.izvoarele Dreptului Comercial. Personalitatea Juridica a Societatiilor Comerciale

Drept

.izvoarele Dreptului Comercial. Personalitatea Juridica a Societatiilor Comerciale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Noțiunea, obiectul de studiu al disciplinei,

izvoarele dreptului comercial.

NOȚIUNEA dreptului comercial poate și trebuie privită atât în sens larg cât și în sens restrâns, astfel în sens larg dreptul comercial poate fi înțeles ca fiind un ansamblu de norme juridice aplicabile comerțului adică, operațiunii de interpunere în schimbul și circulația mărfurilor de la producător la consumator. Din acest punct de vedere noțiunea de drept comercial nu poate explica suficient obiectul și scopul acestei ramuri de drept, sensul corespunzând strict înțelesului etimologic. Din acest motiv doctrina a încercat să definească dreptul comercial din perspectiva tuturor activităților practice care intră sub incidența legilor comerciale, adică și din perspectiva activității de prestări servicii a operațiunilor de import- export sau a activităților de construcții.

Pentru definirea corectă a noțiunii dreptului comercial, doctrina a considerat necesară abordarea sistematică a noțiunii datorită complexității și diversității sistemelor de drept în lume. Astfel cele 2 mari sisteme care permit determinarea obiectului dreptului comercial ,și implicit permit definirea acestuia, sunt sistemul obiectiv și sistemul subiectiv.

Sistemul subiectiv care a stat la baza primelor reglementări comerciale și care a fost adoptat ulterior de codul comercial german de la 1900 (sistem de drept de tip anglo-saxon). Sistemul subiectiv consideră dreptul comercial ca fiind un drept profesional aplicabil unei categorii de persoane care dobândesc calitatea de comerciant prin îndeplinirea unor condiții administrative prevăzute de lege. Aceste condiții se referă în principal la obligativitatea îndeplinirii unor condiții de înregistrare care permit persoanelor respective desfășurarea unor activități cu caracter comercial. Din această perspectivă fapta de comerț ( activitate comercială) este determinată în funcție de calitatea persoanei care o săvârșește.

Sistemul obiectiv adoptat prin codul comercial francez de la 1807, derogă principial de la concepția sistemului subiectiv adoptând un principiu mai realist în ceea ce privește determinarea obiectului dreptului comercial. Astfel în cadrul acestui sistem se definesc în principal o serie de activități care sunt considerate prin lege a avea un caracter strict comercial independent de calitatea persoanei care la săvârșește.

Numai prin exercitarea acestei activități, o persoană poate dobândi calitatea de comerciant și implicit toate drepturile și obligațiile comercianților.

Acest sistem a stat și la baza elaborării codului comercial român de la 1887, cod care în art. 3, stabilea care sunt actele și faptele juridice considerate a fi fapte de comerț determinând calitatea de comerciant a unei persoane în funcție de săvârșirea acestora conform art.7.

Din acest punct de vedere dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile faptelor de comerț și comercianților. Aceste norme juridice fac parte din dreptul privat ca și normele dreptului civil deoarece participanții la raporturile juridice comerciale se află pe poziție de egalitate juridică.

Cu alte cuvinte dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice aparținând dreptului privat care se aplică atât raporturilor juridice care se nasc din săvârșirea unor activități considerate de lege ca fiind fapte de comerț cât și raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Izvoarele dreptului comercial.

Potrivit art.1 din codul comercial, dreptul comercial are ca izvoare legislative în principal codul comercial și legile comerciale speciale, astfel art.1 arată că: ”În comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil, din această dispoziție rezultă că în absența unei reglementări specifice în materia dreptului comercial aplicabile sunt dispozițiile codului civil sau ale legilor civile speciale ca izvoare subsidiare ale dreptului comercial”.

Codul comercial reprezintă reglementarea de bază a dreptului comercial care cuprinde în cele 4 cărți ale sale norme cu caracter supletiv referitoare la instituțiile fundamentale ale dreptului comercial, adică fapte de comerț, comercianți, obligații comerciale, faliment.

Aceste norme sunt fie specifice dreptului comercial fie derogatorii de la normele dreptului civil.

Codul comercial român a fost adoptat în 1887 cunoscând numeroase completări și modificări. Astfel una dintre modificările majore ale acestuia s-a făcut în 1943 dată după care însă codul comercial a fost practic suspendat în ceea ce privește aplicarea sa. Abia după 1999 a reintrat în actualitate constatându-se că atât în exprimare cât și în conținutul reglementărilor acestuia, nu mai poate fi aplicat, motiv pentru care legiuitorii au încercat să adopte vechile dispoziții nevoilor reale ale vieții comerciale.

Din categoria legilor speciale care modifică dispozițiile codului comercial fac parte: Legea 31/1990 cu privire la S.C., Legea 26/1990 a Registrului comerțului, O.U.G. numărul 138 din decembrie 2000 (a modificat și codul civil).

Pe lângă dispozițiile care completează sau derogă de la codul civil, codul comercial cuprinde și o categorie aparte de dispoziții menite să împlinească unele lipsuri ale codului civil, este vorba de reguli privind încheierea contractului între absenți sau persoane îndepărtate cuprins în art.33,34,35,36,37,38,39 cod comercial, care în fapt aparțin dreptului civil. Ele au fost introduse în codul comercial pentru a acoperii această lacună a codului civil fiind astfel aplicabile în cele 2 ramuri de drept.

În ceea ce privește izvoarele subsidiare ale dreptului comercial acestea sunt:

Codul civil care are aplicabilitate în dreptul comercial în special în materia obligațiilor și a contractelor speciale. Dintre legile civile speciale aplicabile în materie comercială, cele mai importante sunt: cele care se referă la statutul juridic al persoanelor (și decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice).

Dreptul comercial cunoaște exclusiv izvoare legislative dar aceasta nu înseamnă că uzurile comerciale; doctrina sau practica judiciară nu au nici un rol în sistemul de drept.

Uzurile sau obiceiul exprimă reguli de conduită născute din practica socială folosită vreme îndelungată și respectiv ca și normele juridice obligatorii.

Dacă dreptul comercial român nu cunoaște uzuri legislative sau normative doctrina admite existența uzurilor interpretative sau convenționale care au rolul de a lămuri sensul voinței participanților la raportul juridice.

Existența acestor uzuri interpretative este dedusă din unele dispoziții ale codului civil aplicabile și în materie comercială. Astfel art. 981, codul civil prevede că într-un contract clauzele obișnuite se subînțeleg chiar dacă ele nu sunt expres prevăzute. De asemenea art. 980 codul civil arată că dispozițiile îndoielnice într-un contract se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.

În ceea ce privește doctrina ca ansamblu de studii, lucrări, cercetări, aceasta nu este nici ea izvor de drept, rolul acesteia exprimându-se numai în interpretarea legilor comerciale. În aceiași măsură nici practica judiciară nu este izvor de drept comercial deoarece potrivit principiului constituirii al separațiilor puterii în stat instanțele judecătorești sunt competente numai să aplice legea nu s-a și o creeze.

FAPTE DE COMERȚ.

Codul comercial român stabilește în art. 3 o serie de operațiuni săvârșite de către o persoană sunt fapte de comerț. Art. 4 din codul comercial dispune că în afară de aceste operațiuni calificate drept fapte de comerț vor avea același caracter și celelalte contracte și operațiuni ale unui comerciant cu 2 excepții: aceste condiții comerciale privind art. 56 arată că în măsura în care într-un raport juridic operațiunea săvârșită are caracter comercial pentru una dintre părți, legea aplicabilă respectivului raport juridic va fi legea comercială.

Obiectul reglementărilor codului comercial din acest punct de vedere îl constituie faptele de comerț, în sens larg legea comercială reglementând din acest punct de vedere atât raportul juridic rezultat din acte juridice cât și raportul juridic rezultat din fapte juridice. Adică sub incidența legii comerciale intra atât contractele comerciale cât și faptele licite și faptele ilicite săvârșite de comercianți în legătură cu activitățile lor.

Temă: producte.

Art. 3 realizează o enumerare a faptelor de comerț, enumerare cu caracter exemplificativ sau enunțiativ, legiuitorul având intenția de a consacra ca fapte de comerț cele mai frecvente acte juridice și operațiuni care constituiau baza activității comerciale.

Art. 3 cu alte cuvinte are un caracter dispozitiv și nu imperativ, de-a-lungul timpului acestor enumerări i s-au adăugat și alte activități, ultima mare adăugire fiind realizată de decretul lege nr. 54/1990 prin care s-a reglementat organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative.

Codul comercial însă nu dă o definiție a noțiunii de fapte de comerț, de aceea doctrina a încercat să realizeze acest lucru stabilind diferite criterii care să permită includerea unei activități în categoria faptelor de comerț. Aceste criterii s-au concretizat în câteva teorii:

teoria speculației conform căreia actul de comerț este un act de speculație, adică un act realizat în scopul obținerii de beneficii. Acest criteriu al speculației a fost considerat de doctrină ca fiind insuficient pentru definirea noțiunii de faptă de comerț. Deoarece s-a demonstrat că pe de o parte este prea larg neprețuind calificarea operațiunilor ca fiind structură comercială (de exemplu exploatările agricole sunt întotdeauna conform legii civile acte juridice civile deși și în acest caz scopul activității este tot producerea de beneficii). Pe de altă parte doctrina a arătat că acest criteriu este în unele situații prea îngust existând operații comerciale care nu urmăresc obținere de profit (de exemplu vânzarea în pierdere în scopul obținerii de clientelă).

teoria circulației conform căreia actul de comerț este numai un act de interpunere în circulația mărfurilor între producători și consumatori. Și acest criteriu a fost considerat ca fiind insuficient pentru definirea noțiunii deoarece ele exclud din categoria faptelor de comerț actele de producție și de asemenea este inexact din punct de vedere al activității comerciale care sunt străine circulației mărfurilor (de exemplu activitatea de intermediere în afaceri).

teoria întreprinderii conform căreia actul de comerț este actul realizat într-o întreprindere ca activitate organizată bazată pe anumite mijloace materiale. Și acest criteriu a fost considerat inexact deoarece există acte de comerț care se realizează în afara organizării unei întreprinderi (exemplu agențiile de bursă) și pe de altă parte există și întreprinderi care au întotdeauna caracter civil (exemplu exploatările agricole). Din aceste critici s-a desprins concluzia că pentru o definire corectă a noțiunii de fapte de comerț trebuie îmbinate mai multe criterii motiv pentru care doctrina a elaborat o așa numită teorie mixta conform căreia actul de comerț poate fi definit ca fiind acel act care realizează o interpunere în circulația bunurilor efectuată cu intenția producerii de profit. Prin urmare această teorie folosește în definirea noțiunii 2 criterii: cel al profitului și cel al circulației.

Doctrina a realizat și o clasificare a faptelor de comerț pentru a ușura inserarea unor activități într-o anumită categorie. Această clasificare este făcută în funcție de obiectul concret al activității și împarte faptele de comerț în 3 mari categorii:

fapte de comerț obiective enumerate în articolul 3

fapte de comerț subiective reglementare dată de articolul 4

fapte de comerț unilaterale/mixte reglementare prevăzută în articolul 56

Faptele de comerț obiective.

Doctrina a considerat că aceste fapte decu intenția producerii de profit. Prin urmare această teorie folosește în definirea noțiunii 2 criterii: cel al profitului și cel al circulației.

Doctrina a realizat și o clasificare a faptelor de comerț pentru a ușura inserarea unor activități într-o anumită categorie. Această clasificare este făcută în funcție de obiectul concret al activității și împarte faptele de comerț în 3 mari categorii:

fapte de comerț obiective enumerate în articolul 3

fapte de comerț subiective reglementare dată de articolul 4

fapte de comerț unilaterale/mixte reglementare prevăzută în articolul 56

Faptele de comerț obiective.

Doctrina a considerat că aceste fapte de comerț pot fi subclasificate în 3 categorii:

operațiuni de interpunere în schimb și circulație în care intră cumpărarea- vânzarea comercială și operațiunile de bancă și schimb

întreprinderile de producție și prestări servicii

faptele de comerț conexe (accesorii).

a. operațiuni de interpunere în schimb și circulație în care intră cumpărarea- vânzarea comercială și operațiunile de bancă și schimb.

a. 1 Operațiunea de cumpărare vânzare este similară din punct de vedere al structurii sale operațiunii de vânzare cumpărare civilă. Această operațiune presupune un contract prin care una dintre părți, vânzătorul se obligă să transmită celeilalte părți dreptul de proprietate asupra unui bun în schimbul unui preț conform art. 1294 cod civil. Ceea ce deosebește însă vânzarea cumpărarea comercială de operațiunea civilă este pe de o parte obiectul acesteia pe de altă parte finalitatea operațiunii, astfel obiect al vânzării cumpărării comerciale îl pot forma numai bunuri mobile, bunurile imobile făcând parte strict din circuitul civil, cu alte cuvinte operațiunile cu bunuri imobile vor avea întotdeauna caracter civil indiferent de calitatea părților implicate în raportul juridic respectiv.

În ceea ce privește finalitatea vânzării cumpărării comerciale, acestea se concretizează în intenția cumpărătorului de revânzare a bunului astfel dobândit. Din acest motiv se poate spune că trăsătura caracteristică a vânzării cumpărării comerciale o constituie intenția de revânzare care însă trebuie să îndeplinească cumulativ o serie de condiții pentru ca operațiunea să aibă caracter comercial și anume:

intenția de revânzare trebuie să existe în chiar momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare;

această intenție de revânzare să fie făcută cunoscută de cumpărător vânzătorului bunului respectiv. Acest lucru se poate face în mod expres. (exemplu cumpărarea bunului respectiv pe numele unui comerciant sau în mod tacit prin achiziționarea unei cantități mari din același produs).

aceasta să privească în principal bunul cumpărat și nu un accesoriu al acestuia (exemplu această condiție nu este îndeplinită în cazul în care un agricultor cumpără o cantitate mare de saci pentru ași ambala produsele).

a. 2 Operațiunile de bancă și schimb sunt reglementate în articolul 3 punctul 11., noțiunea nefiind explicată în codul comercial. Se consideră însă că operațiunile de bancă sunt operațiuni asupra sumelor în numerar, asupra creditelor și titlurilor negociabile. Operațiunile de schimb sunt acele operațiuni prin care o monedă sau altele, bilete de bancă sunt transformate într-o altă monedă.

b. întreprinderile de producție și prestări servicii

Enumerate tot în art 3 Cod comercial, și care însă nu dă o definiție clară noțiunii de întreprindere. Din acest motiv tot doctrina a încercat să definească noțiunea arătând în principiu că întreprinderea este un organism economic și social ce presupune astfel o organizare autonomă a unei activități cu ajutorul factorilor de producție, organizare realizată de către un întreprinzător ce-și asumă riscul producerii de bunuri și servicii destinate schimbului cu scopul obținerii de profit. Din această perspectivă pentru a fi supusă codului comercial întreprinderea trebuie să îmbrace o serie de caracteristici:

existența organizării autonome a activității cu ajutorul factorilor de producție;

asumarea de către întreprinzător a coordonării activității și astfel a riscului acesteia;

realizarea scopului a acestei activități, producerea de bunuri și servicii în vederea realizării de profit.

Această noțiune este diferită ca sens de noțiune de întreprindere așa cum este utilizată în alte domenii de activitate, astfel din punct de vedere juridic pentru a fi supuse legii comerciale trebuie ca întreprinderea să prezinte caracteristicile menționate indiferent de volumul activității sau de dimensiunea întreprinderii.

b. 1. Întreprinderea de producție (industriale)

Întreprinderile de construcții (art. 3 punctul 8) – au caracter economic, au toate actele juridice și contractele săvârșite pentru realizarea lucrărilor de construcții.

Întreprinderile de fabrici și manufactură (art. 3 punctul 9) – fabrici (activitate mecanizată) – manufacturi (activitate manuală)

b. 2. Întreprinderi de prestări servicii

Întreprinderi de furnituri (art.3 punctul 5) – a furniza

Întreprinderi de spectacole publice

Întreprinderi de comisioane, agenții, oficii de afaceri (art. 3 punctul 7)

Întreprinderi de editură, imprimări, librării, obiecte de artă

Întreprinderi de editare, difuzare, lucrări tipărite

Întreprinderi de transport de persoane și lucruri

Întreprinderi de asigurare (art. 3 punctele 17 și 18)

Întreprinderi de depozitare în docuri și antreprize.

Întreprinderi de furnituri (art.3 punctul 5) – constă în activitatea organizatorică de către un întreprinzător prin care acesta asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive în schimbul unui preț stabilit anticipat. În concepția codului comercial contractul de furnitură poate avea obiect fie prestarea unor servicii dând naștere unor obligații de afaceri cât și transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse dând naștere unei obligații de a da. Esențial pentru acest contract este existența unui interval de timp între încheierea contractului și executarea lui, executare care se va face la anumite termene succesive în schimbul unui preț unic stabilit anticipat (furnizarea de energie termică, electrică).

Întreprinderi de comisioane, agenții, oficii de afaceri (art. 3 punctul 7) aceasta presupune organizarea unei activități al cărei scop este facilitarea încheierii tranzacției printr-un intermediar fie agent sau comisionar, contract de comision, constituie încheierea actelor de comerț de către comisionar în nume propriu dar pe seama comitentului în urma unei împuterniciri ce permite în acest sens.

Întreprinderi de asigurare (art. 3 punctele 17 și 18) se referă la asigurare de daune terestre și maritime în principal la asigurări de bunuri și asigurări de răspundere civilă pentru daune provocate de bunuri (accidente de circulație).în conformitate cu art.6 codul comercial, asigurările de lucruri care nu sunt obiectul comerțului și asigurare asupra vieții sunt fapte de comerț numai pentru asigurători, pentru asigurat fiind fapt juridic civil. Din acest motiv acest tip de asigurare intră în categoria faptelor de comerț unilaterale. În principiu contractul de asigurare presupune că asiguratul în schimbul unei sume de bani (primă de asigurare) ia asupra sa riscul producerii unui eveniment numit caz asigurat, obligându-se ca la producerea acestuia să plătească asiguratului sau unei terțe persoane o despăgubire. Asigurarea poate fi facultativă sau obligatorie. În categoria asigurărilor obligatorii – asigurarea de răspundere civilă a autoturismelor, profesionale (medici, avocați). Art. 3 punctul 20 se referă la activitatea de depozitare în spații amenajate indiferent de persoana care face depozitul. Pentru a avea acest caracter activitatea trebuie organizată și sistematică. Operațiunile de depozitare cu caracter incidental sau izolat ar putea fi fapte de comerț conexe fie fapte de comerț subiective.

c. faptele de comerț conexe (accesorii).

Se referă la acele acte juridice care dobândesc comercialitate datorită legăturilor cu acte juridice sau operațiuni pe care legea le califică drept fapte de comerț. În esență aceste operațiuni au caracter civil. Din această categorie fac parte – contractul de report asupra titlurilor de credit. Conform art. 74 din codul comercial contractul de report este acel contract prin care se realizează o dublă vânzare una care se execută imediat având ca obiect predarea titlurilor de credit și primirea contravalorii acestora și o a doua care se realizează ulterior la un termen și pentru un preț prestabilit având ca obiect vânzarea unor titluri de credit de aceiași natură către vânzătorul inițial.

Cumpărarea și vânzarea de părți sociale sau acțiuni ale S.C.

Operațiunile de mijlocire în afaceri – art. 3 punctul 12 se referă la operațiunile de intermediere în vederea încheierii unor contracte. Ceea ce deosebește această categorie de fapte de comerț obiective propriu-zise este aceea că în cazul operațiilor de mijlocire împuternicirea se limitează la punerea în legătură ale viitorilor contractanți, intermediarii neavând nici un rol la încheierea propriu-zisă a contractului – se mai numesc contracte de curtaj iar intermediarul curtier.

Cambii sau ordinele în producte sau mărfuri – art. 3 punctul 14. În această categorie intră implicit și biletele la ordine.

Cambia – un titlu de credit ce încorporează un drept de creanță. Es referă la acel înscris prin care o persoană numită trăgător dă dispoziție altei persoane numită tras să plătească o sumă de bani la scadență unei terțe persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin – o variantă a cambiei fiind acel înscris prin care o persoană numită emitent se obligă să plătească la scadență o sumă de bani unei alte persoane numită beneficiar.

Ordinul în producte sau mărfuri – este tor o cambie cu particularitatea că obligația de plată are ca obiect anumite bunuri și nu sume de bani.

Operațiuni cu privire la navigație – închirieri de nave, construire, vânzarea, cumpărarea acestora, expediții maritime și închirieri maritime.

Depozite pentru cauza de comerț – operațiuni de depozitare ce au caracter incidental

Contul curent și C.E.C – ul.

Contractul de mandat, comision și consignație.

Contractul de gaj și fidejusiune – forma de garanție reală.

FAPTE DE COMERT SUBIECTIVE

Reglementate in art.4 Cod Comercial care arata ca: “Se socotesc afara de acestea ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca acestea nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi acest articol din care rezulta ca pe langa faptele de comert reglementate in art. 3 Cod Comercial stabileste ca vor avea o natura comerciala toate actele juridice incheiate de un comerciant. Acest articol instituie astfel o prezumtie de comercialitate pentru toate obligatiile comerciantului.

Aceasta prezumtie are un caracter mixt deoarece ea poate fi rasfranta prin dovedirea unor situatii expres prevazute in lege.

Astfel partial ea are un caracter relativ si partial absolut.

(Clasificarea prezumtiilor din Codul Civil)-tema

Conform art.4 prezumtia de comercialitate poate fi rasturnata prin dovedirea a 2 situatii:

-natura civila a obligatiilor comerciantului

-necomercialitatea rezultata din chiar actul savarsit de el.

Aceste 2 situatii reprezinta exceptii de la regula instituita in articol.

In ceea ce priveste natura civila a obligatiilor, legea are in vedere savarsirea unor acte de drept privat care prin structura lor nu pot fi comerciale niciodata.

In aceasta categorie intra actele de drept civil propriu-zis de exemplu actele juridice de drept succesoral : testament, acceptarea sau renuntarea la succesiune si tot aici intra si actele de drept a familiei: adoptia, recunoasterea unui copil din afara casatoriei, actele privind imobilele, locatiunea, ipoteca, etc.

In cazul celei de-a doua situatii care are in vedere necomercialitatea din chiar actul savarsit de comerciant, legea considera ca avand caracter exclusiv civil actele juridice carora comerciantul le imprima prin vointa proprie in caracter civil.

Cerinta legii pentru dovedirea acestei exceptii este ca desinatia comerciala a bunurilor ce fac obiectul contractului sa existe in momentul incheierii actului si sa fie facuta cunoscuta celelalte parti contractate in mod expres sau tacit.

FAPTE DE COMERT UNILATERALE SAU MIXTE:

-al caror regim juridic este reglementat in art. 56 Cod Comercial care arata: “Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti comerciantii sunt supusi in ceea ce priveste acest act Legii comerciale.”

Dispozitiile acestui aricol se refera la situatiile in care intr-un raport juridic intra un comerciant si un necomerciant a.i actul juridic va avea caracter comercial in vreme ce pentru cealalta parte el va fi un act juridic civil.

Exista situatii in care chiar legea prevede ca anumite acte juridice vor avea caracter comercial numai pentru una dintre parti. Astfel art.x din Codul Comercial stabileste ca fapta de comert unilaterala realizarea de produse agricole de catre un producator unui comerciant.

Art.6 Cod Comercial arata ca asigurarile de bunuri care nu fac obiectul comertului si asigurarile de viata sunt fapte de comert cu caracter mixt.

In aceeasi masura contul curent si cec-ul vor fi fapte unilaterale in cazul in care ele au o cauza civila.

Art.56 stabileste regimul juridic sau legea aplicabila acesor fapte de comert care va fi intotdeauna Legea Comerciala.

Acest lucru este consfintit si prin art.893 cod comercial care arata ca litigiile izvorate din savarsirea de fapte de comert unilaterale sunt de competenta instantelor comerciale.

Solutia propusa de legea comerciala este preluata si de codul comercial care in art.945 arata ca actiunile ce deriva din acte juridice aplicabile pentru un din parti vor urma legea comerciala.

Exceptii de la aplicarea legii comerciale .

Acestea se refera la dispozitiile privind persoana comerciantului si la disp. pe care chiar legea le exclude de la aplicare.

In ceeea ce priveste prima categorie de exceptii art.56 are in vedere statutul juridic al partii pt. care actul juridic incheiat nu este comercial. Aceasta inseamna ca legea va fi aplicabila numai raporturilor juridice intre comerciant si necomerciant ne avand influenta asupra statutului propriu al necomerciantului. A doua categorie de exceptii, cu alte cuvinte exista in cadrul comertului situatii in care dispozitiile respective nu se aplica.

Comercianții

(continuare)

Art. 7 al Codului commercial impune pentru dobândirea calității de comerciant întrunirea cumulativă a 3 condiții:

săvârșirea de fapte de comerț obiective prevăzute de art. 3 care trebuie să fie efectivă în sensul asumării de către persoana în cauză a răspunderii pentru urmările actelor săvârșite. Dobândirea calității de comerciant va avea loc numai dacă faptele de comerț au caracter licit.

săvârșirea faptelor de comerț să aibă caracter de profesiune în sensul unei îndeletniciri permanente a unei persoane, făcută în scopul obținerii de resurse necesare existenței sale. Caracterul profesional al săvârșirii faptelor de comerț este o chestiune de fapt care în caz de litigiu poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Îndeplinirea acestei nu exclude însă posibilitatea ca respectiva persoană să obțină venituri și din alte profesiuni.

săvârșirea faptelor de comerț să se facă în nume propriu, adică independent și pe riscul persoanei în cauză. Prin această condiție se poate face delimitarea între comerciantul propriu-zis și auxiliari acestuia care deși reprezentanți ai comerciantului nu vor putea angaja în raport cu terții patrimoniul comercial. În aceiași măsură nici asociații din societatea în care răspunderea acestora este nelimitată și solidară nu vor dobândi prin simpla calitate de asociat și calitatea de comerciant. Dovada calității de comerciant a unei persoane fizice se face prin prezentarea oricăror dovezi din care să rezulte existența cumulativă a acestor 3 condiții.

Din acest motiv simpla prezentare a documentelor care atestă înregistrarea legală a comerciantului pot fi considerate prezumții cu caracter relativ ce pot fi răsturnate prin proba contrarie.

Încetarea calității de comerciant a persoanelor fizice va avea loc în momentul dispariției acestor 3 elemente cu condiția ca încetarea săvârșiri faptelor de comerț să fie efectivă și definitivă.

Din acest motiv dovada calității de comerciant a S.C se face prin prezentarea documentelor de înregistrare în speță a certificatului de înmatriculare.

Încetarea calității de comerciant a S.C. are loc prin dizolvarea urmată de lichidare, personalitatea juridică a societății încetând odată cu ultima operațiune de lichidare.

Obligațiile profesionale ale comercianților.

Odată dobândită calitatea de comerciant se dobândește și toate drepturile și obligațiile a acestora dintre care cele mai importante sunt:

îndeplinirea formalităților de înregistrare și publicitate

ținerea corectă a registrelor comerciale

exercitarea comerțului în limitele concurenței loiale.

În ceea ce privește prima obligație îndeplinirea formalităților de înregistrare și publicitate , ea se realizează prin înregistrarea comerciantului în Registrul comerțului afiliat Camerelor de Comerț și industrie teritoriale.

Organizarea și funcționarea Registrului Comerțului se face în conformitate cu dispoziția Legii 26/1990 care stabilește în sarcina acestuia și obligațiile realizării publicității comerciale.

Conform legii orice modificare în existența comercială trebuie înregistrată în registru înainte de aplicarea ei efectivă.

Controlul ilegalității operațiunilor înregistrate se realizează de către instanțele judecătorești printr-un judecător delegat la Registrul Comerțului.

Nerespectarea de către comerciant a acestei obligații atrage după sine aplicarea după caz a unor sancțiuni civile sau penale.

În ceea ce privește cea de a doua obligație, ținerea corectă a registrelor comerciale, ea este menționată atât în Legea 82/1991, Legea contabilității cât și în Codul comercial.

Temă: comparația dintre registrele obligatorii comerciale conform Legii contabilității (L 82/1991) și conform Codului comercial.

Cea de a treia obligație, exercitarea comerțului în limitele concurenței loiale, este inclusă de prevederile Legii 11/1991 prin combaterea concurenței neloiale modificată (jalnic), care are ca obiect sancționarea actelor de concurență neloială propriu-zisă (confuzia, dezorganizarea și acapararea clientelei prin avantaje) și pe de altă parte de prevederile Legii 21/1996, Legea concurenței comerciale , care se referă la interdicția practicării unor metode care pot conduce la dobândirea unei poziții dominante a unui comerciant pe o anumită piață (exemplu înțelegerile de tip monopolist). Această lege instituționalizează consiliul concurenței și respectiv oficiile concurenței care au atribuții în vederea prevenirii dar și sancționarea săvârșirii unor asemenea acte de concurență neloială.

Aceste sancțiuni pot fi civile, contravenționale, penale sau de tip administrativ ajungând până la retragerea autorizației de funcționare și interdicția săvârșirii de pe teritoriul României a faptelor de comerț.

Fondul de comerț.

Fondul comercial nu cuprinde nici o prevedere expresă referitoare la fondul de comerț, rolul definirii acestei noțiuni revenindu-i doctrinei care a arătat că aceasta poate fi definită ca fiind un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale pe care un comerciant le folosește în desfășurarea unei activități comerciale în scopul atragerii clientelei și astfel obținere de profit.

Din acest punct de vedere fondul de comerț este diferit de patrimoniu care reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului care au o valoare economică. Faptele de comerț nu cuprinde astfel datoriile și creanțele comerciale care sunt incluse numai în patrimoniu. În ceea ce privește natura juridică a fondului de comerț, opiniile au fost împărțite, majoritatea autorilor considerând în prezent că fondul de comerț constituie un drept de proprietate incorporală asemănător dreptului de creație intelectuală.

Fondul de comerț are o serie de caracteristici:

este un bun unitar distinct de elmentele care-l compun, motiv pentru care el poate fi supus în ansamblul său oricărui act juridic;

este un bun mobil datorită prevalenței în componența sa a acestei categorii de bunuri;

este un bun mobil incorporal datorită faptului că nu poate exista fără o serie de bunuri incorporale ce țin de chiar structura sa.

Din aceste caracteristici rezultă că fonful de comerț cuprinde 2 categorii de elemente:

elemente corporale din care fac parte bunuri imobile și cele mobile corporale;

elemente incorporale din care fac parte firma sau denumirea comerciantului, emblema, clientela, și vadul comercial și dreptul de proprietate intelectuală și industrială.

Temă: clasificarea bunurilor (drept civil anul 1, L 26/1990)

Elementele incorporale

Firma este conform legii un element de identificare a comerciantului ce constă după caz în numele sau denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în Registrul comerțului și sub care își exercită comerțul.

Regimul juridic al firmei este prevăzut în Legea 26/1990.

Fiind un element incorporal al fondului de comerț, firma poate fi înstrăinată numai odată cu fondul de comerț. În cazul înstrăinării fondului de comerț dobândit va putea continua activitatea sub firma anterioară numai dacă transmițătorul consimte la aceasta. În caz contrar titularul dreptului fiind îndreptățit la despăgubiri.

Emblema este un atribut de identificare cu caracter facultativ, fiind reprezentat semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul. Pentru a fi recunoscută, emblema, trebuie să aibă un caracter de noutate. Prin înscrierea emblemei în Registrul comerțului, comerciantul va dobândi un drept de proprietate incorporal asupra acesteia având dreptul să o înstrăineze fie odată cu fondul de comerț fie separat.

Clientela poate fi definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant. Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial – care este definit ca fiind acea aptitudine a fondului de comerț de a atrage publicul. Titularul fondului de comerț are asupra clientelei și a vadului comercial tot un drept incorporal care poate fi transmis numai odată cu fondul de comerț. Dreptul la clientelă se apără prin mijloace specifice ale dreptului concurenței comerciale.

Dreptul de proprietate industrială se referă la creațiile noi și semnele noi. Din această categorie fac parte :invențiile, desenele și modelele comerciale, mărcile de fabrică de comerț și servicii, denumiri de origine și indicatori de proveniență. Fondul de comerț poate cuprinde și dreptul de autor rezultat din creația științifică sau artistică.

Fondul de comerț poate fi apărat împotriva oricărei uzurpări cu ajutorul actelor în concurență prin care se poate pretinde atât înlăturarea tulburărilor aduse cât și repararea eventualelor prejudicii. Datorită naturii sale juridice, fondul de comerț poate fi apărat prin acțiunea de revendicare.

Temă: acțiunea de revendicare (L 31/1990)

Actele juridice privind fondul de comerț.

Fondul de comerț poate fi supus în principiu oricărui act juridic atât în ceea ce privește elementele sale separat cât și întregul său.

Datorită obiectului lor actele juridice privind fondul de comerț sunt fapte de comerț obiective conexe. Fondul de comerț poate face obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu particularitatea că în cazul acesta, operațiune în sarcina vânzătorului se naște o obligație specifică ca o altă cumpărare a obligației de garanție – obligație de a nu face concurență cumpărătorului prin situarea unui fond de comerț similar în vecinătatea fondului înstrăinat.

De asemenea în cazul vânzării fondului de comerț nu se transmit de drept și creanțele și datoriile comerciantului.

Transmiterea ca aport într-o societate comercială.

Locațiunea sau închirierea.

Gajul asupra fondului de comerț care se constituie în conformitate cu legea 99/1999 care generalizează în materie comercială gajul fără deposedare.

Astfel pentru opozabilitate gajului este necesară înscrierea operațiunilor în arhiva electronică de garanții reale mobiliare.

Pentru gajarea fondului de comerț a fost imaginat un procedeu tehnic al remiterii simbolice a posesiei prin remiterea documentelor ce atestă existența fondului de comerț respectiv.

Societățile comerciale (Legea 31/1990).

(prima trăsătură) Conform art. 1491 Codul civil, societatea este un contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane – asociați, se înțeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfășura împreună o anumită activitate în vederea realizării și împărțirii beneficiilor realizate. Din această definiție rezultă trăsăturile esențiale ale societății și anume:

1. existența pactului societar;

2. aporturile asociațiilor;

3. intenția asociațiilor de a desfășura în comun o anumită activitate, se numește „affectio societatis” ;

4. realizarea și împărțirea beneficiilor.

Dată fiind natura contractuală a societății, caracterele juridice ale contractului de societate sunt:

contractul este plurilateral în sensul că la încheierea acestora participă 2 sau mai multe persoane care își asumă anumite obligații;

contractul este cu titlu oneros deoarece fiecare asociat urmărește realizarea unor foloase patrimoniale;

contractul este cumulativ deoarece obligația fiecărui asociat este cunoscută din chiar momentul încheierii contractului;

contractul este consensual, incluzându-se prin simpla acordare de voință al părților.

Societatea comercială prezintă față de societatea civilă o serie de asemănări și deosebiri:

Din aceste precizări rezultă că societatea comercială poate fi definită ca fiind o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate beneficiind de personalitate juridică, contract prin care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri în vederea săvârșirii de fapte de comerț cu scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate.

În ceea ce privește natura contractuală a societății, doctrina a arătat că în cazul contractului de societate trebuie îndeplinite condițiile de fond pentru valabilitatea oricărui act juridic, condiție referitoare la consimțământul părților care trebuie să fie valoric exprimat în sensul de a nu fi viciat, îndeplinirea condiției referitoare la capacitate, obiect și cauză a contractului conform dispozițiile codului civil.

Temă: condițiile de fond ale actului juridic, art 948 Cod civil – condițiile de fond, leziune, eroare, dol, violență.

(a – II –a trăsătură) Aporturile asociațiilor.

Prin aport înțelegându-se obligația asumată de fiecare asociat de a aduce în societate o valoare patrimonială, un anumit bun în limita căruia asociații devin debitori ai societății.

Conform legii, la constituirea societății aporturile pot fi în numerar atunci când au ca obiect o sumă de bani; în natură atunci când obiect al aporturilor îl constituie bunuri corporale sau incorporale mobile și imobile. În acest caz aportul poate consta fie în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor fie în transmiterea dreptului de folosință. În cazul în care prin contractul de societate nu se stipulează modalitatea de transmitere a bunurilor, legea prezumă transmiterea dreptului de proprietate. În această situație bunurile ies din patrimoniul asociatului intrând în patrimoniul societății motiv pentru care la dizolvarea societății, asociatul va avea drept numai la restituirea contravalorii bunului. Bunul ce va face obiectul aportului trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea fracțiunilor de capital cuvenite asociatului.

Stabilirea valorii bunurilor se poate face fie convențional fie prin expertiză. În cazul în care se transmite doar dreptul de folosință asupra bunului, raport dintre asociat și societate vor fi guvernate de regulile referitoare la uzufruct, motiv pentru care la dizolvarea societății asociatul va avea dreptul la restituirea în natură a bunului aportat.

În cazul în care obiectul aportului îl reprezintă creanțe, raporturile dintre asociat și societate sunt guvernate de regulile cesiunii de creanță, asociatul răspunzând pentru solvabilitatea debitorului său.

Aportul în creanțe conform Legii nu este permis la: S.A, S.C.A, S.R.L, precum și la majorarea capitalului social al oricărui tip de societate comercială.

Cel de al treilea tip este aportul în industrie care constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate.

Aportul în industrie nu este cuprins însă în capitalul social cu toate că asociatul care s-a obligat la un asemenea aport trebuie să-l evalueze.

Aportul în industrie nu sunt permise la S.R.L, S.A, S.C.A. În cazul unui asemenea aport raporturile între asociat și societate vor fi guvernate de regulile locațiunii de servicii. Asumarea obligațiilor de aport se numesc subscrieri la capitalul social și se naște prin semnarea contractului de societate sau prin participarea la subscripția publică. Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului realizându-se conform prevederilor contractului.

Consecința neîndeplinirii obligațiilor de aport atrage răspunderea asociatului pentru daunele provocate precum și obligația acestuia la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să efectueze vărsământul. Prin derogarea de la normele dreptului civil, asociații vor fi astfel obligați la plata cumulată a dobânzilor legale și a despăgubirilor. Dobânzile curg de drept de la data scadenței. Neândeplinirea obligațiilor de aport poate duce și la excluderea asociatului din societate.

Din punct de vedere juridic totalitatea aporturilor asociațiilor exprimate valoric formează capitalul social. Acesta reprezintă gajul general al creditorilor societății, în sensul de garanție minimă a executării obligațiilor sociale. Capitalul social este în principiu fix pe toată durata existenței societății fiind format din capital subscris în sensul de valoare totală a aporturilor pentru care asociații s-au obligat și capitalul vărsat ca valoare totală a aporturilor intrate în patrimoniul societății.

Capitalul social este divizat în fracțiuni numite părți de interes în cazul S.N.C și S.C.S părți sociale în cazul S.R.L și acțiuni în cazul S.A și S.C.A.

Patrimoniul societății este în general mai larg decât capitalul social , el reprezentând o universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile și obligațiile societății.

Patrimoniul spre deosebire de capitalul social este variabil în funcție de rezultatul activității

(a- III –a trăsătură) Intenția de a colabora în desfășurarea activității comerciale.

(affectio societatis)

presupune intenția voluntară a asociațiilor de a lucra în comun și astfel de a suporta riscurile activității comerciale;

se concretizează prin exercitarea în condițiile legii a dreptului de a participa la luarea deciziilor și la controlul asupra activității.

Affectio societatis presupune egalitate juridică între asociați cu excluderea oricărui raport de subordonare.

(a- IV-a trăsătură) Realizarea și împărțirea beneficiilor.

Realizarea și împărțirea beneficiilor exprimă însuși scopul constituirii societății comerciale.

Stabilirea beneficiilor se poate face numai la sfârșitul exercițiului financiar iar pentru repartizarea acestora legea impune ca beneficiile să fie reale, adică să constituie un excedent față de capitalul social și de asemenea trebuie să fie utile , adică să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social. În caz contrar distribuirea beneficiilor sub formă de dividende constituie faptă ilicită cu consecințe pe plan civil în sensul că asociații care încasează asemenea beneficii va fi obligați la restituirea lor și are consecințe pe plan penal, sancționarea fiind închisoarea.

Împărțirea beneficiilor se face în principiu corespunzător cotelor de participare la formarea capitalului social, legea permițând însă și stabilirea prin acordul asociațiilor a altor criterii de distribuire.

Singura interdicție legală o reprezintă inserarea în contract a unei clauze leonină conform căreia unul dintre asociați își stipulează totalitatea câștigurilor sau este scutit de a participa la pierderi. Sancțiunea inserării unei asemenea clauze este nulitatea acesteia.

În cazul aportului în industrie în lipsa unei evaluări a acestuia, asociații astfel obligați va avea dreptul, conform art. 1511 Cod civil, la o cotă parte din beneficii egale cu cea a asociațiilor care au adus în societate cota cea mai mică de capital. Din momentul stabilirii dividendelor cuvenite asociațiilor, dreptul la beneficii se transformă într-un drept de creanță individual al asociațiilor față de societate.

Conform Legii 31/1990 sunt recunoscute a funcționa legal în România 5 tipuri de societăți comerciale, beneficiind de personalitate juridică:

S.N.C

S.C.S

S.A

S.C.A

S.R.L

Pe lângă aceste forme Codul comercial și Decretul lege 54/1990 permit realizarea unor fapte de comerț și sub forma asocierii în participațiune și în forma asociației cu scop lucrativ sau a asociațiilor familiale. Aceste forme sunt tot societăți comerciale dar nu au personalitate juridică.

Clasificarea S.C

Legea 31/1990 stabilește in Art. 2 ca SC se pot constitui in una din următoarele forme:

-Societate in nume colectiv (SNC): este acea societate ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul societății si cu răspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociaților.

-Societate in comandita simpla (SCS): ale cărei obligații sociale sunt garantate tot cu patrimoniul societății, răspunderea asociaților fiind diferita in funcție de calitatea acestora, astfel asociații comanditați vor răspunde solidar si nelimitat iar cei comanditari vor răspunde numai in funcție de aportul lor.

-Societăți pe acțiuni (SA): obligațiile societatii sunt garantate cu patrimoniul societății , acționarii răspunzând in limita aporturilor proprii.

-Societăți in comandita pe acțiuni (SCA): similara SCS deosebirea fiind faptul ca fracțiunile de capital ale asociaților acesteia sunt acțiuni si nu parți de interes.

-Societate cu răspundere limitata (SRL): ale carei obligațiuni sunt garantate cu patrimoniul societatii, asociații răspunzând numai in limita aportului propriu.

Conform legii acestea sunt singurele forme permise de societății cu personalitate juridica.

Codul Comercial si Decretul Lege nr. 54/1990 permit o societate si in alta forma, societate care nu beneficiază de personalitate juridica nefiind subiect de drept de sine stătătoare: societatea in participațiune reglementata de Codul Comercial , asociația cu scop lucrativ si asociația familiala reglementata de Decretul Lege nr.54/1990.

Legea permite asociaților sa opteze pentru oricare din formele societăților vizate de lege care respecta conduita de fond si forma impuse de Legea 31/1990 .Exista insa domeniile de activitate prin care prin legea speciala se stabilesc in mod obligatoriu formele societatii in care urmează a se desfășura activitatea respectiva. Astfel, SC din domeniul asigurărilor se pot constitui numai in forma SA sau SRL, iar societățile din domeniul bancar se pot constitui in orice forma juridica cu excepția SRL.

SC astfel definite de lege pot fi clasificate după următoarele criterii:

După natura lor: societățile se împart in:

-societăți de persoane

-SNC, SCS

care se caracterizează prin faptul ca ele se constituie dintr-un nr. mic de persoane , având la baza încrederea reciproca dintre asociați si calitățile personale ale acestora. Din acest motiv aceste societăti se numesc si societăți de persoane. In cadrul acestei societăți factorul personal este principalul motiv pentru care aporturile pot fi constituite atât in numerar si in natura cat si in industrie ele au un caracter închis prin lege printr-o conduita restrictiva privind transmiterea fracțiunilor de capital. Acest lucru are influente si in ceea ce privește dizolvarea acestei societăti , legea stabilind ca fiind motiv de dizolvare retragerea, excluderea, incapacitatea, falimentul sau decesul unuia dintre asociați daca acest lucru atrage ducerea numărului de asociați la unul singur, contractul de societate neprevăzând continuitatea activității cu unicul asociat rămas.

-societăti de capital : SA, SCA. Se constituie in principiu dintr-un nr. mare de acționari , esențialul la constituire fiind volumul aporturilor la capital, factorul personal neavând relevanta. Aceste societăti se numesc instituții pecuniale. Datorita acestui fapt aporturile la societățile de capitaluri se pot constitui numai in natura sau in numerar, aporturile in industrie nefiind permise. Aceste societăti au un caracter deschis, transmiterea acțiunilor făcându-se in principiu liber , fără îndeplinirea unor formalități suplimentare. In ceea ce privește dizolvarea acestui tip de societate cauzele se reduc la condițiile generale ce privesc in principal reducerea nr. de acționari sub limita minima prevăzuta de lege.

-SRL este o categorie intermediara intre societățile de persoane si societățile de capitaluri, împrumutând unele caracteristici de la societățile de persoane, adică faptul ca ele sunt societăti de persoane ceea ce atrage un număr scăzut de asociați (poate avea max. 50 asociați),condițiile de transmitere a parților societatii sunt restrictive. Spre deosebire de societățile de persoane, in SRL asociații vor răspunde pentru obligațiile societatii in funcție de valoarea aporturilor la fel ca si la societățile de capitaluri.

În funcție de posibilitățile de a emite sau nu titluri de valoare, societățile se împart in:

-societăti care au dreptul sa emită titluri de valoare: SA, SCA, SRL

-societăti care nu au acest drept: SNC, SCS

In privința posibilității emiterii titlurilor de valoare se impune o precizare referitoare la faptul ca daca societățile de capitaluri vor emite titluri de valoare negociabile reprezentate prin acțiuni, SRL vor putea emite numai titluri de legitimare care nu sunt negociabile. Ele se concretizează in certificate de părți sociale.

DEZMEMBRARILE SC:

Legea 31/1990 așa cum a fost ea modificata prin Ordonanța 32 a instituționalizat doua tipuri de dezmembrăminte ale SC

filiala

sucursala

Înainte de modificarea legii diferentele de regim juridic dintre acestea erau practic inexistente făcând dificila organizarea lor. In prezent, filiala este înțeleasă ca fiind in fapt o societate dotata cu personalitate juridica care se poate înființa in oricare dintre formele juridice prevăzute de lege indiferent de forma juridica a societatii din care provine. Spre deosebire de aceasta sucursala reprezintă un dezmembrmânt fără personalitate juridica, de fapt o prelungire a societatii mame. Regimul juridic al sucursalelor se aplica oricărui alt sediu secundar indiferent de denumirea acestuia, sucursala înmatriculându-se in Registrul Comerțului din raza teritoriala a sediului acestuia. Celelalte sedii secundare ale unei societăti se vor înmatricula in Registrul Comerțului din raza teritoriala a sediului societatii din care provin. Societățile pot înființa pe teritoriul României reprezentante al căror regim juridic este reglementat de Decretul Lege nr.122/1990 acestea reprezentând prelungiri ale personalității juridice , societăti din străinătate ce pot săvârși numai acțiuni stabilite de societatea mama. Astfel reprezentantele acționează ca mandatar sau comisionar al societatii mama.

CONSTITUIREA SC

Conform legii oricare societate se constituie in baza unui contract de societate si a unui statut de organizare si funcționare. Aceste înscrisuri se pot contopi in unul singur si va purta denumirea de act constitutiv.

Actul constitutiv se întocmește in forma scrisa si se semnează de toți asociații. Conform Ord. 70/2001 forma autentica prevăzută de Legea 31/1990, nu este obligatoriu decât in cazurile societăților constituite prin subscripție publica, a societăților in care răspunderea asociaților este nelimitata si in cazul in care aporturile in natura se constituie din terenuri.

Actul constitutiv trebuie sa conțină o seama de clauze prevăzute pe tipuri de societăti in Art.7 si Art.8 din Legea 31/1990. In general aceste clauze se refera la:

– clasificarea asociaților , persoane fizice sau persoane juridice

obiectul de activitate al societăților cu precizarea domeniului si a activității

principale

denumire, sediu si forma juridica

capitalul social subscris si vărsat cu mențiunea aportului fiecărui asociat si a tipului aporturilor

durata de funcționare

administrarea si controlul societatii

participarea asociaților la beneficii si pierderi

sedii secundare, agenții, reprezentante sau alte asemenea unități fără personalitate juridica

dizolvarea si lichidarea societatii

Înainte de întocmirea actului constitutiv, in vederea înmatriculării societatii trebuie sa se obțină de la Registrul Comerțului dovada verificării disponibilităților firmei si a emblemei

In termen de 15 zile de la data întocmirii actului constitutiv asociații, personal sau prin reprezentanți vor depune la Registrul Comerțului din raza teritoriala declarația ceruta de Legea 31/1990 si Ordonanța 76 /2001 in vederea înmatriculării si a autorizării funcționarii societatii.

Din acest punct de vedere Ordonanța 76/2001 a unificat etapa înmatriculării cu cea a autorizării propriu – zise, societatea putând începe activitatea numai după obținerea prin Registrul Comerțului a autorizațiilor necesare care sunt:

autorizația P.S.I

autorizația sanitara

autorizația sanitar-veterinara

autorizația de mediu

autorizația privind protecția muncii

Actele cerute pentru înmatriculare si autorizare sunt:

actul constitutiv

dovada sediului societatii inclusiv avizul favorabil al vecinilor, imobilelor casa sau a asociațiilor de proprietari

declarația pe proprie răspundere a fondatorilor, administratori si cenzori privind îndeplinirea condițiilor de credibilitate cerute de art.6 din Legea 31.

alte acte cerute de instituțiile abilitate a emite autorizații de funcționare

Controlul legalității actelor ce însoțesc cererea de înmatriculare si autorizare este realizat de către unitatea juridica delegata de Tribunalul teritorial la Registrul Comerțului

In cazul in care cerințele legale sunt îndeplinite, judecătorul va pronunța o încheiere prin care va autoriza constituirea societatii si va dispune înmatricularea in Registrul Comerțului. Aceasta încheiere are un regim juridic al oricărei hotărâri judecătorești rămânând definitiva si irevocabila in termen de 15 zile de la data pronunțării ei.

Înmatricularea propriu-zisa se va face in termen de 24 h de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabila. Conform Ordonanței 76 termenul limita de eliberare a autorizațiilor este de 20 zile de la data depunerii cererii de înmatriculare. In acest interval Registrul Comerțului va trimite încheierea judecătorului delegat spre publicare in Monitorul Oficial.

In cazul in care actul constitutiv nu este întocmit conform prevederilor legale, judecătorul delegat va respinge motivat cererea de înmatriculare. In cazul unor neregularități constatate după înmatriculare, societatea este obligata sa le remedieze in termen de cel mult 8 zile de la data constatării acestor neregularități. In cazul in care societatea nu se conformează ea va putea fi obligata pe cale judecătoreasca la regularizarea lipsurilor constatate sub sancțiunea plații unor despăgubiri.

Legea 31/1990 prin art.56 arata ca o societate înmatriculata la Registrul Comerțului poate fi declarata nula atunci când:

lipsește actul constitutiv

toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societatii

obiectul de activitate al societatii este ilicit sau contrar ordinii publice

lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societatii

lipsește autorizarea legala administrativa de constituire a societatii

actul constitutiv nu prevede denumirea societatii, obiectul de activitate, aporturile asociaților si capitalul social subscris.

s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris si vărsat.

Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulității a devenit irevocabila, societatea încetează fără efect retroactiv si intra in lichidare.

Odată legal constituita societatea dobândește personalitate juridica devenind subiect de drept de sine stătător si căpătând o serie de atribute de identificare proprie: firma, emblema, sediul si naționalitatea. In ceea ce privește naționalitatea societatii comerciale conform art. aliniat 2 :

“ Orice soc. comerciala constituita pe teritoriul României va fi persoana juridica romana indiferent de naționalitatea participanților la capitalul sau.”

In ceea ce privește capacitatea juridica a societății ea va fi guvernata de regulile generale prevăzute in Decretul 31/1954, astfel societatea comerciala are capacitatea de folosința de la data semnării actului constitutiv, ea fiind insa o capacitate restrânsa pana la momentul înmatriculării propriu-zise.

Capacitatea de folosința a societatii cunoaște o particularitate in sensul ca ea va fi o capacitate de folosința specializata, determinata de scopul si obiectul societatii conform Decretului 31/1954 orice alt act juridic care nu este făcut in vederea realizării scopului societatii este lovit de nulitate. In ceea ce privește capacitatea de exercițiu ea se realizează prin organele societatii, in special prin organele de deliberare si decizie, AGA, organele de administrare si organele de control. Societatea dobândește astfel capacitatea de exercițiu deplina in momentul înmatriculării in Registrul Comerțului cu condiția desemnării administratorului care va reprezenta societatea.

PERSONALITATEA JURIDICĂ

A

SOCIETĂȚIILOR COMERCIALE

Prin constituirea legală, S.C dobândesc din momentul înmatriculării, personalitate juridică ceea ce-i conferă o serie de atribute de identificare proprii, îi conferă capacitate juridică și patrimoniu propriu. Totodată societatea comercială va deveni titulară de drepturi și obligații proprii.

În ceea ce privește atributele de identificare a societății, doctrina a considerat că sunt: firma, emblema (dacă este cazul), sediul social și naționalitatea.

Firma – este numele, denumirea sub care o societate își exercită comerțul și sub care ea semnează.

Firma trebuie să fie unică, să se deosebească de firmele altor societăți (caracteristicile firmei sunt reglementate în Legea 26 / 1990.

Sediul social este locul în care societatea își are organele de conducere nefiind necesar ca activitate propriu-zisă a societății să se desfășoare în spațiul respectiv.

Funcție de sediul social se stabilește conform legii, naționalitatea societății care în baza articolului 1 aliniatul 2 este cea română pentru societățile comerciale înființate pe teritoriul României.

Din acest punct de vedere naționalitatea sau cetățenia asociațiilor nu are relevanță pentru determinarea naționalității societății constituită de aceștia.

Capacitatea juridică a societății comerciale.

Cuprinde Decretul 31/1954 capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Ca orice subiect de drept, societatea comercială are capacitate de folosință, aptitudinea generală de a avea drepturi și obligații, dobândită din momentul înmatriculării în Registrul Comerțului, totuși se consideră că societatea comercială dobândește o capacitate de folosință restrânsă de la data întocmirii actului constitutiv manifestată prin posibilitatea acesteia de a îndeplinii formalitățile necesare înmatriculării și de asemenea manifestându-se prin posibilitatea de a-și asuma o serie de obligații.

O trăsătură specifică a capacității de folosință a societății comerciale este aceea că acestea este circumscrisă scopului pentru care societatea se constituie fiind din acest punct de vedere o capacitate de folosință specializată.

Astfel societatea comercială poate încheia numai actele juridice care servesc realizării obiectului de activitate precizat în actul constitutiv , orice alt act juridic încheiat de acesta fiind lovit de nulitate.

În ceea ce privește capacitatea de exercițiu ea se dobândește din momentul înmatriculării in Registrul Comerțului cu condiția desemnării administratorului care va reprezenta societatea.

Dobândirea unui patrimoniu autonom.

Din momentul înmatriculării, societatea comercială dobândește un patrimoniu autonom distinct în principiu de patrimoniul asociaților. Această autonomie generează o serie de efecte juridice cum ar fi:

bunurile aportate în societate ies din principiu din patrimoniul asociaților și intră în patrimoniul societății, în schimbul acestui transfer asociații dobândesc fracțiuni de capital care le conferă un drept de creanță cu o natură specială, în sensul că în baza acestui drept asociații vor putea lua parte la adoptarea deciziilor în adunarea generală și de asemenea vor dobândi dreptul la beneficii.

bunurile aportate de asociați vor forma gajul general al creditorilor sociali

obligațiile societăților față de terți nu pot fi compensate cu obligațiile terților față de asociați

declararea în faliment a societății privind numai patrimoniul sau cu excepția societății în nume colectiv și societății în comandită.

Prin înregistrarea legală a societatea comercială dobândește drepturi și obligații proprii exprimate prin drepturile acesteia de a participa în nume propriu la raporturi juridice, obligația societății de a răspunde pentru nerespectarea obligațiilor asumate și dreptul societății de a sta în justiție în nume propriu cu reclamanta sau pârâta.

Funcționarea societății comerciale

Societatea comercială are din momentul înmatriculării o voință proprie care se formează în AGA ca organ colectiv de deliberare format din totalitatea asociațiilor. Voința societății este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv format din administratorul unic sau consiliul de administrație.

Controlul înfăptuirii voinței societății este realizat fie de către asociații ce nu au calitatea de administrator fie de către o organizație alcătuită de cenzori.

Organele societății sunt mai mult sau mai puțin conturate funcție de complexitatea societății comerciale, astfel Legea 31 / 1990 instituționalizează AGA numai pentru societăți de capital și pentru SRL.

Dat fiind că S.A reprezintă cea mai evoluată formă de societate, legea reglementează în acest caz normele juridice ce stabilesc organizarea și funcționarea adunării generale, consiliul de administrație și a instituției cenzorului. Aceste reglementări sunt aplicabile în principiu și celorlalte forme de societăți comerciale.

Adunarea generală a asociațiilor.

Este organul de deliberare și decizie al societății. Conform Legii 31 adunarea generală poate fi:

ordinară – atunci când ea este chemată să decidă asupra unor probleme curente ale vieții societății;

extraordinară – ea trebuie să ia decizii asupra unor elemente fundamentale ale existenței societății.

Adunarea generală ordinară – se întrunește cel puțin odată pe an în maxim 3 luni de la încheierea exercițiului financiar având ca atribuții principale discutarea, aprobarea sau modificarea bilanțului, fixarea dividendelor, alegerea administratorilor și cenzorilor și fixarea remunerațiilor lor, pronunțarea asupra gestionării administratorilor, stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli și programul de activitate pe anul financiar următor și adoptarea deciziilor privind gajarea, închirierea sau desființarea unor unități ale societății.

Pentru validitatea deliberării în adunarea ordinară, legea cere în cazul SA prezentarea acționarilor care să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul social, hotărârile putând fi luate valabil de acționarii ce dețin majoritatea absolută a capitalului social reprezentați în adunare.

În cazul în care la prima convocare aceste condiții nu sunt îndeplinite adunarea generală va fi din nou convocată, deciziile putând fi luate oricare ar fi partea de capital social reprezentat de acționarii prezenți cu majoritate.

În cazul SRL conform articolului 187 aliniatul 1, adunarea generală (ordinară), va putea decide la prima convocară prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociațiilor și a părților sociale. Pentru cea de a doua convocare, adunarea generală va putea decide oricare ar fi numărul de asociați și partea din capitalul social reprezentat de asociații prezenți.

Adunarea generală extraordinară –va fi convocată ori de câte ori se impun modificări ale actului constitutiv ca de exemplu: schimbarea sediului social, a formei juridice, a duratei de funcționare sau a capitalului social.

Pentru validitatea deliberării adunării extraordinare, legea cere în cazul SA prezența acționarilor reprezentând ¾ din capitalul social pentru prima convocare și ½ din capitalul social pentru a doua convocare, hotărârile putând fi luate cu votul unui număr de acționari care să reprezinte cel puțin ½ din capitalul social la prima convocare și cel puțin 1/3 din capitalul social la a doua convocare.

În cazul SRL hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv și trebuie luate cu unanimitate.

Convocarea adunării generale se va face de către administratori sau în cazul pasivității acestora de către asociați. Convocarea trebuie să conțină: locul și data ținerii primei adunări, ordinea de zi explicită și data și locul celei de a doua adunări generale dacă la prima convocare aceasta nu este legal constituită.

La ședința adunării generale poate participa orice asociat, personal sau printr-un reprezentant anume desemnat din rândul celorlalți asociați în baza unei procuri speciale. Ședința adunării generale va fi prezidată de unul din administratorii ce au calitatea de reprezentant sau de către președintele consiliului de administrație.

Conform legii fiecare fracțiune de capital deținută dă dreptul în principiu la un vot. Dreptul de vot nu poate fi cedat, orice convenție privind exercitarea într-un anume fel al dreptului de vot fiind lovită de nulitate. În principal hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis cu excepția hotărârii privind alegerea consiliului de administrație și a cenzorilor, revocarea acestuia și stabilirea răspunderilor a administratorilor, cazuri în care legea impune votul secret.

Votarea se poate face și prin corespondență dacă actul constitutiv prevede acest lucru. Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii chiar și pentru asociații care nu au luat parte la ședință sau care au votat împotrivă.

Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție spre a fi anulate în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial.

Acțiunea în anulare poate fi intentată de oricare dintre asociații care nu au luat parte la ședință sau care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în Procesul verbal al ședinței.

Asociații care nu sunt de acord cu hotărârile adunării generale în ceea ce privește schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului social sau modificarea formei juridice au dreptul de a se retrage din societate și de a obține contravaloarea fracțiunilor de capital deținute.

Administrarea societății.

Este realizată de către unul sau mai mulți administratori asociați sau terți.

În ceea ce privește societatea în comandită, administrarea societății poate fi încredințată numai unuia dintre asociații comanditați.

Administrarea societății se poate realiza de către persoane fizice sau persoane juridice, caz în care drepturile și obligațiile părților vor fi stabilite printr-un contract de administrare prin care persoana juridică administrator va fi obligat să-și desemneze un reprezentant persoană fizică.

Administrarea societății se poate realiza printr-un organ colegial numit Consiliul de administrație ai căror membrii vor fi numiți și înlocuiți de adunarea generală.

Primii administratori pot fi numiți prin actul constitutiv, durata mandatului acestuia fiind de maxim 4 ani.

Calitatea de administrator poate fi acordată numai persoanelor ce dovedesc îndeplinirea condițiilor de onorabilitate prevăzute în articolul 6 aliniatul 2 din Legea S.C.

Administratorii vor fi obligați să depună o garanție pentru exercitarea calității înainte de preluarea acestei funcții. Atunci când administrarea se realizează de către consiliul de administrație, legea impune pentru valabilitatea deciziilor prezența a cel puțin jumătate din numărul administratorilor deși hotărârile luându-se cu majoritate absolută a membrilor prezenți.

Consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui Comitet de direcție compus din membrii aleși dintre administratori.

Conducerea Comitetului de direcție este încredințată unui director general, calitate pe care o poate exercita și președintele Consiliului de administrație.

Executarea operațiunilor societății poate fi încredințate unui sau mai multor directori executivi numiți de către Consiliul de administrație, directori care însă vor fi simpli funcționari ai societății neputând face parte din Consiliul de administrație.

Raporturile juridice dintre societate și administratori sunt raporturi de mandat comercial, conținutul acestuia având o dublă natură contractuală și legală.

Puterile administratorului sunt conferite din acest punct de vedere atât de Legea 31 cât și de Adunarea generală. Astfel prin actul constitutiv Adunarea generală trebuie să stabilească și care dintre administratori vor avea dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terți.

Dreptul de reprezentare nu poate fi transmis unei alte persoane decât dacă această posibilitate este expres prevăzută în actul constitutiv.

Încetarea funcției de administrator are loc prin revocare a acestuia de către Adunarea generală sau prin renunțarea la această calitate făcută de către administrator.

În îndeplinirea atribuțiilor sale administratorii vor răspunde atât civil cât și penal.

SOCIETĂȚILE DE PERSOANE

Societatea în nume colectiv – acea societate constituită prin asocierea a 2 sau mai multe persoane pe baza încrederii reciproce, societate în care asociații convin să pună în comun anumite bunuri pentru desfășurarea unei activități comerciale în scopul realizării de beneficii, societate în care asociații răspund pentru obligațiile societății nelimitat și solidar.

Prin participarea la SNC, asociații deși răspund nelimitat nu vor dobândi calitatea de comerciant.

SNC se constituie numai în baza unui contract de societate, asociații putând fi persoană fizică sau juridică indiferent de forma juridică a acestora.

Firma SNC trebuie să cuprindă numele a cel puțin unui asociat cu mențiunea SNC.

Legea 26 / 1990 stabilește că dacă numele unei persoane terțe de societate figurează în denumirea acesteia, ea va deveni răspunzătoare față de toate obligațiile sociale ca și când ar fi asociat al acesteia.

În contractul de societate trebuie inserate clauzele obligațiilor prevăzute de articolul 7 din Legea 31, cu precizarea că în acest caz legea nu stabilește o valoare minimă a capitalului social, aporturile putând fi constituite sub orice formă.

SNC nu are instituționalizate organe de deliberare și decizie, hotărârile fundamentale asupra societății luându-se împreună de către asociați. Votul se exercită proporțional cu părțile de interes deținute în societate.

SNC este administrată de unul sau mai mulți asociați numiți prin contractul de societate sau ulterior prin hotărârea asociațiilor.

În principiu asociații SNC au drepturile generale ale deținătorilor de fracțiuni de capital cu precizarea că în acest caz Legea conferă asociațiilor posibilitatea legală de a lua din casa societății sume de bani destinate acoperirii cheltuielilor particulare.

În ceea ce privește obligațiile asociațiilor, Legea instituie o obligație specială, specifică societății de persoane, aceea de a nu face concurență societății prin efectuarea de acte de comerț de același gen cu cele efectuate de societatea respectivă nici în nume propriu nici în calitate de asociat cu răspundere nelimitată într-o altă societate.

În ceea ce privește răspunderea pentru obligațiile societății, conform legii ele sunt garantate în principal cu patrimoniul social și doar în subsidiar cu patrimoniul propriu al asociațiilor. Cu alte cuvinte creditorii sociali trebuie să urmărească în principal patrimoniul comercial al societății și numai în măsura în care ei nu-și pot valorifica integral creanțele pot urmări averea asociațiilor.

Normele ce reglementează răspunderea nelimitată și solidară a asociațiilor SNC, au caracter imperativ, orice clauză de înlăturare sau limitare a răspunderii fiind lovită de nulitate.

Temă: citiți L 31/1990 – SNC de completat.

Societatea în comandită simplă – acea societate de persoane în care există 2 categorii de asociați funcție de care legea stabilește și răspunderea pentru obligațiile sociale, astfel asociații comanditați, care răspund nelimitat și solidar, și asociații comanditari care răspund limitat la aporturile în societate.

SCS se încheie tot în baza unui contract de societate, asociații putând fi persoane fizice sau juridice cu precizarea că în orice situație trebuie să existe cel puțin un asociat din fiecare categorie.

În denumirea SCS trebuie să se reflecte numele cel puțin al unui asociat comanditat. În cazul în care un terț figurează în denumirea unei societăți, el va deveni răspunzător pentru obligațiile sociale în nod nelimitat și solidar.

Societatea nu are Adunare generală, administrarea ei realizându-se de către unul sau mai mulți asociați comanditați.

În cazul SCS, este preluată posibilitatea recunoscută asociațiilor din SNC de a folosi sume de bani din casa societății pentru acoperirea cheltuielilor proprii , însă numai ce-i privește pe asociații comanditați. Din acest punct de vedere asociații comanditari au numai un drept de supraveghere și control în societate.

Răspunderea asociațiilor diferă în funcție de calitatea lor, asociații comanditați răspund nelimitat și solidar și au aceleași caracteristici subsidiare ca și la SNC.

Temă: cercetat L31 – SCS.

Societatea pe acțiuni – este cea mai evoluată formă de societate comercială, reprezentantă tipică a societăților de capitaluri. Ea reprezintă aceea societate constituită prin asocierea a cel puțin 5 persoane fizice sau juridice, numite acționari, care contribuie la formarea capitalului social prin cote de participare reprezentate prin titluri, numite acțiuni, în vederea desfășurării unei activități comerciale cu scopul distribuirii beneficiilor rezultate, societate în care acționarii răspund pentru obligațiile sociale numai în limita acțiunilor deținute.

SA se constituie în baza unui act constitutiv ce cuprinde clauzele obligatorii din articolul 8, respectarea condițiilor cerute de lege în ceea ce privește numărul minim de acționari și limita minimă a capitalului social.

SA se poate constitui în două modalități:

constituirea prin subscripție simultană (instantanee) – capitalul social este integral subscris și vărsat de membrii fondatori

constituirea prin subscripție publică (continuată) – capitalul social va fi format și din contribuția altor acționari decât fondatorii.

Capitalul social al SA – acțiunile.

Capitalul social este divizat în fracțiuni numite acțiuni care reprezintă titluri de credit ce desemnează raportul juridic dintre acționar și societate, practic înscrisul care conferă posesorului legitim calitatea de acționar.

Acțiunile sunt fracțiuni de capital ce au o anumită valoare nominală, fiind din acest punct de vedere fracțiuni egale. Acțiunile sunt indivizibile în situația în care o acțiune devine proprietatea mai multor persoane. Legea impune coproprietarilor desemnarea unui reprezentant care să exercite drepturi aferente acțiunilor.

În ceea ce privește natura juridică în principiu doctrina a decis că ele fac parte din categoria titlurilor de credit cu toate caracteristicile arătându-se că în cazul acțiunilor nu se îndeplinesc condiția autonomiei și a literalității (cambia).

Acțiunile nu sunt titlurile independente din actul juridic din care decurg pentru că ele își au izvorul în contractul de societate și de asemenea în cazul transmisiunii lor dobânditorul devine titularul unui drept derivat din dreptul transmiterii acțiunii. Totodată întinderea drepturilor conferite nu este complet determinată prin titluri. Din acest motiv s-a considerat că acțiunile sunt titluri de credit speciale fiind cunoscute sub denumirea titlurilor corporative (societare).

Acțiunile pot fi nominative, atunci când în cuprinsul lor este desemnat titularul, și la purtător.

În cuprinsul contractului de societate trebuie precizată categoria din care fac parte acțiunile, în caz contrar sunt considerate a fi acțiuni la purtător.

Legea prevede că acțiunile neplătite în întregime vor fi mereu nominative.

În cuprinsul acțiunii trebuiesc înscrise prevederile obligațiilor, cuprinse în lege referitor la denumirea și durata societății, data actului constitutiv, numărul din Registrul comerțului și numărul MO în care s-a făcut publicarea, valoarea și structura capitalului social inclusiv valoarea capitalului subscris și vărsat, avantajele eventual acționarilor fondatorilor iar în cazul acțiunilor normative numele acționarilor și denumirea.

Acțiunile poartă semnătura administratorilor.

Regulile speciale privind formarea și executarea

obligațiilor comerciale.

Formarea obligațiilor comerciale

Raporturile juridice de drept comercial se stabilesc (i-au naștere) prin manifestarea liberă a voinței părților în sensul nașterii, modificării, transmiterii și stingerii unor drepturi și obligații. Cu alte cuvinte subiecții dreptului comercial pot încheia contracte comerciale în mod liber potrivit intereselor proprii, această libertate contractuală fiind îngrădită numai de dispozițiile legale ce privesc ordinea publică și bunurile moravuri.

În dreptul comercial încheierea contractelor prezintă o particularitate în sensul că regula formării contractului o reprezintă încheierea acestora între părți ce nu au posibilitatea directă de a stabili condițiile contractului. Datorită acestor specificații al încheierii de contracte comerciale, Codul Comercial, a reglementat prin art. 35 până la art. 39 reguli speciale privind încheierea contractelor „între persoane depărtate” sau „ între absenți”.

ART. 35

« Contractul sinalagmatic intre persoane departate nu este perfect daca acceptarea n-a ajuns la cunostinta propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului propunerii si acceptarii dupa natura contractului.

Propuitorul insa poate primi ca buna si o acceptare ajunsa peste termenul hotarat de dansul cu conditiunea ca sa incunostiinteze indata pe acceptant despre aceasta.

ART. 36

Cand propuitorul cere executarea imediata a contractului si un raspuns prealabil de acceptare nu este cerut si nici chiar necesar dupa natura contractului, atunci contractul este perfect indata ce partea cealalta a intreprins executarea lui.

ART. 37

Pana ce contractul nu este perfect, propunerea si acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, desi revocarea impiedica ca contractul sa devie perfect, daca ea ajunge la cunostinta celeilalte parti, dupa ce aceasta intreprinsese executarea lui, atunci cel ce revoaca contractul raspunde de daune-interese.

ART. 38

In contractele unilaterale propunerea este obligatorie indata ce ajunge la cunostinta partii careia este facuta.

ART. 39

Acceptarea conditionata sau limitata se considera ca un refuz al primei propuneri si formeaza o noua propunere. ».

Din acest punct de vedere încheierea contractului între absenți presupune 2 manifestări de voință și anume:

oferta de a contracta

acceptarea ofertei.

Oferta de a contracta – cuprinde o manifestare de voință făcută cu intenția de-al obliga pe ofertant. Din acest motiv pentru a angaja din punct de vedere juridic oferta trebuie să fie precisă și completă fermă și neechivocă.

Oferta poate fi făcută în scris sau în verbal.

Acceptarea ofertei – reprezintă manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul în condițiile prevăzute în oferta primită.

Acceptarea ofertei trebuie să fie totală și fără rezerve sau condiții în caz contrar ea exprimând un rezultat al ofertei ce are semnificația juridică a unei contra oferte.

Ca și oferta, acceptarea ofertei poate fi în scris sau verbal.

În cazul în care oferta și acceptarea acesteia sunt concordante, se referă la un obiect determinat și au o cauză licită, ele vor avea ca efect încheierea contractului.

În doctrina dreptului comercial s-a pus însă problema determinării cu certitudine a momentului încheierii contractului în cazul în care ofertantul și destinatarul ofertei se află în locuri diferite.

Importanța determinării momentului încheierii contractului este dată de faptul că de la acest moment se naște raportul juridic respectiv și implicit drepturile și obligațiile părților.

Pentru determinarea acestui moment al încheierii contractului, în doctrină au fost propuse mai multe teorii:

Teoria emisiunii(declarării voinței) – consideră că momentul încheierii contractului este acela în care destinatarul ofertei ș-ia manifestat voința de a accepta oferta chiar dacă acceptarea nu a fost făcută cunoscută ofertantului.

Această teorie a fost criticată vehement datorită faptului că ea nu permite stabilirea cu certitudine a momentului acceptării ofertei.

Teoria transmisiunii (expedierii) – conform căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei expediază răspunsul privind acceptarea ofertei către ofertant chiar dacă ofertantul nu a luat cunoștință de acceptare. Și această teorie a fost criticată pentru aceleași motive.

Teoria recepțiunii (primirii acceptării) – care consideră că un contract este încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei chiar dacă ofertantul nu ia cunoștință efectiv de acest răspuns .

Această teorie conține criterii mai precise de determinare a momentului încheierii contractului, ea fiind de altfel aplicată în practica judecătorească .

Cu toate acestea, doctrina a considerat că este mult mai corect determinat momentul încheierii contractului potrivit teoriei informațiunii sau teoria cunoașterii acceptării conform căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință efectiv de acceptare a ofertei.

Această soluție este consacrată expres și de Codul Comercial conform art. 35 potrivit căruia contractul sinalagmatic sau bilateral nu se consideră încheiat dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința ofertantului.

Codul comercial consacră însă prin art. 36 o excepție de la teoria informațiunii, arătând că atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului fără un răspuns prealabil de acceptare iar acest răspuns privind acceptarea ofertei nu este impus nici de natura contractului, contractul se consideră închis în momentul în care destinatarul ofertei întreprinde (realizează) executarea cerută cu toate că ofertantul va lua cunoștință de încheierea contractului numai după executarea acestuia.

Conform art. 37 până la perfectarea contractului oferta și acceptarea ofertei sunt revocabile, astfel în ceea ce privește pe ofertant, el poate revoca oferta atâta timp cât nu a luat la cunoștință de acceptarea ofertei. De asemenea destinatarul ofertei își poate revoca acceptarea atâta timp cât aceasta nu a ajuns la cunoștința ofertantului.

Revocarea ofertei respectiv acceptarea ofertei după momentul încheierii contractului atrage răspunderea părții în culpă sub forma despăgubirii, daune.

De la această regulă a revocabilității declarațiilor de voință, Codul comercial cunoaște o excepție cuprinsă în art. 38 care arată că regula prevăzută nu se aplică în cazul contractelor unilaterale. Astfel în această situație ofertă devine irevocabilă din momentul în care ea ajunge la cunoștința destinatorului.

Particularitățile executării obligațiilor comerciale.

Codul comercial conține o serie de reguli speciale în ceea ce privește executarea obligațiilor comerciale la unele dintre evenimente ale contractului:

prețul;

locul executării obligațiilor comerciale;

regimul juridic al dobânzilor;

rezoluțiuna contractului;

răspunderea codebitorului.

Ca și în dreptul civil prețul este un element esențial al contractelor sinalagmatice, acesta trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie real.

Prețul se stabilește de către părțile contractante fie de un terț. În această privință a stabilirii prețului, Codul comercial conține o serie de norme derogatorii de la dreptul civil. Astfel arată Codul comercial în art. 40

« Cand urmeaza a se hotari adevaratul pret sau pretul curent al productelor, marfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice si al titlurilor industriei, el se ia dupa listele bursei sau dupa mercurialele locului unde contractul a fost incheiat, sau, in lipsa, dupa acelea ale locului celui mai apropiat, sau dupa orice fel de proba. »

Aceasta înseamnă că prețul curent se referă la prețul din listele bursei sau mercurialelor de la locul în care s-a încheiat contractul sau de la locul cel mai apropiat.

În prezent pentru determinarea prețului se poate avea în vedere și prețul legal stabilit prin act normativ.

În ceea ce privește determinarea monedei de plată al prețului potrivit art. 41 « Cand moneda aratata intr-un contract nu are curs legal sau comercial in tara si cand cursul ei n-a fost determinat de insasi partile, plata va putea fi facuta in moneda tarii, dupa cursul ce va avea schimbul la vedere in ziua scadentei si la locul platii; iar cand in acea localitate n-ar fi un curs de schimb, dupa cursul pietei celei mai apropiate, afara numai daca contractul poarta clauza "efectiv" sau o alta asemenea. »

Plata nu se va putea face decât în moneda străină dacă prețul a fost astfel stabilit prin contract.

Locul executării obligațiilor comerciale – se determină potrivit art. 59 Cod comercial conform căruia orice obligație comercială, indiferent de obiectul acesteia, trebuie executată în locul arătat în contract.

În cazul în care contractul nu prevede nimic în acest sens conform alineatului 2 al aceluiași articol ”obligațiile comerciale trebuie executate la locul în care debitorul își avea sediul comercial sau cel puțin domiciliul sau reședința la data încheierii contractului „. Această regulă derogă de la prevederile art. 1104 Cod civil care stabilea ca loc al executării obligațiilor civile numai domiciliul debitorului excluzând sediul sau reședința.

Regimul juridic al dobânzilor. Reglementat în principal în art. 43 Cod comercial care arată că „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.

Prin această prevedere, Codul comercial derogă substanțial de la Codul civil prin faptul că în materie comercială debitorul se află de drept în întârziere de la data scadenței obligației. Acest art. se referă la curgerea de drept a dobânzilor legale, regula fiind aplicabilă chiar dacă în contract nu sunt cuprinse clauze referitoare la dobânda legală.

Din prevederile art. 43 rezultă că pentru ca dobânzile să curgă de drept de la data scadenței este necesară îndeplinirea a 3 condiții cumulative și anume:

obligația să constea în plata sumei de bani;

obligația să fie lichidă adică să fie determinat exact cuantumul datoriei;

obligația să fie exigibilă adică să fi ajuns la scadență.

Această regulă de curgere de drept a dobânzilor își găsește aplicare numai în cazul în care obligația este comercială pentru debitor.

În situația în care datoria este comercială numai pentru creditor, dobânzile vor începe să curgă conform regulilor dreptului civil, adică de la data punerii în întârziere prin notificare sau prin cererea de chemare în judecată.

În materie comercială, spre deosebire de Legea civilă este permis anatocismul debitorului datorând dobândă la dobândă. Aceasta înseamnă că dobânzile datorate și neachitate se pot adăuga la capital, în continuare dobânzile calculându-se la întreaga sumă.

În materie civilă, acest lucru este interzis atât prin Lege împotriva cametei cât și prin Decretul 311 din 1954.

În prezent regimul juridic al dobânzilor atât în materie civilă cât și în materie comercială este reglementat de OG nr. 9/2000 care abrogă parțial Decretul 311/1954 și care stabilește și cuantumul dobânzilor legale, astfel în materie comercială nivelul dobânzilor legale se calculează funcție de taxa oficială a scontului BNR.

Interdicția acordării termenului de garanție- prevăzută în art. 44 Cod comercial „în obligațiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de grație permis de art. 1021 din Codul civil”. Astfel potrivit dispoziției, Codului civil, în cazul unui contract sinalagmatic (bilateral) neexecutarea obligațiilor de către debitor dă dreptul creditorului de a cere fie executarea silită a obligațiilor fie rezilierea contractului cu daune interese.

Valorificarea drepturilor creditorilor se face prin intermediul justiției astfel încât în situația în care judecătorul este investit să soluționeze o cerere privind rezilierea unui contract, acesta are dreptul în cazuri bine justificate să acorde debitorului un termen în care acesta să își execute obligația. Acest interval de timp acordat în beneficiul debitorului se numește termen de garanție.

În materie comercială, acordarea termenului de garanție este interzisă. Această regulă a interdicției acordării termenului de garanție se aplică numai în cazul în care sunt întrunite cumulativ o serie de condiții și anume:

obligația debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic;

în contract să fie prevăzut un termen de executare (în caz contrar instanța poate stabili acest termen care însă nu are semnificația juridică a termenului de garanție);

obligația debitorului să aibă caracter comercial.

Solidaritatea codebitorului – regulă prevăzută în art. 42 Cod comercial, care arată că în ceea ce privește obligația comercială, codebitorii vor fi obligați în mod solidar. În fapt art. 42 instituie o prezumție de solidaritate pasivă care înseamnă că fiecare debitor va fi ținut pentru întreaga datorie neputând pretinde creditorului să primească o plată parțială.

Spre deosebire de regulile comerciale, în materie civilă, în cazul pluralității de debitor regula generală este ceea a divizibilității obligației, fiecare codebitor fiind ținut pentru partea sa.

Pentru a opera această prezumție, legea cere ca obligația codebitorului să aibă caracter comercial.

Această prezumție are un caracter relativ, ea putând fi înlăturată prin inserarea în contract a principiului divizibilității.

Această prezumție de solidaritate se extinde și asupra garantului personal al debitorului, adică asupra fidejusorului.

În materie civilă, obligațiile fidejusorului este accesorie și subsidiară în sensul că acesta va fi ținut să execute obligația numai în cazul în care debitorul nu și-a executat propria obligație.

În materie comercială, fidejusiorul va răspunde solidar cu debitorul astfel încât el va deveni un obligat principal întocmai ca și debitorul.

Prezumția de solidaritate, privește atât pe fidejusiorul comerciant cât și pe fidejusiorul necomerciant cu singura condiție ca acesta să garanteze o obligație comercială.

Art. 42 prevede, însă, că în cazul faptelor de comerț unilaterale, prezumția de solidaritate nu se aplică pentru necomercianți, astfel încât în cazul în care codebitorii sunt necomercianți și obligațiile acestora au ca temei acte juridice care pentru aceștia sunt fapte juridice civile în ceea ce îi privește răspunderea va fi divizibilă conform regulilor dreptului civil.

Probele în materie comercială.

În litigiile comerciale, potrivit art. 46 Cod comercial, pot fi folosite ca mijloc de probă orice mijloc de probă admis de Codul civil, adică înscrisuri . categorie în care intră însă și facturile acceptate, corespondența comercială și registrele comerciale ale părților:

martori

interogatoriul, mărturisirea

expertizele, prezumțiile sau probele materiale

Particularitatea dreptului comercial o reprezintă faptul că admisibilitatea probelor este mai lejeră decât în dreptul civil, în sens că în materie comercială nu există limitările prevăzute de art, 1170 și următoarele Cod civil.

Facturile acceptate.

Înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operațiuni comerciale. Se emite în toate situațiile în care este vorba de predarea unui bun(contract de depozit, de gaj).

Trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mențiunile prin care se identifică părțile, obiectul contractului.

Trebuie semnată de ambele părți și ștampilată de către acestea.

Factura comercială ca orice înscris sub semnătură privată face dovadă împotriva emitentului și în favoarea destinatarului. Practic dreptul comercial: când factura este acceptată de destinatar ea va face dovada și în favoarea emitentului.

Acceptarea facturii poate fi expresă când destinatarul semnează pe exemplarul facturii remis emitentului sau când acesta confirmă factura printr-un act ulterior remiterii – prin corespondență comercială. Acceptarea poate fi însă și tacită când ea rezultă din manifestarea de voință neîndoielnice în acest sens de exemplu: emiterea unei cambii pentru plata prețului.

Simpla tăcere a destinatarului nu va avea însă valoare juridică a unui facturi tacite decât în cazul în care printr-un contract anterior emiterii facturii părțile conving ca tăcerea destinatarului să constituie acceptarea, dacă acesta nu formulează obiecțiuni într-un anumit termen de la primirea facturii.

Corespondența comercială- manifestările de voință ale părților în vederea încheierii contractului, se materializează în 2 înscrisuri care cuprind oferta și acceptarea acesteia. Corespondența comercială face parte tot din categoria înscrisurilor sub semnătura privată, particularitatea acesteia constând în aceea că forța probantă este aceeași atât în ceea ce privește originalul corespondenței cât și copia acesteia păstrată în registrul copier.

Registrele comerciale – existența obligatorie este impusă de Codul comercial, de legea contabilității: Registrul jurnal, Registrul inventar, Registrul copier, Cartea mare.

În ceea ce privește forța probantă a registrelor comerciale, legea face o distincție funcție de raporturile juridice create. Astfel, în raport dintre comercianți forța probantă a acestora diferă după cum ele sunt legal sau nelegal ținute.

În situația registrelor comerciale legal ținute, conform art. 50 Cod comercial, ele pot fi folosite ca mijloc de probă atât împotriva comerciantului care ține cât și în favoarea acestuia. În această privință legea stabilește că forța probantă este manifestată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

registrele să facă parte din categoria registrelor obligatorii;

registrele să fie legal întocmite;

litigiul dintre părți să fie angajat între comercianți;

litigiul să privească operațiuni sau fapte juridice.

Odată îndeplinite aceste condiții, aplicabile sunt art. 50, 51, 52 Cod comercial, care constituie o derogare de la regula dreptului civil conform căreia nimeni nu își poate constitui un mijloc de probă pentru a-l folosi în eventualele litigii.

În cazul în care registrele comerciale sunt nelegal ținute ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai împotriva comerciantului căruia îi aparține nu și în favoarea lui. Art. 52 stabilește o restricție privind folosirea registrelor nelegal ținute ca mijloc de probă, în sensul că cel care folosește aceste registre nu poate scinda conținutul lor.

În cazul raporturilor juridice dintre comercianți și necomercianți , Codul comercial nu cuprinde nici o prevedere expresă, aplicabile fiind astfel dispozițiile Codului civil care arată în art. 1184 că registrele unui comerciant pot fi folosite de către necomercianți ca mijloc de probă împotriva comerciantului căruia îi aparțin. Conform art. 1183, registrele comerciale ținute de un comerciant nu pot fi folosite împotriva necomercianților.

Registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de probă fie prin prezentarea acestora la cererea părții interesate a unui extras din registru privitor la litigiul respectiv, fie prin comunicarea acestora , caz în care instanța va examina registrul comercial în întregul lor.

Comunicarea registrului comercial reprezintă o măsură excepțională, art. 31 stabilind limitativ cazurile în care instanțele judecătorești poate ordona acest lucru și anume în materie succesorală, în materia comunității se contestă bilanțul contabil sau caracterul real al beneficiilor și în cazul declarării în faliment a unui comerciant.

Prescripția extinctivă în dreptul comercial.

Prescripția extinctivă este guvernată de dispozițiile decretului 167/1958, conform căruia în principiu dreptul la acțiune al creditorului poate fi exercitat legal în termen de maxim 3 ani de la data nașterii acesteia.

În materie comercială, inițial decretul 167 prevedea un termen general de prescripție de 6 luni. Numai că în prezent aceste prevederi au rămas fără obiect.

De asemenea , Codul comercial prevede în art. 947 un termen general de prescripție de 10 ani care însă a fost modificat implicit prin decretul 167/1958.

În materie comercială, prin legi speciale se prevăd și termene speciale de prescripție (Legea 31/1990 – care prevede un termen de 6 luni pentru acțiunile în daune ale fondatorilor împotriva societății)

Temă prescripția extinctivă în dreptul civil – definire, suspendare, întrerupere

Contracte comerciale speciale

Contractul de vânzare-cumpărare comercială.

Codul comercial, nu cuprinde o definire a contractului de vânzare-cumpărare comercială, prin urmare în baza art. 1 acesta poate fi definit luând în considerare dispozițiile art. 1294 Cod civil, conform căruia contractul de vânzare-cumpărare comercial este acel contract prin care o parte numită vânzător se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte numită cumpărător care se obligă să plătească o sumă de bani drept preț.

Din această definiție rezultă caracterele juridice ale contractului de vânzare cumpărare comercială:

el este bilateral sau sinalagmatic – adică el dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;

contractul este cu titlu oneros, ambele părți urmărind obținerea unor foloase patrimoniale;

el este comutativ, existența și întinderea drepturilor și obligațiilor fiind certe și cunoscute din chiar momentul încheierii contractului;

este consensual încheindu-se prin simpla manifestare de voință a părților fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități;

este translativ de proprietate conform art. 1295 Cod civil care arată că „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat”.

Ceea ce diferențiază vânzarea-cumpărare civilă de cea comercială este intenția de revânzare a bunului achiziționat care trebuie să îndeplinească cumulativ 3 condiții.

În materie comercială în cele mai multe cazuri, contractele de vânzare-cumpărare sunt precedate de încheierea unor acte juridice având ca obiect oferte de vânzare și acceptarea lor.

În acest caz părțile contractante își pot asuma obligații în cadrul unei promisiuni de vânzare care poate îmbrăca 2 forme:

promisiunea unilaterală de vânzare

promisiunea bilaterală de vânzare.

Promisiunea de vânzare este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.

În cadrul promisiunii unilaterale de vânzare, beneficiarul poate primi promisiunea promitentului de a-i vinde bunul rezervându-și însă opțiunea de a-și exprima ulterior consimțământul în privința cumpărării bunului respectiv.

În acest caz promisiunea de vânzare dă naștere în sarcina promitentului a unei obligații de afaceri în cazul în care beneficiarul își va manifesta voința în sensul cumpărării bunului.

În ceea ce-l privește pe beneficiar, promisiunea de vânzare dă naștere unui drept de creanță.

În vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis în baza promisiunii de vânzare este însă necesară o nouă manifestare de voință din partea promitentului în sensul încheierii contractului.

În cazul în care promitentul nu-și respectă obligația asumată acesta va răspunde față de beneficiar sub forma despăgubirilor.

Promisiunea bilaterală de vânzare, este un antecontract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul promis.

În acest caz în sarcina părților se nasc obligații de a face, a căror nerespectare atrage răspunderea sub forma despăgubirilor.

Nici promisiunea unilaterală nici cea bilaterală nu au ca efect transmiterea dreptului de proprietate.

O variantă a promisiunii de vânzare este așa numitul pact de preferință conform căruia proprietarul unui bun se obligă față de beneficiarul promisiunii ca în cazul în care va vinde bunul să-i acorde prioritate la preț egal.

Această promisiune este tot un antecontract încheiat sub condiție protestativă simplă.

Temă: Modalitățile actului juridic.

Nici această variantă a promisiunii de vânzare-cumpărare nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, pactul de preferință dând naștere în sarcina promitentului a unei obligații de a face.

Pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare cumpărare este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 948 și următoarele Cod civil, condiții referitoare la consimțământul, capacitatea, obiect și cauză a contractului.

Temă: Viciile de consimțământ din Codul civil.

În ceea ce privește capacitatea părților în vânzarea-cumpărarea comercială, regulile sunt cele prevăzute de Codul civil și legile civile speciale, incapacitățile speciale de a încheia acte juridice de vânzare-cumpărare fiind:

încheierea contractului de vânzare-cumpărare între soți;

încheierea contractului între tutore și minorul aflat sub tutela sa;

cumpărarea de mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciți să le vândă;

încheierea contractului de vânzare-cumpărare de anumite persoane ce îndeplinesc funcții în organele statului ex: judecători, procurorii și avocații nu pot cumpăra drepturi litigioase aflate în competența Curții de Apel afiliate teritoriului în care-și exercită activitatea.

În materie comercială există norme juridice ce interzic încheierea contractelor de vânzare-cumpărare comerciale, de ex: legea 31/1990 stabilește interdicția încheierii de asociații cu răspundere nelimitată a unor operațiuni ce ar putea aduce atingere intereselor societății.

Obiectul contractului – privește prestațiile asumate de părți, astfel, obligația vânzătorului privește lucrul vândut care trebuie să se afle în circuitul comercial, trebuie să existe și să fie determinat sau determinabil.

Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului cu toate că în materia dreptului comercial doctrina a consacrat și posibilitatea vânzării lucrului altuia dacă aceasta este făcută cu bună credință.

Astfel s-a considerat că acordul de voință al părților în privința vânzării lucrului altuia echivalează cu obligația asumată de vânzător de a procura bunul respectiv și de a-l preda cumpărătorului. În această concepție obligația sumată de vânzător este obligația de a face, contractul de vânzare-cumpărare comercial încheiat astfel neavând ca efect transmiterea imediată a dreptului de proprietate.

În dreptul civil vânzarea lucrului altuia este sancționată fie prin anularea antecontractului pentru eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului fie prin constatarea nulității absolute în cazul relei credințe a părților.

Obligația cumpărătorului de plată a prețului care trebuie să fie stabilit în bani să fie determinat sau determinabil și să fie real adică sincer și serios.

În materie comercială, s-a stabilit că prețul poate fi stabilit și de către un terț în cazul în care acesta este determinat printr-un act normativ sau de către un arbitru.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Odată valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare comercială va avea ca principal efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător.

El va da naștere unor obligații în sarcina părților în ceea ce privește lucrul vândut și prețul vânzării.

Din prevederile art. 1295 Cod civil rezultă că dreptul de proprietate asupra lucrului vândut se transmite din chiar momentul încheierii contractului prin simplul acord de voință al părților în ceea ce privește obiectul contractului.

Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de la vânzător la cumpărător și riscurile pieirii fortuite a lucrului în sensul că odată încheiat contractul , riscul contractului va fi suportat de cumpărător chiar înainte de predarea propriu-zisă a bunului.

Această regulă a transmiterii de drept a proprietății are însă caracter dispozitiv, părțile putând prevedea în contract alte momente ale transmiterii dreptului de proprietate.

Regula transmiterii de drept a proprietății operează însă dacă sunt întrunite cumulativ o serie de condiții:

contractul să fie valabil încheiat;

vânzătorul să fie proprietarul bunului;

lucrul să fie un bun individual determinat.

În cazul bunurilor generic determinate, transmiterea dreptului de proprietate va avea loc în momentul individualizării acestora de regulă cu ocazia predării:

Până în momentul individualizării riscurile pieirii bunului sunt suportate de vânzător. În cazul bunurilor viitoare, dreptul de proprietate urmează a se transmite în momentul în care bunul respectiv a dobândit existența și poate fi predat iar în cazul contractelor cu termen sau condiție, transmiterea dreptului de proprietate va fi amânată până la împlinirea termenului sau condiției.

Codul comercial stabilește reguli speciale în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate, în cazul bunurilor generic determinate. Astfel în cazul acesta bunuri care circulă de pe o piață pe alta prin intermediul cărăușului, transmiterea dreptului de proprietate va avea loc în momentul predării acestor bunuri pentru transport de la vânzător, expeditor, către cărăuș în temeiul contractului de transport.

Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în cazul

bunurilor generic determinate care se transportă pe ape.

Conform art. 63 Cod comercial, vânzarea produselor este supusă condiției sosirii în bună stare a vasului care le transportă în portul de destinație. Contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile ce se transportă pe apă este considerat a fi un contract închis sub condiții suspensive a sosirii vasului în portul de destinație. Dacă bunurile pier fortuit în cursul transportării, riscurile vor fi suportate de către vânzătorul care nu va avea drept la plata prețului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri sau să plătească despăgubiri. Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabilește 2 condiții:

vânzarea să arate în contract vasul cu care se transportă marfa;

termenul în care vasul urmează să sosească la destinație.

Dacă termenul pentru sosirea vasului expiră, cumpărătorul va avea dreptul să renunțe la contract sau să prelungească termenul.

În cazul avarierii mărfurilor, în cursul transportării, cumpărătorul are posibilitatea să ceară fie rezoluțiunea contractului, dacă mărfurile devin improprii scopului pentru care au fost cumpărate sau să obțină o scădere a prețului corespunzător gradului de avariere.

Art. 66 consacră o derogare de la regulile generale privind suportarea riscurilor în cazul pieirii fortuite parțiale a bunului.

Regulile privind transportul proprietăților și a riscurilor, în materie comercială pot fi modificate prin inserarea în contract a unor clauze specifice (clauze INCOTERMS).

Obligațiile părților:

Obligațiile vânzătorului:

Obligația de a preda lucrul vândut

Obligația de garanție.

Obligația de a preda lucrul vândut cuprinde și obligația de a preda accesoriile acestuia și obligația de a conserva lucrul până la predare.

Predarea poate fi:

reală – bunurile sunt puse efectiv la îndemâna cumpărătorului

simbolică – înmânarea recipisei de depozit către cumpărător (bunuri depozitate) sau predarea poliței de încasare (bunurile se află în cursul transportului).

Predarea se va face la termenul și în locul stabilit de către părți, iar dacă în contract nu este determinat, locul predării, acesta va fi locul în care vânzătorul își are sediul comercial sau cel puțin reședința, domiciliul.

Cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut sunt suportate de vânzător, iar cheltuielile de ridicare a lucrului cad în sarcina cumpărătorului dacă părțile nu au convenit altfel.

Obligația de garanție este de 2 tipuri:

garantarea contra evicțiunii este mai des utilizat, n materie civilă dat fiind faptul că ea survine în general în cazul în care obiect al contractului îl reprezintă bunuri imobile. În materie comercială , evicțiunea ar putea surveni fie în cazul în care bunul mobil a fost furat sau pierdut iar proprietarul l-ar fi revendicat, fie în cazul în care vânzătorul a înstrăinat succesiv bunul la 2 cumpărători, cel de al doilea intrând în posesia bunului cu bună credință.

Codul Civil art. 1909

Evicțiunea – pierderea dreptului de proprietate asupra bunului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea drepturilor sau de proprietate, datorate valorificării de către un terț a unui drept de proprietate propriu ce exclude dreptul dobândit de cumpărător prin contractul de vânzare-cumpărare.

garantarea contra viciilor lucrului. Conform art. 1352 Cod civil, vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse de lucrul vândut, adică pentru acele lipsuri calitative care nu puteau fi descoperite la predare și care fac lucrul impropriu întrebuințării potrivit destinației sale. Vânzătorul va datora garanție numai dacă viciile ascunse existau în momentul vânzării și numai dacă acestea sunt grave. În aceste condiții, cumpărătorul va avea posibilitatea să ceară fie înlăturarea viciilor, fie rezoluțiunea vânzării, fie restituirea unei părți din preț.

Dreptul la acțiune privind viciile, se prescrie la un termen de 6 luni, termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu la 1 an de la predarea bunului.

Dispozițiile Codului civil privind obligațiile de garantare asupra viciilor au caractere supletiv, părțile putând deroga în sensul agravării responsabilităților vânzătorului.

În materie comercială, potrivit art. 70 Cod comercial, vânzătorul va răspunde și pentru viciile aparente în următoarele condiții:

răspunderea pentru vicii aparente privește bunurile care se transmit de pe o piață pe alta prin intermediul cărăușului;

cumpărătorul să nu fi avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător;

cumpărătorul să aducă la cunoștință viciile aparente constatate în termen de 2 zile de la primirea bunurilor.

În acest caz, cumpărătorul poate reclama viciile aparente în 3 ani de la constatarea lor.

În materie comercială, vânzătorul are o obligație de garantare suplimentară și anume garantarea calității produsului în termen de garanție și în cadrul duratei medii de utilizare a produsului.

Obligațiile cumpărătorului:

Obligația de plată a prețului

Obligația de a primi lucrul vândut

Obligația de a suporta cheltuielile vânzării.

Restul trebuie plătit în momentul predării lucrului dacă în contract s-a prevăzut astfel și la locul predării. Legea permite cumpărătorului să suspende plata prețului dacă acesta este tulburat sau are motive de temere că va fi tulburat printr-o acțiune de revendicare. Cumpărătorul ca putea fi obligat la plata dobânzii în cazurile de întârziere la plată conform regulilor prevăzute în art. 43 Cod comercial.

Consecințele nerespectării obligațiilor contractuale.

În cazul în care una dintre părți nu-și exercită obligațiile, cealaltă parte are posibilitatea de a uza de excepția de neexecutare a contractului, fie de a cere rezoluțiunea acesteia sau a cere executarea obligațiilor în cauză.

Excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare de care poate beneficia atât vânzătorul cât și cumpărătorul, mijloc ce dă posibilitatea uneia dintre părți să refuze executarea propriei obligație atâta timp cât cealaltă parte nu și-a executat-o pe a sa. Ea poate fi invocată de către vânzător dacă cumpărătorul nu plătește prețul și în contract nu este prevăzut un termen pentru plată; vânzătorul poate refuza predarea lucrului. Cumpărătorul poate beneficia de excepție, nefiind obligat să plătească prețul dacă vânzătorul nu predă lucrul și în contract nu s-a prevăzut un termen de predare.

Rezoluțiunea contractului are loc în condițiile prevăzute de art. 1020 și 1021 Cod civil, prin contract părțile putând convenii rezoluțiunea de drept a contractului pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin intermediul unui pact comisoriu. Prin art. 1370 Cod civil, legea reglementează rezoluțiunea de drept a contractului în cazul bunurilor care se deteriorează ușor pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației de luare în primire a lucrului vândut dacă în contract s-a prevăzut un termen de ridicare a mărfurilor.

În materie comercială, rezoluțiunea contractului va fi pronunțată de instanța în aceleași situații ca și în materie civilă, cu precizarea că instanța nu poate acorda termen de garanție. Conform art. 67 Cod comercial, este permisă rezoluțiunea de drept a contractului dacă înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului una dintre părți a oferit celeilalte executarea propriei obligații și aceasta din urmă, la termen nu își execută obligația asumată.

Cu alte cuvinte, rezoluțiunea contractului se produce de drept dacă:

una din părți face o ofertă de executare a obligației proprii

oferta de executare trebuie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului

cele 2 obligații trebuie să aibă aceleași termene de executare.

În aceste condiții, contractul se consumă desființat de drept, partea în culpă datorând despăgubiri.

În materie comercială, este reglementat și un alt caz în care rezolvarea operațiilor de drept și anume rezolvarea pentru expirarea termenului esențial (art. 69 Cod comercial).

Executarea vânzării (obligației) poate fi făcută atât pe calea dreptului comun prin executarea silită cât și printr-un mijloc specific dreptului comercial numit executare cooctivă (art. 68 Cod comercial care are în vedere neexecutarea de către vânzător a obligației de predare a bunului și neexecutarea de către cumpărător a obligației de a lua în primire lucrul).

Dacă vânzătorul nu-și execută obligațiile, cumpărătorul are dreptul să-și procure bunul de pe piață prin intermediul unui agent specializat cu condiția înștiințării vânzătorului de a folosi aceste căi. Diferența de preț pentru achitarea bunului cât și suportarea eventualelor prejudicii vor fi în sarcina vânzătorului. În cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligația de a lua în primire bunul, vânzătorul are dreptul fie să depoziteze bunul pe cheltuiala cumpărătorului (dacă prețul a fost încasat) fie va avea posibilitatea de a vinde bunul la licitație publică. Executarea cooctivă trebuie să fie executată imediat după împlinirea termenului. Pentru nerespectarea obligațiilor, părțile vor răspunde sub forma penalităților dacă în contract există o cauză penală, fie sub forma despăgubirilor dacă una dintre părți a suferit prejudicii. Penalitățile nu pot fi cumulate cu despăgubirile.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .izvoarele Dreptului Comercial. Personalitatea Juridica a Societatiilor Comerciale (ID: 125399)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.izvoarele Dreptului Comercial. Personalitatea Juridica a Societatiilor Comerciale

Copyright Notice

Frontiera de Stat In Dreptul International Public

Obligatia Profesionala A Comerciantului DE Inmatriculare Si Publicitate Prin Registrul Comertului

. Drepturile Intangibile ALE Omului

. Forme de Manifestare a Terorismului

Principalele Sanctiuni In Procesul Civil

Cauzeve Justificative 2

Copyright Notice

Similar Posts