Infractiuni Sexuale

=== l ===

Capitolul I

Noțiuni teoretice preliminarii

1.1. Reglementarea social-juridică a infracțiunilor privind viața sexuală.

Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse și cele care privesc libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî singură cu privire la viața sa sexuală, fără temerea că alte persoane (fizice sau juridice) să o împiedice în exercitarea nestingherită a acestora.

Prin dispozițiile constituționale și ale altor acte normative (inclusiv ale Codului penal), sunt reglementate și garantate drepturile persoanei referitoare la viața sa sexuală.

Prin lege se asigură persoanei fizice libertatea sexuală și totodată se impune un comportament social normal, fără excese și abuzuri ori încălcarea drepturilor specifice ale altora. Libertatea sexuală are drept corolar inviolabilitatea persoanei, în sensul că aceasta (indiferent de vârstă, sex, sănătate etc.) nu poate fi constrânsă sub nici o formă la raporturi ori alte acte de natură sexuală ori aberante.

Numai o viață sexuală normală poate asigura desfășurarea și dezvoltarea unor relații sociale generale ale societății, cât și satisfacerea instinctului sexual.

Ca și în alte domenii sociale, încălcarea normelor care privesc viața sexuală prezintă pericol social, deoarece faptele prin care se aduce atingere libertății sau moralității în acest domeniu sunt contrare intereselor întregii societăți. Tocmai de aceea, în Capitolul III din Titlul II al părții speciale din Codul penal sunt prevăzute șapte infracțiuni privitoare la viața sexuală. Astfel, în art. 197 este prevăzută infracțiunea de viol, în art. 198 – actul sexual cu un minor, în art. 199 – seducția, în art. 201 – perversiunea sexuală, în art. 202 – corupția sexuală, în art. 203 – incestul și în art. 2031 – hărțuirea sexuală.

În legătură cu acest grup de infracțiuni, se impune a fi făcută precizarea că, după anul 1990, au intervenit numeroase modificări și completări atât în ce privește conținutul lor legal, cât și cu privire la sancționarea acestora. De altfel, în doctrina penală și în jurisprudența din țara noastră s-au realizat numeroase comentarii cu privire la aceste infracțiuni. În continuare vom dezvolta fiecare infracțiune, conform reglementărilor penale în vigoare.

1.2. Cadrul juridic și medico-legal al infracțiunilor privind viața sexuală.

1.2.1. Violul (Art. 197 C. pen.)

A. Conținutul legal. Infracțiunea constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. În acest caz, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, dacă:

fapta a fost săvârșită de doua sau mai multe persoane împreună;

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

victima este membru al familiei;

s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

B. Structura infracțiunii varianta tip

Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracțiunii de viol este complex; obiectul juridic principal îl reprezintă relațiile sociale care ocrotesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, iar obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea psihică sau fizică, sănătatea și integritatea corporală a persoanei ce pot fi deopotrivă lezate prin săvârșirea acesteia.

Obiectul material este corpul persoanei în viață supus unei agresiuni sexuale.

Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nemijlocit, autor al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, indiferent de sexul acesteia pentru că violul în noua formulare constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex. Subiect activ poate fi și minorul care răspunde penal. Dacă fapta se săvârșește asupra unui membru de familie, se va reține varianta agravată a infracțiunii de viol.

Subiectul pasiv al infracțiunii de viol nu mai este circumstanțiat, poate fi orice persoană, de orice sex, indiferent de vârstă, statutul civil sau moralitatea acesteia. Dacă subiectul pasiv este un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau un membru de familie, violul va fi încadrat la variantele agravate corespunzătoare.

C. Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material constă în întreținerea unui act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex. Se includ în sfera noțiunii de „act sexual de orice natură" următoarele manifestări ale activității umane prin care se satisface apetitul sexual: raportul sexual între persoane de sex diferit prin care se înțelege contopirea, conjuncția sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează (pătrunde) în organul sexual al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea condițiilor care pot realiza procreația. Nu este vorba de simpla atingere a organelor genitale, ci este necesar să aibă loc actul fiziologic de îmbinare a celor două sexe.

În al doilea rând, relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale (de inversiune sexuală) care constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, bărbați sau femei și presupun satisfacerea apetitului sexual pe cale nefirească, ca substitutive, înlocuitoare ale raportului sexual normal, firesc. Asemenea relații pot avea loc între persoane de sex bărbătesc sau între femei, denumite homosexualitate.

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de viol, actul sexual în sensul explicat mai sus, trebuie efectuat prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual, poate fi psihică sau fizică și constă în folosirea forței fizice brutale, ori a presiunii morale, pentru a înfrânge opunerea oricărei persoane la aceasta, ori eventuala rezistență a acesteia. Constrângerea trebuie să fie efectivă și aptă de a paraliza, total sau parțial, de a înlătura sau reduce rezistența sau împotrivirea victimei.

Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința se înțelege profitarea de acele situații, stări totale sau parțiale, permanente sau trecătoare în care se află victima, lipsind-o de capacitatea de a se apăra sau exprima voința. Această stare poate fi creată uneori de făptuitor sau un complice al acestuia, de exemplu prin intoxicație alcoolică ori narcotizare, cel mai adesea aceasta poate fi datorată altor cauze ca, de exemplu, oboseală, boală, leșin, intoxicații alcoolice, narcotizare ori alienație mintală, surdo-mutismul etc.

Legea cere ca făptuitorul să profite de starea victimei aflată în imposibilitatea de a se apăra, sau de a-și exprima voința, ceea ce presupune necesarmente să-și dea seama de situațiile speciale în care se găsește aceasta, să se folosească de ele pentru întreținerea actului sexual.

Urmarea imediată. Actul sexual săvârșit în condițiile cerute de norma de incriminare are ca urmare imediată vătămarea relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a unei persoane. În afara acestei urmări imediate fapta poate genera și alte consecințe ca de exemplu: o vătămare a integrității corporale sau sănătății, o ilegitimă graviditate, o contaminare venerică etc.

Legătura de cauzalitate. Existența unei legături de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată este prezumată (rezultă din însăși materialitatea faptei).

Latura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția directă. Aceasta presupune cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că actul sexual a avut loc împotriva voinței persoanei cu care a fost săvârșit. Intenția rezultă ex re atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală, cât și atunci când a profitat de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, în care se găsea victima. Mobilul și scopul nu au importanță pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de viol.

Variantele agravate. Prima variantă agravată se realizează atunci când:

fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

Pericolul social sporit al violului în această împrejurare este dat de pluralitatea făptuitorilor care cooperează concomitent la săvârșirea infracțiunii, producând o intimidare a victimei și o reducere a posibilității acesteia de a se apăra. Nu este necesar ca toți făptuitorii să aibă acte sexuale cu victima; este suficient ca actul sexual să fie realizat numai de unul dintre ei, celălalt sau ceilalți făptuitori desfășurând activități simultane în calitate de complici concomitenți. Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună este circumstanță reală, ceea ce înseamnă că ea se răsfrânge asupra instigatorilor și complicilor anteriori, dacă aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

Pericolul social sporit al violului astfel săvârșit este determinat de încălcarea obligațiilor asumate de făptuitor și a încrederii publice în corectitudinea celor care îndeplinesc asemenea funcții cât și de posibilitatea mai mare de săvârșire a faptei. Existența acestui element circumstanțial agravant al violului presupune preexistenta unor raporturi speciale (de serviciu, contractuale etc), în cadrul cărora făptuitorul avea, față de victimă, obligația de a o îngriji (personal de îngrijire din instituții de asistență sau angajați particulari în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adoptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc), păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau educatoare), trata (medici, personal sanitar ajutător etc.).

victima este un membru de familie.

S-a considerat că actele sexuale, de orice natură, cu o altă persoană cu care făptuitorul face parte din aceeași familie, săvârșite prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, contravin grav moralității pe care se întemeiază familia, relațiile dintre membrii acesteia, întreaga societate umană.

Prin „membru de familie" se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește sau gospodărește împreună cu făptuitorul. Este considerat, în primul rând, membru de familie, soțul fără nici o altă condiționare. Sunt soți persoanele care au dobândit această calitate prin căsătorie, de la data încheierii acesteia până la desființarea ori desfacerea ei prin anulare sau divorț pronunțate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau prin deces. Calitatea de rudă apropiată nu determină prin ea însăși – ca în cazul celei de soț – existența infracțiunii de viol în varianta agravată pe care o examinăm, ci numai sub realizarea dublei condiții și anume dacă aceasta locuiește sau gospodărește împreună cu făptuitorul.

„A locui împreună” înseamnă a folosi aceeași locuință parțial sau integral, permanent sau o perioadă de timp semnificativă și suficientă ca să impună stabilitate, crearea unor anume raporturi, altele decât cele derivate de legăturile de rudenie, între persoanele care, având această calitate, se află într-o asemenea situație. „A gospodări” înseamnă a face, a organiza, a conduce, în comun treburile unei familii, traiul în comun al membrilor acesteia.

s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Violul săvârșit într-o asemenea împrejurare este mai periculos datorită gravității urmării secundare; pe lângă urmarea specifică violului în varianta sa tip în situația pe care o analizăm, se produce și un alt rezultat care constă într-o vătămare corporală gravă, adică acele consecințe prevăzute în art. 182 alin. 1 și 2 C. pen. Pentru realizarea conținutului infracțiunii de viol în această circumstanță de agravare trebuie să se stabilească existența unei legături de cauzalitate între fapta de viol (așa cum este descrisă la varianta tip) și vătămarea corporală gravă produsă victimei. Dacă această legătură de cauzalitate lipsește nu se poate vorbi de săvârșirea violului care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă. Existența agravantei este condiționată, în al doilea rând, de stabilirea intenției depășite a făptuitorului. Această condiție este îndeplinită dacă făptuitorul săvârșind violul, a prevăzut vătămarea corporală a victimei, dar a crezut fără temei că această urmare nu se va produce, sau nu a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, ca rezultat al activității sale, deși putea și trebuia să o prevadă.

A doua variantă agravată vizează vârsta victimei, în sensul că aceasta să nu fi împlinit vârsta de 15 ani la data săvârșirii faptei. Pericolul social sporit decurge, în acest caz, atât din consecințele grave pe care violul le poate avea asupra dezvoltării fizice și morale a minorului, cât și din periculozitatea făptuitorului care comite fapta fără să țină seama de vârsta victimei căreia îi poate produce și traume psihice care nu mai pot fi, uneori, înlăturate.

Pentru existența acestei agravante, este necesar ca făptuitorul să-și dea seama că victima ar putea fi în vârstă mai mică de 15 ani. Eroarea cu privire la vârsta victimei duce la înlăturarea agravantei. Violul asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

A treia variantă agravată se referă tot la producerea, în afara urmării specifice violului, a unui alt rezultat care, de data aceasta, constă în moartea sau sinuciderea victimei. Ca și în situația violului care a cauzat victimei o vătămare corporală gravă, este necesar să se stabilească, pe de o parte, raportul de cauzalitate dintre fapta de viol și rezultatul mai grav produs (moartea sau sinuciderea victimei), iar pe de altă parte, praeterintenția făptuitorului.

D. Formele infracțiunii.

Actele pregătitoare au relevanță penală numai dacă sunt executate de o altă persoană decât autorul și au ajutat pe autor la săvârșirea violului. Ele devin acte de complicitate, fiind suficient ca autorul să înceapă executarea violului. Tentativa la infracțiunea de viol este posibilă la varianta tip, la prima variantă agravată și la a doua variantă agravată când victima nu a împlinit vârsta de 15 ani. Nu este posibilă în ipoteza în care prin viol s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă, ori a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei întrucât, așa cum s-a mai arătat, în aceste situații forma de vinovăție este praeterintenția. Tentativa la viol este incriminată dar datorită specificului infracțiunii, nu poate să apară decât în modalitatea întreruptă. De aceea nu se poate concepe împiedicarea voluntară a rezultatului, ci numai desistarea făptuitorului, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de C. pen. care va avea drept consecințe impunitatea făptuitorului.

Consumarea infracțiunii de viol are loc în momentul în care este încălcată libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei care constituie victima infracțiunii, prin realizarea actului sexual de orice natură, cu ajutorul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Infracțiunea de viol în variantele agravate se consumă odată cu îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de norma de incriminare pentru varianta tip la care trebuie să se adauge elementele circumstanțiale așa cum sunt prevăzute în textele de incriminare.

Întrucât infracțiunea de viol, în unele cazuri, poate avea caracterul unei infracțiuni progresive, este posibil ca după momentul consumării violului, anumite consecințe ale faptei să se amplifice, cum ar fi, de exemplu, o vătămare corporală care se agravează treptat, ducând la o vătămare corporală gravă sau chiar la moartea victimei. La această faptă putem să distingem și un moment al epuizării, care va coincide cu producerea definitivă a acestor rezultate. De multe ori, se săvârșește în mod continuat; și aici vom distinge un moment al epuizării care corespunde comiterii ultimei acțiuni din componenta infracțiunii continuate.

E. Sancțiuni.

Varianta tip a infracțiunii de viol constând în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. În acest caz, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, dacă:

fapta a fost săvârșită de doua sau mai multe persoane împreună;

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

victima este membru al familiei;

s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

1.2.2. Actul sexual cu un minor (art. 198 C. pen.)

A. Noțiune și cadrul legal.

Această infracțiune este reglementată de art. 198 C. pen., conform căruia:

„Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15 – 18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia.

Dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute în alin. 1-3 au fost săvârșite în scopul producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Când fapta prevăzută în alin. 1 a fost săvârșită în împrejurările prevăzute în art. 197 alin. 2 lit. b C. pen. ori dacă faptele prevăzute în alin. 1 și 4 au avut urmările prevăzute în art. 197 alin. 2 lit. c pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta a avut ca urm,are moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi”.

Așadar, reținem că infracțiunea în cauză constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Constituie infracțiune și actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Fapta este mai gravă când s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, precum și atunci când fapta a avut ca urmare moartea victimei.

B. Obiectul și subiecții infracțiunii.

Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare apărarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei în perioada minorității. Obiectul juridic special poate fi constituit și din alte relații sociale (cum sunt cele referitoare la viața persoanei, la integritatea fizică sau psihică etc.). Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei (de sex feminin sau masculin) care se află în perioada minorității.

Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană. În situația agravantei, subiectul activ este persoana care calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator. Subiectul pasiv poate fi orice persoană de sex feminin sau masculin care nu a împlinit vârsta de 15 ani (subiect activ circumstanțiat).

C. Latura obiectivă.

Elementul material constă într-o acțiune manifestată într-un act sexual de orice natură, fie cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, fie cu un minor între 15-18 ani, făptuitorul având în această situație una din calitățile prevăzute de lege, calitatea de care s-a folosit pentru realizarea infracțiunii. Dacă făptuitorul nu s-a folosit de calitatea pe care o avea, fapta nu constituie infracțiune și au atrage răspunderea penală.

Urmarea imediată constă în încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanelor minore și, de cele mai multe ori, apariția și a altor urmări, ca de exemplu vătămări ale integrității corporale sau a sănătății victimei.

Raportul de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

D. Latura subiectivă.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

E. Forme. Modalități. Sancțiuni.

Actele de pregătire, deși posibile, nu se pedepsesc. Tentativa se pedepsește.

Art. 198 (alin. 3-6) prevede cinci modalități de agravare a infracțiunii:

a. Prima variantă agravată (art. 198 alin. 3 C. pen.) are ca particularitate faptul că actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect. Făptuitorul este mai periculos pentru că obține consimțământul minorului de a avea un act sexual cu el în urma coruperii acestuia.

b. A doua variantă agravată (art. 198 alin. 4, teza I). Elementul circumstanțial al acestei variante agravate îl reprezintă scopul în care făptuitorul săvârșește actul sexual cu un minor și anume acela al producerii de materiale pornografice.

c. A treia variantă agravată (art. 198 alin. 4, teza II). Are legătură cu varianta precedentă în sensul că actul sexual cu un minor se săvârșește în scopul producerii de materiale pornografice dar pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea. Prin urmare, constrângerea (fizică sau psihică) dă faptei un caracter mai grav.

d. A patra variantă agravată (art. 198 alin. 5). Elementul de agravare al acestei variante îl constituie, pe de o parte, raporturile dintre făptuitor și victimă în cazul în care acesta are vârsta de 15 ani, în sensul că făptuitorul este tutore, învățător, educator, profesor, medic, îngrijitor, paznic asupra persoanelor pe care le are în îngrijire, supraveghere, ocrotire, pază ori tratament, iar pe de altă parte, urmarea secundară care se produce prin săvârșirea infracțiunii și care constă într-o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății. În această din urmă situație, forma de vinovăție, în raport cu urmarea secundară, trebuie să fie praeterintenția.

e. A cincea variantă agravată (art. 198 alin. 6). Pericolul social deosebit al infracțiunii de act sexual cu un minor este în această variantă dat de urmarea cea mai gravă pe care o poate produce infracțiunea examinată și anume moartea sau sinuciderea victimei ca rezultat praeterintențional, fiindcă uciderea cu intenție ar constitui omor calificat în concurs cu actul sexual cu un minor.

Sancțiuni. Pentru varianta tip și cea asimilată legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi (art. 198 alin. 1 și 2).

În cazul primei variante agravate pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi (art. 198 alin. 3). La a doua variantă agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi iar la a treia și a patra variantă agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

La ultima variantă agravată pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

1.2.3. Seducția (art. 199 C. pen.)

A. Noțiune.

Sub denumirea de "Seducție", legiuitorul a incriminat, în dispozițiile art. 199 Cod penal fapta aceluia care „prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mica de 18 ani de a avea cu el raport sexual”.

B. Obiectul și subiecții infracțiunii.

Obiectul juridic special. Infracțiunea de seducție are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Deși raportul sexual are loc cu consimțământul persoanei de sex feminin, acest consimțământ nu este considerat de lege valabil, pentru că a fost obținut prin inducerea ei în eroare cu ajutorul promisiunilor de căsătorie. Obținut în acest fel, consimțământul dat echivalează cu lipsa acestuia, în cazul violului sau cu consimțământul obținut în mod abuziv, în cazul raportului sexual cu o minoră. Dar, spre deosebire de aceste două infracțiuni, în cazul seducției, libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin nu sunt încălcate prin exercitarea unor acte de constrângere și nici profitându-se de vârsta fragedă a victimei ori prin folosirea de către făptuitor a calității sale speciale, ci prin inducerea în eroare a victimei cu ajutorul unor promisiuni mincinoase de căsătorie.

Obiectul material. Infracțiunea de seducție are ca obiect material corpul persoanei de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, deoarece asupra acesteia se exercită nemijlocit acțiunea incriminată.

Subiecții infracțiunii. Subiectul activ al infracțiunii de seducție nu poate fi decât un bărbat, deoarece numai un bărbat poate face promisiuni de căsătorie unei persoane de sex feminin și poate realiza raportul sexual cu ea.

Ca și în cazul tuturor infracțiunilor care presupun un raport sexual, bărbatul trebuie să aibă aptitudinea fiziologică de a realiza acest raport. Dacă această condiție este îndeplinită, nu interesează vârsta pe care o are bărbatul și nici împrejurarea dacă este sau nu căsătorit.

Textul art. 199 Cod penal nu cere subiectului nici o altă calitate în afară de cea de bărbat, astfel ca și minorul poate realiza conținutul infracțiunii, efectuând raportul sexual ca urmare a inducerii în eroare a victimei cu ajutorul unor promisiuni de căsătorie. Deși, în principiu, minorul poate fi subiect al infracțiunii de seducție, totuși este necesar să se stabilească, în fiecare caz, dacă promisiunile făcute au avut sau nu un rol determinant în ceea ce privește obținerea consimțământului persoanei de sex feminin, deoarece se poate întâmpla ca aceste promisiuni să nu fi fost luate în serios, datorită vârstei celui care le-a făcut, caz în care, ele neavând un rol determinant, fapta nu va constitui infracțiunea de seducție.

În privința bărbatului căsătorit care are raport sexual cu o minoră, prin promisiuni de căsătorie săvârșește atât infracțiunea de seducție cât și infracțiunea de adulter (art. 304 Cod penal).

Infracțiunea de seducție este însă înlăturată dacă minora a știut că făptuitorul este căsătorit, deoarece, într-un asemenea caz, promisiunile de căsătorie ce i s-au făcut nu au putut fi luate în serios și deci un rol determinant în obținerea consimțământului ei la raportul sexual.

Seducția este o infracțiune cu autor unic. Participația penală este însă posibilă în forma instigării sau a complicității. Întrucât calitatea de bărbat este cerută de lege numai autorului, instigator sau complice poate fi orice persoană, prin urmare și o persoana de sex feminin.

C. Latura obiectivă.

Infracțiunea se realizează – sub aspectul laturii obiective – prin raportul sexual, determinat prin promisiuni de căsătorie, cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Raportul sexual trebuie să aibă loc cu o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani. Dacă persoana de sex feminin împlinise, în momentul realizării raportului sexual, vârsta de 18 ani, fapta nu constituie infracțiune.

Textul art. 199 Cod penal, referindu-se la vârsta victimei, stabilește numai limita superioară a acesteia, nu și limita inferioară. Din interpretarea textului cu ajutorul art. 198 Cod penal rezultă că limita inferioară a vârstei victimei, în cazul seducției, este de 14 ani, deoarece, daca victima este mai mica de 14 ani, fapta constituie infracțiunea de raport sexual cu o minoră. În cazul în care victima este mai mica de 14 ani, se reține numai infracțiunea de raport sexual cu o minoră, nu și infracțiunea de seducție, chiar dacă făptuitorul a făcut promisiuni de căsătorie victimei, deoarece art. 198 Cod penal incriminează raportul sexual cu o persoană de sex feminin mai mică de 14 ani, indiferent de mijloacele folosite de făptuitor, ceea ce înseamnă că aceste mijloace pot fi și promisiunile de căsătorie.

Dacă minora este căsătorită, fapta nu va putea constitui infracțiunea de seducție deoarece, promisiunile de căsătorie nefiind realizabile, nu este de conceput că ele au determinat-o să accepte raportul sexual.

Persoana de sex feminin trebuie să fie determinată la raport sexual. Aceasta presupune posibilitatea victimei de a lua hotărârea de a avea sau nu raport sexual cu făptuitorul. Dacă această posibilitate a lipsit victimei, înseamnă că raportul sexual s-a realizat prin constrângere, fapta nemaiconstituind infracțiunea de seducție, ci infracțiunea de viol.

Determinarea victimei la raport sexual trebuie să se facă prin promisiuni de căsătorie. Dacă victima a fost determinată la raport sexual prin alte mijloace (de exemplu, oferirea unei sume de bani) sau prin promisiuni, dar nu de căsătorie (de exemplu, că o va ajuta în soluționarea unei probleme personale), fapta nu cade sub incidența dispozițiilor art. 199 Cod penal.

Pentru a avea rol determinant în obținerea consimțământului victimei, promisiunile de căsătorie, deși nesincere, trebuie făcute totuși aparent cu toată seriozitatea, în așa fel încât victima să aibă credința că făptuitorul intenționează să se căsătorească cu ea. Nu pot fi luate în considerare, sub acest aspect, promisiunile făcute în glumă sau de circumstanță, unele aluzii vagi, susceptibile de interpretări diferite.

Rolul determinant al promisiunilor de căsătorie se stabilește în fiecare caz ținându-se seama de victimă și de persoana făptuitorului, de mediul social al acestora, de gradul lor de instruire, de împrejurările în care au fost făcute promisiunile, de modul în care ele au fost exteriorizate etc.

Pentru existența infracțiunii de seducție prezintă interes ca făptuitorul să nu-și realizeze promisiunea făcută, adică să nu aibă loc căsătoria. De regulă, neîncheierea căsătoriei, după ce raportul sexual a avut loc prin promisiuni de căsătorie, constituie confirmarea caracterului mincinos al promisiunilor făcute în acest sens, în practica judiciară s-a reținut ca seducție fapta inculpatului care, după ce a determinat victima la raport sexual prin promisiuni de căsătorie, a început să o evite, declarându-i ca nu se căsătorește cu ea. Însa, se poate întâmpla ca promisiunile de căsătorie să fi fost făcute cu bună-credință, căsătoria neîncheindu-se datorită unor împrejurări care nu sunt imputabile făptuitorului. În asemenea cazuri, raportul sexual nefiind realizat prin inducerea în eroare a persoanei de sex feminin cu ajutorul unor promisiuni mincinoase de căsătorie, fapta nu constituie infracțiunea de seducție. Astfel, în practica judiciară s-a decis – de exemplu – ca atunci când căsătoria nu a avut loc din cauza opunerii părinților minorei, inculpatul nu este vinovat de seducție. În același sens, s-a decis că nu există infracțiunea de seducție, lipsind latura subiectivă a infracțiunii, în cazul în care inculpatul a făcut promisiunile de căsătorie în urma cărora minora a avut raport sexual cu el fiind de bună credință, dar ulterior, a descoperit că victima suferă de o maladie pe care i-a ascuns-o și care justifică retragerea promisiunii inițiale de a se casatori cu ea.

În acest sens, s-a mai decis că elementele infracțiunii de seducție nu sunt realizate, dacă căsătoria nu a avut loc datorită refuzului victimei de a se casatori cu făptuitorul.

D. Latura subiectivă.

Infracțiunea de seducție se săvârșește cu intenție. Aceasta presupune știința făptuitorului ca realizează raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, prin promisiuni de căsătorie. Este neapărat necesar ca făptuitorul să fi fost de rea-credință, adică, deși conștient că nu se va casatori cu victima, să-i fi făcut totuși promisiunile de căsătorie, pentru a o determina să accepte raportul sexual cu el.

Reaua credință a făptuitorului trebuie stabilită în raport cu momentul săvârșirii faptei și nu în raport cu comportarea făptuitorului după acest moment. Astfel, nu se va putea reține infracțiunea de seducție dacă, după un anumit interval de timp de la realizarea raportului sexual prin promisiuni de căsătorie făptuitorul justifică temeinic nerealizarea hotărârii sale inițiale de a se căsători cu victima.

Intenția în cazul seducției, presupune și cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 18 ani. Necunoașterea acestei împrejurări îi înlătură răspunderea penală.

E. Consumarea.

Legea nu prevede sancționarea tentativei la infracțiunea de seducție. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează raportul sexual la care victima a fost determinată prin promisiunile de căsătorie făcute de făptuitor. În acest moment se produce și încălcarea libertății inviolabilității ei sexuale, care constituie urmarea periculoasă a faptei. Dacă raporturile sexuale între făptuitor și victimă au continuat în timp pe baza aceluiași motiv al promisiunilor de căsătorie ne găsim în prezența infracțiunii de seducție în forma continuată. În acest caz nu este necesar ca promisiunile de căsătorie să fie reiterate cu ocazia fiecărui raport sexual la care victima a consimțit. Atunci când se săvârșește în forma continuată, infracțiunea de seducție se epuizează în momentul în care se realizează ultimul raport sexual.

F. Sancțiunea.

Infracțiunea de seducție se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Potrivit alin. 2 din art. 199 Cod penal, împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Împăcarea părților nu presupune neapărat căsătoria făptuitorului cu victima, dar nici nu o exclude. Pentru înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului se cere numai ca împăcarea părților să fi avut loc și că această împăcare să fi fost făcută în condițiile stabilite de lege. În consecință, nu este suficientă declarația unilaterală și extrajudecatorească a părții vătămate că se împacă cu inculpatul; o asemenea declarație produce efecte numai dacă se dă în fața instanței cu acordul ambelor părți. În cazul infracțiunii de seducție, legiuitorul nu a prevăzut ca o cauză de nepedepsire căsătoria autorului cu victima deoarece, în cazul acestei infracțiuni, împrejurarea face să dispară una din condițiile de incriminare – existența unor promisiuni mincinoase de căsătorie. Aceasta înseamnă că, în cazul seducției, căsătoria dintre autor și victima nu operează ca o cauză de nepedepsire a făptuitorului, ca în cazul violului al raportului sexual cu o minoră, ci ca o împrejurare care face ca fapta să nu constituie infracțiune.

1.2.4. Perversiunea sexuală (art. 201 C. pen.)

A. Noțiune.

Infracțiunea de perversiune sexuală este incriminată de legiuitor în art. 201 alin. 1 Cod penal și consta în „actele de perversiune sexuală săvârșite în public sau dacă au produs scandal public”.

B. Obiectul și subiecții infracțiunii.

Obiectul juridic special. Infracțiunea de perversiune sexuală are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la viața sexuală a persoanei, care implică realizarea actelor sexuale în mod firesc, cu respectarea normelor de decență și a moralității publice. În afara acestor relații sociale, care constituie obiectul juridic principal al infracțiunii, prin săvârșirea faptei în anumite împrejurări pot fi încălcate și alte relații sociale care să constituie, în felul acesta, obiectul său juridic secundar. Astfel, dacă fapta a fost săvârșită asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin constrângere, infracțiunea are ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, iar dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății, infracțiunea are ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, infracțiunea are ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață.

Obiectul material. Obiectul material al acestei infracțiuni constă în corpul persoanei asupra căreia se exercită actele de perversiune sexuală. Poate fi vorba de un bărbat sau de o femeie.

Subiecții infracțiunii. Infracțiunea de perversiune sexuală poate fi săvârșită de orice persoană (bărbat sau femeie). Nu interesează dacă făptuitorul are sau nu aptitudinea fiziologică de a realiza un act sexual firesc pentru că actele de perversiune sexuală, ca și relațiile sexuale între persoane de același sex, presupun satisfacerea instinctului sexual într-un mod nefiresc, contrar naturii. Dacă la săvârșirea faptei cooperează două persoane, infracțiunea este bilaterală. În această situație, nu interesează care persoană are rol activ și care are rol pasiv. Este însă necesar ca ele să fie de sex opus, întrucât altfel fapta constituie infracțiunea de relații sexuale între persoane de același sex. Răspunderea penală revine ambelor persoane, în afara de cazurile prevăzute în art. 201 alin. 2 Cod penal, când persoana cu rol pasiv fiind victimă, răspunderea penală revine numai persoanei cu rol activ.

Infracțiunea poate fi săvârșită cu participație în forma instigării sau a complicității.

C. Latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii.

Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii se realizează prin săvârșirea unor acte de perversiune sexuală, adică a unor acte sexuale nefirești altele decât cele care constituie relațiile sexuale între persoane de același sex.

Actele de perversiune sexuală presupun o manifestare exterioară, materială, sub forma unei acțiuni și nu simple gesturi sau cuvinte.

Actele de perversiune sexuală, pot fi exercitate asupra propriului corp sau asupra corpului altei persoane și ele se pot prezenta în forme diferite (sadism, vampirism, fetisism, exhibitionism etc.).

Este necesar ca actele de perversiune sexuală să se săvârșească în public sau să producă scandal public. Fapta se săvârșește în public în accepțiunea prevăzută de art. 152 Cod penal.

Scandalul public trebuie să decurgă din faptă, din împrejurările în care a fost săvârșită sau din conduita făptuitorilor, și nu din împrejurări independente de voința acestora (descoperirea faptei, trimiterea în judecata etc.). Producerea scandalului public fiind o cerința esențială a legii pentru existența infracțiunii, dacă actele de perversiune sexuală nu au avut acest rezultat, fapta nu cade sub incidența art. 201 Cod penal.

Între actele sexuale nefirești săvârșite și scandalul public produs trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă scandalul public se produce nu în legătură cu practicarea de către făptuitori a actelor sexuale nefirești, ci în legătură cu o altă fapta reprobabilă a acestora, raportul de cauzalitate lipsește, iar fapta nu constituie infracțiune.

Latura subiectivă. Infracțiunea de perversiune sexuală se săvârșește cu intenție. Aceasta implică prevederea de către făptuitor a producerii scandalului public, ca rezultat al săvârșirii actelor de perversiune sexuală. Nu este necesar ca făptuitorul să urmărească anume producerea acestui rezultat, ceea ce înseamnă că intenția, în cazul acestei infracțiuni, poate fi indirectă.

D. Tentativa și consumarea.

Tentativa în cazul perversiunilor sexuale este pedepsita de lege. Infracțiunea de perversiune sexuală a fost întreruptă, datorită unor împrejurări independente de voința făptuitorului, și se produce în legătură cu acest început de executare un scandal public. Prin urmare, în cazul perversiunii sexuale, tentativa presupune producerea rezultatului care caracterizează infracțiunea în forma consumată, numai că, în cazul tentativei, scandalul public se produce în legătură cu încercarea.

Infracțiunea se consumă în momentul producerii scandalului public, ca rezultat al săvârșirii actelor de perversiune sexuală în formă consumată.

E. Sistemul sancționator. Forme agravate.

Infracțiunea de perversiune sexuală în forma simplă, se pedepsește, potrivit alin. 1 al art. 201, cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și actele de perversiune sexuală cu o persoana între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia.

Dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute în alin. 2, 3 și 31 au fost săvârșite în scopul producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă  pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a se apăra ori de a-si exprima voința sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta prevăzută în alin. 1 – 4 are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi. 

1.2.5. Corupția sexuală (art. 202 C. pen.)

A. Noțiune.

Codul penal incriminează, în dispozițiile art. 202, sub denumirea „Corupția sexuală”, actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor.

B. Obiectul și subiecții infracțiunii.

Obiectul juridic special. Infracțiunea de corupție sexuală are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la viața sexuală a persoanei care implică un climat normal de dezvoltare a minorului, prin ferirea acestuia de actele cu caracter obscen ce ar putea fi săvârșite asupra sau în prezența sa. Prin incriminarea faptei s-a urmărit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale înainte de vreme, să nu i se stânjenească, formarea sentimentelor de pudoare și decență care trebuie să caracterizeze viața sa sexuală viitoare.

Subiecții infracțiunii. Infracțiunea de corupție sexuală poate fi săvârșită de orice persoană. Nu interesează dacă fapta este săvârșită de un bărbat sau de o femeie. De asemenea, nu interesează vârsta făptuitorului, din moment ce acesta a atins limita de vârstă cerută de lege pentru a răspunde penal. Prin urmare, infracțiunea poate fi săvârșită și de un minor.

Infracțiunea poate fi săvârșită de o singură persoana sau cu participație în oricare dintre formele acesteia.

C. Latura obiectivă și latura subiectivă.

Infracțiunea de corupție sexuală se realizează, sub aspectul laturii obiective, prin săvârșirea unor acte cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezența unui minor. Prin urmare, pentru existența infracțiunii sub acest aspect, este necesar, în primul rând, să se săvârșească anumite acte, adică să aibă loc anumite manifestări exterioare (o acțiune). În al doilea rând, actele săvârșite trebuie să aibă caracter obscen. Legea nu arată ce se înțelege prin "caracter obscen", ceea ce înseamnă că expresia este folosită în sensul pe care îl are în vorbirea obișnuită. Astfel, în vorbirea obișnuită se consideră obscen tot ceea ce aduce atingere pudoarei, simțului moral al colectivității, tot ceea ce încalcă sentimentul comun de buna cuviință.

Pentru existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, este necesar ca actele cu caracter obscen să fie săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor. Actele cu caracter obscen sunt săvârșite asupra unui minor, atunci când făptuitorul se folosește de corpul minorului pentru comiterea lor, iar în prezența unui minor, atunci când minorul a fost de față sau într-un loc de unde le-a putut vedea sau auzi.

Latura subiectivă. Infracțiunea de corupție sexuală se săvârșește numai cu intenție. Aceasta implică, pe de o parte, cunoașterea de către făptuitor a caracterului obscen al actelor pe care le săvârșește, iar pe de altă parte, a împrejurării că aceste acte sunt comise asupra unui minor sau în prezența unui minor. În afară de această prevedere, intenția presupune urmărirea sau acceptarea de către făptuitor a consecințelor periculoase ale acțiunii sale, constând în încălcarea relațiilor sociale referitoare la viața sexuală a persoanei.

Eroarea făptuitorului în ceea ce privește săvârșirea faptei asupra sau în prezența unui minor, îi înlătura răspunderea penală pentru infracțiunea de corupție sexuală.

D. Tentativa și consumarea.

Tentativa, în cazul infracțiunii de corupție sexuală, este pedepsită de lege (art. 204 Cod penal). Această formă a infracțiunii constă în faptul că executarea începută a actelor cu caracter obscen a fost întreruptă, datorită unor împrejurări independent de voința făptuitorului.

Infracțiunea se consumă în momentul săvârșirii actelor cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezența unui minor.

Pentru consumarea infracțiunii, este suficient săvârșirea unui singur asemenea act. Dacă făptuitorul săvârșește în aceiași împrejurare mai multe acte cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezența unui minor, fapta nu-și pierde caracterul de infracțiune unică. În cazul în care, actele cu caracter obscen sunt săvârșite, la diferite intervale de timp, în executarea aceleiași rezoluții, infracțiunea dobândește un caracter continuat, epuizându-se în momentul săvârșirii ultimului act cu caracter obscen.

E. Sancțiuni.

Actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezenta unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Când actele prevăzute anterior se săvârșesc în cadrul familiei, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani.

Dacă faptele amintite au fost săvârșite în scopul producerii de materiale pornografice, maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.

Ademenirea unei persoane în vederea săvârșirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de același sex se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. 

1.2.6. Incestul (art. 203 C. pen.)

A. Noțiune.

Infracțiunea constă în raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Caracterul socialmente periculos al acestei fapte izvorăște nu din natura relațiilor sexuale care sunt normale, ci din aceea a raporturilor de rudenie dintre persoanele între care are loc actul sexual, raporturi care fac ca incestul să fie periculos din punct de vedere biologic și moral: biologic, pentru că raporturile sexuale între rude de sânge ar duce la degenerarea speciei umane; moral, pentru că admiterea lor ar constitui o subminare a bazelor morale pe care se întemeiază familia și însăși societatea modernă.

B. Structura infracțiunii

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții sexuale a persoanei, privită sub aspectul respectării cerințelor biologice și morale în practicarea raporturilor sexuale. Obiectul material al infracțiunii îl constituie corpul persoanei cu rol pasiv, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit acțiunea incriminată.

Subiectul activ. Incestul fiind o infracțiune bilaterală, săvârșirea acestuia presupune participarea în mod necesar a două persoane din care una cu rol activ, iar cealaltă cu rol pasiv; ambele persoane răspund penal dacă nu există pentru persoana pasivă, vreo cauză de excludere a răspunderii penale. Legiuitorul incriminând raportul sexual între rude, se înțelege că subiecții incestului trebuie să fie, pe de o parte de sex diferit, iar pe de altă parte, să fie rude în linie directă, de orice grad sau frate și soră. Incestul este, așadar, o infracțiune cu autori calificați.

Această infracțiune poate să fie săvârșită în participație sub forma instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie atunci când unul dintre participanți nu este penal răspunzător. Această situație este posibilă atunci când raportul sexual a avut loc cu o persoană mai mică de 15 ani (concurs între act sexual cu un minor și incest) sau prin săvârșirea violului asupra unei rude în linie directă sau frate ori soră (concurs între viol și incest) ori, în sfârșit, atunci când unul dintre făptuitori este o persoană iresponsabilă sau a fost indusă în eroare de fapt cu privire la calitatea de rudă în linie directă, de frate sau soră a partenerului său în raport sexual.

Subiect pasiv. De regulă, nu există subiect pasiv întrucât ambii parteneri răspund în principiu pentru infracțiune. În mod excepțional, subiect pasiv al infracțiunii ar putea fi acel partener care a fost victima celuilalt (de ex. a fost iresponsabil sau indus în eroare , constrâns etc.) . în acest caz, este posibil numai ca unui dintre parteneri să fie tras la răspundere penală.

C. Latura obiectivă și latura subiectivă

Elementul material îl constituie săvârșirea unui raport sexual adică a unei relații sexuale normale care trebuie să aibă loc între rude în linie directă sau între frați și surori. Prin rude în linie directă vom înțelege ascendenții și descendenții indiferent de gradele de rudenie care îi separă. Nu interesează dacă sunt rude de sânge sau prin înfiere. în ce privește frații și surorile, legea nu deosebește dacă sunt consanguini sau uterini.

Urmarea imediată constă în atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de lege care determină un pericol biologic și moral pentru dezvoltarea persoanei. Prin relațiile sexuale normale între rude în linie directă sau între frați și surori se creează pericolul unor procreații degenerate prin amestecul sângelui.

Legătura de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată, în cazul incestului, este prezumată, ea rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția. Aceasta presupune ca făptuitorul să știe că raportul sexual se săvârșește cu o rudă în linie directă sau între frate și soră și să existe voința de a realiza acest raport. Intenția înseamnă deci, un acord intervenit între făptuitori în cunoștință de cauză că se săvârșește un raport sexual incestuos. Mobilul și scopul nu au relevanță în realizarea conținutului infracțiunii de incest.

C. Formele infracțiunii.

Tentativa la infracțiunea de incest este posibilă și este incriminată. Consumarea infracțiunii de incest are loc odată cu realizarea raportului sexual.

În ipoteza în care făptuitorii repetă actul sexual în baza aceleiași rezoluții, la diferite intervale de timp, incestul prezintă forma continuată de săvârșire, epuizându-se când se realizează ultimul raport sexual.

D. Sancționarea infracțiunii.

Infracțiunea de incest se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

1.2.7. Hărțuirea sexuală.

A. Noțiune

În art. 2031C.pen. se prevede că această infracțiune constă în „hărțuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă".

B. Obiectul și subiecții infracțiunii

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei, ca formă a libertății individuale. Prin incriminarea acestei fapte în legea penală sunt ocrotite, deopotrivă, libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale în general, precum și aceleia de la locul de muncă în special.

În același timp, prin incriminarea faptei de hărțuire sexuală, sunt ocrotite și alte relații sociale precum cele referitoare la buna desfășurare a serviciului, cele care privesc demnitatea persoanei sau egalitatea de șanse între sexe.

Obiectul material. În principiu, această infracțiune se săvârșește prin acte imateriale, adică nu sunt exercitate asupra unei entități corporale.

Aceasta nu exclude însă existența obiectului material al infracțiunii în acele situații când din punct de vedere obiectiv, se folosește constrângerea fizică împotriva corpului persoanei.

Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, indiferent de sex. Important este ca această persoană să se afle într-un anumit loc de muncă și într-o funcție care să-i confere posibilitatea să săvârșească fapta prevăzută în art. 2031 C. pen. Așadar, subiectul activ trebuie să dispună de autoritate sau influența conferite de funcția îndeplinită la locul de muncă și să abuzeze de aceste calități pentru a obține satisfacții de natură sexuală din arta uneia sau mai multor persoane cu care lucrează direct sau cu care se întâlnește frecvent prin natura atribuțiilor profesionale. Nu are relevanță dacă subiectul activ a fost numit sau ales în funcția respectivă, dacă locul său de muncă și funcția au caracter temporar sau permanent, dacă este retribuit sau nu.

Subiectul activ poate fi orice funcționar public sau alt angajat al unei societăți în baza unui contract de muncă sau în baza unei convenții civile.

În doctrina penală s-a exprimat opinia potrivit căreia sfera subiecților activi care pot săvârși această infracțiune ar trebui să existe și la persoanele care își desfășoară activitatea în instituțiile bugetare ale statului (de exemplu, la polițiști, militari, jandarmi, magistrați, personal medical, personal didactic) ori private (de exemplu, în instituțiile de învățământ privat, asociațiile de avocatură etc). Considerăm că o asemenea opinie reflectă în mod corect voința legiuitorului exprimată în norma de incriminare care a vizat în toate cazurile o autoritate funcțională și nu una naturală sau de fapt a autorului acestei infracțiuni.

Pentru existența infracțiunii nu are relevanță dacă subiectul activ are sau nu aptitudinea de a întreține un raport sexual, pentru că în lege se prevede că activitatea de constrângere asupra victimei trebuie să se facă în sensul de a obține satisfacții sexuale și acestea au în vedere orice act sexual, de orice natură.

Prin natura sa, infracțiunea nu poate fi săvârșită în coautorat, ci numai sub forma instigării sau complicității.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană care se află în acele raporturi cu subiectul activ, arătate în mod explicit în textul art. 2031 C.pen. Legea nu limitează sfera subiecților pasivi ai infracțiunii prin vreo anumită calitate sau funcție în raport cu subiectul activ, pentru că legiuitorul a înțeles să apere libertatea sexuală a tuturor persoanelor, indiferent de locul de muncă al acestora, de funcția pe care o au etc. Nu au relevanță condițiile de studii, vârstă, vechime în muncă, sănătate, sex cerute pentru ocuparea unui loc de muncă și cu acel prilej, subiectul pasiv este supus unor constrângeri de către cel care are dreptul de decizie în acest sens.

C. Latura obiectivă și latura subiectivă

Elementul material al acestei infracțiuni se realizează printr-o activitate de hărțuire a victimei făcută în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală.

În limbajul comun, verbul a hărțui înseamnă a necăji, a supăra pe cineva, cicăleli sau sâcâieli etc.

De observat că în textul art. 2031 C. pen. legiuitorul nu folosește astfel de termeni. în sensul legii penale, hărțuirea sexuală se realizează în practică prin amenințare sau constrângerea victimei, iar aceste acte trebuie să fie repetate pentru că numai astfel vor căpăta caracterul de hărțuire. în legătură cu acțiunile de amenințare trebuie să ținem seama de dispozițiile cuprinse în art. 193 alin. 1 C. pen. în care se arată că infracțiunea de amenințare constă în orice acțiune prin care autorul aduce la cunoștința victimei, direct sau indirect, împrejurarea că urmează să i se producă un rău, insuflându-i astfel, temerea pericolului în care se află (de exemplu, amenințarea victimei că i se va desface contractul de muncă, ori că nu va fi avansată în funcție, ori că nu va mai pleca în delegații în străinătate, că nu se va mări salariul etc). În cazul amenințării, se cere ca aceasta să fie serioasă și de natură să alarmeze, iar amenințarea să privească pe victimă sau pe soțul sau o rudă apropiată a acesteia.

Se impune a fi făcută precizarea că prin amenințarea săvârșită în cazul prevăzut de art. 193 C. pen. se referă numai la faptele producătoare de pagube materiale, iar amenințarea care privește hărțuirea sexuală la prejudicii morale pentru victimă, pentru soțul ei sau pentru o rudă apropiată.

Cea de-a doua activitate alternativă care poate constitui elementul material la această infracțiune este constrângerea victimei de către făptuitor, pentru a obține din partea acesteia satisfacții de natură sexuală. Deși legiuitorul nu a făcut nici o precizare cu privire la modalitățile de constrângere a victimei, constrângerea poate fi fizică sau morală, iar acest punct de vedere este acceptat aproape în unanimitate în doctrina penală. Există în doctrină și un punct de vedere (de altfel izolat) potrivit căruia în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală este exclusă constrângerea fizică.

Folosirea forței fizice este, indiscutabil, unul dintre mijloacele de realizare ale constrângerii subiectului pasiv care se poate manifesta faptic, de exemplu, prin prinderea victimei de după umăr și strângerea la piept, sărutările forțate asupra obrajilor efectuate la locul de muncă și fără un motiv protocolar. Constrângerea fizică și cea morală (care se face de regulă prin aluzii directe la salariul sau funcția victimei, la alte avantaje pe care i le-ar oferi făptuitorul în schimbul relațiilor sexuale viitoare etc.) sunt însoțite de regulă și de gesturi obscene sau de un limbaj obscen, de bancuri cu tentă sexuală.

De regulă, făptuitorul creează cu știință și un scop bine definit, un mediu de lucru intimidant, ostil și umilitor pentru victima care trebuie să „cedeze” și să-i ofere satisfacții de ordin sexual.

În ipoteza în care comportamentul făptuitorului nu vizează obținerea satisfacțiilor de natură sexuală, nu va exista această infracțiune și el nu va răspunde penal. în literatura de specialitate s-a pus și problema dacă cel care săvârșește unele acte de hărțuire morală fiind provocat de comportamentul victimei, sigur că nu răspunde pentru asemenea acte pentru că din conținutul legal al infracțiunii rezultă că făptuitorul trebuie să abuzeze de autoritatea și funcția sa la locul de muncă pentru săvârșirea faptei. Tot astfel se pune problema și în cazul când, așa-zisa victimă, prin acțiuni de provocare a șefului, se folosește de comportamentul mai „lejer” al acestuia față de ea sau de alți subalterni și caută să se răzbune pe el în baza altor interese.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări umilitoare și ostile la locul de muncă, pentru victima actelor de constrângere și amenințare din partea făptuitorului. Prin toate aceste manifestări se restrânge libertatea victimei de a decide asupra relațiilor sale sexuale.

Existența infracțiunii nu este condiționată de realizarea scopului urmărit de făptuitor, pentru că legiuitorul folosește sintagma „în scopul obținerii unor satisfacții de natură sexuală".

Legătura de cauzalitate între activitatea de hărțuire și încălcarea libertății sexuale, trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Nu va exista infracțiunea dacă fapta este generată de o altă cauză sau dacă se dovedește că acele satisfacții sexuale au fost realizate cu acordul victimei.

Latura subiectivă. Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea se săvârșește numai cu intenție directă, deoarece scopul urmărit de făptuitor este un element legat de latura subiectivă. în absența scopului prevăzut în art. 2031 C.pen., obținerea de satisfacții de natură sexuală nu va exista această infracțiune.

D. Formele infracțiunii

La această infracțiune tentativa nu este incriminată. Infracțiunea se consumă în momentul săvârșirii unui singur act de constrângere sau amenințare a victimei în scopul prevăzut de lege. In mod normal, activitatea de hărțuire sexuală este o activitate de durată care se poate realiza prin acte succesive și astfel poate avea caracter de continuitate. în aceste situații, infracțiunea poate avea și un moment al epuizării, acela al încetării activități infracționale.

E. Sancțiuni.

Pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de hărțuire sexuală este închisoarea de la 3 la 2 ani sau amenda.

Capitolul II

Observații și investigări personale

2.1. Frecvența infracțiunilor privind viața sexuală în comparație în comparație cu vătămările corporale rezultate din statistica INML.

În ultimii ani (1999-2006) societatea a fost supusă unor multiple schimbări și unele din aceste schimbări ar putea avea influență și asupra infracțiunilor săvârșite prin agresiuni sexuale. În plus, în perioada analizată se observă creșterea cazurilor cu pluri-agresori sexuali (viol în grup).

Expertiza medico-legală privind vătămarea integrității corporale reprezintă circa 60-80% din totalul expertizelor pe persoane. Conținutul expertizelor în cazul lovirilor și vătămării integrității corporale și a sănătății sub aspectul obiectivelor și concluziilor este definit de prevederile codului penal. În secțiunea II, titlul II, capitolul I al Codului penal se conturează noțiunile de ”lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”; articolele 180-184 precizează și gradează pedeapsa în raport cu gravitatea leziunilor, intenția autorului și gravitatea faptei comise.

Pe parcursul perioadei 1999 – 2006 numărul cazurilor/an de infracțiuni privind viața sexuale a oscilat. A fost calculata media de vârstă a victimelor și divizată în trei grupe de vârsta: sub 18 de ani, între 18 și 40 ani și peste 40 ani.

Cazurile au fost împărțite în două grupe:

cu un singur agresor

și cu mai mulți agresori.

Datele din literatură sunt în concordanță cu cele evidențiate de datele relevate, fiind explicate de existența unor factori care permit diferențierea actelor sexuale abuzive de cele neabuzive – diferența de putere, diferența de cunoștințe și diferența de gratificație.

Existența unei diferențe de putere între victimă și agresor, presupune ca una din părți, respectiv abuzatorul, controlează cealaltă parte – victima, și că activitatea sexuală nu este reciprocă. Această diferență este dată fie de gradul de rudenie dintre victimă și agresor, fie de aspectul fizic, de abilități mai avansate ale abuzatorului, caz în care victima poate fi manipulată, intimidată fizic, constrânsă să participe la activitatea sexuală.

O altă sursă a diferenței de putere poate fi capacitatea superioară a abuzatorului de a manipula psihologic victima. Acesta poate mitui sau păcăli minorul pentru a-l implica în act. Actul sexual este considerat abuziv în condițiile existenței unei diferențe de cunoștințe – abuzatorul are o mai bună înțelegere a semnificației și implicațiilor actului sexual. Diferența dintre cele două părți presupune că abuzatorul este mai în vârstă, mai avansat din punct de vedere al dezvoltării sau mai inteligent ca victima.

În general, s-a stabilit că diferența de vârstă dintre cei doi este de minim 5 ani. Dacă victima este adolescent, iar abuzatorul are cu 10 ani mai mult, atunci actul este considerat abuziv. Un act sexual consensual între o persoană de 15 ani și una de 22 ani poate fi considerat abuz numai în condițiile în care anumiți factori vin să susțină acest lucru.

În general, cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai puțin capabil să aprecieze sensul și potențialul consecințelor unei relații sexuale, mai ales cu un adult. De obicei vârsta maximă pentru ca un copil să fie considerat victimă este 16 – 18 ani, deși unii cercetători au stabilit o vârstă limită de 13 ani pentru băieții victime, considerând că la această vârstă băieții, spre deosebire de fete, sunt capabili să se opună actelor sexuale cu persoane mai în vârstă. Cu toate acestea au fost raportate situații în care băieți peste 13 ani au fost puternic traumatizați după ce au fost implicați în acte de abuz sexual.

În cazul în care persoane cu retard psihic sau cu tulburări emoționale participă sau sunt implicate într-o activitate sexuală, se consideră că este vorba despre un abuz, chiar dacă abuzatul

și abuzatorul sunt de aceeași vârstă sau victima este chiar mai în vârstă decât agresorul. O altă condiție care diferențiază actele abuzive de cele neabuzive este diferența de gratificație. În cele mai multe cazuri de abuz sexual abuzatorul încearcă să obțină gratificație sexuală. Scopul actului nu este o gratificație sexuală reciprocă, deși abuzatorii speră să producă plăcere victimelor lor, dacă ei înșiși obțin plăcerea. În unele cazuri ei consideră că scopul actului sexual este acela de a-și satisface victimele. Cu toate acestea, scopul principal al unui act sexual abuziv este acela ca agresorul să obțină gratificația sexuală.

Din acest punct de vedere, unele activități care implică copii între care diferența de vârstă este mai mică de 5 ani, pot fi considerate abuzive. De exemplu o fetiță de 11 ani este instruită de fratele său de 13 ani care o implică într-un act sexual de tip felație.

Media de vârstă a victimelor a scăzut nesemnificativ de la 26,2 de ani la 25,4 ani.

Din punctul de vedere al implicării în infracțiunile sexuale ca victime sau agresori, repartiția minorilor și a majorilor a fost următoarea: numărul de victime minori a fost mai mare decât cel al majorilor, în timp ce în postura de agresori au fost mai mulți majori decât minori, diferența fiind însă destul de mică (a se vedea fig. alăturată).

Procentajul victimelor tinere, după o scădere evidentă la mijlocul perioadei analizate, a crescut din nou la cu 50% în 2001. Procentajul victimelor vârstnice a scăzut semnificativ pe parcursul perioadei de la 12,9% la 11,6%.

Cazurile cu mai mulți agresori sexuali au avut o incidență de aproximativ 30-39% în perioada analizată, după care a scăzut la 27-28% la sfârșitul perioadei analizate.

După datele oferite de Rapoartele întocmite de specialiștii Institutului Național de medicină Legală, la ora actuală atât penetrarea anală, cât și cea orală se constată la aproximativ una din patru victime ale violului heterosexual. Aceste considerente au o deosebită importanță practică pentru corpul expertal medico-legal sub aspectul necesității examinării complete și complexe a victimei agresiunii sexuale.

Vârsta medie a victimelor a rămas de principiu nemodificată, dar există o tendință de creștere a numărului cazurilor din grupele de vârstă extremă, până la aproximativ 43-50% a victimelor tinere (sub 18 ani) și până la 15-20% a victimelor vârstnice (>40 ani). Aceste tendințe impun măsuri de prevenire, examinare și tratament în cazurile de agresiune sexuală.

Cazurile cu mai mulți agresori (viol în grup) au reprezentat mare interes pentru mass-media în ultima perioadă. Se remarcă o tendință de scădere a incidenței cazurilor cu mai mulți agresori, de la 30-38%, la începutul perioadei, până la 27-28% în ultima perioada.

Pe de altă parte, agresiunile fizice au totalizat un procentaj cumulat de 84%. Între acestea, cea mai frecventă situație întâlnită a fost ”agresiunea din partea unei persoane cunoscute din afara familiei”- reprezentând 46 % din toate cazurile.

A fost urmată, în ordine descrescătoare, agresiunea din partea unei persoane necunoscute, agresiunea din partea soțului/soției, agresiunea din partea unui membru de familie (altul decât soțul). Toate categoriile de accidente au cumulat 14 %.

Consemnarea leziunilor în actele medico-legale s-a realizat după principiile clasice ale semiologiei din traumatologie. Diversele ”tipuri de leziuni” au fost ordonate pe o scală în funcție de gravitatea lor. În situația mai multor tipuri de leziuni a fost luată în considerare leziunea cea mai gravă. Categoria ”contuzii+/- hematoame” a fost cea mai frecventă, reprezentând 48% din leziunile înregistrate. Leziuni de tipul echimozelor, excoriațiilor, contuziilor + hematoamelor și al plăgilor au atins un procent cumulat de 80%.

În ce privește repartiția pe sexe, s-a constatat un număr mai mare de victime de sex feminin decât cele de sex masculin și nu au fost expertizate agresoare, ci numai agresori. Și în acest caz se poate discuta despre diferența de putere dintre victime și agresori, situație în care agresorii de sex masculin profită de constituția mai robustă, de anumite abilități fizice și psihice care le permit constrângerea, manipularea și intimidarea fizică și psihică a victimelor (a se vedea fig. alăturată).

S-a încercat o ierarhizare a persoanelor implicate în cazurile de infracțiuni sexuale și după mediul de proveniență: rural și urban. Nu la toate cazurile a fost posibil acest lucru, domiciliul nefiind precizat la unele dintre acestea. Deși există diferențe mici între numărul victimelor din mediul urban și mediul rural, ca și între agresorii din mediul urban și mediul rural, se poate spune că predomină victimele din mediul urban și agresorii din mediul rural.

Datorită diferențelor mici menționate, este dificil de tras o concluzie cu privire la anumite caracteristici ale mediului de proveniență, dar se poate afirma că în orașe este posibil să

existe și un comportament provocator al victimelor față de cele din sate, comportament care să aibă rol în producerea infracțiunilor de natură sexuală. În aceeași ordine de idei se poate discuta despre un slab autocontrol al impulsurilor și o asociere cu alți factori de tipul promiscuității sexuale, lipsei ocupației sau consumului de alcool, factori care există și în orașe, cu o frecvență din ce în ce mai crescută, dar în același timp, luându-se în discuție și o diminuare a importanței valorilor morale din satul românesc.

În ce privește nivelul de instruire și ocupația persoanelor expertizate s-a constatat că într-un număr destul de mare de cazuri nu a fost posibilă cunoașterea acestora, informațiile nefiind menționate în toate rapoartele de expertiză psihiatrico – legală. Cu toate acestea s-a găsit un număr mai mare de majori agresori cu mai puțin de 8 clase primare față de cei cu mai mult de 8 clase și un număr de majori agresori fără ocupație mai mare decât cei cu ocupație, dar diferența nu este semnificativă.

De cele mai multe ori agresorii sunt de sex masculin, provin din mediul rural și nu au ocupație, având mai puțin de 8 clase, iar victimele sunt de sex feminin, din mediul urban. Minorii agresori provin deseori din familii dezorganizate. Din analiza acestor parametri psihosociali, reiese importanța informațiilor de acest tip în abordarea complexă a cazurilor de infracțiuni sexuale.

Pe lângă aceste informații psiho-sociale, se dovedesc utile datele medico-psihologice, criminologice și juridice, cu scopul de a furniza un profil complet al agresorului și victimei și de a argumenta caracterul măsurilor de recuperare pe plan medico-social, de prevenire a conduitelor deviante și recidivelor infracțiunilor sexuale.

De subliniat totodată că datele statistice existente până în prezent privitoare la comportamentele deviante și la încălcarea drepturilor omului analizate din perspectiva de gen, evidențiază o structură pe sexe diferită a infractorilor și criminalității, în funcție de tipul infracțiunilor comise.

Există o disparitate evidentă, atât din punct de vedere al ratelor criminalității, cât și sub aspectul diferențierii victimelor, fenomenul de criminalitate fiind predominant la populația masculină, iar cel al victimizării la populația feminină.

– Dinamica actelor violente 2000-2002 –

– Dinamica actelor violente 2003-2005 –

Violența, prin amploarea și formele grave în care se manifestă, pune în pericol însăși existenț a familiei ca grup social. Un număr foarte mare de femei au fost și sunt victime ale violenței fizice și psihice în propriile familii și în societate. Din studiul situației infracțiunilor săvârșite în această perioadă rezultă că majoritatea faptelor comise între membrii familiei sunt constituite de omoruri, tentative de omor, loviri cauzatoare de moarte, pruncucideri, vătămări corporale grave, vătămări corporale, violuri, acte sexuale cu un minor, perversiuni sexuale, corupție sexuală, incest, tâlhărie, abandon de familie (art. 305 Cod penal, numai lit. "a" – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, prin expunerea la suferințe fizice sau morale), rele tratamente aplicate minorului și punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji.

Astfel, din totalul de 26.890 de asemenea infracțiuni, în 2.115 autorii și victimele au fost soți sau rude apropiate, reprezentând 7,86%. Din interpretarea datelor rezultă că 33,7 % din omoruri au fost săvârșite între membrii familiei, 17,86% tentative de omor au fost săvârșite între membrii familiei și 27,81% dintre loviturile cauzatoare de moarte au fost săvârșite tot între membrii familiei. Situația pe genuri de fapte, se prezintă după cum urmează:

– Ponderea diferitelor tipuri de infracțiuni –

Mai multe asemenea infracțiuni au fost comise în București – 268, și în următoarele județe: Hunedoara – 380, Bistrița-Năsăud – 336, Bacău – 300, Brăila – 192, Dolj – 87, Bihor – 75, Mehedinți – 68, Mureș – 51. Mai puține infracțiuni de violență intrafamilială s-au comis pe raza județelor: Brașov și Timiș câte 2, Ilfov – 3, Teleorman – 7, Alba, Harghita și Sălaj câte 9, Arad și Argeș câte 13.

În cele 2.115 infracțiuni intrafamiliale au fost victime 2.182 persoane, respectiv:

minori – 852 (39,04%) din care:

cu vârsta între 0-14 ani – 570;

cu vârsta între 14-17 ani – 282;

majori – 1.330 (60,95%), din care:

femei – 943;

bărbați – 387.

Cele 2.182 de persoane au fost victimele următoarelor infracțiuni:

Ponderea diferitelor infracțiuni în funcție de gen și vârstă

Mai mulți minori care au fost victime ale infracțiunilor intra-familiale au avut: D.G.P.M. București – 186, Brăila – 182, Bacău – 56, Mehedinți – 56, Bihor – 51, Mureș – 37, Cluj – 31, iar mai mulți majori victime au avut: D.G.P.M. București – 96 (77 femei + 19 bărbați), Bistrița – Năsăud 332 (330 femei + 2 bărbați), Bacău – 295 (259 femei + 36 bărbați), Dolj – 76 (54 femei + 22 bărbați).

De remarcat că ponderea infracțiunilor comise cu violență în familie o dețin abandonul de familie (art. 305 Cod penal numai lit."a" – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, prin expunerea la suferințe fizice sau morale), și vătămările corporale, respectiv 1.029 (48,65%) și 525 (24,82 %) de fapte, împreună reprezentând 73,47% (1.554).

Atrage atenția faptul că cei 2.105 autori care au săvârșit infracțiunile intrafamiliale menționate, au fost:

cu antecedente penale = 386 (18,33 %);

sub influența alcoolului = 761 (36,15 %);

bolnavi psihic = 33 (1,56 %);

toxicomani = 7 (0,33 %);

alte cazuri = 918 (43,61 %) .

Important de menționat este și faptul că dintre infracțiunile intrafamiliale, 770 au fost comise spontan (36,40%), datorită unor discuții conflictuale privind situația financiară și materială precară, lipsa unui loc de muncă, moșteniri (30 cazuri – 1,41%) sau împărțirea unor terenuri agricole (49 cazuri – 2,31%), nemulțumirea că un membru al familiei nu s-a conformat la anumite solicitări sau a încălcat o anumită cerință (894 cazuri – 42,26%) etc.

În 372 de asemenea cazuri, ceea ce reprezintă 17,58%, mobilul este constituit de gelozie (196) și răzbunare (176), și ale căror consecințe – în majoritatea cazurilor – au fost foarte grave.

Totodată, este important de evidențiat ca la escaladarea acestui fenomen contribuie condițiile socio-economice ale perioadei de tranziție, printre care enumerăm: criza economică, șomajul, scăderea nivelului de trai, neasigurarea unei protecții sociale adecvate, neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor de către instituțiile guvernamentale și nonguvernamentale abilitate în domeniu.

De asemenea, și nu în ultimul rând, la aceste cauze se mai adaugă unele imperfecțiuni ale legislației în vigoare, deficiențele existente în sistemul educațional, criza de autoritate în familie și școală, existența unor medii de subcultură și viață necorespunzătoare, proliferarea necontrolată a publicațiilor pornografice sau cu caracter violent, a casetelor video, filmelor de televiziune și cinema cu un astfel de conținut, pe fondul lipsei de educație, îndeosebi cea sexuală, cât și faptul că, destule familii trăiesc în promiscuitate.

Din punctul de vedere al încadrării juridice a faptelor în dosarele instrumentate, cele mai multe cazuri au fost cele de viol, urmate în ordinea descrescătoare a frecvenței de incest, perversiuni sexuale, viol în grup, tentativă de viol, homosexualitate, prostituție, corupție de minori, relații sexuale cu minori și un număr mare de cazuri au fost expertizate pentru fapte ce au constat în combinații ale celor deja menționate.

Incestul este o manifestare psihosexuală care vizează normele moral – religioase ale relațiilor dintre membrii grupului familial. Fiind o relație sexuală între persoane consangvine, nu se referă la relațiile dintre părinți și copii vitregi, deși din punct de vedere moral sunt considerate tot incestuoase. Incestul are ca model situația mitologică a lui Oedip, pe care s-a construit complexul Oedip ca model al interdicției.

Ca forme clinice de incest se descriu incestul tată – fiică, incestul mamă – fiu sau alte relații incestuoase – între rude consangvine: bunici – nepoți, unchi – nepoată, sau incest homosexual – mamă – fiică, tată – fiu.

În incestul tată – fiică, cel mai frecvent întâlnit în analiza cazurilor tatăl a prezentat, de regulă, importante tulburări de ordin emoțional – afectiv: stări de psihopatie instabilă, manifestări psihopatice agresive, alcoolism. Personalitatea acestor tați a fost fie de tip introvertit, cu orientare endogamică dominantă și slabă orientare familială, personalitate psihopatică înclinată spre promiscuitate, sau personalitate imature sexual, cu tendințe orientate obiectual către fiică.

Vârsta la care apare conduita incestuoasă este aproximativ 40 de ani și e legată de o imaturitate psihosexuală sau de stări complexuale ale individului. Agresorul are sentimente de vinovăție dar care pot dispare dacă nu e descoperit. Agresorii provin de obicei din familii dezorganizate, marginalizate economic, șomeri, persoane cu carențe educative, cu ocupații instabile, vagabondaj etc.

Soțiile bărbaților incestuoși s-au dovedit a transfera de timpuriu fiicei rolurile materne în propria familie, inclusiv relația sexuală cu propriul tată. În momentul descoperirii relației incestuoase, mama nu o face publică, fiind o persoană slab protectoare sau tolerantă, sau în unele cazuri au fost implicate motive de ordin socio – economic, tatăl fiind unic întreținător de familie.

2.2. Comportamentul sexual aberant și motivele acestui comportament

În orice societatea umană există reguli și cerințe, explicite sau implicite, care solicită indivizilor să realizeze numai acțiuni socialmente dezirabile, să manifeste numai comportamente admise (prescrise) de lege și să aleagă, în situații sociale specifice, numai soluții compatibile cu standardele cerute.

Ca noțiune larg utilizată în sociologia contemporană, noțiunea de devianță desemnează, în înțelesul său cel mai general, îndepărtarea, abaterea sau noncomformismul indivizilor față de normele și valorile sociale.

În acest sens, o serie de autori consideră devianța ca fiind alcătuită din acele comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale societății sau ale unui grup social; un comportament deviant este un comportament "atipic", care se abate de la poziția standard și încalcă normele socialmente recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți.

Ca și criteriile de definire, criteriile de clasificare a devianței sunt multiple.

Cele mai frecvente criterii de clasificare țin de:

natura devianței: devianța pozitivă, care se referă la finalitățile pozitive ale unui act deviant (inovația, invenția); devianța negativă, îndreptată contra valorilor unui grup social (infracțiunile);

după forma de manifestare a devianței: devianța "deschisă", identificată de agențiile de control social; devianța "ascunsă", care caracterizează cel mai des "patologiile sexuale" sau actele de corupție;

după tipul de devianță: devianța penală (infracțiunile); devianța sexuală (delictele sexuale); devianța politică (terorismul); devianța religioasă (fanatismul); devianța autoagresivă (suicid, consumul de droguri); devianța familială (maltratarea);

dupăcaracterul individual sau de grup al devianței. Spre deosebire
de devianța strict "individuală", cea de "grup" implică socializarea în cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau anumite norme, valori și stiluri de viață (cazul organizațiilor criminale, al rețelei prostituției și al vânzării de droguri).

după caracterul "normal" sau "patologic" al actului de devianță comis. Devianță așa-zis "normală" este considerată de cea mai mare parte a membrilor grupului social sau a societății ca o practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente de populație (fumatul, consumul de alcool, sexualitatea premaritală).

Diagnosticarea sau definirea („etichetarea”) diferitelor comportamente ca fiind „normale” sau „anormale” (patologice) depinde de natura normelor sociale încălcate, de gradul de toleranță al societății respective, ca și de pericolul actual sau potențial pe care îl reprezintă aceste încălcări sau abateri pentru stabilitatea vieții și ordinii sociale.

Diversitatea normelor și valorilor culturale, de la un grup la altul și de la o societate la alta, împiedică însă să se considere comportamentul deviant ca fiind universal și omogen. În orice societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri – mergând de la așa-numitul comportament „excentric”, definit prin gesturi „insolite”, vestimentație aparte și „dezordine” comportamentală, până la comportamentele „disfuncționale” sau aberante înscrise în aria delincvenței, a tulburărilor psihice, a subculturilor și contraculturilor deviante sau marginale.

Spre deosebire de devianță normală, devianță patologică intră în conflict cu normele sociale, cu morala socială, amenințând stabilitatea și securitatea socială a grupurilor. Din această categorie face parte delincventa, care implică reacții puternice de control social. în ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența (sau infracționalitatea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.

În aria devianței nu se includ numai actele sau conduitele sancționate de lege, ci și acelea care nefiind similare cu ale majorității, riscă să provoace reacții adverse.

Comportamentele violente și conduitele sexuale aberante reprezintă acțiuni deviante, care în măsura legislației din fiecare țară, sunt sancționate și prohibite de societate.

Așadar, între fenomenele care fac parte din aria sociologiei problemelor sociale sau din cea a sociologiei devianței, sexualitatea, mai ales cea cu caracter patologic sau aberant, ocupă un loc aparte. Istoria umană este, de fapt, și o istorie a sexualității omului, caracterizată de multiple aspecte sociologice, care de abia de la Freud încoace a început să fie studiată și explorată în mod sistematic. Spre deosebire de sexualitatea pur biologică, caracteristică regnului animal, sexualitatea umană este marcată de influența factorilor sociali și culturali, de presiunile exercitate de normele și valorile sociale, care controlează impulsurile strict biologice și le canalizează spre căi dezirabile din punct de vedere social.

Viața sexuală a omului este mai puțin o funcție a unor necesități biologice pure, cât, mai ales, o expresie a conduitelor și atitudinilor modelate de societate. Din acest punct de vedere, orice evaluare a valorilor „pozitive" sau „negative" ale sexualității, orice apreciere cu privire la comportamentul sexual „normal" sau „anormal" trebuie să facă apel la determinantele culturale ale societății în care se manifestă și care influențează forma lor de exprimare. Comportamentul sexual al omului se distinge de cel al animalelor atât prin exprimarea sa culturală, cât și prin finalitatea sa circumscrisă unor profunde motivații sociale.

Violența, de asemenea, constituie o gravă problemă socială, întrucât orice comportament violent este o manifestare împotriva unor valori sociale ocrotite de toate legile timpului. Conduita violentă este sancționată și atunci când intervine în cadrul familiei.

Reținem că normal și deviant în materie de sexualitate sunt noțiuni relative, care implică o multitudine de criterii de definire și numeroase atitudini caracterizate de ambiguitate. Sintetizând, s-ar putea spune că normalul este tot ceea ce este acceptat și imprimat indivizilor de morala oficială, iar devianța este tot ceea ce este dezaprobat și aflat în conflict cu exigențele normative ale aceleiași morale oficiale.

Relativitatea criteriilor de definire a sexualității normale sau deviante este demonstrată, între altele, și de clasificarea diverselor conduite sexuale, în raport cu care se pot distinge o varietate de acte față de care morală oficială manifestă o atitudine de ambiguitate.

Exceptând conduitele sexuale circumscrise ariei normalității, există trei tipuri principale de deviantă sexuală:

devianța „normală";

devianța „patologică”;

devianța de „grup" .

Devianța sexuală așa-zisă „normală" se referă la acele cazuri de sexualitate caracterizate de o corespondență scăzută între normele sociale, prescripțiile juridice și comportamentele indivizilor. Sexualitatea premaritală, masturbarea și contactul (hetero) sexual oral sunt considerate, de cele mai multe ori, ca fiind practici normale, deoarece sunt angajate de largi segmente de populație, sunt aprobate tacit de o parte importantă a membrilor societății și, în condițiile în care au un caracter privat, nu intră în conflict deschis cu morala publică.

Față de aceste practici sau conduite societatea are o atitudine ambivalență, întrucât ele îndeplinesc o serie de funcții importante pentru societate. Masturbarea, de exemplu, permite satisfacerea unor fantezii sexuale fără comiterea unor violențe, reprezentând un mijloc de defulare pentru acei indivizi care nu au sau nu pot găsi un partener de sex. Contactul sexual oral, așa cum arată unii sexologi, poate servi la reducerea inhibițiilor sexuale în relațiile de cuplu. Raporturile sexuale premaritale, la rândul lor, pot conduce la creșterea gradului de intimitate sexuală a partenerilor.

Deși toate aceste conduite sexuale sunt apreciate de morala oficială ca imorale sau ilicite, ele au totuși o serie de funcții sociale. În același timp, aceste conduite se află într-o relație directă cu diferite variabile sociale.

Devianța sexuală cu caracter „patologic" implică acele cazuri de sexualitate în care există o corespondență ridicată între normele sociale, prescripțiile juridice și conduitele indivizilor. Devierile sexuale patologice sunt mai rare din punct de vedere statistic și, dată fiind această raritate statistică, ele se circumscriu, în general, modelului medical (medicalist), deși cei care le comit nu sunt, întotdeauna, persoane bolnave.

În această categorie de devianță sexuală se înscriu, mai ales:

violurile;

agresiunile sexuale îndreptate contra copiilor;

și actele de incest.

Asemenea acte deviante sunt condamnate atât de legi, cât și de normele nescrise, ele nefiind articulate cu o structură de grup, ci depinzând, cel mai adesea, de particularități individuale. Dintre toate aceste acte, incestul este cel mai aspru și universal dezaprobat, deși reprezintă o formă de devianță sexuală „secretă" și greu identificabilă.

Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuviințarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.

Principalele cauze ale incestului dintre tată și fiică sunt următoarele:

tendința de alcoolism cronic care-i caracterizează pe unii tați, aflată în
corelație cu incapacitatea fizică sau mentală a mamei, care determină asumarea rolului de „soție surogat" de către fiică;

tulburările de comportament și de personalitate care-i definesc pe toți acei tați dominați de tendințe pedofile și care și-au pierdut interesul sexual și afectiv față de propriile soții;

lipsa din cămin a mamei, care determină asumarea rolurilor ei de către fiică.

În ceea ce privește violul, acesta reprezintă o formă de devianță sexuală „patologică" numai în măsura în care poate fi atribuită unor caractere psihice ale violatorului. Dincolo de categoria de violatori care se recrutează din rândul unor persoane psihopate, există categoria violatorilor „normali", care au fost socializați într-un climat educațional care desconsideră femeia și o tratează, exclusiv, ca pe un obiect de plăcere pentru uzul bărbaților.

Aria conduitelor sexuale deviante cu caracter patologic este, desigur, foarte vastă, dar comportamentele menționate sunt cele mai frecvente.

Devianță sexuală „de grup" implică o slaba corespondență între normele sociale, prescripțiile juridice și conduitele indivizilor, dar mult mai ridicată decât în cazul devianței sexuale „normale". O asemenea formă de devianță implică socializarea în cadrul unor subculturi definite de norme, valori și stiluri de viață distincte. Prostituția și homosexualitatea sunt cele mai reprezentative forme de devianță sexuală care implică grupul. În ceea ce privește prostituția, atitudinile sociale față de ea sunt ambivalențe. Pe de o parte, ea este o instituție proscrisă, deoarece angajează promiscuitate, iar pe de altă parte, este considerată un „rău necesar", întrucât asigură societății o „supapă de siguranță" în absența căreia unii indivizi își vor canaliza instinctele sexuale pe căi ilicite, nocive din punct de vedere social.

Homosexualitatea, pe de altă parte, în pofida caracterului deviant care i se impută, începe să fie recunoscută, tot mai frecvent, în mai multe societăți, ca o formă de conduită sexuală alternativă, adică diferită față de heterosexualitate, însă la fel de normală, în raport cu normele și valorile celor care participă la subcultura homosexualității și-și declară preferința pentru persoanele de același sex.

Dintre toate ariile de devianță sexuală, prostituția a captat cel mai mult atenția și interesul profesional al sociologilor. În Occident există o literatură sociologică extrem de abundentă dedicată acestui subiect, iar în fiecare an sunt întreprinse zeci de cercetări care au ca subiect prostituția. Un asemenea subiect pare justificat din mai multe rațiuni.

Definițiile prostituției ridică mari dificultăți specialiștilor. Plecând de la aceste sensuri etimologice, majoritatea definițiilor vizează aspectul comercial și moral al traficării trupului. Definiția juridică a prostituției se referă, de exemplu, la fapta reprobabilă a unei persoane care practică relații sexuale cu scopul de a-și asigura, în schimb, diferite avantaje materiale.

Nu numai în România, dar și în alte țări, definițiile prostituției din codurile juridice lasă să se întrevadă faptul că această conduită sexuală este percepută, mai degrabă, ca o violare a moralității publice, decât ca o infracțiune propriu-zisă. De aceea, sociologii și criminologii occidentali o încadrează în rândul așa-numitelor „crime fără victime", caracterizate de absența unui prejudiciu, exceptând încălcarea normelor morale.

De altfel, ca o particularitate extrem de sugestivă, prostituția pare să fie unicul delict definit de „complicitatea" între făptuitor (prostituată) și victimă (client), implicând, pe de-o parte, pasivitatea delincventului (prostituatei), adică abandonul voluntar al corpului, și, pe de altă parte, dominația exercitată de victimă (client), adică actul de posedare sexuală. Pe de altă parte, așa cum este incriminată în majoritatea legislațiilor, prostituția pare, exclusiv, un delict feminin, deși ar trebui incriminate, în egală măsură, actele de prostituție comise de bărbați (prostituția masculină) și copii (prostituția juvenilă), care sunt frecvente în multe țări, inclusiv în România.

În mod evident, prostituția juvenilă solicită un tratament aparte. În ceea ce privește prostituția masculină, aceasta pare mai puțin vizibilă, dar, oricum, există. O serie de sociologi consideră că în societatea contemporană caracterizată de preeminența valorilor „culturii masculine" și în care pozițiile de putere sau prestigiu sunt acaparate de bărbați, actele cu caracter imoral comise de femei sunt mult mai expuse oprobriului public.

Se poate spune că prostituția constituie unul dintre cele mai sugestive exemple pentru analiza evoluției în timp a definițiilor în materie de „devianță sexuală" și pentru a sublinia faptul că nu numai această formă de devianță, ci, de fapt, orice conduită etichetată ca fiind deviantă are un caracter relativ, fiind dependentă de norme, tradiții, cutume, de numeroase elemente cu conținut cultural, moral sau religios.

Deși unii sociologi apreciază că prostituția exercită o serii de funcții benefice pentru socializarea sexualității în direcții dezirabile, alți sociologi consideră că ea este o problemă socială, deoarece implică:

imoralitatea, adică sexualitatea de tip comercial, între persoane care nu se cunosc, angajând practici sexuale neuzuale;

exploatarea corpului femeii în beneficiul bărbatului (cu toate că rolurile se pot schimba);

asocierea ei cu alte activități ilegitime, printre care infracțiunea și traficul de droguri;

răspândirea bolilor venerice și a bolii SIDA în societate.

Deși prostituția este apreciată, de cele mai multe ori, ca o formă de devianță cu caracter „universal", ea se conformează totuși, în multe privințe, modelelor dominante de sexualitate și mecanismelor de socializare sau învățare socială existente într-o anumită societate.

Din acest punct de vedere, ea este un fenomen normal, adică așa cum spunea sociologul francez Emile Durkheim, „este așa cum trebuie să fie", în concordanță cu presiunile exercitate de societate sau de subcultura de care aparține o anumită persoană. Orice instituție, implicit prostituția, apare și se menține ca urmare a unor atitudini și sentimente favorabile existente în societate.

În societățile contemporane, prostituția continuă să rămână o instituție normală, deși caracterizată de promiscuitate, care, spre deosebire de perioadele trecute, și-a modificat numai formele comerciale, pentru a deveni „un articol necesar, pentru care există o cerere răspândită, adeseori însoțită de o ofertă limitată".

La fel ca în alte cazuri de devianță, de abatere de la norma dezirabilă, prostituția este evaluată social în funcție de mai multe criterii, dependente de modelele culturale existente și de gradul de toleranță morală sau religioasă a diferitelor societăți și grupuri sociale.

Cea mai simplă definiție a prostituției o consideră o formă de „utilizare a stimulării sexuale pentru a atinge scopuri nonsexuale". O asemenea definiție este caracterizată însă de ambiguitate întrucât include o mare parte din comportamentul social al femeii, în genere. Pe de altă parte, definiția menționată include orice formă de utilizare a seducției feminine, care, fără a implica în mod obligatoriu relații sexuale, conține și utilizează stimularea erotică. Folosirea acestei stimulări, definește nu numai instituția prostituției, ci și celelalte instituții care implică raporturile între sexe, cum este, de exemplu, „curtea” făcută femeii sau chiar căsătoria. O asemenea stimulare erotică se poate regăsi și în viața socială de fiecare zi, așa cum este cazul utilizării unor „fete drăguțe în magazine, restaurante, acțiuni de caritate, reclame sau în cazul acelor subterfugii pe care le folosesc femeile în urmărirea unor scopuri care vizează bărbații ca intermediari, subterfugii care inundă viața cotidiană și care, fără să implice, în general, raportul sexual ca atare, conțin și utilizează stimularea erotică".

Alte definiții pun accentul atât pe caracterul „promiscuu" al relației sexuale întreținute cu prostituatele, cât și pe finalitatea economică a activității întreprinse de acestea. Prostituția este apreciată, în acest sens, ca o relație între o femeie devalorizată din punct de vedere social și un client „respectabil”, desfășurată într-un aranjament economic destinat activității sexuale.

O asemenea definiție pune în evidență caracterul comercial al prostituției, ca tip de instituție în care femeile sunt tratate ca mărfuri sau ca obiecte de consum. Ca și în cazul altor profesii din economiile de tip capitalist, prostituția implică o forță de muncă „alienată" a cărei activitate are ca scop principal lupta pentru existență.

Într-o societate în care există o infinitate de oferte, prostituția nu este altceva decât o tentativă de „diversificare a produselor comerciale" oferite publicului. Dat fiind caracterul comercial al prostituției, unii autori preferă chiar să le denumească pe prostituate „lucrătoare în industria sexului" (sexworkers). Caracterizarea comercială a prostituției, însoțită de evidențierea promiscuității pe care o implică, reflectă, pe de altă. parte, devalorizarea femeii în beneficiul bărbatului. În timp ce bărbații care cumpără favoruri sexuale continuă să rămână persoane respectabile, femeile care vând aceste favoruri sunt desconsiderate și stigmatizate ca fiind imorale. Încercând să aducă la un numitor comun diversele evaluări, caracterizări și definiții date prostituției, specialiștii sau sociologii care se ocupă de domeniul devianței s-au preocupat, în primul rând, de specificarea elementelor ei constitutive și a factorilor cu rol profesional implicați de practicarea ei.

La fel ca prostituția, pornografia implică utilizarea corpului femeii, precum orice marfă, în scopul, aproape exclusiv, al satisfacerii plăcerii bărbatului. Deși nu pot fi excluse femeile, majoritatea consumatorilor de pornografie sunt bărbații. În acest sens, sub influența mișcărilor feministe, majoritatea celor care se ocupă de pornografie sunt de acord în a considera că, similar prostituției, pornografia exprimă reprimarea sexuală a femeii, subordonarea acesteia față de bărbat, poziția sa într-o lume dominată de „sexul tare".

Chiar dacă bărbații se pot prostitua și ei sau pot servi ca modele pentru diferite materiale pornografice scrise sau vizuale, ei nu sunt la fel de condamnați moral ca femeile.

În ceea ce privește atragerea copiilor în aceste scopuri, reținem că, din acest punct de vedere pornografia reprezintă „angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament“

Expunerea copiilor la acte sexuale ale altora reprezintă „expunerea intenționată a copiilor la actele sexuale ale altor persoane (incluzând actele părinților sau ale altor persoane cărora li s-au încredințat spre îngrijire copii) “.

Agresiunea sexuală asupra copilului este „orice act sexual îndreptat împotriva unei persoane cu o vârstă sub 18 ani, realizat cu forța sau/și împotriva voinței acesteia, sau fără a se recurge la forță sau încălcarea voinței victimei, în cazul în care aceasta se află în imposibilitatea de a-și da consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, temporare sau permanente“.

Prostituția infantilă/juvenilă reprezintă „angajarea într-un raport sexual, sau în alte activități sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecțiune etc.)“.

Traficul copilului în scopuri sexuale _ „transportul, adăpostirea și vinderea de persoane în interiorul unei țări sau în exteriorul ei, uzând de forță, coerciție, răpire, înșelăciune sau fraudă, în scopul de a plasa persoanele respective în situația de a munci sau presta forțat diferite servicii – cum ar fi prostituția, sclavia domestică sau alte forme de sclavie“.

Traficul cu copii reprezintă o adevărată afacere transnațională aducătoare de fonduri uriașe, ținând cont de faptul că există practica vânzărilor repetate. Nu întotdeauna este folosită violența, traficanții profitând de inocența și vulnerabilitatea copiilor și de faptul că, aflându-se într-o țară străină, ei sunt dezavantajați, și de necunoașterea culturii și a limbii, a legislației și a instituțiilor acelei țări, care îi pot proteja. Se poate vorbi de trafic atât când respectivul copil este luat cu forța, cât și când aceasta se întâmplă în mod voluntar, fie că se realizează la nivel intern sau la nivel internațional.

Practicile de trafic de copii au fost încriminate în 1921 când, sub auspiciile Societății Națiunilor, a fost încheiată la Geneva, la 30 septembrie, Convenția pentru reprimarea traficului cu femei și copii, prin care statele contractante se obligau să aplice sancțiuni penale persoanelor care practică acest comerț și să-și acorde asistență juridică în acest scop și să procedeze la măsuri pentru abolirea acestui gen de comerț.

Exploatarea sexuală a copiilor – „practică prin intermediul căreia o persoană, de obicei un adult, obține o gratificație sexuală, un câștig financiar sau o avansare, abuzând sau exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie și bunăstare fizică și psihică“.

Exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor (conform definiției acceptate la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scop comercial de la Stockholm) _ „violare a drepturilor fundamentale ale copiilor și presupune abuzul sexual făcut de adult și remunerarea în bani sau în obiecte a copilului sau a unor terțe persoane“. Conform aceleiași surse, „exploatarea sexuală și comercială a copilului constituie o formă de coerciție și violență la adresa acestuia, precum și o formă de muncă forțată și o formă contemporană de sclavie“.

Pe lângă principalele forme de exploatare sexuală menționate există și alte forme de exploatare sexuală a copiilor, care includ turismul în scop sexual și căsătoriile timpurii. Turismul sexual cu copii reprezintă „exploatarea sexuală și comercială a copiilor de către persoane care călătoresc din propria țară în alta – de obicei mai puțin dezvoltată – pentru a se angaja în activități sexuale cu minori“. Turiștii care practică sex cu copii pot fi: căsătoriți sau necăsătoriți, bărbați sau femei, cu situație materială bună sau modestă, pot fi pedofili care călătoresc cu scopul de a exploata copii sau turiști care nu au intenționat să abuzeze copii.

Violul este una dintre conduitele sexuale deviante, cunoscute de multă vreme în istoria umanității, fiind totodată unul din actele de violență cu cea mai mare gravitate socială.

Deși definițiile sale juridice diferă în legislațiile diferitelor națiuni, toate postulează ca o trăsătură comună constrângerea sexuală exercitată asupra victimei și lipsa de voință a acesteia. În general,definiția juridică a violului implică relația sexuală prin folosirea de către o persoană a forței, fără consimțământul celeilalte persoane. Majoritatea specialiștilor sunt de acord în a considera că violul nu este atât o acțiune cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune îndreptată împotriva altor persoane.

Violul este un efect direct al legăturii făcute între sexualitate și sentimentele de putere ori superioritate asupra altora, fiind un act de agresiune în care victimei i se neagă dreptul la autodeterminare. Prin impactul puternic și îndelungat pe care-l are asupra vieții sociale a victimei și prin traumele pe care le produce, violul este apreciat de criminologi ca una dintre cele mai grave infracțiuni, una dintre cele mai importante din ansamblul infracțiunilor comise prin violență.

Cea mai mare parte din explicațiile psihologice pun accentul pe personalitatea violatorului, încercând să identifice caracteristici individuale ale acestuia cum sunt:

propensiunea spre violență;

incapacitatea de control asupra impulsurilor brutale;

tendința de dominare asupra altor persoane;

sentimentul de ostilitate și dispreț față de femeie sau bărbați.

În centrul concepției psihologice se află de fapt tipul de personalitate a violatorului, care-l mobilizează, constant, la comiterea unor acte de violență.

Această concepție pare întărită de o serie de interpretări psihanalitice, care consideră, în concordanță cu concepția lui Freud, că între agresivitate și conduita sexuală există o strânsă legătură. Ostilitatea manifestă sau ascunsă este cea care generează și întreține excitația sexuală, iar absența ei conduce la indiferență și plictiseală sexuală. Atât agresivitatea cât și sexualitatea sunt „tabuuri" în orice societate, motiv pentru care indivizii sunt motivați adeseori să le încalce, deschis sau în secret; nu numai excitația sexuală conduce la agresivitate, dar și „excitarea" agresivă poate determina excitare sexuală.

Aceste tendințe sunt învățate prin intermediul modelelor culturale însușite în perioada socializării. Adeseori, pentru a explica propensiunea agresivă spre sexualitate, concepțiile psihologice adoptă o interpretare psihopatologică în cadrul căreia domină ideea că majoritatea violatorilor sunt persoane anormale, patologice, definite de profunde perturbări psihice. Această idee este însă dezmințită de numărul mare de violatori care nu au nici un fel de deficiențe psihice.

Ceea ce ignoră interpretările psihopatologice este modelul cultural însușit de violator, socializarea sa într-o subcultură dominată de agresivitate și dispreț față de femeie. Abordarea psihopatologică, privește violul ca fiind un lucru străin de societatea în care se comite, iar pe violatori ca manifestând un comportament contrar valorilor centrale ale culturii din care fac parte.

În realitate, numărul de violatori care se confruntă cu probleme mentale reprezintă, în orice societate, o raritate statistică. Violatorii se disting, de fapt, după caracteristicile principale ale subculturii de care aparțin, după instrucție, educație, status marital, contactul cu modelele infracționale și motivațiile pentru comiterea agresiunii sexuale.

Deși cercetătoarea americană J. Hyde apreciază că nu există violatori „tipici", care să fie definiți de un profil de personalitate distinct, sociologul american J. Henslin diferențiază următoarele unsprezece „tipuri", fără a indica însă si proporția acestora în cadrul numărului total de agresori:

misoginul, individ care, într-o perioadă timpurie a vieții lui, a fost umilit
profund de o femeie care a avut un rol important în existența sa. Agresarea brutală a victimei reprezintă pentru el exercitarea unui sentiment de ură, răzbunare și revanșă;

sadicul, care maltratează victima, dar, spre deosebire de misogin, nu are resentimente față de ea. El caută plăcerea prin provocarea suferinței altora, victima fiind cea mai potrivită persoană pentru tendințele sale sadice. Teama victimei nu face altceva decât să-i sporească apetitul sexual;

violentul, pentru care agresiunea sexuală, urmată, în unele cazuri, de omorârea victimei, reprezintă numai una din căile de a-și satisface tendințele agresive. Pentru acest tip, plăcerea nu constă în violența ca atare, ca în cazul misoginului, ci în raporturile sexuale întreținute cu victima. Dacă aceasta opune rezistență, manifestările agresive ale atacatorului se intensifică;

răzbunătorul este acel tip de violator care folosește agresarea sexuală ca un mijloc de răzbunare, deși, de cele mai multe ori, victima nu este decât un „substitut" al persoanei pe care vrea să se răzbune;

violatorul „politic", la fel ca răzbunătorul, își alege victima ca un
substitut pentru dușmanul pe care vrea să se răzbune și care este, de obicei, un alt bărbat. Pentru acest violator contează mai puțin plăcerea sexuală, cât ura contra dușmanului întruchipat de victimă;

complexatul este acel tip de violator care consideră agresiunea sexuală
ca o formă de exaltare, însă nerealistă, a bărbăției sale. Violul este pentru el un mijloc de a „arunca o punte de legătură" între modul în care-l percep alții și modul în care se percepe el însuși. Rezistența și protestele victimei nu sunt pentru el decât „confirmări" imaginare că a fost și este un partener de sex „excelent". În multe cazuri, el îi telefonează sau se i adresează direct victimei pentru a o întreba cum s-a simțit și pentru a-i solicita o nouă întâlnire;

oportunistul este, spre deosebire de celelalte tipuri de violatori menționate, un individ care nu urmărește prin agresiune un anumit scop distinct. El profită de fapt de o anumită împrejurare neașteptată pentru a încerca să abuzeze de victimă;

ludicul, care consideră violul ca un simplu prilej de distracție și de amuzament. Acest agresor inițiază și participă, cel mai frecvent, la violuri comise colectiv, deoarece violul semnifică pentru el sentimentul camaraderiei și „jocurilor" masculine;

investitorul este, de obicei, un individ care, ca și ludicul, cunoaște victima, cel puțin din vedere. Agresiunea se produce atunci când el investește timp și bani pentru a seduce victima pe căi „normale", iar aceasta refuză să întrețină raporturi sexuale cu el. Considerând că este „dreptul" lui să pretindă acest lucru, acest tip de violator dorește să obțină o „amortizare" a investițiilor pe care le-a făcut, preferând totuși să evite violența;

prietenul victimei, care, ori la prima întâlnire, ori după mai multă vreme, își revendică „dreptul" la gratificație sexuală, trecând direct la agresare. Acest violator pare să existe cel mai frecvent în rândul studenților, liceenilor etc.;

soțul victimei, care este, de obicei, un individ violent și sadic, care-și maltratează soția. Acest tip de violator contrazice ideea, profund înrădăcinată în rândul publicului, conform căreia „nu poate exista viol marital".

Cel mai obișnuit și „normal" tip de violator pare a fi noul sau vechiul prieten al victimei, care, pentru a-și atinge scopul, recurge la o serie de tehnici de „manipulare" (alcool, droguri, promisiuni false în legătură cu o eventuală căsătorie etc.). Acesta este cel mai răspândit tip de violator din societatea contemporană, fiind prezent, mai ales, în rândul liceenilor și studenților.

Violul este mai degrabă un act pseudosexual, în cadrul căruia plăcerea și dorința sunt substituite de furie și de putere. Din această optică, tipologia poate fi următoarea:

furiosul (reprezentând un procent de 40% în rândul violatorilor) este acel individ care își exprimă, prin intermediul agresiunii, senzațiile de furie și pasiune în legătură cu femeia și care își brutalizează victima mai mult decât este necesar. Acest tip de violator nu simte plăcere, ci dezgust în relația sexuală, scopul lui principal constând în umilirea femeii;

dominatorul (55% dintre violatori), care nu dorește să rănească fizic
victima, ci doar să o posede sexual. Scopul său principal constă în subordonarea victimei și exercitarea unui control strict asupra ei, pentru a o „cuceri" sexual. Excitarea, anxietatea, teama și senzația plăcerii anticipate sunt principalele sentimente ale acestui tip de violator;

sadicul (numai 5% din totalul violatorilor), a cărui intenție principală constă în torturarea fizică a victimei, pentru a obține plăcerea sexuală.

Diferite studii întreprinse asupra violatorilor adaugă alte trăsături la cele deja menționate.

Pe plan juridic, raportul sexual săvârșit prin constrângerea persoanei lovește în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea și libertatea persoanei. Violul are drept consecințe vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori chiar moartea persoanei, și poate pune în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei acestei infracțiuni. Încălcarea libertății sexuale a persoanei creează, în același timp, și o stare de nesiguranță socială, și chiar un dezechilibru deosebit de primejdios pentru însăși existența societății în ansamblul acesteia.

Violul, ocupând locul principal printre infracțiunile privitoare la viața sexuală, trebuie privit ca infracțiunea caracteristică pentru acest grup de infracțiuni, el constituind cea mai gravă formă de încălcare a relațiilor și a valorilor etico-sociale a căror ocrotire constituie scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Așadar, din punct de vedere legislativ, apare justificată situarea violului în fruntea grupului de infracțiuni privitoare la viața sexuală. Cele mai multe din reglementările privitoare la această infracțiune își au corespondent și în incriminarea și sancționarea celorlalte infracțiuni, atunci când acestea privesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.

Infracțiunea de viol este reglementată de art. 197 C. pen. (art. a fost modificat prin Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000, totodată, art. fiind modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 89 din 21 iunie 2001 și prin Ordonanța nr. 143/2002), potrivit căruia: violul constă în actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Infracțiunea este mai gravă dacă:

a. fapta a fost săvârșite de două sau mai multe persoane împreună;

b. victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea paza sau în tratamentul făptuitorului;

b1. victima este un membru al familiei;

c. s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății;

Pedeapsa este și mai mare dacă: victima nu a împlinit vârsta de 15 ani; fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Infracțiunea de viol presupune un raport sexual fără consimțământul persoanei cu care se dorește a se avea raport sexual. Această nesocotință a voinței victimei se poate înfățișa sub două modalități: constrângerea fizică sau morală (amenințarea) sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința., fiind deci vorba de încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a acesteia.

Prin folosirea constrângerii fizice opunerea victimei este înfrântă, paralizată prin actele de violență sau prin orice acte care presupun folosirea forței fizice a făptuitorului (constrângerea trebuie să fie efectivă, iar nu aparentă și susceptibilă să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Astfel, de exemplu, nu constituie o opunere reală, categorică ezitările, rezervele, temerile, împotrivirile aparente sau din capricii sau opunerile de rigoare sau de circumstanțe ale pseudo-victimei, care însă în realitate sau în cele din urmă a consimțit; deci, în aceste cazuri fapta nu va constitui infracțiunea de viol.). Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la un act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferințe fizice sau morale. Violența sau amenințarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual.

Când victima opune rezistență făptuitorului, iar acesta nu reușește să realizeze actul sexual, fapta va constitui tentativă la infracțiunea de viol.

Constrângerea morală presupune o amenințare, care trebuie să aibă intensitatea necesară pentru a inspira victimei o temere atât de puternică, încât să înfrângă rezistența sau opoziția acesteia. Nu este necesar ca victima să opună rezistență – dacă ea a ajuns la convingerea că răul cu care a fost amenințată nu mai poate fi evitat decât prin acceptarea actului sexual, atunci cerința legii referitoare la exercitarea constrângerii este îndeplinită.

Elementul material al violului se mai poate realiza și profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința (în literatura juridică această împrejurare este caracterizată ca fiind o constrângere implicită). În acest caz actul sexual se săvârșește în lipsa voinței sau fără consimțământul victimei, profitând de starea în care se află victima. În aceste cazuri, victima nu-și manifestă dezacordul, nu opune rezistență pentru că se află în situația de a nu se putea apăra sau de a-și exprima voința.

Imposibilitatea victimei de a se apăra poate fi determinată de o infirmitate fizică, de o stare maladivă, de oboseală excesivă sau de altă împrejurare, care o fac să nu se poată împotrivi agresiunii. În cazul neputinței victimei de a-și manifesta voința, este vorba de o persoană care, din cauza vârstei, a unor maladii sau a altor împrejurări (stare de beție completă, stare de leșin, de somn hipnotic, etc.), nu-și poate da seama de ceea ce se petrece în jurul său. Legea cere ca făptuitorul să-și fi dat seama de situația victimei și a folosit prilejul pentru a săvârși actul sexual.

Urmarea imediată constă în încălcarea, vătămarea efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei (fapta mai poate avea ca urmări ca: vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori chiar moartea sau sinuciderea victimei).

Statisticile în acest domeniu sunt cutremurătoare.

Noțiunea de homosexualitate desemnează preferința pentru persoane de același sex. În Statele Unite și în Anglia, homosexualii preferă să se denumească gay(s), noțiune care într-o perioadă anterioară era destinată prostituatelor. Pentru femeile cu preferințe homosexuale se utilizează termenul de lesbiene.

În general, normele cu privire la sexualitate ale societăților contemporane interzic manifestarea preferințelor homosexuale, dar au existat și mai există încă grupuri și colectivități care au adoptat-o și o adoptă, fie în mod deschis, fie în mod secret, ca o practică normală. Dat fiind amestecul de prejudecăți etnocentrice, evaluări morale, religioase și științifice în legătură cu această practică, nici una dintre formele sexualității „deviante" nu este atât de controversată și supusă atâtor interpretări conflictuale cum este homosexualitatea.

Pe de o parte, ea este considerată ca o conduită anormală, nenaturală, adeseori cu substrat patologic, care încalcă normele sexualității normale; pe de altă parte această încălcare (devianță) este considerată ca fiind absolut normală, întrucât homosexualii nu au nici o libertate de alegere asupra identității lor.

Se confundă, în acest sens, două noțiuni cu caracter evaluativ: conduita sexuală, care de cele mai multe ori este o problemă de alegere și decizie individuală, și identitatea sexuală, asupra căreia individul nu are nici o posibilitate de opțiune, deoarece, așa cum spun unii specialiști, ea este determinată genetic. Clădite, în marea lor majoritate, pe confuzia dintre aceste două noțiuni, interpretările sunt contradictorii și divergente între ele.

Dat fiind caracterul în mare parte privat și secret al homosexualității, estimările dimensiunilor și amplorii sale sunt conflictuale. Conform unor estimări mai prudente, numărul homosexualilor dintr-o anumită societate nu depășește 6% din totalul populației.

Orice individ are un grad de preferință heteroerotică, mergând de la nici una (asexuații) la cea mai ridicată (heterosexualii). Dar, în același timp, orice individ are, conștient sau nu, și un grad de preferință homoerotică, ordonată de la nici una (asexualii) la una ridicată (homosexualii). Cele patru categorii descrise de Storms au următoarele caracteristici:

asexualii au preferințele heterosexuale sau homosexuale foarte slabe sau absente;

homosexualii manifestă o preferință homoerotică ridicată și una heteroerotică foarte slabă;

bisexualii sunt caracterizați de preferințe ridicate atât cu caracter homoerotic, cât și heteroerotic;

heterosexualii au o preferință ridicată pentru heteroerotism și una slabă sau chiar absentă pentru homoerotism.

Meritul principal al acestei clasificări constă în faptul că nu consideră categoriile menționate drept tipuri, ci doar variații graduale ale conduitelor și preferințelor sexuale. Pe de altă parte, această analiză permite includerea și a acelor indivizi care au în cursul vieții lor diferite experiențe, fantasme, dorințe sau fantezii homosexuale.

Sexologii disting de altfel între mai multe forme de homosexualitate:

manifestă (conștientizată de individ),

latentă (neconștientizată),

situațională (circumstanțială sau substitutivă),

simptomatică (caracteristică acelor bolnavi psihici care au preferințe sexuale polimorfe) etc.

În cursul timpului, homosexualitatea a fost definită, pe rând, drept un păcat sau viciu, o boală sau o tulburare de comportament, un comportament deviant, un delict penal sau, mai recent, o formă normală, cu caracter alternativ, a conduitei sexuale.

Date fiind reticențele-cu care acest subiect a fost în mod tradițional abordai și, mai ales, ambiguitățile interpretărilor făcute de publicul profan, există multiple definiții și explicații. ale naturii homosexualității, majoritatea cu caracter conflictual. Pentru oameni, în general, punctele de vedere asupra homosexualității sunt încă tributare credinței religioase conform căreia homosexualitatea este un „păcat contra naturii", evaluare care exclude, din start, orice cauză cu caracter natural.

Spre deosebire de alte forme de devianță sexuală, transsexualismul are particularități distincte. Unii autori consideră că el nu este atât o formă de sexualitate devianță, cât o problemă de identitate sexuală, justificată în unele cazuri sau nejustificată ("închipuită") în alte cazuri.

Transsexualii sunt acele persoane care doresc să-și modifice identitatea sexuală pentru a deveni membri ai sexului opus. Un transsexual este fie un bărbat care se crede femeie, fie o femeie care crede că este bărbat, ambii fiind caracterizați de dorința extrem de puternică de a fi considerați ca atare, în pofida structurii lor genitale. Primul care a folosit noțiunea de transsexualism a fost medicul american Harry Benjamin, în legătură cu un caz adresat lui de către Alfred Kinsey, în anul 1966.

Până atunci nu exista nici o denumire pentru această minoritate sexuală și nici o distincție clară între homosexuali și transsexuali. Harry Benjamin a caracterizat transsexualismul în felul următor: „Transsexualul bărbați sau femeie este profund nefericit în calitate de membru al sexului (sau identității de sex) de care este sau a fost desemnat prin structura anatomică a corpului, în special a organelor genitale. Pentru a evita neînțelegerile: aceasta nu are nimic de-a face cu hermafroditismul. Transsexualul este din punct de vedere fizic normal (deși, uneori, subdezvoltat) Adevărații transsexuali simt că ei aparțin celuilalt sex, ei doresc să fie și să funcționeze ca membri ai sexului opus.

În limbajul de specialitate, transsexualismul este denumit sindrom de disforie sexuală, pentru a desemna starea de insatisfacție pe care o simte un transsexual față de identitatea sa sexuală reală. Noțiunea de disforie (dys – dificil, în limba greacă) se referă la disconfortul psihic, anxietatea și nemulțumirea resimțite de acele persoane care cred, dar și simt că aparțin sexului opus.

Transsexualii se cred „încarcerați" într-un corp care nu se află în concordanță cu trăirile lor psihice și cu opțiunea lor pentru o anumită identitate sexuală. „Mă simt femeie, dar am un corp de bărbat" sau „am un corp de femeie, dar, real, sunt bărbat" sunt cele mai frecvente argumente folosite de ei. Un bărbat transsexual, de exemplu, are organe genitale, hormoni, cromozomi și caractere secundare specific masculine, dar simte că o asemenea identitate nu este potrivită pentru el.

În acest sens, „transsexualul se contestă și se neagă pe plan ideo-afectiv și nu este în acord pe plan comportamental cu sexul anatomic (de bărbat sau de femeie) cu care s-a născut. De menționat, totodată, că nu poate fi considerată o persoană ca având un comportament transsexual decât atunci când această dorință este continuă, are o durată de exprimare de cel puțin doi ani de zile și nu se datorează unei boli psihice, somatice sau unei anomalii de ordin genetic.

Dorința extrem de puternică de a aparține sexului opus se poate concretiza în două forme de manifestare, adeseori legate între ele:

îmbrăcarea hainelor sexului opus;

opțiunea pentru operația chirurgicală prin intermediul căreia transsexualul crede că „va deveni" un reprezentant al sexului cu care se simte compatibil.

Prima formă de manifestare nu caracterizează numai pe transsexuali, ci și pe transvestiți, care sunt, în majoritatea cazurilor, bărbați pentru care îmbrăcarea hainelor sexului opus reprezintă un act de excitare sexuală, urmat de masturbare și, implicit, de satisfacere sexuală. Există următoarele categorii de transvestiți:

fetișiști, care, îmbrăcând haine de femeie, îndeplinesc implicit un aci
sexual;

cu dublu rol, reprezentați de indivizi cu orientare dublă, heterosexuală
și transsexuală, și a căror dorință de schimbare a sexului nu este permanentă;

homosexuali, adică cei care au preferințe pentru persoane de același sex și pentru care îmbrăcarea hainelor sexului opus este motivată de dorința de a găsi un partener și nu de cea a schimbării sexului;

transsexuali, pentru care îmbrăcarea hainelor sexului opus este doar o
formă de exprimare clară a identității de sex preferate, fără a avea nici o semnificație sexuală, ca în cazul fetișiștilor.

Într-o altă clasificare se pot distinge următoarele tipuri de bărbați transvestiți:

pseudotransvestiți, care se îmbracă în hainele sexului opus din motive „exploratorii" și „excitante", adeseori pentru a se amuza și a testa reacțiile celorlalți. Atât conduita lor sexuală, cât și identitatea de sex sunt de tip masculin, heterosexual;

fetișiști, care se îmbracă periodic în haine de femeie, pe care le tratează ca obiecte de fetiș ce-i stârnesc excitarea sexuală. Ei nu se identifică neapărat cu femeile, simțindu-se de obicei bărbați ce nu doresc să-și schimbe identitatea de sex;

transvestiți veritabili, care se consideră bărbați, dar fără a fi în întregime convinși de această identitate. Pentru acest motiv îmbracă haine și adoptă conduite feminine, fardându-se, de pildă. Aceste atitudini nu sunt utilizate în scopuri sexuale, ci pentru nevoia de relaxare din starea de disconfort și nesiguranță resimțită în legătură cu identitatea lor de sex. Orientarea lor este heterosexuală, dar se pot angaja în relații homosexuale episodice, atunci când sunt îmbrăcați în femei. Nu se pot identifica cu transsexualii, pentru că nu doresc să-și schimbe sexul.

În ceea ce privește opțiunea pentru operația de schimbare a sexului, aceasta se manifestă extrem de imperios la transsexuali, fiind precipitată, adeseori, de autocastrare. Pentru că o asemenea operație costă foarte mult, mulți transsexuali caută, prin toate mijloacele, inclusiv cele ilicite (făcând prostituție, de exemplu) să strângă suma de bani necesară.

Deși transsexualismul pare să nu ridice dificultăți de definire, fiind în mod clar o problemă de opțiune pentru o anumită identitate de sex, caracteristicile sale creează, totuși, o serie de erori de interpretare și multe controverse între specialiști. Unii autori cred că pentru a oferi un sens clar definirii transsexualismului trebuie făcută distincția între homosexualitate și inversiunea sexuală. Inversiunea sexuală presupune asumarea unui rol feminin de către un bărbat și a unui rol masculin de către o femeie, reprezentând un termen descriptiv atât pentru indivizi, cât și pentru acte sexuale desfășurate într-o anumită manieră. Spre deosebire de inversiune, homosexualitatea semnifică relațiile sexuale și afective între membrii aceluiași sex, în condițiile în care aceștia pot juca roluri sexuale opuse.

Transsexualismul este, din acest punct de vedere, o formă de inversiune sexuală și, deși se pot angaja în raporturi homosexuale, transsexualii se disting totuși de homosexuali, care nu se simt membri ai sexului opus și nici nu doresc să-și schimbe identitatea de sex.

2.3. Agresivitatea la alcoolici și toxicomani în comparație cu restul populației

Agresivitatea a devenit astăzi o problemă majoră și constă într-o varietate de comportamente și consecințe. Cauzele violenței sunt complexe, însă numeroase studii au indicat o asociere strânsă între consumul de alcool și comportamentul agresiv, sau între toxicomanie și agresivitate, precum agresiunile sexuale, abuzul față de copii și omuciderile. Însă nu toți oamenii care consumă alcool devin agresivi.

Pentru a elucida această relație cercetătorii au căutat a sublinia ceea ce este particular la indivizii care devin agresivi sub influența alcoolului sau din cauza unei alte intoxicații (toxicomanii).

Astfel, s-a constatat că există o variabilitate a amplitudinii exprimării agresivității după consumul de alcool și această variabilitate este dată printre altele de sex, trăsăturile de personalitate ale individului și de anumite particularități neurobiologice.

Subiecții cu trăsături de personalitate de tip antisocial sunt mai agresivi decât cei fără sau indivizii care prezintă o istorie de comportamente agresive încă din copilărie sunt predispuși de a fi agresivi după consumul de alcool mai târziu în viața adultă. La fel, cei care au trăsături de ostilitate demonstrează o creștere mai rapidă a agresivității ca răspuns la provocare după ce consumă alcool.

În ceea ce privește influența sexului, diverși autori au găsit că atât bărbații cât și femeile prezintă o creștere a agresivității după consumul de alcool. Având în vedere sensibilitatea mai mare a femeilor la alcool, trăsăturile agresive la femei apar mai repede decât la bărbați pentru aceleași cantități de alcool consumate.

Atunci când se compară consecințele agresivității sub influența alcoolului, bărbații generează conflicte sau daune mai importante comparativ cu femeile.

Indiferent care ar fi mecanismele neurobiologice și psihologice prin care alcoolul duce la exprimarea agresivității, foarte mulți autori s-au focalizat pe decelarea acelor factori „mediaționali“ care modulează această relație, făcând ca fiecare individ să aibă propria identitate în ceea ce privește agresivitatea sub alcool.

Cercetătorii teoriei developmentale a alcoolismului au subliniat că evenimentele timpurii din viața subiectului au o pondere importantă în geneza de mai târziu a problemelor generate de consumul de alcool, ele făcând parte intrinsecă din lanțul etiologic al alcoolismului. Astfel, devine evident că primele experiențe ale subiectului sunt cele din familie, petrecute cu persoanele semnificative ale copilăriei între care părinții sunt pe primul loc. Este bine cunoscut că experiențele timpurii de socializare din familie determină structura și funcționalitatea relațiilor interpersonale de mai târziu, de exemplu, o educație parentală disfuncțională va fi asociată cu legături sociale negative la vârsta adultă.

Pe de altă parte, experiențele din familia de origine vor contribui la construirea expectațiilor de mai târziu privitor la efectele alcoolului, expectanțe care vor influența decisiv modul de consum, circumstanțele lui si tipul de probleme generate de consum.

Cât privește agresivitatea, mulți autori au considerat că agresivitatea alcoolicilor este datorată mai curând trăsăturilor de personalitate aparte structurate decât iritabilității cerebrale generate de consumul cronic de alcool. Încă nu s-a tranșat dacă trăsăturile de personalitate antisociale preced consumul de alcool sau sunt generate de acesta.

Alcoolul este un alt tip de drog, o substanță psihoactivă și un toxic celular cu efect tranchilizant asupra sistemului nervos central. Acțiunea sa constă în inhibarea transmiterii impulsurilor nervoase. De exemplu se înregistrează creșterea vitezei de reacție și slăbirea atenției. Efectele psihologice ale consumului de alcool pot crea impresia depășirii stărilor de teama și inhibare, poate diminua sentimentele de inferioritate etc..

Stabilirea responsabilității în infracțiunile comise de alcoolici în general și în cele comise de bolnavii cu intoxicații alcoolice acute, în special, ridică de obicei o serie de dificultăți solicitând o competentă colaborare între expertul legist și psihiatru. Problema apare cu atât mai spinoasă cu cât însăși încadrarea diagnostică precisă este de multe ori dificilă, ținând cont că ea se face retrospectiv. Este vorba în speță de beția simplă și cea patologică, entități de care se leagă o apreciere foarte diferită a discernământului și responsabilității, cu consecințe juridice deosebit de importante.

Beția patologică denumită și intoxicația alcoolică idiosincratică a fost menționată de autorii clasici (de la Kraepelin la Garnier și ulterior de Binder, Buneev și Csiky). Definirea și descrierea ei nu se poate face decât în antiteză cu celălalt aspect, mai frecvent, de alcoolism acut respectiv cel al beției simple, voluntare, obișnuite. Ea s-ar putea contura clinic prin caracteristici legate de forma sa de manifestare mai dramatică, realizată de tulburări profunde de conștiință de tipul stării crepusculare, care apare brusc la o cantitate foarte mică de alcool, relativa siguranță a mișcărilor (lipsa ataxiei), apariția uneori a unor elemente halucinatorii și delirante, excitația motorie care domină cu comportament ambulatoriu și efector foarte bine coordonat, prezența actelor nejustificate, absurde (care merg până la violențe).

Această stare durează în general câteva ore și dispare tot atât de brusc precum s-a instalat (de obicei printr-un somn reparator). La trezire se constată o amnezie lacunară (uneori întârziată) a episodului. Un simptom caracteristic îl constituie caracterul actelor săvârșite, care sunt lipsite de motivație, străine de personalitatea bolnavului, brutale, însoțite de motilitate exagerată și neproductivă. O altă trăsătură importantă este raptusul afectiv, la baza căruia stau tulburările de conștiință sau halucinațiile. Aspectul poate fi cel de anxietate „vitală”, ”tensiune internă” pronunțată sau mânie elementară. Sunt incriminate și condiții de moment (ca surmenajul, insomniile prelungite, stările de tensiune afectivă, anxietatea, hipoglicemia, tratamentul cu tranchilizante). Se semnalează posibilitatea apariției beției patologice la gastrectomizați (probabil datorită absorbției digestive foarte rapide).

O problemă mult discutată și controversată este cea a repetării episodului. Unii autori consideră că un semn capital al bețiilor patologice ar fi tendința la recidivă într-o formă identică. Alți autori susțin însă că beția patologică este de obicei un episod unic în viața individului. Deși rară, beția patologică este o formă de alcoolism cu foarte frecvente implicații medico-legale, făcând adesea obiectul expertizelor. În cadrul ei s-a semnalat comiterea unor infracțiuni brutale, cel mai adesea nemotivate. În funcție de forma clinică individul poate ajunge de exemplu la omucidere pentru a se autoapăra (fiind stăpânit de halucinațiile terifiante și de ideile de persecuție) sau pradă unui raptus melancoliform se poate sinucide sau în stare de automatism ambulator poate să comită crime și delicte (viol, sau alte agresiuni sexuale, ultraj cu violență etc).

Două cazuri studiate și expertizate de noi sunt ilustrative pentru cele afirmate mai sus:

1. T.I., 30 de ani, muncitor necalificat la un grup de construcții. Internat de Poliție în Clinica de Psihiatrie Cluj-Napoca în vederea expertizării medico-legale.

Din dosarul judiciar reiese că i se impută repetate tentative de agresiuni sexuale asupra unor femei în vârstă care erau singure. Din antecedentele heredocolaterale de reținut epilepsia mamei, iar din cele personale un consum abuziv de alcool și microtraumatisme craniene în mica copilărie. Căsătorit de trei ani, cu o viață familială armonioasă, fără conflicte. Din istoricul bolii reiese că de aproximativ opt ani bolnavul consumă sporadic băuturi alcoolice concentrate (țuică de Zalău). De câteva luni consumul a devinit mai frecvent și în cantități mari.

După un prim incident menționat de organele de Poliție are o perioadă de abstinență și frământări morale, după care reia consumul și au loc evenimentele pentru care devine obiectul expertizei. De atunci este neliniștit, anxios, are insomnii, somn agitat, frecvent vise erotice cu femei vârstnice, uneori ejaculări în cadrul viselor, alteori fără. Trezirile sunt neliniștite, cu stare de panică, remușcări și culpabilizare. Reușește să se abțină de la consumul abuziv. Examenul psihic notează preocupări prevalente față de consecințele faptelor sale, labilitate afectivă, culpabilizare, regrete.

Instinctul sexual exagerat, din relatările soției sale reieșind că starea de beție este întotdeauna dublată de mare excitație sexuală. Personalitate dizarminic structurată. Examenul psihologic stabilește o capacitate a funcțiilor cognitive situată sub medie, pe un fond elementar, neinstruit. Sistemul de motive și interese slab reprezentat. Electroencefalograma relevă un traseu de fond disritmic, cu discrete anomalii iritative.

Întrucât în stare de beție era evidentă nota patologică, în contrast cu comportamentul adecvat al bolnavului în perioadele lucide, cu regrete, culpabilizare și anxietate legată de consecințele faptelor sale, s-a recurs la o serie de explorări suplimentare. La narcoanaliză, după o perioadă de rezistență, reiese că în stare de ebrietate este foarte dornic de a avea contact sexual motiv pentru care s-a dus la „baba”’ din bloc care „îi era în drum”. Brusc intră într-o stare oniroidă, vorbește cu cineva din spatele examinatorului, are halucinații vizuale, se adresează unei femei bătrâne. La proba cu alcool intravenos, după o perioadă de câteva minute de agitație psihomotorie cu elemente de violență, se instalează o falsă acalmie. Lăsat singur bolnavul solilocvează, pipăie pereții și patul, cheamă pe cineva alături de el, apoi îmbrățișează perna și desfășoară un amplu spectacol erotic cu aceasta.

La un moment dat observă că este singur în pat, se supără, înjură, amenință personalul, își caută partenera și o regăsește în persoana unei rezidente, pe care o îmbrățișează, o atrage în pat, îi face propuneri. La refuzul acesteia începe să amenințe, devine agresiv. Deosebit de sugestibil, acceptă să se culce și să-și aștepte partenera, reia perna, o mângâie, îi face declarații. Timp de aproximativ o oră aceste scene se tot repetă.

Întrucât înregistrarea EEG după administrarea de alcool n-a fost posibilă datorită agitației bolnavului, s-a încercat (la câteva zile) înregistrarea după administrarea de alcool (țuică) per oral. Intră într-o stare de beție, plânge, este negativist, se lamentează. EEG nu evidențiază modificări patologice semnificative.

2. S.I., 30 de ani, electrician. Internat în Clinică de Poliție, foarte agitat, necesitând imobilizare. Datele anamnestice evidențiază un consum de alcool ocazional (în special bere), dar cu instalarea stării de beție la cantități relativ mici. În urmă cu câteva luni înainte de internare, cu ocazia unui consum abuziv de alcool, a prezentat un episod de agitație, urmat de amnezie. În preziua internării consumă excesiv alcool (la o nuntă). A doua zi bea în continuare aproximativ 800 ml alcool. Revenit acasă are discuții cu soția. Ulterior, în lipsa acesteia, își ia copilul în vârstă de nouă luni și pleacă cu el pe stradă.

Este prins de Poliție încercând să arunce copilul în fața unei mașini și este adus în clinică pentru expertizare medico-legală. După sedare examenul psihic relevă o amnezie totală, de tip lacunar, asupra unei perioade de aproximativ șapte ore, în rest memoria de fixare și evocare bune, conștiința clară, dispoziția ușor distimică, cu note de anxietate, legate de inceritudinea asupra acțiunilor sale și de acuzația pentru care a fost adus de Poliție.

Examenul psihologic evidențiază o capacitate în limite normale a funcțiilor cognitive, personalitate elementară, iritabilă, impulsivă, mai ales sub influența băutorilor alcoolice. Sistemul de motive și interese sărac în conținuturi. La data examinării prezintă o labilitate emoțională accentuată, cu pierderea fluenței verbale sub efectul stării de tensiune în care se află, dispoziție distimică, depresivă, tendința la culpabilizare pentru faptele comise sub influența alcoolului. EEG – traseu dominat de o activitate alfa instabilă, intricată difuz cu unde theta. După activarea cu alcool nu se produc modificări semnificative ale traseului. La narcoanaliză se menține amnezia totală asupra episodului de beție cu violență.

La proba cu alcool, după administrarea intravenoasă a 20 cc. de alcool 95 grade, diluat în glucoză și a 200 ml țuică per os, are o perioadă de inhibiție cu elemente depresive, apoi devine agitat, confuz, agresiv. Starea de agitație cu agresivitate durează câteva ore.

Întrucât cele două cazuri erau obiectul unor expertize medico-legale era deosebit de importantă încadrarea lor într-o formă de accident de tipul alcoolismului acut, știut fiind că în beția simplă, voluntară, conform codului nostru penal, discernământul alcoolicului este considerat păstrat (infractorul fiind deci responsabil). Există desigur o serie de discuții legate de responsabilitate în cazurile de beție care, deși tranzitorii, sunt totuși trăiri psihice patologice, care în cele din urmă au evoluat convergent spre considerarea delictului comis în stare de beție (simplă) drept un factor agravant (dacă cel care a comis actul are o conduită alcoolică și fapta comisă este în legătură cu această conduită).

Confuzia mintală produsă de beția ca atare diferă de alte cazuri de confuzie mintală, întrucât cea a persoanei care s-a îmbătat „din proprie inițiativă” este consecința unei atitudini a persoanei pentru care poate fi trasă la răspundere. În acest fel lupta împotriva criminalității legată de alcoolism este ajutată și sprijinită de lege.

Aplicarea din această perspectivă a prevederilor legii apare justificată numai în cazurile de beție tipică. Cu totul altfel trebuie cântărită problema din punct de vedere juridic când beția nu are acest caracter tipic (ca și în cele două cazuri expertizate și prezentate anterior). În cazul așa zisei „beții patologice” (sub diferitele sale aspecte) tipurile variate de confuzie mintală temporară, care diferă calitativ de beția obișnuită, pot fi considerate boală psihică ca atare.

Deși teoretic lucrurile par destul de clare, practic nu sunt întotdeauna simple și de multe ori suntem puși în dificultate sub raport diagnostic. Beția atipică (idiosincratică) nu mai este prevăzută ca atare nici în legislație și nici în clasificarea bolilor mintale. Cu titlul de intoxicație alcoolică idiosincratică ea apare pentru ultima oară în clasificarea americană caracterizată prin tulburări marcate ale comportamentului, în sensul inadecvării, precum și unele acte agresive care apar la scurt timp (câteva minute) de la ingestia unei cantități mici de alcool (care la majoritatea oamenilor n-ar produce intoxicație, respectiv beție).

În concluzie la cele prezentate anterior reținem:

cunoașterea, diagnosticarea și diferențierea cât mai precisă a diferitelor forme de beție este de o deosebită importanță, având în vedere frecvența delictelor comise de alcoolici în aceste stări, gravitatea acestora și gradul de responsabilitate diferită (raportat la forma beției);

datele oferite de realitatea clinică nu se suprapun întru totul descrierilor clasice.

Astfel, deși se consideră a fi caracteristică disproporția între simptome și cantitatea de alcool consumat, este o eroare a considera acest semn ca fiind unicul parametru, indispensabil pentru diagnostic.

terenul favorizant nu se rezumă la tulburări de personalitate sau sechele posttraumatice sau postencefalitice, ci depinde și de psihotip sau starea de moment (oboseală, insomnii îndelungate, stări distimice, chiar și abuzuri sexuale;

există o serie de forme de tranzit între beția patologică complet dezvoltată și beția tipică.

Ele nu prezintă toate trăsăturile beției patologice (au mai puține simptome sau acestea nu sunt suficient de clare). Unii autori au propus denumirea de beție patologică abortivă.

Aprecierea discernământului și responsabilității în asemenea cazuri necesită o convergență de opinii psihiatru-legist, un studiu foarte atent al dosarului judiciar (care poate da foarte importante informații privind personalitatea premorbidă, împrejurările comiterii faptei, mobilul ei, modalitatea instalării tabloului psihic etc.).

Beția patologică tipică (în care tulburările psihice grave determină pierderea autocontrolului și conferă neresponsabilitate, este probabil o formă foarte rară; în celelalte forme incomplete (sau abortive) hotărârea adoptată trebuie să fie cât mai diferențiată pentru a respecta realitatea clinică pe de o parte și pentru a nu influența în mod negativ eficiența justiției împotriva alcoolismului, ca factor criminogen, pe de altă parte.

2.4. Obiectivele speciale ale acestui gen de expertiză medico-legală; coroborarea cu alte discipline

În general, după cum știm, expertiza este considerată, pe bună dreptate, o apreciere științifică a probelor. În toate legislațiile expertiza este recunoscută ca mijloc de probă, o dată cu progresul tehnico-științific sporind și rolul expertizelor în procesul penal. Pe lângă expertiza propriu-zisă, se recunoaște ca mijloc de probă și expertiza medico-legală.

Medicina legală este o specialitate medicală ce probează elementele medicale ale unei spețe juridice. Expertiza medico-legală este obligatorie prin lege în următoarele cazuri:

lovituri și vătămări corporale;

abuzuri sexuale;

evaluarea discernământului și a capacității psihice inclusiv a capacității de testare (testament);

determinarea paternității inclusiv testarea ADN;

unele determinări toxicologice (alcoolemia, droguri);

malpraxis .

deces din cauze nenaturale (violente, suspecte sau de cauză necunoscută).

După cum știm, libertatea și inviolabilitatea sexuală, ca atribute ale personalității umane, sunt protejate de relațiile sociale și de lege. Din totdeauna, cutumele, tradițiile și morala publică precum și normativitatea scrisă au contribuit la canalizarea și chiar instituționalizarea instinctului și vieții sexuale (de exemplu, căsătoria), într-un sens socio-cultural, util evoluției speciei, valorilor socio-morale și specificului uman al sexualității bazată pe afectivitate.

Societatea a acceptat instinctul sexual, l-a canalizat pe cât a putut, l-a înconjurat de limitări, de tabu-uri și i-a consacrat manifestările sale sociale prin ceremonii de sacralizare religioasă și prin instituții laice. În funcție de factorii socio-culturali și morali, motivația sexuală (instinctul sexual), cu o puternică componentă dinamogenă (ereditară) și alta direcțională (afectivă), poate fi înfrântă, sublimată sau deviată, fapt învederat de realitatea ce atestă că, deși la om instinctul sexual este același, realizarea sa variază în funcție de timp și spațiu, după societate, de unde frecvența diferită a patologiei sexuale (îndeosebi a perversiunilor sexuale).

Pentru orice practician și cu atât mai mult pentru medicul legist, din aspectele specific-umane ale sexualității decurg unele obligații etico-psihologice privind semiologia sexuală. Este de precizat, de la început, că examinarea sexologică, având în vedere multiplele sale implicații, se impune ca un act ce trebuie modulat cât mai fidel la personalitatea subiectului. În cazul agresiunilor sexuale examenul clinic trebuie făcut „din cap în tălpi”.

Obiectivele expertizei medico-legale în cazul infracțiunilor privind viața sexuală sunt următoarele:

1. Probarea existenței raportului sexual, respectiv:

observarea unor leziuni genitale și/sau anale;

observarea și punerea în evidență a urmelor biologice existente pe corpul victimei;

boli transmise sexual (prezente la agresor);

sarcină după viol etc.

După cum se arată în doctrina de specialitate, leziunile genitale sau anale nu înseamnă automat act sexual, întrucât acestea pot fi și autoproduse (accidental sau intențional) sau pot fi consecința unor boli.

Prelevarea este obligatorie, de exemplu în cazul femeilor, atât în cazul celor care și-au început activitatea sexuală înainte de a fi violate, cât și la virgine.

După cel mult 24 de ore de la viol, șansele de a găsi spermatozoizi în secreția vaginală scad considerabil, dar urme de spermă pot fi puse în evidență până la 72 de ore. Trebuie examinate:

zona vulvară unde se pot găsi urme de spermă (ejaculare anteportas) sau fire de păr de la agresor (care trebuie prelevate)

precum și zona anală.

Reacțiile de probabilitate pot da reacții fals pozitive sau fals negative (reacția Florence; reacția Barberio; reacțiile cromatografice care permit identificarea colinei și a spermei prin cromatografie; reacțiile spectrografice etc.).

Reacțiile de certitudine. Examinarea microscopică constă în observarea directă a spermei pe frotiu. Interpretare:

capete de spermatozoizi pot fi observate până la 120 de ore după actul sexual;

absența spermiilor nu exclude ca pata să fie de spermă (azoospermie = lipsa spermatozoizilor din spermă);

lipsa spermatozoizilor nu implică absența actului sexual (violatorul poate avea azoospermie, avea prezervativ sau, din diverse cauze, s-a produs liza spermatozoizilor);

dacă nu se găsesc spermii, prezența spermei poate fi confirmată de trei reacții de probabilitate pozitive.

Pentru evidențierea spermei, se mai pot utiliza următorii markeri ai lichidului spermatic:

determinarea prezenței fosfatazei acide de origine prostatică;

determinarea prezenței glicoproteinei P30 (specifică pentru sperma umană, poate persista în vagin 13-47 ore după actul sexual).

determinarea prezenței LDH-C4 este strict specifică pentru spermă (se găsește în testicule, spermatozoizi și lichid seminal), apărând la pubertate; folosindu-se electroforeza convențională, LDH-C4 a putut fi identificată în pete vechi de patru săptămâni);

determinarea prezenței human prostate specific antigen = proteina prostatică umană (PSA sau seminoproteina, o glicoproteină) este specifică pentru spermă chiar la cei vasectomizați sau azoospermici; se detectează folosind un ser hiperimun și cu ELISA. Nu dă reacții încrucișate cu saliva, urina, secreția vaginală sau sângele menstrual.

Cercetarea contaminării victimei cu o boală infecțioasă cu transmitere sexuală (sifilis, gonoree, herpes genital, trichomoniază, condiloma acuminata – papilomavirus, sancroid – Hemophilus Ducreyi, limfogranulomul veneric -chlamidia, SIDA-HIV):

victima trebuie examinată în mod repetat, deoarece examinarea imediată poate să fie neconcludentă, dat fiind faptul că, în majoritatea bolilor transmise sexual, primele semne apar la distanță în timp, uneori, la săptămâni sau luni (gonoree: 2-21 zile; sifilis: 1-4 săptămâni; sancroid: 3-7 zile; limfogranulomul veneric: 3-12 zile; herpes genital: 4-7 zile; condiloma acuminata: 1-6 luni; SIDA poate fi asimptomatic timp de ani de zile, infectarea putând fi depistată la 2-4 luni de la contactul infectant).

trebuie examinat și suspectul.

Examinarea prezenței sarcinii după viol: testele de sarcină se pozitivează la aproximativ două săptămâni după fertilizare.

2. Probarea lipsei de consimțământ sau de discernământ al victimei

Medicul trebuie să urmărească:

evidențierea leziunilor traumatice și datarea lor

evidențierea serică de droguri sau anestezice (trebuie ca, atunci când există această suspiciune, poliția să solicite efectuarea unui examen toxicologic și să aducă victima cât mai repede la IML, împreună cu eventuale corpuri delicte: seringi, fiole, țigări etc.)

determinarea capacității intelectuale și IQ-ul victimei.

3. Identificarea violatorului

Examinarea suspectului este foarte importantă, deoarece se pot descoperi:

leziuni recente rezultate din lupta cu victima, urme (escoriații, echimoze);

fire de păr de la victimă;

pete de sânge;

până la 24 ore de la viol există posibilitatea identificării pe penisul violatorului a prezenței ADN-ului femeii violate (evident, dacă acesta nu a purtat prezervativ și nu s-a spălat).

Determinarea grupei sanguine a violatorului din urmele de spermă găsite în vaginul victimei:

75-80% din populație sunt secretori (elimină Ag de grup sanguin prin umorile biologice);

peptidaza A

fosfoglucomutaza.
totodată, este nevoie de:

prelevarea secreției vaginale și determinarea grupei de sânge (ABO) a spermei

prelevarea de sânge de la victimă și determinarea grupei de sânge

determinarea status-ului secretor sau nesecretor al victimei (prin prelevarea
de salivă și epiteliu bucal).

Sindromul copilului agresat.

Este caracterizat de prezența de hematoame subdurale cronice, fracturi multiple de oase lungi de vârste diferite, hematoame subperiostale, osificare subperiostică, leziuni traumatice cutanate de vârste diferite, tulburări de comportament.

Cazurile de copii agresați sexual sunt, din păcate, într-o creștere continuă. Factorii de risc: socio-economici, familiali, principiile educative ale societății.

Fetele sunt agresate mai frecvent decât băieții, copiii mici fiind cei mai expuși, în special cei aflați în îngrijirea autorităților. De regulă, abuzul sexual debutează în copilărie și durează mult timp.

Un copil posibil agresat sexual poate fi aflat în îngrijirea autorităților, incluzând poliția, lucrătorii sociali, personalul spitalelor locale. Este necesară o anamneză cât mai amănunțită, făcută cu multă răbdare, care este de obicei de ajutor în stabilirea naturii abuzului suferit în copilărie.

Cei mai mulți copii prezintă dureri abdominale recurente, constipație, dureri anale, rectoragii, disurie, dureri peniene, scurgeri și dureri vaginale, oboseală și letargie. De asemenea, prezintă anxietate și neliniște, tulburări de somn, probleme la școală. în multe cazuri cel care a abuzat de copil rămâne neidentificat.

Se întâlnesc contacte sexuale vaginale sau anale. La fetițele tinere, sub cinci ani, contactul sexual vaginal este imposibil de realizat, întâlnindu-se de obicei contacte anale. Absența semnelor fizice ale abuzului sexual nu trebuie să infirme existența acestuia, deoarece semnele vizibile dispar rapid dacă abuzul sexual a încetat de o perioadă de timp.

Detecția se bazează pe dovezi circumstanțiale, care pot sugera un abuz asupra copilului cum sunt:

prezentarea întârziată la consultul medical („copilul nu s-a plâns")

explicații inadecvate, vagi, oferite de aparținători cu privire la circumstanțele producerii leziunilor

discrepanță între istoric și gravitatea leziunilor

comportament anormal al părinților, lipsa de îngrijorare, ostilitate și agresivitate a acestora, reacție de teamă a părinților față de internare

comportament anormal între copil și părinți

interviul cu copilul se va efectua cu blândețe și în absența părinților.

Obiectivarea leziunilor se realizează prin:

fotografierea leziunilor

descrierea leziunilor (eventual, cu datarea lor)

documentarea se obține prin radiografierea zonelor suspecte (nu e neapărat
să se constate fracturi, pot exista și hemoragii subperiostale la copii, care devin vizibile la 10-14 zile pentru că se calcifiază).

Leziunile cutanate:

leziunile situate în zone care, de obicei, nu sunt afectate prin cădere (brațe, coapse, fese, organe genitale, față); echimoze de forma degetelor dispuse pe față, gât, trunchi, brațe; leziuni de vârste diferite, cicatrice vechi

leziuni neobișnuite, cum sunt urmele de arsură de țigară, mușcături sau de legare la gură ori pe membre, urme de lovire cu o curea, un cablu electric etc.

arsuri – la examenul clinic se constată coexistența arsurilor cu alte tipuri de leziuni osoase sau ale țesuturilor moi, flictene provocate de imersia diverselor părți ale corpului în lichid fierbinte, arsuri plagă mușcată provocate de metale încinse, arsuri produse prin flacără, cu ajutorul țigărilor sau chiar arsuri prin frecare, produse prin târârea copilului pe un teren cu frecare mare; localizările cele mai frecvente sunt fața, capul, perineul, fesele, regiunea genitală, mâinile și picioarele; arsurile feselor cel mai frecvent, reprezintă o pedeapsă aplicată copilului pentru enurezis nocturn prin introducerea copilului în apă fierbinte

alopecie traumatică (prin smulgerea părului)

hematoame ale scalpului.

Leziunile timpanului (prin lovirea cu palma peste ureche)

Leziunile frâului limbii (prin introducerea forțată a lingurii în gura copilului)

Sindromul copilului zdruncinat este o entitate clinico-patologică caracterizată de hemoragii retiniene (+/- luxații de cristalin), subdurale sau subarahnoidiene, cu leziuni externe absente, produse de scuturarea sau zdruncinarea repetată a copilului.

Hematoamele subdurale pot fi nediagnosticate la examenul clinic, fiind, de obicei, descoperite la examenul CT. Existența hematoamelor subdurale neexplicate sugerează un copil maltratat. De regulă, nu se asociază fracturi craniene. Copilul poate prezenta comoții frecvente, cașexie, letargie, slăbiciune accentuată, bombări ale fontanelelor, asocieri cu multiple fracturi de oase lungi.

Leziunile cerebrale – contuzia, hemoragia și edemul sunt cele mai frecvente cauze de deces sau de sechele neurologice la copilul agresat fizic și pot apărea fără leziuni externe vizibile. Cea mai comună descoperire la un examen CT este hematomul subdural, asociat frecvent cu leziuni parenchimale în regiunile parietale și occipitală, infarctizarea putând conduce la atrofie cerebrală.

Capitolul III

Concluzii și observații finale

Începem acest capitol cu remarca pe care am mai făcut-o pe parcursul lucrării de față și anume că numai o viață sexuală normală poate asigura desfășurarea și dezvoltarea unor relații sociale generale ale societății, cât și satisfacerea instinctului sexual. Pentru asigurarea unui astfel de deziderat trebuie să există norme juridice care să reglementeze faptele de natură a aduce atingere relațiilor normale. Încălcarea normelor care privesc viața sexuală prezintă pericol social, deoarece faptele prin care se aduce atingere libertății sau moralității în acest domeniu sunt contrare intereselor întregii societăți. De aceea, în Capitolul III din Titlul II al părții speciale din Codul penal sunt prevăzute șapte infracțiuni privitoare la viața sexuală. Astfel, în art. 197 este prevăzută infracțiunea de viol, în art. 198 – actul sexual cu un minor, în art. 199 – seducția, în art. 201 – perversiunea sexuală, în art. 202 – corupția sexuală, în art. 203 – incestul și în art. 2031 – hărțuirea sexuală.

Prima concluzie care o reținem din analiza infracțiunilor privind viața sexuală este că se caracterizează prin gradul mare de pericol pe care îl prezintă și prin frecvența acestora în rândul procesului infracțional (fiind foarte dese chiar și acele cazuri în care victima este rudă cu agresorul).

Cercetarea infracțiunilor privind viața sexuală din perspectivă medico-legală reprezintă o activitate deosebit de complexă, în sensul că trebuie soluționate și probate o multitudine de aspecte care concură (trebuind corelate toate detaliile).

Această activitate debutează cu cercetarea scenei sau ambianței locului pentru formarea unei imagini exacte a cadrului în care s-a comis fapta și în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii – sânge, salivă, spermă etc. – care au un rol deosebit din punct de vedere probator.

Această activitate trebuie să se desfășoare în mod organizat și eficient, în scopul evitării oricăror aspecte negative în ansamblul spațiului infracțional. Numai printr-o astfel de coordonare se pot obține date importante referitoare fie la „tipul” infractorului, fie la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii, modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa.

În cazul violului, spre exemplu, problemele principale care trebuie rezolvate se referă la probarea existenței actului sexual fără consimțământul victimei. Libertatea individului trebuie să-și găsească aplicare din toate punctele de vedere, deci și din punct de vedere sexual. Lipsa consimțământului de cele mai multe ori poate fi constatată prin rezistența care a opus-o victima, materializată sub forma semnelor lezionare constatate de pe corpul său. Cele mai grave sunt violurile asupra unor persoane imature, care vor influența, categoric, dezvoltarea lor din punct de vedere fizic sau psihic.

În final, reținem ca o concluzie generală, că numărul infracțiunilor de acest gen a crescut, dar aspectul pozitiv care poate fi subliniat în legătură cu aceste fapte este sancționarea lor mai aspru ca urmare a alinierii legislației noastre la standardele prevăzute și de alte sisteme de drept.

Bibliografie selectivă:

V. Astarastoae și colaboratorii, Ghid practic de medicină legală pentru juriști, Editura Contact, Iași, 1993;

V. Beliș (coordonator), Tratat de medicină legală, Vol. I. Editura Medicală, București 1995;

V. Beliș, Tratat de medicină legală, Vol. II, Editura Medicală, București, 1995

V. Beliș, Medicina legală, Editura Teora, București 1992;

V. Beliș, Aspecte toxicologice, clinice și medico-legale în etilism, Editura Medicală, București, 1988

V. Beliș, Investigația microscopică în medicina legală, Editura Academiei, București, 1993

D. Dermengiu (coord.) Curs de medicină legală, Editura Tehnoplast, București, 2005, p. 91-92.

D. Dermengiu, Patologie medico-legală, Editura Viața medicală românească, București, 2002.

T. Guritencu, C. Scripcaru, D. Perju-Dumbrava, Violul – urgența medico-legală, Revista de medicină legală (2003).

C. Drăgoțeanu, D. Dermengiu, A. Anghel, Cazuistica omucidară în București, studiu statistico-analitic, Revista de Medicină Legală, Vol. 1, nr. 4/1993, p. 375-384.

C.M: Eremia, Interpretarea juridică, Editura All, București, 1998.

M. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria și practica medico-legală, Vol. I. Editura Dacia, Cluj Napoca 1978.

G. Scripcaru, Medicina legală în justiție. Editura Cugetarea, Iași 2001.

G. Scripcaru, Medicina legală, Editura Didactică și Pedagogica, București, 1993.

G. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactica și Pedagogică, București 1978.

M. Cotrău, M. Proca, Toxicologie analitică, Editura Medicală, București, 1988

B. Roșu, S. Roșu, H. Vaida, Considerații critice asupra expertizei medico-legale în cazurile de viol, în Revista de Medicină Legală, Vol. 7, Nr. 1/1999

Valerică Lazăr, „Drept penal. Partea specială”, Editura Universitară, București, 2006.

M. Lăzărescu, Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament – simptomatologie și diagnostic clinic, Editura All, București 1999

Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM- IV), Ediția a IV-a APLR, București, 2000

Raport asupra activității Rețelei Naționale de Medicină Legală, București, 2003.

Raport asupra activității Rețelei Naționale de Medicină Legală, București, 2004.

C. Popa, Neurologie, Editura Național, București, 1997.

G. Scripcaru., Astarastoaie V., Criminologie clinica, Ed. Polirom, Iasi, 2003.

V. Dragomirescu, O. Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică, Editura Medicală, București, 1990

S.M. Rădulescu, Sociologia și istoria comportamentului sexual “deviant”, Editura Nemira, 1996;

S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990.

V. Dragomirescu, Expertiza medico-legală în psihiatria judiciară, Editura Viața Medicală, Românească, București, 2002, p. 219-220.

R. Macrea, Beția patologică – problemă psihiatrico-legală, Buletin Informativ – Bolnavul psihic în fața legii, Uz intern, București 1977, p. 100-105.

V. Predescu V, Psihiatrie, Editura Medicală, București, 1976, p. 515-517.

D. Dermengiu, Patologie medico-legală, Editura Viața medicală românească, București, 2002;

A. Florian, Patologie medico-legală, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2004;

V. Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992;

R. Rus, Noțiuni de psihologie și criminologie, Editura Apimondia, București, 1992;

B. Tiberiu, Curs introductiv în psihologia judiciară, București, 1993

Gh. Drăghici, Agresivitatea patologică și consecințe expertale, Congresul Național de medicină legală, București, 1992.

T.V. Dragomirescu, Responsabilitatea și cauzalitatea medico-legală, în Revista de Medicină Legală nr. 4/1997, p. 332

D. Perju-Dumbravă, Expertiza medico-legală în practica juridică, Editura Argonaut, 1999.

V. Matei (coord.), Medicină legală, UMF “V. Babeș” Timișoara, 2001, Vol. I, p 104- 105.

Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Editura Asociația Psihiatrilor Liberi, București, 2000.

Gh. Scripcaru și col., Psihiatrie medico-legală, Editura Polirom, 2002.

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press „Mihaela”, București, 1998.

Gilles Ferréol, Adolescenții și toxicomania, Editura Polirom, 2000.

Sorin m. Rădulescu, Sociologia violenței (intra)familiale, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Sorin M. Rădulescu, Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, 1999.

Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, V. Lazăr, I. Molnar, „Drept penal. Partea specială”, Editura Europa Nova, București, 2000.

A. Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal. Partea specială”, Editura All Beck, București, 2005.

V. Dobrinoiu, „Drept penal. Partea specială”, Vol. I – „Teorie și practică”, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Valerică Lazăr, Ilie Pascu, „Drept penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, București, 2003

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, ”Drept penal. Partea specială”, Ediția 3, Editura All Beck, București, 2005;

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului penal român – partea specială”, vol. III, Editura Academiei, București, 1969.

Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, „Codul penal comentat și adnotat – partea specială”, vol. I, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1975.

Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, „Drept penal – partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1999.

Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român – partea specială”, Casa de editură și presă „ȘANSA” – S.R.L., București, 1996.

Gheorghe Diaconescu, „Infracțiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print, București, 1997.

A. Filipaș, în „Practica judiciară penală”, vol. I, de G. Antoniu, C. Bulai, ș.a., București, Editura Academiei, 1988.

R. M. Stănoiu, Comentariu în ”Practica judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei, București, 1992.

Gh. Mateuț, „Drept penal special – sinteză de teorie și practică judiciară”, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gh. Constantin, „Omul și drepturile sale”, Ministerul de Interne, București, 1991.

Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile omului”, Editura André, București, 1993.