.legitima Aparare, Cauza Care Inlatura Caracterul Penal al Faptei

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

1.1. Noțiunea de caracter penal al faptei. Sistemul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

Caracterul penal este o însușire sintetică caracterizată de prezența trăsăturilor esențiale fără de care nu poate exista o infracțiune:

fapta să fie prevăzută de legea penală;

fapta să prezinte un grad de pericol social;

fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Lipsa oricărei dintre aceste trăsături exclude existența caracterului penal al faptei, exclude existența infracțiunii și deci răspunderea penală a făptuitorului. Caracterul penal al faptei este normativ fiind dat de dispozițiile legii penale, fiind expresia calificării acesteia prin lege ca faptă ilicită.

Cauzele care au, potrivit legii penale, efectul de a înlătura caracterul penal al unei fapte constă în anumite stări, situații, cazuri, împrejurări a căror existență în timpul săvârșirii faptei fac să devină imposibilă realizarea uneia dintre trăsături1.. Toate aceste stări și situații sunt prevăzute de lege în Codul Penal sau în alte acte normative speciale. Sub aspect juridic, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei funcționează ca o condiție negativă de îndeplinirea căreia depinde existența caracterului penal al faptei și deci existența infracțiunii și a răspunderii penale. Fapta nu va avea caracter penal dacă această condiție negativă este prezentă. Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, fiind una dintre cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10, alin. 1, lit. e, C. proc. pen.)1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de înlăturare a răspunderii penale sau consecințele condamnării (art. 119-139, Cod Penal). Aceste cauze exclud existența infracțiunii și a răspunderii penale, pe când cauzele ce înlătură răspunderea penală operează numai asupra incidenței constrângerii penale și nu produc nici un efect asupra existenței infracțiunii. Infracțiunea există, răspunderea penală există, însă, această răspundere pentru anumite rațiuni este înlăturată, nu mai produce efecte, sau când efectele s-au produs le face să înceteze.

De asemenea, aceste cauze nu trebuie confundate cu cauzele de nepedepsire, care nu au nici un efect asupra existenței infracțiunii și a răspunderii penale. Fapta constituie infracțiune, ea atrage răspunderea penală dar din considerații de politică penală legea îl scutește pe făptuitor de sancțiunea penală (desistare la tentativă, retragere a mărturiei mincinoase ). În final nu trebuie să fie confundate aceste cauze nici cu înlocuirea răspunderii penale. Când nu există caracterul penal al faptei nu există nici infracțiune, nici răspundere penală, ori în acest caz există și infracțiune și răspundere penală, dar aceasta este înlocuită cu o răspundere nepenală, fiindcă se apreciază de instanță că scopul constrângerii juridice ar putea fi realizat și prin atribuirea unei răspunderi nepenale.

1. 2. Cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei

Aceste cauze sunt susceptibile de clasificare în raport cu mai multe criterii și anume:

În raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:

Cauzele care înlătură pericolul social: Există cazuri când prin recunoașterea legală a unor activități se îngăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercitării acelor activități, dar care prin natura lor prezintă pericol social și sunt prevăzute de legea penală. De exemplu, atingerile aduse integrității corporale prin operații chirurgicale sau lovirile și rănirile provenite din întrecerile sportive desfășurate regulamentar. În această categorie există și cazurile în care deși în mod abstract o faptă prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, fiind incriminată ca atare, totuși, în concret ea este lipsită de pericolul social propriu infracțiunii. Problema faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni este soluționată, în dreptul nostru penal, în cadrul unei instituții speciale prevăzute în art. 181 C. pen., cu denumirea de “faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni”1. Tot în această categorie intră unele cazuri în care anumite acțiuni – care altfel ar fi căzut sub incidența legii penale – sunt considerate expres, prin lege ca fiind socialmente utile și îngăduite (exemplu: percheziția domiciliară – art. 101, Cod Procedură Penală, reținerea și arestarea preventivă -art. 143 – 148, Cod Procedură Penală).

Cauzele care înlătură vinovăția: Este vorba de stări, situații sau împrejurări – prevăzute expres de lege – care, făcând să dispară conștiința, voința sau libertatea de acțiune a persoanei care comite o faptă incriminată, exclud vinovăția și, implicit caracterul penal al faptei..

În această categorie intră în primul rând cauzele reglementate, prin art. 44-51 Cod Penal : legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și cea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția fortuită completă, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt. Tot din această categorie fac parte și unele situații particulare, reglementate prin dispoziții exprese cuprinse în partea specială a Codului Penal (exemplu: efectuarea probei verității în caz de calomnie sau insultă- art. 207 Cod Penal; îngăduirea adulterului de către soț- art. 304 Cod Penal).

Cauzele care înlătură prevedera faptei de către legea penală

În această categorie sunt cuprinse acele situații în care lipsește o prevedere legală în baza căreia fapta săvârșită să poată fi considerată infracțiune (exemplu: lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârșite în străinătate –art. 6 lit. a Cod Penal). Tot în această categorie trebuie cuprinsă și situația când faptei concrete îi lipsește un element constitutiv cerut de textul care descrie conținutul infracțiunii, fiindcă o faptă ce nu are elemente cerute de lege este o faptă pe care legea nu o prevede (exemplu: o amenințare care nu e de natură să alarmeze –art. 193 Cod Penal). Acest punct de vedere al literaturii juridice pare a fi infirmat de art. 10, Cod Procedură Penală, care enumerând cauzele în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale e împiedicată, se referă distinct la situațiile în care “există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”(lit. e).

Trebuie subliniat că împărțirea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei după trăsăturile esențiale asupra cărora se răsfrâng are un caracter relativ și este fără semnificație sub raportul consecințelor juridice, deoarece toate aceste cauze numai în mod preponderent se răsfrâng asupra unei trăsături sau a alteia, căci, în realitate, prin intermediul acesteia, ele influiențează indirect și existența celorlalte. Când o cauză de înlăturare a caracterului penal se întemeiază pe o dispoziție de lege care, într-o anumită situație, consideră că fapta nu mai prezintă pericol social necesar pentru existența unei infracțiuni, implică direct ca în această situație fapta respectivă nu mai este incriminată și deci nu este prevăzută de lege, iar săvârșirea ei nu mai poate fi socotită ca fiind efectuată cu vinovăție.

Tot astfel, prezența unei cauze care, în principal, exclude vinovăția, face să lipsească și pericolul social, deoarece o faptă săvârșită fără vinovăție poate fi vătămătoare sub aspectul material, dar, întrucât nu exprimă o poziție negativă conștientă față de valorile sociale protejate de lege, nu este și socialmente periculoasă.

De asemenea, existența unei cauze care, face ca fapta să nu fie prevăzută de legea penală impune concluzia că acea faptă nu prezintă pericolul social specific unei infracțiuni și nici nu este săvârșită cu vinovăție, căci intenția și culpa -în accepțiunea dreptului penal- nu pot fi raportate decât la fapte care potrivit legii, constituie infracțiuni1.

După criteriul sferei de aplicare cauzele se împart în :

-cauze generale, care sunt cele reglementate prin normele părții generale ale Codului Penal. Sunt de aplicație generală, în sensul că incidența lor nu este limitată prin lege, la anumite infracțiuni (exemplu: legitima apărare, constrângerea fizică sau morală).

-cauze speciale : care sunt prevăzute, de regulă, prin norme speciale și au sfera de aplicare restrânsă (exemplu: proba verității la insultă sau calomnie-art. 207 Cod Penal, îndemnul sau încurajarea celuilalt soț în caz de adulter -art 304 Cod Penal).

După criteriul naturii lor:

-cauze reale: sunt de natură obiectivă și cuprind stările, situațiile sau împrejurările care, în principal, exclud pericolul social al faptei, ori fac ca aceasta să nu fie privită de legea penală. Sunt cauze reale de înlăturare a caracterului penal al faptei, cauzele care privesc pericolul social și cele referitoare la prevederile faptei în legea penală, operând “erga omnes” (față de toți).

-cauze personale: sunt de natură subiectivă, iar efectele lor se răsfrâng, în principiu, asupra vinovăției. Sunt cauze personale de înlăturare a caracterului penal al faptei, cele care privesc vinovăția și operează numai față de acei făptuitori la care se constată că datorită uneia dintre aceste cauze au săvârșit fapta fără vinovăție.

1.3. Constatarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei își produc virtual efectul lor chiar în momentul în care s-au ivit. Acest efect operează însă concret, după ce cauza de înlăturare este judiciar constată și reținută. Existența cauzei ce înlătură caracterul penal poate fi invocată în orice fază a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să o constate și să-i recunoască efectul, din oficiu, ori de câte ori existența acestuia rezultă din datele cauzei.

Sistemul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care vizează vinovăția: sunt stări, situații sau împrejurări – prevăzute expres de lege – care, făcând să dispară conștiința, voința sau libertatea de acțiune a persoanei care comite o faptă incriminată, exclud vinovăția, și, implicit, caracterul penal al acestei fapte.1 În această categorie intră și cauzele prevăzute în art .44-51 Cod Penal, după cum urmează:

Legitima apărare: Potrivit art.44 Cod Penal, o faptă se consideră comisă în legitima apărare atunci când săvârșirea ei a fost necesară pentru înlăturarea unui atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a unei persoane sau împotriva unui interes obștesc, care pune în pericol persoana sau dreptul celui atacat ori interesul obștesc.

Starea de necesitate: prevăzută de art. 45 Cod Penal, este acea stare în care se află o persoană care este nevoită să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent, datorat întîmplării și care nu poate fi înlăturat în alt mod, viața, integritatea corporală sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.

Constrângerea fizică și constrângerea morală. Este prevăzută de art.46 Cod Penal conform căruia: ”nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu poate fi înlăturată în alt mod”.

Constrângerea fizică este, așadar, presiunea pe care o forță, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în așa fel încât această energie, fiind scoasă de sub puterea persoanei constrânse, devine, sub aspect material, cauza unei fapte ilicite.

Constrângerea morală constă în presiunea pe care o persoană o exercită prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, determinând-o pritru a salva de la un pericol iminent, datorat întîmplării și care nu poate fi înlăturat în alt mod, viața, integritatea corporală sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.

Constrângerea fizică și constrângerea morală. Este prevăzută de art.46 Cod Penal conform căruia: ”nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu poate fi înlăturată în alt mod”.

Constrângerea fizică este, așadar, presiunea pe care o forță, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în așa fel încât această energie, fiind scoasă de sub puterea persoanei constrânse, devine, sub aspect material, cauza unei fapte ilicite.

Constrângerea morală constă în presiunea pe care o persoană o exercită prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, determinând-o prin teama gravă pe care i-o insuflă și prin aducerea sa în situația de a nu-și mai putea determina în mod liber voința, să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Argumentul pentru care se înlătură caracterul penal al faptei săvârșite sub acțiunea unei constrângeri fizice sau morale este tocmai lipsa acestei trăsături esențiale a infacțiunii: vinovăția corelată cu lipsa libertății de voință a făptuitorului, “condiție indispensabilă subiectului oricărei infracțiuni”2.

Cazul fortuit. Potrivit dispozițiilor art.48 Cod Penal, ”nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală a cărui rezultat este consecința unei împrejurări care nu poate fi prevăzută“. Există, deci, caz fortuit atunci când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat vătămător pe care acesta nu l-a prevăzut și nu l-a dorit, ca urmare a unei forțe (sau energii ) ce n-a putut fi, în mod obiectiv, prevăzută.

Iresponsabilitatea. Potrivit dispozițiilor art. 48 Cod Penal “nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe el“. Prin iresponsabilitate se înțelege, așadar, starea de incapacitate psihică a unei persoane care nu-și poate da seama de sensul sau urmările acțiunilor sau inacțiunilor pe care le comite, iar volitiv, nu-și poate determina și dirija în mod normal voința în raport cu propriile sale fapte.

Beția. În conformitate cu prevederile art. 49 alin. 1 Cod Penal “nu constitue infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau alte substanțe“. Potrivit art. 49 alin. 2 Cod Penal “starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui după caz o circumstanță agravantă sau atenuantă“.

Beția este o stare psiho-fizică anormală, în care se găsește o persoană datorită efectelor pe care le au asupra organismului său și asupra facultăților sale mintale, anumite substanțe existente, sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.

Minoritatea făptuitorului. În art. 50 Cod Penal se prevede că “nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care, la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal“. În completarea acestei dispoziții legale, în art. 99 alin. 1 și 2 Cod Penal se prevede că “minorul care nu a înplinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal“, iar, minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ“.

Din aceste prevederi rezultă că minorii care la săvârșirea faptei nu îndeplinise o anumită vârstă sunt prezumați că nu au aptitudine psihică de a distinge între bine și rău, între ceea ce este permis și ceea ce este oprit și nici de a acționa în deplină cunoștință de cauză.

Eroarea de fapt. Potrivit art. 51 Cod Penal “nu constitue infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei“.

Rezultă că atunci când o persoană nu a conceput deloc sau a conceput greșit finalizarea firească a acțiunilor sale voite, sau nu a cunoscut ori a cunoscut greșit unele date ale realității, esențiale pentru corecta caracterizare juridică a faptei săvârșite, înseamnă că factorul intelectiv este profund afectat pentru că realitatea era alta decât cea avută în vedere de acea persoană când a conceput și săvîrșit acțiunea sau inacțiunea respectivă. În acest caz este limpede că a avut loc o deformare și a factorului volitiv pentru că voința s-a conformat conștiinței și pentru că, dacă n-ar fi fost afectat de eroare, este posibil ca și manifestarea de voință ar fi luat alt sens.

În afară de cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei prin excluderea vinovăției, enumerate în art. 44-51 C. pen., există și unele cauze speciale care înlătură caracterul penal al faptei și care sunt descrise în partea specială a Codului penal. Asemenea cauze speciale sunt reglementate în art. 207 C. pen. (proba verității), în art. 255 alin. 2 (constrângerea la darea de mită), în art. 304 C. pen. (adulterul îngăduit de soț) și în art. 336 C. pen. (necesitatea militară în caz de lovire a inferiorului în timp de război)1.

2. Referințe istorice privind legitima apărare și aspecte de drept comparat

Încă din cele mai îndepărtate timpuri și până în epoca modernă, apărarea vieții în condițiile unei agresiuni injuste, chiar prin mijloace care duc la suprimarea vieții agresorului, nu a fost pedepsită, impunitate ce apare ca o constantă în dreptul sancționator.

În India, legile lui Manu prevedeau că “acela care ucide pentru propria sa siguranță sau pentru a apăra o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor“, iar în Iudeea, Talmudul edicta: “dacă cineva vrea să te omoare, ia-i-o înainte și suprimă-l“. Și în dreptul atenian legitima apărare era admisă: Demostene justificând folosirea violenței pentru apărarea avutului în termeni care au rămas celebri: ” Pe toți zeii, nu e oare ceva cumplit și nedrept și potrivnic nu numai legilor scrise, dar și acelor legi îndeobște respectate de toți oamenii, să nu mi se îngăduie să mă folosesc de violență împotriva celui care, cu vrășmășie îmi răpește avutul ? “1

Datorită caracterului de clasă al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei apărări nu era admis decât cetățenilor liberi, întrucât “dacă un sclav omoară o persoană liberă apărându-se contra ei, va fi pedepsită ca un ucigaș“2.

În dreptul roman, principiul de a opune violenței violența capătă o consacrare mai precisă: “ vim vi defendre omnis jura, omnis leges permittum“. romanii spuneau că este îngăduit a respinge forța prin forță, și acest drept îl are omul de la natură.

Cicero invocă în favoarea lui Milone beneficiul scuzei legitimei apărări în susținerea apărării acestuia, învinuit de asasinarea lui Clodius, arătând că dacă “există circumstanțe -și există numeroase- în care omorul este legitim, desigur este just, devine chiar necesar când se respinge violența prin violență. Este întradevăr o lege nescrisă dar înnăscută. Această lege spune că orice mijloc este onest pentru a ne salva viața, când suntem expuși atacului briganzilor”.

Legea celor XII Table cuprinde dispoziții care precizează limitele legitimei apărări. Din cuprinsul acestora rezultă că simplul caracter nocturn al furtului este de ajuns pentru scuzarea uciderii hoțului, considerând pe autor ca fiind în legitimă apărare, fără să se țină seama de motivul care l-a determinat să ucidă. În Iudeea, în caz de efracție în timpul nopții uciderea hoțului era justificată pe considerentul că “era posibil ca autorul furtuliu să treacă la asasinat”.

Aprecierea obiectivă a faptelor care scuză omorul începe să fie înlăturată abia în timpul lui Justinian, fiind înlocuită cu o apreciere subiectivă în sensul că justificarea omorului în cazul furtului nocturn nu se mai putea face decât dacă flagrantul delict era constat de strigătele celui care l-a surprins pe hoț sau dacă fapta era săvârșită datorită temerei de moarte a victimei furtului.

Apărarea contra unui agresor periculos, în dreptul roman, are ca fundament “un drept natural“, universal recunoscut, fiind o lege a naturii și nu una civilă. Fundamentul imunității faptei săvârșite în legitima apărare rezidă în absența dolului, nefiind iliciă (“non iujuria facit”); se admitea în partea terței persoane și chiar pentru onoare. Ca o consecință, aceasta exclude și orice răspundere civilă.

Dreptul germanic recunoaște în chipul cel mai larg liberul exercițiu al reacției private violente pentru apărarea vieții, proprietății, onoarei.

Spre deosebire de greci și romani, care considerau legitima apărare ca un drept natural, în dreptul germanic acesta are un caracter special, derivând de pe o parte, dintr-un “drept la răzbunare imediată și anticipată a victimei“, iar pe de altă parte, prin punerea în afara legii a agresorului, sau a celui care violează domiciliul. Se oferea deci posibilitatea de a-l ucide printr-un fel de executare anticipată care prevede condamnarea.

Fără a exista o noțiune precisă a legitimei apărări, funcția ei în dreptul germanic o îndeplinea pe aceasta “privare a păcii“ agresorului, dictată de lege, în virtutea căreia vendeta era permisă1.

În feudalism, sub influența religiei creștine, dreptul canonic reglementează legitima apărare, admițând-o atât pentru salvarea vieții, cât și a patrimoniului, chiar și în favoarea terților intervenienți. În principiu, a fost recunoscută prin “Decretum Gratiani“ (mai limitat) și apoi prin “Codul Carolina” (“cine ucide în justă apărare nu este responsabil“).

Fundamentată pe “dreptul natural“, legitima apărare trebuie să fie în corelație cu agresivitatea și proporțională cu ea, iar folosirea forței să fie justificată de o ”causa defensoris “(dorință de apărare) și de o “causa ultionis”(dorința de răzbunare).

În legătură cu omuciderea în stare de legitimă apărare, plecându-se de la noțiunea de “homicidum necessitas“, se aplică criteriul de apreciere între necesitatea “inevitabilis“ și “evitabilis”. În asemenea condiții, în cazul în care cel atacat ar fi ucis pe agresor, în împrejurări în care s-ar fi putut apăra și altfel (“alias evadere posse”), rămânea culpabil și ca atare pedepsibil.

Inspirat de dreptul roman, dreptul feudal a operat o conciliere cu morala creștină sub influiența căreia legitima apărare pierde caracterul de “drept“ pentru a deveni o “necesitate“ care este o scuză, supusă penitențelor canonice și în care apărarea altuia este mai mult o datorie.

Legitima apărare apare ca o acțiune nepedepsibilă și nu ca una neculpabilă. Această concepție a fost dominantă și în vechiul drept francez, cu atât mai mult cu cât sistemul oferea unele beneficii fiscale. Autorul unui omor în stare de legitimă apărare, era supus aceleeași represiuni ca și în cazul în care acțiunea lui ar fi fost liberă, întrucât nu-i este permis să-și facă dreptate singur.

Având în vedere însă circumstanțele în care s-a săvârșit fapta, după pronunțarea condamnării, culpabilul în genunchi putea cere grațierea prin așa numitele “lettres de rémissions“, așteptând în închisoare verdictul regelui.

Autorul faptei nu se bucura de o absolvire “ope legis“, ci trebuia să obțină grațierea regelui (nu a judecătorului), după ce satisfăcea pretențiile bănești ale părții civile.

Doctrinarii școlii “dreptului natural“ considerau că impunitatea faptei comise din necesitate este o excepție subînțeleasă a legii sau dacă ar rezulta din “contractul social“.

Plecându-se de la ideea că legea pozitivă se suprapune peste dreptul natural fără a-l distruge, s-a arătat că legea naturală îl autorizează pe individ să se protejeze în caz de pericol, chiar sacrificând dreptul altuia, astfel încât acțiunea comisă de el se plasează în afara ordinii juridice.

Dintre adepții dreptului natural, Pufendorf fundamentează impunitatea actului necesar pentru irezistibilitatea instinctului de conservare. El are meritul de a fi făcut în mod clar distincția între starea de necesitate și legitima apărare, considerând legitima apărare ca un “drept“ al omului, iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare.

În epoca modernă, instituția legitimei apărări, în reglementări precise, cu mici variații de amănunt, este prezentă în toate codurile penale. Dacă asupra nepedepsirii actelor comise în legitimă apărare și, în general, asupra condițiilor referitoare la atac și apărare, reglementările actuale sunt asemănătoare, fundamentarea teoretică, justificarea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei, a dat naștere la controverse, la elaborarea de teorii de pe poziții deosebite1..

Legitima apărare în vechiul drept românesc

Este cert că legitima apărare a fost cunoscută și de rînduielile existente în dreptul obișnuielnic pe meleagurile țării noastre .

Printre primele înscrisuri despre impunitatea acțiunii de apărare se citează un fragment din tratatul încheiat de Sigismund I în anul 1519 cu Ștefan cel Tânăr, în care, printre dispozițiile referitoare la pedepsirea violului, se găsește și mențiunea că “dacă un astfel de violator va fi ucis în îndeplinirea faptei, pentru moartea sa nu va urma nici o pâră“1.

În legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu legitima apărare cunoaște o reglementare precisă.

Astfel Cartea Românească de învățătură (1646). are un capitol intitulat “Cauze care apără de pedeapsă“, în care legitima apărare figurează în următorii termeni: “cel care ucide pe omul ce vine spre el să-l ucidă nu se va certa nicicum; iară de va merge neștine să-l ucidă pre cineva și cel îl va tâmpina și-l va ucide pre dâns, atunce să nu se cheme că l-au ucis neștine, ci să se zică că s-au ucis singur“ (glava 11).

În Transilvania, Tripartitum -Werböczi aplica legitima apărare atât la ocrotirea trupului și a persoanei cât și pentru păstrarea lucrurilor nemișcătoare sau a moștenirilor.

Se face o clară demarcație între apărarea necesară și răzbunare, arătându-se că “toate legile și toate drepturile îngăduiesc ca violența să fie îndreptată prin violență, dacă aceasta s-a făcut pentru apărare, nu pentru răzbunare“.

Potrivit acestor reglementări, nobilii jefuiți sau orice om cu moșie, izgoniți de către jefuitori sau cotropitori, aveau dreptul ca într-un an de la deposedare să se apere cum vor putea chiar cu păgubirea rea a cotropitorului. Apărarea în aceste condiții, pe care ar încerca să o facă făptuitorul pentru reținerea bunurilor, nu va fi socotită legitimă apărare1. Recurgerea la asemenea căi de fapt caracterizează natura de clasă a dreptului feudal existent în Ardeal la acea vreme.

Revenind la Țările Române, Legiuirea lui Caragea, ca și Codul Calimah (1817), conțin prevederi privind legitima apărare. Interesant de remarcat este că acest cod prevede și excesul scuzabil al legitimei apărări când statuează că “este supus răspunderii … și cel ce va păți pe hotarul neprihăniei sale apărări, fără numai când se află în mare strâmtoare și în primejdia vieții“.

Asimilarea excesului scuzabil cu legitima apărare perfectă s-a menținut și în Codul Penal din 1864, în care legitima apărare era prevăzută atât în partea generală (art. 58) cât și în partea specială (art. 256 și 257). Atât Codul Penal din Ardeal (1878) cât și cel din Bucovina (1852), abrogate prin punerea în aplicare a Codului Penal din 1937, reglementau instituția legitimei apărări ca pe o cauză de excludere a răspunderii penale. Codul Penal din 1937 a dat conținutului legitimei apărări delimitări precise care, în mare măsură au fost preluate și în Codul Penal în vigoare de la 19692.

Spre deosebire de Codul Penal anterior, cauzele corespunzătoare celor din art. 44 – 51 din Codul Penal actual aveau drept consecință apărarea făptuitorului de răspunderea penală, ceea ce înseannă că el era socotit infractor, deși faptei îi lipsea o trăsătură esențială a infracțiunii. Această terminologie era însă necorespunzătoare, fiindcă este inutil să se spună că o persoană este apărată de răspunderea penală, atât timp cât nu a săvârșit nici o infracțiune..

Codul Penal anterior, reglementa aceste cauze sub titulatura “cauze care apără de răspunderea penală“ spre deosebire de acesta, Codul Penal în vigoare, folosind denumirea de “cauze care înlătură caracterul penal al faptei“, întrebuințează, evident, o exprimare mai corectă, științifică, fiindcă are în vedere consecința imediată a lipsei unei trăsături esențiale a infracțiunii și nu consecința subsecventă, adică excluderea răspunderii penale.

Codul Penal actual sistematizează în mod superior cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în sensul că toate aceste cauze sunt concentrate într-un singur capitol, în timp ce în Codul Penal anterior erau prevăzute în Titlul VII și Titlul I (art. 132, alin. 3).

Este de asemenea important de semnalat faptul că – spre deosebire de Codul Penal anterior, ce prevedea printre cauzele care apără de răspundere penală ordinul legii și comanda autorității supreme precum și surdomutismul – Codul Penal în vigoare nu mai prevede aceste împrejurări printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei1. Acest lucru este firesc, deoarece în cazul ordinului legii, problema se soluționează în sensul că fapta ordonată de lege nu poate constitui niciodată infracțiune, iar dacă ordinul este dat prin încălcarea legii, sunt aplicabile dispozițiile care reglementează abuzul în serviciu pentru executant și cele privind instigarea pentru persoana care a dat ordinul ilegal. Cu privire la surdomutism, problema dacă această caracteristică specială a făptuitorului este de natură să înlăture caracterul penal al faptei urmează să fie rezolvată în funcție de problema iresponsabilității prevăzută de art. 48 Cod Penal, astfel încât nu mai era necesară o reglementare specială. Dacă surdomuții au lucrat cu discernământ, infirmitatea acestora va constitui o împrejurare care va servi numai la individualizarea pedepsei.

Codul Penal în vigoare, în comparație cu Codul Penal anterior, reglementează mai complet cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, trăsătura de superioritate care va fi scoasă în evidență cu ocazia discutării fiecărei cauze în parte.

Comentând dispozițiile art. 44 Cod Penal, care reglementează legitima apărare, trebuie să subliniem încă de la început câteva deosebiri importante față de textul corespunzător din reglementarea anterioară (art. 132, Cod Penal anterior). Astfel, textul actual nu mai prevede limitativ valorile sociale a căror apărare este legitimă, așa cum prevedea Codul Penal anterior, ci folosește o formulă mai generală, arătându-se că atacul trebuie să fie îndreptat împotriva sa sau a altuia sau împotriva unui interes obștesc, noțiuni în conținutul cărora intră toate valorile sociale prevăzute în art. 132 din vechea reglementare.

Observăm că necesitatea apărării intereselor obștești a determinat includerea acestora printre valorile sociale a căror apărare este considerată legitimă. O asemenea dispoziție nu figura în Codul Penal anterior.

Deasemenea, dispozițiile din art. 44, alin. 3 Cod Penal, potrivit cărora se afla în legitimă apărare și făptuitorul care aflându-se sub imperiul fricii sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a comis atacul, nu figura în Codul Penal anterior. Prin această dispoziție se precizează, totodată, limitele apărării prevăzută de art. 44, alin. 2, Cod Penal.

Reglementarea actuală a legitimei apărări

În capitolul V al Codului Penal Român – publicat în Buletinul Oficial nr. 79- 79 bis din 29 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 55- 56 din 23 aprilie 1973 ( republicat în temeiul art. 3 din Legea 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973), sunt tratate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei .

Capitolul începe cu art. 44 în care este reglementată legitima apărare. Astfel, se prevede în art. 44 alin. 1: “Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare“. În alin. 2 urmează definirea exactă a legitimei apărări: “Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește faptele pentru a înlătura un pericol material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc”. Prin Legea nr. 169/2002 la art. 44 a fost introdus alin. 21 conform căruia: “se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție, sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.” În alin. 3 urmează și o completare a art. 2 ce conține și alte situații în care ne aflăm în prezența legitimei apărări: “Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

CAPITOLUL II

Legitima apărare – cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Noțiunea și caracterizarea legitimei apărări

Legitima apărare ca stare de fapt

În principiu, într-un stat de drept, conflictele de orice natură între membrii săi trebuie să se rezolve prin înțelegere, toleranță, fiecare acceptând să facă concesiile necesare înlăturării neînțelegerii, iar când acestea nu sunt cu putință, să apeleze la autoritățile de stat competente pentru a stabili adevărul și a asigura restabilirea ordinii în relațiile sociale. Aceasta înseamnă că nu este permis oamenilor să-și facă dreptate singuri în realizarea neînțelegerilor dintre ei.

Legiuitorul din toate timpurile, observând că în realitatea obiectivă pot apărea situații extreme când tulburarea ordinii de drept ia forma unei agresiuni asupra unei persoane fără ca autoritățile abilitate să poată interveni cu promptitudine, a prevăzut și a reglementat posibilitatea ca victimele agresiunii ori persoanele care sunt de față la tulburarea ordinii de drept să intervină și să combată pe agresor, cu riscul de a provoca acestuia o vătămare gravă sau chiar moartea, spre a face ca agresiunea să înceteze. A nu proceda în acest mod ar fi însemnat obligativitatea victimei agresiunii să sufere consecințele atacului, legitimându-se astfel comportările agresive.

Fapta comisă asupra agresorului în aceste condiții, chiar dacă ar fi prevăzută de legea penală, nu va constitui infracțiune; această soluție a fost admisă în toate legislațiile penale, inclusiv în cea română, întrucât făptuitorul se află în legitimă apărare și comite fapta fără vinovăție1.

Viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea oamenilor sunt apărate prin incriminarea acelor acțiuni care le aduc atingere. Persoana umană este deci apărată preventiv de orice violare a drepturilor sale esențiale prin incriminarea tuturor faptelor care l-ar putea leza, iar în cazul în care este amenințată în aceste drepturi, se poate recurge la sprijinul autorității de stat pentru înlăturarea pericolului ivit.

În cazul în care vătămarea s-a produs, victima poate cere, potrivit legii, repararea prejudiciului suferit. Ordinea de drept nu permite unei persoane lezate să-și facă dreptate singură, oricât de evident ar fi dreptul său. Recurgerea la căi de fapt pentru afirmarea unui drept constituie o faptă care angajează răspunderea celui care a comis-o, în măsura în care aceasta întrunește condițiile unei infracțiuni. Această perspectivă produce un efect inhibitor în determinarea persoanei tentată să o facă.

Sunt totuși situații excepționale când o persoană – sau un interes obștesc – este victima unei agresiuni și când în fața unui pericol iminent, lipsind posibilitatea de a se face apel la întervenția autorităților, nu există alt mijloc pentru evitarea vătămării decât săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală2..

Legiuitorul a ținut cont de această realitate obiectivă și prin art. 44 Cod Penal, a statuat ca în acest caz apărarea este legitimă și că fapta săvârșită de legea penală săvârșită în condițiile legitimei apărări nu constituie infracțiune.

Potrivit acestui text, o faptă se consideră comisă în legitimă apărare atunci când săvârșirea ei a fost necesară pentru înlăturarea unui atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obștesc care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc (art. 44 alin. 2 Cod Penal).

În cazul legitimei apărări există, așadar, pe de o parte, un atac, o agresiune, care creează un pericol grav și iminent pentru persoana atacată ori pentru un interes obștesc și, pe de altă parte, o apărare, concretizată în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală care, în condibiile date, era absolut necesară pentru respingerea atacului mai înainte ca acesta să aducă atingere valorilor sociale puse în pericol.

În literatura juritică s-au exprimat mai multe opinii cu privire la natura juridică a legitimei apărări și la temeiurile pentru care o faptă săvârșită în stare de legitimă apărare, deși prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune.

Astfel, s-a susținut că societatea este datoare să apere pe membrii săi, așa încât atunci când o persoană se vede atacată, iar societatea nu-i vine în ajutor, ea capătă dreptul de a se apăra singură, legitima apărare fiind, deci, exercițiul unui drept subsidiar de apărare. De asemenea, s-a afirmat că fapta săvârșită în legitimă apărare nu numai că nu prezintă pericol social dar este chiar socialmente utilă, deoarece, acționând într-o situație în care societatea era datoare să intervină prin autoritățile competente, dar n-a fost în măsură să o facă, făptuitorul se substituie în prerogativele acestora și, ca atare îndeplinește o activitate pe care legea o impune. Tot astfel s-a spus că dreptul la legitima apărare constituie un mod de combatere a infracțiunilor și de apărare a ordinii de drept, deoarece agresorul potențial, știind că cel atacat este îndreptățit să se apere și că o apărare legitimă îi poate fi lui însuși fatală, se va abține de la declanșarea agresiunii.

Aceste teorii, deși interesante, nu pun în lumină esența reală a legitimei apărări și conțin unele idei ce nu pot fi acceptate. Împrejurarea că societatea nu poate interveni în timp util, pentru a apăra pe cel atacat nu poate conferi acestuia un drept propriu de a săvârși fapte pe care altfel le considera infracțiuni. Pe de altă parte, nu se poate spune că cel atacat înlocuiește societatea în represiunea agresiunii și în prevenirea comiterii altor infracțiuni, că el este mandatarul societății, fiindcă atunci ar însemna că orice agresiune, oricât de neînsemnată, din moment ce autoritatea de stat n-a intervenit de urgență, cel atacat să-și facă singur dreptate cu mijloacele pe care nu le-ar uza nici chiar organele statului.

Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare, este constrângerea psihică, și deci, absența vinovăției. Persoana aflată în fața unei agresiuni care prezintă pentru ea, pentru un altul sau pentru un interes obștesc, un pericol grav și iminent, este constrânsă să reacționeze.

Așadar, constrângerea este explicația reală pe care legea penală îl atribuie legitimei apărări. Fapta săvârșită în asemenea condiții este lipsită de vinovăție, deoarece vinovăția presupune libertate de voință și de acțiune, care lipsește în acest caz.

În consecință, se impune a examina de ce fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este considerată infracțiune, deci, care dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii lipsește în acțiunea de apărare, astfel încât aceasta să constituie un obstacol în calificarea ei ca infracțiune1..

Lipsa vinovăției în cazul faptei comise în legitimă apărare

Perspectiva unei inevitabile și ireparabile leziuni exercită asupra persoanei o constrângere psihică de o asemenea intensitate încât efectul inhibitor al imperativelor legii se anihilează, în acel momnent negăsind-se în conștiința făptuitorului vreo forță de de natură a-l împiedica să reacționeze așa cum îi dictează instinctul său de conservare. De asemenea o astfel de reacție, ca impuls natural, este incoercibilă, orice comandament al legii fiind înlăturat de nevoia inexorabilă a salvării imediate.

O persoană nu poate fi considerată vinovată pentru că a săvârșit o faptă cu conștiința și voința, ci pentru că a comis-o în condițiile în care avea posibilitatea unei determinări libere. Este vinovată pentru că a ales o comportare de încălcare a legii, dând preferință pornirilor și mobilurilor antisociale.

Or, condițiile în care a reacționat persoana atacată sunt departe de a evidenția poziția condamnabilă a infractorului față de relațiile sociale existente, mobilul faptei rezumându-se la înlăturarea pericolului existent, rezultat din agresiunea injustă.

Victima agresiunii săvârșește fapta cu intenție, produce exact aceleași urmări pe care l-ar produce și fapta agresorului, numai că, în primul caz, victima este nevoită să acționeze într-un anume fel în care n-ar fi făcut-o niciodată în condiții normale, spre deosebire de agresor care, în depline condiții de determinare, pune în aplicare un atac mediat.

Vinovăția este, deci, exclusă ori de câte ori făptuitorul acționează lipsit de această libertate1.

Lipsa pericolului social al faptei comise în legitimă apărare

Lipsa vinovăției în sensul legii penale în acțiunea de apărare face ca această faptă să nu prezinte nici un pericol social2.

Necesitatea care determină recurgerea la apărare înseamnă că riposta celui atacat nu urmărește prejudicierea unor valori proteguite de lege. Mobilul acestei acțiuni nu este decât respingerea unui atac injust și numai în măsura în care este necesar pentru salvarea dreptului amenințat.

Împrejurarea că apărarea are drept urmare și vătămarea agresorului este consecința unei necesități izvorâte dintr-o stare de fapt creată de însăși fapta injustă a agresorului, ce constrânge pe cel atacat să reacționeze în fața pericolului iminent. Or, nu se poate logic concepe ca acțiunea întreprinsă pentru a împiedica un atac injust să fie apreciată că a prezentat pericolul social prin faptul că, limitele prevăzute de lege, produc o vătămare persoanei vinovate de agresiune.

Actul de apărare împotriva agresiunii nu trezește dezaprobare în conștiința socială, pentru că nu aduce atingere relațiilor sociale existente, ele corespund sentimentului de dreptate al colectivității pe baza cărora se definesc exigențele care se transpun în norme obligatorii de conduită.

Ca atare, fapta săvârșită rămâne numai material, nu și social periculoasă1.

Legitima apărare ca instituție de drept

Legitima apărare ca instituție juridică apare ca un amsamblu de condiții legale necesare, a căror realizare cumulativă conduce la inexistența infracțiunii într-un caz concret.

Legitimitatea apărării este condiționată de împlinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege cu privire la existența agresiunii – producerea atacului și pericolul ce se naște – și la acțiunea de apărare, raportată la starea de legitimă apărare2.

Codul Penal în art. 44 prevede :

“Nu constitue infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau a unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana și drepturile celui atacat ori un interes obștesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție, sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau a temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul“. Starea de legitimă apărare legitimează acțiunile de apărare circumscrise și ele în condițiile alin. 3 ale aceluiași articol.

2. Condițiile legitimei apărări

Legitima apărare trebuie să îndeplinească o serie de cerințe complementare:

Atacul

Prin atac din punct de vedere penal se înțelege o faptă umană, violentă, îndreptată împotriva unor valori protejate de lege sau în concepția altor autori, o acțiune sau inacțiune efectuată cu intenția de a aduce o atingere sau o vătămare a valorilor sociale care pot forma obiect de ocrotire în cazul legitimei apărări. Atacul trebuie săvârșit de o persoană fizică și nu de un animal. Numai agresiunea făcută în disprețul legii imprimă apărării un caracter de legitimitate. Dacă asupra atacului ca faptă pozitivă toți autorii sunt de acord asupra inacțiunii, există păreri diferite. O misiune chiar intenționată nu poate justifica o apărare, de aceea în teoria dreptului penal s-a făcut distincție între o misiune simplă care nu poate constitui un atac și o misiune de a face ceva când există o obligație în acest sens.

De exemplu: într-o cabană singurul medic dintre turiști refuză să dea primul ajutor unui rănit grav și o reacție violentă pentru a-l determina pe acesta să acorde primul ajutor poate fi considerată legitimă apărare.

Pericolul

Nu este suficient să se constate existența atacului în formele prevăzute de lege, ci mai este necesar ca acesta să creeze o “stare de pericol“ pentru valorile protejate. Pericolul creează o probabilitate imediată de leziune ori în unele cazuri o certitudine. Pericolul trebuie să aibă o existență reală, obiectivă, să nu fie o creație a minții persoanei. Dacă făptuitorul presupune eronat existența unui pericol nu se poate vorbi de legitima apărare.

Apărarea

Respingerea agresiunii care expune la un pericol grav persoana sau drepturile ei, ori interesul obștesc, se efectuează printr-o acțiune de apărare.

Din punct de vedere obiectiv, apărarea poate consta din fapte prevăzute de legea penală ca: omor, vătămări, distrugeri, folosite ca mijloace de apărare. Dacă reacția nu este o faptă prevăzută de legea penală, invocarea legitimei apărări rămâne fără interes. Din punct de vedere subiectiv, condiția primordială a legitimei apărări este manifestarea de conștiință și voință sub presiunea constrângerii de a efectua acțiunea de apărare. De aici rezultă ca cerință esențială a legitimei apărări cunoașterea existenței pericolului și ca atare o reacție în cunoștință de cauză, un “animus difendendi”1. .

A.CONDIȚIILE PRIVIND ATACUL

Conform art. 44 Cod Penal, prin atac se înțelege acțiunea sau inacțiunea prin care agresorul tinde să aducă atingere unor valori sociale care potrivit legii pot fi ocrotite prin legitimă apărare. Există atac atât în cazul unei comportări activ agresive (ex. o persoană îndreaptă cuțitul spre o altă persoană cu intenția de a o răni sau ucide), cât și în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoană care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripției medicale, cu intenția de a-i provoca moartea)1.

Pentru ca persoana să fie în legitimă apărare, atacul trebuie să prezinte următoarele caracteristici: să fie material, să fie direct, să fie imediat, să fie injust, să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes obștesc, să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul obștesc.

Atacul material

Atacul este material când se realizează prin fapte de natură să pună în pericol în mod fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat. Injuriile, amenințările, chiar și cele grave nu pot justifica o acțiune de apărare.2 Din practica judiciară rezultă că simpla înarmare nu constituie prin ea însăși un atac material, în schimb intrarea forțată în locuință după amenințări prealabile a fost considerat ca fiind un atac material deoarece amenințarea nu a rămas în simpla fază de dezvăluire a unei intenții agresive, intrarea forțată în locuință fiind o faptă materială. În general atacul material se produce prin recurgerea la violență fizică însoțită sau nu de unele obiecte (arme, corpuri contondente).

Atacul direct

Atacul este direct atunci când se constituie în mod nemijlocit într-o sursă de pericol pentru persoană sau interesul obștesc respectiv. Există atac direct și când nu există contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol (de exemplu agresorul a turnat otravă în mâncarea care urmează a fi servită unei persoane)3.

Atacul este considerat direct și atunci când este îndreptat împotriva unei alte persoane.

Atacul imediat

Atacul material și direct trebuie să fie și imediat. Atacul este imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce s-a și ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se produce (pericol iminent). Legea impune ca între atac și pericol să fie o legătură de imediată realizare sau, privită ca o condiție negativă, să nu existe între ele un interval de timp care să-i permită celui atacat să acționeze în afara stării de legitimă apărare. Existența unui interval de timp între pornirea atacului și ivirea pericolului face ca atacul să nu mai fie imediat devenind un pericol viitor care putea fi evitat. Atacul imediat se poate manifesta în două forme: prin iminența sau prin actualitatea sa. Atacul este iminent când există certitudinea dezlănțuirii sale imediate. Astfel, practica judiciară a statuat că pentru existența legitimei apărări este necesar ca atacul din partea victimei să fie imediat sau în curs de executare; simpla presupunere că atacul ar putea avea loc în viitor nefiind suficientă1.

Un atac iminent este o agresiune care nu a început încă, dar este în mod sigur pe punctul de a se produce. De exemplu: agresorul ridică un topor asupra altei persoane sau îndreaptă o armă împotriva acesteia. Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual sau cu teama de un atac, determinată de existanța unei dușmănii mai vechi, de o comportare anterior constant agresivă2. Practica judiciară arată că nu este necesar să se înceapă atacul pentru a se riposta și că apărarea este legitimă și în intervalul de timp de când atacul este iminent și până în momentul în care s-a consumat. Atacul este actual atunci când se află în curs de desfășurare, un atac consumat nu mai justifică un act de apărare. Nu există legitimă apărare când agresorul după ce a lovit victima s-a retras din fața acestuia, a fugit ori a fost dezarmat dar victima i-a aplicat totuși o lovitură mortală. Însă, în cazul infracțiunii de furt, atacul se consideră actual și atunci când, după luarea bunului, autorul se îndepărtează cu bunul sustras de la locul infracțiunii, așa încât dacă, în acest timp, persoana vătămată folosește violența pentru a recupera bunul furat, dispozițiile legale privitoare la legitima apărare sunt, în principiu, aplicabile1.

Atacul injust

Atacul este injust când persoana care recurge la atac nu are nici un temei juridic sau de fapt, care să justifice această comportare. Atacul este dimpotrivă just când legea prevede sau permite recurgerea la apărare.. Astfel este legal justificat actul unui polițist, actul unui organ de poliție de a priva de libertate o persoană care are un mandat de arestare. Însă în fața abuzului de autoritate există legitimă apărare dacă un polițist intră în locuința unei persoane pentru a efectua o percheziție fără autorizația judecătorului. Atacul este injust dacă este efectuat de o persoană care are discernământ. Acest atac este privit ca o acțiune sau inacțiune care încalcă raporturile juridice existente între persoanele care au capacitate de a răspunde penal.

Astfel, atacul din partea unei persoane iresponsabile sau a unui animal vătămător face ca persoana să nu se găsească în legitimă apărare, ci în stare de necesitate.

Riposta pentru a fi legitimă în fața unui atac injust nu trebuie să fie într-o anumită relație de proporținalitate cu gravitatea pericolului, ci cu împrejurările în care s-a produs atacul. Nu se poate invoca starea de legitimă apărare în cazul unei riposte făcute prin depășirea limitei legitimei apărări când agresorul se vede expus la rândul său unui atac injust. Agresorul se va găsi la rândul său in stare de legitimă apărare. Iată deci, că un atac injust poate fi cauza altui atac injust sau o stare de legitimă apărare poate genera o altă stare de legitimă apărare prin schimbarea pozițiilor părților. În cazul unei încăierări, în care atacurile se succed pentru a se determina care parte a început atacul de natură să justifice apărarea legitimă, s-a considerat că nici unul dintre participanți nu se află în această situație.

Riposta, pentru a fi legitimă, în fața unui atac injust, trebuie să se găsească într-o relație de proporționalitate cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul1. Depășirea limitelor impuse de lege unei apărări proporționale cu atacul constituie infracțiune și, ca atare, riposta unui atac injust. Dacă agresorul nu putea invoca starea de legitimă apărare în fața unei apărări proporționale, pentru că nu înfruntă un atac injust, în situația unei riposte făcute prin depășirea limitei legitimii apărări, agresorul se vede expus la rândul său, unui atac injust2. Cu toată vina sa, dincolo de limitele proporționalității, se va găsi la rândul său, în stare de legitimă apărare.

În practica judiciară s-a arătat că nu există legitimă apărare în cazul în care atât agresorul cât și victima se aflau angajați într-o încăierare, situație în care ambii se atacau3. Legitima apărare poate fi invocată și de provocatorul a cărui faptă nu are aspectul unui atac care pune în pericol valorile protejate de lege și care să justifice o apărare legitimă. În acest sens, literatura și practica judiciară au relevat caracterul nedrept, injust al ripostei celui provocat ca un act care prezintă pericol social4, și s-a arătat că în măsura în care acesta ia aspectul unui atac întrunind condițiile prevăzute în art. 44 Cod Penal, provocatorul atacat poate reacționa în stare de legitimă apărare.

Dacă însă, se provoacă în mod intenționat agresiunea, tocmai în scopul de a comite contra persoanei astfel provocate, un act pedepsibil sub acoperirea legitimei apărări, această împrejuare conduce la nerealizarea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei.

Nu poate fi considerată injustă acțiunea care cauzează un pericol grav dacă această acțiune era permisă de lege. Astfel, agresivitatea, în limitele regulamentului în disputele sportive, nu constituie atac injust tocmai datorită faptului că ea este făcută în conformitate cu limitele prestabilite prin regulamente oficiale1.

Dar o intervenție chirurgicală care ar pune în pericol grav persoana asupra căreia va fi efectuată, făcută fără asentimentul ei sau ai membrilor familiei, și în lipsa unei stări de necesitate, rămăne un act injust și ca atare susceptibil de a i se riposta în legitimă apărare..

Atacul este considerat just ori de câte ori el este săvârșit în baza unui drept sau a unor dispoziții legale și în condițiile acestora. Astfel, acțiunea de prindere a infractorului în momentul săvârșirii faptei sau imediat după săvârșirea ei de către orice persoană nu poate fi considerată atac. Art. 465 alin. 3 Cod de Procedură Penală acordă acest drept oricărei persoane, astfel încât folosirea violenței pentru a reține pe făptuitor este un act just.

Atacul îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes obștesc

Pentru ca apărarea să fie legitimă este obligatoriu ca atacul să vizeze una din valorile determinate prin lege: persoana (viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea), drepturile persoanei (inclusiv dreptul de proprietate) sau un interes obștesc, cum ar fi: siguranța statului, capacitatea de apărare a țării, bunul mers al organelor de stat. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine, ori își apără propriile drepturi, dar și împotriva unei alte persoane sau a drepturilor acesteia. Astfel este legitimă intervenția organului de poliție împotriva unei persoane care folosește violența față de un terț. Dacă atacul este îndreptat împotriva unui interes obștesc, apărarea poate fi exercitată de orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligație de serviciu în legătură cu acest interes.

Atacul să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia sau un interes obștesc

Condiția ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obștesc a fost pentru prima dată introdusă în legislația penală română o dată cu intrarea în vigoare a actualului Cod penal în 1969. Ea a fost impusă de concepția quasi-unanimă din doctrina română, în sensul că lipsa vinovăției în cazul legitimei apărări se explică prin existența unei constrângeri care silește pe cel atacat să reacționeze împotriva atacului, neavând altă posibilitate de a se apăra. Numai în fața unui pericol grav se poate aprecia că persoana atacată poate fi socotită că, fiind lipsită de posibilitatea de a-și determina liber voința, a lucrat sub presiunea constrângerii provocată de pericolul grav.

Actuala reglementare, după unii autori, constituie un progres, deoarece înlătură condiția ca riposta să fi fost necesară dintre cerințele apărării din Codul penal anterior, tocmai pentru a diferenția această condiție a ripostei necesare de specificul necesității în cazul stării de necesitate și a constrângerii. Pe de altă parte, condiția ca riposta să fie necesară ar fi înlăturat posibilitatea constatării legitimei apărări în cazul când cel atacat ar fi avut și alt mijloc de a evita atacul deși, în doctrină se admisese deja, pe bună dreptate, că apărarea ar trebui să fie considerată necesară și atunci când cel atacat ar putea scăpa printr-un alt mijloc, deoarece este aproape imposibil de a reconstitui, ex post, acea stare psihică (de zbucium sufletesc și de precipitare a faptelor) în care a acționat făptuitorul.

Nici practica judiciară nu a aplicat textul anterior în alt mod, hotărându-se că pentru existența legitimei apărări nu se cere condiția ca pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod, persoana fiind îndreptățită să aleagă orice mijloc de apărare, singura restricție care i se impunea era ca apărarea să rămână în limitele necesității.

A existat și opinia că necesitatea actului de apărare ar fi impus exclusivitatea, deoarece impunitatea pe care o generează legitima apărare nu este creată pentru a da prilej de manifestare și satisfacție celor curajoși. În consecință, cel care a avut posibilitatea să fugă, să se ascundă sau să ceară iertarea agresorului și nu a făcut acestea, nu ar mai putea invoca în favoarea sa legitima apărare. O asemenea interpretare a textului a rămas însă izolată.

Actuala reglementare, deși a restrâns cazurile în care poate fi invocată legitima apărare, prin introducerea condiției ca atacul să expună persoana la un pericol grav, din formularea generală cu privire la apărarea pesoanei și a drepturilor acesteia s-a desprins concluzia că s-a lărgit sfera de aplicare a instituției legitimei apărări.

Așadar, în raport cu actuala formulare a art. 44 pe de o parte legitima apărare poate fi invocată în caz de atac asupra persoanei sau drepturilor acesteia, ceea ce înseamnă că obiect al legitimei apărări sunt toate valorile sociale, în timp ce codul anterior prevedea expres doar anumite valori a căror atacare justifică apărarea legitimă; pe de altă parte, condiția ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obștesc a limitat drastic situațiile care ar justifica apărarea legitimă. Efectul pozitiv de înmulțire a cauzelor care justifică legitima apărare, tendință prezentă în majoritatea legislațiilor, a fost limitat de condiția ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile acesteia.

Consecința practică a acestei modificări a fost că numeroase agresiuni de o gravitate mai mică, care se comit destul de frecvent, au fost excluse ab initio de la posibilitatea de a se invoca legitima apărare, chiar dacă ar fi vorba de un atac material, direct, imediat și injust. Atunci când o persoană se află în fața unui astfel de „atac”, conform legislației penale române nu-i rămâne decât să anunțe autoritățile că a fost victima unei agresiuni.

Așa, de pildă, în practica judiară s-a decis că în cazul în care inculpatul, la țipetele nepoatei sale, a împins partea vătămată care lovea nepoata, iar din cauza îmbrâncirii victima a căzut peste bordura trotuarului fracturându-și colul femural, inculpatul nu poate invoca în favoarea sa decât circumstanța atenuantă a stării de provocare, deoarece „atacul” victimei nu punea în pericol grav sănătatea sau integritatea sa.

Mai echitabilă ni se pare soluția pronunțată în baza reglementării anterioare, când s-a decis ca inculpata, care a văzut că reclamantul fugărea pe copilul ei, l-a lovit pe acesta cu palmele pentru a-și apăra copilul, a fost considerată că a acționat în legitimă apărare, deoarece inculpata se afla în fața unui atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva copilului său. Este adevărat însă că, de lege lata, soluția din urmă putea fi socotită discutabilă, deoarece fapta mamei nu a constituit un act necesar (singurul posibil) pentru apărarea copilului.

Condiția ca atacul să pună în pericol grav perasoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc o considerăm inechitabilă, deoarece restrânge efectele legitimei apărări în cazul atacurilor mai puțin grave. După părerea noastră, constituie o inconsecvență să incriminezi o faptă pentru că aceasta prezintă pericol social, dar aceeași faptă dacă se prezintă ca un atac nu dă dreptul la legitimă apărare. Altfel zis, ceea ce societatea consideră ca fiind periculos pentru ea, fiind necesară intervenția legii penale, nu este suficient de periculos pentru cel atacat încât legea să-i dea dreptul să se apere. O atare reglementare ar putea fi justă într-o societate în care autoritățile sunt în măsură să intervină în apărarea membrilor ei în orice moment (ipoteză care este utopică), astfel că legea trebuie să permită cetățenilor să se apere singuri și împotriva acestor atacuri.

Nu credem că admiterea legitimei apărări și în cazul atacurilor mai puțin grave ar conduce la excese și abuzuri din partea victimelor acestor atacuri. După părerea noastră, limitarea abuzurilor prin invocarea legitimei apărări s-ar putea face prin analiza în concret a reacției defensive, și anume dacă este respectată cerința proporției între atac și apărare, cerință fundamentală a legitimei apărări, fără a mai fi necesar să se impună reguli apriorice. Justificarea apărării presupune tocmai acea proporționalitate care trebuie să existe între atac și apărare. Așa cum s-a mai spus, condițiile legitimei apărări și proporționalitatea sunt două chestiuni care trebuie analizate simultan din 3 perspective: natura agresiunii și a apărării; concomitența atacului și a apărării; caracterul injust al agresiunii. Condiția proporționalității o considerăm, ca atare, de esența legitimei apărări. Dacă apărarea depășește gravitatea atacului va fi vorba de o răzbunare privată, care nu exonerează de răspundere penală, dar pentru care se poate reține circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări. Dacă suntem în prezența unei apărări proporționale și concomitente, în fața unui atac injust, considerăm că ar trebui admisă legitima apărare. De asemenea, dacă depășirea limitelor apărării s-a datorat stării de tulburare sau temere.

Ca urmare, instanțele nu trebuie să aprecieze dacă atacul a pus în pericol grav persoana sau drepturile acesteia și apoi să se pronunțe asupra proporționalității apărării, fiind suficient să evalueze numai această din urmă condiție. Se evită astfel, eventualele soluții contradictorii.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că lovirea inculpatului cu pumnul, fără a folosi un obiect vulnerant, nu constituie un atac care să pună în pericol grav persoana inculpatului. Într-o altă speță, s-a hotărât în sens contrar, și anume că există legitimă apărare când victima, în stare de ebrietate, se află deasupra inculpatului și îl lovește cu pumnii, iar inculpatul a lovit-o, la rândul lui, cu pumnii, iar ca urmare victima, lovindu-se cu capul de gheață, a decedat.

O condiție similară celei pe care o analizăm nu există în alte legislații; legitima apărare este admisibilă și în cazul unor atacuri care prezintă un pericol mai puțin grav, cu condiția ca apărarea să fie propoțională. Evident, anumite riposte sunt excluse ab initio de la legitima apărare, nefiind de conceput un pericol care să justifice o ripostă; ca de exemplu prin tortură, viol sau genocid.

Condiția analizată este inexplicabilă în cazul atacurilor contra proprietății, înlăturând practic posibilitatea invocării legitimei apărări. Este greu de imaginat un pericol atât de grav la adresa proprietății, care să justifice vătămarea corporală sau uciderea agresorului. Ca urmare nu se poate opera, cum este și corect, decât cu regula proporționalității între valoarea agresată și riposta victimei.

În doctrina franceză s-a apreciat că nimeni nu poate contesta un proprietar, care a surprins un adolescent în grădina sa la furat de fructe, dreptul de a-l trage de urechi sau de a-i da niște palme sau picioare în fund și de a-l îmbrânci afară de pe proprietatea lui. În acest caz s-a considerat că există legitimă apărare în favoarea proprietarului.

În practica judiciară franceză s-a decis că este în legitimă apărare acuzatul, vecin cu un comerciant victima unui furt, care a tras mai multe focuri de armă cu scopul de a imobiliza automobilul hoților, după ce a strigat în zadar pentru a-i împiedica cineva să fugă.

Cu ocazia elaborării Codului penal actual, deputații francezi au susținut că un atac contra unui bun nu justifică pe proprietar, posesor sau detentor să se apere prin violență, cu motivarea că viața sau integritatea a unei persoane, chiar și a hoților, are o valoare superioară conservării bunurilor. Senatul, dimpotrivă, a considerat că este posibilă o asemenea soluție, textul în vigoare admițând, în principiu, legitima apărare în cazul bunurilor, dar cu limite ceva mai riguroase decât în cazul atacurilor contra persoanei.

Legitima apărare este frecvent invocată în situația bunurilor protejate prin sisteme de apărare automate care pot determina o vătămare a hoțului. În acest caz, dacă se dovedește că cel care a montat dispozitivul automat de apărare a proprietății a luat toate măsurile de avertizare a potențialului hoț și instalarea dispozitivului nu urmărește uciderea acestuia, rănirea hoțului poate fi considerată ca fiind comisă în legitimă apărare.

În practica judiciară română s-a decis că instalarea de garduri electrice pentru apărarea proprietății împotriva furturilor, chiar dacă a fost anunțată vecinilor, constituie tentativă la infracțiunea de omor, dacă o persoană a fost electrocutată, dar viața i-a fost cu greu salvată. Această soluție a fost împărtășită și de doctrină. Soluția o considerăm corectă, deoarece nu este justificată nici un fel de acțiune intenționată cu consecințe grave, mortale pentru apărarea unor bunuri, lipsind propoționalitatea dintre valoarea ocrotită și riposta victimei.

Considerăm că, de lege lata, nici vătămarea corporală a atacatorului prin utilizarea dispozitivelor de apărare automate nu poate fi justificată, în lumina legii penale române, pe temeiul legitimei apărări, lipsind proporționalitatea între apărare și atac; în aceste cazuri nu este necesar însă să se apeleze la condiția pericolului grav pentru persoana sau drepturile acesteia. În practica judiciară, s-a decis totuși că deși casa inculpatului era un bun important, faptul că partea vătămată a aruncat o cărămidă în ea nu a pus în pericol grav acel bun și, în consecință, nu se poate invoca legitimă apărare. Soloția este discutabilă. După părerea noastră, hotărâtoare este respectarea condiției proporționalității între atac și apărare în cazul infracționalității contra patrimoniului.

Următoarea afirmație a lui Garraud o considerăm fundamentală în materie de legitimă apărare: apărarea unui interes juridic recunoscut este protejată, indiferent de natura interesului juridic, dar ceea ce trebuie respectat este proporționalitatea apărării care este încălcată uneori.

În concluzie, considerăm că, de lege ferenda, reglementarea legitimei apărări poate fi îmbunătățită prin înlăturarea condiției ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul acestuia, tocmai pentru a înlătura unele soluții pe care le apreciem ca fiind inechitabile1..

B. CONDIȚII REFERITOARE LA APĂRARE

Legitimitatea apărării

Legitima apărare presupune – prin concept – existența unei apărări împotriva agresiunii care să se concretizeze în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Natura și încadrarea juridică a acestei fapte nu interesează – ea poate fi de exemplu un omor, o vătămare corporală, o distrugere – după cum este nerelevantă și împrejurarea dacă acea faptă s-a consumat ori a rămas în stadiul tentativei. Nu prezintă interes nici faptul dacă cel care a efectuat atacul de apărare este însuși persoana atacată ori o altă persoană, care i-a venit în ajutor, în această situație nu se cere ca între cel atacat și autorul faptei săvârșite pentru respingerea atacului să existe vreo legătură de rudenie, de afecțiune sau de alt ordin. Pentru a putea fi caracterizată ca o apărare legitimă, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în combaterea agresiunii trebuie să îndeplinească două condiții:

1) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului;

2) să fie proporțională cu gravitatea atacului.

1. Fapta să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului

Codul Penal în vigoare, spre deosebire de cel anterior, nu prevede condiția “atacului necesar“ în apărare, fixând numai criteriul proporționalității legitimei apărări cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.1

Astfel s-a susținut că necesitatea se referă la eliminarea pericolului atât în legitima apărare, cât și în starea de necesitate, în timp ce inevitabilitatea și proporționalitatea se referă la fapta comisă pentru înlăturarea pericolului .

Este evident că atât fapta comisă în stare de legitimă apărare, cât și cea comisă în stare de necesitate sau constrângere sunt necesare pentru evitarea pericolului. Deosebirea constă, în aceea că necesitatea apărarii rezultă din întrunirea condițiilor referitoare la condițiile atacului, în timp ce necesitatea este legată de condiția inevitabilității faptei, atunci când lipsește orice altă posibilitate de scăpare.

Având în vedere că fapta săvârșită în legitimă apărare este impusă de nevoia apărării numai ca reacție firească și proporționată2, condiția. necesității faptei, în sensul inevitabilității ei, nefiind cerută, în mod logic Codul Penal în vigoare n-a mai impus condiția “atacului necesar“ care rămâne propriu numai stării de necesitate și constrângerii.

În literatura juridică s-a susținut teza în legătură cu problema dacă necesitatea apărării urmează a fi influențată de eficiența ei pentru înlăturarea atacului.

Astfel, s-a examinat împrejurarea în care într-un concurs de cauze când fiecare dintre ele este de natură să creeze pericolul unei agresiuni care să justifice o legitimă apărare, persoana atacată se găsește în “imposibilitatea de a se apăra“, ceea ce ar exclude “necesitatea“ unei apărări eficiente. S-a dat exemplul următor: zece hoți pătrund noaptea într-o casă și întâlnesc pe locatar înarmat cu o pușcă având un singur cartuș. Dacă locatarul ucide un hoț, s-a concis că nu se realizează o apărare, ci o răzbunare, deoarece imposibilitatea de a se apăra exclude necesitatea unei apărări eficiente și ca reacție ar fi totuși “necesară“ numai în situația în care s-ar dovedi că prin fapta în apărare s-ar reuși să se elimine toate cauzele pericolului.

Considerăm că dacă înlăturarea atacului, în condițiile de mai sus, e imposibilă, reacția pentru acest motiv nu pierde beneficiul legii. Împrejurarea că, în conștiința făptuitorului, insuficiența sau chiar inutilitatea reacției sale, îl poate apăra cu claritate înainte de a acționa, nu este de natură să transforme fapta sa din apărare, în răzbunare. Riposta, reacție firească a persoanei constrânse, izvorăște din nevoia de a se apăra și nu din aprecierea eficienței mijloacelor de apărare avute la îndemână pentru înlăturarea atacului.

Nu se poate vorbi de o apărare necesară care să justifice aplicarea legitimei apărări, ci mai de grabă despre o răzbunare, în cazul în care atunci când agresorul a fost dezarmat și, încercând să se salveze prin fugă, a fost urmărit și lovit mortal de inculpat, întrucât atacul din partea victimei era epuizat1.

În general, necesitatea obiectivă a actelor de apărare se apreciază în funcție de mai mulți factori precum: .

– viața, integritatea corporală, libertatea, averea, interesul obștesc etc. și de măsura concretă a periclitării sale prin acte de agresiune. De exemplu nu se pot folosi aceleași mijloace de apărare pentru respingerea unui atac îndreptat împotriva vieții ori pentru a împiedica săvârșirea unui furt.

de caracterul imediat al agresiunii. Mai înainte ca atacul să fi devenit iminent, pericolul, încă eventual, poate fi evitat în alt mod, iar după ce agresiunea s-a consumat, apărarea încetează a mai fi obiectiv necesară, căci nu mai există un atac care trebuie înlăturat ori anihilat.

de intensitatea agresiunii. În condițiile unei agresiuni de intensitate redusă actele de apărare se pot vedea inutile și nu necesare.

de anumite condiții de timp, de loc sau privitoare la persoana atacată. De exemplu, un act de apărare care, in alte condiții n-ar fi indispensabil, poate deveni necesar în cazul în care cel atacat se află într-un loc izolat, unde cu greu se poate aștepta la intervenția altor persoane pentru curmarea atacului; tot astfel, o femeie mai în vârstă sau singură, dându-și seama de slăbiciunea proprie, poate resimți mai acut necesitatea efectuării unor acte de apărare.

În toate cazurile unei necesități obiective a actelor de apărare trebuie să-i corespundă o necesitate obiectivă de apărare, în sensul ca autorul să acționeze sub stăpânirea unei constrângeri determinate de agresiunea a cărei victimă este. Dacă el acționează nu din necesitatea unei apărări, ci de răzbunarea săvârșită de ei, își pierde caracterul de act de apărare și, deci, existența legitimei apărări nu mai poate fi reținută.

Apărarea se socotește necesară și atunci când victima agresiunii se putea aștepta la atacul înfăptuit sau fusese avertizată asupra posibilității dezlănțuirii acestuia1.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în apărare se consideră a fi fost necesară numai dacă s-a îndreptat împotriva agresorului, nu împotriva altei persoane. Dacă însă actul de apărare a fost executat din eroare contra altei persoane decât agresorul, poate exista în principiu, legitima apărare atâta vreme cât această eroare nu este imputabilă celui atacat2.

2.Fapta să fie proporțională cu gravitatea atacului.

Cerința unei proporții între reacție și agresiune derivă din însăși ideea de constrângere psihică. Pentru ca apărarea efectuată împotriva unui atac să fie considerată legitimă trebuie să existe un raport de aproximativă proporționalitate între fapta săvârșită în apărare, pe de o parte și atacul care a provocat nevoia de apărare, pe de altă parte. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când împotrivirea sau rezistența individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloce mai ușoare, mai puțin violente. Deci legea cere ca reacția să fie proporțională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalență între fapta săvârșită în apărare și atacul care a condus la necesitatea unei apărări.

O regulă care să stabilească unde se termină proporția și unde începe disproporția între apărare și atac nu există și nici nu se poate formula de principiu. De obicei însă se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în care s-a desfășurat fapta, forța fizică a combatanților etc., aprecieri care se fac posterior momentului săvârșirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în ce măsură fapta săvârșită în apărare a fost pe măsura gravității atacului.

Dacă fapta săvârșită în stare de legitimă apărare este disproporționat de gravă în raport de gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depășește limitele legitimei apărări, constituind un exces de apărare1. S-a arătat2 că cel care-l ucide pe agresorul care-i amenință viața, săvârșește, sub imperiul constrângerii psihice, o faptă pe care natura firească a lucrurilor o explică, pe câtă vreme fapta celui care ucide un hoț de buzunare nu mai poate fi considerată ca un fruct al constrângerii și nici nu intră în natura firească a lucrurilor.. Depășirea limitelor pe care le impune proporționalitatea reacției, în scopul înlăturării pericolului agresiunii, este un exces și pune problema răspunderii persoanei care a reacționat dincolo de limitele impuse apărării. După ce legiuitorul, în art.44 , alin. 2, Cod Penal, a fixat complexul condițiilor atacului care legitimează acțiunea de apărare, definind astfel starea de legitimă apărare, a înscris în aliniatul 3 al aceluiași art. 44, principiul proporționalității apărării ca o condiție aparte, proprie reacției în legitimă apărare. Astfel, în art 44 alin. 3 Cod Penal, reglementându-se excesul justificat în apărare, se arată că există exces atunci când au fost depășite “limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul“. Așadar, există legitimă apărare propriu-zisă atunci când fapta săvârșită pentru a înlătura atacul este proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Referitor la gravitatea pericolului se poate spune că acest caracter rezultă din împrejurarea că el amenință cu producerea unor urmări iremediabile sau, în orice caz, greu de remediat. Determinarea gravității pericolului se face în raport cu circumstanțele reale din momentul agresiunii și nu după criterii abstracte1. Plecându-se de la evaluarea a ceea ce ar fi putut fi obiectiv survenit în cazul în care atacul iminent sau declanșat n-ar fi fost înlăturat, se cere o corespondență, o echivalență între urmările reacției violente a celui atacat, în raport cu prejudiciul ce l-ar fi putut suferi dacă ar fi rămas inactiv. De exemplu: în fața unui atac care ar pune în pericol numai integritatea fizică, cu greu s-ar putea admite impunitatea unei riposte care să ducă la suprimarea agresorului. Referitor la împrejurările în care s-a produs atacul se impune a sublinia faptul că în evaluarea proporției dintre agresiune și apărare, unele împrejurări de fapt sunt de natură să determine și o schimbare a raportului normal dintre agresor și victima sa, aceste împrejurări sunt susceptibile de a accentua gravitatea pericolului existent.. Asemenea împrejurări pot fi: un atac în timpul nopții după amenințări anterioare, starea de beție a agresorului sau starea de boală a celui atacat, existența mai multor agresori. Astfel, într-o speță rezolvată1, se reține că un soț venind beat acasă noaptea, trezește din somn pe fiică cerându-i niște bani, mama fetei îi ia apărarea, iar soțul ca răspuns, începe să o bată până când aceasta îi aruncă în cap o oală cu sodă caustică. Tribunalul a motivat soluția de achitare a mamei fetei ținând seama de robustețea fizică a soțului și a faptului că femeia era plăpândă, și însărcinată în luna a cincea, cât și de împrejurarea că de la beție forța crește până la bestialitate. În condițiile date soția nu putea să riposteze suficient numai prin mijloacele sale pentru a se apăra pe ea și pe copilul său. Tot pe aceeași linie s-a arătat că starea de beție nu înlătură starea de pericol a agresiunii pornite, dimpotrivă această stare se amplifică, știut fiind faptul că beția sporește agresivitatea2. Proporționalitatea. constituie o condiție a legitimei apărări și nu a stării de legitimă apărare. În fapt, se poate ca toate condițiile cerute pentru existența stării de legitimă apărare (prevăzute în alineatul 2 art. 44 Cod Penal ) să fie îndeplinite, să existe deci stare de legitimă apărare, și totuși, să nu existe legitimă apărare fiindcă fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului a depășit limita de proporționalitate.

Operația de evaluare a proporției dintre reacție și agresiune nu se poate face rigid, cerând o proporție strictă între acestea două, întrucât trebuie să se țină seama că făptuitorul este obiectul unei agresiuni neașteptate și ca urmare în neputință de a-și pregăti o apărare corespunzătoare atacului. Pe de altă parte, va trebui să se ia în considerare și faptul că persoana care reacționează în stare de legitimă apărare nu se găsește în situația de a putea cântări cu calm măsura în care acțiunea sa va fi suficientă pentru înlăturarea pericolului. De aceea nu se poate cere celui atacat să intuiască reacția în mod strict proporțional. Proporționalitatea apărării urmează a se analiza în raport cu gravitatea atacului la care este expusă o persoană, cu împrejurările concrete ale cauzei în care intră ca factor determinant și posibilitatea reală, concretă a celui atacat de a înfrunta atacul.

Au fost autori care au susținut că trebuie să existe o echivalență strictă a mijloacelor de apărare folosite în raport de cele ale autorului agresiunii în sensul că armele utilizate de cel atacat să nu fie superioare din punctul de vedere al eficacității. Acest punct de vedere a fost abandonat deoarece ceea ce interesează este rezultatul la care poate duce mijlocul folosit. Echivalența mijloacelor materiale folosite de agresor și persoana atacată nu poate implica existența unei proporții între agresiune și apărare. Practica judiciară a statuat că atât timp cât cel atacat rămâne în limitele necesității, are “libertatea de a alege mijloacele de apărare“1, caracterul apărării analizându-se în raport cu gravitatea atacului la care este supusă persoana și de posibilitățile personale ale celui atacat de a înfrunta pericolul2.

Pe lângă echivalența mijloacelor folosite, un alt fapt care nu prezintă relevanță este raportul de forță dintre agresor și atacat, deoarece atacul și apărarea nu s-au purtat în condițiile unei acțiuni reglementate și dirijate, pentru că o eventuală egalitate de forțe sau superioritatea celui atacat să aibe vreun efect asupra rezultatului.

Atât din punct de vedere al raportului de forțe, cât și al intensității acțiunii de apărare, aprecierea ripostei urmează să se facă întotdeauna ținându-se sema de împrejurările concrete ale cauzei, de tot ceea ce ar părea să influiențeze gradul de pericol la care este expusă persoana, cât și posibilitățile concrete ale ei de a respinge agresiunea.

De aceea, la stabilirea ex post a proporționalității trebuie evitate criteriile apriorice (de exemplu: agresorul era mai puternic decât victima sau invers, agresorul sau victima atacului avea armă asupra sa, victima putea să se retragă), fiindcă astfel de criterii, concepute în abstract, nu capătă valoare decât confruntate cu împrejurările concrete, obiective și subiective ale cauzei, cu starea sufletească a celui care a efectuat apărarea1.

Deci, în interesul legii prin legitimă apărare se va înțelege o apărare motivată, justificată de nevoia înlăturării unui pericol, iar nu o apărare indispensabilă, întrucât în legitima apărare această condiție nu este cerută.

Obiectul apărării

Apărarea este legitimă numai în măsura în care se efectuează în scopul înlăturării unui atac împotriva unor valori sociale ocrotite de lege.

Potrivit art. 44 alin. 2 Cod Penal este legitimă fapta unei persoane care înlătură un atac “îndreptat împotriva sa, a altuia sau a unui interes obștesc“. Deci obiectul apărării poate consta în:

a) Apărarea persoanei fizice

Persoana fizică constituie valoarea socială care este ocrotită împotriva oricăror atingeri care i s-ar putea aduce în legătură cu viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea vieții sexuale și demnitatea.

Dreptul penal asigură ocrotirea persoanei fizice în fața agresiunii, fără a face distincție dacă victima are sau nu capacitate psiho-fizică2, sau dacă se apără singură ori beneficiază de ajutorul terților intervenienți.

b) Apărarea drepturilor persoanei fizice

Legiuitorul a înțeles să ocrotească și acele valori sociale care formează obiectul juridic al drepturilor acordate de lege persoanelor fizice sau juridice3, (drept de proprietate, de posesie etc.).. Conceptul obiectului juridic proteguit în condițiile legitimei apărări a fost de-a lungul timpului extins mai întâi în doctrină și apoi în practica judiciară ajungându-se la includerea tuturor drepturilor subiective ale persoanei. Avându-se în vedere că legitima apărare își găsește rațiunea sa de a fi tocmai în necesitatea de a da posibilitatea reală de a-și apăra, în condițiile prevăzute de lege, amsamblul drepturilor sale în fața agresiunii, legea nefăcând discriminare în raport cu importanța dreptului amenințat. Importanța dreptului expus pericolului este luată în considerare numai în legătură cu verificarea conduitei proporționalității și nu în ceea ce privește posibilitatea apărării lui. Protejarea prin lege a tuturor drepturilor persoanei nu trebuie să ne conducă însă la ideea că simpla lor punere în pericol legitimează o acțiune de ripostă. Apărarea lor este întotdeauna condiționată de existența unui atac îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor ei, care să întrunească toate condițiile prevăzute de lege. Apărarea drepturilor patrimoniale se face de către deținătorul bunului, prezent la încercarea de deposedare, care acționează împotriva agresorului având reprezentarea lezării iminente a dreptului său (dreptul la succesiune poate fi obiect al apărării legitime).

În literatura juridică s-a arătat că nu interesează dacă dreptul atacat este sau nu legal exercitat de persoana atacată. Chiar un hoț, posesor al unui obiect de furat poate riposta la un atac al unui infractor care încearcă să-l deposedeze, în aceste condiții caracterul injust al atacului, unit cu existența celorlalte condiții ale stării de legitimă apărare, este suficient pentru a justifica riposta, ilegitimitatea exercitării dreptului nefiind o împrejurare care să împiedice o ripostă legitimă.

c) Apărarea interesului obștesc

În art. 44 alin. 2 Cod Penal se prevede că e în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac îndreptat și împotriva unui interes obștesc.

Prin interes obștesc se înțelege tot ceea ce interesează organizațiile de stat sau altă organizație care desfășoară activitate utilă din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii. Nu interesează dacă organizația respectivă are sau nu personalitate juridică.

Orice acțiune îndreptată împotriva celor care atentează împotriva valorilor sociale este susceptibilă de a fi respinsă în condițiile legitimei apărări. Astfel, de exemplu, acțiunea prin care se împiedică divulgarea unor secrete care este de natură să pună în pericol interesele economice, tehnico-științifice, militare sau politice ale statului (divulgare care constituie infracțiune potrivit legii nr. 23/ 1971 privind apărarea secretului de stat în România) va fi considerată că este întreprisă în legitimă apărare.

d) Apărarea efectuată de o terță persoană

Tot în alin.2 al art. 44 Cod Penal se prevede că este în legitimă apărare cel care înlătură un pericol îndreptat împotriva altuia.

Rezultă, deci, că potrivit dreptului nostru, o persoană se poate găsi în stare de legitimă apărare și în cazul în care încearcă să preîntâmpine sau să respingă o agresiune îndreptată împotriva altei persoane. Intervenția în favoarea persoanei atacate este efectuată întotdeauna de către terți, ori de câte ori este în pericol un interes obștesc, întrucât persoana atacată poate fi o persoană juridică și nu o persoană fizică care ar putea riposta ea însăși.

Intervenția terților trebuie să se facă în aceleași limite de proprorționalitate impuse și celui atacat. În situația în care acțiunile de apărare ale persoanei atacate, cât și ale terțului se conjugă, ele nu trebuie să depășească împreună limitele proprorționalității față de gravitatea agresiunii1.

Dacă totuși aceste limite au fost depășite, urmează a se examina dacă în circumstanțele date au avut posibilitatea unei reprezentări a acțiunilor lor îmbinate, fiind că numai în acest caz se pune problema excesului în aplicare. În asemenea cazuri se impune o atentă descifrare a legăturii cauzale dintre fapta în apărare a persoanei atacate și fapta sau faptele intervenienților, pe de o parte, și rezultatul acțiunii lor conjugate, pe de altă parte, pentru o justă soluționare a cauzei.

O situație interesantă analizată în literatura juridică, referitor la intervenția în favoarea altuia, a fost aceea a intervenientului prin a cărui acțiune se ajunge ca persoana atacată să sufere un prejudiciu mai mare decât cel pe care l-ar fi suportat dacă terțul n-ar fi intervenit. Astfel, de exemplu, intervenientul avertizează zgomotos o persoană de faptul că un hoț este pe punctul de a o buzunări, speriind-o. Fiind suferindă de inimă persoana decedează. În acest caz s-a arătat că este vorba de o acțiune ce va fi scuzată pe considerentul stării de necesitate.

Socotim însă că această acțiune întreprinsă în scopul apărării persoanei nu poate fi socotită în stare de necesitate, întrucât îi lipsește previziunea, și este un caz fortuit, rezultatul (moartea victimei) fiind consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. Dacă însă se constată că terțul ar fi putut să aibă reprezentarea consecințeor intervenției sale, consecințe pe care probabil le-a și urmărit, evident că el va cădea sub incidența legii penale.

Legitima apărare, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, a cunoscut de-a lungul timpului, de la includerea sa în Codul penal de la 1864 și până în prezent,o serie de modificări si completări. Acest lucru explică importanța deosebită pe care o are această instituție a dreptului penal, cât și grija permanentă a legiuitorului de a-i perfecționa mereu conținutul pentru ca aceasta, să fie cât mai în concordanță cu realitățile din pracrica judiciară.

După evenimentele din decembrie 1989, asistăm la o creștere a criminalității prin sporirea numărului infracțiunilor contra persoanei și drepturilor acesteia, cât și infracțiunilor prin violență. Printre drepturile încălcate prin săvârșirea de infracțiuni, se înscrie și acela al inviolabilității domiciliului persoanei fizice, drept garantat de Constituția României.

Datorită necesității siguranței, pe care statul trebuie să o asigure domiciliului persoanei fizice, legiuitorul a considerat că aceasta poate fi întărită și prin normele dreptului penal.

Modificarea Codului penal român în materia legitimei apărări apare în contextul legislativ și social actual ca o soluție rezonabilă pentru rezolvarea unor cauze penale și ca o completare a unor lacune în legislație. Nu în ultimul rând, conținutul alin. 21, adăugat art. 44 C.pen. este în acord cu legislația europeană, în special cu art. 8 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”1.

Asfel prin Legea nr.169/2002, instituția legitimei apărări a fost completată prin introducerea la art.44 din Codul penal, după alin.2, a alin.21 cu următorul cuprins:

“Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție, sau orin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea”.

După cum se poate constata, acțiunea de respingere vizează săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală la art.192 C.pen. (violarea de domiciliu).

Prima întrebare pe care și-ar putea-o pune orice jurist ar fi aceea a necesității completării art.44 C.pen. cu o asemenea prevedere. De ce a mai fost necesară o asemenea completare, după 34 de ani de practică judiciară în materia legitimei apărări, atâta vreme cât și înainte de această modificare era apărată inviolabilitatea domiciliului persoanei fizice prin normele penale.

Pe de altă parte, ne mai putem întreba: ce s-a urmărit de către legiuitor prin introducerea alin.21 în cuprinsul art.44 C.pen., ce aduce nou și în ce măsură această completare prezintă un progres în reglementarea instituției legitimei apărări2.

La o examinare superficială a noului text de lege s-ar putea conchide că este în legitimă apărare persoana care comite fapta prevăzută de legea penală împotriva victimei ce săvârșește o violare de domiciliu.

Aceasta a fost interpretarea dată dispozițiilor art. 44 alin. 21 din Codul penal într-o soluție de speță, instanța de recurs considerând în legitimă apărare inculpatul care a surprins victima intrând în domiciliul său și în timpul altercației i-a aplicat lovituri în zona feței cu consecința fracturii coronare a dinților 11, 21, 41 și extirparea dintelui 11.

Motivând soluția de achitare pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă, instanța a conchis că există starea de legitimă apărare prevăzută de art. 44 alin. 21 din Codul penal care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece inculpatul a agresat victima pentru a respinge pătrunderea acesteia fără drept și în scopuri ilicite în domiciliul său.

Pentru argumentele ce le vom dezvolta în continuare, considerăm că soluția instanței de judecată este vădit nelegală.

Prin adoptarea art. 44 alin. 21 din Codul penal legiuitorul a urmărit să permită făptuitorului riposta împotriva oricărei persoane care, în anumite condiții, violează domiciliul alteia.

Analiza literală și rațională a textului de lege în discuție denotă că riposta în apărare nu înlătură caracterul penal al faptei pentru orice violare de domiciliu, ci numai în cazul când aceasta este comisă de victimă în condițiile strict și limitativ descrise în noul text de lege.

Astfel, pătrunderea fără drept a victimei trebuie să aibă loc într-o locuință, încăpere, dependiță sau loc împrejmuit ținând de acestea.

Acțiunea de pătrundere în domiciliul altei persoane trebuie săvârșită prin una dintre modalitățile alternative enunțate în cuprinsul art. 44 alin. 21 din Codul penal, și anume:

– Prin violență, adică prin acte de agresiune fizică asupra uneia sau unor persoane ori bunuri din domiciliul respectiv. De exemplu, partea vătămată, înarmată cu obiecte contondente, intră într-un domiciliu și lovește persoana aflată în acesta sau începe să distrugă unul sau mai multe bunuri din locul respectiv;

– Prin viclenie, ceea ce presupune din partea victimei acte de inducere în eroare a celui care comite fapta prevăzută de legea penală. Exemplicativ poate fi cazul părții vătămate care își atribuie calitățile false (încasator de debite, specialist în anumite reparații etc.) a celei travestite (în preot, polițist) sau deghizate (prin schimbarea fizionomiei, coafurii etc.);

– Prin efracție, activitate care înseamnă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unor încuietori, sisteme de închidere sau de asigurare de la domiciliul respectiv;

– Prin alte asemenea mijloace, această sintagmă lăsând posibilitatea organului judiciar de a aprecia de la caz la caz gravitatea modalității pătrunderii fără drept a părții vătămate în domiciliul altuia. În acest context, considerăm că pot fi apreciate ca „alte asemenea mijloace” pătrunderea într-un alt domiciliu prin escaladare (adică trecerea unui obstacol care delimitează un domiciliu), prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase și altele.

Față de semnificația termenilor sus-menționați, utilizați în cuprinsul art. 44 alin. 21 din Codul penal, susținem că nu orice violare de domiciliu comisă de victimă, urmată de riposta făptuitorului, justifică reținerea legitimei apărări în favoarea acestuia. De exemplu, nu poate fi considerată în legitimă apărare persoana care agresează pe partea vătămată care pătrunde pașnic într-un domiciliu sau care, deși este înarmată (cu un cuțit pe care îl are în buzunar, cu arma pe care o poară neîncărcată pe umăr etc.), nu comite vreun act sau gest din care să rezulte intenția de violență fizică. Tot astfel, nu poate beneficia de legitima apărare făptuitorul care săvârșește fapte împotriva a două sau mai multe persoane vătămate sau a celor care violează un domiciliu pe timpul nopții, dar care nu acționează în modalitățile arătate de textul articolului 44 alin. 21 din Codul penal. În toate cazurile exemplificate, partea sau părțile vătămate încalcă prevederile art. 192 alin. 1 și 2 din Codul penal și răspund pentru comiterea acestei infracțiuni, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Cel care ripostează beneficiază de dispozițiile art. 44 alin. 21 din Codul penal numai dacă săvârșește fapta pentru a împiedica pătrunderea părților vătămate în domiciliu în modalitățile enunțate, adică prin violență, viclenie, efracție, sau prin alte asemenea mijloace care prezintă gravitate și imprimă un sentiment de insecuritate socială sporită.

Pornind de la formularea art. 44 alin.21 din Codul penal potrivit căreia se prezumă că este în legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, se poate pune întrebarea dacă acest text de lege este aplicabil și atunci când pătrunderea victimei în unul din spațiile respective are loc cu consimțământul făptuitorului, însă acesta exercită agresiunea pentru a îndepărta victima din perimetrul protejat legal pe care refuză să-l părăsească.

Ipotetic, poate fi cazul când partea vătămată este acceptată într-un domiciliu, dar ulterior devine violentă sau încearcă să pătrundă în unele încăperi prin modalitățile enunțate în art. 44 alin. 21 din Codul penal. Pentru astfel de situații, considerăm că pot fi reținute în favoarea făptuitorului dispozițiile art. 44 alin.2 din Codul penal, trebuind să existe identitate de tratament juridic atât în situația când fapta este comisă pentru a înlătura pătrunderea fără drept în domiciliu, cât și atunci când este săvârșită pentru a îndepărta o persoană care a intrat cu consimțământ, dar refuză să-l părăsească folosind violența, viclenia, efracția sau alte asemenea mijloace.

Un alt aspect pe care îl abordăm este cel referitor la calitatea persoanei în favoarea căreia pot fi reținute dispozițiile art. 44 alin.21 din Codul penal.

Astfel spus, este prezumată în legitimă apărare doar persoana care este proprietarul, posesorul ori care are un drept asupra imobilului în care partea vătămată pătrunde sau refuză să-l părăsească ori, dimpotrivă, beneficiază de aceste dispoziții legale orice persoană care comite fapta în condițiile stipulate de text.

Considerăm că răspunsul la această problemă trebuie dat pornind de la ideea logico-juridică ce stă la baza instituției legitimei apărări.

Conform art. 44 alin. 21 din Codul penal, este în legitimă apărare nu numai cel ce săvârșește fapta pentru a înlătura atacul, cu toate condițiile prevăzute în text, îndreptat împotriva sa, ci și persoana care ripostează pentru a înlătura atacul asupra altuia ori împotriva unui interes obștesc.

Acordarea beneficiului legitimei apărări persoanei care comite fapta pentru apărarea altuia sau a interesului obștesc este justificată de preocuparea legiuitorului pentru solidarizare umană împotriva unor fapte penale care pun în pericol grav valorile sociale ocrotite de lege.

Pe linia acestui raționament, susținem că poate fi în legitimă apărare nu numai proprietarul, posesorul, deținătorul imobilului, ci și persoana care nu are vreun drept asupra acestuia, dacă acționează în modalitățile descrise în textul de lege analizat1..

Pentru a funcționa instituția legitimei apărări așa cum se cunoaște din doctrină, dar și din practica judiciară, este necesar ca în cauză să fie îndeplinite toate condițiile privitoare la atac, cât și cele privitoare la apărare. Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, în cauză nu se poate reține în favoarea celui care s-a apărat împotriva unei agresiuni, legitima apărare.

În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că: ”protejarea prin lege a tuturor drepturilor persoanei nu trebuie să ne conducă însă la ideea că simpla lor punere în pericol legitimează o ripostă. Apărarea lor este întotdeauna condiționată de existența unui atac îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor ei care să întrunească condițiile cerute de lege”.

În opinia noastră, prin introducerea alin.21 în cuprinsul art.44 C.pen. prin Legea nr. 169/2002, legiuitorul a nominalizat un caz unic, când un atac realizat prin săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu este socotit în orice situație ca fiind un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.

Deci, în concepția mai nouă a legiuitorului, indiferent cum, în ce scop sau împrejurările în care pătrunderea fără drept în domiciliul unei persoane de către un agresor (înarmat sau neînarmat), întotdeauna sunt socotite ca îndeplinite -ope legis- toate condițiile privitoare la atac cerute de alin. 2 al art.44 C.pen., chiar dacă în mod obiectiv vreuna din ele nu este îndeplinită. Acest lucru rezultă din voința legiuitorului care consideră că “se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge intrarea fără drept în domiciliul unei persoane”.

Cine se află în legitimă apărare, ne spune legiuitorul în art. 44 alin. 2 C. pen., adică persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana celui atacat ori interesul obștesc. Prin urmare, în conformitate cu alin. 21 al art. 44 C.pen., se prezumă că acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept în domiciliul său se află automat în legitimă apărare, din punct de vedere legal, socotindu-se că toate condițiile cerute de alin. 2 al art. 44 C.pen. sunt îndeplinite, inclusiv cerința gravității pericolului.

Dacă în toate cazurile când se pune problema legitimei apărări, cel atacat trebuie sã dovedească că într-adevăr atacul a fost material, direct, imediat și injust, fiindu-i puse în pericol grav persoana sau drepturile sale, în cazul respingerii persoanei care a săvârșit infracțiunea de violare de domiciliu, cel ce a respins pătrunderea fără drept nu mai trebuie să dovedească că au fost îndeplinite toate condițiile atacului și a pericolului grav, deoarece legea prezumă că ele sunt îndeplinite, indiferent cum s-au desfășurat faptele în realitatea obiectivă.

De aceea, în baza noii reglementări a instituției legitimei apărări, instanța de judecată atunci când soluționează o violare de domiciliu, urmată de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către cel ce a respins această pătrundere fără drept în domiciliul său, nu mai trebuie să pună în discuție dacă atacul declanșat prin pătrunderea fără drept a fost material, direct, imediat și injust și a pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, deoarece, într-un astfel de caz, toate aceste condiții sunt prezumate -ab initio- că au fost îndeplinite.

Tocmai în aceasta constă în opinia noastră noutatea completării instituției legitimei apărări prin Legea nr. 169/2002.1.

Formularea folosită de legiuitor poate da naștere, însă, la interpretări judiciare diferite.

„A prezuma” înseamnă a îți forma o părere pornind de la aparențe, ipoteze, deducții, a presupune, sau a recunoaște un fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până la proba contrarie.

Legea penală va fi aplicată în acord cu cele două principii fundamentale de interpretare, statuate în doctrină, și anume:

– poenalia sunt strictissime interpretations – normele penale sunt de strictă interpretare, sensul lor neputând fi nici extins, nici restrâns.

– in dubio mitius – o normă cu un conținut îndoielnic va fi totdeauna interpretată în favoarea infractorului. Se încearcă, în acest mod, concilierea principiului legalității cu cerința asigurării și respectării drepturilor individuale. Normele defavorabile sunt cele care definesc elementele constitutive ale infracțiunilor și fixează pedepsele, iar normele favorabile, cele care prevăd cauze de înlăturare sau atenuare a răspunderii penale

Procedura penală română admite, în materia probațiunii, existența a două categorii de prezumții legale, absolute (care dispensează organul judiciar și partea de sarcina probei) și relative (care pot fi înlăturate prin proba contrarie).

În cadrul general fixat de art. 44 din Codul penal, legitima apărare este o cauză de înlăturare a caracterului penal a unei fapte prohibite de lege prin excluderea vinovăției.

Fapta penală comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracțiune.

Ceea ce caracterizează legitima apărare este existența unei agresiuni care periclitează, amenință grav o persoană sau drepturile ei, ale alteia, sau un interes general, și care creează necesitatea unei apărări imediate. Legea îl protejează astfel pe cel care a acționat nu în virtutea unui impuls criminal, ci în baza unui mobil (motiv) altruist.

În noua redactare legiuitorul a evitat folosirea verbului „a fi” la timpul prezent, cu nuanțe imperative, înlocuindu-l cu sintagma „se prezumă”. Tocmai această formulare obligă interpretul la o analiză atentă, precaută, a circumstanțelor concrete de săvârșire a unei infracțiuni de violență de către o persoană în al cărei domiciliu s-a pătruns fără drept, în vreuna din modalitățile arătate în art. 44 alin. 21 din Codul Penal. Reconstituirea etapelor comiterii unei astfel de infracțiuni trebuie să aibă în vedere modul și mijloacele folosite de făptuitor, precum și evaluarea stării sale psihice, mobilul și scopul urmărite.

Mobilul (cauza internă a actului de conduită) este impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment care a făcut să se nască în mintea sa ideea realizării unei anumite activități conștient îndreptate într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acestor dorințe, tendințe, pasiuni.

Scopul este finalitatea urmărită prin săvârșirea actului ce constituie elementul material al acțiunii sau inacțiunii sale.

Diferența dintre mobil și scop este recunoscută de majoritatea autorilor. S-a arătat că „scopul nu se confundă cu mobilul deoarece aparține finalizării actului, pe când mobilul (motivul) este legat de momentul adoptării hotărârii.

Analizând după un model propus, procesul psihic, de calibrare interioară a celui care comite o faptă de violență pentru a-și apăra proprietatea devenind din agresat agresor, acesta apare astfel:

Fapta: uciderea sau vătămarea gravă a unei persoane;

Motivul: dorința de anihila un agresor;

Scopul: restabilirea ordinii prin îndepărtarea amenințării reprezentate de persoana acestuia.

Problema care se pune, în astfel de situații, este de a stabili existența sau inexistența vinovăției penale la un astfel de făptuitor. În acest scop, credem că ar trebui avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi:

1) Cât de importante erau pentru făptuitor valorile amenințate?

2) A existat o justă proporție între autor și victimă și între gravitatea atacului și cea a ripostei?

Care au fost metodele și mijloacele folosite – aceasta, deoarece folosirea cruzimilor sau a unor mijloace vădit exagerate denotă existența unor pulsiuni criminale condamnabile, și nu a vreunui mobil altruist.

Existau alte metode, mai puțin vătămătoare, de înlăturare a atacului pe care agresorul, deși și le-a reprezentat, nu le-a folosit?

Este adevărat că cel care utilizează violențe sau manopere dolosive pentru a pătrunde în domeniul altei persoane se supune unor riscuri majore, inclusiv aceluia de a suferi o ripostă. Cu toate acestea, extinderea aplicării art. 44 alin. 21 din Codul penal la toate situațiile ar duce la soluții contrare legii și moralei, apropiate de teoria dreptului natural.

Or, nu putem accepta ideea că dreptul la viață și integritate corporală este mai prejos decât dreptul la integritatea patrimoniului și inviolabilitatea domiciliului.

Echitatea ne obligă la cântărirea atentă a fiecărei spețe în parte și la analiza fiecărui infractor în parte, pentru a putea discerne între înlăturarea, atenuarea sau angajarea deplină a răspunderii penale.

Pentru considerările arătate, apreciem că prezumția instituită în art. 44 alin. 21 din Codul penal este prezumție legală relativă1.

În societatea românească de azi atacurile împotriva incintelor locuite, precum și cele îndreptate contra proprietății (spre exemplu, pătrundrea într-o locuință în timpul nopții, prin efracție sau escaladare, ori prin violență; furturile sau jafurile executate cu violență ș.a.) sunt tot mai frecvente, ele având un caracter special și un impact social puternic, de natură să zdruncine încrederea cetățeanului în democrație și în instituțiile statului de drept. În opinia noastră cel atacat în locuința sa, în înțelesul cel mai larg al ei, adică locul unde o persoană își desfășoară efectiv viața sa privată, ori în dependințele unei locuințe (de exemplu magazii, pivnițe, garaje etc.) prin acțiuni de natură să-i pună în primejdie reală viața și proprietatea, se poate apăra prin orice mijloace, chiar letale, dacă apreciază în mod rațional că acestea sunt necesare pentru a preveni sau a pune capăt agresiunii. Evident riposta făptuitorului trebuie să fie justă, în sensul că aceasta are la bază voința celui atacat de a se apăra (scopul de apărare în care acționează făptuitorul).

Astfel, propunem ca de lege ferenda aceste situații să fie reglementate separat, fie în partea generală a Codului penal, prin reformularea în conformitate cu cele relevate anterior a conținutului art. 44 alin. 21 și poziționarea acestuia după art. 44 alin. 3 C. pen., fie în partea sa specială (la capitolul privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății), în această variantă urmând să fie abrogat art. 44 alin. 21 C. pen.

Totodată, considerăm că ar fi de dorit să se evite expresia “Se prezumă că este în legitimă apărare…”; exprimări cum ar fi: “Este considerat în legitimă apărare și acela care…” sau “Este asimilat stării de legitimă apărare și acela care…” răspunzând mai bine atât exigențelor impuse de tehnica legislativă, cât și sensului instituției legitimei apărări.

În concluzie, considerăm că se impune cu necesitate ca normele care reglementează legitima apărare, pe de o parte, să fie aliniate la exigențele legislației actuale în materie din spațiul euro-atlantic, iar, pe de altă parte, să corespundă realităților cu care se confruntă în prezent cetățenii României pe plan social și economic1.

Depășirea limitelor legitimei apărări

Fiecare dintre condițiile legitimei apărări constituie implicit o limită juridică pentru aplicarea corectă a acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei. Îndeplinirea tuturor acestor condiții cerute de lege pentru existența legitimei apărări face ca fapta săvârșită pentru înlăturarea unui atac să se situeze în limitele legitimei apărări. Reacția defensivă vim vi repellere, ca fapt juridic, nu se poate cmite decât în anumite limite impuse de lege2.

Depășirea limitelor unei apărări presupune în mod necesar ca riposta celui atacat să fi fost făcută în condițiile unei stări de legitimă apărare. Numai în asemenea condiții o persoană poate săvârși un exces, o depășire a limitelor apărări.

Dacă fapta săvârșită în stare de legitimă apărare este disproporționat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă deoarece depășește limitele legitimei apărări.

Lipsa îndeplinirii oricăreia dintre condițiile legitimei apărări face ca fapta, deși săvârșită ca reacție împotriva unui atac, să se afle totuși în afara limitelor legitimei apărări. Astfel, fapta săvârșită pentru înlăturarea unui atac care nu era material, direct ori injust, deși are caracterul unei acțiuni de apărare, se situează în afara limitelor legitimei apărări și nu poate beneficia de efectele acesteia.

La fel în cazul când fapta săvârșită în apărare nu ar privi un atac îndreptat contra persoanei ori drepturilor acesteia (de exemplu: uciderea unui animal sau distrugerea unui lucru ce aparține făptuitorului acțiunii violente), ori în cazul în care atacul nu ar fi de natură să expună la un pericol grav.

Practica judiciară este constantă în a considera, pe de o parte, că reacția mult mai violentă și primejdioasă ca urmare a unei fapte de provocare, chiar agresivă, echivalează cu un atac injust împotriva căruia apărarea este legitimă, iar pe de altă parte, că ripostă după un atac consumat ia aspectul de răzbunare, de agresiune, întrucât interesul proteguit, fiind deja lezat nu mai poate fi apărat, ci numai reintegrat potrivit dispozițiilor legale.

Atât timp cât reacția celui atacat în condițiile legitimei apărări se găsește într-o relație aproximativ proporțională cu gravitatea pericolului, cauzând agresorului urmări relativ comparabile cu cele care l-ar fi avut de suportat dacă s-ar fi expus nereacționând atacului, fapta nu prezintă caracter penal. Reacția în aceste condiții fiind justificată din punct de vedere legal, nu poate oferi prilejul de a putea invoca, la rândul său, legitima apărare, deoarece acțiunea de apărare a celui atacat nu este nejustă.

Prin săvârșirea faptei, agresorul pierde beneficiul legitimei apărări; orice gesturi pe care le săvârșește persoana atacată, în apărarea ei, nu pot justifica pentru agresor apărare legitimă. Situația este valabilă și în cazul când intervenția a fost determinată de agresiunea față de o terță persoană. Când însă o persoană determină în mod voluntar cauza care o pune în situația de pericol la care în mod conștient s-a expus, “căutând agresiunea“, apărarea nu mai este legitimă. Ca atare, nu poate exista legitimă apărare la legitimă apărare.

Situația se schimbă însă în cazul în care reacția este exagerată (de exemplu: la un atac împortriva proprietății se ripostează prin acțiuni care provoacă moartea agresorului). Legea nu poate îngădui ca la adăpostul stării de legitimă apărare, printr-o reacție excesivă să se comită fapte ilicite. Apărarea disproporționată față de agresor este o împrejurare care ridică făptuitorului beneficiul legitimei apărări de care s-ar fi bucurat în cazul în care ar fi respectat condiția unei apărări proporționale.

Această dispoziție devine un atentat nejustificat asupra drepturilor agresorului, transformând fapta începută în circumstanțele unei apărări într-o faptă ofensivă, într-o violență nejustă. Trecerea dincolo de limita unei riposte proporționale și exagerarea ei în asemenea măsură încât să devină un atac, prezentând toate caracteristicele cerute de lege, produce o inversiune de poziții, cel atacat devenind agresor, iar primul agresor, atacat printr-o reacție injustă, apare ca o eventuală victimă.

Schimbarea de poziții care s-a operat este rezultanta văditei disproporționalități dintre pericolele ce i-au amenințat pe rând pe ambii făptuitori. Numai gravitatea deosebită a pericolului născut din reacția exagerată, în raport de pericolul inițial, poate justifica apariția necesității în sens invers al unei legitime apărări.

S-ar părea că se află în situația unei legitime apărări la legitima apărare. Este numai o aparență, întrucât cel care depășește, limitele apărării nu se mai găsește în stare de legitimă apărare, astfel încât riposta primului agresor nu vizează acțiuni întreprinse în legitimă apărare, ci fapte în afara ei. Prima agresiune, datorită dispoziției de reacție, devine un simplu act de provocare, care, așa cum s-a arătat, nu poate răpi autorului beneficiul legitimei apărări1.

În continuare vom analiza câteva situații de depășire a limitelor legitimei apărări:

Depășirea limitelor legitimei apărări cu intenție

Depășirea cu intenție a limitelor legitimei apărări se produce ori de câte ori persoana atacată, în mod deliberat, întreprinde acțiuni exagerate de apărare, depășind limitele proporționalității. Făptuitorul are reprezentarea exactă atât a pericolului, cât și a finalității firești a acțiunilor sale, finalitate pe care o urmărește sau o acceptă ca rezultat ilicit2.

Comparând fapta celui atacat, de a depăși cu intenție, limitele legitimei apărări cu fapta acestuia comisă după consumarea atacului, constatăm că în ambele situații în acțiunea făptuitorului se identifică un sentiment de răzbunare. În primul caz, făptuitorul provocând o vătămare agresorului, fapta va constitui agresiune numai prin depășirea limitelor supuse unei riposte legitime, pe când în al doilea caz, autorul comițând fapta într-un moment în care nu mai exista vreun pericol, aceasta este infracțională – ab initio – deoarece fapta ca atare nu mai este legitimă și nu constituie o ripostă, fiind independentă de orice criteriu de personalitate.

Având în vedere că răspunderea făptuitorului în cazul depășirii limitelor legitimei apărări este angajată, luându-se în considerare urmarea reacției exagerate, ca leziune efectivă a agresorului, și nu consecințele mai grave pe care l-ar fi putut provoca acțiunile de apărare, ca leziune potențială, problema răspunderii pentru tentativă este exclusă.

Depășirea legitimei apărări din culpă

Există culpă atunci când făptuitorul nu-și dă seama că apărarea sa nu este proporțională cu pericolul – fie crezând că pericolul este mult mai mare decât cel real, fie considerând că reacția sa se încadrează în limitele proporționalității – deși putea și trebuia să-și dea seama.

În primul caz, dintr-o eroare de percepție, se reține că pericolul este mult mai grav decât în realitate și reacționează potrivit cu această convingere, deși dacă nu ar fi reacționat precipitat ar fi putit evalua cu ușurință pericolul căruia trebuia să-i facă față.

În al doilea caz, a avut o reprezentare corectă a agresiunii, dar a comis o eroare de calcul în dozarea reacției, în sensul că a avut convingerea că va provoca urmări mai puțin grave decât cele provocate în realitate deși trebuia și putea să-și dea seama de consecințele firești ale faptei sale în condițiile date1..

Deci, culpa făptuitorului constă în aceea că a avut posibilitatea să-și încadreze reacția în limitele legitimei apărări, putând să evite astfel comiterea faptei ilicite. Spre deosebire de depășirea proporționalității cu intenție, în aceste cazuri făptuitorul reacționează exagerat datorită unei culpe ce-i este imputabilă. Dacă ar fi avut reprezentarea exactă a pericolului sau urmării acțiunilor sale, el nu ar fi reacționat exagerat. În acest caz nu este posibil să se aplice același tratament juridic pentru ambii făptuitori. Este o deosebire calitativă între poziția făptuitorului care ucide pe agresor, știind că depășește limita pe care legea a instituit-o, și poziția celui care ucide pe agresor, dar fără să aibă reprezentarea, e drept datorită culpei sale, să săvârșească o faptă ilicită.

În general, excesul comis din culpă este asimilat cu legitima apărare perfectă, el nefiind pedepsit. Identificarea însă a unei culpe evidente în depășirea limitei legitimei apărări face ca fapta să devină ilicită. Depășirea limitei legitimei apărări din culpă constituie infracțiune numai în cazul în care fapta sa este pedepsită de legea penală și în ipoteza când ea este depășită din culpă.

În acest caz, vor fi aplicate prevederile art. 73 lit. a, Cod Penal, privitoare la circumstanțele atenuante legale.

Depășirea limitelor legitimii apărări în stare de iresponsabilitate

Medicina legală cunoaște categoria anumitor dezechilibrați, persoane anormale, caracterizați prin agresivitate, impulsivitate, porniri care îi conduc adesea la acte iraționale, adeseori periculoase.

Existând o cauză exterioară, un atac în speță, acesta va declanșa o ripostă disproporționată în raport de excitația cauzată. Problema răspunderii va fi rezolvată, în sensul excluderii ei numai în cazul în care, pe baza examinării gradului de luciditate în momentul săvârșirii ripostei se va ajunge la concluzia că făptuitorul a încercat să reziste cu toate forțele acestui impuls, dar n-a reușit.

Este posibil ca o persoană echilibrată psihic în momentul declanșării atacului, să aibă un asemenea șoc psihic, încât să-și piardă momentan puterea de discernământ, lăsând frâu liber unei reacții explozive cu totul disproporționată față de cauza care a produs-o.

Dezordinea momentană din procesul de gândire, modifică structura personalității făptuitorului care poate reacționa cu violența unui om primitiv.

Nici în acest caz nu se pune problema depășirii limitelor legitimei apărări, întrucât făptuitorul, acționând fără discernământ, se găsea în stare de iresponsabilitate.1.

Depășirea limitelor legitimei apărări din eroare

Este de principiu ca o persoană pentru a fi declarată responsabilă pentru toate consecințele faptelor sale nu este suficient să aibă numai conștiința încălcării legii, ci ea trebuie să aibă și reprezentarea că prin fapta sa se vor produce toate aceste consecințe. Or, dacă eroarea în reprezentarea unor asemenea consecințe are efect exonerator, cu atât mai mult îl va avea în cazul în care făptuitorul, acționând în condițiile legitimei apărări, depășește limitele proporționalității dintr-o eroare de calcul în dozarea reacției dar care în condițiile date, nu putea să-și dea seama de consecințele firești ale acțiunii sale. Dacă trebuia și putea să-și dea seama de aceste consecințe, atunci vor fi întrunite condițiile aplicării dispozițiilor referitoare la depășirea limitelor legitimei apărări din culpă.

Tot astfel, este posibil ca din pricina emoției să i se slăbească puterea de previziune a consecințelor acțiunii și în acest caz făptuitorul va beneficia de eroare de fapt.

Depășirea limitelor legitimei apărări și provocarea

Atât depășirea limitelor legitimei apărări cât și provocarea sunt circumstanțe atenuante obligatorii cu aceleași efecte sub raportul reducerii pedepsei, ambele situații, ca tratament represiv, primind aceeași reglementare.

Din punctul de vedere al deosebirii dintre ele observăm:

în depășirea limitelor legitimei apărări esențial este existența “stării de legitimă apărare“, a condițiilor referitoare la atac și pericol, împrejurare obiectivă atenuantă;

la provocare, elementul primordial este “starea de emoție puternică“. Astfel, dacă în depășirea limitelor legitimei apărări s-ar constata starea sufletească specifică provocării, atunci s-ar realiza excesul justificat, după cum, dacă provocarea ar întruni condițiile actului de legitimă apărare, am trece în domeniul legitimei apărări propriu-zise sau al excesului scuzabil, după caz.

În ceea ce privește coexistența provocării cu excesul scuzabil, aceasta nu este posibilă, fiind vorba de situații care se exclud reciproc.

În ceea ce privește coexistența provocării cu excesul justificat al legitimei apărări, aceasta rămâne fără interes practic, întrucât excesul justificat, fiind asimilat legitimei apărări propriu-zise – cauză care exclude caracterul penal al faptei – nu mai interesează dacă a absorbit provocarea, simplă circumstanță atenuantă1.

Excesul de apărare

Cazul cel mai frecvent de depășire a limitelor legitimei apărări se produce în legătură cu condiția potrivit căreia fapta săvârșită trebuie să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul (art. 44, alin. 3 Cod Penal).

Uneori, cel atacat sau persoana care-i vine în ajutor, sub imperiul surprizei, reacționează exagerat, realizând o apărare disproporționată față de gravitatea pericolului și față de împrejurările în care a avut loc atacul2.

a) Excesul justificat. Nu orice depășire a limitelor legitimei apărări constituie infracțiune. Legiuitorul în art. 44, alin. 3, Cod Penal, ținând seama de realitatea vieții sociale, a stabilit că se găsește în starea de legitimă apărare și cel care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Există legitimă apărare dacă inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cuțitul în momentul în care aceasta îi aplica lovituri cu pumnii peste față și încerca să-l strângă de gât, după ce mai înainte încercase să-l lovească în cap cu un ciocan; în acest caz, apărarea a fost proporțională cu atacul, sau dacă inculpatul, apărându-se în fața a șapte persoane, a lovit cu briceagul pe unul dintre agresori, chiar dacă cei care atacau nu erau înarmați3.

Rezultă că existența stării sufletești speciale de tulburare sau temere a făptuitorului înlătură una din condițiile obiective ale legitimei apărări și anume cerința ca apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului. O asemenea dispoziție își are explicația logică și social umană în aceea că agresorul, prin fapta sa, poate provoca, în împrejurările în care s-a produs atacul sau datorită unor circumstanțe legate de antecedentele sale, o astfel de stare de tulburare sau temere celui atacat încât acesta să nu-și mai poată controla în mod normal reacțiile. Excesul justificat atrage deci înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite în apărare, legea considerând că există legitimă apărare și în acest caz. Dispozițiile Codului Penal potrivit cărora apărarea se consideră legitimă și în cazul când agentul a trecut peste limitele apărării, sub stăpânirea temerii sau terorii, sunt aplicabile numai în situația în care atacul întrunește condițiile de a fi: material, direct, imediat și injust.

Starea de tulburare ce condiționează excesul justificat corespunde conceptului Codului Penal, care explică înlăturarea caracterului penal al faptei în caz de legitimă apărare pe lipsă de vinovăție, pe existența unei constrângeri care anihilează libertatea de determinare a voinței.

Tulburarea sau temerea vor fi stabilite ținându-se seama de împrejurările în care s-a produs atacul și de condiția personală psihofizică a celui care a acționat în aceste împrejurări. În susținerea soluției s-ar putea adăuga că, față de împrejurările în care s-a produs atacul victimei, nu s-ar putea face nici o rezervă cu privire la mijloacele folosite de inculpat, în sensul că acestea ar fi fost mai periculoase decât cele întrebuințate de agresor. Folosirea, în speță, de către inculpat a unui cuțit, găsit întâmplător pe o masă, pentru a se apăra în fața unei persoane dezlănțuite care se folosea de gâtul ascuțit al unei sticle sparte, nu i se pare că ar oferi vreun temei pentru o asemenea rezervă.

Desigur, o evaluare a proporționalității mijloacelor folosite în apărare în raport cu cele ale agresorului nu s-ar putea face apriori ori prin simpla comparare abstractă a armelor folosite de cei în cauză, fără să se aibă în vedere și persoana care le folosește, precum și împrejurările în care a avut loc agresiunea.

Împotriva acestei soluții, s-ar putea spune că inculpatul, observând victima, cunoscută ca deosebit de agresivă, înarmată cu un topor în mînă și pregătită pentru a lovi, nu a mai așteptat ca victima să lovească, ci i-a luat-o înainte aplicându-i o lovitură în cap cu o bâtă1.. În condițiile în care s-au petrecut faptele și când atacul era atât de evident încât apărarea ca fiind, practic, în desfășurare (nu rămâne decât ca victima să aplice lovitura cu toporul ), este greu să i se ceară inculpatului să rămână pasiv în fața agresiunii victimei. Reacția inculpatului, în speță, apare ca legitimă.

Pentru ca dispozițiile art. 44, alin. 3, Cod Penal să fie aplicabile, trebuie să se constate că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute în art. 44, alin. 2, Cod Penal, (adică s-a exercitat un atac material, direct, imediat, injust, care a creat un pericol grav pentru persoana sau drepturile celui atacat ori ale altuia sau pentru interesul obștesc) care justifică necesitatea de a înlătura atacul, iar excesul de apărare al făptuitorului se datorează tulburării sau temerii acestuia, provocată de agresiunea injustă. Instanța, pentru a înlătura caracterul penal al faptei care depășește limitele unei apărări proporționale, trebuie să constate că, din punct de vedere subiectiv, făptuitorul a săvârșit fapta sub imperiul temerii sau tulburării. Dacă nu se poate stabili – în urma examenului corect al cauzei – că făptuitorul a reacționat excesiv datorită unei tulburări sau temeri, vor putea fi aplicate numai prevederile art. 73, lit. a, Cod Penal.

Deși, în principiu, sunt juste soluțiile în sensul excluderii legitimei apărări în cazul în care lovirea victimei s-a produs după epuizarea atacului acesteia ori după dezarmarea ei, sau după doborârea acestuia la pământ, ar fi totuși de observat că, în toate cazurile menționate, există, cel puțin teoretic, și posibilitatea reluării atacului de către victimă.

Se știe că legea nu pretinde ca agresorul să fie înarmat în momentul desfășurării atacului, astfel că nu este exclus ca persoana, chiar aflată în aceste condiții, să reia atacul, eventual cu alte mijloace și cu un plus de agresivitate, în dorința de a se răzbuna pentru eșecul suferit. Dacă sunt întrunite, în acest caz, cerințele art. 44, alin 2, va exista legitima apărare din partea inculpatului. De aceea, în cazul lovirii victimei dezarmate sau doborâte la pământ, instanțele ar trebui să verifice dacă inculpatul nu a aplicat loviturile sesizând încercările victimei de a relua atacul, deoarece, în asemenea situații, conduita inculpatului apare ca legitimă, chiar dacă, aparent și temporar, victima ar fi dezarmată1..

În speță, A, fiind amenințat și lovit în locuința sa de către B, care îl mai bătuse și altă dată, îl lovește grav, depășind limitele apărării. În cauză s-a considerat că există starea de tulburare psihică de natură să justifice depășirea limitelor legitimei apărări, cu atât mai mult cu cât A știa că B se află în relații de dragoste cu soția sa, și ea prezentă în momentul agresiunii. Instanța a motivat că aceste împrejurări sunt de natură să explice riposta ca pe un act comis în urma unei stări de gravă tulburare în apărarea onoarei și a integrității corporale (Trib. Suprem, Col. pen., dec. nr. 66 / 1966).

b) Excesul scuzabil. Spre deosebire de excesul justificat, desemnează acea ripostă exagerată ce nu a fost determinată de starea de tulburare provocată de atac, ci, eventual, de sentimentul de indignare, de revoltă în fața violenței nejustificate. De aceea legiuitorul nu asimilează excesul scuzabil cu legitima apărare, dar prevede că depășirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanță atenuantă (art. 73, lit. a Cod Penal).

Constatarea trebuie făcută în concret, ținându-se seama deci de situația de fapt și de condițiile subiective ale făptuitorului. Numai astfel se va putea conchide în mod just dacă făptuitorul s-a aflat sau nu sub imperiul tulburării sau temerii în momentul când a depășit limitele legitimei apărări și, în consecință, dacă depășirea este de natură să înlăture caracterul penal al faptei sau are numai valoarea unei circumstanțe atenuante1..

Și în acest caz se cer întrunite toate condițiile stării de legitimă apărare, fiindcă altfel nu s-ar putea vorbi de depășirea limitelor legitimei apărări. Tocmai existența stării de legitimă apărare a determinat pe legiuitor să considere excesul de apărare ca scuzabil și ca o circumstanță atenuantă starea în care acesta s-a produs.

Pe această temă s-au purtat ample discuții în literatura juridică și s-au adoptat soluții în practica judiciară prin care s-a cristalizat o anumită poziție de abordare a instituției legitimei apărări și a limitelor în care ea poate fi reținută ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În primul rând, s-a subliniat faptul că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 44 alin. 3 C. pen., trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 44 alin. 2, adică să se fi exercitat un atac direct, material și injust care să fi creat un pericol grav pentru persoana sau drepturile celui atacat, care justifică necesitatea de a se înlătura atacul.

Această condiție este reflectată și în practica judiciară, decizându-se, într-un caz de speță, că nu există legitimă apărare atunci când atacul a încetat, deci nu mai era iminent sau în curs de desfășurare, astfel de situație existând și în cazul când atacatorul lovit s-a retras din fața celui atacat și din riposta celui atacat nu a mai fost necesară.

Un alt autor a relevat însă și o altă situație și anume când în momentul producerii unui atac să fie întrunite toate condițiile necesare pentru existența stării de legitimă apărare, dar fapta săvârșită de persoana atacată să intervină după încetarea atacului sau după ce acesta și-a produs efectul, lipsind, în momentul replicii celui atacat, condiția actualității atacului, motiv pentru care se consideră că riposta se situează în afara legitimei apărări, într-un astfel de caz neexistând propriu-zis o apărare, fiindcă pericolul încetase, ci mai mult un gest de revoltă, de protestare, de o răzbunare omenește explicabilă, dar legal netolerată.

Același autor se referă, în continuare, și la excesul de apărare arătând că acest exces este asimilat cu apărarea legitimă, dar numai atunci când se constată că depășirea limitelor unei apărări proporționale se datorează „tulburării sau temerii” de care a fost stăpânit cel care a săvârșit fapta comisă pentru înlăturarea atacului (ceea ce prevede, de altfel, în mod expres și art. 44 alin. 3 din Codul penal).

Este justificat acest exces prin aceea că în fața pericolului starea sufletească a omului simte adeseori „o puternică tulburare” (o ipoteză) sau „un intens sentiment de frică” (cealaltă ipoteză). Deci, se conchide, că „tulburarea” sau „temerea” trebuie să fie stabilite ținându-se seama de împrejurările în care s-a produs atacul și de „condiția personală psihofizică a celui care a acționat în aceste împrejurări”.

Această situație juridică este denumită de autor „exces justificat”.

Per a contrario, atunci când excesul de apărare nu este datorat tulburării sau temerii, el nu este asimilat cu legitima apărare, ci constituie o circumstanță atenuantă legală (art. 73 lit. a – depășirea limitelor legitimei apărări), circumstanță cunoscută în literatura juridică ca principala formă a „provocării”.

Așadar, autorul sus-menționat, sintetizând situațiile juridice caracteristice „depășirii limitelor legitimei apărări”, arată că aceasta (depășirea) poate îmbrăca, după caz, fie forma „excesului justificat” (art.44 alin. 3 C.pen.), fie pe aceea a „excesului scuzabil” (art. 73 lit. a C.pen.).

Se mai adaugă, lucru important, că „proporționalitatea dintre fapta săvârșită în legitimă apărare și gravitatea pericolului înlăturat nu este de ordin matematic, ci de contingență umană, de aceea textul legii pune alături de gravitatea pericolului și împrejurările în care s-a produs atacul, împrejurări care explică de cele mai multe ori sensul și valoarea manifestărilor umane”.

Deși se pare că lucrurile sunt pe deplin lămurite și bine cristalizate în literatura juridică și practica judiciară, totuși considerăm că discuțiile ar putea fi continuate pe această temă, ele fiindu-ne sugerate de o hotărâre foarte recentă a Curții Supreme de Justiție (decizia nr. 1015/ 2001) care se referă la o situație juridică nu îndeajuns de clarificată, teoretic, după părerea noastră.

Este vorba, de o situație juridică ce, după părerea noastră, se situează la granița dintre „excesul justificat” (art. 44 alin. 3 C.pen.) și „excesul scuzabil” (art. 73 lit. a C.pen.).

În fapt, inculpatul care observase în mai multe rânduri că s-au furat din locuință, în timp ce era plecat, diverse lucruri, iar altădată a fost chiar bătut de două persoane care-i intraseră în casă în scopul de a fura, ulterior celor întâmplate, într-o zi auzind zgomotul la obloanele care protejau ferestrele încăperii în care se găsea, a ieșit în ușa casei și a văzut o persoană care, descoperită astfel, a aruncat spre el un obiect voluminos de care inculpatul s-a împiedicat, căzând la pământ, timp în care cel care-l agresase a continuat actul de violență atacându-l pe inculpat cu un cuțit.

Aflat în această situație, inculpatul, care a reușit să se ridice de jos, a apucat o bară metalică cu care a lovit de mai multe ori pe agresor peste mână și în cap, continuând însă să urmărească pe victimă și lovind-o în continuare chiar și atunci când aceasta a încercat să scape prin fugă și sară gardul.

A doua zi, victima a decedat ca urmare a loviturilor primite, constatându-se că avea rupturi de splină, rinichi și plămâni.

Prima instanță l-a achitat pe inculpat pe considerentul că s-a aflat în stare de legitimă apărare, fiind aplicabile prevederile art. 44 alin. 3 din Codul penal, apelul procurorului fiind respins.

S-a declarat recurs de către procuror, admis de Curea Supremă de Justiție, prin decizia menționată mai sus, cu următoarea motivare în drept:

După momentul surprinderii victimei lângă casă, când acesta l-a agresat, într-adevăr, pe inculpat, toate acțiunile ulterioare ale inculpatului exced incidenței prevederilor art. 44 alin. 3 din Codul Penal. Lovirea repetată și gravă a victimei, când aceasta încerca să scape prin fugă, s-a produs când atacul se consumase, situație în care trebuiau aplicate de instanță prevederile referitoare la circumstanța atenuantă a provocării conform art. 73 lit. b din Codul Penal, nu ale art. 44 alin. 3 din Codul Penal.

Deci, soluția supremei noastre instanțe a plasat acest caz de speță în categoria „excesului scuzabil”, nu în aceea a „excesului justificat” așa cum au considerat prima instanță și instanța de apel.

În esență, o atare soluție se bazează pe o corelație care se face între prevederile art. 44 alin. 2 și cele ale art. 44 alin. 3 din Codul Penal, considerându-se că și în ipoteza prevăzută de art. 44 alin. 3 din Codul Penal, trebuie îndeplinită condiția existenței unui atac material, direct și „imediat” sau în curs de desfășurare, astfel riposta celui agresat nemaifiind justificată, ci doar scuzabilă.

În ceea ce ne privește socotim însă că deși există o unitate conceptuală (și, implicit, condițională) în ceea ce privește prevederile art. 44 alin. 3 din Codul Penal reprezintă totuși o excepție de la consacrarea cauzei de înlăturare a caracterului pe care o constituie legitima apărare (art. 44 alin. 1) și definirea legitimei apărări (art. 44 alin. 2).

Iar, această excepție, potrivit căreia este asimilată legitimei apărări și excesul replicii în apărare, are altă limită decât cele prevăzute de art. 44 alin. 2 sau, în orice caz, amendându-le pe acestea, și anume existența unei „tulburări” sau „temeri”. Și, cu aceasta intrăm într-un domeniu foarte sensibil, acela al stării psihice a celui care este atacat, căruia i se primejduiește viața și care, în disperare, fără să mai gândească sau să raționeze normal, dă o replică celui care l-a atacat, în exces, peste limitele unei apărări normale.

Aflat în această stare psihologică, deci sub imperiul unei „tulburări”, cum prevede textul art. 44 alin. 3, credem că nu se mai poate considera, obiectiv, că s-a depășit sau nu limita legitimei apărări prin aceea că cel atacat l-a urmărit pe agresor și după ce acesta a luat-o la fugă pentru a scăpa.

Într-adevăr, ar fi greu să distingem între cele două momente care se derulează într-un interval foarte scurt de timp: când cel agresat s-a aflat în legitimă apărare și apoi a devenit la rândul său agresor, când deci „excesul justificat” s-ar converti în, „exces scuzabil”, pentru că el s-a aflat, în ambele momente, într-o stare de tulburare psihică care i-a paralizat raționamentul.

Așa cum am arătat mai sus, în literatura juridică s-a analizat mai în profunzime numai una dintre situațiile juridice: când „excesul justificat” nu se poate reține în cazul când replica celui agresat vine după consumarea actului de agresiune și, pe bună dreptate (deși și această ipoteză ar putea fi supusă discuției), s-a decis că ne-am afla în fața unui gest de revoltă, de protest sau răzbunare, omenește explicabilă, dar legal netolerată.

Iată, așadar, că prevederile art. 44 alin. 3 și cele ale art. 48 din Codul Penal prin combinare, pot constitui, după părerea noastră, un temei juridic pentru ca în cazul analizat, soluționat de Curtea Supremă de Justiție, să fie pronunțată o hotărâre de achitare, trecându-se peste vechea schemă de rezolvare a unor astfel de cazuri, bazată pe o combinare exclusivă și rigidă a prevederilor art.44 alin. 3 cu cele ale art. 44 alin. 2 din Codul Penal. Astfel, ne-am plasa într-o abordare formalistă care nu are în vedere și echitatea, ci doar litera seacă a unui text care ar trebui îmbunătățit.

Revenind la datele speței analizate vom constata că o persoană care și-a apărat proprietatea și propria viață de agresiunea unui infractor care a atentat, prin mijloace violente, la ambele valori ocrotite de legea penală, se vede condamnată pentru infracțiunea de omor numai pe considerentul că din combinarea formală a prevederilor art. 44 alin. 3, cu cele ale alin. 2 al aceluiași articol, a continuat indiferent că se afla sub imperiul „tulburării” produse de violențele agresorului, acțiunea de ripostă, motiv pentru care legitima apărare a fost convertită în infracțiune, printr-o operație de translație de la „excesul justificat” la „excesul scuzabil”.

Este, recunoaștem, un raționament teoretic subtil, din care lipsește însă echitatea, deoarece infractorul adevărat era acela care a atentat la proprietatea și viața proprietarului, recurgând la mijloacele violente, așa încât singur și-a asumat niște riscuri, printre care și acela de a suporta consecințele unei riposte, poate excesive, dar justificate de împrejurări și starea de „tulburare” în care acesta, în mod evident, s-a aflat1.

Consecințele depășirii limitelor legitimii apărări

Dacă în cazul excesului justificat de apărare, legea penală asimilează excesul de apărare cu legitima apărare propriu-zisă, legea nu a rămas indiferentă nici față de celelalte cazuri de depășire a limitelor legitimei apărări, adică de cazurile în care, concret a existat o proporționalitate, fără a se putea invoca existența unei tulburări sau temeri care să justifice excesul.

Eventualele depășiri ale limitelor apărării sunt asimilate cu legitima apărare (excesul justificat) numai dacă, existând un atac în sensul arătat, depășirea s-a produs ca urmare a tulburării sau temerii inculpatului2..

Existența acestor limite în care poate avea loc legitima apărare, explică de ce în practica judiciară sunt mult mai dese cazurile când nu s-a reținut existența legitimei apărări.

Legea a ținut seama că această depășire a limitelor este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor nu-și poate da seama întotdeauna exact de natura atacului, de iminența, de gravitatea pericolului, astfel încât, ținând seama și de condiția psihică în care acționează, depășirea apărării este oarecum explicabilă. Totodată, vina principală – în toate cazurile – a acestor depășiri revine agresorului, care este firesc să sufere o parte din riscurile comportării sale.

Ținând cont de aceste considerente, legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii și nu este deci asimilat cu legitima apărare propriu-zisă, ca o circumstanță atenuantă legală (art. 73, lit. a, Cod Penal), circumstanță cunoscută în literatura de specialitate ca principala formă a provocării.

Analiza comparativă a legitimei aprări cu alte cauze care exclud infracțiunea

Eroarea de fapt în legitima apărare

Eroarea de fapt, influențând pe de o parte, elementul cognitiv, apoi formarea în conștiința făptuitorului a unei reprezentări, iar, pe de altă parte influențând – în consecință – și factorul volitiv1, face ca actul comis de acesta, precum și urmările survenite în mod eronat, făptitorul să se încadreze în limitele legitimei apărări.

Eroarea în împrejurările legitimei apărări se poate manifesta cu privire la:

persoana agresorului

modul de executare al apărării

existența pericolului agresiunii

a) Eroarea în persoană:

Victima unei agresiuni din cauza unei erori de percepție, nu identifică persoana agresorului și ripostează contra altei persoane, inocente. În această situație, victima se găsește în stare de legitimă apărare, ea având de înfruntat un atac, întrunind toate condițiile cerute de lege, dar comite o eroare în identificarea agresorului2.

Acela care ripostează împotriva persoanei inocente se găsește într-o stare de legitimă apărare care justifică reacția violentă, dar legitima apărăre nu se realizează din cauză că acțiunea de apărare este greșit îndreptată. Condiția apărării împotriva unui agresor nu este îndeplinită deoarece fapta prevăzută de legea penală nu este săvâșită împotriva agresorului, ci împotriva unui inocent.

b) Modul de executare al apărării:

Se vor ivi situații în care persoana atacată să vrea să lovească pe agresor, dar prin modul de executare al apărării să lovească pe un inocent sau să-i lovească pe amândoi.

Persoana atacată nu mai realizează o eroare de identificare, ci una de realizare a apărării. Dacă nu i se va găsi o vină în executarea acestei apărări, fapta nu va avea consecințe penale prin aplicarea concomitentă a legitimei apărări cât și a cazului fortuit, lezarea persoanei inocente fiind consecința unei împrejurări care nu a putut fi prevăzută.

c) Legitima apărare putativă:

Legitima apărare putativă este o formă imperfectă a legitimei apărări propriu- zise și asimilată acesteia, în timp ce infracțiunea putativă nu constituie nici măcar o formă imperfectă a apărării.

În timp ce în legitimă apărare propriu-zisă există o concordanță între existența pericolului (condiție obiectivă) și necesitatea apărării care se impune subiectiv autorului (condiția subiectivă), în legitima apărare putativă, această concordanță lipsește întrucât condiția subiectivă se grefează pe presupunerea condiției obiective (pericolul) care nu are existență decât în închipuirea făptuitorului.1.

Comparând “infracțiunea putativă”cu legitima apărare putativă, se reliefează, că prima se caracterizează printr-o rezoluție infracțională, urmată de o faptă fără semnificație penală iar cea de-a doua printr-o rezoluție licită urmată de o faptă prevăzută de legea penală.

Starea de necesitate în legitima apărare

Starea de legitimă apărare poate veni deseori în concurs cu starea de necesitate în sensul că fapta săvârșită în apărare prezintă o complexitate al cărei caracter penal este înlăturat parte prin legitima apărare și parte prin starea de necesitate. Această problemă privește situația în care victima agresiunii este constrânsă de nevoia apărării, să poată pune problema erorii, deoarece lezarea terțului a apărut făptuitorului ca posibilă sau chiar certă. Ceea ce este determinant în aprecierea semnificației faptei față de terțul inocent este împrejurarea că, în circumstanțele concrete ale legitimei apărări, lezarea acestuia apare impusă de necesitatea apărării (de exemplu, bastonul aruncat lovește atât pe agresor, cât și pe terț). Starea de necesitate se poate corela cu legitima apărare nu numai în cazul în care nevoia apărării impune săvârșirea unei singure fapte de natură să lovească și interesele unui terț, care este în imediata apropiere a agresorului, ci poate fi invocată consecutiv realizării legitimei apărări, prin săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală în dauna unor persoane absente fizic în conflictul dintre părți. Este posibil ca în apărare să se folosească și să se distrugă un obiect ce aparține unui terț, după ce lovește pe agresor, pentru a se apăra persoana este nevoită să pătrundă cu forța în locuința unei alte persoane. În aceste condiții, starea de legitimă apărare generează o stare de necesitate1 între cel atacat și terțul inocent, primul neputând realiza legitima apărare fără lezarea terțului inocent.

Cel care a efectuat acțiunea de apărare va putea invoca legitima apărare față de agresor și starea de necesitate față de terțul inocent.

4. Efectele legitimei apărări

Legitima apărare fiind o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, fundamentată pe lipsa vinovăției făptuitorului, produce efecte in personam adică numai față de persoana care, în condițiile prevăzute de lege, a acționat sub constrângere psihică.

În teoriile care consideră legitimă apărare ca o afirmare a unui drept sau ca act de justiție, fiind caracterizată de o cauză obiectivă de justificare, ea acționează in rem, acțiunea de apărare fiind conform dreptului. Deosebirea fundamentală dintre cele două puncte de vedere are efecte practice dintre cele mai importante.

Astfel efectul in rem conduce la impunitatea față de toți participanții la acțiunea de apărare, pe când efectul in personam este limitat numai la persoana care în împrejurările cauzei s-a aflat și a acționat în condițiile stării de legitimă apărare.

Efectul erga omnes conduce la consecințe contrare dreptului, întrucât ar putea favoriza acele persoane față de care nu sunt întrunite condițiile stării de legitimă apărare. Mai concret, ar putea apărea cazul în care “C, surprinzând o bătaie între “A“ și “B“, intervine în luptă contra lui “A”, vechiul său dușman fără să știe că “A” este agresor. Potrivit legitimei apărări obiective, “C” a efectuat o acțiune necesară intervenind în sprijinul lui “B”, aflat în legitimă apărare, și ca urmare va beneficia și el de impunitate.

Conform doctrinei noastre, care examinează și condiția subiectivă a intervenției, “C” nu va beneficia de existența stării de legitimă apărare în care s-a găsit “B”, deoarece el nu a acționat sub imperiul unei constrângeri, ci mânat de porniri reprobabile, împrejurare care face ca, condiția intervenției pentru altul în stare de legitimă apărare să nu se realizeze. În aceste condiții, presupunând că și “B” a reacționat violent împotriva lui “A”, instanța a constatat că “A” a acționat în stare de legitimă apărare, deci va pedepsi pe “C” pentru fapta comisă, căruia i se va refuza recunoașterea legitimei apărări.

Astfel constatăm că efectul in personam, nu numai că este juridic fundamental, dar oferă și baza unei soluții echitabile1.

În altă opinie se consideră că, chiar dacă apărarea asociată se realizează de pe pozițiile unei intenții vinovate, agentul cooperant acționând cu animus nocendi fapta nu se va putea constitui ca infracțiune dacă va întruni cerința unei apărări necesare și proporționale cu natura și intensitatea atacului, astfel încât, fără asocierea sa, apărarea nu ar fi fost în măsură să înlăture pericolul2. Soluția este considerată echitabilă de adepții acestei opinii, având în vedere că față de dualitatea temeiurilor care stau la baza instituirii legitimei apărări, ca o cauză de împiedicare a constituirii infracțiunii – lipsa de pericol social și lipsa culpabilității – fiecare din acestea în parte este suficientă pentru a înlătura caracterul penal al faptei prevăzute de lege3..

Existența legitimei apărări, judiciar constatată, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Acest efect rezultă din dispozițiile art. 44 alin. 1 Cod Penal, care prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare. Așa cum s-a arătat, fapta săvârșită în legitimă apărare este lipsită de vinovăție, fiind săvârșită sub imperiul constrângerii, datorită pericolului în care s-a aflat făptuitorul sub amenințarea atacului injust.

Fapta care constituie o apărare legitimă propriu-zisă sau perfectă nu are în general caracter ilicit și deci nu poate constitui temei nici pentru răspundere extrapenală.

În cazul excesului justificat sau în cazul când legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt, este posibil ca fapta săvârșită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul ilicit extrapenal, putând atrage răspunderea civilă, disciplinară sau administrativă a făptuitorului.

Răspunderea civilă în legitima apărare

Potrivit art. 346 Cod procedură penală, chiar în caz de achitare – cazul reținerii legitimei apărări, atrăgând în baza art. 10, lit. e, și art. 11, pct. 2 lit. a, Cod procedură penală – instanța se pronunță prin aceeași sendință și asupra acțiunii civile alăturate cauzei.

Deasemenea, conform art. 346 alin. 2, Cod procedură penală, instanța de judecată, când constată existența unei cauze care înlăturtă caracterul penal al faptei, poate obliga pe făptuitor la repararea pagubei, potrivit legii civile. Obligarea la desdăunări, potrivit legii civile, a persoanei care a beneficiat de aplicarea unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, nu se poate face însă fără să se constate în sarcina ei o culpă,1 temei al răspunderii civile.

Răspunderea civilă a făptuitorului, beneficiar al unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, pune în discuție unele dintre problemele cele mai controversate în doctrina juridică, cu implicații practice deosebite și anume aceea a unicității sau dualității culpelor în penal și în civil, precum și aceea a necesității culpei ca element al răspunderii civile.

Răspunderea civilă a făptuitorului beneficiar al unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei pune în discuție unele dintre problemele cele mai controversate în doctrina juridică, cu implicații practice deosebite și anume pe cea a unicității sau a dualității culpelor în penal și în civil, precum și aceea a necesității culpei ca element al răspunderii civile.

Constatarea unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei nu duce și la clasificarea acesteia ca fiind conformă normelor dreptului civil. Absența vinovăției nu implică și absența oricărei alte culpe civile în antecedența cauzală a faptei prevăzute de legea penală, concomitent sau imediat după consumarea ei.

S-a stabilit că, dacă culpa civilă trebuie menținută întotdeauna ca fundament și condiție a răspunderii civile, totuși în anumite cazuri este necesar să se stabilească, prin lege, ca o exceție, și o răspundere fără culpă1..

În legătură cu răspunderea civilă în cazul legitimii apărări perfecte, reținem, că în general, constatarea legitimei apărări ridică faptei săvârșete atât caracterul de infracțiune cât și de faptă ilicită civil care să justifice pretenție la despăgubire.

Aplicarea principiului general al răspunderii civile potrivit căruia oricine cauzează un prejudiciu altei persoane, obligă pe acela din a cărui greșeală, oricât de mică, a fost provocat, să-l repare, ar putea totuși antrena în sarcina persoanei care a ripostat în condițiile stării de legitimă apărare, o răspundere patrimonială.

Astfel, culpa nu va fi căutată în modul cum a reacționat făptuitorul, ci se va merge la analiza lanțului cauzal al desfășurării faptelor spre a se vedea dacă acestuia nu i se poate imputa vreo atitudine culpabilă înainte de producerea atacului sau după efectuarea ripostei.

De fiecare dată când se va constata că persoana care s-a aflat în stare de legitimă apărare a contribuit prin atitudinea sa necuviincioasă, sfidătoare, provocatoare, chiar agresivă, la producerea atacului, va putea fi obligată, desigur în parte, potrivit culpelor concurente, la plata unor despăgubiri, deși făptuitorul a ripostat în condițiile legitimei apărări perfecte. Deasemenea, constatarea unei culpe care a urmat acțiunii de apărare (făptuitorul, după riposta a lăsat să se agraveze urmările acesteia) duce la aceleași consecințe civile1.

Ce trebuie remarcat în ambele situații este că obligarea la despăgubiri civile a persoanei care s-a apărat în stare de legitimă apărare se sprijină pe fapte anterioare sau posterioare, irelevante din punctul de vedere al înlăturării beneficiului legitimei apărări.

Referitor la răspunderea civilă în cazul excesului justificat reținem că, răspunderea penală neputându-se pune în discuție, deoarece fapta nu constituie o infracțiune, rămâne totuși deschisă calea unei aciuni civile pentru despăgubiri, dacă în acțiunea de apărare se constată o culpă în efectuarea ei.

În situația excesului justificat, simpla depășire a limitelor apărării sub imperiul tulburării sau temerii nu constituie însă, prin ea însăși, o prezumție de culpă care să antreneze prezumția de răspundere civilă. În judecarea acțiunii civile, instanțele au obligația să constate culpa civilă, care poate consta și în comportarea sa în fața atacului. Impulsivitatea sau agresivitatea prea accentuată a făptuitorului, provocând o temere sau o tulburare exagerată, l-a făcut să aprecieze eronat gravitatea atacului îndreptat împotriva sa și să determine astfel și o ripostă exagerată2.

Fapta săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări constituie infracțiune și ca atare victima are dreptul la despăgubiri. În stabilirea despăgubirilor civile, instanța va ține cont că fapta care a provocat prejudiciul a fost determinată de culpa anterioară a agresorului, astfel încât reparația nu va putea fi integrală, ci parțială, făcându-se aplicația culpei concurente.

CAPITOLUL II

Alte aspecte privind legitima apărare

Conexiuni ale legitimei apărări cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei

Eroarea de fapt în legitima apărare

Eroarea de fapt este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece fapta săvârșită de o persoană care are reprezentarea greșită asupra unei stări, situații de care depinde calificarea ei ca infracțiune, nu poate căpăta configurația acesteia, din cauza lipsei vinovăției.

Eroarea de fapt face ca atacul comis de făptuitor precum și urmările produse în mod obiectiv, să fie altele decât cele pe care le-a reprezentat, în mod eronat, făptuitorul.

Impunitatea faptei săvârșită din eroare, în condițiile legitimei apărări, a fost admisă încă din timpul romanilor: si aliter defendere non poterat, nisi istum interficeret1.

Eroarea în împrejurările legitimei apărări se poate manifesta cu privire la persoana agresorului (eror in personam), modul de executare al apărării (aberatio ictus) sau existența pericolului agresiunii (fapt putativ).

Referitor la eroarea asupra agresorului, putem expune situația când victima unei agresiuni, din cauza unei erori de percepție, nu identifică persoana agresorului și ripostează contra altei persoane nevinovate.

În această situație, victima se găsește în stare de legitimă apărare, ea având de înfruntat un atac întrunind toate condițiile cerute de lege, dar comite o eroare în identificarea persoanei pe care a agresat-o. Cel care ripostează împotriva unei persoane inocente se găsește în stare de legitimă apărare justificându-se astfel reacția violentă, dar legitima apărare nu se poate realiza datorită faptului că acțiunea de apărare este greșit îndreptată. Condiția apărării împotriva unui agresor nu este îndeplinită, fapta prevăzută de legea penală nefiind îndreptată împotriva agresorului, ci a unui nevinovat. Ar urma ca în urma neîntrunirii tuturor condițiilor legitimei apărări, fapta să fie infracțiune1. Dar, în aceste condiții eroarea asupra persoanei constituie o reprezentare greșită a unei împrejurări esențiale – identitatea agresorului – adică o persoană față de care fapta săvârșită nu are semnificație penală.

Deci, excluderea caracterului penal al faptei este rezultanta aplicării dialectice a celor două cauze de excludere a infracțiunii, legitima apărare și eroarea de fapt. Referitor la eroarea privind modul de executare al apărării, pot apărea situații în care persoana atacată să vrea să lovească pe agresor, dar prin aberatio ictus să lovească un inocent sau chiar pe amândoi. În acest caz eroarea este în realizarea apărării, lezarea persoanei inocente fiind consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută2.

În ceea ce privește eroarea cu privire la existența pericolului agresiunii, se poate ivi o formă imperfectă a legitimei apărări propriu-zise, forma asimilată acesteia și care se numește legitimă apărare putativă.

Legitima apărare putativă presupune așadar existența unei erori asupra circumstanțelor în care s-a săvârșit acțiunea de apărare3.

În aceste cazuri, eroarea influențează asupra existenței legitimei apărări, făcând să existe acestă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei atunci când eroarea este imputabilă celui care s-a apărat, sau excluzând infracțiunea atunci când eroarea este imputabilă.

Starea de necesitate în legitima apărare

Cel mai des starea de legitimă apărare se poate întâlni cu starea de necesitate.

Astfel, o problemă privește situația în care victima agresiunii este constrânsă de nevoia apărării să reacționeze în așa chip, încât implicit trebuie să lezeze și un terț inocent. Ceea ce este determinant în aprecierea semnificației faptei față de terțul inocent este împrejurarea că circumstanțele concrete ale legitimei apărări, lezarea acestuia apare impusă de necesitatea apărării. În cazul în care, printr-o singură acțiune de apărare, se produc urmări vătămătoare atât agresorului cât și unei terțe persoane, caracterul penal al faptei va fi înlăturat în parte prin starea de necesitate, dacă condițiile acesteia din urmă sunt îndeplinite.

Deasemenea, în cazul în care atacul provine de la o persoană iresponsabilă, există starea de necesitate. Starea de necesitate se poate îmbina cu legitima apărare nu numai în cazul în care nevoia apărării impune săvârșirea unei singure fapte de natură să lovească și în interesele unui terț, care este în imediata apropriere a agresorului, dar ea poate fi invocată consecutiv realizării legitimei apărări, prin săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală în dauna unor persoane absente fizic în conflictul dintre părți.

Între aceste condiții, starea de legitimă apărare generează o stare de necesitate1. între cel atacat și terțul inocent, primul neputând realiza legitima apărare fără lezarea terțului inocent. Cel care a efectuat acțiunea de apărare va putea deci invoca legitima apărare față de agresor și starea de necesitate față de terțul inocent.

Cazul fortuit în legitima apărare

În domeniul dreptului penal nu orice legătură cauzală produce efecte juridice, ci numai aceea dintr-o activitate a omului conștient de ceea ce face și dezvoltarea cauzală a faptei comise.

S-a decis că nu constituie lovituri cauzatoare de moarte simpla lovire a victimei, urmată de decesul acesteia din cauză că suferea de inimă, dacă făptuitorul nu cunoștea acest amănunt.

Ceea ce s-a petrecut fără ca făptuitorul să poată prevedea rezultatul acțiunii sale reprezintă un casus din punct de vedere juridic, un caz fortuit, neexistând vreo culpă în sarcina făptuitorului.

Cu atât mai mult în cazul legitimei apărări, rezultatul reacției nu-i poate fi imputabil. Dar ceva mai mult, chiar dacă ar fi cunoscut că agresorul este cardiac, nici aceasta nu l-ar fi putut opri să reacționeze în condițiile prevăzute de lege, boala agresorului neputând constitui o cauză de împiedicare a unei reacții legitime. Tot așa cum în cazul infracțiunilor praeterintenționate, dacă nu se putea prevedea consecințele mai grave ce s-au produs, răspunderea făptuitorului va rămâne cantonată la infracțiunea de bază și în situația depășirii, prin rezultat, a proporției apărării, legitimă apărare se va invoca pentru legitimarea reacției, iar cazul fortuit pentru consecințele mai grave survenite, neimputabile făptuitorului1..

Constrângerea morală și legitima apărare

În literatura juridică s-a acceptat posibilitatea formării unui concurs între legitima apărare și constrângerea morală atunci când, de exemplu, persoana supusă constrângerii sub amenințarea unui pericol grav, în loc să dea curs cererii agresorului de a săvârși o faptă, reacționează împotriva acestuia, dându-i o ripostă de anihilare în condițiile legitimei apărări1..

Deasemenea, dacă persoana supusă acțiunii de constrângere, încercând să opună rezistență acesteia, este nevoită să aducă atingere unei terțe persoane sau unui interes obștesc, peste acțiunea de constrângere se suprapune și o stare de necesitate, iar vătămarea corporală a agresorului este săvârșită în stare de legitimă apărare.

Așadar invocarea unei cauze care înlăură caracterul penal al faptei nu exclude posibilitatea de a invoca și o altă cauză cu același efect, neexistând incompabilitate între ele.

2.Cazuri speciale de legitimă apărare

În realitate faptele concrete și în anumite situații speciale legitima apărare poate prezenta unele forme complexe, constând fie din amplificarea accidentală a stării de fapt în cadrul căreia se invocă legitimă apărare, fie din conexiunea în fapt a legitimei apărări cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

În toate aceste situații speciale reglementarea legitimei apărări nu suferă nici o modificare. Legea nu prevede nici completări și nici derogări de la dispozițiile privitoare la condițiile legitimei apărări și limitele acesteia. Urmează deci ca diferitele situații speciale să fie cercetate și soluționate potrivit normelor legale privind în general legitima apărare.

Se poate întâmpla ca persoana atacată sau persoana care vine în ajutorul celui atacat să efectueze o apărare atât de exagerată, încât aceasta să constituie la rândul său un atac material, direct, actual și injust față de persoana primului agresor. Cu alte cuvinte, stării de legitimă apărare inițiale i se suprapune o a doua stare de legitimă apărare în care poziția subiecților este inversată (atacuri corelative)1.

Se ivesc de asemenea, cazuri în care acțiunea de apărare efectuată de o a treia persoană în sprijinul celui atacat, se conjugă cu acțiunea de apărare a acestuia din urmă, dar, în timp ce fiecare acțiune de apărare, în parte, este proporțională cu gravitatea atacului, reunite, ele depășesc limitele unei apărări proporționale. În astfel de situații se va examina dacă cei care au efectuat acțiunile de apărare și-au putut da seama că prin acțiunile lor îmbinate se depășesc limitele proporționalității apărării sau, dacă, din contră, pentru ambii sau numai pentru unii dintre ei, ar exista exces de legitimă apărare.

În Codul nostru Penal există o cauză specială de înlăturare a existenței infracțiunilor contra demnității (art. 205 și 206 Cod Penal) care poate fi privită și ca un caz special de legitimă apărare.

Din conținutul juridic al infracțiunilor de insultă și calomnie, rezultă că atingerea adusă unei persoane prin cuvinte, sau afirmarea sau imputarea în public a unor fapte determinate, care dacă ar fi adevărate ar expune acea persoană la o sancțiune administrativă sau disciplinară, constituie fapte penale independent de împrejurarea dacă cele afirmate sau imputate sunt sau nu reale.

Persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală (insulta sau calomnia) prevede că acțiunea sa este susceptibilă să expună subiectul pasiv al infracțiunii consecințelor prevăzute de textele incriminatoare – vinovăție aparent realizată sub forma intenției directe – totuși mobilul acțiunii, poziția politică a făptuitorului în încercarea de a apăra un interes legitim, constituie o negație a existenței infracțiunilor respective.

Această cauză specială care exclude existența infracțiunii, cu aplicație restrânsă la infracțiunea de insultă și de calomnie este condiționată de două cerințe și anume:

afirmarea și imputarea faptelor să fi fost făcută în scopul apărării unui interes legitim;

faptele care formează obiectul afirmațiilor sau imputărilor făcute în scopul apărării unui interes legitim, să fie adevărate1.

3.Probleme ridicate de practica judiciara

Prin sentința penală nr. 779 din 27 martie 2000, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, inculpații B.M.V. și L.I. au fost condamnați la o pedeapsă de câte 300 000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 C. pen., făcându-se aplicarea art. 1 din Legea nr. 137/ 1997.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în fapt că la data de 3 mai 1997, inculpatul L.I., însoțit de cei doi fii ai săi, împreună cu inculpatul B.M.V. s-au prezentat la locuința de pe str. Miron Costin nr. 37 din Satu Mare, pentru a prelua cheia de la curtea imobilului, care se găsea la partea vătămată S.I. și căruia i se permisese accesul în curtea imobilului până la data de 3 mai 1997, după ce fusese evacuat la data de 17 aprilie 1997 de către executorul judecătoresc, imobil câștigat de familia L.I. printr-o hotărâre judecătorească civilă, irevocabilă.

Din probatoriul administrat, rezultată că partea vătămată nu era prezentă, în curte aflându-se doar soția acestuia care efectua anumite lucrări în grădină. Cum știa că soția lui era singură acasă, partea vătămată s-a prezentat în grabă acasă, dar pe poteca de lângă garaj a fost lovită de inculpatul B.M.V. cu un par, fiind apoi lovită și de inculpatul L.I..

Inculpații au recunoscut lovirea părții vătămate, dar au motivat acest lucru prin faptul că s-au simțit amenințați de către partea vătămată, care a pătruns în curtea imobilului având în mână două flacoane cu benzină, iar în momentul în care a băgat mâna în buzunar, au crezut că scoate bricheta pentru a da foc, acela fiind momentul în care inculpatul B.M.V. i-a aplicat o lovitură peste mână, iar L.I. l-a trântit la pământ. Martorii audiați au negat însă faptul că partea vătămată ar fi avut în mână flacoane sau sticle cu benzină. Nu a fost reținută de către instanța de fond nici scuza provocării invocată de inculpați deoarece materialul probator al cauzei nu confirmă existența acelor flacoane cu benzină și nici a unor urme de violență pe corpul inculpaților.

Tribunalul Satu Mare, prin decizia penală nr. 592 din 7 decembrie 2000 a admis apelurile declarate de către inculpați, a desființat sentința penală nr. 779 din 27 martie 2000 și rejudecând cauza în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e C.pr.pen. a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen., fiind aplicabile dispozițiile art. 44 C.pen.

Instanța de apel a reținut că partea vătămată a venit din vecini, avea în mâna stângă două sticle cu benzină, iar în mâna dreaptă o bâtă, le-a cerut inculpaților să părăsească imobilul, amenințându-i că le dă foc la toți patru, moment în care a fost lovită de către inculpați.

Chiar dacă nu există urme de violență pe corpul inculpaților, amenințarea acestora cu pericolul de a li se da foc cu benzina din cele două flacoane a fost apreciată de tribunal ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv comiterea acesteia în legitimă apărare, potrivit art. 44 C.pen.

Instanța ierarhică de control judiciar, Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 172 din 22 martie 2001 a admis recursul declarat de partea vătămată S.I., a casat decizia pronunțată în apel și a menținut hotărârea instanței de fond. Curtea de Apel Oradea, în decizia sus menționată, a reținut că nici unul din martorii prezenți în apropierea incidentului n-a confirmat că partea vătămată S.I. ar fi avut asupra sa flaconul cu benzină, iar simpla amenințare a părții vătămate că incendiază casa și pe inculpați nu este suficientă pentru reținerea legitimei apărări.

Din punctul nostru de vedere considerăm greșită hotărârea instanței de apel.

Potrivit prevederilor art. 44 alin. 2 C.pen. „este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc”.

Așadar, atacul trebuie să îndeplinească anumite condiții, în primul rând atacul trebuie să fie material. S-a arătat în literatura de specialitate că injuriile sau amenințările nu constituie un atac material, cum de altfel nici împrejurarea că o persoană este înarmată nu poate fi considerată că ar constitui un atac material. Apoi atacul trebuie să fie iminent, adică pe punctul de a se declanșa.

Rezultă din probele administrate că în speța dată nu sunt întrunite aceste condiții, prin urmare hotărârile pronunțate în fond și în recurs întrunesc condițiile temeiniciei și ale legalității.

Prin sentința penală nr. 53 din 12 februarie 2002, Tribunalul Botoșani l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 din Codul penal, cu reținerea stării de provocare în condițiile art. 73 lit. b din Codul penal.

S-a reținut că fiica inculpatului era în proces de divorț cu soțul și se mutase într-o locuință separată.

Într-o seară, pe la ora 22, aceasta se afla în bucătărie cu fetița iar inculpatul, venit să o ajute la repararea unor dependințe, se afla în dormitor. Soțul, în stare de ebrietate, a bătut insistent la ușă, apoi a scos-o din balamale. Inculpatul a ieșit din dormitor, în momentul în care victima scosese butelia de la locul său, o așezase în mijlocul camerei și cu chibritul în mână încerca să scoată furtunul pentru a elibera gazul.

Femeia și fetița au ieșit din casă alergând la poliție, iar inculpatul a venit în spatele victimei și a imobilizat-o strângând-o cu brațele peste brațe și piept. Cum acesta se zbătea, inculpatul a căzut pe spate, cu victima deasupra sa, dar nu a slăbit priza brațelor, care a alunecat spre gâtul victimei. Conform declarației inculpatului, când priza formată din braț și antebraț a ajuns la gât, victima a icnit o singură dată și nu a mai mișcat.

Crezând însă că se preface, pentru a scăpa, inculpatul nu i-a dat drumul decât în momentul în care a intrat polițistul în casă, constatând decesul.

Din raportul medico-legal de necropsie a rezultat că moartea s-a datorat compresiei gâtului cu brațul și antebrațul.

Prin decizia penală nr. 124 din 22 aprilie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelul în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală, a desființat sentința și l-a achitat pe inculpat în baza art. 44 alin. 2 și alin. 21 din Codul penal, raportat la art. 10 lit. e și art. 11 pct. 2, lit. a din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 44 alin.1 din Codul penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare, iar alin. 2 al textului prevede că se află în legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori un interes obștesc.

În speță, inculpatul a imobilizat victima și nu a slăbit priza brațelor nici când aceasta a ajuns la gât, pentru a o împiedica să scoată furtunul de la butelia de aragaz și să aprindă chibritul – ceea ce ar fi dus la declanșarea unei explozii cu consecința incendierii casei și a periclității vieții amândurora (victimă și inculpat).

Prin urmare, împrejurările în care a acționat răspund pe deplin cerințelor art. 44 alin. 2 din Codul penal.

De altfel, dacă potrivit art. 44 alin. 21 din Codul penal se prezumă a fi în legitimă apărare cel ce săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept, prin efracție, a unei persoane în locuință, cu atât mai mult trebuie prezumat a fi în legitimă apărare cel ce săvârșește fapta în propria locuință, după ce o persoană a reușit să pătrundă fără drept, prin efracție, cu intenția vădită de a o distruge prin incendiere.

În speță, inculpatul a fost achitat în legătură cu infracțiunea de omor, făcându-se aplicarea prevederilor art. 44 alin. 3 din Codul penal, considerându-se că a acționat în stare de legitimă apărare.

Motivându-și în drept hotărârea, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: inculpatul a observat că în mai multe rânduri i s-au furat din locuință, în timp ce era plecat, diverse lucruri, iar altă dată a fost făcut de două persoane care intraseră în casa sa în scopul de a fura.

Ulterior, după cele întâmplate, într-o zi auzind zgomote la obloanele care protejau ferestrele încăperii unde se găsea, a ieșit în ușa casei și a văzut o persoană care a aruncat spre el un obiect voluminos de care s-a împiedicat căzând la sol și observând, în același timp, că cel care-l agresase avea în mâini două obiecte lucioase, probabil cuțite, cu unul dintre ele încercând să-l lovească. În această situație, inculpatul a apucat o bară metalică cu care a lovit de mai multe ori mâna și capul atacatorului, acesta încercând să scape cu fuga, fiind însă urmărit de victimă care, în momentul în care atacatorul încerca să sară gardul, l-a lovit pe acesta cu bara metalică peste corp, doborându-l, iar a doua zi acesta a și decedat ca urmare a unor rupturi de splină, rinichi și plămâni.

S-a considerat că inculpatul a acționat în stare de legitimă apărare, în cauză fiind, deci, aplicabile prevederile art. 44 alin.3 din Codul penal. S-a motivat că atacul victimei a fost material, de natură să aducă atingere bunurilor inculpatului și, de asemenea, persoanei sale.

S-a mai reținut că atacul a fost direct și imediat, inculpatul neputând rămâne pasiv în fața atacului, chiar dacă ulterior victima (infractorul) a fugit, inculpatul urmărindu-l în dorința de a-l prinde și a-l identifica. Temerea inculpatului a fost puternică, ceea ce explică de ce riposta sa ar părea că a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, fiind deci îndeplinite cerințele art. 44 alin. 3 din Codul penal.

Apelul declarat de procuror în cauză a fost respins.

Recursul declarat de procuror este întemeiat.

După momentul surprinderii victimei lângă casă, când acesta l-a agresat pe inculpat, toate acțiunile ulterioare ale inculpatului exced incidenței prevederilor art. 44 alin. 3 din Codul penal. Lovirea repetată și gravă a victimei, când aceasta încerca să scape prin fugă, s-a produs când atacul se consumase, situație în care trebuiau aplicate de instanță prevederile referitoare la circumstanța atenuantă a provocării, conform art. 73 lit. b din Codul penal, nu ale art. 44 alin 3 din Codul penal.

În consecință, recursul se admite, se casează decizia atacată și se dispune condamnarea inculpatului în baza art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal1.

În speță, partea vătămată, un tânăr viguros și violent, a venit acasă la inculpat și i-a propus să bea împreună cu el.

Inculpatul, bătrân și grav bolnav, a refuzat să bea, motiv pentru care partea vătămată a început să lovească, cu violență, cu pumnii și cu picioarele, pe inculpat care, pus în această situație s-a apărat lovind cu un cuțit partea vătămată cauzându-i leziuni care au necesitat îngrijiri medicale de 40 – 45 de zile, viața fiindu-i pusă în primejdie.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor, însă prima instanță a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de vătămare corporală gravă.

În apelul procurorului, instanța de apel l-a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracțiunea de omor.

Recursul declarat de inculpat este fondat, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că partea vătămată tânăr, viguros și cunoscut ca persoană agresivă a atacat pe inculpatul bătrân și bolnav, situație în care acesta s-a apărat cum a putut, folosind cuțitul pentru că forțele sale fizice erau neînsemnate față de cele ale părții vătămate și violența cu care a fost atacat prea mare pentru a se putea gândi la o ripostă proporțională care, în condițiile date, nici nu era posibilă.

Așadar, fiind întrunite condițiile unei apărări legitime în sensul prevederilor art. 44 din Codul penal, recursul se admite și se dispune achitarea inculpatului2.

S-a reținut că în ziua de 06.06.1992, constatând urme de oi pe un teren al său cultivat cu lucernă, inculpatul M. O. a luat din apropiere, un cârd de oi nepăzite, conducându-le spre saivan. Aflând despre acest lucru paznicul, împreună cu proprietarii oilor, au plecat cu un tractor, în căutarea oilor. Victima conducând tractorul, a încercat să-l strivească pe inculpat, acesta fiind nevoit să se refugieze între oi, pentru a se adăposti. După aceea victima, împreună cu alte persoane, au coborât din tractor și au plecat în căutarea inculpatului. Din probe a mai rezultat că victima, care era înarmată cu o rangă de fier, era însoțită de fratele său, înarmat și el cu o rangă și de un cioban înarmat cu un ciomag. Aceștia s-au repezit asupra inculpatului, iar acesta în timp ce era lovit, a lovit și el, în apărare, cu bățul ce-l avea asupra sa. Loviturile date de inculpat au fost puternice, iar una dintre acestea a lovit victima în cap, doborându-o. La spital s-a constatat că victima a suferit un traumatism cranio-cerebral cu fractură tempotală parietală, fiindu-i necesare pentru vindecare, 50 – 55 zile de îngrijiri medicale.

Prima instanță l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. Cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen.. Inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis și făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit a raportat la art. 10 lit. e C. proc. pen. Și art. 44 alin. 2 și 3 C. pen., s-a dispus achitarea, cu motivarea că din probele administrate rezultă că a acționat în legitimă apărare.

Procurorul a declarat recurs cerând condamnarea pentru tentativă de omor.

Potrivit art. 44 alin. 2 C. pen. pentru existanța legitimei apărări este necesar ca fapta să fie săvârșită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat. Din această dispoziție a legii rezultă că riposta, în apărare, trebuie să fie în limitele necesității înlăturării pericolului. În cauză, acțiunea inculpatului de a duce oile spre saivan a fost justificată de faptul că acestea păscuseră pe terenul său cu lucernă. Din probe a mai rezultat că victima, care era înarmată cu o rangă de fier, însoțită de fratele său, înarmat cu o rangă și de un cioban înarmat cu un ciomag, s-au repezit asupra inculpatului, iar acesta în timp ce era lovit, a lovit și el, în apărare, cu bățul ce-l avea asupra sa, cauzându-i victimei leziunile menționate.

În raport cu aceste situații, riposta inculpatui a fost necesară pentru a înlătura atacul material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa de către victimă și de cele două personae, care o însoțeau, fiind evidentă gravitatea pericolului în care a fost pusă persoana sa, prin declanșarea acelui atac.

Ca urmare, fiind întrunite cerințele legitimei apărări, recursul procurorului trebuie respins și menținută soluția de achitare a inculpatului.

S-a reținut că în ziua de 13.09.1995, în urma unor stări conflictuale provocate de ginerele inculpatei, aceasta i-a aruncat în față o substanță caustică, cauzându-i pierdrea vederii și alte vătămări ce au necesitat 100 –105 zile de îngrijiri medicale. Din cercetări a rezultat faptul că la momentul săvârșirii faptei, victima a venit la inculpată și a încercat să poarte o discuție cu aceasta.

Inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 alin. 1, cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen..

Inculpata a declarat apel, invocând starea de legitmă apărare.

Apelul a fost respins.

Ulterior inculpata a declarat recurs, care a fost admis, considerându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, și anume legitima apărare. S-a motivat că din actele dosarului rezultă că victima, fire violentă și cu viciul beției, a atacat de trei ori pe inculpată, iar aceasta a săvârșit fapta pentru a se apăra. În cauză s-a declarat recurs în anulare, susținându-se că în mod greșit s-a reținut legitima apărare.

Recursul în anulare este fondat.

Din datele prezentate în speță nu rezultă că ginerele inculpatei ar fi îndreptat împotriva acesteia un asemenea atac. În sensul textului de lege (art. 44 alin. 2 C. pen.) iminența agresiunii presupune o durată minimă de timp între atac și apariția pericolului grav care, amenințând persoana sau interesele ei, impune acțiunea de apărare. Relațiile conflictuale anterioare dintre victimă și inculpată nu pot fi considerate un atac iminent, de natură să justifice temerea inculpatei față de victimă, care încerca doar să discute cu inculpata. Atitudinea anterioară a victimei a produs inculpatei numai o puternică tulburare, sub stăpânirea căreia a acționat, ceea ce consituie sterea de provocare prevăzută în art. 73 lit. b C. pen., iar nu aceea de apărare legitimă, cum corect a reținut prima instanță și cea de apel1..

Concluzii

În conformitate cu art. 44 Cod Penal, prin fapta săvârșită în legitimă apărare se înțelege o faptă necesară unei persoane pentru apărarea sa sau a alteia sau a unui interes obștesc împotriva unui atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol grav valorile atacate. În aceste condiții fapta săvârșită în stare de legitimă apărare, apare nu ca o infracțiune, ci dimpotrivă ca o faptă necesară.

Avem de a face deci cu existența unei agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana și drepturile sale sau un interes obștesc și care creează necesitatea unei acțiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile amenințate. Persoana astfel amenințată sau altă persoană aflată în preajmă este constrânsă de necesitate să respingă atacul săvârșind împotriva voinței sale o faptă prevăzută de legea penală.

Temeiul instituirii legitimei apărări, drept cauză care împiedică constituirea infracțiunii, îl constituie atît lipsa de culpabilitate a celui care o realizează, prin intermediul săvîrșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Sub acest ultim aspect – acceptat de majoritatea autorilor – vinovăția persoanei care exercită acte de apărare este eliminată ca rezultat al unei constrângeri externe venită din partea atacului. Într-adevăr, indiferent de gradul de constrângere reală pe care îl exercită atacul asupra conștiinței și voinței făptuitorului, este evident că reacția acestuia nu întrunește condiția unei intenții vinovate, adică a unui rol penal caracterizat prin “animus nocendi”, ci pe aceea a unei atitudini conștiente de autoapărare, caracterizată prin “animus defendi “ și că această poziție subiectivă, departe de a exprima o stare de antisociabilitate, se manifestă dimpotrivă, ca o reacție psihică normală a oricărei persoane care se află în fața unui pericol grav. Prin urmare, nici sub raport criminologic și nici moral sau penal, intenția persoanei care acționează în condițiile unei apărări legitime nu relevă un conținut antisocial1.

În sistemul nostru penal, legitima apărare beneficiază – în funcție de anumite condiții și împrejurări – fie de regimul unei cauze care împiedică constituirea infracțiunii (art. 44 Cod Penal), fie de regimul unei circumstanțe de atenuare obligatorie a pedepsei (art. 73 lit. a Cod Penal)..

În calitate de cauză care împiedică constituirea infracțiunii, legitima apărare apare sub două modalități normative, prima vizată de art. 44 alin. 2 Cod Penal, în forma modalității sale de bază, axată pe ideea unei stricte proporționalități între atac și apărare, a doua vizată de art. 44 alin. 3 Cod Penal, în forma unei modalități secundare, axată pe ideea asimilării în condiții justificate și a excesului de apărare.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plîngerii, etc.) deoarece, în situația acestor din urmă cauze, infracțiunea, ca temei al răspunderii penale, există cu toate trăsăturile esențiale înscrise în art. 17 Cod Penal, fiind înlăturată doar răspunderea penală din anumite rațiuni avute în vadere de legiuitor, pe când cauzele care înlătură caracterul penal al faptei conduc la inexistența infracțiunii datorită lipsei uneia din trăsăturile esențiale (vinovăția) înscrise în art. 17 Cod Penal.

Deasemeni cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de nepedepsire înscrise în art. 22 –30 Cod Penal, precum și alte cauze speciale de nepedepsire (de exemplu cele înscrise în art. 255 alin. 3,1 art. 260 alin. 2 Cod Penal etc. ) deoarece în aceste cazuri din urmă fapta săvârșită constituie infracțiune, însă, prin voința legiuitorului, din anumite considerente, făptuitorul este exonerat de răspunderea penală.

În Codul Penal Român anterior aceste cauze erau reglementate nu la capitolul privind infracțiunea, unde le era locul firesc, ci la capitolul privind răspunderea penală sub un titlu impropriu ( “Cauzele care apără de răspunderea penală sau o micșorează“), ceea ce era neștințific și crea confuzii între împrejurările care exclud existența infracțiunii și cele care exclud doar răspunderea penală sau o micșorează.

5. Propuneri de lege ferenda

Cazul de legitimă apărare preconizat în anteproiectul Codului Penal

În Anteproiectul Codului penal prezentat de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române este propusă o definiție a legitimei apărări diferită de aceea prevăzută în textul de lege aflat în vigoare (art. 44 alin. 2 C. pen.). În acest sens, este considerată legitimă apărare „fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru a înlătura un atac direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general și care pune în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general”.

Între cele două norme juridice, art. 44 alin. 2, în vigoare, și art. 18 alin. 1 din anteproiect există trei diferențe asupra cărora ne oprim:

– în anteproiect este omisă condiția sine qua non a materialității atacului care, alături și împreună cu celelalte condiții (directă, imediată și injustă) contura ipoteza în care, din punctul de vedere al naturii sale, atacul putea determina o ripostă considerată de lege legitimă apărare;

– anteproiectul nu mai prevede caracterul grav al pericolului pentru a cărui înlăturare se comite fapta pentru care legea o consideră legitimă apărare;

– anteproiectul renunță la identificarea interesului protejat de legiuitor și denumit de acesta, în prezent, „interes obștesc”, sintagmă rămasă în vigoare potrivit Legii nr. 140/1996.

Vom analiza succesiv aceste situații:

Codul penal de la 1864, în art. 58, definind legitima apărare, menționează caracterul material al atacului, alături de caracterul actual și injust.

Codul penal de la 1936, în art. 132, consideră legitimă apărarea numai atunci când atacul, căruia i se ripostează, este un atac material, imediat și injust. Din acest punct de vedere, cele două reglementări sunt identice, doar termenul „actual” fiind diferit de acela de „imediat”.

Este limpede că legiuitorul de la 1968 a preluat toate cele trei condiții ale caracterului faptei la care se raportează legitima apărare, care trebuie să fie, în continuare: materială, imediată și injustă. I-a adăugat, desigur, încă o dimensiune (caracterul direct), la care nu ne referim, deoarece a fost preluată în anteproiect.

Termenul „material”, ca o condiție referitoare la atac, a fost introdus, așadar, prin art. 58 al C. pen. din 1864 care a adoptat astfel dispozițiile art.328 și 329 din Codul penal francez în vigoare la acea dată. Numai că aceste ultime două texte de lege se refereau la situațiile particulare ale omorului, loviturilor și vătămărilor corporale care, prin natura lor, confereau, desigur, un caracter material atacului. Or, legiuitorul de la 1864 a generalizat această condiție la orice atac căruia i s-ar putea răspunde prin apărare legitimă.

Opinia legiuitorului de la 1864 a fost preluată, în cunoștință de cauză, atât de legiuitorul de la 1936 cât și de cel de la 1968. În acest sens, V. Dongoroz sublinia: „Atacul trebuie să fie neapărat material (agresiune prin fapte), el nu poate fi imaterial (agresiune prin cuvinte)”.

Ce înseamnă materialitate a atacului? Profesorul Traian Pop, explicând acest termen, îl definește prin raportare la natura atacului. Dacă acesta din urmă are o natură „orală”, el nu poate atrage cauza de înlăturare a caracterului penal pe care o presupune legitima apărare. Cu alte cuvinte, definirea domeniului legii penale se face prin excludere.

În viziunea anteproiectului s-a lărgit ipoteza legitimei apărări în raport cu reglementările acesteia din 1864 și 1936.

Considerăm corectă optica anteproiectului, deoarece organul judiciar are la îndemână două instrumente prin care „cenzurează” orice posibilitate de exagerare a incidenței efectelor legitimei apărări. Acestea sunt, pe de o parte, posibilitatea aprecierii (apreciere judiciară) a existenței unui pericol la adresa persoanei sau drepturilor celui atacat sau la adresa interesului general și, pe de altă parte, obligativitatea stabilirii unor limite (prin actul judiciar) pe care o impune ultimul alineat al art. 18 din anteproiect (și art. 44 în vigoare). Aceste limite indică tocmai faptul că, în concepția organului judiciar, a existat un pericol pentru drepturile protejate de lege. Desigur că această apreciere este bine lăsată organului judiciar, acesta fiind singurul capabil să stabilească dacă, în funcție de natura drepturilor protejate de lege și de circumstanțele reale și personale în care s-a comis fapta, a existat sau nu pericolul căruia legitima apărare i s-a opus. Spre exemplu, riposta la un atac direct, imediat și injust de natură morală (insulta sau calomnia) poate constitui o legitimă apărare dacă, desigur, sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de lege.

Codul penal italian, în art. 52, prevede din acest punct de vedere numai ca pericolul să fie real, actual (il pericolo attuale di un'offesa ingiusta). Nici codurile penale francez, german sau spaniol nu pretind existenței condiției materialității atacului căruia i se opune legitima apărare.

Lărgirea incidenței legitimei apărări prin renunțarea la condiția respectivă a materialității atacului este corectă din punctul de vedere al ocrotirii eficiente și oportune a drepturilor persoanei și a interesului public.

Renunțarea la caracterul grav al pericolului pare, însă, că lărgește foarte mult incidența legitimei apărări. În concepția anteproiectului este suficient ca valorile protejate de lege să se afle în pericol, situație care, desigur, va fi apreciată judiciar.

Legiuitorul de la 1864 nu s-a preocupat să menționeze măcar termenul de pericol.

El a considerat că, dacă atacul actual și injust este comis în contra „persoanei sau a altuia”, este suficient pentru ca să fie evident că legitima apărare se justifică.

Actualitatea împreună cu injustețea și, desigur, materialitatea atacului (toate condiții sine qua non) care se desfășura contra subiectului pasiv, erau toate situații îndestulătoare pentru a se reține legitima apărare.

Codul penal de la 1936 a adoptat, în această privință, aceeași concepție.

Codul penal de la 1968 a schimbat, însă, esențial lucrurile. El a restrâns foarte mult, considerăm că în mod nejustificat, câmpul de incidență al legitimei apărări, prin aceea că nu admitea, ca premisă a ripostei, decât un pericol grav pentru valorile ocrotite de art. 44. În acest sens, doctrina a încercat să explice această situație, considerând că pericol grav există atunci când constrângerea „implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat”. Ca exemple se dădeau: pierderea vieții, cauzarea unei infirmități sau altă vătămare corporală care implică grele suferințe, distrugerea unui bun important.

Prevederile din anteproiect aduc la normalitate incidența legitimei apărări. Este suficient să existe un pericol cu privire la persoana sau drepturile celui atacat ori cu privire la interesul general, pentru ca legitima apărare să existe. Codurile penale ale țărilor din Uniunea Europeană au aceeași concepție, de a nu limita legitima apărare la situații caracterizate de un pericol grav care se adresează unor valori protejate de lege. Atunci când legiuitorul a voit să scoată în evidență anumite cazuri speciale, care încorporează un grad anume de pericol social, a menționat expressis verbis acele situații. De exemplu, Codul penal francez, în art. 122 – 5, a motivat legitima apărare în cazul în care ea este o ripostă la o intrare comisă noaptea, prin efracție, violență sau viclenie într-un spațiu locuit, sau în caz de tâlhărie.

Înlocuirea expresiei „interes obștesc” cu aceea de „interes general” o considerăm corectă. Singura problemă rămâne faptul că această noțiune nu are o definiție, ea rămânând la aprecierea instanței judecătorești.

Am putea considera că expresia „interes general” coincide cu aceea de „interes public”. În Codul penal în vigoare există art. 145 care se referă la noțiunea de „interes public”, lăsând să se înțeleagă faptul că acesta are ca obiect bunurile de orice fel care, potrivit legii, ar privi autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică ori serviciile de interes public. Ultima teză a art. 145 a fost adăugată prin Legea nr. 140/ 1996, sporind o oarecare confuzie datorată abundenței de termeni folosiți care aveau și o largă sferă de incidență în relațiile sociale, cu toată problematica discutabilă care decurgea din această situație.

Dar Legea nr. 140/ 1996 păstrează și expresia „interes obștesc” care va rămâne rezervată doar pentru art. 44 și art. 45 C. pen. Așadar, legiuitorul dă conținut diferit celor două concepte, interesul public fiind altceva decât interesul obștesc. Anteproiectul menține această diferențiere, înlocuind denumirea de interes obștesc cu aceea de interes general. Sensul celor două expresii este, în fond, același, dar sintagma interes general este mai potrivită pentru lexicul juridic modern.

Considerăm corectă orientarea autorilor anteproiectului. Interesul general are o sferă mai cuprinzătoare decât interesul public, acesta din urmă fiind limitat numai la prevederile art. 145 C. pen. Prin interes general înțelegem tot ceea ce interesează întreaga societate, precum și orice fel de aspecte de ordin moral sau material care, deși sunt destinate a servi un interes particular, prin consecințele lor privesc întreaga societate. Un exemplu îl oferă și dispozițiile art. 143 din anteproiect, intitulat “Persoană care exercită un serviciu de necesitate publică”.  Textul face referire la orice persoană particulară care exercită o profesie de interes general, profesie care este recunoscută legal în acest sens.

Deci, este vorba de relațiile sociale mult mai ample decât acelea la care se referă interesul public. Acesta din urmă nu cuprinde, în prezent, decât sfera

relațiilor sociale a instituțiilor publice, ori a celor care, prin obiectul lor de activitate, sunt de interes public1.

Principiul legitimei apărări în Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Se poate remarca diferența de nuanță față de art. 2 pct. 2 lit. a al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care stipulează: “Luarea vieții nu poate fi privită ca o încălcare a acestui articol în cazul în care ea rezultă dintr-un recurs la forță absolut necesar pentru a asigura protecția persoanei contra violenței ilegale”.

Necesitatea de a apăra persoana împotriva violențelor ilegale este o aplicare aprincipiului legitimei apărări. Această limitare a dreptului la viață privește numai legitima apărare a persoanei, protecția bunurilor fiind din start exclusă. De altfel, acest fapt apare ca fiind perfect normal, de vreme ce în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului dreptul la viață ocupă un loc central, fiind considerat: “una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”.

Problema neconcordanței dintre cele două formulări este mai degrabă de ordin teoretic. Doctrina internă admite în general faptul că protacția care trebuie asigurată bunurilor nu poate justifica atingerile aduse dreptul la viață. Problema este tratată în contextul cerinței ca apărarea să fie proporțională cu atacul. Din acest punct de vedere, se consideră că nu se află în legitimă apărare acela care pentru a se apăra împotriva unui furt oarecare îl ucide pe agresor. Jurisprudența se situează pe o poziție similară, instanța supremă reținând că nu se justifica suprimare vieții victimei, surprinsă pe când sustrăgea porumb pe terenul unei cooperative, nefiind pus în pericol grav interesul obștesc.

Problema ar putea apărea în practică în condițiile în care, inculpatul, pentru a-și salva bunurile proprii de o importanță deosebită sau cele de interes public, a căror pierdere sau distrugere ar provoca efecte deosebit de grave, comite un omor.

Instanța, ținând seama de natura și intensitatea atacului, de persoana agresorului, de importanța excepțională a valorilor primejduite și de starea în care se afla persoana atacată (eventual se stabilește că din cauza tulburării sau temerii au fost depășite limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul) îl achită pe inculpat.

Cazul ar constitui obiectul unei cereri introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe motivul că atingerea adusă dreptului la viață a fost una ilegală, invocând-se art. 2 al Convenției. Aceasta se referă strict la “protecția persoanei împotriva violenței ilegale” și nu la protecția bunurilor persoanei sau de interes public, fie ele de o importanță excepțională, încălcarea lui putând determina o condamnare a statului român.

Pe planul dreptului comparat, o soluție mai potrivită pare a fi găsită de legiuitorul francez care, în noul Cod penal din 1993, stipulează expres, în art. 122-5, alineatul al doilea că: “Nu este responsabilă penal persoana care, pentru a întrerupe comiterea unei crime sau a unui delict contra unui bun, săvârșește un act de apărare, altul decât un omucid voluntar, cu condiția ca acest act să fie strict necesar scopului urmărit, din moment ce mijloacele folosite sunt proporționale cu gravitatea infracțiunii”.

Libertatea de acțiune oferită prin intermediul Codului Penal fracez în materia legitimei apărări este mai restrânsă în privința protecției bunurilor decât cea a persoanelor. Una dintre principalele trăsături este că nici un act săvârșit în vederea protecției bunurilor nu poate fi considerat ca fiind legitim, dacă e determinată moartea persoanei responsabile pentru agresiune. Prevederea expresă din Codul penal francez înlătură ambiguitățile în legătură cu protecția dreptului la viață, respectând exigențele impuse prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Dreptul la viață este dreptul suprem al ființei umane și respectarea acestuia reprezintă condiția indispensabilă de a exercita toate celelalte drepturi ale omului. O conștientizare a acestui principiu, afirmat în numeroase cazuri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și-ar putea găsi concretizarea printr-o prevedere expresă a legiuitorului în noul Cod penal român, în sensul că protecția bunurilor, fie ele de o însemnătate deosebită, poate justifica o atingere adusă dreptului la viață1..

BIBLIOGRAFIE

1.Constituția României.

2.Codul Penal român.

3.Codul de procedură penală română.

4.Alexandru Boroi, “Drept penal partea generală“, Editura ALL Beck, București, 2000.

5.V. Dongoroz, S. Kahane, I Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, ”Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea generală”, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1969.

6.V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.Roșca,“Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea generală”, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1970.

7.V. Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, “Drept penal partea generală”, Editura Atlas Lex, București, 1996.

8.C. Bulai, “Drept penal român. Partea generală”, vol. I, Casa de editură și presă Șansa  S.R.L., București, 1992.

9.C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală“, Editura ALL Beck București, 1997.

10.Alexandru Boroi, Sorin Corlățeanu, “Drept Penal. Partea generală – Culegere de spețe pentru uzul studenților“, Editura ALL Beck, București, 2003.

11. Narcis Giurgiu, “Drept Penal General: doctrină, legislație, jurisprudență.”, Editura Cantes, Iași, 2000.

12. Teodor Vasiliu, G. Antoniu “Codul Penal comentat și adnotat. Partea generală“, Editura Științifică, București, 1972.

13.Maria Zolineak, “Drept penal Partea generală”, vol.I Universitatea “Alexandru I. Cuza”, Iași, 1976.

14.A. Ungureanu, “Drept penal român”, Editura Lumina Lex, București, 1995.

15.Narcis Giurgiu, ”Legea penală și infracțiunea“, Editura Gama, Iași, 1994.

16.Victor A. Ionescu, “Legitima apărare și starea de necesitate“, Editura Științifică, București, 1972.

17.George Antoniu, “Vinovăția penală”, Editura Academiei Române, București, 1972.

18.I. Anghel, Francisc Deak, M. Popa, ”Răspunderea civilă“, Editura Științifică, București, 1970.

19.Vasiliu Papadopol, Mihai Popovici, ”Repertoriu de practică judiciară în materia penală pe anii 1976-1980”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

20.V. Dobrinoiu , N. Conea, “Cauze penale comentate“, Serviciul Editorial și Cinematografic, I.G.M.,1988.

21.O. Loghin, A. Filipaș, ”Dreptul penal, partea specială”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1992.

22.George Antoniu, Ștefan Doneș, Marin Popa “Codul penal pe înțelesul tuturor”, Editura societății Templus, București, 1996.

23.C .Mitrache, “Drept penal român, partea generală”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1997.

24.M. Basarab, “Drept penal, partea generală“, Editura Lumina Lex vol. I,II, București, 1997.

25.G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, “Dicționar juridic penal“ Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1997.

26.Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magroman, Ștefan Crișu, “Repertoriu de jurisprudență și doctrină română“, vol II (1989 –1994), Editura Argesis, 1995.

27.I. Vasiu, “Drept penal, partea specială“ vol. II, Editura Albastră București, 1997.

28.G. Antoniu, C. Bulai, “Practica judiciară penală, partea specială”, vol.III, Editura Academiei, București, 1992.

29.Gheorghiu Brădet, “Drept penal, partea generală“, Editura Europa Nova, București, 1993.

30.I. Dobrinescu, “Despre condițiile atacului și apărării în materie de legitimă apărare” , în Justiția Nouă, nr. 4 / 1957.

31.V. Ionescu, “Depășirea limitelor legitimei apărări”, în Revista Română Dreptul nr.11 / 1969, p.63 și următoarele.

32.D.Pavel “Legitima apărare și starea de necesitate” în Justiția Nouă, nr. 8 /1965, p. 57.

33.I. Tanoviceanu, “Tratat de drept și procedură penală”, vol.I, ediția a-II-a, 1994.

34.Ștefan Pașcu, Vl. Hanga ”Crestomanție pentru studiul istoriei statului și dreptului”, vol. II, Editura Științifică, București, 1958.

35.Hugo Grotius, “Cuvântarea împotriva lui Aristocrates”, în “Despre dreptul războiului și al păcii”, Editura Științifică, București, 1968.

36.G.Antoniu,”Sistemul cauzelor care înlătură vinovăția“, în Revista de Drept Penal nr. 2/ 1994.

37.Sergiu Bogdan, Legitimă apărare. Caracterul atacului”, în Revista de Drept Penal. Anul IX nr.2 aprilie – iunie București, 2002.

38.Ilie Pascu, “Legitima apărare în noua  reglementare“, în Revista de Drept Penal. Anul X nr.1 ianuarie – martie București, 2003.

39.Corina A. Dumitrescu, “Despre definirea legitimei apărări în anteproiectul noului Cod Penal”, în Revista de Drept Penal. Anul X nr.1 ianuarie-martie, 2003.

40.Oana Schmidt-Hăineală, “Legitima apărare în noua reglementare. Prezumție absolută sau relativă”, în Dreptul nr.2/2003.

41.Corina Naghi, Traian Dima, “Instituția legitimei apărări, după modificarea suferită prin legea nr.169/2002”, în Dreptul nr.772003.

42.Costel Niculeanu, “Despre conținutul juridic al legitimei apărări, reglementată de art. 44 alin.2^1 din Codul penal”, în Dreptul nr.8/2003.

43.Florin Dorian Dăscălescu, “Legitima apărare în contextul evoluției legislative preconizate în cadrul proiectului noului Cod penal”, în Dreptul nr.1/2004.

44.Ovidiu Predescu, “Din nou despre legitima apărare”, în Dreptul nr.2/2004.

45.Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1015 din 27 februarie 2001, în Dreptul nr.5/2002.

46.Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 3594 din 27 iunie 2001, în Dreptul nr. 2/2003.

47.Dreptul nr. 4/2002.

48.Tribunalul Suprem, Col. pen., decizia nr. 123/ 1959, în C.D., 1959.

49.Tribunalul Suprem, Col. pen., decizia nr. 310/ 1961, în C.D., 1961.

50.Tribunalul Suprem, Col. pen., decizia nr. 394/ 1961, în C.D., 1961.

51.Tribunalul Suprem, Col. pen., decizia nr. 925/ 1965, în C.D., 1965.

52.Tribunalul Suprem, Col. pen., decizia nr. 325/1966, în J.N., nr.7/1966.

53.Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1993.