Metodologia Investigarii Violului Urmat DE Moartea Victime
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Delimitări conceptuale……………………………………………………………….1
Aspecte analitice privind titulatura lucrării…………………………………..3
Viața si moartea ca stări diferite de existență a materiei……………………..5
Apariția dreptului la viață…………………………………………..5
Stingerea dreptului la viață…………………………………………6
Evoluție legislativă si elemente de drept comparat………………………………….7
CAPITOLUL II
ASPECTE DE DREPT PENAL MATERIAL SI DREPT PROCESUAL PENAL
Identificarea tipului de infracțiune căruia îi aparține violul urmat de moartea victimei………………………………………………………………………………12
Analiza violului urmat de moartea victimei ca infracțiune complexă……14
Obiectul juridic…………………………………………………….14
Obiectul material…………………………………………………..15
Subiecții……………………………………………………………16
Latura obiectivă……………………………………………………17
Latura subiectivă……………………………………………………18
Consumarea infracțiunii și regimul sancționator…………………..19
Analiza violului urmat de moartea victimei ca și concurs de infracțiuni…20
Obiectul juridic…………………………………………………….20
Obiectul material…………………………………………………..21
Subiecții……………………………………………………………21
Latura obiectivă……………………………………………………22
Latura subiectivă………………………………………………….. 23
Tratamentul penal al concursului de infracțiuni………………….. 24
Cadrul juridic procesual……………………………………………………………25
Organele competente să desfășoare urmărirea penală în cazul violului urmat de moartea victimei…………………………………………………………..25
Organele judecătorești competente………………………………………….27
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI
Aspecte preliminare………………………………………………………………. ..29
Cadrul metodologic al investigării la fața locului în infracțiunile contra vieții……………………………….. ………………………………………..29
Principalele fapte și împrejurări ce urmează a fi clarificate prin investigarea omuciderii……………………………………………………………………31
Cercetarea la fața locului în infracțiunea de omor. Rol și importanță……….34
2. Cercetarea propriu-zisă a împrejurărilor în care s-a comis violul urmat de moartea victimei…………………………………………………………………………………38
2.1 Primele măsuri luate la fața locului de organul de cercetare………………..38
2.2 Activități specifice desfășurate în fazele statică și dinamică ale cercetării la fața locului……………………………………………………………………….40
Obținerea datelor și fixarea rezultatelor cu ocazia investigării la fața locului…………………………………………………………………………48
2.3.1.Determinarea naturii faptei………………………………………….49
2.3.2. Determinarea locului comiterii infracțiunii…………………………50
2.3.3. Determinarea modului si mijloacelor de comitere a violului urmat de moartea victimei…………………………………………………………………50
2.3.4. Aflarea mobilului (scopului) comiterii infracțiunii…………………52
Particularități ale examinării medico-legale la fața locului…………………………53
CAPITOLUL IV
EFECTUAREA PRICIPALELOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ
1.Dispunerea constatărilor și expertizelor medico-legale si criminalistice…………….61
Actele medico-legale: raportul de constatare medico-legală pe cadavru și raportul………………………………………………………………………62
Autopsia medico-legală ……………………………………………63
Expertize destinate stabilirii profilului A.D.N. al agresorului…….68
Examinarea corpurilor delicte……………………………………..74
Expertizele criminalistice……………………………………………………75
Principalele expertize criminalistice dispuse în cazul violului urmat de moarte victimei…………………………………………………76
2. Acte de anchetă penală efectuate în investigarea violului urmat de moartea victimei…………………………………………………………………………………79
2.1 Elaborarea versiunilor de urmărire penală…………………………………..79
2.2 Ascultarea martorilor, învinuiților si inculpaților……………………………80
2.3 Efectuarea altor acte de anchetă penală: prezentarea pentru recunoaștere, percheziția, ridicarea de obiecte, confruntarea, reconstituirea…………………………83
CAPITOLUL V
PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI ÎN SITUAȚII SPECIALE
Cercetarea violului urmat de moartea victimei cu victime neidentificate………..…86
Cercetarea violului urmat de moartea victimei în cazul cadavrelor dezmembrate…………………………………………………………………………87
Pedofilia…………………………………………………………………………..…89
CAPITOLUL VI
ASPECTE CRIMINOLOGICE, PSIHOLOGICE
ȘI PSIHIATRICE ALE OMORURILOR CU NATURĂ SEXUALĂ
Considerații de criminologie clinică privind violul (abordare etiologică)………….91
Identificarea motivului si rațiunii de a ucide (abordare exploratorie)………………98
2.1 Infracțiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual)………..99
2.2 Infracțiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)………………99
Expertiza psihiatrică……………………………………………………………….100
3.1 Probleme ce trebuie clarificate prin raportul medico-legal de expertiză psihiatrică…………………………………………………………………………….101
4. Profiling criminal………..………………………………………………………….103
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
=== Capitolul I ===
Capitolul I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Delimitări conceptuale
Omul este singura ființă înzestrată cu o cunoaștere imediată, conștiința, pe care fiecare dintre noi o are despre existența sa, despre actele sale și despre lumea exterioară.Omul însuși are percepția propriei vieți, individuale și sociale, pragmatice și filozofice. Se vede pe sine creator de valori, de bunuri materiale și spirituale, de istorie și astfel este văzut și de semeni.
Conștiința juridică și socială, dar poate primordial instinctul nativ de supraviețuire, au dus la crearea mecanismelor teoretice, practice, normative sau instituționale prin care viața omului este apărată. Viața reprezintă valoarea ce ne-a fost dată, reproductibilă prin însăși aptitudinea sa imuabilă de a crea alte valori. Apărarea dreptului la viață, devenit scop al conflictelor ideologice, recunoscut și apoi codificat, are o semnificație deosebită, mai ales în domeniul juridic și cu precădere în cel al științelor penale. Preocuparea neîntreruptă pentru ca această valoare fundamentală să primească ocrotire, indiferent de spațiu și timp, se vădește în documente cu forța universală sau regională ce urmăresc recunoașterea și aplicarea efectiva a drepturilor ce le enunță. Conform articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului “dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.” Această normă adoptată în anul 1950 trebuie privită în contextul realității mondiale ce tocmai închisese un nou capitol în istoria cruzimilor și a războaielor. Transformările sociale ulterioare, progresele intervenite în multe state membre ale Consiliului Europei au determinat o tendință generală în favoarea abolirii pedepsei cu moartea. Protocolul nr.6 la CEDO, încheiat la Strassbourg la data de 28 aprilie 1983 și intrat în vigoare la data de 1 martie 1985, prevede în articolul 1: “ Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat.” Convenția și Protocoalele adiționale la aceasta ratificate de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, fapt ce a fost precedat de înlocuirea pedepsei cu moartea și introducerea detenției pe viață prin Decretul Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990. Prin prisma acestor reglementări, dreptul la viață apare obiectiv necondiționat de înfăptuirea oricărei infracțiuni judecate și pedepsite conform legilor naționale, indiferent care ar fi gradul de pericol social al acesteia. Criminalul ce a suprimat cu intenție viața unei persoane nu va primi ca pedeapsă juridică același tratament pe care l-a aplicat victimei sale, adică moartea.
Deci, dreptul la viață are caracter absolut, el aparține fiecărei persoane și este opozabil tuturor, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt ținuți să respecte acest drept, adică să se abțină de la orice acțiune sau să îndeplinească orice acțiune pentru a evita orice atingere adusă acestui drept. Nici consimțământul subiectului pasiv de a fi ucis nu înlătură răspunderea făptuitorului, această situație fiind incompatibilă cu dreptul la viață al persoanei ocrotită de legea penală. În plus, pentru existența unei infracțiuni contra vieții nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână, bolnavă sau sănătoasă.
Apare astfel firească preocuparea legiuitorului, în specificul fiecărei etape istorice parcurse de umanitate, de a acorda o însemnătate primordială ocrotirii omului, în ce privește existența sa fizică și nu numai, atributele fundamentale ale personalității, drepturile, interesele și libertățile fiind asigurate și protejate. Faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.În dreptul penal Român, infracțiunile contra vieții sunt prevăzute în Codul penal, formând conținutul Secțiunii I, Capitolul I din Titlul II al Părții speciale a acestuia, articolele 174-179, însă protejarea vieții se realizează și prin incriminarea altor fapte penale, ce au avut ca rezultat suprimarea vieții, ca variante agravate ale unor infracțiuni distincte (avort, lipsirea de libertate în mod ilegal, viol, tâlhărie).
Viața umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea. Aceste valori nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială. În jurul și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații inter-umane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existență este interesată întreaga societate. Legea penală ocrotind, așadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei și vieții acesteia, valori sociale legate de existența persoanei, apără, totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori. Mijloacele proprii dreptului penal substanțial au ca scop prohibirea acelor fapte ale omului ce pun în pericol viața persoanei și sunt contrare regulilor de conduită. Interzicerea sub o sancțiune specifică este modalitatea de realizare a reglementării juridico-penale a relațiilor de apărare socială. Însă, această modalitate specifică de apărare a existenței persoanei nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem organizat de anchetă destinată aflării adevărului. Dacă prin normele dreptului penal se stabilesc faptele care sunt infracțiuni, pedepsele și răspunderea penală ce revin persoanelor ce săvârșesc infracțiuni, prin normele dreptului procesual penal, ramură ce fără dreptul penal ar fi lipsită de conținut, este stabilită procedura de tragere la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea faptelor penale. Această legătură reliefează corelația dintre aspectele de conținut și cele de formă ale unei reglementări, nefiind deloc întâmplătoare referirea în limbajul de specialitate la dreptul substanțial alături de așa numitul drept penal. Scopul imediat al procesului penal fiind combaterea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorilor, apare evident că aceasta se interferează îndeaproape cu obiectul criminalisticii. Activitățile tehnico-tactice criminalistice ocupă o poziție cu totul deosebită, deoarece criminalistica pune la dispoziția justiției instrumentele științifice destinate conturării elementelor constitutive ale infracțiunii, identificării făptuitorului și a celorlalți participanți la săvârșirea faptei și a aplicării unei pedepse potrivit vinovăției.
Aspecte analitice privind titulatura lucrării
Odată cu evoluția societății, legislația specifică a fost accentuată și detaliată, constituindu-se din ce în ce mai pregnant într-un scut prohibitiv în calea acelor indivizi tentați să ia viața unui om. Răpirea dreptului esențial al omului, dreptul la viață, nu poate rămâne nepedepsită. A pedepsi, însă, implică în prealabil cunoașterea fără dubiu, fără minima posibilitate de eroare, a făptuitorului crimei.
Este o misiune ce presupune deosebită competență și probitate, pe care și-o asumă criminalistica. Această știință juridică oferă metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei. Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării morții violente este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului în cauza penală. Aspectele extrem de variate pe care le poate avea moartea violentă a persoanei și consecințele sociale grave ale acesteia au determinat stabilirea unor metode complexe de cercetare, pentru a corespunde numeroaselor probleme practice pe care le ridică investigarea, în accepțiunea sa de cercetare, de anchetă. Deoarece investigarea morții violente (noțiune mai cuprinzătoare din punct de vedere juridic decât cea de omucidere) se particularizează față de cercetarea altor categorii de infracțiuni, prin specificul său faptic obiectiv și probatoriu, criminalistica, prin intermediul metodologiei criminalistice, a elaborat, introdus și dezvoltat aceste metode de anchetă cu directă și imediată aplicabilitate în cercetarea morții violente, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și pe experiența practică a organelor de urmărire penală.
Problemele juridice de cercetare a omuciderii iau naștere din situația concretă în care s-a săvârșit infracțiunea, fiecare caz aducând cu sine o problematică specifică ce impune un anumit tip de investigație. Violul urmat de moartea victimei face parte din categoria omuciderilor, acea formă a morții violente care presupune suprimarea vieții ca atribut biologic prin acțiunea unei persoane. Caracterele specifice prin care se diferențiază violul urmat de moartea victimei de alte cazuri de omucidere privesc natura sexuală a activității de omor, ce va impune în plan tehnico-științific, tactic și metodologic criminalistic anumite particularități de investigare. Criminalitatea sexuală (lato-sensu) reprezintă un segment preocupant al fenomenului criminal general, datorită implicațiilor grave pe care le presupune, atât la nivelul individului, cât și la nivelul colectivității. Nu constituie doar o problemă juridică, importantă, ci și o problemă umană, relațională și socială, deoarece violul constituie o rămășită a pulsiunii sexuale ancestrale ca reîntoarcere de reprezentare a femeii, în special la stadiul de obiect sexual. Motivațiile din spatele violului și unui omor de natură sexuală, devin la unele persoane, mai puternice decât inhibițiile morale specifice omului, iar pulsiunile sexuale inconștiente dețin un asemenea rol în comportamentul sexual astfel încât reprimarea unor atare pulsiuni crește rata anomaliilor sexuale. Altfel spus, barierele morale în calea instinctelor, mai ales sexuale, nu sunt întotdeauna și la toți eficace, deseori condițiile ambientale favorizându-le desfășurarea.
Investigarea violului urmat de moartea victimei presupune atât lămurirea unor aspecte cu caracter de generalitate pentru cercetarea omorului, concentrate în câteva direcții principale, cât și rezolvarea problemelor particulare ce individualizează fapta și pe care organele judiciare le vor lua în considerație pentru o corectă încadrare juridică. Investigarea științifică evidențiază o grilă de întrebări, în funcție de răspunsurile cărora se va alcătui un probatoriu de natură să reflecte realitatea și astfel, să permită stabilirea adevărului. Activitatea organului judiciar se orientează potrivit formulei “celor 7 întrebări”: ce faptă s-a comis și care este natura ei ?; unde s-a comis fapta ?; când a fost săvârșită ?; cine e autorul ?; cum și în ce mod a săvârșit-o ?; cu ajutorul cui ?; în ce scop ?. Răspunsurile la aceste probleme pot fi date atât în sens criminalistic, cat și juridico-penal, medico-legal și psihologic, stabilirea mobilului omuciderii prezentând importanță în stabilirea faptelor, împrejurărilor faptei și a identificării autorului.
Pe lângă aceste proceduri elementare întrebuințate și în alte cazuri de omor, un număr suplimentar de investigații trebuie făcute în cazul particular al violului urmat de moartea victimei, investigații ce depind atât de circumstanțele incidentului, precum și de tipul de activități observate la locul faptei. Anchetatorii în cazul acestui tip de omor vor ține cont că victimele implicate pot fi homosexuale cât și heterosexuale, la fel copii și adulți, ambele categorii ca victime sau agresori. Motivele pot include un număr de posibilități ce merg de la violență interpersonală, la atac sexual, până la perversiuni sexuale și crime în serie. De aceea organul juridic nu poate recurge la cercetarea omorului după o schema fixă, și cu atât mai puțin a violului urmat de moartea victimei, fiind necesară o adaptare permanentă la situație, de fapt în scopul clarificării cauzelor de suprimare a vieții persoanei. Mai mult decât în alte cazuri, în cel al violului urmat de moartea victimei, investigația medico-legală are o relevanță deosebită, sub toate formele sale: la fața locului (în faza statică și în faza dinamică), în laborator (expertize biocriminalistice și genetice), prin dispunerea altor expertize. Se subliniază astfel rolul și importanța unui anumit tip de investigație, prin suprapunerea peste regulile generale metodologice aplicate în investigarea omorului a metodelor specifice datorate naturii individualizante a violului urmat de moartea victimei.
Viața și moartea ca stări diferite de existență a materiei
În scopul clarificării cadrului metodologic al investigării violului urmat de moartea victimei, ca infracțiune contra vieții, se arată necesară prezentarea unor aspecte referitoare la apariția și stingerea dreptului la viață. Această problematică are o relevanță majoră, atât din punct de vedere al dreptului penal cât și din cel al tanatologiei medico-legale care studiază problemele legate de moartea organismului uman.
Tanatologia medico-legală prezintă importanță deoarece prin obiectivele sale răspunde problemelor ridicate de justiție și contribuie la: diagnosticul corect al morții, diferențierea semnelor morții reale de leziunile traumatice, interpretarea fenomenelor vitale și letale, stabilirea momentului morții. În nenumărate cazuri instanțele juridice sunt puse în situația de a încadra o anumita faptă după cum o persoană este sau nu în viață.
Apariția dreptului la viață
În legătură cu momentul apariției vieții, în doctrină există două opinii extreme și o opinie intermediară. Într-o doctrină penală, viața începe în momentul în care procesul nașterii s-a încheiat și copilul își începe existența extrauterină independent de corpul mamei. Criteriul delimitării apariției dreptului la viață prin însăși începerea acesteia, îl constituie separarea copilului de corpul mamei (tăierea cordonului ombilical). Datorită progreselor medicinii, și în domeniul științelor juridice s-au formulat noi opinii. Conform acestora, viața apare în momentul când procesul nașterii s-a declanșat, deci înainte de expulzarea propriu-zisă, folosindu-se drept criteriu respirația nou-născutului (proba decimozei).
Ca o soluție de conciliere a celor două opinii, în doctrina recentă se consideră că nașterea este un proces complex ce presupune manifestări extrem de diverse. În consecință, momentul apariției vieții nu poate fi stabilit în mod abstract și teoretic, ci de la caz la caz în funcție de particularitățile nașterii.
1.2.2 Stingerea dreptului la viață
Moartea este considerată un proces, și nu un moment, iar instalarea ei evoluează în timp, desfășurându-se în mai multe etape: pre-agonie, agonie, moarte clinică, moarte cerebrală sau biologică, comă depășită, moartea reală. Primele celule care mor sunt celulele sistemului nervos central (neuronii), celulele cele mai sensibile la lipsa oxigenului (anoxie). Din momentul morții cerebrale, refacerea celulelor nervoase este imposibilă iar procesul morții ireversibil.
În doctrină există două concepții cu privire la momentul morții. În prima opinie, momentul morții coincide cu oprirea tuturor funcțiilor vitale, circulatorie, respiratorie, cerebrală, adică oprirea vieții întregului organism. În a II-a opinie, dominantă, stingerea dreptului la viață se produce o dată cu moartea creierului (moartea biologică), punându-se accentul pe certitudinea că procesul morții este ireversibil.
În problematica violului urmat de moartea victimei, stabilirea momentului morții ca și cel al săvârșirii actului sexual este utilă pentru corecta încadrare a faptei penale. Realizarea faptei primește o încadrare juridică diferită în raport de conținutul laturii subiective a infracțiunii.
Pe de o parte, comiterea violului se face cu intenție; însă, în afara urmării specifice violului, se produce un rezultat ce constă în moartea victimei. Acesta este cazul prevăzut în reglementarea art. 197 al. 3 teza a II-a , infracțiune calificată în raport de rezultat. Este necesar ca urmarea produsă să aibă caracter praeterintenționat. Daca moartea victimei este provocată cu intenție directă sau indirectă, de exemplu pentru a împiedica victima să țipe cerând ajutor, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de omor calificat –art.175 al. 1 lit. h C. pen.
Spre deosebire de situațiile indicate mai sus, reprezentând obiectul de studiu al acestei lucrări, în practică sunt întâlnite cazuri în privința cărora stabilirea momentului morții este importantă sub aspectul încadrării juridice. Aceste fapte penale sunt comise de persoane ale căror probleme se pun nu numai în domeniul juridicului, ci mai ales în cel medical: dezechilibrați mintal, oligofrenii, excesiv impulsivi, demenții senili, excitații maniacali, demenții precoce. În explicarea condițiilor de apariție a unor astfel de conduite poate fi luat în considerație și factorul moral, datorat unor educații sexuale deficitare.
Dacă săvârșirea actului sexual de către făptuitor este plasată ulterior momentului morții, fie că acesta este mai îndepărtat sau mai apropiat, chiar imediat anterior actului sexual, fapta penală este o formă de sexualitate aberantă. Încadrarea juridică este diferită, ne mai existând infracțiunea de viol. Obiect material al infracțiunii de viol poate fi numai corpul persoanei în viață. Decesul survenind înainte de săvârșirea actului sexual, raportul sexual cu un cadavru nu constituie viol, ci profanare. Prin sexualitate aberantă se înțelege orice raport sexual care depășește limitele fiziologice, denumit în reglementarea Codului penal “ perversiune sexuală.” Necrofilia se materializează prin raporturi sexuale cu cadavre. Este practicată uneori de indivizi degenerați, alienați mintal care au acces la cadavre: autopsieri, gropari, lucrători la morgă.
Nu este exclusă însă, sub aspect material, consumarea atât a violului cât și a actelor sexuale aberante, acestea după decesul victimei, ducând la un concurs de infracțiuni, deoarece se aduce atingere relațiilor ce implică respect și venerație față de cei dispăruți, ca obiect juridic distinct al infracțiunii de profanare –art. 319 C. pen. Dacă un asemenea raport sexual ar fi săvârșit asupra victimei, după ce aceasta încetase din viață, fie ca urmare a constrângerii la care a fost supusă prin săvârșirea sau încercarea de săvârșire a violului, fie ca urmare a suprimării ei de către infractorul care voia să ascundă infracțiunea sau să împiedice descoperirea, infracțiunea de profanare a cadavrului va exista în concurs real fie numai cu infracțiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu tentativă de viol și cu infracțiunea de omor calificat sau, dacă este cazul, de omor deosebit de grav. Sub aspectul psiho-judiciar, se determină astfel scopul făptuitorului ca fiind atacul sexual și nu crima.
Diferențierea la nivelul consumării materiale a faptei conduce nu numai la o corectă încadrare a faptei, ci și la o incidență deosebită a mijloacelor expertizei medico-legale și criminalistice.
2. Evoluție legislativă și elemente de drept comparat
Sub raportul normelor dreptului penal substanțial, legiuitorul Român a adus recent modificări succesive în reglementarea referitoare la infracțiunile privind viața sexuală. Legea 197 din 15 noiembrie 2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal este urmată în anul 2001 (21 iunie) de adoptarea Ordonanței de urgență 89 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală. Aceste modificări legislative privesc structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de viol, indiferent că îl privim ca infracțiune complexă (art. 197 al 3 C. pen.) sau în cadrul concursului de infracțiuni (art. 175 al. 1 lit. h C. pen.), în analiza făcuta de această lucrare.
Noua reglementare aduce o extindere a câmpului de incidență și a sferei de protecție cu privire la orice persoană, înlăturând limitarea acestora la persoane de sex feminin. Prin aceste modificări, art. 197 al. 1 C. pen. are următorul cuprins: “Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.”
Obiectul juridic special al infracțiunii de viol, în noua reglementare, este constituit de relațiile sociale privind libertatea sexuală a persoanei a cărei formare, desfășurare și dezvoltare sunt dependente de Apărarea dreptului persoanei, indiferent de sexul acesteia, de a întreține relații, legături, raporturi sexuale, după voință, împotriva oricărei constrângeri exercitată asupra sa. Lărgirea sferei persoanelor ocrotite prin norma juridică a dus și la modificarea obiectului material al infracțiunii de viol, acesta fiind corpul persoanei, indiferent de sex, împotriva căreia se încearcă sau se realizează întreținerea actului sexual.
Este astfel neconcordantă și desuetă opinia doctrinei penale în raport cu schimbările legislative recente: ”Fapta are ca obiect material corpul persoanei siluite. Numai corpul unei femei în viață poate constitui obiect material al violului.” “Infracțiunea are ca obiect material corpul persoanei de sex feminin.”
Întrucât în actuala reglementare, violul presupune săvârșirea unui act sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, subiect activ al acesteia poate fi orice persoană, indiferent de sexul acesteia. Aceasta deosebește esențial structura juridică a infracțiunii de viol față de incriminarea precedentă în care subiect activ al acesteia nu poate fi decât bărbatul: ”Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de viol nu poate fi decât o persoană de sex masculin. Violul este deci o infracțiune cu un cadru restrâns de subiecți activi.” Cu toate acestea însă, într-o lucrare recentă de avangardă, s-a avansat o interesantă propunere de lege care constă, în esență, în eliminarea din textul art. 197 a circumstanțierii subiecților – activ și pasiv – ai infracțiunii, astfel încât incriminarea violului să privească și fapta comisă de femeie asupra bărbatului. Autorul afirmă că actul de violare a bărbatului de către femeie este perfect posibil și realizabil, iar în susținerea propunerii sale de amendare a textului legal aduce o suită de argumente teoretice, pertinente și consistente, unele din acestea inspirate din legislația penală autohtonă ( Codul de la 1865, Legea din 17 februarie 1874 ) și mai ales din legislația europeană ( Codurile penale ale Suediei, Spaniei, Elveției, Olandei, Franței ș.a.).
Bărbatul era considerat nu numai subiect activ calificat, ci și unic, chiar dacă această calitate nu era subliniată expresis verbis de textul normativ. Spre deosebire de redactarea anterioară, în prezent poate fi autor al infracțiunii de viol și o persoană de sex feminin. La rândul său, subiect activ poate fi o persoană de sex masculin, sau de sex feminin, deoarece actul sexual, în funcție de natura sa, heterosexual sau homosexual, poate fi săvârșit asupra oricărei persoane, indiferent de sex. Femeia încetează a mai fi subiect pasiv calificat al infracțiunii de viol.
Modificându-se extensiv categoria juridică a subiecților infracțiunii de viol s-a pus problema: care este conținutul elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol, mai ales în contextul abrogării art. 200 C. pen. (Relații sexuale între persoane de același sex) prin OUG 89/21 iunie 2001. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol constă în întreținerea actului sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex. Prin act sexual se înțelege acțiunea, fapta omului ce se referă la sex și îl caracterizează, care este privită din punctul de vedere al raportului dintre sexe, care se referă la viața sexuală. Reglementarea anterioară folosește expresia “raport sexual”, fiind însă numai una din modalitățile de realizare a actului sexual, ca raport heterosexual, intra-vaginal. Însă, în actuala incriminare a infracțiunii de viol, elementul material al laturii obiective poate consta și în întreținerea relațiilor sexuale între persoane de același sex, denumite relații de inversiune sexuală. Asemenea relații pot avea loc între persoane de sex bărbătesc, denumite homosexualitate masculină sau pederastrie homosexuală, indiferent dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală ori bucală, sau între femei, așa-zisa “homosexualitate” feminină (apropiere de termeni greșită) sub forma amorului lesbian (safismul), a folosirii unui organ sexual artificial, ori prin imitarea actului sexual normal (tribadismul).
Actele de perversiune sexuală, ca manifestare și satisfacere anormală, nefirească a instinctului sexual pot defini elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, sub diferite forme: masochism, sadism, vampirism, canibalism, raportul sexual oral, gerontofilia. Toate faptele materiale expuse anterior, pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol trebuie să răspundă cerinței esențiale de a fi săvârșite prin constrângerea morală sau fizică a victimei ori prin profitarea de imposibilitatea ei de a se apăra sau a-și exprima opinia.
Precizările referitoare la evoluția legislativă a infracțiunii de viol sunt necesare deoarece făptuitorul violului urmat de moartea victimei se identifică cu subiectul activ al violului, iar sfera persoanelor protejate împotriva acestor fapte s-a lărgit prin noile reglementări.
În perspectiva uniformizării legislației țărilor europene, se impune, astăzi mai mult ca oricând, cunoașterea modalităților de reglementare și sancționare a faptei penale în alte țări. Studiul comparat îi poate servi atât legiuitorului, în vederea modificării și perfecționării textelor legale, cât și practicienilor, organelor judiciare, în scopul asigurării eficiente a prevenției generale și sancționării infractorilor “transfrontalieri”.
Cel mai recent cod penal european, intrat în vigoare la 1 mai 1994, este cel francez. Noua reglementare penală franceză a violului este considerată a fi și cea mai revoluționară, având o sferă foarte largă de cuprindere, atât a subiecților infracțiunii, cât și a actelor ce alcătuiesc elementul material. Astfel, articolele 222-223 ale Codului Penal francez prevăd: Orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi, săvârșit asupra persoanei altuia, prin violență, constrângere, amenințare sau surpriză reprezintă infracțiunea de viol. Din cele șapte circumstanțe agravante reglementate de legiuitorul francez la infracțiunea de viol, ultima se constituie în violul însoțit de tortură sau având ca urmare mutilarea, infirmitatea sau moartea victimei. Victima violului dispune de o perioadă de zece ani pentru a face plângere, în caz contrar acționând prescripția răspunderii penale.
Dintr-o primă analiză a textului rezultă că subiecții infracțiunii nu sunt circumstanțiați, violul putând fi comis de “oricine” asupra “persoanei altuia”, fără vreo deosebire de sex. Problema de a ști dacă o femeie poate viola un bărbat este controversată în doctrina franceză. Controversa există numai în ceea ce privește posibilitatea femeii de a obține un raport sexual prin constrângere, amenințare sau surpriză cu un bărbat, considerându-se că în obținerea unui asemenea raport femeia nu comite “acte de penetrare” din simplul motiv ca din punct de vedere anatomic nu este posibil acest lucru. Prin urmare, bărbatul care constrânge o femeie la raport sexual săvârșește infracțiunea de viol, pe când femeia care obligă la raport sexual un bărbat este vinovată de o altă agresiune sexuală decât violul.
Elementul material al infracțiunii de viol este alcătuit, potrivit art. 222-223 Cod penal francez, din acte de penetrare sexuală de orice fel. Sunt incluse aici: acte de penetrare vaginală (prin raport sexual cu un bărbat, cu diferite obiecte și chiar animale), acte de penetrare anală (sodomie, penetrare anală cu obiecte sau cu mâna), coitul bucal (in acest caz autorul nu poate fi decât un bărbat, pe când victima poate fi bărbat sau femeie). De asemenea, se consideră viol și inseminarea artificială realizată prin constrângere sau în contra voinței subiectului pasiv de sex feminin, legea necondiționând săvârșirea faptei penale de obținerea unei anumite satisfacții sexuale.
În doctrina și jurisprudența clasică franceză s-a considerat multă vreme ca soția nu poate fi violată de soț sau, deci nu poate exista viol în raporturile conjugale. Odată cu reforma legislației penale s-a pus problema dacă este posibilă extinderea violului și la acte săvârșite în timpul căsătoriei, în privința raporturilor sexuale dintre soți. Această controversă a fost soluționată printr-o decizie a Curții de Casație din 11 iunie 1992, care statuează că prezumția consimțământului soților la acte sexuale realizate în intimitatea vieții private conjugale valorează până la proba contrară.
Codul penal suedez, în art. 1 al capitolului VI incriminează violul prin referire exclusivă la protecția libertății sexuale a femeii: “Dacă, prin violență sau amenințări implicând un pericol iminent exercitat împotriva ei, un bărbat constrânge o femeie la un raport sexual, acesta va fi condamnat pentru viol la închisoare între 2 și 10 ani. Este asimilat violenței faptul de a aduce o femeie într-o stare de pierdere a cunoștinței sau în orice altă stare asemănătoare”. În textul imediat următor, prin reglementarea “atentatului la libertatea sexuală”, sfera protecției penale cuprinde o arie mult mai largă, incluzându-l și pe bărbat. În alte coduri europene (belgian, italian, luxemburghez, rus, norvegian), deși se sancționează atât violul, cât și atentatul contra pudoarei, nici una dintre aceste infracțiuni nu prevede circumstanțieri ale subiecților, activi sau pasivi. Conform Codului penal belgian: “va fi pedepsit oricine va comite crima de viol, fie cu ajutorul violențelor și amenințărilor grave, fie prin viclenie, fie abuzând de o persoană care, prin efectul unei boli, prin alterarea facultăților sale sau prin orice altă cauză accidentală, avea pierdut uzul funcțiilor sau fusese lipsit de acesta prin orice artificiu.”
În ceea ce privește sistemul common-law, perioada mișcărilor feministe din anii ‘60-’70 a determinat o schimbare și în modalitatea de incriminare a infracțiunii de viol, înlăturându-se doctrinele și regulile vechi care aveau tendințe de protecție a bărbaților împotriva acuzațiilor de viol. Începând cu 1970, majoritatea statelor americane încep să-și modifice legile referitoare la viol, actualmente existând reglementări care prevăd pentru viol pedepse cu închisoarea pe durate de timp îndelungate, chiar detenția pe viață.
=== Capitolul II ===
Capitolul II
ASPECTE DE DREPT PENAL MATERIAL ȘI DREPT PROCESUAL PENAL
Identificarea tipului de infracțiune căruia îi aparține violul urmat de moartea victimei
Săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare reprezintă un
fenomen material și juridic a cărui desfășurare presupune o serie de factori și un conținut specific ce dau împreună tiparul infracțiunii regăsite în normele Codului penal. De la comiterea faptului concret și până la viziunea teoretică asupra lui prin prisma noțiunii de infracțiune, incriminată în partea specială a reglementării penale, parcurgem traseul unor anumite caracteristici ce privesc făptuitorul, victima, punerea în executare a rezoluției infracționale, vinovăția. Astfel se explică de ce, chiar în cazul unui rezultat identic – decesul victimei – fapta poate primi diferite încadrări în funcție de incidența factorilor specificați anterior sau a unor diferențe de conținut.
Violul urmat de moartea victimei este o faptă penală ce are ca rezultat suprimarea vieții unei persoane. De aceea se încadrează în categoria omuciderilor, una din formele morții violente, și i se vor aplica, datorită problematicii sale complexe, reguli specifice de investigare criminalistică. De precizat este faptul că în reglementarea părții speciale a Codului penal nu va fi întâlnit, ca titlu marginal al unei infracțiuni, violul urmat de moartea victimei. Această faptă a fost calificată juridic de către legiuitori ca variantă agravată a infracțiunii de viol în art.197 al 3 teza a II – a, modificat prin OUG 89/2001: “Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Pentru existența acestei modalități a violului este necesar să se stabilească legătura de cauzalitate dintre fapta de viol și moartea victimei, urmând să se constate că decesul a survenit ca rezultat al actelor de violență sau ca agravare a vătămării produse prin aceste acte. Pe plan subiectiv, condiția esențială pentru existența acestei modalități a violului o constituie praeterintenția în provocarea morții victimei. Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare atenție deoarece tocmai de această atitudine psihică, de forma vinovăției, depinde calificarea faptei ca infracțiune unică complexă de viol agravat sau ca un concurs de infracțiuni între viol și infracțiunea de omor calificat. Va exista viol agravat atunci când făptuitorul nu a prevăzut, deși trebuia și putea să prevadă că fapta sa va putea provoca moartea victimei, sau a prevăzut această posibilitate, dar a sperat în mod neîntemeiat că acest rezultat nu se va produce. Dimpotrivă, violul va exista în concurs cu infracțiunea de omor dacă făptuitorul a prevăzut și a dorit sau acceptat eventualitatea morții victimei. În acest caz omorul este comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea infracțiunii de viol. Pericolul social sporit al omorului săvârșit în această împrejurare decurge din scopul urmărit de făptuitor, care constă fie în ascunderea infracțiunii de viol săvârșite anterior, fie în înlesnirea săvârșirii acesteia. Legiuitorul a apreciat gradul de pericol social al acestei fapte incriminând-o într-una din variantele omorului calificat: art.175 al 1 lit. h C. pen. În practica judiciară s-a decis că există omor calificat, în condițiile art. 175 al. 1 lit. h, atunci când inculpatul, intenționând să violeze victima, i-a aplicat acesteia violențe care i-au provocat moartea, rezultat pe care inculpatul l-a prevăzut și l-a acceptat.
Atâta timp cât avem o singură faptă penală ce poate primi două încadrări juridice diferite, cu consecința incidenței diferite și a altor instituții de drept penal, este această faptă incriminată pentru Apărarea acelorași relații sociale? Atât violul în varianta agravată (art. 197 al. 3 C. pen.) cât și omorul calificat (art.175 al. 1 lit. h C. pen.) sunt infracțiuni contra persoanei, având ca obiect juridic comun (generic) persoana omului, ca valoare socială supremă. La nivel individual însă, obiectul juridic special diferă, astfel că varianta agravată a infracțiunii de viol are atât un obiect juridic principal, ce caracterizează întreaga incriminare – relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de orice sex – , cât și un obiect juridic secundar – viața persoanei. În cazul violului care a avut ca urmare moartea victimei sunt încălcate și relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei. Însă apărarea acestor valori se face în subsidiar, ca obiect juridic adiacent, legiuitorul dând libertate libertății sexuale ca aspect al libertății persoanei. Aceasta nu impietează asupra limitelor minime și maxime speciale ale pedepsei, atât omorul calificat cât și violul în formă agravată fiind sancționate cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dar merită subliniat și supus atenției legiuitorului, deoarece din punct de vedere material se comite o faptă penală ce are ca urmare directă suprimarea vieții persoanei, valoare care ar trebui să primeze în fața oricăror alte atribute sau relații protejate de lege. În practică se întâlnesc situații când moartea victimei decurge dintr-o tentativă de viol, din actele de constrângere executate în scopul realizării actului sexual, fără ca acesta să mai fie comis de către făptuitor. Prin aplicarea dispozițiilor generale referitoare la sancționarea tentativei în cazul violului agravat rezultă o pedeapsă aplicabilă făptuitorului mai ușoară decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea absorbită (omorul), ceea ce, desigur, nu e de acceptat, deoarece omorul a fost comis. Se pune astfel problema plasării structurale a acestei incriminări, chiar dacă în abstract nu se poate constitui o scară a valorilor juridice protejate prin legea penală. Aspectele expuse anterior nu sunt la fel de relevante sub raportul abordării criminalistice, deoarece în investigarea faptei se vor aplica aceleași reguli speciale cercetării omuciderii, cu particularități datorită infracțiunii de natură sexuală.
1.1. Analiza violului urmat de moartea victimei ca infracțiune complexă
Infracțiunea complexă este o formă a unității legale de infracțiune, creație a legiuitorului ce reunește în conținut sau conținutul altor infracțiuni care își pierd autonomia, iar incidența celorlalte instituții de drept penal, cum ar fi pedeapsa, se apreciază în raport de infracțiunea complexă. Codul Penal spune în art.41 al. 31: “Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau ca o circumstanță agravantă, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”. Crearea infracțiunii complexe a fost determinată de necesități de politică penală, de tehnică legislativă și, nu în ultimul rând, de legăturile strânse între acțiunile ori inacțiunile ce intră în conținutul acesteia, legături uneori de la mijloc la scop și care pun în evidență pericolul sporit al faptelor comise în această legătură față de situația când astfel de fapte ar fi comise separat, fără legătură între ele. Pericolul sporit al faptei pune în evidență periculozitatea făptuitorului, față de care reacția trebuie să fie mai energică.
Violul care a avut ca urmare moartea victimei, incriminat în: al 3, art. 197 din Titlul II Capitolul III, Partea Specială a Codului Penal este o infracțiune complexă, mai exact sub aspect teoretic o infracțiune complexă ca variantă agravată. Având în vedere rolul îndeplinit de acțiunea sau inacțiunea ce întră în conținutul infracțiunii complexe ca element sau ca o circumstanță agravantă, în literatura de specialitate se face distincția între: a) infracțiunea complexă forma tip și b) infracțiunea complexă ca variantă agravată. Această a doua formă cuprinde în conținutul său, ca pe un element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune ce reprezintă conținutul unei alte infracțiuni. Infracțiunea complexă este o variantă calificată a unor infracțiuni simple, creată prin absorbirea în conținutul său a unor fapte ce prezintă conținutul unor alte infracțiuni.
Legiuitorul, în cazul violului urmat de moartea victimei, cuprinde în conținutul infracțiunii de viol, prin absorbție, o acțiune care, privită separat, formează elementul obiectiv al unei infracțiuni distincte și autonome, cea de omor. Astfel este creată una dintre variantele agravate ale violului, și nu o infracțiune nouă, cum s-ar produce prin reunire în cazul infracțiunii complexe forma tip.
Violul ce a avut ca urmare moartea victimei cuprinde în conținutul său elementele infracțiunilor absorbite, acestea analizându-se în funcție de structura infracțiunii.
Obiectul juridic
Obiectul juridic al infracțiunii complexe este și el complex, deosebindu-se pe de o parte, un obiect juridic principal, cel al infracțiunii de viol, iar pe de altă parte, un obiect juridic adiacent, subsidiar, corespunzător infracțiunii de omor absorbite. În funcție de obiectul juridic principal infracțiunea complexă este cuprinsă într-un grup de infracțiuni, aparține unei categorii. Obiectul juridic principal al violului ce a avut ca urmare moartea victimei îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de orice sex. Libertatea individuală a persoanei în general include și libertatea sexuală, adică dreptul acesteia de a dispune în mod liber de corpul ei în domeniul vieții sexuale, cu respectarea normelor de drept și a celor morale. Orice constrângere exercitată asupra persoanei pentru a o determina la un act sexual, deci orice nesocotire a dreptului ei de a consimți sau nu la aceasta, constituie o încălcare a relațiilor sociale care îi asigură acest drept, adică a relațiilor referitoare la libertatea și inviolabilitatea ei sexuală, pe care legea penală o pedepsește. Deci, în conformitate cu obiectul juridic principal, violul urmat de moartea victimei este o infracțiune privitoare la viața sexuală, chiar dacă prin incriminarea variantei agravate legea protejează un fascicul de relații sociale ce privesc individul, culminând cu dreptul la viață în acest caz specific. Apărarea dreptului fundamental al persoanei la viață se face însă adiacent, ca obiect juridic secundar, deoarece în ceea ce privește infracțiunile complexe rezultate prin absorbție, este firesc ca obiectul juridic principal să fie cel al infracțiunii absorbante.
Trebuie reamintit faptul că prin modificarea survenită în urma adoptării Legii 197 din 2000 sfera relațiilor sociale protejate prin incriminarea violului s-a lărgit, legiuitorul exprimându-se: “actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană”, iar OUG 89 din 21 iunie 2001, devine și mai explicită: “actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex”. Deci, obiectul juridic principal nu se mai limitează la relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a femeii, ci s-a extins la drepturile specificate mai sus ale persoanei de orice sex.
Obiectul material
Obiectul direct nemijlocit al violului care a avut ca urmare moartea victimei ca infracțiune complexă este unic, deoarece obiectul material al infracțiunii de viol, infracțiune absorbantă, se identifică cu obiectul material al infracțiunii absorbite, omorul. Violul urmat de moartea victimei are ca obiect material corpul persoanei de orice sex, nu numai cel al persoanei de sex feminin, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit atât constrângerea și actul sexual, cât și omorul. Legiuitorul a înțeles să protejeze libertatea vieții sexuale, în mod egal, indiferent de titularul acestui drept, bărbat sau femeie.
Pentru ca fapta să primească încadrarea juridică de variantă agravată a violului trebuie ca elementul material al laturii obiective să se execute asupra unei persoane aflate în viață. Această condiție esențială privește atât realizarea actului sexual, cât și omorul, deoarece altfel n-ar fi încălcate relațiile sociale care constituie obiectul juridic al infracțiunii.
Corpul agresat sexual este al unei persoane în viață deoarece numai astfel pot fi realizate asupra aceluiași corp acte ce duc la decesul persoanei. Cum afirmă întreaga literatură de specialitate, în cazul în care persoana asupra căreia se îndreaptă acțiunea cu specific sexual este decedată, ne aflăm în prezența unei alte infracțiuni, profanare de cadavru (necrofilie), prevăzută de art.319 C.pen.
Subiecții
Calificarea bărbatului ca subiect activ nemijlocit unic și a femeii ca subiect pasiv al infracțiunii de viol este de domeniul trecutului. Conform noilor reglementări, infracțiunea de viol poate fi săvârșită de orice persoană, indiferent de sex, adică de același sex sau de sex diferit de al persoanei subiect pasiv. Infracțiunea există dacă persoana autor al faptei are capacitatea de a răspunde penal.
Violul este o infracțiune cu autor unic, coautoratul nefiind posibil. Nu este posibilă săvârșirea simultană, împreună, de către două sau mai multe persoane în participație ocazională, sub forma coautoratului asupra aceleiași persoane a actului sexual care definește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol. Daca mai multe persoane realizează succesiv acte sexuale cu aceeași persoană, de acela sex sau de sex diferit, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvârșită distinct, în calitate de autor. Participația penală în forma complicității și instigării nu este însă exclusă.
În cazul formei agravate a violului (art.197 al 3 teza a II-a C.pen.), pentru existența infracțiunii trebuie ca actele materiale să fi fost exercitate de aceeași persoană, între fapta de viol și rezultatul mai grav produs (moartea victimei) să se stabilească un raport de cauzalitate, iar forma de vinovăție a făptuitorului să fie praeterintenția.
Infracțiunea de viol, sub aspectul laturii obiective, presupune săvârșirea atât a unor acte de violență, amenințare sau profitare de imposibilitatea victimei de a se opune sau a-și exprima voința, cât și a actului sexual. O problemă de încadrare juridică se pune în situația când două persoane săvârșesc acte de violență asupra victimei în scopul constrângerii acesteia la actul sexual, însă numai unul dintre subiecți îl realizează, iar fapta este urmată de moartea subiectului pasiv. Încadrarea juridică pentru fiecare dintre făptuitori se va face în funcție de comiterea în concret a elementului material al laturii obiective și întreruperea acțiunii. Persoana a cărei acțiune se limitează la săvârșirea constrângerii fizice asupra victimei nu este un simplu complice, ci este răspunzătoare pentru tentativa la modalitatea agravată a infracțiunii de viol, deoarece în tentativă se încadrează actele de constrângere executate în scopul realizării actului sexual. Moartea victimei constituie un rezultat praeterintenționat al acțiunii de viol și de aceea această împrejurare se va răsfrânge asupra tuturor participanților, în măsura în care fiecare dintre ei a trebuit și a putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat. Participantul care realizează și actul sexual, urmat de deces, va răspunde pentru infracțiunea consumată de viol ce absoarbe moartea subiectului pasiv în reglementarea legiuitorului (art.197 al 3 teza a II-a C.pen.).
Latura obiectivă
Infracțiunea de viol presupune, înainte de toate, un act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex. Întrucât legea nu explică înțelesul termenului “act sexual”, din analiza sistematică a textelor referitoare la infracțiunile privind viața sexuală, se deduce că legiuitorul are în vedere orice acte referitoare la viața sexuală, fie că este vorba de un act sexual firesc, cum este raportul sexual cu o persoană de sex feminin, fie de acte nefirești, între persoane de același sex. Pentru ca actul sexual cu o altă persoană să constituie elementul material al infracțiunii de viol, este necesară îndeplinirea unei condiții esențiale: actul sexual să fie săvârșit prin constrângerea persoanei respective sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Deci, elementul material se exprimă printr-o acțiune realizată în doi timpi: în primul rând autorul înfrânge rezistența victimei prin constrângerea explicită (manifestă) sau profită de incapacitatea acesteia de a se opune sau de a-și exprima voința – constrângere implicită; în timpul doi se comite actul sexual, în contextul faptic din primul timp. Săvârșirea infracțiunii de viol în două etape, două momente succesive caracteristice sub raportul laturii obiective explică și producerea, în anumite cazuri, în afara urmării specifice violului, și a rezultatului agravat ce constă în moartea victimei. Modalitățile de înfrângere a libertății sexuale sunt alternative: constrângerea fizică sau morală ori profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Realizarea violului urmat de moartea victimei se face, în majoritatea cazurilor, prin constrângere fizică, ca cerință esențială de existență a infracțiunii. Constrângerea fizică constă în folosirea forței fizice asupra persoanei subiect pasiv al infracțiunii, pentru a înfrânge rezistența fizică a acesteia și a face astfel posibil actul sexual cu ea. Constrângere fizică înseamnă o acțiune violentă: lovirea victimei, brutalizare, imobilizarea parțială sau totală: a brațelor, a întregului corp, vătămarea persoanei prin folosirea forței fizice în orice mod de către făptuitor. În cazul formei simple a violului, această forță trebuie să fie suficient de puternică pentru a constrânge și în același timp să rămână în limitele prevăzute de art. 180 și 181 C.pen. (lovirea sau alte violențe, respectiv vătămarea corporală). Deci, violul simplu absoarbe infracțiunile de lovire și alte violențe și vătămare corporală. Vătămarea victimei în scopul săvârșirii violului se consideră ca făcând parte din elementele constitutive ale infracțiunii de viol, astfel încât este nelegală hotărârea care condamnă atât pentru tentativa de viol, cât și pentru vătămare corporală pe cel care a încercat ca, prin acte de violență, să constrângă victima să aibă raport sexual cu el, cauzându-i vătămări corporale. Per a contrario, actele materiale al căror rezultat excede sfera celor două infracțiuni și sunt săvârșite în scopul constrângerii victimei, formează elementul material al formelor agravate ale infracțiunii de viol, iar atunci când rezultatul este decesul subiectului pasiv, încadrarea este art.197 al 3 teza a II-a C.pen. Agravanta se referă la producerea, în afara urmării specifice violului și a unei alte urmări, care trebuie să se afle în raport de cauzalitate cu fapta de viol. Rezultatul produs sporește gravitatea violului, prin săvârșirea faptei fiind încălcate nu numai relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, ci și relațiile privind dreptul fundamental la viață. Decesul victimei poate surveni și datorită șocului sau altei traume, atunci când actul sexual se realizează prin amenințare sau profitând de imposibilitatea subiectului pasiv de a se apăra. Acest lucru se evidențiază în cazul copiilor ori al persoanelor vârstnice, bolnave sau cu organismul slăbit.
Urmarea imediată tipică infracțiunii de viol se datorează săvârșirii actului sexual și este o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale ocrotite prin lege. În acest caz existența legăturii de cauzalitate între acțiunea care constituie elementul material al violului și urmarea imediată este dovedită prin însăși stabilirea faptei. Când s-a produs și decesul victimei, pentru reținerea acestuia în sarcina făptuitorului, trebuie să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între acțiunea / inacțiunea care constituie elementul material și rezultatul produs. În situația violului urmat de moartea victimei legătura de cauzalitate nu rezultă din însăși materialitatea faptelor (ex re), ci trebuie stabilită în funcție de situația concretă.
În practica judiciară s-a considerat că agravanta este realizată, de exemplu, când victima, opunându-se făptuitorului, s-a lovit cu capul de o piatră, iar după viol a încetat din viață. În acest caz moartea s-a produs ca rezultat al violențelor exercitate pentru a determina victima la act sexual, iar făptuitorul acționând cu intenție în ceea ce privește fapta de viol, este totodată în culpa față de rezultatul mai grav care s-a produs.
Deoarece violul urmat de moartea victimei este o infracțiune complexă creată prin absorbire, că circumstanța agravantă, a unei alte infracțiuni, urmările sunt multiple, specifice în același timp acțiunii absorbante precum și celei absorbite. Infracțiunea complexă va avea atâtea urmări câte infracțiuni au fost incluse în compunerea ei. Decesul victimei este o consecință materială diferită de urmarea imediată tipică a infracțiunii de viol în privința căreia este necesară stabilirea dintre realizarea elementului material și producerea rezultatului.
Latura subiectivă
Atitudinea psihică a făptuitorului în cazul infracțiunii de viol se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe. La modalitatea agravată a violului forma de vinovăție a autorului este praeterintenția, întrucât rezultatul mai grav, decesul, este datorat culpei acestuia. Făptuitorul nu a prevăzut urmarea mai gravă a acțiunii sale ilicite, deși trebuia și putea s-o prevadă. Practica judiciară este constantă în a considera că, atunci când moartea victimei este rezultatul culpei autorului, încadrarea juridică este aceea a unei infracțiuni unice complexe în formă agravată. Violul care a avut ca urmare moartea victimei cuprinde în latura sa subiectivă atât intenția cât și culpa. Ceea ce caracterizează activitatea infracțională este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit rezultat și acceptându-l, făptuitorul săvârșește o faptă ce constituie elementul material al unei infracțiuni (primum delictum violul), dar produce un rezultat mai grav, ce aparține unei infracțiuni mai grave (major delictum omorul). În toate cazurile acțiunea inițială este săvârșită cu intenție, iar rezultatul mai amplu ce depășește intenția autorului este săvârșit din culpă. Existența culpei în producerea morții victimei deosebește praeterintenția de intenția directă sau indirectă.
Omorul se diferențiază de violul urmat de moartea victimei, care este o infracțiune calificată în raport de rezultat sub raportul laturii subiective. Problema distincției acestor infracțiuni se pune atunci când acțiunile săvârșite împotriva victimei sunt de asemenea natură încât ele singure, nu unite cu diverși factori, dovedesc că făptuitorul a urmărit nu numai rezultatul specific (violul), ci și-a reprezentat și moartea victimei, pe care a acceptat-o, rezultat care s-a și produs. În această situație se va face aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între omor calificat și viol în formă simplă. Elementul de fapt care constă în moartea victimei, fiind sancționat odată cu ocazia reținerii infracțiunii de omor, nu mai poate fi sancționat din nou ca circumstanță de calificare în cadrul violului care a avut ca urmare moartea victimei.
1.1.6. Consumarea infracțiunii și regimul sancționator
Violul fiind o infracțiune momentană se consumă odată cu realizarea actului sexual al făptuitorului cu victima. Modalitatea prevăzută în art.197 al 3 teza a II-a C.pen. are ca rezultat nu numai o stare, ci și suprimarea vieții victimei. Acest rezultat poate apărea, în unele cazuri, de la început, adică odată cu consumarea infracțiunii, dar el poate apărea și ulterior momentului consumativ, în acel al epuizării rezultatului când gravitatea faptei poate fi cunoscută și apreciată în toată amploarea ei.
O controversată problemă, soluționată în chip diferit de doctrină și de practică, a fost ridicată de încadrarea juridică a faptei de constrângere a subiectului pasiv, în scopul realizării unui act sexual, urmată de moartea victimei înainte de începerea actului sexual. S-a susținut că, în ipoteza în care autorul, prin actele de violență exercitate, a provocat moartea victimei fără să consume actul sexual va răspunde pentru tentativă la infracțiunea de viol în concurs cu infracțiunea de omor. După o altă opinie, dacă moartea victimei este rezultatul unei tentative de viol, există tentativă la forma agravată a violului, urmând a se aplica dispozițiile generale referitoare la sancționarea tentativei. Aceasta deoarece violul care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o unitate infracțională creată prin voința legii, nu poate fi desfăcută în componentele sale, astfel încât făptuitorul să răspundă pentru două fapte distincte aflate în concurs. În cazul producerii decesului făptuitorul nu poate fi supus răspunderii penale pentru tentativa de viol și omor deoarece omorul se săvârșește cu intenție, iar făptuitorul chiar prin ipoteză este numai în culpă față de acest rezultat. Și în problema tentativei la forma agravată trebuie făcută o distincție. Va exista tentativă de viol agravat dacă făptuitorul trebuia și putea să prevadă că actele sale de violență ar putea provoca moartea victimei înainte ca actul sexual să fi avut loc. Va exista concurs între tentativa de viol și infracțiunea de omor dacă făptuitorul, încercând să aibă act sexual cu victima și nereușind din cauza rezistenței acesteia, o suprimă pentru a o împiedica să alarmeze prin țipetele ei, eventualele persoane din apropiere. În mod corespunzător va exista concurs între infracțiunea de viol și omorul calificat dacă, după consumarea violului, făptuitorul suprimă victima.
Corespunzător gradului sporit de pericol social pe care îl prezintă modalitatea agravată a violului, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei.
1.2. Analiza violului urmat de moartea victimei ca și concurs de infracțiuni
Concursul de infracțiuni desemnează forma plurarității de infracțiuni ce constă în săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru una din ele. Violul urmat de moartea victimei se caracterizează prin înfăptuirea de către un subiect activ unic atât a infracțiunii de viol în formă simplă (art.197 al. 1 C.pen.) cât și a omorului calificat (art.175 al. 1 lit. h C.pen.). Infracțiunea de omor fiind săvârșită în scopul ascunderii violului, după sau concomitent cu acesta, rezultă că legătura dintre cele două fapte penale incriminate autonom ia forma unui concurs real calificat sau caracterizat. Conexiunea între infracțiunile săvârșite de aceeași persoană este de la cauză la efect, de la antecedență la consecință. Acest aspect este surprins în reglementarea omorului calificat prin scopul realizării sale: de a ascunde săvârșirea altei infracțiuni.
Rezultă că moartea subiectului pasiv nu este urmarea materială a acțiunilor făptuitorului de constrângere la actul sexual, nu este un rezultat față de care acesta se află în culpă. Întotdeauna infracțiunea efect, în această conexitate consecvențională, este comisă cu intenție. Deci, omorul săvârșit asupra victimei infracțiunii de viol, este o faptă penală autonomă sub raportul elementelor sale constitutive.
1.2.1. Obiectul juridic
Atât violul cât și infracțiunea de omor au ca obiect juridic generic (de grup) relațiile sociale privitoare la persoana luată în considerare în mod individual și la drepturile indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, fără de care aceasta nu ar putea fi concepută. Sunt reglementate în Titlul II al Părții Speciale a Codului Penal (“Infracțiuni contra persoanei”), în capitole diferite ce privesc protejarea unor valori sociale de aceeași natură. Omorul calificat (art.175 Titlul II, cap.1, sect. 1, Partea Specială a Codului Penal) este o infracțiune contra vieții persoanei, apreciată de legiuitor diferit față de forma simplă a omorului, datorită împrejurărilor agravante precis determinate care conferă faptei un grad de pericol social sporit și o periculozitate crescută a infractorului, ceea ce necesită și o pedeapsă mai grea. Specific elementului agravant al omorului calificat (“săvârșirea în scopul de a înlesni sau ascunde comiterea altei infracțiuni”) este caracterul univoc agravant al acestuia, relevând pericol social totdeauna și oriunde s-ar ivi. De aceea legiuitorul a construit o figură infracțională a faptei transformând circumstanța agravantă în element circumstanțial, adică în parte componentă a infracțiunii de omor calificat
Violul, așa cum a fost prezentat și în secțiunile anterioare, este o infracțiune privitoare la viața sexuală (art.197 Titlul II cap. III Partea Specială a Codului Penal) apărând relații sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de orice sex.
1.2.2. Obiectul material
Infracțiunile contra persoanei și cele privitoare la viața sexuală se realizează direct asupra corpului unei persoane ce devine obiect direct nemijlocit al infracțiunii. Pentru existența concursului real caracterizat sub forma violului urmat de moartea victimei îi este necesară unitatea de obiect material, elementele materiale ale infracțiunilor aflate în concurs realizându-se asupra corpului aceleași persoane. De asemenea, în scopul corectei încadrări a faptelor ca infracțiune de viol și respectiv de omor calificat aflate în concurs, este nevoie de corpul unei persoane în viață la săvârșirea faptei. Actul sexual trebuie practicat asupra unei persoane în viață deoarece numai astfel se încalcă relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală ce sunt protejate prin incriminarea violului. În același mod, executarea actelor materiale ce au aptitudinea de a suprima viața persoanei asupra unui cadavru, nu duce la formarea conținutului constitutiv al infracțiunii de omor.
1.2.3. Subiecții
Existența infracțiunii de omor nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului, deci aceasta poate fi săvârșită de orice persoană ce îndeplinește cerințele legale de vârstă și responsabilitate pentru ca răspunderea penală să-i fie imputabilă. Datorită modificărilor legislative recente (Legea 197 din 15 nov. 2000 urmată de OUG 89 din 21 iun. 2001), violul a devenit o infracțiune fără subiect activ calificat sau circumstanțiat. Deci, violul urmat de moartea victimei, săvârșit sub forma concursului de infracțiuni, poate avea, atât ca subiect activ cât și ca subiect pasiv, orice persoană necircumstanțiată din punct de vedere al sexului său. Făptuitorul poate fi de același sex sau de sex diferit cu victima infracțiunii.
În ceea ce privește omorul, participația este posibilă atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării sau complicității. În cazul săvârșirii omorului cu participație, dacă acțiunile participanților sunt conjugate atât sub aspect rezolutiv cât și sub aspect material, având drept urmare suprimarea vieții victimei, există coautorat chiar și atunci când numai acțiunea unuia dintre ei a produs acest rezultat. Deoarece coautoratul nu este posibil în cazul infracțiunii de viol, săvârșirea de către doi făptuitori, succesiv, de acte sexuale cu victima pe baza unei înțelegeri între ei și ajutându-se reciproc, duce la realizarea formei agravate a infracțiunii de viol (“săvârșirea faptei, de două sau mai multe persoane împreună ” – art. 197 al. 2 lit. a C.pen.), răspunderea lor penală stabilindu-se în calitate de autori, nu pentru complicitate la această infracțiune. Dacă în aceeași situație, după consumarea violului, autorii acționează împreună la suprimarea vieții victimei, în scopul ascunderii faptei de viol, încadrarea juridică a faptei comise, pentru fiecare dintre făptuitori, va fi de concurs între viol în formă agravată și omor calificat (art. 197 al. 2 lit. a și art. 175 al.1 lit. h C.pen.).
1.2.4. Latura obiectivă
Concursul de infracțiuni se referă la săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, care pot fi de natură și gravitate deosebite, de către aceeași persoană. Spre deosebire de infracțiunea complexă, ca formă a unității de infracțiuni, ce se caracterizează prin reunirea sau absorbirea unei infracțiuni în cealaltă, concursul cuprinde fapte penale autonome, ce se diferențiază prin obiectul lor juridic distinct, elementelor materiale ale laturii obiective, formele de vinovăție (atitudinea psihică a făptuitorului), urmărilor. În cazul violului urmat de moartea victimei, ca și concurs de infracțiuni, latura obiectivă diferă la cele două fapte datorită relațiilor sociale distincte apărate prin incriminarea conduitei interzise.
Cum am mai arătat, elementul material al laturii obiective a violului constă în săvârșirea actului sexual asupra subiectului pasiv în constrângerea fizică sau morală ori profitând de imposibilitatea acestuia de a se apăra sau exprima. Urmarea imediată tipică modalității simple a violului este o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei. Această stare constituie o vătămare efectivă a libertății sexuale. Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptelor (ex re).
Omorul se realizează din punct de vedere obiectiv prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Fiind o infracțiune comisivă, elementul său material constă, de regulă, într-o acțiune executată în orice mod și prin orice mijloace: împușcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare repetată de lovituri, strivire, strangulare, tăiere, înțepare, etc. Acțiunea de ucidere poate fi deci înfăptuită prin energia proprie a făptuitorului sau prin intermediul altei energii puse în mișcare de acesta. Fapta constituie omor și atunci când acțiunea vizează psihicul victimei sau când este săvârșit printr-o inacțiune, în acele cazuri în care făptuitorul avea obligația de a acționa pentru împiedicarea morții persoanei.
Pentru a constitui elementul material al omorului, acțiunea sau inacțiunea de ucidere trebuie să aibă ca urmare imediată moartea victimei. Fără producerea acestui rezultat, acțiunea de ucidere nu poate constitui infracțiunea de omor. De asemenea, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii trebuie să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între acțiunea de ucidere și moartea victimei, admițându-se că nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să fie cauza unică a morții. De exemplu, la producerea decesului pot concura și cauze preexistente, cum ar fi starea de boală sau slăbirea organismului.
Violul urmat de moartea victimei presupune comiterea a două infracțiuni asupra aceluiași obiect material, corpul unei persoane, succesiv sau poate concomitent, omorul fiind calificat prin scopul său de ascundere a infracțiunii săvârșite anterior. Va exista concurs între infracțiunea de viol și omorul calificat dacă, după consumarea violului, făptuitorul suprimă victima pentru a o împiedica să dea alarma, să se plângă autorităților. De asemenea, făptuitorul poate executa elementele materiale sub formă de acțiuni ale celor două fapte concomitent, în timpul realizării actului sexual, strangulând cu intenție victima și astfel cauzându-i moartea. Săvârșirea sub aspect material a violului urmat de moartea victimei trebuie analizată prin studierea îndeaproape atât a mobilului faptei cât și a caracteristicilor psihice ale autorului. Astfel de omoruri de natură sexuală pot fi înfăptuite pentru înfrângerea victimei și / sau mai mult pentru un atac sexual. Infractorul poate fi homosexual sau heterosexual și intenția poate fi raport sexual sau sodomie forțată. Mobilul făptașului este atacul sexual și nu crima. Astfel de cazuri sunt extrem de brutale. Moartea, de obicei, rezultă în urma înfrângerii rezistenței victimei de către agresor prin strangulare, sufocare cu astuparea gurii și nasului, fiind ținută strâns, cu scopul de a-i înăbuși țipetele, cauzându-i asfixia. Aceste tipuri de cazuri sunt precedate de delicte “obișnuite” (voayorism, exhibiționism) sau de infracțiuni de natură sexuală, incluzând violul, în care victima nu a fost ucisă.
1.2.5. Latura subiectivă
Diferența dintre infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni ca modalități de rezolvare a violului urmat de moartea victimei se face sub raportul atitudinii psihice a făptuitorului. Întotdeauna vinovăția cu care este comis omorul califică fapta într-una din cele două încadrări. Atunci când făptuitorul săvârșește violul cu intenție, însă se produce un rezultat mai grav față de acela prevăzut și urmărit sau acceptat de către el, decesul, intenția inițială a făptuitorului a fost depășită. Infracțiunea cuprinde în latura sa subiectivă, atât intenția cât și culpa, situație denumită praeterintenția sau intenție depășită (infracțiune complexă).
Ca și concurs de infracțiuni, violul și omorul calificat sunt comise cu intenție. În general, intenția de a ucide rezultă din modul cum a fost săvârșită fapta. Astfel, folosirea unor instrumente apte să producă moartea victimei, aplicarea de lovituri cu instrumente de acest fel în regiuni vitale ale corpului, aplicarea de lovituri la întâmplare cu corpuri tăioase sau contondente sunt considerate ca dovezi neîndoielnice ale intenției de a ucide. Când intenția nu rezultă în mod evident din activitatea făptuitorului, pentru existența ei trebuie să se stabilească în ce măsură acesta a prevăzut și a urmărit producerea morții sau cel puțin a acceptat acel rezultat.
Sunt autori ce susțin că trebuie făcută distincția între situația juridică când făptuitorul a acționat ab initio cu intenția de a suprima viața victimei în scopul de a o viola (caz în care încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 175 lit. h C.pen. ar fi contradictorie, deoarece violul presupune un subiect pasiv în viață) și situația juridică care se caracterizează prin aceea că autorul, după ce a violat victima, i-a suprimat viața pentru a ascunde infracțiunea comisă (caz în care încadrarea juridică corespunzătoare este art. 175 al. 1 lit. h teza a II-a C.pen.)
1.2.6. Tratamentul penal al concursului de infracțiuni
Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează, cel mai adesea, o perseverență pe calea infracțională a acesteia și față de care sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării. Codul penal Român actual prevede, în scopul pedepsirii infracțiunilor săvârșite în concurs sistemul cumulului juridic sau al cumulului adaptabil. Potrivit art. 34 C.pen. aplicarea pedepsei parcurge două etape. Mai întâi se stabilește pedeapsa pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite și apoi, în etapa a doua, se aplică pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită în limitele prevăzute de lege.
În situația comiterii în concurs a infracțiunilor de viol și omor calificat, se stabilește pedeapsa pentru fiecare, în limitele minime și maxime fixate de lege astfel: pentru viol, închisoare de la 3 la 10 ani în formă simplă, de la 5 la 18 ani sau de la 10 la 20 de ani în modalitățile agravate ce se pot comite în concurs, iar pentru omor calificat închisoare de la 15 la 25 de ani.
Se aplică pedeapsa cea mai grea, stabilită pentru una din infracțiunile săvârșite, care poate fi sporită la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani, conform art. 34 al. 1 lit. b C.pen. dintre ipotezele prevăzute de lege, instanța se va opri deci, la pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite, pe care o aplică pentru tot concursul de infracțiuni când apreciază că este suficientă pentru constrângerea și reeducarea infractorului.
2. Cadrul juridic procesual
2.1 Organe competente să desfășoare urmărirea penală în cazul violului urmat de moartea victimei
În cazul omuciderilor, dat fiind pericolul social al acestora, principiul oficialității procesului penal își găsește deplina aplicare.
Procesul penal pornește din oficiu, fără a fi nevoie de o solicitare anume ca organul judiciar să îl pornească, primând interesul societății de a reprima asemenea manifestări. După începerea urmăririi penale, procesul se desfășoară din oficiu, activitățile și măsurile procesuale înfăptuindu-se din inițiativa organelor judiciare.
Începerea urmăririi penale presupune, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea faptei penale, într-unul din modurile prevăzute de Codul de procedură penală în art. 221: plângere, denunț sau sesizare din oficiu când află pe orice altă cale despre săvârșirea unei omucideri. În practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părți de schelet. În faza de informare, de luare la cunoștință a organelor de urmărire penală, nu se poate ști dacă s-a săvârșit o infracțiune de omor și cu atât mai puțin a unui viol urmat de moartea victimei. Numai la terminarea cercetărilor se va stabili dacă a fost un caz de moarte patologică, o sinucidere, un accident sau o faptă săvârșita cu intenție. De aceea toate faptele enumerate anterior se includ în sfera faptelor cauzatoare de moarte violentă care, deși deosebite prin conținutul lor juridic, sub aspect criminalistic au trăsături comune, mai ales prin urmele pe care le creează în procesul săvârșirii lor și rezultatul asupra victimelor.
Violul urmat de moartea victimei, chiar dacă în marea majoritate a cazurilor primește această încadrare juridică în urma cercetării la fața locului și în special a examinării medico-legale a cadavrului, este o omucidere, aplicându-se toate regulile de competență și de desfășurare a procesului penal corespunzător în cazul omorului.
Organul de urmărire penală sesizat conform prevederilor art. 221 C.pr.pen. trebuie să își verifice competența, procedând după caz fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent și obligat să efectueze urmărirea. Potrivit art. 30 C.pr.pen., competența teritorială este determinată în legislația noastră de anumite localizări în spațiu ale unor elemente strâns legate de cauza penală: a) locul unde a fost săvârșită infracțiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuiește făptuitorul; d) locul unde locuiește persoana vătămată. Competența teritorială pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul țării constituie o competență multiplă. Oricare din organele aflate la unul din locurile indicate în art. 30 al 1 C.pr.pen. este competent în egală măsură. Departajarea acestora nu se impune decât atunci când au fost sesizate mai multe asemenea organe, legiuitorul reglementând prin intermediul art. 30 o preferința legală în caz de sesizare simultană.
Chiar dacă, prin verificarea competenței art. 210 al 1 C.pr.pen., organul de urmărire penală se declară necompetent, acesta este obligat la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, conform art. 213 al. 1 C.pr.pen.: “Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat, procurorului competent.” Excepția prevăzută în art. 213 al. 1 C.pr.pen. este determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării unor cazuri urgente. Deși legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de competență, se mărginește la nivelul stării de urgență, atât ca durată a efectuării actelor, cât și a întinderii acestora.
Potrivit art. 209 al 3 C.pr.pen., urmărirea penală în cazul infracțiunilor de omor se efectuează în mod obligatoriu de procuror. Omorul calificat, ca modalitate juridică de săvârșire a violului urmat de moartea victimei, este prevăzut direct, prin nominalizare în cadrul enumerării infracțiunilor în cazul cărora urmărirea penală se realizează de către procuror. În ceea ce privește varianta calificată a violului, legiuitorul face trimitere la art. 27 pct. 1 lit. b C.pr.pen. (“Competența Tribunalului”). Prin coroborarea acestuia cu art. 209 al. 3 C.pr.pen. rezultă obligația procurorului de a efectua urmărirea penală și în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea persoanei. Chiar dacă este vorba de săvârșirea unui viol, acesta nu se poate urmări decât din oficiu, deoarece sesizarea cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate, caracteristică violului, nu mai este posibilă prin decesul victimei.
Conform al. 4 art. 209 C.pr.pen., este competent a efectua urmărirea penală procurorul de la unitatea de procuratură corespunzătoare instanței care, potrivit dispozițiilor art. 25-29 C.pr.pen., judecă în primă instanță cauza. În virtutea principiului subordonării ierarhice, urmărirea penală poate fi efectuată și de procurorul ierarhic superior celui care are competența materială sau personală. Sub aspectul competenței funcționale a procurorului, activitatea de urmărire penală se efectuează de procuror prin realizarea unui complex de acte și măsuri procesuale, denumite generic “acte de urmărire penală”. Procurorul poate îndeplini singur toate actele procesuale și lua personal toate măsurile, fără a fi nevoie ca unele acte sau măsuri să fie supuse încuviințării, autorizării sau confirmării procurorului ierarhic superior, cu excepția prevăzută de al. 5 art. 209 C.pr.pen. (“atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror ordonanța prin care s-a dispus arestarea preventivă și rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior”).
În principiu, urmărirea penală efectuată de către procuror se realizează în aceleași forme procesuale ca și urmărirea realizată de organul de cercetare. Apar insă diferențe importante ce se referă la posibilitatea îndeplinirii directe de către procuror a unor activități și luarea de decizii pentru care organul de cercetare nu are decât abilitatea să facă propuneri.
De exemplu, constatând un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale și existând învinuit sau inculpat în cauză, organul de cercetare nu poate decât să propună procurorului care supraveghează urmărirea penală, scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi; dimpotrivă, dacă urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta, într-un caz similar, decide el însuși în sensul soluțiilor amintite. În legătură cu întinderea activității de urmărire penală obligatorie în cazurile de omucidere și restul infracțiunilor prevăzute în art. 209 al. 3 C.pr.pen., în practica judiciară s-a luat poziție față de tendința de a acoperi numai formal dispozițiile legale cu privire la obligativitatea urmăririi penale, prin îndeplinirea uneori foarte limitată, de către procuror, numai a unor acte de urmărire penală. Astfel, s-a considerat că cerința legală nu a fost îndeplinită când procurorul s-a rezumat numai la ascultarea unui martor și la întocmirea rechizitoriului sau primind dosarul de la organele de cercetare, procurorul s-a limitat la luarea declarațiilor de la inculpat.
Introducerea omuciderii între cazurile în care numai procurorul are drept exclusiv al efectuării urmăririi penale are drept finalitate realizarea cât mai operativă și completă a scopului general al procesului penal prevăzut de art. 1 C.pr.pen., într-un cadru de legalitate.
2.2 Organele judecătorești competente
Potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) și b) C.pr.pen., tribunalul este instanța competentă să judece în primă instanță cauzele penale ce au ca obiect infracțiunea de omor (omor calificat) și infracțiunile săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea unei persoane (violul în forma agravată). Rațiunea pentru care aceste infracțiuni au fost date în competența unei instanțe superioare judecătoriei rezidă în faptul că ele, având un grad de pericol social mai accentuat și un grad mai ridicat de complexitate, s-a simțit necesitatea ca ele să fie judecate de o instanță care, prin compunerea și capacitatea ei, să prezinte garanțiile corespunzătoare. Dat fiind faptul că aceste infracțiuni date în competența materială a tribunalului sunt atribuite pe cale de excepție, se poate afirma că acest tribunal are o competență materială specială, deosebită de competența materială a judecătoriei.
Dacă violul urmat de moartea victimei, sub forma concursului de infracțiuni sau a violului în forma agravată a fost comis de persoane ce dețin anumite funcții și demnități, expres și limitativ prevăzute de art. 28 pct. 1 lit. b) și c) și de art. 29 pct. 1 lit. a)- f) C.pr.pen., competența de judecată în primă instanță aparține Curții de Apel, respectiv Curții Supreme de Justiție, în baza unui criteriu de competență personală.
În situația violului urmat de moartea victimei sub forma concursului de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de omor calificat (art. 175 al. 1 lit. h teza a II-a C.pen.), dacă violul este săvârșit în formă simplă (art. 195 al 1 C.pen.), intervine instituția procesual penală a prerogării de competență într-un caz de conexitate. Din nominalizarea modalităților agravate ale violului în formă simplă se judecă în primă instanță de judecătorie. Prin intervenția prerogării de competență, competența tribunalului la judecarea omorului calificat se extinde și asupra violului simplu cu care acesta se află în concurs real caracterizat.
Reunirea cauzelor penale se datorează legăturilor dintre acestea, de timp, de loc și de scop, datorate împrejurărilor faptice concrete în care au fost săvârșite. Conform art. 34 lit. c) C.pr.pen. este conexitate “când o infracțiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracțiuni (…)”. Prin reunire se realizează o mai bună soluționare a lor, deoarece oferă posibilitatea organelor judiciare să aibă o viziune de ansamblu asupra tuturor împrejurărilor în care au fost comise faptele. Pe de altă parte, reunirea cauzelor în același dosar penal înlătură posibilitatea unor soluții contradictorii și se realizează operativitate și economie în activitatea procesuală prin degrevarea unor organe judiciare.
=== Capitolul III ===
Capitolul III
PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI
1. Aspecte preliminare
Cadrul metodologic al investigării la fața locului în infracțiunile contra vieții
Așa cum am mai arătat în capitolele anterioare, criminalistica este acea știință care elaborează și folosește mijloace și metode tehnico – științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico – științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar. Rămânând numai în sfera metodologiei criminalistice trebuie remarcat că, metodele și mijloacele tehnice, precum și metodele și procedeele tactice criminalistice se aplică în investigarea infracțiunilor contra vieții, fiecare cu particularitățile sale, generate, în principal, de natura faptei și de împrejurările concrete în care a fost săvârșită. Prin specificul ei, metodologia criminalistică stabilește cele mai adecvate reguli de investigare care asigură certificarea problemelor esențiale privitoare la conținutul infracțiunii, participanții, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, mobilul și scopul acesteia, etc. Ca la orice infracțiune, și în cazul omorului, problemele ce urmează a fi clarificate pe parcursul investigării se stabilesc în concret. Particularitățile investigării sunt date de specificul fiecărei cauze, acesta fiind determinat de natura, condițiile de loc și timp în care a fost săvârșită, modul de operare folosit, mobilul activității infracționale, făptuitori, calitatea și contribuția acestora la suprimarea vieții victimei. Printre problemele pe care trebuie să le clarifice investigarea se numără modalitatea de săvârșire a infracțiunii, forma simplă sau agravată, lămurirea laturii subiective a infracțiunii, precum și existența sau inexistența vreunei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, posibila existență a concursului de infracțiuni.
Rezultă din cele expuse că metodologia criminalistică, ținând cont de regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice, de cunoștințele furnizate de alte ramuri ale științei și de experiența pozitivă generalizată a organelor de urmărire penală oferă cadrul și recomandă folosirea unor metode adecvate de investigare în raport cu natura infracțiunii săvârșite, împrejurările în care s-a comis, urmele ce trebuie căutate în câmpul infracțiunii și modul de valorificare științifică a acestora, problema ascultării martorilor, învinuiților sau inculpaților, ș.a. În aceasta rezidă importanța deosebită pe care o are metodologia criminalistică, în general, și investigarea criminalistică a omorului, în particular. Sunt cunoscute astfel eforturile specialiștilor în direcția îmbunătățirii metodologice a cercetării omorului, cu finalitate în săvârșirea actelor criminale, printr-o acțiune fermă și calificată. Anchetatorul, adică organul de urmărire penală, trebuie să cunoască și să respecte cu strictețe anumite reguli metodologice cu caracter de generalitate, necesitate dată și de faptul că infracțiunile de omor se distanțează net de alte categorii de fapte, în primul rând prin pericolul social cu totul deosebit și circumstanțele în care sunt săvârșite. Cercetarea unei morți violente este diferită de orice alt gen de cercetări științifice, deoarece greșeala făcută nu mai poate fi corectată, iar munca ulterioară, oricât de bine ar fi făcută, nu va mai duce la nici un rezultat.(Le Moyne Snyder, Homucide Investigation)
Principiile fundamentale ale tehnicii de cercetare oferă un model suficient de exact al cadrului metodologic în care se desfășoară investigarea morții violente. În esență, regulile generale metodologice privesc următoarele aspecte:
Investigarea criminalistică a omorului să fie făcută de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea acesteia fiind asigurată de către procuror, potrivit prevederilor art. 209 C.pr.pen..
Planificarea și organizarea eficientă a investigării, având la bază principiul celerității și acordând prioritate activităților care reclamă o maximă urgență: cercetarea la fața locului, identificarea și ascultarea fără amânare a persoanelor care pot furniza date în legătură cu împrejurările în care a fost săvârșit omorul, despre victimă sau agresor, luarea măsurilor de urmărire și prindere a făptuitorului, inclusiv darea în urmărire a bunurilor și valorilor de care a fost deposedată victimă, dispunerea constatărilor tehnico – științifice criminalistice și a expertizelor judiciare pentru valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor de probă descoperite.
Efectuarea completă și calificată a tuturor activităților de urmărire penală, în special a cercetării locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și împrejurărilor cauzei, precum și pentru identificarea autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante și a altor aspecte.
În administrarea probelor pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracțiunii de omor să se pornească întotdeauna de la faptă la autor și nu invers, această cerință fiind subordonată direct principiului aflării adevărului și prezumției de nevinovăție.
Asigurarea continuității urmăririi penale, în sensul că echipa care a efectuat primele acte de investigare – și, în primul rând procurorul – să desfășoare întreaga activitate până la soluționarea cauzei.
Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico – științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.
Regulile enunțate, perfectibile atât în formă, cât și în conținut, sunt capabile să ofere un cadru general în care să se desfășoare investigarea criminalistică a omorului. De asemenea, orice anchetator trebuie să știe că metodologia criminalistică nu poate – și, de altfel, nici nu-și propune – să ofere rețete general valabile pentru orice cauză aflată în lucru. Aceasta deoarece, așa cum orice persoană care a comis un omor sau orice obiect folosit la săvârșirea faptei nu este identic decât cu el însuși, tot așa nu pot exista două infracțiuni identice.
Principalele fapte și împrejurări ce urmează a fi clarificate prin investigarea omuciderii
Investigarea unei infracțiuni contra vieții, ca formă a morții violente, se particularizează, față de cercetarea altor infracțiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale, respectiv stabilirea cauzei și natura morții, a circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea omorului, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii. Obiectul probațiunii îl constituie tocmai această grilă de exigențe căreia trebuie să-i răspundă investigarea științifică a omuciderii.
Înainte de începerea cercetărilor propriu-zise, echipa operativă întocmește un plan de acțiune în care vor fi menționate și obiectivele urmărite. Aceste obiective corespund întrebărilor formulate și la care se caută răspuns. În tactica criminalistică sunt cunoscute mai multe asemenea întrebări, al căror număr este diferit de la o țară la alta. Tactica franceză folosește opt sau noua întrebări, în timp ce în tactica germană numărul lor este redus la șapte. Cum în limba germană toate întrebările încep cu litera “W”, s-a consacrat formularea practicienilor care le denumesc “cei șapte w de aur” (“die sieben goldenen W = was, wann, wo, wie, womit, warum, wer”). Indiferent de particularitățile omorului, organul judiciar va trebui sa-și orienteze cercetările și să constate fapte și împrejurări prin care să se poată răspunde la următoarele întrebări:
ce faptă s-a comis? (ce anume eveniment a avut loc);
unde s-a săvârșit omorul ?;
când a fost comis ?;
cum și în ce mod s-a săvârșit ?;
de ce? (care este scopul, mobilul);
cine este (sunt) autorul (autorii) omorului?
Această enumerare are caracter orientativ, ceea ce presupune, în funcție de specificul infracțiunii de omor cercetate, posibilitatea și necesitatea clarificării și a altor aspecte ce privesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor cum ar fi: drum parcurs de infractor, identitatea victimei, ș.a. Numai pe baza răspunsului la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte realitatea și, astfel, să permită stabilirea adevărului.
La sosirea la fața locului, echipa de cercetare știe numai că s-a constatat decesul unei persoane și că există suspiciuni ori probe categorice că moartea se datorează intervenției omului. Stabilirea cauzei și naturii morții devine o problemă primordială la soluționarea căreia își dau concursul, deopotrivă, medicul legist și organul de urmărire penală, care va cerceta în ce împrejurări s-a produs decesul: a fost un omor, o sinucidere sau o moarte accidentală. Chiar dacă răspunsul nu poate fi dat de îndată, organele juridice trebuie să aibă în permanență în vedere toate aceste posibilități și să administreze probe pentru dovedirea oricăreia dintre ele.
În ceea ce privește determinarea locului unde s-a săvârșit fapta, acest obiectiv reprezintă o activitate complexă și de mare însemnătate. Răspunsul la întrebarea “unde s-a săvârșit omorul?” apare ca necesar mai ales în cazul simulărilor de sinucidere, a celor în care cadavrul este secționat sau distrus, precum și în cazurile în care se constată prezența unor împrejurări negative (prezența rănilor pe cadavru fără să existe sânge, cadavrul aflat pe un teren deschis, îmbrăcat în lenjerie ușoară, în condiții de iarnă, etc.). Locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, interceptarea acestora și valorificarea științifică a lor prin intermediul constatărilor tehnico – științifice sau expertizelor criminalistice. Nu trebuie omis faptul că mobilul infracțiunii se poate determina prin corelarea informațiilor obținute la locul faptei, în cazul corectei determinări a acestuia. Un omor este calificat ca “omor de natură sexuală”, categorie în care se încadrează și violul urmat de moartea victimei, atunci când sunt observate dovezi de activitate sexuală la locul crimei sau pe corpul victimei. Acestea includ: tipul de haine sau lipsa lor; evidențierea de lichid seminal pe lângă sau în corp, evidența leziunilor sexuale; poziționarea “sexualizată” a corpului; dovezi ale substituției activității sexuale ca: masturbare, fantezie erotica sau ritualism. O cercetare atentă trebuie făcută întotdeauna asupra zonei înconjurătoare locului crimei, în vederea descoperirii altor dovezi, de tipul cărților pornografice, revistelor, filmelor video sau fotografii găsite la locul crimei, mesaje scrise de agresor, măști, frânghii, harnașamente, bandă adezivă, “jucării” sexuale, lubrifianți și alte lucruri asociate normal cu activitatea sexuală, care identifică scopul omorului.
Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârșit omorul permite determinarea posibilității ca o anumită persoană să fi putut comite fapta, inclusiv a posibilității înlăturării altor “explicații” (alibiuri) pe care infractorii le invocă pentru a contracara demascarea lor. Mai multe date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, aspect de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare, cu toate consecințele juridice care decurg din această împrejurare.
Uneori, ora sau chiar ziua când s-a săvârșit fapta sunt greu de precizat. Medicul legist, prin experiența medico-legală contribuie la stabilirea datei la care s-a produs moartea, însă organele de urmărire penală trebuie să administreze și alte probe în acest scop, fiind preocupate în permanență de clarificarea așa – numitelor împrejurări negative.
Răspunsul la întrebarea “cum s-a săvârșit omorul” presupune interpretarea corectă a felului cum a acționat infractorul, începând cu intrarea sa la locul unde se afla victima, continuând cu materializarea concretă a intenției sale și terminând cu mascarea faptei. Aceste activități ajută în același timp și la determinarea personalității făptuitorului, a raporturilor pe care le-a avut cu victima, a ferocității sau a naivității sale, îndeosebi a modului său de operare.
Din practica de urmărire penală s-a desprins concluzia că, în majoritatea cazurilor, infractorii își pot respecta cu rigurozitate planul activităților prin care urmăresc săvârșirea omorurilor doar până în momentul în care au lovit victimele. Din acel moment, la infractori intervine un dezechilibru psihic influențat de suferințele și rugămințile victimelor, scurgerile masive de sânge, teama consecințelor faptei lor, etc. Toate acestea îi determină pe infractori să comită, de regulă, greșeli elementare sau imprudențe, creând numeroase urme, ce pot fi de un real folos pentru expertul criminalist.
Determinarea modului concret de operare servește la încadrarea corectă a faptei săvârșite. Prin stabilirea mecanismului de formare a urmelor, amplasament, formă, culoare, interpretarea raportului dinamic victimă – agresor, acestora li se adăugând concluziile expertizei medico – legale, se va decide asupra existenței sau inexistenței faptei de viol și simultan a încadrării complexe sau concurente a infracțiunii(-lor). Stabilirea modului de săvârșire a faptei presupune și identificarea instrumentului, obiectului sau mijlocului cu care s-a acționat pentru suprimarea vieții victimei.
Identificarea făptuitorului și celorlalți participanți este cea mai importantă problemă, scopul principal al cercetării criminalistice a omorului. Adepții sistemului german, referindu-se la ordinea de formare a celor șapte întrebări, susțin că deși este cea mai importantă – (“cine a săvârșit fapta?”) – ,trebuie lăsată la urmă, deoarece dacă se primește un răspuns la primele șase întrebări, la ultima răspunsul este foarte ușor de dat, vine de la sine. Chestiunea nu trebuie privită în mod simplist. Organele de urmărire penală sunt obligate ca, începând cu primele momente, când au luat la cunoștință săvârșirea unei fapte cauzatoare de moarte violentă, și până la terminarea cercetărilor, să fie preocupate de stabilirea probelor în învinuire pentru fiecare participant la comiterea faptei.
Particularizând la cazul violului urmat de moartea victimei, identificarea autorului este facilitată de prezența la locul faptei sau pe (în) corpul / îmbrăcămintea victimei a unor urme specifice acestui tip de infracțiune: lichid seminal (care poate conține sau nu spermă), salivă, păr, sânge, urme ce solicită un anumit tip de investigație. În funcție de valoarea de identificare (gradul de precizie și potențialul în identificarea profilului ADN), urmele biologice lăsate de autor în câmpul de desfășurare a infracțiunii conduc la determinarea științifică a amprentei genetice. Procesul de identificare pornește de la urma biologică care conține, în mod necesar, material genetic, și se va încheia în laborator, prin traducerea materialului genetic într-un cod, cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice. Individualizarea în concret a persoanei autor al faptei se va face prin folosirea metodelor de comparație în cadrul unei expertize biocriminalistice (expertiza medico – legală a produselor biologice).
Conturarea unui cerc al suspecților și implicit identificarea autorului pot fi facilitate prin răspunsul la întrebarea “de ce s-a săvârșit infracțiunea?” ce urmărește determinarea mobilului și scopului infracțiunii. Mobilul infracțiunii îl constituie impulsul intern, ca element exclusiv psihic, sub influența căruia infractorul săvârșește fapta, iar scopul este rezultatul urmărit prin comiterea infracțiunii. Perspectiva psihoexploratorie a “scenei crimei” este o strategie modernă aplicabilă soluționării versiunilor viabile de urmărire penală în investigarea omuciderilor de natură sexuală. Victimele, de obicei, sunt femei și copii, iar ucigașul, bărbat. Nu trebuie excluse nici omorurile de natură homosexuală. Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica și interpreta anumite detalii ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implică o tehnică excelentă în determinarea profilului mental al tipului de persoană care ar fi putut comite fapta, existând legături între aspectul psihologic al criminalului și indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei.
Se conturează astfel importanța cercetării la fața locului ca act de urmărire penală ce-și pune amprenta pe întreaga desfășurare ulterioară a investigării penale.
Cercetarea la fața locului în infracțiunea de omor. Rol și importanță.
“Nu cunosc nici un caz, oricât de îndepărtată ar fi perioada de timp de când infracțiunea a fost comisă, în care o descindere la fața locului să nu fi fost de mare ajutor anchetatorului pentru a pune ordine în faptele speței.”
În baza unei bogate jurisprudențe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că actul inițial de urmărire penală, cercetarea la fața locului, are o evidentă semnificație în preocupările consacrate soluționării cauzei penale. Cercetarea la fața locului presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului unde s-a comis fapta penală, în speță suprimarea vieții victimei.
Este fără îndoială că cercetarea la fața locului – examinarea criminalistică a locului unde s-a săvârșit infracțiunea de omor – se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art. 1 C.pr.pen.). în accepțiunea legii procesual penale, cercetarea la fața locului este un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Conform prevederilor cuprinse în titlul III, capitolul II, secțiunea XII, art. 129, C.pr.pen., cercetarea la fața locului se efectuează atunci când sunt necesare: constatarea situației locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea poziției și stării mijloacelor de probă și a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea.
Importanța deosebită a acestei activități complexe rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe în mod nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta, drumul parcurs pentru a ajunge la locul unde s-a consumat fapta – ori episodul principal al acesteia – , traseul parcurs pentru a părăsi câmpul infracțional, ș.a., toate putând conduce la obținerea unor probe prețioase pentru cauză. În același timp, cercetarea la fața locului constituie, în multe situații, unicul prilej de obținere a probelor și mijloacelor materiale de probă, reprezentând condiția de bază pentru soluționarea cauzei penale și punctul de plecare ce determină ulterior direcțiile în care se va desfășura investigarea criminalistică.
Legea procesual penală nu face nici o precizare referitoare la înțelesul expresiei “fața locului”, acest lucru dând naștere la numeroase interpretări, mergând până acolo încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la locul unde s-a descoperit cadavrul. Dar un asemenea mod de a privi problema nu ține cont de realitățile activității organelor de urmărire penală și de diversitatea situațiilor cu care se confruntă, generate tocmai de diversitatea situațiilor – atât normative, cât și faptice – în care se comit infracțiunile, în general, și infracțiunile de omor, în special. Pe de altă parte, una din problemele esențiale ale investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul unde s-a petrecut suprimarea vieții victimei, pentru a sesiza disimularea omorului într-o altă moarte violentă: sinucidere, accident feroviar ori rutier, moarte accidentală datorată altor cauze decât agresiunea făptuitorului (exemplu: căderea accidentală de la înălțime, atacul unor animale sălbatice, accident de muncă). Nu de puține ori, pentru a induce în eroare organele de urmărire penală și pentru a dirija ancheta pe căi greșite, făptuitorul sau făptuitorii transportă cadavrul victimei din locul în care a fost comis omorul, fie pentru disimulare, fie pentru a îngreuna descoperirea acestuia și deci nu permite declanșarea în timp util a investigării criminalistice. Din punctul de vedere al probațiunii judiciare care trebuie să urmeze traseul victimă – făptuitor și nu invers, stabilirea locului unde s-a derulat, în tot sau în parte, omorul, constituie primul pas în identificarea autorului omorului și în probarea vinovăției acestuia. Cu atât mai mult în cazul depesajului criminal când, după săvârșirea omorului, infractorii recurg la împrăștierea părților din cadavru în diferite locuri, acțiunea acestora vizând și punerea organelor de urmărire penală în imposibilitatea identificării rapide a victimei.
Legiuitorul, referindu-se la competența teritorială a organelor judiciare, a definit noțiunea de “locul săvârșirii infracțiunii”: prin <<locul săvârșirii infracțiunii>> se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30 al. 4 C.pr.pen). Această explicare acoperă aproape în totalitate și înțelesul expresiei <<fața locului>>, avându-se în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zone mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional. Ținând cont de prevederile legale și de practica organelor de urmărire penală se poate concluziona că locul săvârșirii infracțiunii de omor diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, multitudinea mijloacelor și metodelor utilizate în acest scop, urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, modul în care a încercat să ascundă urmele infracțiunii, etc.
Dacă cu ocazia cercetării se va stabili că locul găsirii cadavrului este unul și același cu cel al săvârșirii omorului, trebuie să se insiste pentru a preciza: de ce infractorul a ales tocmai acest loc pentru a comite fapta, și nu altul; cauza prezenței victimei în acel loc; dacă victima a fost sau nu însoțită și de alte persoane pentru a ajunge în perimetrul respectiv (îndeosebi când starea sănătății sale face să se nască astfel de probleme); care erau raporturile victimei cu persoanele suspecte. Infractorul recurge la deplasarea sau transportarea cadavrului conștient de faptul că prezența corpului victimei la locul unde s-a săvârșit nemijlocit omorul l-ar putea demasca. Unul dintre criteriile de determinare a locului săvârșirii faptei, în cazul prezenței urmelor de violență pe cadavru, sunt urmele de sânge. Atunci când cadavrul a fost deplasat, se vor căuta fie urmele de târâre (pe podea, covor, iarbă, zăpadă), fie urme ale mijloacelor de transport sau de încălțăminte, inclusiv urme de picături de sânge repartizate pe un anumit traseu de transportare a victimei, ceea ce va permite determinarea locului unde s-a săvârșit omorul. Precizările făcute anterior au o relevanță deosebită sub aspectul dificultăților stabilirii concrete a naturii juridice a faptelor de omor, prin încadrarea lor în trei grupe, considerate reprezentative:
omorul cu aspect de sinucidere și invers;
omorul cu aspect de moarte neviolentă;
morți prin accident cu aspect de omor sau invers.
Pentru a concluziona, în general, în cazul infracțiunilor de omor, prin noțiunea de “loc al faptei” se înțelege, după caz, următoarele:
porțiunea de teren, segmente de drum ori încăperea unde a fost descoperit cadavrul, părți din acesta, schelet uman, precum și împrejurimile acestora;
locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost suprimată viața victimei;
locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;
locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii;
traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia;
căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit;
traseul parcurs de făptuitor după ieșirea din câmpul infracțiunii, pe direcția în care s-a deplasat, ș.a.
Locul unde s-a săvârșit o crimă nu se mărginește la împrejurimile imediate, ci cuprinde atât de mult din regiunea înconjurătoare cât poate fi necesar pentru a înțelege pe deplin împrejurările exacte care înconjoară comiterea crimei. Acesta include, bineînțeles, o asemenea porțiune din suprafața de apropiere și de fugă cât poate fi determinată.
Cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități de urmărire penală, omorul fiind una din infracțiunile a căror soluționare este de neconceput fără efectuarea acesteia. Este o activitate inițială, cu caracter imediat, obligatoriu, deoarece perceperea nemijlocită a situației de la locul unde s-a săvârșit omorul nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate de urmărire penală. De regulă, această activitate nu se mai poate repeta – este de neînlocuit – cel puțin cu aceleași rezultate și în aceleași condiții. Faptul că cercetarea la fața locului este, în principiu, irepetabilă, obligă organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenție pregătirii și desfășurării acestei activități deosebit de complexe și dificile și să o considere “partea cea mai importantă a instrumentării cauzei penale”.
Activitatea de cercetare la fața locului se face cu respectarea atât a regulilor tactice generale, cât și a metodelor specifice infracțiunii de omor, acestea particularizate, la rândul lor, de natura faptei care a fost săvârșită. Trebuie aplicate măsuri la sosirea la fața locului, formată echipa de cercetare, pregătite activitățile ce urmează a fi întreprinse și stabilite sarcinile echipei operative, urmate fazele specifice (statică și dinamică) ale acestei activități de urmărire penală, în vederea atingerii scopului urmărit, adică a stabilirii adevărului în cauza penală, ținând cont de faptul că cercetarea la fața locului este deschizătoare de drumuri pentru activitățile tactice criminalistice ce se vor desfășura în continuare.
2. Cercetarea propriu-zisa a împrejurărilor în care s-a comis violul urmat de moartea victimei
2.1 Primele măsuri luate la fața locului de organul de cercetare
Investigarea violului urmat de moartea victimei la fața locului urmează îndeaproape regulile generale metodologice și de cercetare a omului, acestora li se adaugă reguli specifice prin particularizare la natura sexuală a faptei ce implică precauții în activitatea de descoperire, prelevare, examinare și interpretare a urmelor. De asemenea se va acorda o atenție deosebită exploatării psihologice a scenei faptei prin indicii lăsate de autor, operațiune desfășurată de cadre specializate și antrenate în asemenea activități. Organul judiciar nu va urma o schemă fixă de cercetare, adoptându-și mijloacele tehnico – științifice și metodele tactice situației concrete, ceea ce nu exclude însă realizarea unor obiective întâlnite în investigarea oricărui caz de moarte violentă. Cum am precizat în capitolul anterior (Capitolul I, subcapitolul 2, secțiunea 2.1 “Organe competente să desfășoare urmărirea penală în cazul violului urmat de moartea victimei”), în faza de informare, de luare la cunoștință a organelor de urmărire penală, nu se poate ști dacă s-a săvârșit o infracțiune de omor și cu atât mai puțin a unui viol urmat de moartea victimei. De aceea măsurile luate la fața locului de organul de cercetare reprezintă acte de cercetare penală ce nu suferă amânare, realizate de cadrul de poliție primul sosit în cazul unei sesizări, indiferent de competență. Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de lege: plângere, denunț sau din oficiu. De fapt sesizarea privește descoperirea unui cadavru, prezentând semnele unei morți violente, descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru ori a unor schelete de natură umană. Alteori sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare în care este necesară întreprinderea unor măsuri de verificare a datelor, de investigații și supraveghere operativă, pentru a se stabili dacă într-adevăr ne aflăm în fața unei omucideri.
Organul de urmărire penală este obligat să noteze data și ora exactă când s-a primit sesizarea, mijlocul prin care s-a făcut comunicarea și, dacă este posibil, numele și celelalte date de identificare ale persoanei care a sesizat. Organele judiciare deplasate la fața locului sunt obligate să ia unele măsuri urgente, începând cu notarea orei exacte a sosirii la locul faptei, adresa unde este situat și condițiile meteorologice, aceste date fiind comunicate ulterior șefului echipei de cercetare. S-ar putea crede, la prima vedere, că acestea sunt aspecte fără importanță și reținerea unor asemenea lucruri elementare nu prezintă nici o relevanță pentru investigarea criminalistică, repercutându-se chiar în mod negativ asupra urgentei deplasări la fața locului. Practica judiciară, demonstrează însă că foarte mulți autori ai infracțiunilor de omor își creează alibiuri bazându-se tocmai pe factorul timp, iar lipsa datelor menționate anterior pun organele de urmărire penală în imposibilitatea de a combate alibiurile invocate.
Măsurile urgente, menite să asigure conservarea locului faptei sunt, în principal, următoarele:
– Salvarea victimelor și acordarea primului ajutor. Imediat după sosirea la fața locului, cadrul de poliție trebuie să vadă dacă moartea s-a produs cu adevărat. În activitatea practică sunt cazuri când acest lucru poate fi constatat dintr-o singură privire, dar există și situații când este necesară o analiză mai atentă a victimei. Practica judiciară și literatura de specialitate recomandă ca ori de câte ori există cel mai mic indiciu că victima ar mai putea fi în viață să se treacă de urgență la acordarea primului ajutor, mai ales în cazurile în care este vorba de sugrumare, înec sau intoxicări cu diferite substanțe.
Indiferent de situația găsită la fața locului, înainte de a se ridica victima și a o transporta la unitatea sanitară pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate, ofițerul sau subofițerul respectiv trebuie să marcheze locul și poziția în care se afla victima în momentul sosirii sale. Trebuie precizat că salvarea victimelor și acordarea, fără întârziere, a ajutorului medical trebuie făcută chiar cu riscul distrugerii unor urme, viața persoanei și a integrității sale corporale neputând niciodată veni în concurs cu alte interese.
– Conservarea locului faptei, prin punerea sa sub pază este o acțiune consecutivă delimitării suprafeței pe care se găsesc urmele infracțiunii și are drept scop să înlăture posibilitatea modificării – întâmplătoare sau intenționate – a aspectului inițial al scenei omorului.
De multe ori, la locul infracțiunii pătrund diverse persoane, fie din rândul celor aflate întâmplător în zonă când s-a comis agresiunea ori s-a descoperit cadavrul, fie din rândul rudelor victimelor. Alteori, printre persoanele străine intrate în câmpul infracțiunii se pot afla chiar făptuitorii ori complicii acestora, scopul lor fiind de a distruge eventualele urme ce au rămas după consumarea activității infracționale. Pentru a evita distrugerea, degradarea, dispariția sau modificarea obiectelor sau urmelor infracțiunii se va proceda la acoperirea cadavrului – fără a-l “deranja” – și a obiectelor, posibile purtătoare de urme, cu pânză, folii din material plastic, hârtii, cutii, cartoane. În cazul săvârșirii unui viol urmat de decesul victimei luarea acestor măsuri este vitală pentru conservarea unor categorii de urme cu un grad mare de perisabilitate și evitarea contaminării acestora, ce poate afecta valoarea lor de identificare. Trebuie să se evite acțiunea distructivă a ploii, vântului sau a produselor biologice provenite de la investigatori sau “curioși” / “amatori de senzații”, pentru a nu fi anulate șansele expertizelor genetice.
– Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea și reținerea făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire și prindere a acestora.
Cadrul de poliție ajuns primul la fața locului intră în contact cu numeroase persoane, în rândul cărora se pot afla și persoane care au perceput, în tot sau în parte, împrejurările în care s-a săvârșit fapta ori care cunosc date privitoare la autor sau victimă. Amănuntele pe care le pot furniza astfel de persoane sunt, în marea majoritate a cazurilor, de importanță covârșitoare pentru cauză, începând cu identificarea victimei ori oferind niște indicii ce pot duce la identificarea acesteia – și a autorului și continuând cu acțiunile acestora înaintea și în timpul agresiunii, instrumentul cu care a acționat făptuitorul, modul în care s-a apărat victima și terminând cu acțiunile infractorului după săvârșirea faptei, direcția în care s-a deplasat și eventual, mijlocul de transport cu care a părăsit câmpul infracțiunii.
Nu este exclus ca în cercul persoanelor prezente la fața locului descoperirii cadavrului (care nu este întotdeauna, același cu locul săvârșirii faptei) să se afle chiar autorul acesteia, întoarcerea la locul faptei, uneori participarea la funerariile victimei sale reprezentând indici sociologici post – infracționali ai criminalului.
După luarea măsurilor menționate ori, dacă este posibil, în paralel cu acestea, cadrul de poliție va proceda la sesizarea organului de urmărire penală de pe raza teritorială de competență unde s-a comis fapta. Celui care a luat primele măsuri îi revine obligația de a rămâne la fața locului până la sosirea echipei de cercetare și să aducă la cunoștință șefului acesteia măsurile luate până în acel moment, rezultatele obținute și cele care sunt în curs de derulare, aspectul inițial al locului faptei, modificările survenite, cine le-a făcut și în ce scop, martorii și celelalte persoane identificate, informațiile culese, etc.
2.2 Activități specifice desfășurate în fazele statică și dinamică ale cercetării la fața locului
Constituindu-se de cele mai multe ori într-o activitate laborioasă, de durată – care necesită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi fizice și intelectuale – cercetarea la față locului solicită intens atenția celor care o efectuează. Fără a exclude factorii perturbatori ai atenției (mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului și motivației pentru descoperirea și a altor urme decât cele descoperite până atunci), aceasta trebuie distribuită în mod egal pe toată durata desfășurării activității. Indiferent de condițiile în care se execută, de tabloul inițial al locului unde s-a consumat fapta, la cercetarea la fața locului nu trebuie să se plece niciodată de la idei preconcepute. Nu trebuie omis faptul că toate versiunile posibile nu au nici o valoare atâta timp cât nu au fost verificate în cele mai mici amănunte și confirmate de restul activității întreprinse.
Având în vedere categoria de fapte în care se include violul urmat de moartea victimei, în oricare din încadrările sale juridice (violul cu decesul praeterintenționat al victimei sau viol cu omor), scena faptei nu oferă o imagine ușor de privit. Aceste cazuri pot fi extrem de brutale, moartea rezultând în urma înfrângerii rezistenței victimei de către agresor. Victima poate fi sufocată sau strangulată prin astuparea gurii și nasului, fiind ținută strâns, cu scopul de a-i înăbuși țipetele, cauzând asfixia. Leziunile cauzate de forța brutală pot fi prevăzute când ucigașul a încercat să-și bată victima pentru a o supune. Pe lângă brutalitatea atacului, o victimă poate muri din cauza șocului sau a altei traume, lucru frecvent în cazul copiilor sau a persoanelor vârstnice. Atunci când moartea este provocată intenționat (concursul de infracțiuni), agresivitatea este extremă, actele de sadism sunt prezente, autorul ajungând chiar la mutilarea facială sau rănirea în exces în scopul depersonalizării victimei. Aspectul scenei faptei și al cadavrului conduce, în principiu, la diferențierea tipului de autor (ucigaș organizat și ucigaș dezorganizat) și conturarea în funcție de criminal a profilului său psihocomportamental.
Ținând cont de mențiunile referitoare la particularitatea locului faptei, cercetarea la fața locului trebuie să beneficieze de întreaga atenție, răbdare și conștiinciozitate a investigatorului. Cercetarea la fața locului poate dura două, dar și douăzeci de ore. Totul depinde de zelul expertului, de experiența, perseverența, răbdarea lui. Răbdarea este, de altfel, cea mai solicitată trăsătura a criminaliștilor, independent de specializarea lor în chimie, biologie, dactiloscopie, fotografie.
Echipa de cercetare propriu-zisă are obligația ca, potrivit regulilor metodologice, să procedeze la:
verificarea modului în care au fost realizate de către organele judiciare, primele sosite la fața locului, măsurile menite de a asigura paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă;
constatarea decesului victimei și obținerea primelor informații referitoare la fapte;
determinarea modificărilor produse în ambianța locului faptei;
examinarea orientativă generală a locului faptei, determinarea liniilor sale teritoriale, stabilirea succesiunii activităților și a metodei de cercetare;
repartizarea sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei în activitatea de cercetare ce se va efectua obligatoriu în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală (ex.: asigurarea prezenței martorilor asistenți)
În această fază a cercetării, faza statică, trebuie respectată una din regulile importante ale cercetării la fața locului, potrivit căreia, la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist. Se evită, astfel, posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului. Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul săvârșirii faptei, poate conduce la concluzii greșite și elaborarea de versiuni incorecte. Faza statică debutează cu observarea locului unde a fost descoperit cadavrul, ori părți din acesta. Dacă locul menționat se află în aer liber, observarea se face prin parcurgerea lui. În cazul interioarelor, observarea se face dintr-un singur loc. În acest fel procurorul poate să verifice concret dacă locul ce urmează sa fie examinat a fost corect delimitat, problema punându-se numai în cazul locurilor deschise unde delimitarea are granițe ușor flexibile.
De remarcat este că stabilirea căilor de acces, precum și a celor folosite de făptuitor pentru a părăsi câmpul infracțiunii, prefigurate de datele pe care le oferă natura locului faptei, prezintă o importanță deosebită, contribuind atât la precizarea perimetrului de cercetare, cât și la stabilirea concretă a metodelor de examinare. Marcarea drumului de acces este atributul specialistului criminalist. Practica organelor de urmărire penală a dovedit că, pe aceste căi folosite de autor – de acces și de îndepărtare de la locul comiterii infracțiunii – pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă de mare valoare pentru cauză. De regulă, comportamentul infractorului suferă o transformare după săvârșirea faptei. Emoțiile pricinuite de agresiunea comisă și lupta cu victima, teama de a nu fi surprins sau văzut de cineva la locul faptei ori în zonă, îndoielile privind realizarea mobilului sau scopului urmărit se estompează pe măsură ce se îndepărtează de câmpul infracțiunii. Pe primul plan trec alte preocupări, cum ar fi: aruncarea sau ascunderea instrumentelor folosite, curățarea urmelor rămase pe vestimentație și încălțăminte – în special a celor de sânge – , abandonarea unor obiecte proprii de îmbrăcăminte deteriorate sau obiecte sustrase de la victimă. Rezultatele acestor manifestări psihice ale făptuitorilor trebuie se fie valorificate în vederea delimitării corecte a locului ce urmează a fi cercetat. Violatorul ucigaș, controlat de propria impulsivitate, frustrare și imoralitate în timpul săvârșirii faptei, mai ales în cazul tipului dezorganizat, va dori să se îndepărteze cât mai repede de locul infracțiunii, fără să revizuiască scena, să ascundă cadavrul (dacă victima este deja decedată) sau să încerce mascarea propriilor urme, acestea fiind prezente frecvent pe traseul de îndepărtare.
Medicul legist, intrând alături de procuror și de specialistul criminalist la fața locului, are ca sarcină constatarea morții victimei. Se recomandă ca cercetarea cadavrului, ca orice activitate esențială și distinctă la locul faptei, să parcurgă fazele statică și dinamică, iar numai după aceea organul judiciar să continue cu cercetarea statică și dinamică a scenei infracțiunii în totalitatea sa.
Parcurgându-se locul de cercetat trebuie să se procedeze la marcarea poziției cadavrului și a principalelor urme și mijloace de probă, notându-se poziția topografică a acestora în raport cu urmele învecinate. Finalizarea cercetării în faza statică se face prin fixarea rezultatelor cu ajutorul procedeelor criminalistice specifice: fotografiere și înregistrare pe banda video, asupra cărora se va reveni în secțiunea următoare, “Obținerea datelor și fixarea rezultatelor cu ocazia investigării la fața locului”.
Fixarea poziției cadavrului, a obiectelor, a mijloacelor materiale de probă, coroborată cu datele obținute operativ de către echipa de cercetare servește la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, momentului și împrejurărilor în care s-a săvârșit, cercul de persoane suspecte și mobilul care a determinat infracțiunea.
Următoarea fază a cercetării este cea mai complexă etapă și începe după epuizarea fazei statice, caracterizându-se prin examinarea minuțioasă a cadavrului și a celorlalte urme și mijloace de probă aflate în câmpul infracțiunii. De data aceasta echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme și examinarea lor cu aparatura din dotare. Registrul diversificat de activități specifice acestei faze presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic și atent pentru descoperirea tuturor urmelor create de făptuitor(-i), dar și pentru determinarea relațiilor logice ce există între anumite date ori fapte care au legătură cu infracțiunea.
În faza dinamică se va proceda la executarea fotografiilor și filmărilor în detaliu ale urmelor găsite pe cadavru și pe îmbrăcămintea acestuia, consemnarea semnalmentelor cadavrului, examinarea corpului acestuia pentru descoperirea leziunilor, cicatricelor, malformațiilor, stărilor de putrefacție, caracteristicilor odontologice, amprentarea cadavrului, recoltarea firelor de păr, depozitul subunghial, produselor biologice.
O mare importanță în investigarea omorului, în general, și a violului urmat de moartea victimei, în special, o are descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor aflate sub cadavru, în jurul acestuia și pe traseul parcurs de infractor pentru retragerea din scena faptei. Noțiunea din urmă trebuie privită în sensul său larg, de modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite și elementele componente ale mediului în care și-a desfășurat activitatea infracțională. Pot fi descoperite, în cazul cercetării la fața locului a unui caz de viol urmat de moartea victimei, urme create de om sau urme ale animalelor, atât urme formă cât și urme materiale (sânge, salivă, spermă, fire de păr), alte categorii de urme, ca de exemplu urme ale mijloacelor de transport dacă se cercetează un spațiu deschis. În spațiile închise, pe obiecte, suporturi ori alimente pot fi descoperite urme de buze, nas, urechi, dinți, necesare pentru stabilirea raportului dinamic agresor – victimă sau în vederea formulării unor ipoteze despre relațiile preexistente între aceștia. Dispunerea urmelor coroborată cu poziția în care a fost descoperit cadavrul oferă posibilitatea stabilirii dacă locul unde a fost descoperită victima coincide cu locul unde s-a săvârșit fapta, evidențiindu-se “împrejurările negative”.
Fără a neglija sau diminua importanța celorlalte categorii de urme, se remarcă, în cazul particular al violului urmat de moartea victimei, frecvența urmelor de un anumit tip, a căror valoare sporește în contextul posibilității de identificare a autorului faptei prin intermediul investigației biocriminalistice. Este vorba despre principalele urme biologice de natură umană (sânge, spermă, salivă, fire de păr) și despre urmele formate de corpul uman (urme de mâini, picioare și dinți). Privitor la acestea, trebuie accentuată necesitatea respectării regulilor tehnico – tactice de: revelare, ridicare și prevenire a contaminării lor pentru a nu fi anulate șansele expertizelor genetice.
Cercetarea de către medicul legist a urmelor biologice, și îndeosebi a petelor de sânge, de spermă și a firului de păr, a căror situare în cadrul locului faptei le va conferi rolul de probă, făcându-le utile în încadrarea juridică a faptei și în identificarea autorului infracțiunii, se constituie în examenul biotraseologic al locului faptei. Acest examen poate da indicații asupra modului în care a fost săvârșită fapta, iar studiul atent al urmelor permite formularea unui diagnostic diferențial juridic.
Urmele de sânge sunt întâlnite în marea majoritate a cazurilor de viol, datorită actelor de violență realizate de agresor în scopul constrângerii victimei la actul sexual. Cantitatea acestora diferă de la caz la caz, sângele aparținând victimei și, în situația în care aceasta are posibilitatea fizică, psihică sau faptică de a se apăra, sângele poate proveni și de la agresor. Căutarea urmelor sanguinolente este orientată în câteva direcții principale: pe îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune, pe porțiunea de teren și obiectele presupuse a fi fost folosite la săvârșirea faptei, pe drumul parcurs de victimă și agresor, instalațiile sanitare ce puteau servi la înlăturarea urmelor.
Depistarea urmelor suspecte a fi de sânge se face folosind metode criminalistice specifice: surse de lumină, lămpi cu radiații ultraviolete, urmând aplicarea de metode biologice cu caracter orientativ și de probabilitate pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge (ex.: reacția pe bază de apă oxigenată, pe baza de luminol, folosirea reactivului Medinger, Adler sau a acidului sulfuric). Descoperirea urmelor de sânge va fi urmată de fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal și prin fotografiere (fotografia schiță de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori).
Sângele fiind o probă destinată analizei prin amprenta genetică devine un instrument care permite să se dovedească aproape sigur, culpabilitatea sau nevinovăția unui suspect. Unicitatea persoanei este dovedită printr-o picătură de sânge etalată sub forma unui cod de bare. Pentru ca analiza prin tehnica amprentelor genetice să fie realizată corect, trebuie ca integritatea acestei molecule (de ADN) să fie păstrată. Agenții care favorizează degradarea moleculei ADN sunt: a) UV – urile; b) DNA – urile (enzima de degradare a AND; c) contaminările (bacterii, microorganisme); d) căldura. De aceea membrii echipei de cercetare la fața locului au obligația de a respecta regulile elementare de pătrundere la locul faptei și de prevenire a contaminării scenei cu propriile produse biologice. Expertul criminalist însărcinat cu ridicarea urmelor de sânge va urma reguli speciale, abordând o conduită ce presupune următoarele precauții pentru a evita degradarea ADN – ului:
Sângele lichid de la locul infracțiunii se prelevă cu o seringă și se transferă într-un tub cu EDTA (furnizat de laborator), amestecându-se ușor. Dacă sângele este în cantitate mică, se șterge cu un tifon steril, se usucă (atât cât trebuie), se pune tifonul într-un înveliș de hârtie gofrată de ambalaj sau ambalaj din carton. Se păstrează în tub sau ambalaj din carton la 40 C în frigider sau în cutie de polistiren, dacă analiza este sub 1 sau 2 zile. Ambalajul din plastic este interzis, este necesară evitarea condensului, iar urma ridicată va fi etichetată precis și trimisă rapid la laborator.
Dacă sângele se află sub formă uscată, se vor diferenția metodele în funcție de natura suportului pe care se găsesc urmele. În cazul suportului transportabil se verifică dacă pata este uscată. În caz contrar se va proceda la uscarea ei îndelung, la adăpost de căldură (de exemplu cu uscătorul de păr la poziția rece). Se va păstra și transporta la adăpost de lumină, într-un înveliș izolator sau cutie de carton. La suportul netransportabil, dar decupabil, se va decupa mult în jurul petei și de asemenea un eșantion martor, care se ambalează separat. Se repetă regula petei uscate. Dacă suportul este simultan netransportabil și nedecupabil pata se răzuiește, de îndată ce se usucă, cu un scalpel steril, de unică folosință, iar așchiile (resturile) se pun într-un tub. De asemenea, se mai poate șterge cu un tifon, ușor îmbibat în ser fiziologic, ce va fi ulterior uscat. Urma trebuie conservată la 40C dacă analiza se face în mai puțin de 1-2 zile. Indiferent de situațiile prezentate, în cadrul cercetării dinamice, specialistul criminalist va evita contactul direct cu urma.
Cercetarea urmelor de spermă are importanță deosebită medico-legală și criminalistică, fiind urme ce persistă pe îmbrăcăminte, pe corpuri delicte sau în orificiile naturale ale victimei. În petele de spermă rezultate în urma unui act sexual se pot determina atât antigenele victimei cât și ale învinuitului. Cunoscându-se grupa de sânge și caracterul secretor sau nesecretor al victimei, din antigenele evidențiate se poate deduce grupa de sânge a învinuitului, care ulterior poate fi confirmată și prin analiza de sânge sau salivă. Atunci când se comite violul urmat de moartea victimei, atât în forma infracțiunii complexe, cât și în cazul concursului de infracțiuni, urmele de spermă sunt nelipsite. Această afirmație trebuie nuanțată, deoarece practica judiciară a întâlnit și cazuri în care reacția specifică de detectare a spermei și lichidului seminal a fost negativă chiar într-un viol, infracțiunea fiind dovedită prin alte mijloace de probă.
Lipsa spermei / lichidului spermatic de la locul faptei se explică prin caracteristicile comportamentului sexual al făptuitorului: lipsa ejaculării în cazul unui act sexual sau reacție minimală tardivă de acest gen. Asupra acestor aspecte atrăgea atenția încă din 1930 profesorul Mina Minovici: “Aspermatismul – absența ejaculării – se prezintă sub două forme: aspermatismul funcțional, consecutiv obturării căilor de excreție a lichidului seminal de compozițiune normală și aspermatismul involutiv – absența ejaculării sub o influență psihică și aceasta cu toate că nu există nici o obstruare a căilor de excrețiune.” Prezența lichidului spermatic nu pune însă întotdeauna diagnosticul de viol (poate exista și ca urmare a unui raport sexual consimțit). Aceste urme trebuie coroborate cu alte date obținute din examinarea cadavrului (la fața locului sau în laboratorul specializat) și cercetarea scenei infracțiunii pentru a se putea stabili natura faptei și / sau mobilul. Poziția cadavrului, inexistența / existența și starea îmbrăcămintei sau a lenjeriei, leziunile pe coapse, abdomen, sâni sau membre superioare pot indica anchetatorului săvârșirea unui viol, până când medicul legist va efectua o investigare completă a cadavrului. Există cazuri în care prezența urmelor de spermă este independentă de realizarea vreunui act sexual cu victima, deci fără ca aceasta să fi fost violată. Lichidul spermatic este o dovadă a substituției activității sexuale prin masturbare, fantezii erotice sau ritualuri, prin practicarea anumitor tipuri de perversiuni sexuale. De aceea, diagnosticarea unui viol va parcurge nu numai analiza la fata locului, ci și obligatoriu examinarea cadavrului (orificii naturale, leziuni) la institutul medico-legal.
Urmele de spermă trebuie căutate pe lenjeria de corp sau de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului, pe corpul acestora, în jurul cadavrului dacă fapta s-a săvârșit într-un loc deschis (vegetație, obiecte din perimetru). Prezența organelor medicale este obligatorie deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar în cavitățile naturale ale organismului: vagin, rect (atât la bărbați cât și la femei), gură. Pe corpul victimei urmele se caută pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, pe mâini, perii pubieni, subsori, etc. Privind căutarea spermei pe cadavru, într-un viol cu victima femeie, profesorul Mina Minovici făcea diferențieri raportate la natura morții. Astfel:
“1.Dacă moartea s-a produs accidental, sperma se caută în aceleași locuri ca și la femeia vie;
2. Dacă moartea e consecutivă violenței comise în timpul violului, se poate întâmpla ca ejacularea să nu se fi produs decât după scoaterea penisului din vagin și atunci sperma trebuie căutată în regiunea genitală, pe coapse, abdomen, sâni, îmbrăcăminte(…);
3. Daca violul e urmat de o crimă sadică, sperma se va găsi în vagin, uter, trompe. Spermatozoidul, odată pătruns în uter, face o oră până parcurge drumul până la orificiul abdominal al trompelor, apoi trece în cavitatea abdominală unde e înhățat și aglutinat de leucocite.”
În stare uscată, așa cum sunt găsite în multe dintre cazuri, urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante. În cazul acestui tip de suport, spermatozoizii prezintă o bună conservabilitate prin uscare, putând fi puși în evidență după săptămâni și chiar luni de zile. La suporturile mai puțin absorbante (țesăturile sintetice) urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă. Intravaginal, la cadavre, datorită faptului că enzimele vaginale devin inactive, spermatozoizii se pot conserva un timp mai îndelungat (de exemplu, la un cadavru înghețat s-au găsit spermatozoizi prezenți după 19 zile de la raportul sexual).
Și în ceea ce privește ridicarea, conservarea și transportul urmelor de spermă se impun precauții suplimentare deoarece, de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor depinde identificarea genetică (AND-ul se localizează în capul spermatozoizilor):
Dacă sperma este parțial lichidă, pata se șterge cu un tifon steril. E bine să se usuce la adăpost de lumină și căldură. În cazul suportului netransportabil, se decupează mult în jurul eșantionului, se pune la uscat, păstrându-se într-un recipient în care poate să pătrundă aerul.
Daca pata de spermă este uscată, aspect verificat în prealabil, se decupează în jurul petei. Nu este recomandată răzuirea petelor de pe suporturi, procedeul ducând la distrugerea spermatozoizilor.
Este necesară, pentru a evita pericolul contaminării probelor, purtarea unor mănuși, măști și folosirea de pensete și instrumente ce pot fi schimbate după o utilizare.
Sunt frecvente la fața locului și urmele de salivă, reprezentând probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului ADN. Criminalii sexuali sadici, excitați de violență, își mușcă victima, având chiar accese de canibalism. Ridicarea urmelor de dinți de pe pielea victimei presupune totodată și cercetarea urmelor de salivă sau ale altor produse biologice. Pe îmbrăcămintea, lenjeria și corpul victimei, inclusiv pe suprafețele alăturate acesteia (pat, podea, sol) pot fi găsite fire de păr. La cadavru nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și în general a mâinilor, în care se poate afla păr smuls de la agresor. În sfera cercetării pot fi incluse și urmele biologice care conțin fire de păr. La cercetarea în faza dinamică se va proceda la pieptănarea părului pubian al victimei, pentru ca proba piloasă să nu se piardă. Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a tijei și rădăcinii, furnizoare de informație genetică. Firele trebuie introduse în eprubete sau plicuri separate, preferabil din celofan, în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.
Examenul la locul faptei al urmelor biologice trebuie să descrie urma respectivă în ceea ce privește forma, mărimea, culoarea, dispunerea, etc., și să fie urmat de fotografierea sau efectuarea de schițe ale urmelor respective. Importanța cercetării în faza dinamică se vădește în procesul de interpretare a urmelor de la locul faptei, proces ce are ca obiect de studiu specificul locului faptei și întregul ansamblu de urme descoperite în perimetrul sau, explicarea modalităților și condițiilor de formare a acestora, stabilirea raporturilor dinamice victime – agresor și a întregului fir al comiterii infracțiunii.
2.3. Obținerea datelor și fixarea rezultatelor cu ocazia investigării la fața locului
Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului se face cu ajutorul mijloacelor prevăzute de tehnica și tactica criminalistică, și în concordanță cu prevederile legale. Astfel, conform art.131 C.pr.pen., despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces verbal, care reprezintă mijlocul principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesul verbal va face descrierea amănunțită a locului faptei, a urmelor și mijloacelor materiale de probă în mod detaliat, a oricărui element particular al cercetării. Procesului verbal i se vor anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi de exemplu, role de film sau benzile videomagnetice.
Caracteristica fazei statice a investigării este fixarea locului ce urmează a fi cercetat cu ajutorul fotografiei de orientare și a fotografiei schiță. În situația în care cercetarea se face pe un loc întins (câmp, șosea, teren viran), pentru a permite identificarea cu ușurință a acestuia, fotografia trebuie să cuprindă obligatoriu anumite repere fixe. Dacă fapta s-a săvârșit într-un imobil, fotografia trebuie să surprindă căile de acces, precum și intrările / ieșirile în și din locuința în cauză. Tot în faza statică se execută fotografia obiectelor principale, cum sunt, corpul victimei, instrumente folosite de făptuitor (dacă există și au fost lăsate la locul faptei), mijloacele materiale de probă. Fotografia de detaliu, caracteristică investigării în faza dinamică, este necesară punerii în evidență a urmelor, a detaliilor specifice acestora, a modului de dispunere. Pentru a reproduce fotografic poziția exactă a cadavrului față de celelalte obiecte înconjurătoare, poziția capului, poziția membrelor superioare și inferioare, starea îmbrăcămintei, forma și poziția leziunilor, descrierea în procesul verbal de constatare, schița plan și chiar celelalte fotografii în care apare cadavrul ca obiect principal nu sunt suficiente, fiind necesară aplicarea procedeelor speciale.
Ca procedeu special de fotografiere, cadavrului i se va executa o fotografie–plan, luată de sus, pe verticală și mai multe fotografii laterale încrucișate. Aceste fotografii se execută încă în faza statică a cercetării locului faptei, când cadavrul nu a fost mișcat din locul în care a fost descoperit, pentru a fixa în mod corect poziția acestuia. După fixarea prin fotografiere a aspectului general al cadavrului și îndeosebi a poziției lui față de obiectele înconjurătoare, se trece la fotografierea la scară mult mai mare, a detaliilor, ca: leziunile vitale, urmele infracțiunii rămase pe îmbrăcăminte, petele, ș.a. Dacă inițial cadavrul a fost acoperit cu diverse obiecte – în parte sau în total – se fotografiază mai întâi în poziția în care se găsește și numai după aceea fără obiectul care-l acoperă.
Trebuie subliniată utilitatea fixării cu ajutorul aparaturii video, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare. În practica de specialitate se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe banda magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii.
Obținerea datelor în cadrul cercetării la fața locului se realizează printr-o riguroasă interpretare a tuturor aspectelor pe care scena infracțiunii le înglobează, prin constatarea și perceperea ei nemijlocită. Însăși legea procesual penală accentuează necesitatea acestei interpretări prin prisma obiectivelor activității inițiale de urmărire penală (art. 129 C.pr.pen.). Scopul principal al interpretării este reprezentat de studierea urmelor și corelațiilor acestora cu entitățile componente ale locului faptei, în vederea obținerii de date și informații necesare clarificării împrejurărilor de comitere a infracțiunii și astfel a descoperirii, în final, a autorului.
Prin interpretarea urmelor la locul faptei, specialistul și expertul criminalist nu-și propun să confirme anumite idei sau ipoteze emise înainte de ajungerea la locul infracțiunii, idei bazate pe presupuneri, informații indirecte sau eronate, ori pe experiența și rutina celui ce efectuează cercetarea. Interpretarea trebuie să genereze ea însăși date originale, obiective, rezultate din examinarea corelată a elementelor oferite de scena faptei, cu finalitate in:
Determinarea naturii faptei
Determinarea locului comiterii infracțiunii
Determinarea modului și mijloacelor de comitere
Aflarea mobilului (scopului) săvârșirii infracțiunii
2.3.1. Determinarea naturii faptei
Acest obiectiv presupune, practic, stabilirea “diagnosticului juridic” al faptei, altfel spus, precizarea dacă ne aflăm în prezența unui viol urmat de moartea victimei, în oricare din formele sale juridice. Soluționarea acestei probleme se realizează, de regulă, în faza dinamică a cercetării, după ce expertul în medicină – legală se va pronunța cu privire la cauza medicală a morții (mecanismul tanatogenerator), proveniența leziunilor, specificitatea acestora pentru cazul unui viol, natura urmelor și în special a petelor.
Pentru determinarea naturii faptei se impune astfel cercetarea numărului, amplasamentului și gravității leziunilor de pe corpul victimei, urmelor de pe îmbrăcămintea și încălțămintea sa, natura și felul celorlalte urme, nu în ultimul rând poziția cadavrului, existența sau inexistența hainelor, aranjarea acestora.
Specifică violului urmat de moartea victimei este descoperirea cadavrelor dezbrăcate total sau parțial. Dacă victima este goală, este posibil ca îmbrăcămintea și încălțămintea să se găsească în apropiere, chiar lângă cadavru, ruptă datorită manevrelor violente ale autorului. S-a întâlnit și situația ca violul să se comită asupra victimei dezbrăcate, după deces făptuitorul reîmbrăcând corpul și eventual ascunzându-l în limita posibilităților unui loc deschis.
Victima mai poate fi dezgolită parțial, cu specificitate de la talie în jos, unde îmbrăcămintea a fost sfâșiată sau coborâtă la nivelul membrelor inferioare (ex: chiloți, portjartier, ciorapi, fustă). De subliniat că victimele violului urmat de moarte pot fi atât femei, cât și bărbați, de la copii, la adulți și chiar bătrâni, astfel încât scena faptei va fi particularizată de aspecte privind vârsta și sexul cadavrului, fără a neglija fantezia autorului, amprentă a modului de operare.
Spre diagnosticarea violului urmat de moartea victimei va conduce și ansamblul de leziuni și urme, obiectiv al examinării medico-legale întreprinse la fața locului și continuate în laboratorul de specialitate, cu scopul diferențierii certe a unui raport sexual consimțit de viol.
Determinarea naturii faptei reprezintă în sine nu numai un obiectiv, ci și o condiție pentru ulterioara elaborare a versiunilor de urmărire penală, cu accent asupra conturării unui cerc de suspecți care să includă și autorul faptei.
2.3.2. Determinarea locului comiterii infracțiunii
Problematica “locului faptei” a fost discutată pe larg, contextualizată investigării infracțiunii de omor, în Capitolul III, Subcapitolul 1, Secțiunea 3 “Cercetarea la fața locului în infracțiunea de omor. Rol și importanță”. De remarcat este faptul că, uneori, locul cercetării trebuie extins prin raportare la plasarea cadavrului, mai ales în investigarea unor locuri deschise, precum păduri, câmpuri, strada publică, curți interioare, malurile apelor. În vederea stabilirii sarcinilor activității de cercetare, în special a locului faptei, trebuie ținut cont și de elementele laturii obiective a infracțiunii de viol, realizată prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea de a-și exprima voința. Deseori, acțiunile de constrângere a victimei au loc la o anumită distanță de locul descoperirii cadavrului, stabilirea traseului parcurs de victimă și agresor fiind folositor în vederea determinării secvențelor infracționale, a modului de comitere a faptei și, de ce nu, a unui modus operandi caracteristic profilului psihologic.
Astfel, în cazul uneia dintre victimele lui Ion Râmaru, atacul făptuitorului în scopul surprinderii femeii și aducerii sale în imposibilitatea de ripostă s-a produs la o distanță de 17 m de curtea imobilului unde se afla cadavrul. Traseul prezenta urme de târâre a corpului până la locul săvârșirii violului și suprimării vieții victimei.
2.3.3. Determinarea modului și mijloacelor de comitere a violului urmat de moartea victimei
Pentru realizarea acestui deziderat vor fi avute în vedere următoarele aspecte: mecanismul de formare a urmelor, faptul dacă victima s-a apărat, a ripostat, în ce mod, dispunerea leziunilor pe corpul acesteia, poziția cadavrului. La determinarea modului de săvârșire a faptei o contribuție importantă o aduc autopsia și analizele de laborator, ce au scopul de a aprecia legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și moarte, aptitudinea corpurilor delict de a realiza leziunile prezentate de cadavru, poziția agresor – victimă la momentul producerii acestora, chiar și aspecte privind forța făptuitorului sau membrul superior folosit în acțiunea vulnerantă (agresorul e dreptaci sau stângaci).
În ceea ce privește modalitatea specifică de comitere a violului urmat de moartea victimei trebuie reamintit că există două rezultate distincte ale acestei fapte: pe de o parte încălcarea libertății sexuale a persoanei prin săvârșirea actului sexual neconsimțit, iar pe de altă parte suprimarea vieții persoanei. Dacă întotdeauna latura subiectivă a infracțiunii de viol constă în vinovăția sub forma intenției directe, nu același lucru se întâmplă în cazul morții victimei. Aceasta poate fi un rezultat praeterintenționat, când autorul nu a prevăzut urmarea mai gravă a acțiunii sale, sau intenționat, în cazul în care făptuitorul a urmărit producerea morții victimei ori, neurmărind acest rezultat, a acceptat realizarea lui. Aceste forme de vinovăție se obiectivează în modalitatea de comitere a faptei, iar investigarea criminalistică și medico-legală va urmări clarificarea aspectelor legate de dinamica producerii morții victimei în scopul unei corecte încadrări juridice. Dacă în realizarea acțiunilor de constrângere a victimei la acte sexuale neconsimțite, prin folosirea forței fizice – loviri, brutalizări, trântire, violențe cu un anumit grad de intensitate al căror rezultat se poate agrava și pe fondul unei boli preexistente sau al șocului produs de viol – victima decedează, urmare nespecifică faptei de viol, atunci se întrunesc condițiile agravantei din art. 197 al. 3 C. pen. Trebuie însă ca decesul victimei să se afle în raport de cauzalitate cu violul, adică însăși modul de comitere a violului să ducă la depășirea urmării caracteristice acestei infracțiuni (încălcarea libertății sexuale a persoanei) prin moartea victimei. Există agravanta prevăzută în art. 197 al 3 dacă agresorul, vrând să violeze victima, a luat-o în brațe spre a o duce într-o zonă cu iarbă unde aceasta, opunându-se în fața agresiunii, s-a lovit cu capul de o piatră și a suferit un traumatism ce i-a provocat moartea. Decesul producându-se ca urmare a violenței exercitate de autor pentru a determina victima la raport sexual, fapta constituie viol în formă agravată, și nu viol în concurs cu omor. Factorii cauzali ai decesului sunt atât raportul sexual propriu-zis, cât și modul în care s-au aplicat violențele de către agresor, precum și eforturile victimei de a se salva, aspecte ce formează obiectul unei examinări criminalistice și medico-legale prin observarea dispunerii urmelor în câmpul infracțiunii și pe corpul victimei.
Dacă, însă, făptuitorul folosește instrumente vulnerante apte să producă grave leziuni organice sau care pun în pericol viața victimei depășind stadiul de intimidare ori constrângere în vederea supunerii la acte sexuale (de exemplu, astuparea cu mâinile de către agresor ale căilor respiratorii ale persoanei pe care o violează, sugrumarea sau lovirea cu pumnii / mâinile / corpuri dure în zone vitale), atunci vinovăția se constituie în intenție directă sau indirectă. Modul de comitere a faptei este esențial în determinarea elementelor infracțiunii. Atunci când autorul lovește victima cu un cuțit, anterior, concomitent sau ulterior realizării actului sexual, față de instrumentul folosit, de numărul, dispunerea, gravitatea și intensitatea loviturilor și în raport cu experiența comună care arată consecințele produse de un asemenea instrument, agresorul trebuia și putea să prevadă urmările mai grave ale faptei sale, iar moartea victimei nu mai este praeterintenționată. În practica românească s-au întâlnit cazuri în care violul a fost precedat de lovirea victimei cu un ciocan ce a provocat zdrobirea capului (infractorul Manciu Tănase) sau utilizarea de către violator a unei toporiști tip pompier și a cuțitelor de bucătărie cu vârf ascuțit pentru atacarea și ulterior mutilarea victimei în timpul actului sexual (infractorul Râmaru Ion).
În lămurirea acestor aspecte ale raportului de drept penal substanțial stă importanța determinării modului și mijloacelor de comitere a violului urmat de moartea victimei. În ceea ce privește mijloacele de comitere a faptei, de regulă, pentru a induce în eroare organele de cercetare, infractorii le distrug sau, în funcție de tipul acestora, le aruncă la mare depărtare, le îngroapă, le spală, le dezasamblează. Posibilitățile sunt multiple, raportate însă la natura faptei comise, la personalitatea autorului și la aspectul câmpului infracțional. În consecință, una din sarcinile de bază ale cercetării, este stabilirea existenței unui agent vulnerant, găsirea acestuia și dispunerea examinării lui de către experții criminaliști. Cercetarea la fața locului este punctul de plecare al stabilirii modului și mijloacelor de comitere a infracțiunii, privită ca o realitate dinamică, în desfășurare și aflată sub influența împrejurărilor concrete, ce privesc trei elemente principale: infractorul, în contextul unei rezoluții criminale la nivel intelectualo – volitiv, victima, proiectată într-un raport faptic atac – apărare și mediul de realizare a infracțiunii, ce își aduce propria contribuție la definitivarea rezultatelor, culminând cu moartea victimei.
2.3.4. Aflarea mobilului (scopului) comiterii infracțiunii
Răspunsul la această întrebare se află, de regulă, prin aprecierea de ansamblu a rezultatelor cercetării. Mobilul infracțiunii îl constituie impulsul intern – ca element exclusiv psihic – sub influența căruia infractorul săvârșește fapta, iar scopul este rezultatul urmărit prin comiterea infracțiunii, acestea fiind diferite de la caz la caz.
Mobilul este considerat, de regulă, drept cauză internă a actului de conduită: prin mobil sau motiv al infracțiunii se înțelege impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientate într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, tendințe, pasiuni.
Mobilul sexual stă la originea săvârșirii unor fapte penale cu un grad de periculozitate înalt. “Violul este un efect direct al legăturii făcute între sexualitate și sentimente de putere ori superioritate asupra altora, fiind un act de agresiune în care victimei i se neagă dreptul la autodeterminare.”(Anthony Giddens)
Motivația sexuală nu trebuie confundată până la identificare cu recompensa sexuală în modalitatea realizării efective a actului sexual cu victima. Aceasta deoarece crimele sexuale includ și omoruri săvârșite cu scopul excitării sexuale prin violență, de către sadici adevărați. În aceste cazuri autorul urmărește omorul, nu fapta de viol (de altfel, violul nici nu se comite), suprimarea vieții victimei reprezentând momentul suprem de voluptate, un act intens și personal ce satisface sexualitatea deviată a criminalului.
În cazul violului urmat de moartea victimei, comiterea actului sexual trebuie văzută ca materializarea impulsului unei conduite sexuale deviante, însă nu se limitează doar la acest aspect. Întotdeauna se va urmări corespondența dintre nivelul motivațional și categoriile de nevoi de satisfăcut, cum este cazul celor ce prin comiterea faptei își asigură propria forță sau, din contră, se subordonează propriei forțe.
De obicei însă, fapta prezintă un amestec de motivații, pentru unii autori fiind un mijloc de obținere ilicită a gratificației sexuale, pentru alții o cale de “defulare” a agresivității. În cele mai multe cazuri se îmbină ambele motivații. Astfel se explică comiterea violului cu intenție și a omorului praeterintenționat sau atât a violului cât și a omorului cu intenție directă. Pentru corecta determinare a laturii subiective a faptei este necesară cercetarea mobilului ce l-a condus pe autor la comiterea ei.
Aflarea mobilului comiterii infracțiunii reprezintă o activitate de interpretare ce se realizează la locul faptei sau prin cercetarea rezultatelor obținute și fixate cu ocazia cercetării scenei infracțiunii, în special fotografii, planșe, benzi video. De subliniat este faptul că, fiind vorba de stabilirea unui element psihologic, subiectiv, pe baza datelor de anchetă, se cere deținerea unor cunoștințe ce exced domeniul criminalisticii, de altfel ea însăși o știință interdisciplinară. Acesta, însă, nu a fost până acum un obstacol pentru practicieni, chiar dacă folosirea psihologilor sau sociologilor în activitatea de investigare nu este chiar atât de răspândită în România.
3. Particularități ale examinării medico-legale la fața locului
Violurile urmate de moartea victimei vor fi bine examinate încă din etapa cercetării la fața locului. Stabilirea tipului leziunilor de violență, precum și fixarea acestora prin fotografie cu sistem metric sunt foarte importante. Se recomandă cercetarea atentă a întregii suprafețe corporale – la care se adaugă încă din etapa preliminară examinarea sub lumina ultravioletă și recoltarea oricăror urme biologice. Se examinează suprafața corporală pentru decelarea de păr pubian și se spală leziunile de violență (mărcile mușcate) cu apă distilată, iar soluția obținută se păstrează pentru examinări de laborator (se protejează contra eventualelor contaminări ulterioare). Este de asemenea importantă recoltarea la autopsie a depozitului subunghial, precum și controlarea atentă a hainelor de orice urmă care poate orienta acțiunea de cercetare într-o anumită direcție. Acestea reprezintă aspecte ce particularizează cercetarea violului urmat de moartea victimei în cadrul mai larg al investigării omuciderii, aplicându-se cu prioritate alături de regulile metodologice generale.
Astfel, obiectivele examenului medico-legal la locul săvârșirii faptei sunt următoarele: diagnosticul realității morții, data morții, felul morții, poziția cadavrului, descrierea semnelor de violență, prezența urmelor biologice și a altor urme materiale, examenul corpurilor delicte și al îmbrăcăminții, date generale privind mediul în care s-a comis fapta. Toate acestea reprezintă repere definitorii ale examenului medico-legal la locul faptei. Se observă importanța investigării primare a corpului victimei la locul faptei ca parte a examinării medico-legale.
În acest context, afirmațiile lui Le Moyne Snyder, exprimate într-un mod plastic, sunt edificatoare: “Pe parcursul efectuării cercetărilor investigatorul traversează trei poduri, pe care le arde după ce le-a trecut. E imperios necesar ca investigarea cazului să fie făcută în mod corespunzător înainte ca aceste poduri să fie distruse:
Podul 1. – Primul pod este distrus când cadavrul este mișcat. Înainte de a face acest lucru este necesar să se facă fotografii cadavrului, să se efectueze măsurătorile, să se ia amprentele și să se efectueze toate celelalte operațiuni, deoarece, odată cadavrul mutat sau mișcat, nu mai poate fi pus la loc exact și nici cercetarea nu mai poate lua exact aceeași formă.
Podul 2. –Al doilea pod este distrus când cadavrul este îmbălsămat. Îmbălsămarea distruge urmele alcoolului, a cianurii, a monoxidului de carbon și a altor otrăvuri. De asemenea, aceasta face determinarea altor substanțe mult mai dificilă. Dacă petele de sânge sunt un factor important în cercetare, este imposibil să se mai facă deosebirea dacă provin de la victimă sau de la o altă persoană. (…)
Podul 3. – Investigatorul și-a distrus ultimul pod în cazul în care cadavrul a fost îngropat sau ars. Efectele timpului îngreunează efectuarea unei cercetări științifice și diminuează posibilitatea de a ajunge la o concluzie corectă privind cauza sau instrumentul morții. Arderea distruge practic orice posibilitate de a lucra științific pe cadavru.”
Astfel, principala sursă de probe în cercetarea faptei penale încheiate prin suprimarea vieții unei persoane o constituie cadavrul. La examinarea acestuia este obligatorie prezența medicului legist, iar în unele cazuri, cum este și cel al violului urmat de moartea victimei, se recomandă și participarea medicului specialist (medicul ginecolog). O primă problemă de ordin medico-legal care trebuie clarificată înaintea tuturor constatărilor, în cazul prezenței unei victime omenești, este aceea a diagnosticului real al morții. Constatarea morții la locul faptei nu întâmpină greutăți de obicei, deoarece cercetarea se face în majoritatea cazurilor după un interval de timp mai mare, în care deja s-au instalat modificări cadaverice care permit formularea unui diagnostic de certitudine.
Constatarea lividităților cadaverice, a rigidității și mai târziu a fenomenelor de deshidratare și autoliză cadaverică conferă certitudinea morții biologice. Principalele semne care servesc la diagnosticarea morții se împart, conform literaturii de specialitate medico-legale, in: precoce, semitardive, tardive și conservatoare.
Semnele precoce (absența respirației, încetarea activității cardiace și areflexia totală) au o valoare relativă, putând fi rezultatul unei morți aparente și de aceea diagnosticul precoce al morții trebuie formulat cu deosebită prudență pentru a nu duce la o eroare de diagnostic. Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morții, în general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităților și petelor cadaverice. Ele au importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției după instalarea morții. Semnele tardive și conservatoare sunt determinate de apariția fenomenelor de putrefacție si, respectiv, a celor de mumifiere, adipoceara, congelare, semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului, dar și de condițiile în care s-a aflat cadavrul.
Caracteristica fazei statice a cercetării este fixarea locului în care a fost descoperit cadavrul, a amplasării acestuia în raport cu urmele și obiectele din jurul său și a poziției sale (vezi ANEXA 1 – fotografii reprezentând poziția cadavrului în cadrul cercetării la fața locului). Medicul legist va trebui să descrie poziția cadavrului, în paralel organul polițienesc consemnând aceasta în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Se vor efectua schițe și fotografii de ansamblu și de detaliu, inclusiv se apelează la filmarea cadavrului în așezarea inițială. Importanța poziției în care a fost găsit cadavrul este deosebit de mare, ea fiind de un real folos în reconstituirea modului în care a fost comisă fapta. Raportul dintre cadavru și obiectele înconjurătoare poate dovedi posibilitatea lovirii pasive a victimei în perioada agonică, urmată de leziuni care la o examinare superficială pot fi interpretate în mod eronat drept lovituri active. Coroborând datele rezultate din examenul poziției cadavrului cu aspectul și localizarea lividităților, precum și cu localizarea și anumite particularități ale urmelor biologice, medicul legist poate afirma sau infirma eventuala schimbare a poziției cadavrului după moarte, fapt uneori foarte important în încadrarea juridică. Poziționarea cadavrului este de asemenea un indiciu important în stabilirea naturii faptei. Nu trebuie absolutizat în ceea ce privește poziția corpului victimei unui viol (mai ales dacă este vorba de o persoană de sex feminin), însă adesea cadavrul este găsit cu fața în sus (decubit dorsal), în poziție ginecologică, fără haine sau dezbrăcat parțial. Într-un caz, cercetarea locului din jurul cadavrului a dus la descoperirea într-un copac, mai exact pe trunchiul acestuia, la o înălțime de 1 m și 40 cm de la sol, a unor bucăți din sutienul victimei și din ciorapi, agățate. Celelalte părți se găseau sub cadavru, tăiate și sfâșiate precum întreaga îmbrăcăminte. Pantofii victimei fuseseră așezați unul lângă altul pe o bancă din curtea imobilului, loc unde s-a desfășurat violul urmat de omor. Într-un alt caz cadavrul victimei (minoră în vârstă de 10 ani) se afla “aruncat” într-un șanț de scurgere a apei, în poziția decubit dorsal, cu mâinile pe lângă corp, iar la o jumătate de metru lateral de picioare erau: o pereche de adidași, un chilot și un pantalon tip blue-jeans, obiecte pe care s-au descoperit urme de sânge. Practica judiciară a întâlnit și autori “cu fantezie”, ieșind în unele momente din tiparul propriului mod de operare: astfel, cadavrul se afla cu fața în jos (decubit ventral), cu membrele inferioare depărtate, iar sub abdomen, în partea inferioară, s-au găsit trei cărămizi suprapuse, care au produs o denivelare a corpului. Îmbrăcămintea victimei era tăiată în partea anterioară și ridicată până în dreptul pieptului, rămânând dezgolită porțiunea dorsală a corpului și membrele inferioare. Ciorapul-chilot al femeii era tăiat, găsindu-se o parte trasă pe piciorul stâng până la jumătatea gambei, iar cealaltă parte lângă cadavru. Tot lângă cadavru se mai găsea o sacoșă din material plastic, unul dintre mânerele acesteia fiind petrecut după mâna victimei.
Înclinația capului, poziția membrelor superioare și inferioare față de trunchi, amplasarea față de restul urmelor găsite, locul în sine unde a fost descoperit cadavrul (ex.: în pădure, în canalizare, într-un loc circulat, parc sau curte de imobil, în câmp) sunt indicii în vederea stabilirii modului de operare folosit de autor și corectei elaborări a versiunilor de anchetă, inclusiv a elementelor de psiho-criminalistică.
În faza dinamică se efectuează examinarea hainelor și încălțămintei cadavrului, a corpului cadavrului. Examinarea îmbrăcămintei și încălțămintei cadavrului se recomandă a se face într-o anumită ordine, începând cu obiectele de la exteriorul bustului, continuând cu lenjeria și terminând cu cercetarea și descrierea articolelor de încălțăminte. Examinarea articolelor de vestimentație trebuie făcută cu multă atenție, accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei, poziției și ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale (natura materialului, culoare, croiala, monograma etc.), existența celorlalte accesorii, gradul de uzură. De asemenea se va preciza lipsa unor părți din îmbrăcăminte sau încălțăminte, care în mod normal trebuiau să existe. Cum am precizat și anterior (secțiunea 2.3.1. “Determinarea naturii faptei”), specifică violurilor urmate de moarte, este descoperirea cadavrelor dezbrăcate parțial sau total. Corpurile pot fi acoperite, atunci când infracțiunea s-a comis într-un spațiu deschis, cu frunze, crengi, cartoane, chiar cu propriile haine.
Cercetarea amănunțită a hainelor se face și în scopul descoperirii și prelevării de urme, în special cele de natură biologică umană. Analiza aspectului, formei și a dispoziției urmelor de sânge pe îmbrăcămintea victimei poate fi de folos în reconstituirea poziției victimei în momentul producerii leziunilor și, în mod indirect, a mecanismului agresiunii. Urmele de spermă pe hainele victimei sunt un indiciu pentru natura faptei. Nu trebuie nesocotită nici puterea de identificare ce stă în hainele cadavrului necunoscut, oferind informații în legătură cu persoana ce le poartă, cu mediul social din care vine, preocupările acesteia și chiar profesie.
Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă – obligatorie – a acestuia. Medicul legist va descrie: semnele morții reale, leziunile de violență, urme biologice sau nebiologice, semne externe de boală, semne particulare, semne de tratament medical vechi sau recente (inclusiv orice plăgi înțepate), modificări post-mortem, eventuale acțiunii distructive ale animalelor.
Deși sumară, examinarea semnelor de violență la locul faptei trebuie să dea indicii suficiente, astfel încât să ofere anchetatorului penal date privind modul de producere și tipul obiectului care le-a putut produce. Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziție, formă și mărime, ca și fiecare pată biologică ori de altă natură, într-un cuvânt, orice urmă care poate avea o anumită legătură cu fapta. Aspectul, dimensiunile și anumite particularități ale leziunii constituie date prețioase în scopul identificării agentului vulnerant, precum și a modului în care s-a putut produce traumatismul. O altă problemă care se ridică la locul faptei este precizarea datei probabile a producerii leziunilor în raport cu data morții. Nu orice leziune prezentă pe cadavru a precedat în mod obligatoriu moartea. Constatarea unei leziuni de dată mai veche duce la ruperea legăturii cauzale dintre aceasta și împrejurările sau cauzele morții. În aprecierea caracterului unei leziuni medicul va trebui să țină cont de caracterul vital al acesteia. În funcție de stadiul de evoluție, de localizare și de gravitate se afirmă existența sau lipsa unei legături cauzale între leziune și felul și cauza morții, ori prezența unei agresiuni externe care a precedat moartea. În cazul săvârșirii violului, pe cadavru se vor observa și leziuni externe, de o gravitate mai mică (echimoze, excoriații), prezența acestora probând al doilea element constitutiv al infracțiunii de viol: lipsa consimțământului. Etiologic, leziunile primare cum sunt echimozele și excoriațiile, asociate sau nu, exprimă circumstanțe de violență medico-legală și atestă opoziția reală față de forțarea sexuală. Urmele de constrângere se caută la nivelul fețelor anterioare și interne ale coapselor, pe gât, în jurul gurii, pe membrele superioare și torace (sâni). Localizarea echimozelor (vânătăilor) la gât sugerează acțiunea de sugrumare a victimei (compresie cu mâna) în scopul reducerii la tăcere, înfrângerii voinței și slăbirii forței acesteia. Nu probează în mod obligatoriu intenția directă a agresorului în săvârșirea omorului. Moartea se poate produce ca urmare a violențelor exercitate de autor pentru determinarea victimei la actul sexual, fără ca agresorul să urmărească sau să accepte realizarea rezultatului, calificat astfel drept praeterintenționat. Pentru probarea laturii subiective este necesară interpretarea leziunilor de violență în contextul ansamblului de date și informații obținute la fața locului. Echimozele ovalare reproduc pulpa degetelor, regăsindu-se pe gât (la sugrumare), la nivelul coapselor și al sânilor, putând fi însoțite de excoriații (zgârieturi) semilunare date de unghii. Acestea din urmă, localizate perioral sau perinazal indică sufocarea, permițând chiar aprecierea poziției victimei față de agresor.
În examinarea corpului victimei unui viol urmat de deces se va acorda atenție în mod deosebit următoarelor activități:
recoltarea urmelor biologice;
fixarea și ridicarea urmelor de dinți;
relevarea amprentelor pupilare pe piele;
cercetarea orificiilor naturale ale cadavrului;
recoltarea firelor de păr și a depozitului subunghial.
Uneori ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar la fața locului. Aceste prelevări se efectuează însă mult mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune transportarea cadavrului la morgă, cu deosebită atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și îndeosebi a microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea corpului, a mâinilor sau a picioarelor în saci de plastic. Chiar în aceste condiții, urmele biologice, îndeosebi sângele, diversele excreții și secreții, țesuturi, se degenerează rapid.
Medicul legist va examina mâinile și unghiile cadavrului în care vor fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire textile sau nasturi smulși în timpul luptei dintre victimă și agresor. În depozitul subunghinal se vor descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr provenind de la autorul faptei. Atunci când constrângerea victimei la întreținerea raportului sexual sau realizarea actului sexual, de orice natură, se face prin violență convertită într-o luptă, probabilitatea ca astfel de probe să se găsească în mâinile victimei este mult mai mare decât atunci când agresorul atacă prin surprindere. Colectarea firelor de păr presupuse a aparține autorului se face și prin pieptănarea părului pubian al victimei.
Cu mare atenție vor fi cercetate orificiile naturale ale cadavrului: gură, anus, vagin. În gură se pot găsi materiale folosite pentru a împiedica victima să strige (batiste, cârpe, hârtie). Prelevarea vaginală, anală și bucală se face pe tampoane, numite medical “baghetă cu tampon”. Fiecare prelevare trebuie să fie făcută triplu, adică cel puțin pe trei tampoane diferite, uscate, apoi puse în tubul lor original. Dacă setul de tampoane este prevăzut cu o fiolă de gel sau de lichid fiziologic, se secționează tija în așa fel ca ea să nu atingă fiola. Cel mai adesea, petele de spermă sunt conservate și cu secreția vaginală, pentru acest motiv trebuind ca prin expertiză sa fie determinate atât grupa de sânge și caracterul secretor al victimei, cât și cele ale agresorului. Interpretarea rezultatelor trebuie făcută numai de către specialist. Prezența spermatozoizilor în secreția vaginală depinde de mai mulți factori: ph-ul, flora microbacteriană, perioada ciclului ovular.
În cazul homosexualilor sau a raporturilor anal heterosexual, la examinarea medico-legală se va urmări existența de fisuri și excoriații în jurul anusului sau chiar rupturi ale inelului anal, formă de infundibul a anusului, de nodulii hemoroidali sau prolaps la victimă.
Întâlnite în infracțiunile contra persoanei și în special în cazurile de viol, amprentele sau mărcile prin mișcare, produc leziuni ale dermei și epidermei, mai profunde sau mai superficiale. Atât în cazul excoriațiilor, cât mai ales în cazul hematoamelor, urmele lăsate prin mușcătură trebuie imediat fotografiate, deoarece prin trecerea timpului ele se modifică, datorită plasticității caracteristice pielii și proceselor patologice care au loc în tegument. Se va proceda la: descrierea leziunii, efectuarea de fotografii alb-negru și color, executarea de filme în infraroșu și stereofotografii. Fiind vorba de o investigare complexă, criminalistică și odontologică, descoperirea și prelevarea urmelor se va face intr-o anumită succesiune care să asigure cercetarea cât mai multor probe. Astfel, după fixarea prin fotografiere a mușcăturilor se vor preleva eventualele urme de salivă sau de alte produse biologice, se vor releva urmele de mâini, numai în final ajungându-se la examinarea odontologica propriu-zisă. Pentru efectuarea mulajelor se folosesc materiale dentare (gips dentar, ceara dentară) sau latexul și diverși polimeri. În prealabil, urma va fi pregătită, pentru a se înlătura impuritățile și corpurile străine. Identificarea persoanelor după urmele lăsate prin mușcătură se poate realiza pe baza variațiilor de formă ale dinților ca număr, lungime, lățime, unghiul fețelor, elementele de uzură, boli, tratamente sau lucrări protetice.
În practica judiciară se întâlnesc situații în care leziunile mușcate prezintă aspecte care merg de la echimoze și excoriații până la plăgi contuze cu smulgerea unei părți din organism. Violatorii al căror comportament prezintă caractere de sadism și impulsivitate se manifestă, de obicei, printr-o violență depășită: lezează victima în exces, plăgile mușcate sunt multiple și pot avea, accese de canibalism. Astfel, într-un caz de viol cu omor, victima prezinta mușcături pe sâni, regiunile erogene, vagin, pubis, de unde au fost rupte cu dinții țesuturi, negăsite prin cercetarea la fața locului.
Raportat la modalitățile de săvârșire a violului urmat de moartea victimei, pe pielea cadavrului pot fi descoperite urmele papilare ale autorului, formate în timpul acțiunilor de constrângere a victimei la actul sexual sau ca urmare a însăși acțiunii de suprimare a vieții. Pentru a împiedica victima să țipe sau să strige după ajutor, agresorul recurge în multe cazuri la sugrumare (strangulare cu mâinile) care au drept consecință reducerea forței victimei, până la anulare în cazul omorului, datorită tulburărilor anoxice. Moartea survine în urma insuficienței cardio-respiratorii acute, cauzată de asfixia mecanică prin comprimarea gâtului cu mâna. În acest caz, pe gât se pot descoperi urme papilare, mediul în care stă cadavrul, fenomenele metodologice, perioada dintre momentul decesului și cel al descoperirii, influențând direct conservabilitatea unei urme digitale. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană era de neconceput până acum câțiva ani. În România, Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliției a elaborat metode de relevare a urmelor digito-palmare de pe pielea umană și de pe textile. Urmele papilare de pe pielea umană se ridică cu ajutorul unui strat de silicagel de granulație foarte fină, depus pe o folie de aluminiu. Folia de aluminiu se aplică cu partea acoperită cu silicagel pe locurile de pe corpul victimei pe care se presupune că există urme papilare create de autorul infracțiunii (la viol: sâni, coapse, fese, abdomen, mâini, gât). După aplicarea pe pielea victimei, folia de aluminiu este ridicată și pulverizată cu vapori de iod, pe suprafața cu silicagel. În cazul în care apar urme papilare, acestea vor fi fixate prin fotografieri cat mai rapide.
Șansele ca expertul criminalist să descopere și să fixeze urmele papilare pe pielea cadavrului, dacă acestea există, sunt mai mari decât în cazul unei victime în viață. La persoanele în viață urmele papilare nu rezistă pe piele mai mult de 30 – 60 minute. În cazul în care victima a decedat în timpul infracțiunii, urmele papilare se pot păstra pe pielea umană 24 – 48 ore. Dispariția amprentelor este rapidă, prin difuzare, iar tratamentul trebuie sa fie cvasi-imediat.
În examinarea cadavrului victimei unui viol cu deces (omor praeterintenționat sau cu intenție), afirmațiile medicului legist trebuie să se bazeze pe date concrete, strict obiective, pe cercetarea cât mai amănunțită a tuturor indiciilor pe care le furnizează leziunile, urmele și petele specifice și, atunci când condițiile locale nu permit aceasta, medicul va recomanda continuarea cercetării în condiții optime, preferabil cu ocazia autopsiei medico-legale. Aceasta deoarece un diagnostic juridic incorect poate orienta investigarea penală pe căi false, cu pierderea de resurse tehnico-tactice prețioase.
=== CAPITOLUL IV ===
Capitolul IV
EFECTUAREA PRINCIPALELOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ
1. Dispunerea constatărilor și expertizelor medico-legale și criminalistice
Efectuarea constatărilor și expertizelor medico-legale și criminalistice are drept scop dovedirea faptelor și împrejurărilor cauzei penale în vederea aflării adevărului și soluționării acesteia. Există fapte și împrejurări legate de săvârșirea infracțiunii, iar în cazul morții unei persoane cu atât mai mult, a căror constatare nu poate fi făcută de orice organ judiciar, necesitând cunoștințe de specialitate. Când această acțiune se conjugă și cu nevoia ca evenimentele să fie stabilite cât mai repede, existând pericolul dispariției elementelor de fapt care trebuie interpretate, se apelează la experți și specialiști, care de cele mai multe ori, fac parte din punct de vedere organizatoric din aparatul organului judiciar.
Urmele, micro urmele și celelalte mijloace materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului pot constitui obiectul unor constatări tehnico-științifice și medico-legale sau expertize criminalistice. Legea procesual penală stabilește, în art. 112, 114 și 116 C. pr. pen., rolul și importanța acestor mijloace de probă:
art.112: “Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.(…)”
art.114:”În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare.(…)”
art.116:”Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.”
Categoria specialiștilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificație juridică într-o cauză este foarte largă. Cu toate acestea, se poate afirma că, o bună parte din expertizele și constatările solicitate în procesele penale aparțin domeniului criminalisticii și medicinii legale.
În investigarea metodologică a unei fapte penale de moarte violentă, constatările și expertizele au nu numai un caracter necesar, ci și unul obligatoriu (ex.: constatarea medico-legală), elementele faptice de specialitate a căror constatare sau lămurire urmează a fi realizată depășind posibilitățile de cunoaștere și investigare ale organului judiciar. Iar în faptele cu o natură deosebită, cum este violul urmat de moartea victimei, ce necesită o cercetare particulară, constatările și expertizele criminalistice și mai ales medico-legale se dovedesc indispensabile.
Actele medico-legale: raportul de constatare medico-legală pe cadavru și raportul de expertiză
Întâlnirea dreptului cu medicina în contextul preocupărilor și problematicii medicinii legale se face în cadrul unei autentice utilități social – juridice, prin corelarea gândirii concrete medico-biologice, a cazului în speță, cu gândirea abstractă a principiilor și normelor penale și procesual penale. În cazul unei omucideri, constatarea și expertiza medico-legală sunt obligatorii conform prevederilor legii, având o valoare probatorie deosebită în ceea ce privește stabilirea cauzei medicale a morții și a raportului de cauzalitate între deces și acțiunea exercitată asupra victimei de către factorul traumatic (mecanic, fizic, chimic, biologic sau psihic). Dacă acest aspect nu poate fi tranșat decât exclusiv cu aportul expertului medico-legal, o serie de alte probleme ca: stabilirea agentului vulnerant, a împrejurărilor în care s-a comis fapta, se pot proba prin alte mijloace de probă și de către expertul criminalist. Aportul medicinii legale în urmărirea penală a omuciderii este de valoare maximă numai în cazul în care investigarea medico-legală se bazează pe examinări complexe și complete, ce înglobează participarea la cercetarea la fața locului, examenul intern și extern al cadavrului, examenul corpurilor delicte și al suspecților. Vorbind despre examenul medico-legal al cadavrelor, profesorul Nicolae Minovici preciza, în partea de început a tratatului “Tehnica autopsiei medico-legale”, că acest examen cuprinde două părți: ridicarea cadavrului și autopsia. De altfel, cercetarea întreprinsă la fața locului asupra cadavrului joacă un mare rol: ”Un examen bine făcut, cu ocazia ridicării cadavrului, valorează mai mult decât o autopsie incompletă.” Cum în O.G. 1/2000 (devenită legea 459/2001) se prevede că locul unde s-a găsit cadavrul este parte integrantă a constatării sau expertizei medico-legale referitoare la cadavru, rezultă că rolul medicului legist la fața locului nu trebuie să se rezume la o observație formală. El are datoria să se extindă cu cercetarea asupra unor eventuale urme biologice sau chiar nebiologice, să detalieze semnele de violență de pe cadavru și să le orienteze în raport cu mediul înconjurător, să examineze îmbrăcămintea victimei și eventualele corpuri delicte.
Deși aprecierile medico-legale se definitivează abia după finalizarea autopsiei și, uneori, chiar mai târziu – după obținerea unor rezultate de hispatopatologie sau toxicologie – medicul legist poate uneori să furnizeze chiar de la început, cu prudența necesară, unele date care, sub raportul operativității, sunt foarte importante pentru echipa de cercetare, în formarea versiunilor și dirijarea investigațiilor.
Autopsia medico-legală
După încheierea cercetării locului faptei și a cercetării amănunțite a cadavrului se ordonă, în mod obligatoriu, efectuarea constatării medico-legale pe cadavru. Această constatare este preferabil să se facă de același medic legist care a luat parte din primul moment la cercetarea locului faptei, iar dacă nu este posibil, să i se aducă la cunoștință toate rezultatele acestei cercetări prin procesul verbal încheiat, fotografiile efectuate și înregistrările video de la “scena crimei”. Pentru constatarea medico-legală organul judiciar va formula o serie de întrebări, răspunsurile date la acestea de către medicul anatomopatolog interesând direct soluționarea corectă a cauzei. Întrebările privesc lămurirea următoarelor probleme: – felul (natura) morții; – cauza medicală a morții; – data când a survenit; – felul leziunilor corporale; – mecanismul de producere a leziunilor; – caracteristicile instrumentului vulnerant; – caracterul leziunilor; – raportul de cauzalitate dintre fiecare leziune și moarte; – poziția victimei și a agresorului, direcția loviturilor; – grupa sanguină, caracterul secretor, recoltarea secrețiilor (bucale, anale, vaginale); – alcoolemia; – recoltarea depozitului subunghial; – recoltare fire de păr. Clarificarea acestor probleme se face prin folosirea mijloacelor moderne de investigare științifică medicală și a metodelor specifice constatării și expertizei pe cadavru: cercetarea chimică, cercetarea anatomo-patologică, cercetarea hispatologică, cercetarea de laborator, cercetarea experimentală.
Efectuarea autopsiei presupune un examen extern al cadavrului și examinarea internă (autopsia propriu-zisă). Investigarea se efectuează din mai multe puncte de vedere:
anatomic – se analizează caracteristicile morfologice ale fiecărui organ (poziție, formă, structură, culoare, consistență, greutate, dimensiuni, vascularizație);
anatomo-patologic – se analizează modificările caracteristice morfologice determinate de procesele circulatorii, inflamatorii, distrofice și tumorale;
medico-legale – privește cercetarea modificărilor cauzate de intervenția agenților externi studiați în medicina legală (mecanici, fizici, chimici, biologici etc.);
tanatologic – se analizează modificările datorate proceselor cadaverice precoce, semitardive și tardive sau fenomenelor conservatoare.
Examinarea externă a cadavrului reprezintă o continuare a cercetării făcuta de către medicul legist la fața locului asupra corpului victimei, unde, însă, nu totdeauna se îndeplinesc condițiile unei examinări complete și riguroase. Astfel, se pot descoperi leziuni noi față de cele decelate la examinarea inițială, date care, prin coroborare, sunt capabile să furnizeze elemente esențiale legate de circumstanțele în care a fost suprimată viața victimei. Metodologia autopsiei medico-legale presupune, mai întâi, studierea atentă a datelor de anchetă pentru orientarea atenției spre leziunile presupuse a fi cauzate în împrejurările și condițiile descrise. Apoi examenul extern al cadavrului comportă, pe de o parte, examinarea detaliată a hainelor, iar pe de altă parte, cercetarea migăloasă a corpului, cu evidențierea tuturor leziunilor de violență și stabilind caracterul vital al acestora – unde este cazul. Descrierea se face sistematic, începând cu capul și terminând cu membrele inferioare, pe zone topografice, folosindu-se repere anatomice: oase și mucoase nazale, zona auriculară, ochi, tegument facial, gât și torace, abdomen, anus, organe genitale externe, membre și extremități, în special fețele palmare ale mâinilor. Nu se urmărește leziunea în profunzime (plăgi penetrante) – atunci când este cazul – acest lucru urmând a se face la examenul intern. Tot în cadrul examenului extern se descriu zonele pe care sunt dispuse petele de sânge și forma acestor pete, culoarea crustelor, fenomenul de pergamentare, precum și mobilitatea patologică a segmentelor osoase. Medicul va examina atent tegumentul facial, menționând eventualele leziuni traumatice primare, peteșii (asfixice), modificări tegumentare lezionale (intoxicații) sau depozite anormale. Lampa cu ultraviolete se folosește pentru vizualizarea petelor de spermă dispuse pe corp, iar în cazul lichidelor descoperite la nivelul orificiilor naturale, se va menționa cantitatea, gradul de fluiditate a acestora, culoarea, mirosurile particulare. În cercetarea și descrierea gâtului se insistă pe evidențierea șanțurilor, a excoriațiilor cu caracter special, a echimozelor, pe mobilități anormale existente la acest nivel.
Examenul intern al cadavrului impune deschiderea celor trei cavități: cap, torace și abdomen. Se deschid, în ordine, următoarele regiuni: – cap și cavitate craniană; – gură, gât și organele gâtului; – torace și organele toracice; – abdomenul și organele abdominale; – bazin și organele bazinului; – membre; – coloana vertebrală. Se subliniază necesitatea studiului atent la examenul intern a corespondenței și a consecințelor leziunilor externe deschise, asupra țesuturilor profunde și a organelor interne, având permanent prezentă obligativitatea stabilirii mecanismelor tanatogeneratoare.
În funcție de particularitățile cazului, se efectuează examene suplimentare de laborator ce apar necesare pentru lămurirea și completarea descrierii modificărilor morfologice cu acele informații neaccesibile prin examenul direct. După terminarea activității de strângere a datelor și informațiilor medicale începe activitatea de elaborare a sintezei acestor cercetări, concretizată în cadrul raportului de necropsie (raportul de constatare medico-legală pe cadavru) în partea de discuții și concluzii. În această parte medicului legist îi revine sarcina de a formula răspunsurile pe care le așteaptă justiția în cazul respectiv, cu motivația științifică a concluziilor, urmărindu-se justificarea acestora și înlăturarea echivocului. (vezi ANEXA 2 raport de necropsie).
Ca o particularitate a autopsiei, în cazul violului urmat de moartea victimei este necesară o expertiză medico-legală a violului care va rezolva două probleme importante: probarea actului sexual și probarea lipsei de consimțământ a victimei, sub una dintre formele legale. Datorită modificărilor legislative de extensie a sferei subiecților infracțiunii și a laturii obiective, probarea actului sexual impune o abordare diferențiată în funcție de sex și de tipul actului sexual (spre deosebire de vechea incriminare a raportului sexual) poate fi: vaginal, anal – hetero sau homosexual -, bucal. Nu este obligatoriu să se regăsească prin cercetarea cadavrului dovezi ce probează săvârșirea actului sexual în toate formele sale sau măcar în toate formele posibile. În general, violul reprezintă mai mult o agresiune decât un act sexual. Peste 50% din femeile violate prezintă leziuni de violență. Printre bărbați, agresivitatea este mai brutală și mai evidentă, un procent de 80% dintre aceștia fiind agresați de mai mulți autori și prezintă leziuni de violență multiple.
Pentru sexul feminin, evidențierea actului sexual intravaginal se face în mod diferit dacă persoana violată a fost virgină sau a mai avut raporturi sexuale anterioare. De subliniat că starea de virginitate nu este considerată o circumstanță agravantă în legea penală. Cu toate acestea, virginitatea în momentul săvârșirii violului permite o mai bună interpretare a examenului genital postviol. Obiectivarea actului sexual intravaginal are la bază evidențierea rupturilor himenale.
Rezolvarea problemelor medico-legale ce privesc un act sexual intravaginal săvârșit cu violență asupra unei femei presupune cunoașterea morfologiei himenului, în scopul de a preciza dacă actul a fost consumat sau nu prin integritatea sau lipsa sa de integritate morfologică. Himenul variază ca mărime și formă, având diferențe de aspect și de consistență. La virginele adulte el apare ca o membrană de grosime variabilă, mai mult sau mai puțin complet și prezintă un orificiu ce variază de la câțiva mm la câțiva cm. Himenul are forme diferite: semilunară, circulară, cibriformă, septat, labiat, etc. Examenul morfologic al formei himenului se va completa obligatoriu cu examenul funcțional al elasticității sale, examen ce dă indicații asupra consistenței himenului. Se va constata astfel că unele himene permit o dilatabilitate marcată (himene complezante) și păstrează atributele virginității și după actul sexual. În atari circumstanțe, existența leziunilor asociate pe corp și / sau probarea actului anal va trăda infracțiunea de viol.
Sub aspect morfologic, lezarea himenului poate fi recentă sau veche, firească sau anormală (ex.: deflorarea cu degetul, în cadrul omosexualității feminine, jocurilor sexuale, înlocuirii actului sexual normal cu gest de compensație a impotenței sexuale).
Probarea actului sexual normal la femeia virgină, ca prim element al dovedirii violului, se face prin prezența rupturii himenului. Ruptura recentă de himen se definește ca fiind o leziune locală cu margini roșii, infiltrate, tumefiate și neregulate, câteodată supurate. La impubere deflorarea se poate asocia cu leziuni traumatice grave, mergând până la rupturi de perineu. În violurile brutale se produc adevărate explozii ale fundurilor de sac vaginal. În general, sub 5-6 ani, actul sexual intravaginal se asociază cu grave leziuni perineale, pentru ca între 6 și 12 ani să se asocieze cu leziuni vaginale. Intensitatea rupturii himeneale depinde de intensitatea “mecanică” a actului sexual și de gradul de supraîntindere a himenului. Prezența spermatozoizilor din lichidul seminal în căile genitale, decelată în primele 2-3 zile de la actul sexual, constituie un argument peremptoriu în sprijinul actului sexual consumat sau chiar anteportas. Cum la cadavre enzimele vaginale devin inactive, descoperirea spermatozoizilor este posibilă intravaginal și după o perioada mai îndelungată de la deces, conservabilitatea acestora fiind condiționată și de mediul în care a stat cadavrul. Spermatozoizii pot fi găsiți și în colul uterin sau în trompe. În cazul actului sexual neconsumat sau consumat anteportas, vulvar ori între coapse, diagnosticul se bazează pe prezența congestiei locale sau a lichidului seminal cu spermatozoizi evidențiabili la nivelul organelor genitale externe, uneori chiar în căile genitale sau în petele de spermă de pe haine.
În lipsa stării de virginitate probarea actului sexual intravaginal presupune evidențierea lichidului spermatic în vagin. Pe mucoasa vaginului (și pe mucoasa extremității inferioare a rectului, în cazul unui raport anal) sperma nu se poate distinge după aspect și de aceea identificarea nu se face decât pe calea examenului microscopic. Aspectul spermei nu diferă după vechime, ci după natura suportului, care poate da uneori indici de identificare. În acest caz se face o recoltare a secreției vaginale cu ajutorul unei anse, se prepară un fronțiu, iar după colorarea (cu albastru de metilen sau cu eritrozină amoniacală) se examinează preparatul la microscop pentru decelarea spermatozoizilor. Alte probe ale actului sexual sunt mai puțin directe sau sigure (ex.: fire de păr din zona genitală a agresorului). Se acordă atenție și celorlalte orificii ale corpului în condițiile în care penetrarea a fost realizată la nivelul acestora (anal și bucal).
Pentru sexul masculin, raportul sexual anal acut poate determina unele modificări traumatice la nivelul sfincterului anal (rupturi, dilacerări, mici hemoragii, excoriații). Modificările anale cronice clasic descrise la homosexuali (deformarea anusului “în pâlnie” sau modificări ale penisului la subiecții exclusiv homosexuali, predominant activi) nu sunt însă constante. În literatura de specialitate au fost descrise, mai ales la copii, diferite malformații anale sau sfincteriene (dolicocolon) care au fost interpretate greșit drept raporturi sexuale anale. Evaluarea raportului sexual anal acut (la ambele sexe) se face în funcție de existența spermei în anusul victimei sau a materiilor fecale în șanțul balanoprepuțial al agresorului.
Al doilea element constitutiv al infracțiunii de viol este lipsa consimțământului victimei la săvârșirea actului sexual și se poate proba medico-legal în diferite moduri.
În cazul agresiunii fizice, constrângerea se poate obiectiva prin evidențierea urmelor de violență pe fețele interne și anterioare ale coapselor, pe gât, sâni, antebrațe. În general, se acceptă că o femeie adultă și integră din punct de vedere fizic și psihic nu poate fi violată de un singur bărbat. Acest lucru nu este valabil pentru cazurile de ebrietate profundă, comă, narcoză, forță fizică extremă, victime convalescente, inconștiente (după lovirea capului sau tentativei de strangulare) sau agonice, surprindere și “viol surpriză”. Oligofrenia sau imbecilitatea, prin scăderea discernământului până la dispariția totală a acestuia, fac posibil violul chiar în condițiile în care victima a consimțit la efectuarea actului sexual.
Sunt situații în care constrângerea nu se poate obiectiva, deoarece este de natură psihică (amenințare, șantaj). În astfel de cazuri dovedirea actului sexual este acceptată ca probă, dar obiectivarea constrângerii se poate face doar de către organele de anchetă, neintrând în competența expertului medico-legal.
Prin coroborarea datelor oferite de ancheta la fața locului cu cele obținute din examinarea externă și internă a cadavrului, medicul legist va putea determina legătura de cauzalitate dintre actele de agresiune și decesul victimei. Determinarea cauzalității este esențială pentru încadrarea corectă a faptei din punct de vedere juridic, operațiune realizată de magistrat pe baza concluziilor raportului de constatare medico-legală pe cadavru și ale expertizelor. Pentru exacta delimitare a legăturii de cauzalitate, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, este necesar să fie luate în calcul patru categorii de factori: victima, instrumentul sau substanța vulnerantă, circumstanțele în care a fost săvârșită fapta, precum și autorul faptei. În privința autorului faptei se va ține seama de modul în care a conceput și pregătit actul, i-a prevăzut și acceptat urmările, precum și de scopul urmărit. Astfel, se impune, în cazul victimelor, delimitarea medico-legală a condițiilor de ordin predispozant sau de ordin favorizat. Când violul se săvârșește asupra unei persoane în vârstă sau cu o boală gravă preexistentă, decesul acesteia poate avea o cauză fără legătură directă cu manevrele violente ale agresorului. În cazul “violului surpriză” cauza morții poate fi și de ordin psihic. Agentul traumatic de natură psihică este regăsit, în special, la copii sau persoane vârstnice, condiționat nu numai de natura labilă a victimei în aceste situații, ci și de conduita autorului, în special a modului de acțiune.
În concluzie, autopsia medico-legală reprezintă acea etapă a investigării ce are rolul să furnizeze informații de importanță maximă pentru direcționarea ulterioară a cercetării penale prin stabilirea cauzei, naturii și datei morții, determinarea agentului vulnerant și condițiilor de producere a decesului. Autopsia în cazul violului urmat de moartea victimei are drept finalitate particulară culegerea datelor probatorii pentru dovada actului sexual și, în situațiile în care este posibil, a lipsei consimțământului victimei. Astfel, raportul medico-legal – privind cadavrul descoperit într-un loc amenajat pentru depozitarea gunoiului de lângă terenul de sport al Facultății de Drept București, identificat ca aparținând minorei C.A.L. – a concluzionat:
”Moartea numitei C.A.L. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute, consecință a unei asfixii mecanice prin comprimarea gâtului cu mâna (sugrumare).
La autopsie s-au constatat leziuni traumatice la nivelul regiunii anale, leziuni traumatice vechi cicatriceale (anus în pâlnie) și recente (fisură și echimoză), care s-au putut produce prin extensia forțată a acestuia.
Examenele serologice efectuate din materialul biologic recoltat de la cadavru au evidențiat următoarele:
posibila prezență a unor infime urme de spermă în secreția vaginală a cadavrului
posibila prezență a unor infime urme de spermă în secreția anală
foarte probabilă prezența spermei în secreția traheo-bronșică.
Coroborând rezultatele examenului serologic cu datele oferite de examenul necroptic (leziuni traumatice recente la nivelul regiunii anale precum și existența himenului integru), opinăm că acestea atestă existența unui raport sexual recent anal și oral, care a avut loc în același context cu producerea leziunilor tanatogeneratoare.
Fragmentul costal recoltat de la cadavru aparține grupului B sau grupului AB cu antigenul A distrus; sperma decelată în secreția traheobronșică a cadavrului provine de la un bărbat A secretor, cu rezerva unei absorbții nespecifice datorită florei microbiene de putrefacție. Pe pantalonii corp delict s-a identificat sânge uman ce poate aparține grupei B cu aglutină alfa distrusă sau grupei AB cu antigenul A parțial distrus.
Cercetarea toxicelor curente în stomacul analizat s-a efectuat cu rezultate negative; sângele nu conține alcool etilic.”
Expertize destinate stabilirii profilului A.D.N. al agresorului
ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) – substanța ce conține întreaga informație genetică a celulelor, suportul de transmitere al caracterelor de grup și individuale a devenit cheia medicinii moderne și a medicinii legale în particular. În mai puțin de 15 ani, geneticienii au reușit prelucrarea materialului genetic cu ajutorul tehnologiei biologiei moleculare, amprentele genetice reprezentând rezultatul procesului de genotipare a ADN-ului uman în vederea identificării de persoane (vezi ANEXA 3 – molecula de ADN).
Ideea genotiparii ADN-ului, a testării profilului genetic al unei persoane a luat naștere din concepte genetice clasice:
Unicitatea genetică a fiecărui individ. Fiecare persoană are o înfățișare caracteristică, unică. Întrucât această înfățișare, fenotipul, reprezintă materializarea genotipului, rezultă că există o importantă diversificate a materialului genetic, exceptând gemenii monozigoți. Acest fapt este posibil deoarece anumite părți ale genomului uman sunt polimorfe (au mai multe variante structurale). În special regiunile extragenetice posedă un polimorfism accentuat, aceste regiuni făcând obiectul predilect al studiului și analizei geneticienilor legiști.
Structura identică a ADN-ului în toate celulele unui organism. Informația genetică a fiecărui organism viu este continuată în interiorul fiecărei celule, în molecula ADN; ADN-ul are în alcătuirea sa gene care codifică fiecare caracteristica a organismului; toate celulele nucleate dintr-un organism viu posedă aceeași structură a ADN-ului.
Transmiterea genelor la o succesiune de generații se face urmând legile lui Mendel. Progenii moștenesc o serie de trăsături comune cu ale genitorilor.
Folosirea actuală a profilului ADN în justiție constă în a demonstra că profilul suspectului se potrivește cu ADN-ul obținut la fața locului comiterii infracțiunii.
Utilizarea profilului ADN se extinde asupra următoarelor domenii:
expertiza filiației
stabilirea identității urmelor biologice (pete de sânge, secreție vaginală, spermă, bulb pilos, fragmente de țesut)
identificarea speciei pentru diferențierea originii umane / animale
identificarea eșantioanelor de sânge prelevat pentru alcoolemie
identificarea resturilor cadaverice / scheletice
identificarea victimelor (catastrofe, accidente aviatice, identitate necunoscută)
confirmarea / infirmarea vinovăției în infracțiuni privitoare la viața sexuală
confirmarea / infirmarea vinovăției în omucideri
redeschiderea unor cazuri nesoluționate sau verificarea unor condamnări eronate
formarea unei bănci de date cu amprente genetice ale delicvenților.
Analiza ADN, pentru a confirma vinovăția în infracțiunile privitoare la viața sexuală, a fost și este cel mai frecvent utilizată în cazurile de viol. Materialul de lucru este reprezentat de produse biologice umane, în stare lichidă sau uscată, descoperite la locul faptei (pe haine, lenjerie de pat, sol sau vegetație) și pe corpul victimei, în special prin investigarea la autopsie. Aceste probe pot fi uneori în stare avansată de putrefacție, frecvent contaminate cu bacterii și nu în ultimul rând în cantitate mică.
Probabilitatea ca la locul faptei să nu se găsească celule purtătoare de ADN este nulă. Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena crimei o urmă biologică care conține, în mod necesar, material genetic (ADN). Urmează prelevarea probei de către criminalist, succedată de analiza de laborator care are drept punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice.
Sub raportul valorii de identificare, specialiștii genetici clasifică urmele biologice în trei categorii:
Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului ADN: sângele; lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor, măști, veselă, etc.).
Probe cu potențial în definirea profilului ADN: fluidul vaginal (la viol secreția vaginală conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți, care vor fi analizate separat), secreții nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN, atât timp cât materialul genetic este cuprins numai în celule ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva oaselor poate fi analizată și în cazuri de descompunere avansată).
Probe cu potențial în analizele ADN mitocondrial: orice probe care nu se pretează la alte analize, pot fi investigate prin analizele ADN mitocondriale.
Cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice parcurge, de principiu, aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice, de la descoperire la fixarea fotografică și ridicare. În prezentarea etapelor investigării faptei la fața locului (Capitolul III, subcapitolul 2, secțiunea 2.2: “Activități specifice desfășurate în fazele statică și dinamică ale cercetării la fața locului”) am accentuat nevoia de a fi luate măsuri specifice în activitatea de ridicare a acestor urme, măsuri ce particularizează în acest mod parcurgerea “scenei infracțiunii” de către specialistul criminalist. Acesta este și cazul săvârșirii unui viol urmat de moartea victimei, la cercetarea căruia se aplică toate regulile de precauție: folosirea unui recipient special care oferă o conservare optimă și un transport sigur, utilizarea de instrumente pentru a nu avea contact direct cu urma, evitarea contaminării cu propriile produse biologice (ale investigatorului).
Investigarea de laborator este deosebit de complexă, necesitând nu numai un laborator performant la nivelul echipamentului, ci și personal calificat ce respectă un protocol standardizat de desfășurare. Dat fiind faptul că ne aflăm la investigarea unei infracțiuni, biochimiștii și geneticienii nu au posibilitatea să folosească ADN intact obținut din produse biologice umane proaspete. Acest lucru este posibil doar la luarea modelelor de comparație de la suspecții cărora se presupune că le aparțin urmele biologice descoperite la fața locului. Cum se observă și din tabelul următor, materialul biologic necesar pentru analiza profilului ADN este divers și, ca avantaj în raport cu urmele descoperite de expertul criminalist, în cantitate redusă:
Analiza profilului ADN se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei.
Analiza prin metoda enzimei de restricție comportă următoarele etape:
Extracția și purificarea ADN. Se realizează prin incubarea probei într-o soluție ce conține:
detergent
proteinaza K (digestia proteinelor fixate pe ADN)
dithiotreitol – DTT
Clivarea dublului helix al ADN în fragmente. Se realizează folosind nucleaze de restricție, care acționează precum un foarfece molecular, tăind ADN-ul la nivelul unor secvențe specifice de baze azotate (puncte fixe). Nucleazele de restricție sunt fie naturale (produse de bacterii), fie sintetice. De obicei sunt folosite nucleaze de restricție naturale, care cunosc o secvență de 4 baze; dacă bazele sunt dispuse întâmplător, atunci aceste enzime vor tăia mereu la 44 bp = 256 pb; aceste enzime fiind bacteriene, nu au șisturi de clivare pentru VNTR-ul uman, încât nucleaza va tăia mereu numai o parte și alta a minisatelitului, dar cu cât mai aproape, cu atât mai specific. Rezultă astfel milioane de fragmente de mărimi diferite, denumite fragmente de restricție cu lungime polimorfă, RFLP (restriction fragment length polymorphisms).
O singură pereche de baze, diferită într-o anumită poziție pe un anume cromozom, poate elimina locusul de clivare al nucleazei de restricție și să determine mari diferențe în lungimea fragmentelor de restricție ce rezultă din fragmentarea ADN-ului în cauză la poziția respectivă.
Denaturarea ADN constă în desfacerea dublului helix în doua catene separate, prin tratare la peste 1000C și în pH<13.
Separarea fragmentelor. Fragmentele de ADN care au fost tăiate pentru forma RFLP sunt separate prin electroforeză pulsată (schimbarea periodică a polarității electrice) în gel de agaroza (polizaharat izolat din plancton). Cu cât fragmentul este mai lung, cu atât migrarea sa este mai greoaie. Toate moleculele de ADN poartă încărcătura negativă și deci vor migra către polul pozitiv, formându-se în final pattern caracteristic. Sensibilitatea procedeului este foarte mare, ceea ce permite separarea fragmentelor de ADN, chiar dacă diferă doar printr-un singur nucleotid.
Southern Blotting. Aceasta etapă constă în transferul fragmentelor de ADN pe hârtie de nitroceluloză / membrană de nylon.
Hibridizarea (renaturare). Se aplică sonda ADN (ADN probe) pe membrana de nylon sau de nitroceluloză și se incubează mai mult timp la 600C. Sonda constă într-un fragment de ADN recombinat (ADNc), reprezentat dintr-un fragment de ADN monolat sintetic (format din 15 mii de nucleotizi), marcat radioactiv (P32), care prin eliminarea de radiații beta permite autoradiografia, sintetizat astfel încât prin complementaritatea sa să se fixeze pe un fragment de ADN monolant din proba cercetată. Aplicarea în continuare de nucleaze ce distrug tot ADN-ul nehibridizat va duce la obținerea unor regiuni ADN hibridizate pure.
Există două tipuri de tehnologie de tipare ADN:
primul tip de tehnologie folosește sonde ADN multi-locus (multi-locus probe), ce conțin sonde pentru identificarea unui VNTR prezent în multiple locuri din genom (cromozomi diferiți, situsuri diferite). Întrucât secvențele repetitive sunt prezente în număr diferit la diferiți indivizi, nucleazele de restricție vor tăia fragmente de lungimi diferite și sonda ADN multi-locus, recunoscând toate benzile derivate din aceste locusuri, va produce un pattern ADN caracteristic.
al doilea tip de tehnologie folosește sonde ADN mono-locus (mono-locus probe) care identifică secvența centrală a unui minisatelit VNTR unică (găsită doar într-un loc anume, pe o singură pereche de cromozomi omologi). Este sonda cu cea mai mare aplicabilitate în medicina legală. În mod aparent, rezultatele obținute prin această metodă sunt mult mai simple decât în cazul sondelor multi-locus.
Avantajele sondelor mono-locus sunt: timp mai scurt necesar analizei, utilizarea unei cantități mai mici de material biologic, interpretarea precisă, obiectivă, care permite formarea unei baze de date computerizate.
Dezavantajele sondelor mono-locus: excluderea unei persoane este certă, dacă patternul suspectului și cel al probei sunt diferite. Rezultatul este tranșant. Dacă patternurile sunt însă asemănătoare, suspectul “poate fi vinovat”; această afirmație trebuie completată cu precizarea probabilității acestei posibilități: “poate fi vinovat așa cum pot fi încă 100, 100 000 sau 1 000 000 de indivizi din populația dată”. Calculele statistice sunt mai complexe, întrucât fiecare bandă ADN are asociată o probabilitate diferită de apariție la populație.
Autoradiografie. Excesul de sondă ADN este spălat de pe membrana de nylon, care este apoi plasată pe film radiologic și expusă mai multe zile, apoi developat. Sondele multi-locus vor produce numeroase benzi întunecate la nivelul unei coloane albe pentru fiecare individ, corespunzător la numeroase VNTR-uri cercetate pe numeroși cromozomi, în timp ce sondele mono-locus vor produce una sau două benzi întunecate la nivelul unei coloane albe la fiecare individ, corespunzător unei singure secvențe VNTR provenite de la un singur cromozom (o bandă de pe cromozomul matern și una de pe cromozomul patern).
Tehnica PCR (Polymeraze Chain Reaction). Înainte de digestia ADN cu nucleaze de restricție, se efectuează replicarea minisateliților VNTR cu ajutorul unor primeri în prezența ADN-polimerazei și în mediu saturat de mononucleotide.
PCR oferă astfel posibilitatea utilizării unor cantități foarte mici de material biologic: o singură celulă și o singură moleculă ADN fiind suficiente.
Ingredientele reacției PCR:
soluție cu ADN izolat
primeri sau amorse – fragmente sintetice de ADN cu lungimi de până la 20 nucleotide, sintetizate pe cale chimică
enzima de extensie – Taq-polimerază, este o enzimă de la bacteria Thermus aquaticus care rezistă la temperaturi foarte mari
o mixtură cu cele 4 nucleotide A, G, T, C
termocycler (aparat prevăzut cu bloc termic)
Etapele reacției PCR. Reacția se desfășoară în trei cicluri de aproximativ 1-3 minute fiecare și se repetă de circa 30 ori. Un ciclu complet cuprinde trei etape principale:
denaturarea ADN-ului dublu catenar: are ca scop producerea de ADN monocatenar prin ruperea legăturilor de hidrogen dintre catenele complementare. Denaturarea se realizează fie termic, prin încălzire la peste 900C, fie chimic. Procesul de denaturare începe la nivelul regiunilor bogate în baze A-T, între perechile A-T existând doar două punți de hidrogen, față de perechile C-G, unde existe trei punți. Denaturarea poate fi reversibilă sau ireversibilă, după cum permite sau nu reasocierea ulterioară a catenelor în dublu helix. Este important de știut că după mai multe cicluri de deturnare – returnare, ADN-ul își păstrează proprietățile biologice.
cuplarea celor doi primeri pe monocatena de AND: cuplarea se face la ambele capete ale secvenței – țintă de ADN monocatenar, unde aceștia inițiază sinteza.
extensia (sau polimerizarea): este realizată prin intermediul Taq-polimerazei.
După fiecare ciclu, fiecare segment țintă monocatenar devine dublu-catenar. Dacă procesul este de 100% eficient, după n cicluri complete, se produc 2n copii după ADN-ul matriță.
Vizualizarea produșilor de amplificare se poate face în mai multe moduri:
electroforeză și colorarea cu ethidium brimide, o substanță care se intercalează între bazele nucleotidice și devine fluorescentă în lumina ultravioletă;
pentru discriminarea mai fină a benzilor de ADN se practică electroforeza în geluri de acrilamidă și colorarea cu săruri de argint.
Avantajele tehnicii PCR cuplata cu sondele mono-locus:
viteza mare de lucru: de obicei maxim 24 ore, față de circa o săptămână, cât este necesar pentru un profil ADN complet prin celelalte tehnici;
costul redus al analizei;
posibilitatea automatizării metodei;
posibilitatea de colorare a benzilor de origine maternă cu cele de origine paternă dintr-o pereche de benzi și ușurința identificării fragmentelor caracteristice;
permite analiza materialului biologic chiar atunci când este disponibil în cantități extrem de reduse și foarte vechi: de exemplu, oase vechi de sute de ani.
Dezavantaje:
posibilitatea foarte mare de contaminare a probei de origine necunoscută prin material genetic străin de acesta: celule exfoliate de la personalul de laborator, ofițeri de poliție, martori, etc. (pentru aceasta se iau măsuri speciale de securitate a probelor, prin care, în mod obligatoriu, păstrarea separată a materialului biologic de la locul faptei cu materialul biologic de la suspect);
costul foarte mare al echipamentului (80 000 lire sterline);
necesită crearea unor noi baze de date: rezultatele obținute nu sunt compatibile cu cele din tehnicile clasice mono și multi locus.
Examinarea corpurilor delicte
Și în problema examinării corpurilor delicte se dovedește importanța colaborării dintre medicul legist și anchetator, care trebuie să fie deosebit de strânsă și bilaterală, anchetatorul punând la dispoziția medicului datele rezultate din constatările sale preliminare, iar medicul prezentând anchetatorului rezultatele observațiilor sale inițiale, ca specialist și ca auxiliar al justiției în problemele de ordin medical, biologic.
Grupa obiectelor “corp delict” este foarte variată, sub această denumire incluzându-se orice obiect care a participat, favorizat sau determinat rezultatul final al faptei săvârșite, în cazul analizat moartea victimei. Având în vedere această mare varietate, problemele medico-legale de examinare a acestora devin deosebit de complexe, necesitând atât investigare la locul faptei, cât și în laboratoarele medico-legale.
Examinarea la locul faptei a corpurilor delicte aflate în câmpul infracțiunii reclamă participarea medicului legist. Această cercetare are în primul rând rolul de a preciza dacă obiectul suspect a putut sau nu produce leziunea sau leziunile prezentate de cadavru și dacă obiectul corp delict prezintă urme biologice (îndeosebi sânge, fire de păr). Acest dublu aspect, care se cere precizat încă de la primele cercetări, are drept scop reținerea dintr-un grup mai mare de obiecte a unuia singur sau a unui grup restrâns de obiecte care au putut produce leziunea și asupra cărora urmează să se efectueze examinări mai amănunțite.
În acest scop este necesar un examen atent al leziunii sau leziunilor prezentate de victimă, cu stabilirea diagnosticului (plagă contuză, tăiată, înțepată, echimoză, hematom, etc.), astfel încât să se poată exclude o serie de obiecte. Într-o a doua fază, în urma măsurării dimensiunilor și stabilirii particularităților leziunii respective, urmează să se rețină numai obiectele ale căror caractere permiteau producerea leziunii cercetate, excluzându-se celelalte obiecte de tipul respectiv, dar care permiteau alte particularități (de exemplu, în cazul unei plăgi tăiate-înțepate cu două unghiuri ascuțite, trebuie eliminate obiectele tăioase cu un singur tăiș). Această “triere inițială” a obiectelor corp-delict este urmată de cercetări de ordin medico-legal și criminalistic, ale căror concluzii vor fi obiectul rapoartelor de expertiză.
Pentru particularizarea acestei examinări la cazul violului urmat de moartea victimei trebuie spus că obiectele corp delict sunt nenumărate, diferite în funcție de utilizarea lor la săvârșirea faptei de viol sau la comiterea (cu intenție sau praeterintenție) a omorului. Agresorul poate folosi: frânghii, cabluri, sfori pentru imobilizarea victimei în vederea comiterii actului sexual prin legarea mâinilor sau strangulare, diverse materiale: cârpe, hârtie, obiecte de îmbrăcăminte folosite pentru a împiedica victima să strige după ajutor, instrumente ce au produs leziuni corporale tanatogeneratoare (cuțit, foarfece, obiecte dure). Inventivitatea infractorilor este mare în această privință, ei utilizând orice obiect care poate realiza scopul rezoluției criminale. Astfel, în cazul unui viol a cărui victimă a fost un minor, penetrarea anală s-a produs de către agresor prin folosirea unei tulpini de floarea soarelui. Consecința acestui mod brutal, o plagă rectală cu retenție de corpuri străine și peritonită generală, a dus la moartea victimei pe fondul unui soc septic.
Expertizele criminalistice
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală (obligatorie în condițiile prevăzute de art.117 C. pr. pen.), se distinge frecvent efectuarea de expertize criminalistice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului. Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, urme și microurme), trebuie menționate:
identificarea autorului și a celorlalți participanți la săvârșirea faptei;
identificarea instrumentelor și substanțelor vulnerante, obiecte folosite în săvârșirea acțiunii;
stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimată viața victimei.
Deși nu este expres reglementată de lege, în investigarea unei omucideri nu se dispune numai o expertiză criminalistică, ci o expertiză judiciară complexă, la care își aduce aportul important medicina legală.
Eficiența unei expertize criminalistice depinde, în bună măsură, de modul în care organul de urmărire penală dispune efectuarea acesteia. Rezultatele expertizei sunt influențate atât de respectarea prevederilor legale, cât și a unor cerințe privind stabilirea obiectului expertizei, formularea întrebărilor și calitatea materialelor expertului. Odată hotărât pentru ordonarea expertizei, organul judiciar trebuie să procedeze la organizarea ei. În pregătirea expertizei se parcurge un proces firesc de selectare a mijloacelor materiale de probă care urmează să fie examinate, de procurare a materialelor pentru comparație, după care se utilizează delimitarea obiectului expertizei prin întrebările formulate față de expert. Totodată, organul judiciar se interesează în ce măsură nivelul de dezvoltare al științei sau tehnicii în domeniul respectiv permite soluționarea problemelor ridicate.
Investigarea unei omucideri presupune efectuarea unei multitudini de genuri de expertize criminalistice, dintre cele mai importante: expertiza urmelor lăsate de corpul uman (dactiloscopica, a urmelor de picioare, de dinți și de buze), expertizele traseologice (expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante), expertizele bio-criminalistice (urme de sânge, salivă, spermă, expertiza firului de păr).
1.2.1. Principalele expertize criminalistice dispuse în cazul violului urmat de moarte victimei
Particularizând și exemplificând prin acest caz de omucidere cu natură sexuală – violul urmat de moartea victimei –, expertiza criminalistică devine un act de anchetă cu o forță crescută în identificarea autorului infracțiunii, care lasă la fața locului o serie de urme, în special de natură biologică, valorificabile de către examinarea criminalistică și medico-legală. Cu prioritate în investigarea unui astfel de caz se poate vorbi despre:
expertiza urmelor de sânge;
expertiza urmelor de spermă;
expertiza firului de păr;
identificarea autorului după urmele de dinți;
expertiza urmelor de salivă;
expertiza dactiloscopică.
Nu trebuie excluse însă nici alte categorii de expertize criminalistice, dispuse în funcție de modalitatea concretă de săvârșire a faptei. Astfel, se poate identifica autorul după urmele plantate sau de încălțăminte, instrumentul vulnerant în funcție de calitatea caracteristicilor reflectate în urmă sau se pot dispune expertize grafoscopice. Acestea din urmă sunt extrem de rare în cazul unui viol urmat de moartea victimei, însă nu de neregăsit în practică. Spre exemplu, din cazuistica organelor judiciare ieșene este semnificativ cazul unui tânăr care, după ce a violat o bătrână și i-a furat un ceas de aur cu valoare de patrimoniu, considerând că fapta nu va fi descoperită, a scris pe un caiet, lăsat deschis la capul victimei, un mesaj insultător la adresa organului de cercetare: “Polițailor, ați dat de dracu’!”. După ce s-au luat probe de scris de la majoritatea bărbaților din sat, pentru a face o comparație sumară a scrisului, activitate rămasă fără rezultate concludente, a fost inclus în cercul bănuiților și un tânăr din altă localitate aflat în vizită la rudele din satul unde locuia victima, în ziua săvârșirii faptei. Probele de scris luate de la acest tânăr, comparate cu scrisul de pe biletul incriminator, au fost suficiente pentru ca expertul criminalist să formuleze concluzii certe în privința autorului scrisului, care s-a dovedit a fi și autorul celor trei fapte grave: viol, omor și furt.
Expertizele biocriminalistice și cele genetice (vezi secțiunea 1.1.2. “Expertize destinate stabilirii profilului ADN al agresorului”) sunt unele dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor. Fie că poartă denumirea de expertiză biocriminalistică, fie pe cea de expertiză medico-legală a produselor biologice – potrivit lucrărilor de medicină legală – , aceasta este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare.
Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum sunt, de exemplu, grupele sanguine, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică din care provine, sexul persoanei. Totodată este posibilă stabilirea de date referitoare la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită fapta, pe baza interpretării vechimii urmei, a impurităților depistate în ea, a formei petei care indică distanța de la care a căzut și poziția corpului.
Începând cu anul 1925, când omul de știință japonez, K. Yamakami a stabilit că unele secreții ale corpului omenesc precum sperma, secreția vaginală, sputa, au aceleași proprietăți de grupă ca și sângele, corespunzând grupei sanguine, urmele de spermă au fost valorificate în procesul identificării criminalistice. Prin examinările întreprinse expertul stabilește natura urmelor, specia căreia ele aparțin, caracterul secretor sau nesecretor al organismului individului, grupa lui sanguină, numărul de persoane de la care provin urmele respective, prezența unor eventuale boli, vechimea lor aproximativă. Pentru diferențierea urmelor de spermă de urme de altă natură este necesar să se constate în conținutul lor existența spermatozoizilor, deoarece alt element de certitudine nu există. În acest sens trebuie reținut că prezența spermatozoizilor confirmă că urmele de la fața locului sunt de spermă, în schimb ce lipsa lor nu conduce la concluzia opusă, deoarece este posibil ca unele urme de spermă să nu aibă spermatozoizi din multiple cauze, cum ar fi: vârsta, anumite boli, urma din care a fost recoltată proba să fie printre ultimele dintre cele eliminate. Caracterul secretor al unor indivizi, constând în capacitatea acestora de a elimina în secrețiile organismului antigene sanguine specifice de grup, deschide posibilitatea expertizei ca și pe această cale să se facă diferențierea între indivizi. Astfel, într-un viol, când bărbatul este secretor și victima femeie nesecretoare, în secreția vaginală antigenele sunt numai ale victimei, iar când ambii sunt secretori, există un amestec de antigene, din care cauză rezultatele vor avea eficiență variată, dependentă de grupele sanguine ale celor doi. Într-un caz de omor precedat de viol (dintr-o serie de asemenea fapte săvârșite de același autor în anul 1971 în București), examenul de laborator a arătat că pe fronțiurile cu secreție vaginală existau câteva capete de spermatozoizi. În schimb, pe coapsa dreaptă a victimei și în regiunea pubiană au fost descoperite pelicule albe care conțineau numeroși spermatozoizi. Aceste pete fiind individualizate, era de presupus că nu prezentau amestec de lichid spermatic cu secreție vaginală și, deci, se pretau la investigarea pentru stabilirea grupei sanguine a făptașului, cu atât mai mult cu cât victima era de grupă OI și nu interfera cu grupa agresorului decât dacă acesta era tot O sau nesecretor. Prin metoda absorbției cu seruri A și B s-a identificat în aceste pete antigenul A. Faptul că absorbția serului de grupă B a fost totală, indică grupa A II, subgrupă A1 și, indirect, că agresorul este secretor. Când infractorul a fost prins, examenul serologic a demonstrat că acesta este secretor din grupa A II, subgrupa A1.
Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, microurme de natură diversă. Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la: natura și originea umană sau animală a firului de păr; zona corpului din care provine, modul de detașare a firului de păr; sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei; eventualele alterări produse de diverse boli; natura depunerilor de pe suprafața firului de păr. Încă din 1973 este aplicată în laboratoarele criminalistice din întreaga lume metoda stabilirii grupei sanguine a unei persoane prin analiza firului de păr, bazându-se pe existența în firul de păr a antigenelor specifice sistemului A.B.O. La noi în țară această metodă s-a aplicat pentru prima dată în cadrul laboratorului de biologie al Institutului de Criminalistică din I.G.P. (pe atunci I.G.M.), în ianuarie 1978. Metoda, bazându-se pe absorbție, are mai multe variante ce se diferențiază prin: modificarea unor parametri de lucru, cantitatea minimă necesară de păr (fir de păr cu lungimea de 2 cm, respectiv 6 cm) și modul de citire a rezultatelor.
Frecvent în cazurile de viol cu decesul victimei sunt descoperite pe cadavru plăgi mușcate ce au produs leziuni ale dermei și epidermei. O compresie bruscă cu arcadele dentare a suprafeței corpului, care nu poate învinge elasticitatea pielii, determină rupturi vasculare variabile în funcție de intensitatea mușcăturii, fragilitatea vasculară și reactivitatea organismului respectiv. Pe locurile de contact apar echimoze însoțite uneori de o edematiere a suprafeței lezate. Aceste echimoze vor avea forma arcului sau arcelor dentare care au acționat, reproducând poziția și mărimea suprafețelor triturate ale dinților. O compresie mai mare determină apariția excoriațiilor. Dacă ea este mai superficială și nu interesează decât epiderma apar secrețiunile limfatice. Dacă este mai profundă și atinge și derma, ea sângerează și se formează cruste brune. O urmă bine reliefată va duce la ridicarea de mulaje care vor surprinde cât mai multe caracteristici de identificare a autorului. Expertiza odontologică poate oferi organului judiciar răspuns la întrebările privind natura animală sau umană, sexul, vârsta și tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților reflectate în urmă. Prin compararea mulajelor și pozitivelor cu mulaje negative și pozitive ale dinților persoanelor bănuite, expertul poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei. Cercetarea mărcilor mușcate presupune, în cadrul unei expertize complexe, criminalistică și odontologică, valorificarea și a urmelor de salivă. Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se va pronunța asupra faptului dacă urma este de salivă sau nu și dacă saliva este de natură umană. Stabilirea grupei sanguine a persoanei care a lăsat urma se poate face numai dacă individul este de tip secretor.
Identificarea biocriminalistică prin metode de laborator este specifică naturii urmei biologice supuse expertizei. Pentru reușita metodelor aplicate este necesară respectarea tuturor regulilor de cercetare, privind identificarea, recoltarea, conservarea și ambalarea urmelor descoperite, pe de o parte, iar pe de altă parte organizarea și dispunerea metodologică a expertizei de către organul judiciar.
2. Acte de anchetă penală efectuate în investigarea violului urmat de moartea victimei
2.1 Elaborarea versiunilor de urmărire penală
Practica organelor de urmărire penală demonstrează în mod convingător faptul ca nu există infracțiune care să nu lase urme. Dacă avem în vedere numai prezența caracteristicilor microurmelor, precum și imposibilitatea observării și, deci, evitării sau distrugerii lor de către făptuitor, tot este suficient ca să conchidem că nu este posibil ca autorul infracțiunii să nu-și lase “amprenta ” la locul faptei. Aceste date concrete inițiale desprinse în urma cercetării la fața locului și examinării cadavrului stau la baza unor versiuni plauzibile privind natura morții (omor, sinucidere sau accident). Scena unei infracțiuni de viol urmată de moarte (praeterintenționată sau intenționată) a victimei este destul de bogată în informații pentru obiectivarea naturii, caracterului și mobilului faptei. Anchetatorul penal trebuie să se conformeze unei reguli metodologice importante, potrivit căreia investigarea pornește de la faptă la autor, și nu invers. Numai astfel se evită urmărirea unor direcții de cercetare neconforme cu realitatea.
Pornind de la poziția cadavrului, dispunerea și felul urmelor, natura, numărul și tipul leziunilor, date cărora li se adaugă concluziile raportului de necropsie și rapoartelor de expertiză criminalistică, organul judiciar va putea desprinde concluzii referitoare la persoana autorului, la relațiile preexistente între aceasta și victimă, la modul de operare și agenții vulneranți. Dintre problemele de lămurit, o deosebită importanță o are cunoașterea victimei, cu toate informațiile pe care le presupune: identificare, domiciliu, profesie și loc de muncă, obiceiuri, pasiuni, cerc de prieteni și cunoștințe ocazionale, tipul de viață dus, mediile frecventate, starea sănătății, informații ce o pot plasa spațial și temporal la locul săvârșirii faptei. Prin ascultarea eventualilor martori, a rudelor și a altor persoane ce dețin informații despre victimă, anchetatorul va încerca să răspundă la o întrebare decisivă: “Cărei persoane îi profită omorul sau cine avea interesul să-l comită ?” investigarea penală în vederea răspunderii la această întrebare devine deosebit de dificilă atunci când autorul este necunoscut victimei până la momentul abordării acesteia, de obicei fără să existe martori. În aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de întâlniri ocazionale, “scenarizate” într-un mod variat de agresor, care își ademenește victima spre un loc favorizant desfășurării actului sexual, unde nu va fi văzut sau auzite zgomotele faptei (exemplu, strigătele de ajutor sau rugămințile victimei). Astfel de cazuri sunt frecvente în practica judiciară, iar victimele sunt, cu predilecție, minore. Astfel, autorul, întâlnind victima la Liceul “Miguel de Cervantes” (stația R.A.T.B. Vasile Pârvan), s-a oferit să-i indice cel mai scurt drum către clădirea Operei Române. Acesta a însoțit-o până în apropierea terenului de baschet al Facultății de Drept, a supus-o la relații sexuale anale și apoi a sugrumat-o. A ascuns cadavrul sub parapetul de beton al terenului de baschet, punând peste el hainele purtate de victimă și bucăți de hârtie găsite în zonă. Deoarece autorul faptei a cărei victimă a fost minora T.V.C. a rămas neidentificat ca urmare a anchetei judiciare, cauza a fost înscrisă în evidența celor cu autori necunoscuți. Verificările și strângerea de informații a continuat însă. Rezolvarea cazului prin identificarea autorului s-a realizat nouă ani mai târziu, când acesta a comis un nou viol cu omor, procedând asemănător: ambele victime au fost violate și ucise în același loc, spațiu “familiar” agresorului și situat în apropierea locuinței sale; între locul în care a fost ascuns cadavrul primei victime și locul unde a fost ascuns al doilea (de precizat că a doua victimă este chiar fiica făptuitorului) este o distanță de câțiva metri; ambele victime sunt minore; cu amândouă a întreținut relații sexuale anale. Prezentarea pe scurt a acestui caz este edificatoare pentru situația îngreunării cercetărilor și a necesității verificării unui număr impresionant de versiuni și date (după nouă ani de cercetări, dosarul privind victima T.V.C. însuma aproape o mie de pagini).
2.2 Ascultarea martorilor, învinuiților și inculpaților
Activitatea de ascultare a martorilor trebuie să se realizeze cu respectarea dispozițiilor legale: art. 78-86 C.pr. pen. Având în vedere această cerință a legalității, ascultarea martorilor se cere efectuată cu maximă urgență și în funcție de importanța problemelor ce le cunosc persoanele audiate. Se va acorda atenție deosebită martorilor oculari, apoi celor care cunosc relațiile anterioare dintre victimă și persoanele bănuite de săvârșirea faptei, rudelor și cunoștințelor victimei. Chiar în cadrul cercetării la fața locului faptei vor fi puse întrebări persoanelor care au descoperit cadavrul: în legătură cu poziția inițială a acestuia (dacă a fost “deranjat ” de curioși) și alte elemente, obiecte modificate în “scena crimei” până la sosirea primei persoane autorizate. Martorilor oculari li se vor cere informații referitoare la: persoanele cu care a fost văzută victima înainte de comiterea faptei, dacă discutau liniștit sau se certau, eventual ce discutau; ce comportare avea victima; identitatea sau semnalmentele persoanei / persoanelor.
Rudele, cunoștințele, prietenii victimei pot oferi informații privind obiceiurile, pasiunile și viciile victimei, relațiile cu familia și cercul de prieteni, legăturile extraconjugale, amenințările primite și întâmplările cu caracter aparte relative la victimă. Orice amănunt, chiar fără semnificație la prima vedere, se poate dovedi util în elucidarea cazului. Relațiile în care se află martorii cu victima și cu făptuitorii sunt determinante, cunoscându-se faptul că persoanele aflate în relații de rudenie, de afecțiune reciprocă sau de dușmănie sunt înclinate să denatureze adevărul în favoarea sau în defavoarea părților în cauză. Aceeași tendință de denaturare, datorată în această situație proceselor psihice distorsionate, o au persoanele ce au perceput săvârșirea faptei ori au descoperit cadavrul. Fiind ascultate ca martori pot face declarații neconforme cu adevărul.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului reprezintă o confruntare ce se desfășoară pe teren psihologic. Cu toate că ne aflăm în fața unui raport juridic prin excelență de putere, în care subiectul dominant – anchetatorul sau magistratul – deține o poziție net avantajoasă față de situația învinuitului sau inculpatului, procurorul sau judecătorul are de întâmpinat numeroase dificultăți, are de clarificat multe împrejurări, o bună parte din ele pe calea unei lupte, a unui “duel psihologic”. A câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară, aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice, specifice ascultării învinuiților sau inculpaților. Relația anchetator – anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolut speciale, ancheta judiciară. Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (învinuit, inculpat), fapt resimțit de altfel, de oricare altă persoană chemată în mod oficial a da relații în cauză. Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte ale anchetatorului. De aceea, cunoștințele de psihologie devin obligatorii pentru magistratul însărcinat cu derularea anchetei judiciare, în cadrul căreia psihologul vine să “cenzureze” penalul în sensul benefic aflării adevărului.
Învinuiții sau inculpații vor fi ascultați cu respectarea dispozițiilor legale (art. 69-77 C.pr.pen.) și garantarea dreptului de apărare. Acest act de anchetă penală permite cunoașterea poziției persoanei identificate din cercul suspecților ca fiind autorul față de fapta săvârșită și motivele care l-au determinat spre comiterea ei. Anchetatorul va insista asupra clarificării următoarelor aspecte: dacă învinuitul / inculpatul cunoștea victima și care era natura relațiilor, care este succesiunea desfășurării infracțiunii, dacă autorul a urmărit sau cel puțin a acceptat rezultatul produs prin faptă. În cazul special al violului urmat de moartea victimei, ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă particularități prin însuși specificul faptei și al autorului ei. Puțini sunt autorii unei omucideri care să nu fie înfricoșați de fapta comisă, chiar atunci când moartea nu a fost intenționată. Comportamentul postinfracțional denotă o tensiune crescută, individul nerecunoscând pentru început fapta tocmai datorită gravității acesteia. O altă categorie a învinuiților și inculpaților neagă acuzația adusă ca reflex al impulsivității, lipsei de responsabilitate și incapacității de a respecta normele – legile societății – , pe care le manifestă. Poziția de respingere a învinuirii constituie o tendință de bravare în fața pericolului pe care îl reprezintă anchetatorul. Pe de altă parte, aceeași ipoteză psihică îl poate determina pe autor să relateze amănunțit desfășurarea actului infracțional, în scopul de a-și scoate în evidență personalitatea (bravare asociată cu mitomanie).
O situație deosebită o constituie categoria infractorilor caracterizați prin dizarmonia însușirilor psihice și scăderea capacității de adaptare la condițiile mediului înconjurător. Este vorba de infractorii psihopați, perverși constituționali, neintimidabili și recidiviști fatali, definiți ca “monstruozități de tip” și capabili de fapte dintre cele mai sadice. La această categorie se poate vorbi despre un adevărat comportament delictual, conștiința lor asupra conținutului și consecințelor faptelor antisociale comise nefiind alterată (spre deosebire de comportamentul psihoticilor, la care există tulburări de conștiință ce duc la iresponsabilitate). Psihopații sunt lucizi în momentul comiterii faptei, iar postinfracțional manifestă un comportament simulat ce constituie aspect de interes deosebit atât pentru expertiza psihiatrică, cât și pentru anchetatorul antrenat în descoperirea încercărilor de simulare și disimulare.
Următorul caz este edificator pentru mijloacele tactice și tehnice utilizate de organele judiciare în ascultarea și obținerea de la învinuit /inculpat a unor informații reale despre fapta săvârșită. În noiembrie 1999 au fost comise în Suceava o serie de violuri asupra unor minori cu vârsta cuprinsă între 11 și 13 ani, două dintre cazuri cu moartea victimei. Pentru identificarea și prinderea autorului s-a realizat o adevărată desfășurare de forțe, atât cantitativ, cât și calitativ, fiind antrenați procurori criminaliști și medici psihiatri, medici legiști, psihologi și sociologi. Celorlalte victime care au scăpat cu viață (după un sechestru de o noapte pentru săvârșirea actelor sexuale anale și orale) le-au fost prezentate fotografii ale suspecților, unul dintre copii indicându-l chiar pe cel care s-a dovedit a fi autorul. Prinderea acestuia s-a realizat în zona unde obișnuia să-și ademenească victimele, nu departe nici de locuința sa. La percheziția corporală efectuată de organele abilitate s-a constatat că avea asupra sa un cuțit din pânză de bomfaier cu mâner dintr-un furtun de cauciuc, tăieturi din reviste și ziare cu imagini pornografice și un decupaj din cotidianul “Actualitatea Suceveană” cu prezentarea cazurilor de pedofilie din cartierul Burdujeni (Suceava). Deși a negat cu vehemență orice legătură cu violurile în speță, suspectul a fost reținut pentru anchetare. Cu privire la activitatea sa profesională a oferit date precise și reale, relatând detaliat succesiunea locurilor de muncă. În ceea ce privește violurile de care era acuzat, a negat orice legătură cu acestea, mai mult, încercând să-și intimideze anchetatorii, a amintit de mai multe rude în funcții înalte în poliție. Cu toate acestea, neconcordanțele dintre relatări și încercarea permanentă de a-și disimula anumite înclinații comportamentale i-au îndreptățit pe anchetatori să continue investigarea prin identificarea din grup de către victime. Minorul care îl recunoscuse și în fotografie nu a avut nici o ezitare în a-l indica ca autor al violului. Și ultima victimă l-a identificat pe același individ, moment în care autorul și-a exteriorizat starea de tensiune emoțională printr-o transpirație abundentă urmată de un hohot de plâns. Și-a revenit însă repede, motivându-și momentul de slăbiciune prin sentimentul bănuirii pe nedrept de fapte așa de grave. A doua zi a fost condus pentru expertiză la poligraful Serviciului criminalistic de la I.P.J. Bacău unde specialistul în comportament simulat a stabilit că la toate întrebările-cheie cel testat a dat răspunsuri mincinoase. Epuizat, constatând că eforturile sale au fost zadarnice, pedofilul și-a recunoscut în sfârșit faptele. Astfel, conviețuirea cu teribilele sale secrete lua sfârșit, reacția psihologică fiind de eliberare de sub povara propriilor crime, odată acestea mărturisite. Din acest moment a devenit cooperant cu procurorii, descriind cu amănunte fiecare viol, fiecare crimă, participând și la reconstituirea faptelor.
2.3 Efectuarea altor acte de anchetă penală: prezentarea pentru recunoaștere, percheziția, ridicarea de obiecte, confruntarea, reconstituirea
În vederea descoperirii și administrării probelor, organul judiciar va desfășura toate acele activități permise de lege care se pretează la particularitățile cazului și la procesul cercetării. Pentru obținerea unor date folositoare anchetei penale, se vor respecta toate regulile tactice și metodologice criminalistice, în special cele privitoare la oportunitatea efectuării respectivului act, apoi la pregătirea propriu-zisă prin studierea materialului cauzei și cunoașterea psihologiei persoanelor implicate (învinuit / inculpat, martori, victime). Spre exemplu, dacă persoana suspectă este autoarea mai multor violuri, iar unele dintre victimele faptelor au rămas în viață, nu se recomandă efectuarea unei prezentări pentru recunoașterea suspectului sau o confruntare (art. 87-88 C.pr.pen.) între acesta și victime, dacă în urma agresiunii victima se află în stare de șoc sau traumatizată psihic. Pe de altă parte, prezentarea pentru recunoaștere a cadavrului de către învinuit sau inculpat poate juca și un rol tactic, poziția acestuia față de învinuire putându-se modifica sub impresia produsă la vederea rezultatelor faptei sale, a stării în care se află victima.
Percheziția (art. 100-111 C.pr.pen.) este o activitate indispensabilă în cercetarea unei fapte de suprimare a vieții persoanei, cu ajutorul ei descoperindu-se cadavrul ascuns sau părți din cadavru (în acest caz percheziționarea se transformă într-o cercetare al fața locului), instrumentele cu care s-a săvârșit fapta, obiecte ce au aparținut victimei, corespondența din care poate să reiasă relațiile cu victima (ridicare de obiecte și înscrisuri, art. 96-99 C.pr.pen). Învinuitului i se va face întâi o percheziție corporală (art. 106 C.pr.pen.), pentru a stabili urmele luptei cu victima (zgârieturi, plăgi mușcate făcute de victimă, probe biologice provenite de la victimă), apoi o percheziție la domiciliu sau chiar la rudele acestuia. Percheziția va fi efectuată și la locuința victimei, pentru a descoperi diferite înscrisuri sau alte obiecte care să dovedească relațiile victimei cu infractorul. Adesea percheziția corporală și domiciliară a persoanelor ce săvârșesc infracțiuni privitoare la viața sexuală, cu grad mai mic sau mai mare de periculozitate, duce la descoperirea unor obiecte ce au aparținut victimei sau a unor materiale (fotografice, video) ce înfățișează victima, în viață sau nu. Practica judiciară internațională, în special cea americană, este bogată în astfel de exemple:
Harlvey Glatman își ademenea victimele (tinere în căutarea celebrității) dându-se drept fotograf profesionist. Odată intrate în “studioul” lui, fetele erau legate, violate, fotografiate, iar apoi ucise. La cercetarea locuinței violatorului, anchetatorii au fost impresionați: pereții erau acoperiți cu fotografii ale victimelor sale, realizate când încă erau în viață, sau mai bine zis în agonie, ori după ce muriseră.
Leonard Lake, criminalul cunoscut pentru pasiunea sa pentru sex și activități paramilitare, obișnuia să-și filmeze pe bandă video victimele. Investigațiile făcute la ferma sa au dus la descoperirea unei adevărate camere de tortură amenajată într-un buncăr subteran unde se găseau: fotografii ale unor femei goale sau pe jumătate goale, un pat plin de sânge prevăzut cu chingi și cătușe, fragmente arse de oase și dinți (în total 22 de kilograme), video casete care îl prezentau pe Leonard Lake și unul dintre “asociații săi” în timpul unor acte de teribilă degradare sexuală a victimelor.
Jerry Brudos păstra piciorul uneia dintre victimele sale la rece, în congelatorul din garaj, pentru a-l scoate din când în când și a-l încălța cu unul dintre pantofii cu toc înalt, aflați în colecția lui de pantofi de damă. Criminalul obișnuia să păstreze și sânii tăiați ai victimelor sale pe care le viola, asupra cadavrelor cărora efectua apoi acte de necrofilie.
Realizarea de către organul judiciar a reconstituirii (art. 130 C.pr.pen.) are drept scop verificarea afirmațiilor învinuitului sau inculpatului cu privire la posibilitatea întreprinderii anumitor activități, în anumite condiții de timp sau spațiu. Cu prilejul reconstituirii se poate concluziona că fapta nu a fost săvârșită de o singură persoană. Dacă autorul a aruncat victima într-un loc deschis sau însuși fapta a fost săvârșită acolo, reconstituirea ia forma conducerii în teren, pe baza declarațiilor inculpatului.
S-a observat, încă din exemplificările secțiunilor anterioare, că probatoriul în cazul unui viol urmat de moartea victimei prezintă o complexitate deosebită, faptele inculpatului fiind dovedite cu mijloace de probă pornind de la procesul-verbal de cercetare la fața locului și raportul de necropsie, până la raportul de expertiză medico-legală psihiatrică și concluziile testării la poligraf.
=== CAPITOLUL V ===
Capitolul V
PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI ÎN SITUAȚII SPECIALE
Cercetarea violului urmat de moartea victimei în situații speciale
Cadavre neidentificate pot fi descoperite în împrejurări foarte diverse, fiind dificil de stabilit diagnosticul juridic (omor, sinucidere, accident sau moarte patologică). Nu trebuie scăpat din vedere faptul că de la moarte și până la descoperirea cadavrului poate să treacă un timp îndelungat, care va avea efect direct sau indirect asupra desfigurării cadavrului. În funcție de perioada de timp scursă de la moarte și de modificările cadaverice produse, cadavrele pot fi găsite în mai multe forme:
cadavre proaspete nemutilate;
cadavre proaspete îmbucățite sau desfigurate;
cadavre putrefiate;
cadavre putrefiate distruse parțial sau reduse la schelet;
cadavre ce prezintă modificări de tip conservator.
Modificărilor cadaverice li se mai adaugă și acțiunea distructivă a animalelor (domestice sau sălbatice) ori a insectelor, ale căror larve pot acoperi tot cadavrul.
Organul de urmărire penală va trebui să acorde o atenție deosebită principalei urme pe care o are la dispoziție în vederea cercetării: cadavrul neidentificat, deoarece numai cunoscându-se persoana, presupusa victimă a unei infracțiuni, se pot elabora, în baza documentării organizate, versiuni viabile de urmărire penală. Cu ocazia cercetării la fața locului și a autopsiei medico-legale va putea fi determinată natura morții, în funcție de care investigarea polițienească ia sau nu anumite direcții. Raportat la tipul modificărilor fizico-chimice și a factorilor de mediu ce au acționat asupra cadavrului, stabilirea naturii morții, a cauzei și datei acesteia ridică probleme deosebite în cazul proceselor de autoliză și putrefacție. Acestea sunt un impediment serios al autopsiilor și examinărilor medico-legale, fapt ce obligă la efectuarea lor imediată, în plin acord cu principiul procesual penal al operativității. Modificările cadaverice interesează în mod direct conservarea leziunilor traumatice și a altor urme ale infracțiunii: de exemplu, autoliza realizează o serie de alterări ale organelor sau țesuturilor ce se pot confunda cu semnele patologice. În cazul investigării unui viol urmat de moartea victimei, al cărei cadavru a fost descoperit după o perioadă mai lungă de timp, cercetarea medico-legală va întâmpina probleme în ceea ce privește expertiza urmelor biologice de natură umană. Modificările de putrefacție și influența mediului – se va ține cont de locul de “depozitare” a cadavrului – sunt factori contaminatori ai oricărei urme materie și o cauză gravă de eroare în examinarea de specialitate.
Indiferent de stadiul de descompunere cadaverică, expertiza medico-legală aduce date utile pentru identificarea cadavrului (după examenul danturii de exemplu) și stabilirea cauzei morții, precizând semnele de violență. Identificarea cadavrului reprezintă punctul de plecare al cercetării, mai ales că autorul faptei se va folosi de toate mijloacele pentru a induce în eroare organul de urmărire penală. Metodele de identificare a cadavrului se împart în:
Criminalistice: dactiloscopia; supraproiecția; confruntarea semnalmentelor și a altor date cuprinse în fișele de identificare ale persoanelor dispărute și cadavrelor cu identitate necunoscută; expertiza de portret; metoda Gherasimov – Riscuția de reconstruire a fizionomiei după craniu;
Medico-legale: metoda odonto-stomatologică; antropologică;
Biologice: după grupa sanguină; stabilirea amprentei genetice.
În paralel cu exploatarea tuturor modalităților de identificare a cadavrului, organul de urmărire penală va interpreta ansamblul de date și informații pe care le oferă locul descoperirii cadavrului (ce poate coincide sau nu cu scena faptei) în scopul răspunderii la acele întrebări fundamentale în soluționarea cauzei. Chiar dacă prin cunoașterea identității persoanei a cărei viață a fost suprimată se poate determina cel mai facil cercul suspecților, nu trebuie neglijate nici aspecte precum: modul de operare – se poate asemăna cu altele întâlnite în practica organului investigator –, obiecte corp delict găsite lângă cadavru, în special arme și instrumente vulnerante în funcție de care poate fi identificat autorul, natura faptei (de exemplu mobilul sexual) în raport de care se pot selecta persoane cunoscute a avea astfel de preocupări din zona unde a fost descoperit cadavrul. Urmărirea acestor direcții de cercetare nu trebuie să se abată însă de la regula conform căreia investigarea pornește de la faptă la autor, și nu invers.
Cercetarea violului urmat de moartea victimei în cazul cadavrelor dezmembrate
Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de cadavru determină dificultăți serioase în cercetarea imediată. În condițiile în care violența cotidiană capătă noi valențe, iar faptele ce au ca rezultat suprimarea vieții persoanei devin din ce în ce mai frecvente, descoperirea unor cadavre dezmembrate se întâlnește, din păcate, tot mai des.
Depesajul criminal reprezintă ciopârțirea, fragmentarea, secționarea cadavrului, parțială sau totală. Această acțiune poate fi ofensivă sau defensivă. Depesarea are caracter ofensiv-sadic îndeosebi în “omorurile sexuale”. Ciopârțirea defensivă se execută în scopul debarasării de cadavru, cu intenția de a șterge urmele crimei. Acest tip de depesaj poate fi:
preferențial, ce presupune distrugerea anumitor regiuni anatomice, astfel încât să împiedice identificarea cadavrului: față, degetele sau zonele corpului cu anumite caracteristici (tatuaje, cicatrice, malformații);
de decupaj, cel mai frecvent, constând în dezarticulări. Cadavrul astfel fragmentat este mai ușor transportat;
de dispersie, constând în fragmentarea cadavrului în porțiuni foarte mici, uneori chiar de câțiva centimetri, care ulterior pot fi abandonate cu ușurința în mai multe locuri;
de incinerare, ce presupune fragmentarea cadavrului în părți mai mici în vederea incinerării rapide și complete.
Cercetarea faptelor cu cadavre dezmembrate începe o dată cu descoperirea unor părți presupuse a fi dintr-un corp omenesc. Sarcina imediat următoare a cercetării constă în descoperirea celorlalte părți ale cadavrului, pentru identificarea, pe baza lor, a victimei. Una dintre problemele centrale rămâne identificarea victimei, rezultat la care se ajunge relativ greu, depesajul criminal având deseori tocmai scopul pierderii identității victimei. O contribuție majoră în clarificarea acestei probleme o aduce expertiza medico-legală. La descoperirea unor fragmente de cadavru se cere să se stabilească dacă ele aparțin aceluiași corp, care este sexul cadavrului, vârsta și talia sa aproximativă, care este cauza posibilă și data la care a survenit moartea. Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele respective, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. Se va stabili, de asemenea, modul în care au fost aduse, distanța și locurile la care au fost împrăștiate.
În procesul cercetării vor fi ascultate persoanele care pot da informații cu privire la modul în care a fost descoperită partea respectivă de cadavru, persoanele care locuiesc sau muncesc în apropierea locului descoperirii, în legătură cu prezența persoanelor străine în zonă, eventual cu un comportament nefiresc. Perchezițiile se fac la domiciliul victimei și al bănuiților, în grădinile și dependințele locuințelor acestora, precum și în locurile unde se presupune că s-a comis fapta. Întrucât obiectele căutate pot fi, prin natură, formă și mărimea lor, foarte variate, percheziția nu se va limita doar la căutarea unor obiecte și înscrisuri precis determinate, ci se va desfășura în scopul descoperirii a tot ceea ce are legătură cu cauza. Astfel, vor fi căutate urmele de sânge, instrumentele utilizate la săvârșirea infracțiunii sau depesarea cadavrului, alte obiecte purtătoare de urme ale morții violente (haine, încălțăminte aparținând victimei ori infractorului).
Datorită circumstanțelor cercetării, răspunsul la întrebarea “ce s-a întâmplat ?” va fi obținut doar după un surplus de tehnici de investigare. Probarea unui viol săvârșit asupra victimei al cărei cadavru a fost ulterior depesat, devine și mai dificilă, datorită posibilității de a nu fi găsite toate părțile depesate, sau ca unele dintre acestea să fi ajuns deja în stadiul de schelet datorită acțiunii distructive a animalelor. În acest caz, descoperirea pe baza investigației penale a locului faptei este de mare ajutor, contribuind la cercetarea eventualelor urme biologice ale violului. Existența unui cadavru dezmembrat poate fi ea însăși un indiciu în favoarea anchetatorului, orientând verificarea versiunilor de urmărire penală și asupra psihopaților sexuali, personalități predispuse la acte sadice de mutilare a victimei pentru propria plăcere (depesarea cu caracter ofensiv).
Pedofilia
Pedofilia face parte din categoria de perversiuni definite ca anomalii ale alegerii obiectului sexualității, alături de autoerotism, gerontofilie, incest, zoofilie, fetișism, necrofilie, travestism, transsexualism. Se întâlnește îndeosebi la sexul masculin și se caracterizează prin impulsuri erotice dominante sau exclusive față de copii, distingându-se două categorii clinice: pedofilia compulsivă (erotică) și pedofilia simptomatică. Pedofilia erotică poate fi tandră (când atracția sexuală se îndreaptă către băieții mici – pedofilia homoerotică) sau agresivă (când se dirijează către fetițe – nimfofilie). Pedofilul homoerotic nu intră în categoria homosexualilor reali, deoarece el este incapabil să întrețină relații sexuale cu un bărbat adult. Pedofilia simptomatică se întâlnește la bolnavii psihic (demenții, senilii, schizofrenii, oligofrenii).
Pedofilul constituie o categorie aparte a perverșilor, prin frecvență, organizare mediatică, importanța rețelelor criminale care îl alimentează (de la prostituție la dispariția și uciderea copiilor), caracterele personale, mediul din care provine. Din punct de vedere psihologic, pedofilul este un subiect care refuză lumea adulților, el rămâne întotdeauna un copil și se simte bine între “semenii” lui. În jumătate dintre cazuri el a fost victimă, în copilărie, a incestului sau a violului (identificare cu agresorul) sau a trăit o copilărie tulburată. De aici putem trage concluzia că își transmite perversitatea asupra victimelor sale în aceleași proporții. Pedofilul caută locurile în care găsește copii: piețe publice, școli, parcuri, tabere, multiplicându-și, conștient sau nu, situațiile riscante. Se căsătorește cu o femeie care are copii mici, profesia îl pune frecvent în contact cu copiii, este învățător, educator, medic, preot. Abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici, alte rude apropiate sau adulți “de încredere” precum profesorul, vecinul, persoana care îngrijește copilul. Acest tip de abuz se realizează prin recompense și / sau amenințări, subliniindu-se în studiile de specialitate că abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale se întâmplă rar să fie violent. Atunci când abuzatorul dezvoltă un model de constrângere, iar “jocul” dintre adult și copil tinde să evolueze sexual, există posibilitatea violențelor.
Pedofilul care își ucide prada o face pentru a scăpa de riscul de a fi prins și deseori recurge la această soluție într-un moment de panică, atunci când copilul se revoltă sau când se teme că nu a putut să cumpere cu cadouri tăcerea acestuia. El susține ca iubește copiii, dar îi ucide din cauza nedreptății legilor care-l obligă să se ascundă. O categorie aparte în cadrul pedofililor o constituie violatorii, care, nereușind să stabilească relația sexual-abuzivă prin recompense sau alte modalități de apropiere a victimei, ce au scopul de a convinge copilul că nu i se va întâmpla nimic rău, realizează prin constrângere acte sexuale urmate, uneori, de suprimarea vieții victimei.
Poziția pedofilului față de lege este una foarte particulară: el acționează în registrul negării, al sfidării și al imoralității. Nu are nici o remușcare, unica lui problemă fiind să scape de o societate nedreaptă care-l persecută. Răceala pedofilului îi stupefiază pe experți și pe autoritățile represive. Familia, copiii și cei care se află în jurul lui nu pot admite această realitate, mai ales că pedofilii apar din rândul unor oameni aparent normali. Au o mască socială care nu rezistă impulsului care îi împinge să pornească la “vânătoare”, adesea în urma unei frustrări în lumea adulților.
În România se remarcă, pentru ultimii ani, două fenomene: creșterea numărului de infracțiuni privitoare la viața sexuală ce au ca victime minori cu vârsta prepuberă și implicarea, cu predilecție în săvârșirea infracțiunilor menționate anterior, a cetățenilor străini. Acești pedofili sunt îndeosebi “turiști sexuali”, a căror funcție le permite intrarea în contact cu anumite categorii de copii, cum sunt copiii orfani sau copiii străzii, prin fundațiile de ajutorare și proiectele finanțate din afară. “Internaționalizarea pedofiliei” cuprinde o varietate de modalități de încurajare a acestui tip de devianță, cum sunt circulația casetelor video pornografice cu minori, rețelele informatice (site-uri specializate) și literatura cifrată.
Cazurile cele mai grave și intens mediatizate din practica judiciară recentă privind săvârșirea de violuri asupra unor minori au avut ca autori pe Olariu Mihai, de 46 ani, din comuna Vulturești, județul Suceava, arestat pe 12 decembrie 1999 și condamnat la 30 ani închisoare (caz prezentat în cadrul secțiunii 2.2 “Ascultarea martorilor, învinuiților și inculpaților” din capitolul IV) și pe Chirilă Viorel, de 35 ani, din municipiul Iași, arestat la 8 aprilie 2000 și condamnat la închisoare pe viață. Acesta din urmă, în perioada mai 1998 – februarie 2000, pe raza și în împrejurimile municipiului Iași a acostat 9 minori, majoritatea cu vârsta sub 14 ani și provenind din categoria copiilor străzii, cu care a întreținut prin violență relații sexuale anale și orale. Victimele au suferit grave vătămări corporale și traume psihice, iar un minor a decedat, la 16 februarie 2000, în pădurea Căprița, din apropierea Iași-ului.
=== CAPITOLUL VI ===
Capitolul VI
ASPECTE CRIMINOLOGICE, PSIHOLOGICE ȘI PSIHIATRICE ALE OMORURILOR CU NATURĂ SEXUALĂ
Considerații de criminologie clinică privind violul (abordare etiologică)
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate.
Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți, cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce își au propria lor etiologie.
Violența nu constituie totuși un fenomen nou, unii cercetători și specialiști considerând că violența reprezintă o permanență umană, fiind intim legată de esența umană și de funcționarea societății.
Studiile și cercetările efectuate în diverse țări relevă faptul că delictele și crimele comise cu violență și agresivitate (omor, viol, loviri, vătămări corporale) prezintă anumite particularități, comparativ cu alte tipuri de crime și anume:
factorii de personalitate sunt implicați cu precădere în comiterea acestui tip de delicte, comportamentul agresiv fiind, adesea, consecința unor stări de frustrare individuală manifestate la anumiți indivizi;
delincvenții care săvârșesc asemenea fapte cu violență cedează, de regulă, unor impulsuri de moment sau stări explozive, neavând capacitatea de a-și stabili și controla echilibrul emoțional necesar;
comiterea delictelor cu violență este potențată de un nivel de instrucție și cultură scăzut al delincvenților, cât și de o integrare deficitară în familie, profesie, comunitate;
printre factorii favorizanți ai acestor delicte și crime se numără consecințele stării de dezorganizare personală și marginalizare a unor indivizi, datorate creșterii demografice, urbanizării, mobilității teritoriale, imigrației și proceselor de aculturație;
consumul de alcool care precede, de multe ori, fapta violentă, reprezintă un puternic factor criminogen implicat în fapta delincventă;
între autor și victimă preexistă sau apar accidental anumite relații care explică agresiunea, victima aflându-și și ea, uneori, rolul bine determinat în declanșarea delictului sau crimei;
între mobilurile care sunt urmărite prin asemenea delicte, mai frecvente sunt cele de jaf, răzbunare, gelozie (în cazul omorurilor), satisfacerea unor instincte sexuale (viol) sau materiale (tâlhărie);
între mijloacele mai frecvente utilizate în aceste delicte sunt lovirea, sechestrarea, șantajul și constrângerea (fizică, morală și simbolică).
Pentru o serie de autori, violența (agresiunea) reprezintă unul din celor patru tipuri de răspuns posibil față de o stare de frustrare, în timp ce alți autori consideră că frustrarea nu este decât o condiție ce favorizează agresiunea.
Strâns legat de noțiunea de frustrare este cea de agresivitate, a cărei etiologie nu explică într-o manieră acceptabilă de sociologi, criminologi sau psihologi, fiind considerată ca o “componentă esențială, normală a personalității, care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii”.
Din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entitățile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât și Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este rezultatul declanșării necontrolate (iraționale) ale pulsurilor organice antisociale care, în anumite condiții înlătură cenzura impusă de Eu și Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârșească infracțiuni grave, cu violență. Manifestarea spontană și nespecifică a instinctelor abisale distructive nu exclude vinovăția penală sub forma intenției directe sau indirecte.
Violul este unul dintre actele de violență cu cea mai mare gravitate socială. Deși definițiile sale juridice diferă în legislațiile diferitelor națiuni, toate postulează ca o trăsătură comună constrângerea sexuală exercitată asupra victimei și lipsa de voință a acesteia. În general, constata E. R. Mahoney, “definiția juridică a violului implică relația sexuală (vaginală, anală sau orală) prin folosirea de către o persoană a forței, fără consimțământul celeilalte persoane. Această definiție tinde să se axeze asupra penetrării unui anumit orificiu de către penis sau de către alt obiect. Penetrarea nu este totuși elementul central în cadrul violului”. De aceea, majoritatea specialiștilor sunt de acord în a considera că el nu este atât o acțiune cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune împotriva altor persoane: femei, în cazul heterosexualilor, și bărbați, în cazul homosexualilor. Violul – arăta A. Giddens – este un efect direct al legăturii făcute între sexualitate și sentimentele de putere ori superioritate asupra altora, fiind un act de agresiune în care victimei i se neagă dreptul la autodeterminare.
Din totdeauna, pe lângă incriminarea actului de viol, acestui tip de agresiune i s-au relevat consecințele sale psihologice, familiale ori sociale, în cadrul faptelor de violență dintr-o comunitate oarecare. Astăzi, laxitatea moravurilor și a relațiilor dintre sexe face să crească riscul de forțare și agresiune sexuală.
Multe ambiguități caracterizează definiția violului. Criminologic se impune a elimina tot ceea ce este vag în definiția violului, care trebuie construită pe baza elementului său esențial, și anume, actul sexual al unei persoane împotriva alteia. În acest element esențial de forțare (de siluire), ce include, pe lângă sexualitatea coercitivă fizic (violență), și noțiunea de sexualitate neconsimțită, nedorită, se poate corela cu orice element care, alături de forță și amenințare, depășesc dorința victimei de a se opune, până la orice formă de sexualitate, pernicioasă ori degradantă. Astfel, oricât de fragile ar apărea frontierele dintre violență și nonviolență, acestea nu pot scăpa elucidării juridice.
Dintr-o atare definiție euristică rezultă și semnificația violului ca violență bazată pe putere și inegalitate, care încalcă libertatea și autonomia persoanei și prin aceasta degradează sensul sexualității umane, bazată pe afecțiune și parteneriat liber consimțit. La om, violul nu mai poate fi conceput ca un act pur fizic, de posesiune fizică și diseminare a informației genetice, ca un act pur pulsional, acesta fiind secundar ofensei aduse unei persoane și, prin persoană, specificului uman al sexualității.
Studiile efectuate până în prezent asupra violului au permis identificarea mai multor cauze și motivații, care pot explica atât comiterea unui act individual sau colectiv de agresiune sexuală, cât și amploarea acestor acte în societatea contemporană. Constatările acestor studii au permis conturarea mai multor concepții etiologice în acest domeniu.
Concepția psihologică și psihiatrică. Cea mai mare parte din explicațiile psihologice pun accentul pe personalitatea violatorului, încercând să identifice caracteristici individuale ale acestuia cum sunt: propensiunea spre violență, incapacitatea de control asupra impulsurilor brutale, tendință de dominare asupra altor persoane, sentimentul de ostilitate și dispreț față de femeie etc. În centrul concepției psihologice se află de fapt tipul de personalitate al violatorului, care-l mobilizează, constant, la comiterea unor acte de violență. Această concepție pare întărită de o serie de interpretări psihanalitice, care consideră, în concordanță cu concepția lui Freud, că între agresivitate și conduită sexuală, există o strânsă legătură.
Adeseori, pentru a explica propensiunea agresivă spre sexualitate, concepțiile psihologice adoptă o interpretare psihopatologică în cadrul căreia domină ideea că majoritatea violatorilor sunt persoane anormale, patologice, definite de profunde perturbări psihice. Această idee este însă dezmințită de numărul mare de violatori care nu au nici un fel de deficiențe psihice. Ceea ce ignoră interpretările psihopatologice este modelul cultural însușit de violator, socializarea sa intr-o subcultură dominată de agresivitate și dispreț. În realitate, numărul de violatori care se confruntă cu probleme mentale reprezintă, în orice societate, o raritate statistică. Violatorii se disting, de fapt, după caracteristicile principale ale subculturii de care aparțin, după instrucție, educație, statut marital, contactul cu modelele infracționale și motivațiile pentru comiterea agresiunii sexuale.
Deși cercetătoarea americană Janet Hyde apreciază că nu există violatori “tipici”, care să fie definiți de un profil de personalitate distinct, sociologul american J. Henslin diferențiază următoarele unsprezece “tipuri”, fără a indica însă și proporția acestora în cadrul numărului total de agresori:
misoginul, individ care, într-o perioadă timpurie a vieții lui, a fost umilit profund de o femeie care a avut un rol important în viața sa. Agresarea brutală a victimei reprezintă pentru el exercitarea unui sentiment de ură, răzbunare și revanșă;
sadicul, care maltratează victima, dar, spre deosebire de misogin, nu are resentimente față de ea. El caută plăcerea prin provocarea suferinței altora, victima fiind cea mai potrivită persoană pentru tendințele sale sadice. Teama victimei nu face altceva decât să-i sporească apetitul sexual;
violentul, pentru care agresiunea sexuală, urmată, în unele cazuri, de omorârea victimei, reprezintă numai una din căile de a-și satisface tendințele agresive. Pentru acest tip, plăcerea nu constă în violență ca atare, ca în cazul misoginului, ci în raporturile sexuale întreținute cu victima. Dacă aceasta opune rezistență, manifestările agresive ale atacatorului se intensifică;
răzbunătorul, este acel tip de violator care folosește agresarea sexuală ca mijloc de răzbunare, deși, de cele mai multe ori, victima nu este decât un “substitut” al persoanei pe care vrea să se răzbune;
violatorul “politic”, la fel ca răzbunătorul, își alege victima ca un substitut pentru dușmanul pe care vrea să se răzbune și care este, de obicei, un alt bărbat. Soldații care violează femeile într-un teritoriu inamic sau etnicii care agresează sexual reprezentantele altui grup etnic se includ în acest tip. Pentru acest violator contează mai puțin plăcerea sexuală, cât ura contra dușmanului întruchipat în victimă;
complexatul, este acel tip de violator care consideră agresiunea sexuală ca o formă de exaltare, însă nerealistă, a bărbăției sale. Violul este pentru el un mijloc de a “arunca o punte de legătură” între modul în care-l percep alții și modul în care se percepe el însuși. Rezistența și protestele victimei nu sunt pentru el decât “confirmări” imaginare că a fost și este partener de sex “excelent”. În multe cazuri, el îi telefonează sau i se adresează direct victimei pentru a o întreba cum s-a simțit și pentru a-i solicita o nouă întâlnire;
oportunistul este, spre deosebire de celelalte tipuri de violatori menționate, un individ care nu urmărește prin agresiune un anumit scop distinct. El profită de fapt de o anumită împrejurare neașteptată pentru a încerca să abuzeze de victimă. Deseori, ocazia apare în timpul unui furt sau jaf (în cazul infractorilor) sau în alte situații;
ludicul, care consideră violul ca un simplu prilej de distracție amuzament. Acest agresor inițiază și participă, cel mai frecvent, la violuri comise colectiv, deoarece violul semnifică pentru el sentimentul camaraderiei și “jocurilor ” masculine;
investitorul este de obicei un individ care, ca și ludicul, cunoaște victima, cel puțin din vedere. Agresiunea se produce atunci când el investește timp și bani pentru a seduce victima pe căi “normale”, iar aceasta refuză să întrețină raporturi sexuale cu el. Considerând că este “dreptul” lui să pretindă acest lucru, acest tip de violator dorește să aibă o “amortizare” a investițiilor pe care le-a făcut, preferând totuși să evite violența;
prietenul victimei, care, ori la prima întâlnire, ori după mai multă vreme, își revendică “dreptul” la gratificație sexuală, trecând direct la agresare. Acest violator pare să existe cel mai frecvent în rândul studenților;
soțul victimei, care este, de obicei, un individ violent și sadic, care-și maltratează soția. Acest tip de violator contrazice ideea, profund înrădăcinată în rândul publicului, conform căreia “nu poate exista viol marital”.
Concepția sociologică. Din perspectivă sociologică, factorii structurali sunt mai importanți decât cei strict individuali.
O abordare sociologică pentru înțelegerea factorilor care influențează sexualitatea umană este ilustrată în figura următoare. Partea din dreapta jos a diagramei indică cele patru niveluri considerate de către sociologi ca fiind influențe sociale exercitate cel mai frecvent asupra sexualității umane:
nivelul macrosocial sau societatea ca ansamblu integral;
nivelul subcultural, care indică influențele exercitate asupra sexualității individului de către clasa socială sau grupul social din care face parte;
nivelul interpersonal, în care interacțiunea cu părinții, cu prietenii (anturajul) sau cu partenerul(a) influențează indivizii într-un anumit grad;
nivelul individual, care evidențiază modul personal de orientare sexuală, de dorință sexuală și de genurile de scenarii asimilate.
Existența tuturor acestor niveluri de analiză indică faptul că, în orice societate, comportamentul sexual nu are o geneză ori o direcție unică sau unilaterală, ci este supus unui ansamblu de elemente, influențe și presiuni de natură normativ-valorică.
O abordare sociologică a sexualității umane
Teoria “subculturilor violente” pune accentul pe prevalența violenței în societatea contemporană și pe contextele culturale care o favorizează, violul fiind forma cea mai “expresivă” pe care o ia această violență. Mediile defavorizează și categoriile sociale cu nivelele de educație și instrucție cele mai scăzute, dau naștere unor subculturi care privesc adeseori violul ca pe un fapt “normal”. În aceste medii există cel mai mare număr de violuri, violatori și victime. Presiunile către conformare existente în grupurile sociale din aceste medii, induc indivizilor valori cum sunt duritatea fizică, autonomia, viclenia, gustul pentru risc și aventură ș.a.
Teoria “asocierilor diferențiale”, în forma ei originală, a fost elaborată de sociologul american Edwin Sutherland și ea seamănă, în unele privințe, cu teoria subculturilor violente. Această teorie își propune să arate că în toate societățile contemporane există convingeri, valori și atitudini care incorporează atât respectul, cât și lipsa de respect față de normele și regulile sociale. Care dintre ele vor fi adoptate de indivizi depinde de expunerea acestora la condiții alternative și conflictuale între ele. Dacă intensitatea expunerii la modelele socializatorii care promovează violența este mai mare decât cea a expunerii la modele de socializare care promovează pacifismul, individul va adopta, mai târziu, o conduită definită de agresivitate. Iată, pe scurt, principalele teze ale teoriei lui Sutherland:
comportamentul violent se învață la fel ca orice comportament;
acest comportament se învață, în primul rând, prin interacțiunea și comunicarea cu alte persoane;
raporturile cu alte persoane îi permit individului învățarea tehnicilor, motivațiilor și atitudinilor care conduc și întrețin violența;
toate aceste elemente sunt învățate în contexte de asociere diferențială care definesc violența ca fiind acceptabilă sau inacceptabilă, permisă sau interzisă;
individul devine violent datorită excesului de definiții favorabile utilizării violenței;
asocierile diferențiale cele mai semnificative pentru învățarea violenței sunt cele care sunt cele mai frecvente, de durată și intense emoțional, jucând un rol important, încă de timpuriu, în viața individului respectiv.
Reprezentanții “teoriei controlului social” s-au axat în special asupra impulsivității violatorului, gradului său de inconștiență, lipsei de responsabilitate și incapacității sale de a respecta obiceiurile, convențiile, normele și legile din societate. O mare parte dintre violatori prezintă toate aceste caracteristici, la care se adaugă incapacitatea de a recunoaște că sunt vinovați sau responsabili pentru actul comis.
Teoria controlului social subliniază, în esența ei, că în toate societățile caracterizate de procese de socializare deficitară, ca și de lipsă de autoritate și credibilitate a instituțiilor de control social, propensiunea spre violență a indivizilor este deosebit de mare.
Teoria “raportului între armonie și oportunitate” este tributară mai multor concepții psihologice și sociologice. În ansamblul ei, ea susține următoarele idei:
restricțiile formale severe asupra relațiilor sexuale nonmaritale determină o conduită sexuală agresivă;
inhibițiile sexuale puternice manifestate de femeie reprezintă, pentru mai mulți bărbați, un “semn“ ca ea trebuie violată;
dificultățile economice sau de altă natură, care împiedică angajarea intr-o căsătorie și prelungesc celibatul, reprezintă un important factor de declanșare a conduitelor sexuale agresive;
absența segregării între sexe poate determina, în anumite condiții, acte de agresare sexuală a femeii.
O asemenea teorie schițează de fapt unii dintre factorii de risc care condiționează sau determină conduita violatorului.
Tributară tezelor schițate de sociologii fenomenologi, perspectiva interacționismului simbolic cu privire la viol conține o serie de idei preluate din teoria socializării femeii în rolul de victimă. Conform acestei perspective, rolurile sexuale și raporturile între sexe sunt realități sociale care sunt susținute prin mesajele verbale și nonverbale ale bărbaților și femeilor în interacțiunea lor cotidiană.
Identificarea motivului și rațiunii de a ucide (abordare exploratorie)
Investigarea omuciderilor sexuale prezintă un aspect extrem de important a cărui soluționare duce la finalizarea unui astfel de caz: determinarea motivului săvârșirii faptei și, în speță, a omorului (dacă acesta a fost intenționat). În mod cert sunt întrebări pe care un anchetator trebuie să le pună când examinează locul faptei: “ce s-a întâmplat ?”, “de ce s-a întâmplat ?” și “cine ar fi putut să o facă?”.
Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica și interpreta anumite detalii ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implicată este o tehnică excelentă în determinarea profilului mental al tipului de persoană care ar fi putut comite crima. În mod cert sunt legături între aspectul psihologic al criminalului și indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei. Cercetările efectuate de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul F.B.I. (Behavioral Science Unit) în domeniul omorurilor de natură sexuală au dezvăluit o remarcabilă consecvență în cadrul tipului de persoane ce comit anumite acte. Deși există o gamă largă de diferențe între infractorii care comit acte similare, acești infractori au, de asemenea, și trăsături comune.
Delimitarea între organizat (premeditat) și neorganizat (nepremeditat), elaborată de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul F.B.I., este o descriere a tipologiilor criminale. Informația prezentată aici, așa cum este ea legată de fenomenul infracțiunilor premeditate și nepremeditate, se bazează pe studii și cercetări ale Grupului de Studii Comportamentale, interviuri personale cu agentul supervizor Robert K. Ressler și cu alți membri implicați în acest proiect.
Infracțiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual)
Infractorul care își premeditează crima are, de obicei, inteligența peste medie, este metodic și viclean, iar crimele lui sunt bine gândite și cu atenție plănuite. Este probabil, genul de persoană care are mașina bine întreținută. Crima este comisă în afara zonei unde locuiește sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate și călătorind mai mulți kilometri decât o persoană obișnuită.
Fantezia și ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei străini. Infractorul este considerat sociabil și folosește abilitățile verbale pentru a-și manipula victimele și a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conștient de gravitatea actului sau / și este încrezător în viclenia sa în eventuala confruntare cu ancheta poliției. Probabil că urmărește reportajele de știri privind fapta și frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl folosește pentru a retrăi evenimentul. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său. Evită să lase dovezi în urma sa si, de obicei, își aduce propria armă. Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru “a lua peste picior” poliția sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.
Infracțiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)
Infractorul care nu-și premeditează crima are inteligența sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăiește fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăți în a stabili relații interpersonale și este descris ca un inadaptat social (Râmaru Ion și Ursache Ion, structuri inhibate, nesociabile, introvertite, cu acumulări tensionale în sfera pulsional – sexuală și raptusuri violente exteriorizate biociclic: viol cu moartea victimelor).
Infractorul acționează impulsiv, sub stres, și va selecta o victimă din propria sa zonă geografică. El nu posedă un vehicul și evită oamenii, în general. Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat. Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac “fulger”, luându-și victima prin surprindere. În această acțiune spontană, în care agresorul acționează brusc în afara fanteziei sale și nu are un plan, nu se gândește că poate fi prins.
Agresorul, dezorganizat, își depersonalizează victima prin mutilare facială sau o rănește în exces. Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei: mutilarea organelor sexuale, a rectului, a sânilor femeilor, a gâtului, a feselor, este făcută deoarece aceste părți au o puternică semnificație sexuală pentru el. Pot fi descoperite eviscerări, amputări și / sau vampirism. Locul morții și locul crimei coincid și nu există nici o încercare de ascundere a cadavrului. În cazul în care cadavrul a fost mutilat, este posibil ca autorul să-l poziționeze într-o manieră specială care are semnificație pentru el. Arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
Expertiza psihiatrică
Probațiunea medico-legală psihiatrică a cunoscut mari oscilații în timp, fiind legată direct și organic de structura socială a statelor și implicit de evoluția conceptelor de drept, mărturie fiind o serie de legi și coduri existente cu mult înaintea erei noastre. Expertiza medico-legală psihiatrică are caracter multidisciplinar, aportul medicinii legale fiind preponderent interpretativ, în concordanță cu definiția acceptată a acestei specialități medicale. Această expertiză face parte din categoria examinărilor medico-legale ale persoanelor vii, fiind prevăzută și solicitată în unele articole ale Codului Penal și este reglementată în cadrul Codului de Procedură Penală. Organizarea practică a acestei expertize este prevăzută în Legea privind organizarea activității și funcționării Instituțiilor Medico-legale (O.G. 1/2000 devenita Legea 459/2001).
Cadrul juridic și organizatoric al expertizei psihiatrice trebuie raportat la reglementarea categoriei juridice a iresponsabilității în C.pen., art.48: “Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.” Responsabilitatea, respectiv posibilitatea tragerii la răspundere penală a învinuitului, reprezintă o noțiune juridică care sub aspect medical reprezintă “totalitatea particularităților psihice ale individului care-l fac pe acesta să înțeleagă libertatea și necesitatea acțiunilor sale și să aprecieze consecințele faptelor sale atunci când acționează contrar normelor de conviețuire socială și a legilor.”
Codul de Procedură Penală, în cuprinsul art.116-125 prevede ordonarea și obligativitatea expertizei (art. 117), astfel: “efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazurile de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată au îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.” Sensul pe care îl dă legiuitorul alienației mintale este cel acceptat de psihiatrie, cu semnificația de înstrăinare față de comunicarea relațiilor interumane printr-un comportament ce nu mai poate fi autocontrolat, întrunind accepțiunea comună de bolnav psihic. Delimitarea gradului acestei înstrăinări de normalitate implică criterii științifice precise în scopul de "a nu psihiatriza condiția umană“, dar nici de a risca nedecelarea unei suferințe psihice mai ales disimulate, cu potențial, deseori malign, de periculozitate.
Expertiza medico-legală psihiatrică rămâne prin excelență o expertiză medicală cu un cadru bine definit care are în final scopul de a oferi justiției criterii medico-legale obiective pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Față de gama largă a bolilor, sindroamelor și tulburărilor psihice, care impun examinări complexe de specialitate, scopul rezidă în a stabili capacitatea de discernământ a celui examinat. Expertiza medico-legală psihiatrică constituie un document probatoriu care ajută justiția în stabilirea responsabilității.
Probleme ce trebuie clarificate prin raportul medico-legal de expertiză psihiatrică
Expertiza medico-legală psihiatrică va rezolva trei probleme: va stabili științific felul și gradul îmbolnăvirii (pe baza de exploatare clinică), va aprecia în ce măsură afecțiunea psihică alterează discernământul subiectului față de fapta imputabilă și va recomanda măsurile cele mai adecvate de reinserție sau protecție socială în raport de boală, personalitate, receptivitate la reeducare medico-pedagogică, risc de periculozitate.
Starea de vinovăție presupune prezența discernământului în momentul săvârșirii faptei. Dacă justiția stabilește responsabilitatea, expertiza medico-legală psihiatrică, în urma coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligativitatea de a stabili parametrii discernământului. Simpla cunoaștere a caracterului faptei, deși importantă, nu este suficientă. Se impune o analiză psihopatologică a persoanei în scopul stabilirii legăturii dintre tulburările psihice ale acesteia și actele comise, precum și de a preciza prezența sau absența măsurilor de siguranță luate de autor, anterior, în timpul și după comiterea faptei penale, în scopul înlăturării urmelor și probelor ce l-ar fi putut demasca.
Discernământul este facultatea psihică, capacitatea sau libertatea de a distinge între bine și rău, legal sau ilegal, licit sau ilicit, permis / nepermis, corect / incorect, util / inutil și el se bazează pe o percepere, reprezentare și înțelegere corectă a realității, a naturii actului comis, a conținutului și consecințelor faptelor incriminate, deci pe capacitatea psihică de anticipare prin reprezentare a consecințelor faptelor proprii, cu alte cuvinte, pe gândire logică, pe funcții afective integre ce motivează comportamentele specific umane și pe funcții volitive umane. Discernământul va fi inexistent în stări excepționale de abolire a conștiinței consecutiv alterării psihicului uman în toate cele trei compartimente: funcții de cunoaștere, afective și volitive. În stările marginale (de border-line), de limită între normalitate și boală psihică (debilități mintale, dizarmonii de personalitate sau impulsivități patologice), discernământul va fi diminuat sau alterat, în raport de evidențierea și analiza factorilor ce au favorizat trecerea la act (intoleranța la frustrații, impulsivitate scăpată de sub controlul voinței, pulsiune consumată pe plan imaginar, personalitate fragilă și instabilă, toxicomanie, provocare).
Cele mai frecvente afecțiuni psihiatrice sunt:
Psihopatia este o dizarmonie de personalitate ce antrenează un dezechilibru individ-mediu, caracterizat prin păstrarea funcției de cunoaștere în contrast cu agenezia sentimentelor etico-sociale. Psihopatul este o personalitate privată de integrarea valorilor în structura sa și implicit în comportament și grefată de un risc accentuat de nocivitate socială. Trăsăturile psihopatiei sunt: impulsivitatea și prevalența instinctivă în motivarea actelor, absența sentimentelor de culpă în locul cărora psihopatul plasează regretul de a nu fi făcut mai rău, egofilia și efortul de obținere a plăcerii proprii, lipsa remușcărilor față de faptele proprii negative, malignitatea premeditării, lipsa simțului de responsabilitate, înclinația spre perversiune și sexopatie, reiterarea și recidiva frecventă.
Oligofrenia este un deficit global al funcțiilor de cunoaștere, caracterizat prin sărăcie intelectuală, imaturitate afectivă și sugestibilitate marcată. De aceea, ei devin mai frecvent instrumente ale realizării faptelor antisociale, ajungându-se până la subordonarea totală a comportamentului când oligofrenul devine un fel de robot al unor acte comandate de alții.
Epilepsia temporală este încărcată cu un maxim de agresivitate în raport direct de gradul de aderență afectivă a bolnavului. În epilepsia temporală actele de violență se consumă subit, nepremeditat, automatic și deseori de intensitate extremă, cu motivație legată de o frustrare afectivă, uneori cu exprimare prealabilă a intenției, dar cu consumarea actului în stare de tulburare a conștiinței. Psihoza epileptică se asociază cu halucinații și deliruri mistice, comițându-se violențe grave: omucidere împotriva oricărei persoane ieșite în calea bolnavului, atacuri bruște, feroce cu lipsa disimulării actului, lipsa regretelor și remușcării pentru faptul comis și deseori cu amnezia celor petrecute.
Schizofrenia este o psihoză gravă cu disociație intrapsihică ce se caracterizează prin cei 6A: abulie, asociații anormale, afectivitate inversată, ambivalența judecăților, autism, anhedonie. În perioada de stare, bolnavul prezintă o permanentă ostilitate cu bizarerii și cu fapte comportamentale motivate delirant. În cazul acestor violențe, bolnavul proiectează delirul asupra celor apropiați care sunt vinovați de otrăvirea sa, de posedarea sexualității sale și disimulează delirul până ce realizează actul de violență. Deseori, el pregătește patologic actul, îl motivează delirant și nu părăsește locul faptei, fiind găsit lângă victimă, fără remușcări și satisfăcut că a scăpat de “dușmani”.
Conform unui studiu statistic, pe grupe de infracțiuni, s-a observat următoarea distribuție de frecvență a psihopaților față de celelalte categorii de bolnavi psihici:
Profiling criminal
Dacă “câmpul faptei” – expresie consacrată în criminalistica clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor apte să permită conturarea probațiunii și identificarea autorilor, noile concepte între care scena crimei sau profiler crime, constituie o reală provocare în direcția acceptării unei realități dinamice în derulare, a secvențelor comportamentale, forțând componenta psihologică a omului legii (procuror, ofițeri judiciariști) să interpreteze motivațiile, intențiile, habitudinile, raționamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic, “amprenta comportamentală” aptă schițării unei galerii de potențiale portrete ale personalității pretabililor incluși în cercul de bănuiți.
Profesionalistul investigator – expertul psiholog – este chemat, în virtutea celor sus menționate: 1) să reproducă prin propria-i imaginație împrejurările și acțiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de urmărire penală filmul crimei în dinamica sa; 2) să-și imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală “amprenta sa psihocomportamentală”; 3) să anticipeze comportamentul următor, contracarând pentru viitor mișcările autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia. Toate acestea fac obiectul psihologiei judiciare din perspectiva impactului interdisciplinarității sale cu criminalistica clasică, pe coordonatele unei idei îndrăznețe: psihocriminalistica sau profiling-ul criminal.
Profilajul are la bază câteva asumpții primordiale. Prima dintre acestea este aceea după care scena crimei reflectă personalitatea criminalului. Aceasta este o presupoziție esențială, fără de care profilajul nu ar exista, deoarece, în momentul investigării unei crime, nu avem alte indicii decât cele oferite de scena crimei. Evidența fizică și non-fizică este cea care ne va conduce la tipul de personalitate și, în final, la identificarea autorului. O altă presupoziție este aceea conform căreia personalitatea infractorului va rămâne constantă în coordonatele sale esențiale, în baza ei criminalul va comite o faptă asemănătoare într-o manieră asemănătoare, ca rezultat al impulsurilor, al compulsiilor sau al dependențelor care-i marchează personalitatea. Așa cum un test evidențiază o anumită psihopatologie, scena crimei reflectă un tip de personalitate deviantă. De exemplu, un investigator avizat va deduce imediat dacă un infractor este sadic, după natura rănilor victimei.
Profilajul nu este nici pe departe o metodă infailibilă. Într-un studiu al F.B.I. din anul 1981, din 192 de cazuri în care s-a realizat un profil, au fost rezolvate 88. Dintre cele 88, numai în 17% dintre cazuri profilul a ajutat la identificarea suspecților. Dar rezolvarea cazurilor în care se aplică nu este singurul criteriu după care se apreciază valoarea tehnicii profilajului. Aceasta oferă o înțelegere a tipurilor de personalitate care comit acte inacceptabile și neinteligibile, precum și motivațiile care stau la baza unor asemenea acte.
Rolul profileri-lor criminaliști este acela de a-i ajuta pe investigatori să răspundă la întrebarea: cine a săvârșit infracțiunea ?, prin utilizarea cunoștințelor din diverse domenii, în special psihologie și sociologie. Cercetarea lor nu se concentrează asupra unei persoane, unui posibil infractor, ci conturează portretul general al unei personalități corespunzătoare “amprentei psihologice” lăsate în câmpul infracțiunii.
Pentru exemplificarea aportului psihocriminalisticii la identificarea autorului unei fapte de viol cu omor este semnificativă prezentarea pe scurt a colaborării dintre organele de urmărire penală și “Centrul de Cercetări în domeniul psihocriminalisticii g-ral Dumitru Ceacanica” într-un caz de această natură. În vederea stabilirii și restrângerii cercului de suspecți, expertul psiholog folosește și analizează indicii psihocriminalistici relevați de materialul de cercetare, prin trasarea elementelor și particularităților modului de operare: a)persoana vătămată – bătrâna cu posibilități reduse de apărare; b)când s-a săvârșit fapta – seara, în jurul orelor 22,00-22,30; c)mediul comiterii – mediu urban, în apropiere de zona comercială; d)cum s-a comis fapta – prin imobilizarea victimei, după înfrângerea rezistenței fizice (cadavrul prezenta: plăgi palmare stânga, semn al încercărilor de apărare, echimoze subnazale, bucale și mentoniere, produse prin comprimare cu măna de către agresor în scopul reducerii la tăcere, leziuni vaginale, plagă tăiată cervicală, lipsa leziunilor în regiunea inghino-pubiană și a coapselor, datorită faptului că actul sexual a avut loc după producerea plăgilor tăiate, când forța victimei se diminuase considerabil); e)particularități în comitere – cunoaște zona, locuința și victima. Acționează singur după ce se convinge că victima s-a culcat. Pătrunde în locuință folosind forța; f)mobilul – actul sexual; g)urme lăsate – urme papilare și urme de încălțăminte.
Pornind de la aceste elemente și informații au fost stabiliți următorii indici de natură psihiatrică, sociologică și fizionomică:
Indici psihiatrici: autorul este un psihopat sexual gerontofil caracterizat, în principal, prin faptul că nu lovește sau violează ca să jefuiască. Acțiunea sa este îndreptată spre obținerea satisfacerii sexuale prin umilirea, prin depersonalizarea victimei în dorința de a avea o poziție dominantă față de aceasta, mai ales dacă încearcă să-i opună rezistență.
Indici sociologici: nivel de inteligență sub medie; a abandonat studiile; fără calificare profesională; inadaptat social; trăiește singur; este nocturn; nu se interesează de știri (presă, radio, TV); locuiește sau lucrează în apropiere de locul crimei; anterior crimei a avut o schimbare semnificativă în comportament; neglijent din punct de vedere al igienei personale; are ascunzători secrete; nu a satisfăcut stagiul militar sau dacă totuși l-a satisfăcut a înregistrat tentative de dezertare, de nesupunere; întreține raporturi sexuale foarte des, preferând partenere diferite; deși consumă băuturi alcoolice, nu este alcoolic.
Indici fizionomici: pe baza datelor cunoscute de investigația polițienească (tânăr 20 – 25 ani, înălțime 1,60 – 1,65 m, brunet / țigan) s-au stabilit următoarele elemente psihocriminalistice: mărime disproporționată a feței în raport cu craniul, gâtul și corpul; fața ușor asimetrică; frunte îngustă; sprâncene stufoase; părul foarte des, aspru, de culoare închisă și neuniform; constituție astenică-atletică.
Folosindu-se metoda restrângerii cercului de suspecți, prin compararea imaginii psihocriminalistice cu individualitatea fiecărui suspect în parte, cercul bănuiților a fost redus de la 48 la o singură persoană. Concluziile “expertizei” psihocriminalistice au facilitat organizarea și conducerea activităților de tactică criminalistică, ce au urmat la scurt timp după începerea anchetei, suspectul recunoscând săvârșirea faptei.
=== concluzii ===
CONCLUZII
Violul este una dintre conduitele sexuale deviante cunoscute de multă vreme în istoria umanității, impunându-se atât ca o problemă socială cu diverse caracteristicii de ordin educațional, cultural, religios, cât și ca obiect de reglementare penală în cadrul mai larg al infracțiunilor privitoare la viața sexuală. Descris în mitologia greacă și chiar în Vechiul Testament, acceptat ca o practică “normală” sau, dimpotrivă, incriminat ca delict ori o crimă capitală în reglementările laice sau religioase ale diverselor popoare, violul a devenit numai în conștiința contemporanilor una dintre cele mai serioase probleme care necesită reacția energică a factorilor de control social. Din această perspectivă, elaborarea unei lucrări cu titlul: “METODOLOGIA INVESTIGĂRII VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI”, presupune o parcurgere complexă a tuturor ipostazelor acestei fapte devenită un fenomen nu numai de ordin infracțional, ci și psihologic, cultural, social în genere, la nivelul căruia intervin și se conjugă o serie de mentalități și credințe care depind de norme, valori, principii, de o “zestre” socială a indivizilor. Dimensiunea ce privește viața sexuală, așa cum legiuitorul a reglementat-o, nu poate fi disjunsă de celelalte elemente ce formează integralitatea libertății persoanei, ci, dimpotrivă, se va interpreta și intercondiționa cu dimensiunea altor drepturi fundamentale ale omului, precum cele privind viața, integritatea fizică și psihică, libertatea de mișcare, viața intimă, familială și privată, demnitatea și onoarea individului. Astfel că, săvârșirea violului urmat de moartea victimei, indiferent că fapta este analizată drept un omor cu natură sexuală sau ca o formă agravantă a violului (prezentare cuprinsă în cadrul capitolului II al lucrării: “Aspecte de drept penal material și drept procesual penal”), lezează cea mai înaltă valoare, universală, intangibilă, absolută: viața umană, fiind deci o omucidere. Restul aspectelor ce dau problematica specifică – caracterul sexual – a acestui tip de omucidere se vor subsuma faptei de suprimare a vieții ca atribut biologic prin acțiunea unei persoane, alăturând demersului teoretic particularități tehnice, tactice și metodologice de investigare.
În acest context, aportul adus de știința criminalistică, modalitate pluridisciplinară de cunoaștere și cercetare, la soluționarea unui caz de viol urmat de moartea victimei este indiscutabil, prin raportarea obiectivelor de atins într-o anchetă penală la caracterele distincte ale situației de fapt. Anchetatorul, sau “investigatorul”, pentru a apropia astfel instituțiile procesual penale de o terminologie tot mai frecventă (“crime investigation” în literatura de specialitate anglo – saxonă), are în acest mod la dispoziție un sistem științific coerent ce coroborează aplicarea regulilor de drept cu accesul la cele mai noi și performante dispozitive tehnice din domenii specializate. Criminalistica realizează indirect scientizarea procesului judiciar, crescând eficiența și celeritatea soluționării cauzelor penale. Cu incidență deosebită în cercetarea violului urmat de moartea victimei, formele, metodele și procedeele tehnice aparținând domeniilor conexe (medicină-legală, biologie, genetică, chimie, psihologie judiciară, psihiatrie) însoțesc cadrul tipic al anchetei penale, încă din momentul cercetării la fața locului și până la efectuarea actelor de urmărire ce necesită cunoștințe și instrumente specifice (constatările și expertizele medico-legale și criminalistice, între care expertiza profilului ADN ocupă un loc aparte). Ceea ce se desprinde din parcurgerea capitolelor III (“Particularitățile cercetărilor la fața locului în cazul violului urmat de moartea victimei”), respectiv IV (“Efectuarea principalelor acte de urmărire penală”), subliniază importanța cunoașterii acestei fapte nu numai ca o varietate de omucidere, ci ca o situație specială de practică, cu natură individualizantă care cere un număr suplimentar de investigații. Peste regulile generale metodologice aplicate în cercetarea omuciderii se vor suprapune metode particulare adaptate realității faptice, deoarece organul de anchetă nu se poate limita la o schemă fixă. Lărgirea sferei practicii se face atât în lumina noii legislații, cât și a tendințelor și evoluției infracționale: subiectul pasiv al violului urmat de moartea victimei poate fi bărbat sau femeie, adult sau copil. Astfel, anchetatorul face aplicația cunoștințelor sale ce în mod necesar trebuie să depășească barierele juridicului în cadrul sistemului pluridisciplinar criminalistic, urmărind clarificarea aspectelor de ordin psihologic, cu incidența asupra mobilului și scopului faptei, etiologiei manifestărilor deviante (această problemă face obiectul capitolului VI al lucrării, “Aspecte criminologice, psihologice și psihiatrice ale omorurilor cu natură sexuală”). O lucrare teoretică privind investigarea violului urmat de moartea victimei se susține și alimentează din cazuistica recentă sau mai veche, din păcate existentă în practica românească într-un număr crescând. Prezentarea câtorva cazuri din ultimii ani în cuprinsul lucrării nu face decât să accentueze faptul că, nu atât în contorizarea lor statistică oficială stă gravitatea și periculozitatea infracțiunii, ci în finalitatea obiectivă a fiecărui caz în parte, moartea unei persoane. Acest aspect este reținut și la nivel legislativ, forma praeterintenționată a violului urmat de moartea victimei fiind sancționată cu o pedeapsă asemănătoare modalității intenționate: închisoarea de la 15 la 25 de ani.
Realitatea fenomenului infracțional, evolutiv ca și număr de fapte comise, grad de periculozitate atins, conduită și comportamente mereu readaptate pentru încălcarea normei penale, poate fi înfruntată în mod eficient doar prin utilizarea criminalisticii ca instrument de cercetare, descoperire și susținere a adevărului, cu deosebire atunci când ancheta penală urmărește soluționarea unei omucideri.
Oana Șolică
Martie 2003
=== plan ===
PLAN GENERAL AL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Delimitări conceptuale
Aspecte analitice privind titulatura lucrării
Viața si moartea ca stări diferite de existență a materiei
Apariția dreptului la viață
Stingerea dreptului la viață
Evoluție legislativă si elemente de drept comparat
CAPITOLUL II
ASPECTE DE DREPT PENAL MATERIAL SI DREPT PROCESUAL PENAL
Identificarea tipului de infracțiune căruia îi aparține violul urmat de moartea victimei
Analiza violului urmat de moartea victimei ca infracțiune complexă
Obiectul juridic
Obiectul material
Subiecții
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Consumarea infracțiunii și regimul sancționator
Analiza violului urmat de moartea victimei ca și concurs de infracțiuni
Obiectul juridic
Obiectul material
Subiecții
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Tratamentul penal al concursului de infracțiuni
Cadrul juridic procesual
Organele competente să desfășoare urmărirea penală în cazul violului urmat de moartea victimei
Organele judecătorești competente
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI
Aspecte preliminare
Cadrul metodologic al investigării la fața locului în infracțiunile contra vieții
Principalele fapte și împrejurări ce urmează a fi clarificate prin investigarea omuciderii
Cercetarea la fața locului în infracțiunea de omor. Rol și importanță
2. Cercetarea propriu-zisă a împrejurărilor în care s-a comis violul urmat de moartea victimei
2.1 Primele măsuri luate la fața locului de organul de cercetare
2.2 Activități specifice desfășurate în fazele statică și dinamică ale cercetării la fața locului
Obținerea datelor și fixarea rezultatelor cu ocazia investigării la fața locului
2.3.1. Determinarea naturii faptei
2.3.2. Determinarea locului comiterii infracțiunii
2.3.3. Determinarea modului si mijloacelor de comitere a violului urmat de moartea victimei
2.3.4. Aflarea mobilului (scopului) comiterii infracțiunii
Particularități ale examinării medico-legale la fața locului
CAPITOLUL IV
EFECTUAREA PRICIPALELOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ
1.Dispunerea constatărilor și expertizelor medico-legale si criminalistice
Actele medico-legale: raportul de constatare medico-legală pe cadavru și raportul
Autopsia medico-legală
Expertize destinate stabilirii profilului A.D.N. al agresorului
Examinarea corpurilor delicte
Expertizele criminalistice
Principalele expertize criminalistice dispuse în cazul violului urmat de moarte victimei
2. Acte de anchetă penală efectuate în investigarea violului urmat de moartea victimei
2.1 Elaborarea versiunilor de urmărire penală
2.2 Ascultarea martorilor, învinuiților si inculpaților
2.3 Efectuarea altor acte de anchetă penală: prezentarea pentru recunoaștere, percheziția, ridicarea de obiecte, confruntarea, reconstituirea
CAPITOLUL V
PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA VIOLULUI URMAT DE MOARTEA VICTIMEI ÎN SITUAȚII SPECIALE
Cercetarea violului urmat de moartea victimei cu victime neidentificate
Cercetarea violului urmat de moartea victimei în cazul cadavrelor dezmembrate
Pedofilia
CAPITOLUL VI
ASPECTE CRIMINOLOGICE, PSIHOLOGICE
ȘI PSIHIATRICE ALE OMORURILOR CU NATURĂ SEXUALĂ
Considerații de criminologie clinică privind violul (abordare etiologică)
Identificarea motivului si rațiunii de a ucide (abordare exploratorie)
2.1 Infracțiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual)
2.2 Infracțiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)
Expertiza psihiatrică
3.1 Probleme ce trebuie clarificate prin raportul medico-legal de expertiză psihiatrică
Profiling criminal
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologia Investigarii Violului Urmat DE Moartea Victime (ID: 125398)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.