale pe termen mediu și lung nerezidenților;
– admiterea valorilor mobiliare pe piețe de capital străine;
– stabilirea garanțiilor acordate rezidenților de către nerezidenții beneficiari ai creditelor comerciale;
– reglementarea transferurilor de capital cu caracter personal constând în donații, moșteniri, transferuri de active ale emigranților;
– liberalizarea importurilor și exporturilor de valori mobiliare și alte titluri negociabile și instrumente de plată (active financiare), cu excepția celor sub formă de numerar.
În perspectivă, obiectivele pe termen scurt în domeniul liberalizării mișcărilor de capital vizează:
– finalizarea aplicării sistemului electronic de plăți;
– promovarea unei reglementări speciale prin care să se acorde BNR atribuții în domeniul soluționării plângerilor privind transferurile creditelor transfrontaliere.
b) Reglementarea sistemului de plăți
În domeniul sistemului de plăți, BNR a emis în ianuarie 2002 -Regulamentul nr. 1 privind sistemul de transfer de fonduri de mare valoare în vederea introducerii sistemului electronic de plăți. Regulamentul stabilește principiile și modul de desfășurare a procesului de decontare în decursul unei zile bancare a plăților de mare valoare între participanți. Sistemul de transfer de fonduri de mare valoare este administrat de Societatea Națională de Transfer și Decontare a Fondurilor Trans Fond SA în calitate de agent al BNR.
În perspectivă urmează a fi adoptat un regulament care să cuprindă reglementări privind principiile de organizare și funcționare a sistemelor de plăți, precum și modalitățile de supraveghere a sistemelor de plăți de interes național (în vederea armonizării legislative cu Directiva 98/26/CE privind formalitatea decontării în sistemele de plăți și valori mobiliare).
În domeniul îmbunătățirii sistemului de plăți în sectorul bancar se continuă procesul de aplicare a proiectului privind sistemul electronic de plăți interbancare care include:
– sistemul de decontare brută în timp real (RTGS);
– Casa Automată de Compensare (AHC);
– sistemul de înregistrare și decontare a titlurilor de stat, în vederea conectării la sistemul european de plăți (TARGET).
c) Prevenirea și combaterea spălării banilor
Instituția responsabilă cu aplicarea acquis-ului comunitar în acest domeniu este Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB), care a fost înființat prin Legea nr. 21/18.05.1999.
Atribuțiile acestei instituții au fost reglementate prin dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare din 16 mai 2002. Obiectul de activitate al Oficiului constă în prevenirea și combaterea spălării banilor iar modul de lucru constă în prelucrarea informațiilor primite și sesizarea autorităților stabilite prin lege de a lua măsuri cu privire la situațiile constatate.
În scopul armonizării legislative, ONPCSB a elaborat un proiect cu amendamentele propuse pentru modificarea Legii nr. 21/1999 privind prevenirea și combaterea spălării banilor8 .
Amendamentele propuse vizează:
– introducerea conceptului de infracțiuni grave ca bază a infracțiunilor de spălare de bani;
– exercitarea obligațiilor de identificare a clienților de către bănci din momentul intrării în relații de afaceri;
– neaplicarea principiului opozabilității secretului profesional și bancar față de ONPCSB.
CONCLUZII
România se află astăzi într-un moment de mare importanță pentru viitorul societății și al cetățenilor ei. Dezbaterile intense din ultimii ani pe teme, precum extinderea, reforma politicilor comunitare, viitorul Europei lărgite, sunt pe punctul de a se concretiza într-un nou model european, mai funcțional, adaptat la noile realități interne ale Uniunii, dar mai ales la provocările globale ale acestui început de secol.
România participă direct la acest proces de transformare a Spațiului European în perspectiva apropiată a integrării sale în Uniunea Europeană.
Societatea românească parcurge actualmente o etapă de profunde transformări necesare atât pentru a fi capabilă să-și asume obligațiile ce-i revin în calitate de membru al Uniunii Europene, cât mai ales pentru trecerea la o etapă calitativ superioară de dezvoltare economico – socială și asigurarea unui nivel de trai mai bun pentru concetățeni.
România a făcut progrese constante în domeniul adoptării acquis-ului și este în termen cu transpunerea legislației înainte de aderare. Astfel în ceea ce privește capitolele de negociere cu Uniunea Europeană țara noastră a făcut progrese considerabile :
Capitolul 01- Libera circulație a bunurilor
România a continuat să facă progrese, mai ales în ceea ce privește transpunerea legislației specifice și alinierea în domeniul achizițiilor publice. Alinierea legislativă și capacitatea administrativă la acest capitol a continuat să se îmbunătățească în mod semnificativ.
Capitolul 02- Libera circulație a persoanelor
România a făcut progrese în ceea ce privește recunoașterea mutuală a calificărilor profesionale pentru profesiile medicale. Au fost eliminate anumite restricții referitor la libera circulație a lucrătorilor și a familiilor lor, fiind introdusă în același timp regula ca cetățenii UE pot fi angajați dacă locul vacant nu poate fi ocupat de către un cetățean român.
Este necesară implementarea acquis-ului privind recunoașterea mutuală a calificărilor profesionale. Trebuie continuate eforturile cu privire la alinierea legislației naționale la regulamentele UE referitoare la naționalitate, rezidență și limbă. Dezvoltarea structurilor administrative și a stabilității financiare cu privire la obligațiile viitoare ale României care rezultă din coordonarea sistemelor de securitate socială.
Capitolul 03- Libera circulație a serviciilor
România a făcut progrese în acest domeniu. A continuat munca de identificare a barierelor pentru libertatea de stabilire și libera circulație a serviciilor, dar au fost eliminate numai câteva restricții. Legislația în sectorul bancar a continuat să se alinieze constant la legislația UE relevantă, progrese limitate fiind înregistrate în sectorul asigurărilor și securității. Sunt necesare continuarea screning-ului legislației în domeniul serviciilor non-financiare și alinierea legislației în domeniul protecției datelor la acquis.
Capitolul 04- Libera circulație a capitalurilor
Au fost înregistrate progrese în privința mișcărilor transfrontaliere de capital. Alinierea la acquis s-a îmbunătățit în mod constant. Capacitatea administrativă este bună în Banca Națională a României, fiind necesare eforturi în domeniul consolidării sistemelor de plată și controlului spălării banilor. Sunt îndeplinite angajamentele și obligațiile asumate în cadrul negocierilor.
Astfel, în timpul președinției elene a Consiliului UE (semestru I 2003) au fost finalizate capitolele 1 – Libera circulație a mărfurilor, cap. 4 – Libera circulație a capitalurilor, cap. 10 – Impozitarea, în timp ce prima conferință de aderare din timpul președinției italiene (semestrul II 2003) a dus la finalizarea capitolului 28 Control financiar. Până la finalul anului , sunt create condițiile pentru finalizarea capitolelor 2003 au fost create condițiile necesare încheierii capitolelor Libera circulație a persoanelor, Libera circulație a serviciilor, Transport, Energie. Negocierea pachetului financiar (Agricultura, Politica regională, Prevederi financiare și bugetare) în anul în curs presupune ca România să urmeze perspectiva financiară propusă de Consiliul European pentru negocierea acestor capitole.
Acest parcurs al negocierilor de aderare și a procesului de pregătire a fost susținut de către Uniunea Europeană, atât prin Consiliului European de la Copenhaga (decembrie 2002), cât și prin cel de la Salonic (iunie 2003), unde s-a arătat că obiectivul comun al României și UE este aderarea în 2007.
În Raportul de țară pentru 2004 se afirmă că Uniunea Europeană sprijină finalizarea negocierilor în 2005, angajându-se ca discuțiile privind viitoarele politici ale UE și asupra perspectivei financiare să nu împieteze rezultatul negocierilor cu România.
Astfel la data de 25 aprilie 2005 a avut loc la Luxemburg ceremonia semnarii Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Documentul consfinteste aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si reprezinta rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole, fapt confirmat la 1 ianuarie 2007.
BIBLIOGRAFIE
I CARTI , TRATATE , MONOGRAFII :
Augustin Fuerea , ’’Drept comunitar european’’- Partea generala ,
Editura : All Back 2001 ;
Augustin Fuerea , ’’Institutiile Uniunii Europene ’’ ,
Editura : Universul juridic , Bucuresti 2002 ;
Calmette Carlemagne , Coll – ’’Que sais –je ? ’’;
Dragos Chilea : ’’Dreptul Uniunii Europene ’’
Editura : Muntenia Constanta, 2001 ;
5. Florian Coman , : ’’Drept comunitar european ’’ Editia : a II a Editura : Universul juridic , Bucuresti 2003;
6. Galtung J , ’’ The European Comunity – A Supperpower in the Making
( 1973) , Allen und Unwin;
7. Gulmann C , Hagel Sorensenk , EF-ret 1993 , Jurist og Okonow Forbundets
Forlag , p.157, et Seq;
8. Hildegard Carola Puwak , ’’ Romania si proiectul european ’’ , publicat in
Volumul ’’Romania si viitorul Europei ’’ , R.A Monitorul Oficial ,
Bucuresti 2001;
9. Hubert Halin , ’’L’Europe unic- obiectiv major de la Resistance , Edition de
L’Union des resistance pour une Europe unic , 1967 ;
10. Ionita Mihai , Drept Institutional Comunitar , Editura
Ovidius University Press, 2006
11. Jean Boulouis , Droit institutional des communautes , Moutchrestian, Paris
1993;
12. Louis Cartou , ’’Communautes Europeennes ’’ , Precis , Dalloz , Paris
1991;
13. Marian Mihaila , Carmen Suciu , Dan Stan , ’’ Drept institutional Comunitar ’’ ,Editura : Lumina Lex , Bucuresti 2002;
14. Nicoleta Diaconu , Viorel Marcu , ’’ Drept comunitar- Partea speciala – Politicile comunitare ’’ , Editura: Lumina Lex , Bucuresti 2003;
15. Nicoleta Diaconu , Viorel Marcu , ’’ Drept Comunitar general ’’ – Tratat –
Editura : Lumina Lex , Bucuresti 2002;
16. O. Manolache., ’’Drept Comunitar Bucuresti 2001;
17. P. Renouvin , ’’ Histoire des relations internationals ’’
18. Philip Manin ,Les communautes europeenes. L’union europeenne. Droit institutional
Editura : A. Pedante , 1993 Paris ;
19. P.H. Teitgen , ’’ Les etapes de l’idee europeenne , Etudes et documents de ConseilD’Etat ;
20. Penelope Kent , ’’ European Community Low ’’ , The Mand E. Handbook , series , 1992;
21. R. Coudenhove – Kalergi , ’’ Pan-Europe’’ ( Coll. Institut universitaire d’etudes europeennes de Geneve ) , Paris , P.U.F. 1988 ;
22. Theodor Tudorian , ’’ Introducerea privind Tratatul Uniunii Europene ’’Editura Lucretius Bucuresti , 1997;
23. Walter Cairns, ’’ Introducere in legislatia Uniunii Europene ’’ , Editura : Universal Dabi , 2001;
24. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa;
II Reviste , Publicatii , Articole :
25. Buletinul C.E , Suplimentul 1/76
26. Corneliu Barsan , Victor Duculescu , Adrian Nastase , Andrei Popescu , Brandusa Stefanescu , ’’ Revista romana de Drept Comunitar ’’ , nr. 1/2003 , Ianuarie / Octombrie , Editura Rosetti, 2003;
27. Corneliu Barsan , Victor Duculescu , Adrian Nastase , Andrei Popescu , Brandusa Stefanescu , ’’ Revista romana de Drept Comunitar ’’ , nr. 1/2004 , Ianuarie / Martie , Editura Rosetti, 2003;
28. Dusan Sidjanski , ’’ L’avenir federaliste de L’Europe ’’, Presses Universitaires de France , 1992;
29. Jurnalul National , nr 2014 , an .8 , serie noua , din 06.01.2000;
30.K. St Bradlez , ’’ L’acte unique et la Constitution Irlandaise ’’ , Revue du Marche commun , no.2, fev. 1988;
Mircea Cosea , Revista ’’Lumea-Magazin ’’ , art. nr: 31/2000;
Mitchell, J.D.B., ’’The Tindemans Report-Retrospect and Prospect (1976) CML, Rev.455;
Raport au Premies Congres Annuel de l’U.E.F. 27-31. a aut 1947 , Montreux ( Suisse);
III Site-uri
http: // www.mie.ro/UesiRomania;
http:// www.clube.ro/criterii –aderare.htm
http:// www.infocentre.ro
http:// www.euroactive.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .libertatile Fundamentale din Uniunea Europeana (ID: 125407)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.