.inscrisurile Ca Mijloace de Proba
Motto:
„Verba volant,
scripta manent”
(adagiu latin)
CAP. I
Probele. Notiune. Consideratii introductive
I.1. Definitie. Acceptiuni
Statul de drept; un concept atat de vehiculat, atat de des invocat, un concept insa de neinchipuit fara existenta unui sistem juridic, unei ordini de drept care sa il fundamenteze si cel mai adesea sa il apere. Iar un sistem juridic este absolut de neimaginat fara existenta unor mijloace care sa il faca aplicabil, sa ii dea forta necesara existentei dar mai ales desfasurarii sale.
Justitia are ca principal scop aflarea si protejarea adevarului, notiune pe cat de abstracta pe atat de inalta si dezirabila in plan material. Aceasta se poate indeplini mai ales printr-un “sistem probator corespunzator, care sa asigure aflarea adevarului in cauzele supuse judecatii, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovada”.
Mergand pe firul acestei constructii, nici un sistem probator nu poate fi de inchipuit fara anumite elemente materiale, fie ele simple vorbe, fie “bucati” de hartie, care sa le consacre eternitatii. In acest context, probele apar asadar ca sangele corpului justitiei, cel care il hraneste si totodata cel fara de care acesta nu ar putea suparavietui decat ca o forma fara viata.
Originea termenului o gasim la in negura veacurilor, cuvantul “proba” provenind din latinescul “probus”. Asa cum bine se precizeaza in doctrina, probele sunt mijloacele juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile, indeosebi impotriva celor care le nesocotesc sau le contesta. Oricine pretinde un drept civil subiectiv trebuie sa dovedeasca existenta acestuia caci altfel dreptul sau este lipsit de orice eficienta juridica; a nu dovedi un existenta unui drept este ca si cum acesta nu ar exista. Altfel spus, probele sunt mijloacele care asigura realizarea dreptului, fara acestea judecatorul neputand solutiona litigiul deferit lui decat pe baza afirmatiilor partilor, lucru de neinchipuit de mai bine de doua milenii incoace.
Pentru a defini exact acest termen, trebuie sa cautam sediul materiei. Acesta se compune in primul rand din cele doua coduri de capatai ale legislatiei dreptului privat, Codul civil si Codul de procedura civila. Cu toate acestea, si in acestea doua si in general in materie de probe, legislatia romana este relativ dispersata. Insa reglementarile incidente in mod deosebit in acest domeniu se regasesc cu precadere in articolele 1169-1206 C.cv. si 167-241 C.pr.cv.
Nu ne propunem aici o dezbatere privind apartenenta acestei materii la dreptul civil sau la cel procesual, preferand sa accentuam cu precadere caractere si trasaturi in dauna cautarii unei apartenente didactice. Doctrina a dezbatut intens (si probabil ca o va mai face) aceasta tema.
Fiind o notiune de o atat de insemnata importanta, doctrina, dincolo de dispute, a conturat-o in mod necesar; au rezultat astfel mai multe interpretari si de asemenea mai multe intelesuri. Cu toate acestea se admite ca putem vorbi de trei sensuri ale notiunii, unul activ, dinamic, un al doilea obiectivat, material, si al treilea abstract, la nivel de rezultat al primelor doua:
in primul rand avem in vedere actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui fapt cu consecinte in plan juridic, in sensul art. 1169 C.cv.: “cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Ne referim aici la “a proba”, “a dovedi”, in formele admise de lege: inscrisuri, declaratii ale martorilor, marturisire, expertiza, cercetare la fata locului, probe materiale, prezumtii.
materializarea in plan palpabil a actiunii de folosire a mijloacelor de proba, asa cum le-am descris mai sus. In acest sens vorbim de “instrumente probatorii” cum ar fi un inscris, o depozitie, etc.
rezultatul actiunii de dovedire, putand vorbi, spre exemplu, de o proba completa sau incompleta, de una suficienta sau insuficienta, pertinenta sau irelevanta. In acest context apare si expresia de forta probanta.
Literatura de specialitate dar si practica judiciara uziteaza termenul de proba cu deosebire in sensul de mijloc juridic prin care se dovedeste existenta sau inexistenta unui fapt, juridic sau nu, mijloc de proba sau fapt probator, graitor in acest sens fiind si Titlul III, Capitolul IV, Sectiunea a III-a a C.pr.civ., “Administrarea dovezilor”.
Astfel, pentru a defini riguros notiunea de “proba”, putem afirma ca aceasta semnifica mijlocul juridic prin care se releva existenta unui act sau fapt juridic generator de drepturi subiective sau de obligatii civile, privit in componenta sa dinamica (actiune), in cea materiala (incorporarea acestei actiuni intr-un instrument doveditor) sau in cea subiectiva (rezultatul produs in mintea judecatorului).
I.2. Importanta probelor in procesul civil
Incontestabil, probele sunt mijloacele care asigura realizarea dreptului; „prin mijlocirea lor, partile stabilesc in fata instantelor judecatoresti faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate si din realitatea carora judecatorii desprind apoi existenta drepturilor in litigiu”.
Nu poate fi de inchipuit, in nici un sistem juridic, a pretinde ceva fara a face proba celor afirmate, fara a aduce in sprijinul propriilor solicitari fapte, imprejurari, acte, documente. De altfel, in nici un sistem social, cand vine vorba de a cere ceva, nimeni nu poate avea pretentia ca va fi crezut pe cuvant; oricine, in orice astfel de situatie, iti va cere probe care sa ateste veridicitatea celor pe care le soliciti. A nu putea face dovada celor pretinse inseamna de fapt ca dreptul solicitat este lipsit de orice eficienta juridica, ca practic, la nivel de realizare, acesta nu exista (idem est non esse et non probari).
Activitatea juridica in general nu poate fi imaginata fara un sistem probator, care sa stea la baza oricarei decizii luate de instanta de judecata. Practic intreg procesul civil nu este decat „un duel al probelor partilor”. Aceasta inseamna ca instanta de judecata trebuie sa accepte ca fundament al deciziilor sale numai acele hotarari care sunt in conformitate cu realitatea, care sunt temeinice si care ii vor fundamenta o decizie corecta, justa, dreapta si care sa reziste atat la un control ulterior al instantelor superioare cat si in fata unei judecati, e adevarat, cel mai adesea subiective, a opiniei publice si care sa apere in mod corespunzator drepturile si interesele legitime ale partilor direct implicate in litigiul dedus judecatii.
Este la fel de adevarat insa ca in sistemul probator locul central il ocupa proba cu inscrisuri, care, fara a exista in sistemul romanesc o ierarhizare legala a importantei si preeminentei probelor si a valorii lor probatorii, este mijlocul de dovada cel mai demn de crezare si cel preferat, in situatii de contrarietate a probelor, de catre orice instanta romaneasca.
Chiar daca, asa cum afirmam, aceasta ierarhizare a probelor nu exista, toate probele fiind lasate la libera apreciere a instantei si a judecatorului, care le va evalua conform intimei sale convingeri, in scopul descoperirii adevarului, trebuie totusi recunoscuta valoarea unui inscris adus ca proba in instanta. Un inscris nu isi pierde in timp forta probanta, nu iti pierde veridicitatea, nu isi pierde continutul si cel mai adesea, deoarece este un obiect in afara oricarei interventii umane ulterioare, nu poate „minti” pentru o parte sau alta.
Deoarece mai mereu inscrisurile au ca scop dovedirea actelor si faptelor pe care le atesta, avand deci caracter preconstituit, este lesne de inteles de ce valoarea lor este atat de crescuta; niciodata un inscris nu va fi partinitor, nu va fi subiectiv, va relata si marturisi doar despre ceea ce „stie”, nu va avantaja in mod arbitrar nici o parte.
Dincolo de orice pasiuni, un inscris este un martor mut insa obiectiv al istoriei relatiilor juridice stabilite intre parti, a carui existenta este motivata de insasi aceasta nevoie, de a dovedi adevarul.
I.3. Scurt istoric. Evolutie
Asa cum precizam mai sus, nici un sistem social nu poate fi de inchipuit fara o “justitie”. Fie ea tribala, clericala sau de orice alta natura, justitia a existat si va exista mereu in orice comunitate umana. Deci va exista intotdeauna si nevoia imperioasa de probe, de dovezi, pe baza carora orice decizie in cadrul acestor instante, macar la nivel declarativ, sa fie luata si astfel sa fie intemeiata.
Indiscutabil, dincolo de legile si sistemele probatorii din Asia, romanii sunt cei carte au definit si au dat adevarata valoare sistemului probator. Astfel, in procedura “in judicio” s-au enuntat poate pentru prima oara principii ca “ei incumbit probatio qui dicit non ei qui negat” sau “reus in excipiendo fit actor”. De asemenea, chiar daca nu erau definite foarte bine fiecare proba si valoarea sau importanta lor, existau expres cunoscute actele, martorii si prezumtiile iar dovezile puteau fi evidentissimae, manifestae sau cu valoare redusa.
Si in Digeste sau in Codul lui Iustinian gasim unele preocupari teoretice in aceasta materie, chiar daca reduse totusi ca intindere, preocupari din care reiese ca apreciera probelor este lasata la alegerea judecatorului, care le decidea importanta si relevanta, aceasta putere conferita judecatorului fiind suverana.
In dreptul feudal probele cunosc o diversitate si o originalitate de-a dreptul surprinzatoare, originea ecleziastica a judecatorilor si conditiile sociale in care procesele se desfasurau fiind evidente. Astfel, pe langa proba cu martori sau acte scrise existau de asemenea cea cu fierul rosu, caldarea cu apa fiarta, smulgerea unghiilor dar si blestemul, duelul judiciar sau judecata lui Dumnezeu.
De-a lungul si de-a latul Europei, pana in secolul XIX, probele au cunoscut o diversitate dar si, in continuare, o originalitate de-a dreptul debordanta. Cu toate acestea au inceput sa se cristalizeze diferitele obiceiuri locale in materie de probatiune, cel mai bun exemplu fiind Daumat si Pothier, a caror contributie a fost decisiva la redactarea Codului civil francez.
Epoca moderna a adus cu sine unitatea statala si pe cale de conseciinta codificarea accentuata si unitara a dreptului civil. Actualmente Codul civil francez reglementeaza probele literala, testimoniala, prezumtiile, marturisirea partii si juramantul iar ulterior Codul de procedura civila francez a completat materia cu expertiza, ancheta si interogatoriul.
Dreptul vechi romanesc cunostea sistemul probelor legale, mijloacele de dovada fiind limitativ prevazute, reglementate expres dar mai ales ierarhizate potrivit legii, avand deci o valoare prestabilita. Un anumit fapt solicita ad probationem un anumit tip de proba iar judecatorului i se elimina libera alegere a probelor, deoarece el era redus la un agent constatator (daca exista proba prevazuta de lege), care doar aplica in mod strict legea fara a avea vreo influenta asupra fortei probatorii a respectivei dovezi.
Preocupari in materia dovezilor si a mijloacelor de proba au existat si la noi; de exemplu Leguirea Caragea din 1918 cuprindea un capitol intitulat „Pentru dovezi”, Regulamentele Organice din Muntenia si Moldova (elaborate si modificate dupa anul 1932) stabileau in cuprinsul lor probe ce se puteau administra in fata instantei dar si procedura efectiva de administrare.
In acest context putem astfel detasa proba cu inscrisuri, cunoscuta inca din vremea babilonienilor si care este consacrata asemenea atat de egipteni cat si de popoarele nomade. Acestea din urma au consacrat rabojul ca principala proba scrisa, baston de forma prismatica cu dimensiuni variabile insa mereu cuprins din doua parti marca si copia. Inclusiv pe teritoriul statelor romanesti s-au folosit ca mijloace de proba astfel de obiecte.
Cu toate acestea, parintii dreptului civil – romanii nu au cunoscut de la inceput inscrisurile ca mijloace de proba, Legea celor XII table nementionand decat prezenta martorilor ca si conditie a incheierii actelor civile. Ulterior accentul s-a mutat de pe probau de asemenea cea cu fierul rosu, caldarea cu apa fiarta, smulgerea unghiilor dar si blestemul, duelul judiciar sau judecata lui Dumnezeu.
De-a lungul si de-a latul Europei, pana in secolul XIX, probele au cunoscut o diversitate dar si, in continuare, o originalitate de-a dreptul debordanta. Cu toate acestea au inceput sa se cristalizeze diferitele obiceiuri locale in materie de probatiune, cel mai bun exemplu fiind Daumat si Pothier, a caror contributie a fost decisiva la redactarea Codului civil francez.
Epoca moderna a adus cu sine unitatea statala si pe cale de conseciinta codificarea accentuata si unitara a dreptului civil. Actualmente Codul civil francez reglementeaza probele literala, testimoniala, prezumtiile, marturisirea partii si juramantul iar ulterior Codul de procedura civila francez a completat materia cu expertiza, ancheta si interogatoriul.
Dreptul vechi romanesc cunostea sistemul probelor legale, mijloacele de dovada fiind limitativ prevazute, reglementate expres dar mai ales ierarhizate potrivit legii, avand deci o valoare prestabilita. Un anumit fapt solicita ad probationem un anumit tip de proba iar judecatorului i se elimina libera alegere a probelor, deoarece el era redus la un agent constatator (daca exista proba prevazuta de lege), care doar aplica in mod strict legea fara a avea vreo influenta asupra fortei probatorii a respectivei dovezi.
Preocupari in materia dovezilor si a mijloacelor de proba au existat si la noi; de exemplu Leguirea Caragea din 1918 cuprindea un capitol intitulat „Pentru dovezi”, Regulamentele Organice din Muntenia si Moldova (elaborate si modificate dupa anul 1932) stabileau in cuprinsul lor probe ce se puteau administra in fata instantei dar si procedura efectiva de administrare.
In acest context putem astfel detasa proba cu inscrisuri, cunoscuta inca din vremea babilonienilor si care este consacrata asemenea atat de egipteni cat si de popoarele nomade. Acestea din urma au consacrat rabojul ca principala proba scrisa, baston de forma prismatica cu dimensiuni variabile insa mereu cuprins din doua parti marca si copia. Inclusiv pe teritoriul statelor romanesti s-au folosit ca mijloace de proba astfel de obiecte.
Cu toate acestea, parintii dreptului civil – romanii nu au cunoscut de la inceput inscrisurile ca mijloace de proba, Legea celor XII table nementionand decat prezenta martorilor ca si conditie a incheierii actelor civile. Ulterior accentul s-a mutat de pe proba testimoniala pe cea literala, cunoscandu-se in acest sens ca acte autentice tablele nuptiale, actele dotale sau scriptele forense. De asemenea tot romanii sunt cei care au initiat arhivele publice ca si institutie ce asigura publicitatea unui act public.
Cu toate acestea actele neautentice putea fi incheiate fara absolut nici o conditie de forma, tot semnatura martorilor fiind cea care, odata prezenta, le conferea o putere doveditoare sporita.
Insa cel mai cunoscut act doveditor in aceasta perioada ramane codex-ul, in care pater familias inscria veniturile si cheltuielile familiei, acest registru bucurandu-se de o foarte mare valoare doveditoare in instanta putand fi combatuta doar prin codex-ul adversarului.
Dreptul Evului mediu cunoaste initial un regres (proba cu martori era preeminenta celei cu inscrisuri), insa momentul de cotitura este Ordonanta de la Moulins (Henric al III-lea 1566) prin care se consacra ca din acel moment „lettres passent temoins”. Tot acest moment marcheaza si aparitia institutiei notariatului.
Intre timp, vechiul drept romanesc acorda actelor scrise un rol extrem de important in sistemul probator (a se vedea expresia „Ai carte, ai parte”). Actele scrise purtau diferite denumiri de inspiratie greceasca sau slavona (dres, carte, zapis sau hrisov). Ulterior apar pe langa documentele particulare, care cunosteau o deplina libertate a formei, si actele formale de vanzare-cumparare, care inlocuiesc rabojurile dar care trebuiau dublate, pentru ca proba sa fie credibila, de proba cu martori (intre 2 si 3).
Si aceasta institutie cunoaste ulterior dezvoltari in sensul simplificarii formelor de incheiere a contractelor civile, astfel incat s-a ajuns treptat la o libertate absoluta a formelor actelor juridice, dublata si limitata insa uneori in cazurile cerute de ordionea publica si de securitatea circuitului civil.
I.4. Clasificare
Desi poate ar fi fost de dorit o unitate in materia reglementarii probelor, asa cum la nivel incipient se intampla in Regulamente organice, totusi influenta franceza a determinat ca probele sa fie reglementate disparat, dupa cum urmeaza :
art. 1171-1190 C. civ. si art. 172-184 C. proc. civ. pentru proba cu inscrisuri;
art. 1191-1198 C. civ. si art. 186-200 C. proc. civ. pentru proba cu martori;
art. 1199-1203 C. civ. pentru prezumtii;
art. 1204-1206 C. civ. si art. 218-225 C. proc. civ. pentru marturisire (interogatoriu);
art. 201-217 C. proc. civ. pentru expertiza.
In literatura de specialitate s-au incercat diferite abordari pentru clasificarea probelor. S-au impus insa trei criterii dupa cum urmeaza:
A) dupa izvorul lor, probele pot fi:
a. probe personale (probe percepute verbal sau in scris de la martori sau parti ale procesului) si probe materiale (obiecte care, prin insusirile, caracteristicile sau proprietatile lor, pot da, prin analizarea lor direct de catre instanta, informatii pertinente pentru solutionarea cauzei);
b. probe nemijlocite (primare, percepute din prima sursa) si probe mijlocite (mediate, secundare, care ajung la cunostiinta judecatorului prin mijlocirea unei alte persoane sau obiect);
c. probe preconstituite (intocmite anterior aparitiei litigiului, ad probationem) si probe create dupa aparitia litigiului (care se constituie de obicei in timpul procesului).
B) dupa forma de materializare, avem:
a. probe verbale (obtinute mai ales in cursul dezbaterilor judiciare, avand in vedere principiul oralitatii);
b. probe scrise (pot fi preconstituite sau pot fi probe personale, redate in scris);
c. probe materiale, alte obiecte care pot fi utilizate in dovedirea pretentiilor uneia dintre parti.
C) dupa momentul prezentarii sau efectuarii lor:
a. probe judiciare (cele obtinute sau intervenite in cursul procesului in fata instantei de judecata);
b. probe extrajudiciare (probe realizate sau constituite in afara instantei care solutioneaza cauza).
In acest context al clasificarii probelor, putem de asemenea deosebi cateva clasificari ale inscrisurilor ca probe in procesul civil:
A) incrisuri preconstituite si inscrisuri nepreconstituite. Criteriul de distinctie este acela al intentiei partilor la momentul intocmirii inscrisului (daca s-a avut sau nu in vedere la acel moment folosirea lui ca mijloc de proba). Inscrisurile preconstituite se impart la randul lor in inscrisuri originare (intocmite de un organ competent sau de catre parti cu scopul constatarii, incheierii, modificarii sau stingerii unui raport juridic), inscrisuri recognitive (al caror scop este recunoasterea existentei unui inscris originar pierdut, distrus sau eventual pentru inlocuirea acestuia) si inscrisuri confirmative (al caror scop este acoperirea unor vicii dintr-un act anulabil, cu obligatia de a face mentiune despre aceasta).
B) inscrisuri autentice si inscrisuri sub semnatura privata. Deosebirea se face in acest caz atat dupa forma celor doua tipuri de inscrisuri cat si dupa conditiile care le guverneaza nasterea si forta juridica. Intotdeauna insa actele sub semnatura privata vor fi preconstituite dar vor avea o forta probanta mult redusa celei a inscrisurilor autentice, tocmai datorita lipsei de solemnitati pentru incheierea lor.
Mai putem distinge de asemenea clasificari facute dupa puterea doveditoare, dupa scopul in care sunt intocmite dupa subiectul de la care inscrisurile emana sau dupa forma lor, insa clasificarea cea mai relevanta in materia inscrisurilor ca mijloace de proba ramane cea facuta dupa forma, adica in inscrisuri autentice si sub semnatura privata, cea care naste cele mai multe efecte in materie probatorie.
I.5. Subiect. Obiect. Sarcina probei
Doctrina a remarcat, pe buna dreptate, ca subiectul probei este insusi judecatorul, cel vizat in mod direct de administrarea dovezilor, deoarece el este cel ce trebuie convins de justetea cauzei pe care partea incearca sa o dovedeasca. Judecatorului i se adreseaza probele, fiind factorul decizional suprem, si el trebuie sa fie cel care, odata probele, dovezile, administrate, sa transforme in adevar subiectiv faptele prezentate de catre parti, fapte si acte obiective dar care conduc intotdeauna catre o concluzie subiectiva.
Cat despre obiectul probei, thema probandum, acesta va fi intotdeauna constituit din elementul de dovada, adica actul sau faptul juridic, de existenta caruia depind nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, cele deduse judecatii, si de dovedirea carora legea conditioneaza producerea unor anumite efecte sau consecinte in plan legal; altfel spus actele sau faptele juridice generatoare de drepturi sau obligatii.
Trebuie insa mentionat cu preeminenta ca, in ceea ce priveste faptele juridice, acestea pot fi retinute intr-o cauza numai in masura in care au o legatura cu aceasta si numai in masura in care au o importanta in speta si sunt relevante (subspecie juris). Altfel spus, instanta de judecata nu trebuie sa accepte ca probe orice fapte, fie ele si juridice, ci numai pe acelea care sunt pertinente in cauza dar totodata si concludente pentru corecta elucidare si rezolvare a litigiului.
De asemenea trebuie sa amintim ca nu are nici o importanta daca in cauza faptele probate sunt acceptate ca veridice de catre ambele parti ale litigiului deoarece si acestea se pot afla intr-o intelegere frauduloasa, menita sa induca instanta in eroare. Finalmente, trecand peste orice evidenta, judecatorul este cel chemat sa aprecieze ce fapte au relevanta in cauza si tot el sa decida care dintre acestea sunt idonee a-i forma o convingere, in orice sens ar fi aceasta.
Aceeasi precizare este valabila si in cazul actelor juridice, care trebuie atent cercetate, cu deosebire atunci cand exista o concordie a partilor in ceea ce le priveste si mai ales daca chiar una dintre parti este vadit dezavantajata de un astfel de act, insa nu prin neglijarea situatiilor la fel de posibile a actelor contradictorii, care si ele trebuie analizate, fie in parte fie prin raportare unul la celalalt.
In orice caz, instanta este unica suverana asupra procesului de admitere a unei probe, ea fiind singura care decide daca o proba este admisa deoarece este pertinenta si care este interpretarea care i se va da. De asemenea, judecatorul poate oricand reveni in cursul procesului asupra unei probe si, prin incheiere motivata, sa renunte la o proba initial admisa dar care intre timp a devenit inutila sau imposibil de administrat.
In schimb, daca instanta este subiectul probei, care proba este constituita din elementul ce se vrea a fi dovedit, partile procesului sunt cele care au sarcina probei. Asa cum se mentioneaza si in Codul civil, “cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”, principiu cunoscut inca din vremea romanilor sub forma maximei “onus probandi incumbit actori”. Iar in principal acesta este reclamantul, cel care vine in fata instantei de judecata cu o actiune prin care solicita sa i se acorde sau sa i se recunoasca un drept sau sa i se satisfaca o pretentie de natura civila.
Sarcina probei este si a fost intotdeauna o misiune dificila. Reclamantului ii incumba in mod obisnuit sarcina probarii celor pe care le solicita in cererea de chemare in judecata. Insa dincolo de elementele pe care ea se bazeaza, niciodata o parte nu poate fi cu adevarat sigura pe un act sau pe o alta dovada pe care o propune instantei pana in momentul in care aceasta o accepta ca pertinenta si relevanta in cauza. Chiar daca nu se mai pune problema unei probatio diabolica, sarcina probei aduce cu sine un efort din partea partilor pe care acestea uneori nu sunt capabile sa il faca, cel mai adesea din lipsa de cunostinte juridice.
De aceea ii revine si instantei misiunea, in baza rolului ei activ, de a interveni pentru corecta solutionare a pricinii, mai ales cand aceasta implica solicitarea unor probe care sa ii lamureasca convingerile sau sa elimine orice dubiu in privinta unei solutii legale. Iar in aceasta directie judecatorul poate si trebuie sa intrebuinteze orice mijloc legal astfel incat sa perceapa adevarul in cauza dedusa justei lui aprecieri si sa evite a da in respectivul litigiu o sentinta nedreapta sau care sa nu corespunda realitatii juridice.
I.6. Admisibilitate
“Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa duca la dezlegarea pricinii”. Regasim asadar in acest text legal principiul utilitatatii, apreciata in mod suveran de instanta, ca principiu de baza al admisibilitatii unei probe in procesul civil.
Acesta trebuie insa in mod necesar coroborat cu principiul fundamental al aflarii adevarului, cel care obliga judecatorul sa solicite sau sa accepte administrarea oricaror probe necesare aflarii adevarului in cauza, in masura in care acestea indeplinesc anumite conditii legale.
In acest context, s-a relevat ca trebuie in mod necesar indeplinite urmatoarele criterii:
proba sa fie legala, adica sa fie permisa de legea materiala sau de catre cea de procedura. In acest sens, o prezumtie legala absoluta nu poate fi rasturnata prin nici un mijloc de proba, asa cum, in alta ordine de idei, impotriva actelor juridice cu o valoare mai mare decat 250 de lei nu se poate face decat proba cu acte (autentice sau sub semnatura privata), mai putin in masura in care partile s-au inteles pentru admisibilitatea probei cu martori (si numai daca este vorba de drepturi de care ele pot dispune in mod liber), precum si daca una din parti a fost in imposibilitate morala sau materiala de a-si preconstitui un inscris.
proba sa fie verosimila, veridica, adica sa duca la stabilirea unor fapte reale ori posibile ori care s-au intamplat cu adevarat, si nu sa fie fantastica sau sa incerce sa stabileasca fapte sau imprejurari imposibile material sau obiectiv.
proba sa fie utila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte incontestabile, nu a unora care sunt cunoscute si acceptate de catre ambele parti sau a unora general valabile.
proba sa fie pertinenta, adica sa incerce elucidarea unor imprejurari care vizeaza cauza, care o intereseaza in mod implicit, si nu sa aiba ca scop tergiversarea judecatii sau amanarea ei in mod vexatoriu.
proba sa fie concludenta, adica sa lamureasca un aspect al pricinii, astfel incat sa duca, intr-o mai mica sau mai mare masura, la solutionarea cauzei.
In acest context trebuie insa precizat ca desi concludenta implica in mod necesar si pertinenta, reciproca nu este intotdeauna valabila si tot instantei de judecata ii revine sarcina analizarii indeplinirii de catre o proba a tuturor acestor conditii mai sus mentionate astfel incat ea sa poata fi admisa in proces.
De asemenea credem ca este relevanta mentionarea unei alte conditii, inclusa cel mai adesea in domeniul utilitatii sau in cel al pertinentei, anume aceea ca faptul ce se incearca a fi dovedit sa fie unul contestat de catre partea adversa, in cazul in care ambele parti sunt de acord asupra unei anumite realitati faptice sau juridice o proba nemaiavandu-si sensul (decat in situatia in care instanta socoteste ca are motive sa se indoiasca de credibilitatea acordului partilor sau ca acesta vizeaza ascunderea sau denaturarea unui adevar relevant in cauza).
Se impune totodata o distinctie si o clarificare a domeniului de interferenta dintre pertinenta si concludenta unei probe. Astfel, o proba poate fi pertinenta fara a fi insa si concludenta (spre exemplu datorita conditiilor si circumstantelor concrete ale spetei sau unor detalii pe care proba respectiva nu reuseste sa le desluseasca pentru ca nu are aceasta capacitate, in mod obiectiv analizata) insa o dovada concludenta este in mod necesar si pertinenta.
I.7. Administrare
Dupa ce instanta va aprecia o proba ca indeplinind toate conditiile necesare admiterii ei in cauza dedusa judecatii, ea va dispune administrarea ei in cadrul procesului, inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului, urmand ca ulterior sa ii aprecieze valoarea in deslusirea adevarului. Pentru aceasta, ea va solicita partilor sa propuna probele pe care le doresc, va hotari daca le incuviinteaza sau nu, pe baza criteriilor de admisibilitate a probelor, si apoi va da dreptul partilor sa administreze nemijlocit probele in fata ei, in ordinea pe care o considera de cuviinta si pe care o va decide in acest context.
Asa cum precizam anterior, prima etapa in administrarea probelor este propunerea lor. Aceasta este facuta de catre parti cel mai adesea in faza scrisa a procesului civil, in cererea de chemare in judecata si respectiv intampinare sau cerere reconventionala, acte prin care partile se incunostiinteaza reciproc asupra pretentiilor si apararilor lor si prin care, totodata, se adreseaza instantei de judecata si ii invedereaza acesteia capetele de cerere si dovezile pe care acestea se sprijina. Daca insa partile nu au propus probe prin aceste acte de procedura, ele o mai pot face pana cel mai tarziu la prima zi de infatisare, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a mai propune probe in cursul judecatii.
De la regula comuna in materia propunerii probelor face insa derogare art. 138 C. pr. civ., care permite trei exceptii pentru invocarea de probe “in cursul instantei” ulterior primei zile de infatisare: “cand nevoile de dovezi ar reiesi din dezbateri si partea nu o putea prevedea; cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii; cand dovada nu a fost ceruta in conditiile legii, din pricina nestiintei sau lipsei de pregatire a partii, care nu a fost asistata sau reprezentata de avocat”. Daca proba propusa in acest context este una cu inscrisuri, partea este obligata sa depuna inscrisul in copie certificata cu cel putin 5 zile inainte de termenul stabilit pentru judecata, pricina amanandu-se tocmai in acest sens, iarasi sub sanctiunea decaderii.
In cazul in care paratul nu depune intampinare pana la prima zi de infatisare, el este decazut din dreptul de a mai propune probe si de a invoca exceptii, instanta avand insa obligatia sa ii puna acestuia in vedere, in cazul in care nu este reprezentat sau asistat de aparator, sa indice la prima zi de infatisare exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare; la cererea paratului, instanta poate acorda si un termen in acest sens.
La toate acestea se adauga dreptul si cel mai adesea obligatia judecatorului, in baza rolului sau activ, de a solicita din oficiu a-i fi prezentate anumite probe care sa ii formeze o parere completa asupra faptelor deduse judecatii, pe baza carora sa poata da o decizie in totala cunostinta de cauza si in concordanta cu adevarul si echitatea.
Odata toate probele propuse si aceasta etapa parcursa, instantei de judecata ii revine rolul de a incuviinta probele propuse de parti, incuviintare ce se va face numai daca ele sunt utile cauzei si nu vor duce la tergiversarea judecarii cauzei. Aceasta se face din punct de vedere procedural prin incheiere motivata, data atat in caz de admitere cat si in caz de respingere, dupa ce, in prealabil, partile au dezbatut in contradictoriu probele propuse de fiecare dintre ele. Se face totodata mentiune si de o eventuala opunere a vreuneia din parti la o proba solicitata de partea adversa si admisa de instanta, pentru a se da posibilitatea unui control judiciar si asupra acestei incheieri, care face corp comun cu hotararea data pe fond.
Incheierea de incuviintare a probelor va preciza in cuprinsul ei faptele ce trebuie dovedite precum si mijloacele de proba admise pentru acest scop. De asemenea, trebuie precizat ca aceasta incheiere nu este una obligatorie pentru instanta, care poate reveni ulterior asupra unei anumite probe incuviintate, revenire ce trebuie motivata in privinta inutilitatii survenite.
Din momentul incuviintarii unei probe de catre instanta, toate cheltuielile necesare administrarii acesteia vor fi suportate de catre partea care a propus-o si careia ii profita, urmand ca ulterior sa ii fie returnati banii daca i se va da castig de cauza in fond si daca si numai daca in cererea de chemare in judecata sau respectiv in intampinarea depusa a mentionat ca solicita de asemenea si cheltuielile de judecata. In mod similar, o proba solicitata din oficiu de catre instanta va fi suportata pecuniar tot de catre partea careia ii profita si care are un interes in administrarea ei.
Cat priveste administrarea efectiva, propriu-zisa, a probelor, acesteia ii este dedicata in Codul de procedura civila o intreaga sectiune, ceea ce vorbeste de la sine despre importanta acestei proceduri in cadrul procesului civil. Ea se face in fata instantei de judecata, in ordinea statornicita de instanta, astfel incat judecatorul sa poata lua la cunostinta si intra in contact direct cu dovezile cazului.
Aceasta este o exigenta legala, aceasta conduita fiind ceruta conform principiului nemijlocirii, cel care obliga instanta de judecata sa perceapa materialul probator intr-un mod cat mai direct si sa existe un numar cat mai mic de verigi intermediare, astfel incat sa se asigure o cat mai buna prezentare a faptelor. De aceea se releva si in jurisprudenta si doctrina, cu aplicare concreta la audierea martorilor dar principiul se aplica identic si administrarii celorlalte mijloace de dovada, ca ”instanta de fond, pentru a pronunta o sentinta legala si temeinica, era datoare sa dispuna administrarea si audierea acestor martori in fata sa, in sedinta publica, si nu sa limiteze a analiza aceste declaratii”.
De la acest principiu exista evident si anumite exceptii: comisia rogatorie, asigurarea dovezilor si cazul in care anumite dovezi au fost administrate de catre o alta instanta decat cea chemata sa decida in cauza (instanta necompetenta, instanta de la care s-a stramutat pricina, instanta care a constatat perimarea), dar care sunt incidente in cauza curenta. In schimb, probele administrate in fata instantei penale pot fi cerute a fi administrate si in fata celei civile, avand in vedere diferentele de procedura si de asemenea si de scop final al procesului.
In privinta momentului administrarii probelor, si in acest caz pot exista derogari, motivate de survenirea unor noi probe relevante in cauza sau de necesitatea unor noi probe, cele deja administrate nefiind capabile sa conduca la formularea unei pareri definitive a instantei. In toate aceste cazuri, instanta de judecata va proceda la repunerea pe rol a cauzei si la punerea in discutia partilor, discutie in contradictoriu, a noilor probe propuse de ele sau din oficiu.
O ultima regula relevanta in cadrul acestei discutii este aceea a administrarii concomitente a probelor si contraprobelor, pentru a evita tergiversarea sau prelungirea nejustificata a procesului precum si tendintele contrare principiilor dreptului la aparare si publicitatii de a veni cu “probe surpriza”, care sa surprinda adversarul din proces.
I.8. Apreciere
Toate aceste etape prezentate mai sus, adica propunerea de probe, incuviintarea si administrarea lor, au ca unic scop formarea unei convingeri, intr-o directie sau alta, in mintea judecatorului, care este cel chemat sa determine forta probanta a fiecarei dovezi administrate in fata sa precum si puterea ei doveditoare, ut singuli sau per ansamblul probelor administrate in cauza.
Aprecierea probelor este asadar o operatiune mentala, ce cade in sarcina instantei de judecata in momentul in care a perceput toate probele administrate in cauza dedusa justei lui solutionari. Si cum in sistemul procesual romanesc nu mai exista dovezi cu o forta probanta prestabilita prin lege, doar judecatorul este cel suveran sa aprecieze dovezile produse de partile procesului in fata sa, pe baza si potrivit intimei sale convingeri si constiintei sale juridice. Singura obligatie ce cade in sarcina judecatorului este aceea de a analiza probele ambelor parti, sub sanctiunea casarii hotararii emise.
Insa uneori legea restrange libertatea judecatorului in aprecierea puterii doveditoare a unui mijloc de proba. Astfel, impotriva sau peste cuprinsul unui inscris nu se poate dovedi cu martori decat daca partile se inteleg in mod expres la aceasta si daca este vorba de drepturi de care ele pot dispune. O alta asemenea prevedere este si cea conform careia “actul autentic are deplina credinta in privinta oricarei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constata”, ceea ce presupune ca actul autentic face dovada pana la inscrierea in fals in privinta mentiunilor ce prevad constatarile personale ale agentului instrumentator, sub rezerva inscrierii in fals. De asemenea, inscrisurile sub semnatura privata fac dovada pana la proba contrara iar prezumtiile legale absolute nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba.
Cu toate acestea, trebuie subliniat inca o data ca aceasta nu inseamna in nici un fel ca legea prestabileste o ordine a importantei probelor sau a fortei lor probante; din contra, aceste prevederi au doar menirea de a proteja anumite interese ale ordinii civile iar ele nu ingradesc sub nici o forma libera apreciere a probelor, drept absolut al judecatorului.
CAP. II
Inscrisurile autentice
II.1. Notiune
Am definit in cadrul capitolului anterior si am discutat pe marginea probelor in procesul civil. Insa dintre acestea, chiar fara a exista, asa cum aminteam, o ordine de preferinta instituita de lege, se remarca inscrisurile. Acestea, prin natura lor materiala dar mai ales prin caracteristicile lor, se deosebesc din ansamblul dovezilor ca cele mai fidele si mai obiective probe, neafectate de trecerea vremii sau de pierderi de memorie. Iar dintre acestea, prin forta lor probanta superioara, se detaseaza inscrisurile autentice, ca cea mai importanta categorie a inscrisurilor preconstituite.
Definitia si caracteristicile inscrisurilor autentice le regasim in Codul civil, Cartea a III-a, Titlul III (Despre contracte sau conventii), Capitolul IX (Despre probatiunea obligatiilor si a platii), Sectiunea I (Despre inscrisuri), Paragraful 1 (Despre titlul autentic). Astfel, in art. 1171 se prevede ca “actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut”.
Valoarea probatorie sporita a acestui tip de inscrisuri survine asadar tocmai ca rezultat al faptului ca, cel mai adesea, atat in intentia partilor cat si a legii, el este incheiat tocmai cu scopul de a servi ca mijloc de proba in viitor, astfel incat el constituie un indicator exact, sincer si obiectiv al operatiunii juridice pe care o consacra.
La aceasta contribuie in mare masura si faptul ca acest tip de inscris este autentificat de o terta persoana, investita de catre autoritatea de stat cu puteri speciale in acest sens – un functionar care indeplineste un serviciu public, cel mai adesea un notar public, dar si agentii misiunilor dilomatice si ai oficiilor consulare ale Romaniei ori functionari ai altor institutii, în condițiile și limitele prevăzute de lege. Pentru a realiza valoarea acestor inscrisuri, graitoare este si denumirea de “autentic”, care, la origine (in greceste) insemna “ceea ce valoreaza prin sine insusi”.
Desi textul art. 1173 C. civ. este considerat scurt insa foarte exact si sugestiv, doctrina a incercat definirea notiunii de “inscris autentic” ex largo (in sens restrans si poate mai degraba comun “inscrisul autentic” fiind considerat cel notarial), fara a putea insa sa se indeparteze semnificativ de textul codului. In continuarea acestui demers, am putea asadar defini actul autentic ca acel inscris primit (sau intocmit) si autentificat cu solemnitatea ceruta de lege de catre un functionar public cu competenta materiala si teritoriala in acest domeniu.
Legiuitorul a impus, asa cum reiese din definitiile de mai sus (cea legala si cea propusa de noi), anumite conditii pentru validitatea unui inscris autentic:
actul sa fie intocmit de catre un functionar public (sau investit de catre autoritatea de stat cu aceasta putere);
functionarul trebuie sa fie competent in acest domeniu, actul trebuind intocmit in limitele atributiilor sale, atat din punct de vedere material cat si teritorial (ratione materiae si ratione loci);
functionarul trebuie sa fie capabil de a intocmi un asemenea act (sub rezerva error comunis facit jus”);
functionarul trebuie sa intocmeasca actul cu solemnitatile prevazute de lege, sub sanctiunea nulitatii absolute a actului.
Toate aceste conditii trebuie indeplinite cumulativ, altfel actul intocmit fara respectarea uneia dintre ele este nul ca act autentic, putand fi eventual valabil ca “scriptura sub semnatura privata”.
Tot in acest context al definirii notiunii de “inscris autentic” se impune si prezentarea persoanelor care participa la incheierea acestuia. In primul rand, principalii participanti sunt contractantii, adica cei carora le foloseste actul respectiv. Cel mai adesea ei au interes a incheia actul mai ales ad probationem insa, adesea, acest demers este obligatoriu, in anumite circumstante si pentru anumite acte legea impunand forma autentica a actului ad validitatem (cum este, spre exemplu, cazul vanzarilor de terenuri, al vanzarilor de automobile, al inchirierii de suprafete locative din fondul de stat conform Legii 5/1973, etc.). Acestora legea le cere doar capacitate de a contracta si consimtamant valabil exprimat.
Pe langa partile efective ale actului, subiecte ale raporturilor juridice carora inscrisul autentic le da nastere, intotdeauna avem de-a face cu un agent instrumentator, un functionar public asa cum il defineste Codul civil. Prezenta sa la intocmirea actului autentic este o formalitate ce face parte integranta din conditiile ad validitatem pe care actul trebuie sa le indeplineasca.
Notarul are rolul central in acest moment deoarece el este cel chemat de lege sa vegheze la buna desfasurare a acestui eveniment, intocmirea actului neputand fi facuta decat cu anumite solemnitati, cu indeplinirea anumitor conditii de forma si de fond, pe care acesta le indeplineste sau la indeplinirea carora acesta vegheaza, dupa cum va face mentiune si in cuprinsul actului.
El are rolul unei garantii de corectitudine si stricta legalitate deoarece el trebuie sa isi exercite activitatea cu respectarea conditiilor legale, adica sa fie autorizat, sa se afle in timpul programului de lucru, in spatiul amenajat in acest sens (sau, in conditii exceptionale, in circumscriptia sa) si sa intocmeasca actul cu respectarea cerintelor de solemnitate impuse de lege (legitimarea partilor, verificarea adevaratei lor vointe, semnarea actului, cerinta multiplului exemplar, etc.).
II.2. Trasaturi caracteristice
Importanta acestor tipuri de inscrisuri si mai ales felul in care acestea sunt intocmite au condus la degajarea unor trasaturi particulare ale inscrisurilor autentice, care de altfel le si marcheaza avantajele subsecvente pe care le confera celor care le redacteaza si folosesc:
inscrisul autentic se bucura de prezumtia de autenticitate. De aceea cel ce il invoca este scutit de orice dovada, sarcina acesteia revenindu-i celui ce il contesta.
inscrisul autentic face dovada pana la inscrierea in fals pentru mentiunile ce consacra constatarile personale ale functionarului instrumentator si pana la proba contrara pentru mentiunile agentului facute pe baza declaratiilor partilor.
inscrisul autentic face deplina dovada, pana la inscrierea in fals, in ce priveste semnaturile partilor si ale celorlalti participanti, precum si in privinta semnaturii agentului instrumentator.
inscrisul autentic are deplina credinta, pana la inscrierea in fals, si in ceea ce priveste data, care este certificata de functionarul public, dupa indeplinirea tuturor formalitatilor si solemnitatilor.
inscrisul autentic care constata o creanta certa si lichida poate fi pus in executare fara sesizarea instantei, avand putere executorie.
Trebuie insa precizat ca actul juridic poate fi in continuare atacat pentru vicii de consimtamant, pentru lipsa de capacitate sau pentru simulatie ori frauda la lege. De asemenea doar inscrierea in fals poate fi invocata pentru a contraataca mentiunile privind constatarile personale ale agentului instrumentator; in schimb, in ceea ce priveste mentiunile facute de acesta in conformitate cu declaratiile partilor, acestea faca dovada pana la proba contrara, care se poate fac prin orice mijloc de dovada.
De asemenea, asa cum vom vedea in continuare, actul intocmit cu vicii de forma sau de catre un functionar necompetent ori incapabil este nul ca inscris autentic insa poate fi considerat, in masura in care a fost semnat de catre parti, inscris sub semnatura privata, ori, daca nici macar conditia semnaturii nu este indeplinita, inceput de dovada scrisa, ca aplicatie a principiului conversiunii actelor juridice.
II.3. Forta juridica. Forta probanta
Asa cum mentionam in capitolul anterior, forta juridica si totodata si forta probanta a inscrisului autentic rezulta din faptul ca este (primit si) autentificat de catre un functionar public, competent in a instrumenta astfel de acte, atat material cat si teritorial.
Avantajele rezultand din realizarea unui inscris in forma autentica sunt certe si de aceea trebuie sa analizam forta probanta a inscrisului autentic din cele trei puncte de vedere care intereseaza in acest context si anume prezumtia de autenticitate, puterea doveditoare a mentiunilor referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator precum si puterea doveditoare a declaratiilor facute de parti si consemnate in inscris.
Denumita de doctrina si “prezumtie de validitate”, scripta publica probant se ipsa, de altfel valabila si in privinta inscrisurilor sub semnatura privata (pana la proba contrarie), acesta caracteristica, in privinta inscrisului autentic, inseamna de fapt ca acest act este considerat ca provine de la cei care il semneaza, cata vreme forma si in general aparenta exetrioara a actului conduc la concluzia ca este un inscris autentic intocmit cu respectarea tuturor conditiilor legale.
Din contra, daca actul prezentat ca inscris autentic are vizibile vicii de forma sau in general neregularitati evidente, care evidentiaza falsitatea sa ori lipsa lui de valoare juridica (cel putin ca inscris autentic), nu putem vorbi de o prezumtie de autenticitate deoarece numai o aparenta demna de incredere, veridica, poate justifica aceasta prezumtie. De asemenea, in aceasta situatie si judecatorul il poate inlatura dintre probele admisibile in cauza, fara nici o alta formalitate, doar pe baza liberei sale aprecieri a probelor, principiu perfect aplicabil in aceasta situatie.
Avantajul evident oferit de prezumtia de validitate este acela ca rastoarna sarcina probei. Intr-adevar, cel ce invoca inscrisul autentic nu mai trebuie sa produca in fata instantei nici o alta dovada in ce priveste acel act; din contra, partii adeverse ii revine sarcina, cel mai adesea foarte dificila, de a dovedi ca acel act este fals, sau nelegal, sau simulat, sau netemeinic, sau viciat ca forma ori ca si conditii esentiale de validitate a unei conventii.
Puterea doveditoare a mentiunilor referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator – functionar public este, asa cum mentionam anterior, deplina. Altfel spus, mentiunile care consacra in inscris perceptiile functionarului, adica faptele, situatiile si imprejurarile pe care acestea le-a perceput ex propriis sensibus au forta probanta deplina, putand fi combatute numai prin procedura inscrierii in fals.
Aceasta caracteristica a mentiunilor referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator se explica prin aceea ca acesta este chemat de catre lege sa garanteze corectitudinea intocmirii actului, garantie intarita si de eventualele consecinte legale care s-ar produce, atat in latura civila cat si in cea penala, in dauna acestuia, in cazul in care functionarul respectiv ar face vreun fals. El are anumite calitati profesionale, o anumita misiune incredintata de catre autoritatea statala, trebuie sa isi exercite aceasta activitate cu respectarea anumitor conditii stricte de legalitate si poarta raspunderea pentru toate actele carora le da putere de inscris autentic.
Constatari personale ale functionarului public si celelalte mentiuni care fac credinta pana la inscrierea in fals sunt in principal:
mentiunile referitoare la identitatea (nume si domiciliul si modul in care acestea au fost aflate) si prezenta partilor (personal, asistate sau reprezentate);
semnatura partilor si (eventual) a celorlalti participanti;
semnatura functionarului care instrumenteaza actul si celelalte elemente de identificare ale acestuia (nume, sediul biroului, numarul actului, sigiliul);
data incheierii inscrisului;
locul incheierii acestuia (la biroul notarial sau in afara acestuia);
declaratia partilor prin care confirma ca tot ceea ce este cuprins in inscris exprima vointa lor;
aratarea indeplinirii conditiilor de forma si de fond cerute de respectivul act; etc
Toate aceste constatari personale ale functionarului, precum si celelalte care mai pot exista sau pot fi de inchipuit, trebuie sa fie facute cu respectarea competentei sale materiale precum si a atributiilor sale de serviciu. Toate fac dovada deplina pana la inscrierea in fals.
Aceasta forta probanta nu isi produce efectele numai fata de partile inscrisului ci de asemenea si fata de terti, fata de care actul este opozabil in aceeasi masura ca si pentru parti si care, pentru a-l combate, vor trebui sa parcurga aceeasi procedura a inscrierii in fals.
Revenim de asemenea cu o precizare care ni se pare pertinenta si in cadrul acestui subiect si mentionam faptul ca inscrisul, chiar si autentic, poate fi in continuare atacat (si eventual si anulat) pentru vicii de consimtamant ale partilor, pentru motive de incapacitate a acestora, pentru simulatie sau frauda la lege. Aceste motive exced cel mai adesea constatarile personale ale agentului instrumentator si deci pot fi atacate in instanta si dovedirea lor se poate face prin orice mijloc de proba, conform specificului fiecareia si tipului de nulitate aplicabila.
Doctrina a relevat si faptul ca anumite mentiuni ale agentului instrumentator, care sa se refera la circumstantele descrise anterior, exced aria sa de competenta si atributiile pe care le are la nivel de mentiuni si constatari personale. O astfel de mentiune nu are alta forta juridica decat aceea a unei marturii si nu intra sub nici o forma si in nici o imprejurare in categoria mentiunilor ce prevad constatarile personale ale agentului instrumentator si care se bucura de forta probanta deplina.
Puterea doveditoare a declaratiilor si a mentiunilor partilor cuprinse in inscrisul autentic difera semnificativ de cea a constatarilor personale ale agentului instrumentator – functionar public. Fata de acestea din urma, declaratiile partilor cuprinse in inscris sau mentiunile facute de acestea au o forta probanta redusa, adica numai pana la proba contrara.
Motivul acestei forte probante poate nejustificat de reduse este unul cat se poate de intemeiat si anume acela ca aceste tipuri de mentiuni sau declaratii nu pot fi verificate si de altfel nici nu sunt verificate de functionarul instrumentator si deci acesta nu poate garanta autenticitatea lor. Notarul, spre exemplu, nu va putea fi niciodata sigur ca, desi partile declara in fata sa ca vointa lor este libera si neviciata, una dintre ele nu este in eroare sau nu incheie acel act sub presiuni sau constrangeri.
Practic, in aceasta privinta, notarul nu face decat sa scrie cele declarate de parti, fara a putea in vreun fel sa intervina, sub nici o forma, nici in continutul expres al mentiunilor sau declaratiilor partilor si nici prin a-si exprima pareri sau a face el insusi mentiuni in legatura cu afirmatiile partilor. El doar atesta faptul ca acestea au fost declarate in fata sa, atestare cu forta probanta deplina pana la inscrierea in fals, insa fara nici o legatura cu realitatea acestor mentiuni, care pot fi mincinoase sau pot ascunde alte intelegeri frauduloase. Singura lor forta probanta este aceea pe care le-o da faptul semnarii inscrisului, adica ele se bucura de prezumtia de autenticitate pana la proba contrara.
Art. 1174 C. civ. mentioneaza trei categorii distincte de declaratii sau mentiuni ale partilor intr-un inscris autentic:
declaratiile partilor referitoare la obiectul raportului juridic consacrat prin inscrisul in cauza si “despre drepturile si obligatiile ce constata”;
ceea “ce este mentionat in act, peste obiectul principal al conventiei, cand mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect;
“mentionarile care au de obiect un fapt cu totul strain de acela al conventiei”.
Declaratiile partilor cu privire la raportul juridic – obiect al inscrisului autentic instrumentat si autentificat cu aceasta ocazie – fac dovada intentiei partilor, asumata in scris si certificata prin indeplinirea solemnitatilor incheierii actului in forma autentica si prin semnarea lui, intentie de a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic intre ele, cu drepturile si obligatiile corelative care rezulta din aceasta.
Practic, insusi scopul inscrisului este de a constata, in forma autentica, acest raport juridic si drepturile si obligatiile care iau astfel nastere, pentru a servi ca proba pentru viitor, in caz de litigiu (aceasta in cazul in care inscrisul autentic nu este cerut ad validitatem, cand forma este ea insasi o conditie de neinlaturat pentru valida nastere a acestui raport obligational).
A doua categorie de mentiuni ale partilor, conform art. 1174 C. civ., adica cele care nu fac referire la obiectul principal al inscrisului dar care au legatura cu acesta, nu sunt obligatorii a exista intotdeauna in cuprinsul actului si ele pot foarte bine lipsi deoarece nu sunt determinante la incheierea acestuia. De cele mai multe ori aceste mentiuni sunt incluse pentru a explica, a clarifica, a lamuri sau a motiva pe cele care privesc in mod direct obiectul actului juridic sau chiar si pentru a capata forta probanta, tocmai prin mentionarea lor intr-un inscris autentic. Ele vin sa completeze datele despre realitatea juridica a raportului consemnat in inscris si de obicei au relevanta deoarece altfel, daca nu ar fi fost considerate corespunzand realitatii si util a fi incluse in act, ele nu s-ar fi regasit in continutul inscrisului autentic.
Ultima categorie de afirmatii a partilor, cele fara legatura cu obiectul actului juridic in care se regasesc, sunt considerate a fi fost incluse ori accidental, doar pentru ca partile au crezut de cuviinta sa faca mentiune despre ele, ori pur si simplu au fost incluse fara a li se acorda vreo semnificatie deosebita, astfel incat si valoarea lor probatorie este in consecinta redusa la minim.
Conform precizarilor si clarificarilor facute mai sus, declaratiile din prima si cele din a doua categorie fac dovada pana la proba contrara pe cand declaratiile straine de obiectul conventiei au doar forta juridica a unui inceput de dovada scrisa, pentru a putea folosi la nivel probatoriu trebuind completate cu alte mijloace de proba.
Este de asemenea necesar sa precizam in acest context si faptul ca cea chemata de lege sa hotarasca daca o declaratie a partii are sau nu legatura cu obiectul raportului juridic si implicit cu actul este instanta. Intr-adevar, judecatorul este cel care va aprecia, de la caz la caz, in functie de interpretarea data actului si clauzelor acestuia, daca o mentiune are un raport oarecare cu obiectul inscrisului sau nu.
II.4. Inscrisul autentic si actul juridic solemn
Actul juridic, definit in sensul de negotium, “consta in manifestarea de vointa a uneia sau mai multor persoane, savarsita in scopul de a produce efecte juridice (de drept civil), adica in scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice (civile)”. Forma actului juridic este in consecinta modalitatea efectiva, materiala, de manifestare a vointei partilor sau, cum s-a precizat in doctrina, “modul in care se exteriorizeaza vointa interna a partilor actului juridic, adica modul in care se exprima consimtamantul, haine exterioara in care acesta este imbracat”.
In privinta formei actelor juridice si a celor civile cu deosebire, se consacra principiul consensualismului, care inseamna ca “simpla manifestare de vointa este nu numai necesara ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil din punctul e vedere al formei care imbraca manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice” si care de asemenea presupune si o libertate a formei actelor juridice civile, fiind suficient astfel ca vointa partilor sa fie exprimata, exteriorizata, indiferent in ce forma este facuta aceasta (solo consensu).
Prin exceptie de la acest principiu, legea impune, pentru anumite acte juridice, o anumita forma pentru incheierea lor, forma solemna, ceruta ca o conditie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem). Aceasta presupune ca forma de exprimare a consimtamantului prevazuta expres de lege la incheierea actului juridic este un element constitutiv dar si o conditie de validitate a actului, pe langa cele enumerate de art. 948 C.civ.
Cu toate acestea, un act poate fi solemn si fara ca vointa sa fie exteriorizata printr-un inscris autentic, daca legea prevede expres acea forma sub sanctiunea nulitatii operatiunii juridice efectuate fara respectartea acestei conditii.
De asemena, forma autentica ad solemnitatem implica in mod necesar ca intreg continutul actului juridic sa fie in aceasta forma, neinteresand daca este vorba despre elemente esentiale sau clauze si mentiuni accesorii. Aceeasi forma trebuie sa fie respectata si de orice alte modificari ce s-ar aduce actului solemn incheiat in forma autentica.
Ratiunea pentru care legiutorul a instituit o anumita forma – autentica a actelor juridice civile este in primul rand de a atrage atentia partilor asupra importantei actului incheiat si de a le permite acestora sa reflecteze temeinic la incheierea acestuia si de a-si exprima un consimtamant valabil pe care legea sa-l prezume fara echivoc si din care sa rezulte fara indoiala intentia partilor de a se lega juridiceste, precum si de a permite un control sporit asupra unor acte de o importanta ridicata, atat prin insemnatatea juridica civila cat si prin valoarea lor pecuniara, dar si pentru a asigura publicitatea actului fata de terti.
Un inscris unic poate cuprinde insa o pluratitate de acte juridice. Daca toate sunt solemne atunci intreg actul va trebui incheiat in forma autentica. Aceeasi regula se aplica si daca unele dintre operatiunile juridice incluse nu solicita ad validitatem forma autentica insa in cuprinsul actului unic (act vazut ca instrumentum) sunt incluse si operatiunile ce obliga la incheierea lor in forma autentica.
Sanctiunea nerespectarii formei autentice la incheierea actului juridic, in masura in care legea o ridica la rangul de elemnt constitutiv, este nulitate absoluta a intregii operatiuni juridice si implicit a inscrisului ca atare, prin identitate de ratiune raportat la art. 948 C.civ. si la sanctiunea aplicata de legea civila pentru ignorarea vreuneia din cele patru conditii mentionate in acel text.
II.5. Inscrisul autentic – conditie ad validitatem
Specificul inscrisurilor autentice este tocmai forma solemna a manifestarii de vointa ceruta expres de lege la incheierea lor, pentru validitatea lor ca acte juridice. Lipsa formei autentice atrage, asa cum mentionam in capitolul precedent, nulitatea absoluta a actului si lipsirea lui de efectele juridice preconizate.
Cerinta ca anumite acte juridice sa fie incheiate numai sub forma unui inscris autentic este una exclusiva deoarece legea o impune in mod necesar si partile nu au posibilitatea de a alege o alta forma prin care sa-si exteriorizeze vointa de a naste, modifica sau stinge raporturi juridice intre ele. Tot aceasta conditie de forma este cea care exclude din gama inscrisurilor autentice manifestarile de vointa savarsite in mod tacit.
Printre cele mai importante acte juridice care trebuie incheiate ad validitatem sub forma inscrisului autentic sunt urmatoarele:
donatia (art. 813 C.civ.). Art. 1168 C.civ. mentioneaza expres ca nerespectarea formei autentice conduce la nulitatea absoluta a acesteia. Fiind un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit, ce presupune micsorarea in mod irevocabil (in principiu) a patrimoniului donatorului, donatia este un act juridic de o importanta sporita pe care legea civila intelege sa-l protejeze prin impunerea formei autentice ca si conditie ad validitatem a incheierii ei. De aceea dovada nu se poate face decat prin inscrisul autentic in care aceasta este inscrisa si orice persoana interesata poate invoca nulitatea ei absoluta pentru lipsa formei scrise, obiectie pe care instanta nu o poate inlatura in nici o situatie. Quod nullum est confirmari nequit asadar donatorul trebuie sa refaca in intregime donatia, cu respectarea conditiei formei pentru ca aceasta sa produca efecte juridice. De asemena si orice sarcini sau conditii ale donatiei trebuie prevazute in forma solemna.
contractul de vanzare-cumparare a terenurilor (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor). Nu intereseaza daca terenul in cauza se afla in intravilan sau extravilan. Se mai impune doar ca prin acte juridice inter vivos sa nu se acumuleze mai mult de 200 de hectare in echivalent arabil de familie. Si in acest caz importanta tranzactiei face necesara, in opinia legiuitorului, incheierea acestuia in forma autentica.
testamentul autentic (art. 858 si 860 C.civ.). Acesta este valabil numai daca este, sub sanctiunea nulitatii, “adeverit de judecatoria competenta” – azi de catre notarul public. Fiind un act mortis causa, solemn si cu titlu gratuit, importanta lui este definitorie pentru oricine si astfel legea a inteles sa ii acorde importanta cuvenita. Desi mai costisitor, el are reale avantaje cel putin la nivel probatoriu fata de testamentele olografe sau fata de cele mistice.
ipoteca conventionala (art. 1772 C.civ.). Si in acest caz avem de-a face cu un contract solemn determinat de valoarea imobilului ipotecat, ea fiind cea care impune anumite formalitati care sa atraga atentia autorului actului despre inscrisul pe care il incheie si despre obligatiile pe care si le asuma in acest context.
subrogarea in drepturile creditorului consimtita de debitor (art. 1107 C.civ.). Prin sintagma “chitanta inaintea tribunalului” este in mod constant considerat in doctrina si jurisprudenta ca se desemneaza o procedura de autentificare. Deci atat actul de imprumut cat si chitanta de plata a datoriei trebuie sa imbrace forma inscrisului autentic, cel mai adesea notarial.
mandatul (art. 1532 C.civ.). In cazul acestuia principiul este ca acest contract este unul consensual, care ia nastere valabil prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale. Legea prevede insa ca mandatul dat pentru incheierea unui act juridic in forma autentica, conform principiului simetriei formelor, trebuie sa fie facut in forma autentica. Cu toate acestea uneori forma scrisa se cere expres de lege pentru ca mandatul conferit sa fie valabil, indiferent de forma actului pe care acesta urmaza sa il incheie. Nu in ultimul rand pentru ca mandatarul sa-si poata atesta fata de terti calitatea in care actioneaza, puterile conferite de mandant lui precum si limitele in care acesta poate actiona, se cere iarasi forma inscrisului autentic.
revocarea expresa a unui legat (art.920 C.civ.). Asa cum se remarca, revocarea este un act solemn, si nu consensual. Sintagma “act autentificat de judecatoria competenta” desemneaza, in cadrul juridic actual, un act notarial deci autentic.
acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 704 C.civ. si art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995) precum si renuntarea expresa la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea 36/1995). Este si in acest caz vorba despre acte solemne, adica de declaratii facute in fata notarului public, pe care acesta le autentifica si le trece intr-un registru special. Forma autentica este prescrisa de lege tot ad validitatem.
Contractul de constituire de garantii reale mobiliare (art. 14 alin. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999). In acest caz se prevede alternativ si posibilitatea incheierii acestuia in forma inscrisului sub semnatura privata.
Exprimarea consimtamantului parintilor la adoptarea copilului de catre o alta persoana sau familie propusa de Comisia pentru protectia copilului (art. 7 din O.U.G. nr. 25/1997).
Actul constitutiv al societatilor comerciale in anumite situatii( art 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990).
Contractul de gaj comercial ( art. 1686 C.civ.).
Enumerarea ar putea continua insa scopul acesteia a fost de a arata ca forma autentica ceruta ad validitatem pentru incheierea actelor juridice este foarte raspandita, devenind practic ea insasi o regula in sine si nu doar o exceptie. Am omis din insiruirea de mai sus inscrisurile autentice notariale si actele de stare civila deoarece aceste doua categorii sunt cele mai importante si de aceea vom insista asupra lor in continuare.
Inscrisurile autentice notariale, asa cum sunt ele reglementate de Legea notarilor publici nr. 36/1995, sunt menite sa constate raporturile juridice, civile sau comerciale, nelitigioase, nascute intre persoanele fizice si/sau persoane juridice. Ele au o importanta deosebita, asa cum am mentionat anterior, datorita notarului public care aplica si vegheaza la respectarea atat a conditiilor de forma cat si la legalitatea continutului actului juridic respectiv.
Notarul va trebui de asemenea sa dea partilor toate lamuririle si indrumarile necesare pentru ca acestea sa incheie in perfecta cunostinta de cauza respectivul act juridic si pentru ca ele sa fie pe deplin constiente de toate drepturile si obligatiile corelative ce iau astfel nastere.
Ceea ce detaseaza actele notariale de celelalte inscrisuri sunt toate solemnitatile pe care acest tip de acte trebuie sa le respecte si la a caror indeplinire exacta notarul trebuie sa vegheze. Tot el (si eventual avocatii partilor interesate ori reprezentantul legal al persoanei juridice) va fi cel care va redacta inscrisul pentru care legea prevede forma autentica. El trebuie sa fie corect si impartial si sa asigure ambelor parti toate lamuririle si clarificarile necesare pentru ca acestea sa inteleaga cuprinsul actului pe care urmeaza sa il incheie si de asemenea de ce drepturi se vor bucura in baza lui precum si ce obligatii vor avea in temeiul lui.
Notarul are de asemenea obligatia “sa verifice ca actele pe care le instrumenteaza sa nu cuprinda clauze contrare legii si bunelor moravuri” si in cazul in care ”actul solicitat este contrar legii și bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui” iar daca “inscrisul prezentat are un conținut indoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face mentiune expresa in act. Dacă partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza intocmirea actului.”
El este de asemenea un garant al calitatii actului dar si al veridicitatii continutului acestuia, in incercarea lui de a evita pe cat posibil litigiile in legatura cu inscrisul respectiv.
Autentificarea unui inscris nu se poate dovedi decat prin mentiunile de inregistrare a actului notarial, fiind inadmisibila proba cu martori prin care sa se incerce dovedirea indeplinirii acestor formalitati.
In ceea ce priveste actele de stare civila, acestea sunt inscrisuri intocmite de delegatul de stare civila, intocmite in registre speciale in acest sens, semnate de el si de catre declarant (declaranti). Acestea sunt actele de nastere, cele de casatorie precum si cele de deces.
In mod efectiv, actul de stare civila este un formular tipizat aflat intr-un registru oficial al consiliilor judetene sau al autoritatilor administratiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucuresti, oraselor si comunelor, pe care ofiterii de stare civila il completeaza “la cerere, pe baza declaratiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în conditiile prevazute de prezenta lege”, manual.
Asa cum se mentioneaza din insusi primul articol al legii, actele de stare civila sunt inscrisuri autentice, ele indeplinind toate conditiile instituite in aceasta materie de catre art. 1171, adica este facut cu solemnitatile cerute de lege si de asemenea este intocmit de un functionar public competent in acest sens.
In privinta fortei juridice a actelor de stare civila, se aplica aceleasi reguli ca si la actele notariale: constatarile ofiterului fac dovada pana la inscrierea in fals, in timp ce in ceea ce priveste declaratiile partilor consemnate de ofiter in act, ele fac dovada pana la proba contrara.
In baza acestor acte de stare civila persoanelor fizice li se elibereaza ulterior certificate de stare civila (de nastere, casatorie sau deces, dupa caz), inscrisuri care au aceeasi forta juridica ca si actele din care provin, inclusiv putere de dovada identica. Ele servesc persoanelor indreptatite pentru a dovedi starea civila, fara a mai fi nevoie de alta proba decat daca se contesta autenticitatea lor sau veridicitatea continutului lor.
II.6. Valoarea inscrisului nul ca inscris autentic
In realitatea juridica se pot imagina si se intalnesc situatii cand anumite inscrisuri autentice sunt nule pentru nerespectarea conditiilor de forma impuse de legea civila ad validitatem. Aceste cauze de nulitate privind forma intocmirii actului autentic sunt, cel mai adesea, necompetenta sau incapacitatea agentului instrumentator, a functionarului public, precum si nerespectarea conditiilor de solemnitate la incheierea actului pentru autentificarea acestuia. De asemenea se pot observa in practica si cazuri in care nu sunt indeplinite cerintele de forma ale inscrisului autentic, cerinte ad solemnitatem, caz ce difera radical de prima ipoteza analizata in acest context.
Trebuie asadar sa tratam in acest context patru situatii in care inscrisul autentic este nul: ca urmare a necompetentei functionarului public care l-a instrumentat, din cauza incapacitatii agentului instrumentator, datorita neindeplinirii conditiilor de forma cerute de lege ad validitatem si, nu in ultimul rand dar atragand efecte juridice total diferite, cazul in care inscrisul autentic este nul din cauza neindeplinirii cerintelor de foma impuse de legiuitor ad solemnitatem.
Art. 1172 C. civ. dispune ca: “actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitatii functionarului, sau din lipsa de forme, este valabil ca scriptura sub semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante”. Acest text al codului ne confera cadrul legal in care putem analiza primele trei ipoteze de nulitate ale inscrisului autentic.
Cat priveste situatia necompetentei functionarului public care instrumenteaza inscrisul autentic, aceasta inseamna ca, in lumina art 1172 C. Civ., functionarul respectiv era necompetent teritorial. Nu se poate pune problema in acest context a necompetentei materiale deoarece aceasta nu produce la nivelul aparentei inscrisului nici macar o prezumtie de autenticitate, cat timp necompetenta materiala atrage lipsirea inscrisului “autentificat” de efectele specifice unuia legal intocmit (prin “legal” intelegem intocmit de catre un functionar competent material).
Asadar putem vorbi din punct de vedere al necompetentei doar de neindeplinirea conditiilor privind competenta teritoriala a agentului instrumentator, care determina ca inscrisul sa aiba aparenta unui inscris autentic fara a fi din punct de vedere legal inscris autentic.
Asemanator, se poate urmari acelasi rationament si pentru inscrisul autentic nul datorita faptului ca nu a fost semnat de functionarul public, in masura in care aceasta semnatura nu este privita de lege ca o conditie ad solemnitatem a actului respectiv, care, in aceasta situatie, va putea fi apreciat si valorizat juridic ca inscris sub semnatura privata, in masura in care respecta conditiile impusde de lege pentru acesta din urma.
Asa cum am observat, art 1172 mentioneaza ca si caz de nulitate a inscrisului autentic si “necapacitatea functionarului”. Aceasta sintagma se refera la cazurile in care actul are aparenta unui inscris autentic insa a fost instrumentat de un functionar public suspendat sau eliberat din functie. In aceasta imprejurare, partile pot sau nu sa cunoasca incapacitatea functionarului public care le-a instrumentat inscrisul “autentic”. Daca au fost de buna credinta si nu au cunoscut ca agentul instrumentator era necompetent, li se vor aplica prevederile art. 1172 iar actul nul ca inscris autentic va fi valabil ca inscris sub semnatura privata. Insa daca au fost de rea credinta si chiar daca au cunoscut lipsa de capacitate a functionarului public si, cu toate acestea, au autentificat inscrisul la acesta, nu mai putem vorbi de subzistenta unei prezumtii de autenticitate a inscrisului fata de parti, astfel incat inscrisului nul ca inscris autententic nu i se vor putea aplica prevederile art. 1172.
Cea de a treia cauza ce atrage nulitatea inscrisului autentic este lipsa de forma. Vorbim insa aici de neindeplinirea unor conditii de forma ale actului pe care legea le cere in mod imperativ ad validitatem. Oricare dintre aceste conditii, in masura in care lipseste, vaduveste inscrisul de valabilite ca inscris autentic; insa legea ii confera prin art. 1172 C. Civ. valoare juridica de inscris sub semnatura privata daca respectivul act a fost semnat de catre parti.
O a patra situatie in care inscrisul autentic este nul poate fi cea a neindeplinirii unor conditii de forma pe care legea le cere ad solemnitatem. In acest caz, actul juridic astfel intocmit este nul absolut si nu se mai pune in discutie considerarea lui ca inscris sub semnatura privata deoarece forma era o conditie de valabilitate a acestuia iar nici o alta forma nu poate suplini nulitatea absoluta a acestui act.
Tot in cadrul acestei discutii, a nulitatii inscrisului autentic, putem aminti si cazul in care partile, de comun acord, au imbracat raportul lor juridic in forma inscrisului autentic exclusiv ad probationem. In acest caz, intentia lor a fost doar de a-si asigura o proba mult mai sigura din punct de vedere juridic. Avand in vedere ca autentificarea nu era impusa de lege, ci a fost doar o alegere a contractantilor, daca respectivul act este nul ca inscris autentic, acest incident nu influenteaza sub nici o forma raportul juridic respectiv nici efectele lui si nici actul juridic privit ca instrumentum, care ramane valabil, in masura in care indeplineste conditiile legale, ca inscris sub semnatura privata sau inceput de dovada scrisa ori act cu data certa.
Asa cum am mentionat mai sus, singura conditie pentru ca inscrisul nul ca inscris autentic sa valoreze inscris sub semnatura privata este ca partile sa-l fi semnat ele insele independent de orice lipsuri ale procesului de autentificare, mai putin lipsa de competenta materiala a agentului instrumentator.
Nu se pune problema ca respectivul act sa respecte si conditiile multiplului exemplar si a mentiunii “bun si aprobat” deoarece intr-o asemenea ipoteza prevederile art. 1172 ar deveni cel mai adesea inaplicabile cata vreme rareori partile le au in vedere si pe acestea; in momentul in care autentifica un inscris ele se raporteaza exclusiv la conditiile de valabilitate ale acestuia ca inscris autentic si nu au nici o clipa reprezentarea si nici interes in directia situatiilor in care inscrisul ar fi nul ca inscris autentic si eventual valabil ca inscris sub semnatura privata astfel incat sa trebuiasca sa respecte si cerintele legale in materia valabilitatii acestuia din urma.
In conceptia legiuitorului, art. 1172 a fost redactat ca o situatie derogatorie prin care se incearca salvgardarea inscrisului nul ca inscris autentic intr-o forma cu forta si efecte juridice cat mai apropiate de cele ale inscrisului autentic. De asemenea, art. 1174 completeaza aceasta situatie derogatorie deoarece, in plus, inscrisul nul ca inscris autentic este de asemenea scutit de a fi supus recunoasterii partii careia ii este opus sau verificarii de scripte deoarece “actul cel autentic sau cel sub semnatura privata are tot efectul intre parti despre drepturile si obligatiile ce constata”.
Rezulta asadar ca inscrisul nul ca inscris autentic are valoare de inscris sub semnatura privata cu efecte depline.
II.7. Simulatia si frauda la lege
Cata vreme simulare certe est hominis, in viata juridica cotidiana exista situatii cand partile, de comun acord, inteleg a incheia un act juridic cu un anumit continut sau cu anumite clauze insa nu vor ca acestea sa fie cunoscute si tertilor si facute publice. De aceea ele recurg la metoda simulatiei, prin care incheie, diferit de actului aparent, cel public, un al doilea act, secret de aceasta data, in care modifica pe primul si in care includ adevarata lor vointa si adevaratele raporturi juridice care se nasc intre ele.
Actul simulat il poate modifica pe cel secret din punct de vedere al naturii contractuale, al valorii pecuniare a obiectului conventiei, al numarului clauzelor si continutului acestora sau al modalitatilor de proba. Actul public, cel incheiat de parti numai cu aparenta de a produce efecte intre ele, ramane doar un instrumentum, opozabil numai tertilor, care nu cunosc prevederile si de fapt insasi despre existenta actului secret, dar fara efecte intre partile contractante, care vor fi tinute de prevederile contractuale stabilite de comun acord in actul secret, in orice grad ar contrazice acesta stipulatiile conventiei aparente si publice (total sau partial), contrainscris care pentru ele este adevaratul act nascator de efecte juridice, negotium iuris.
Contrainscrisul este conceput cel putin concomitent cu inscrisul aparent insa redactarea lui trebuie facuta ori concomitent cu acesta ori anterior, altfel neputandu-se pune problema unui act secret ci doar a unei noi conventii intre aceleasi parti, singura conditie care se impune fiind ca partile sa convina concomitent la incheierea celor doua acte. Practic, simulatia presupune trei acte juridice: actul public, actul secret si acordul simulatoriu. De asemenea, din actul secret trebuie sa rezulte neindoielnic faptul ca partile inteleg ca acest act este expresia adevaratei lor vointe juridice iar cel public, aparent, nu isi va produce intre ele nici un efect; altfel spus, simulatia trebuie sa rezulte fara putinta de tagada.
In doctrina exista controverse in privinta faptului daca actul secret trebuie sa respecte conditiile de forma impuse de lege pentru conventia pe care o consacra. In acest cadru, ne situam de partea sustinatorilor neobligativitatii respectarii conditiei formei, fie si impusa ad validitatem. Deci daca legea cere in mod imperativ forma autentica pentru actul in cauza, atunci partile trebuie sa respecte aceste prevederi, cu toate consecintele juridice care rezulta de aici, insa numai pentru incheierea actului public. Altfel, inscrisul secret nu va fi nul absolut pentru nerespectarea conditiilor de forma prevazute ad solemnitatem ci va fi valabil cata vreme actul aparent le respecta, dovedind intentia partilor de a respecta rigorile legale. Acest inscris secret va trebui sa respecte “doar” conditiile pentru incheierea valabila a unei conventii, asa cum sunt ele enumerate in art. 948 C. civ.
In privinta actului aparent, nu i se poate reprosa sub nici o forma agentului instrumentator faptul ca nu si-a putut da seama de adevarata intentie a partilor si ca respectivul act este unul simulat, care nu va produce efecte decat aparent, deoarece sinceritatea partilor este un element abstract si care nu poate fi verificat de catre functionarul public. De asemenea, in masura in care partile atesta ca aceasta este adevarat lor vointa juridica si au inteles drepturile si obligatiile corelative ce se nasc din raportul juridic incheiat, notarul nu va putea refuza intocmirea si/sau autentificarea actului respectiv decat daca este contrar legii si bunelor moravuri ori daca prezinta “continut indoielnic” si partile (partea) se opun(e) ca notarul sa faca mentiune despre aceasta.
Actul public, aparent, trebuie sa respecte, asa cum mentionam, toate conditiile impuse de lege pentru valabila lui incheiere, atat conditii de forma cat si de fond. El poate fi in continuare anulat pentru vicii de consimtamant sau lipsa de capacitate; de asemenea se poate ca impotriva acestui act, chiar si autentic, sa se promoveze si actiunea in simulatie, partile voind sa ascunda adevaratele lor raporturi juridice prin intermediul acestui act aparent, simulat. Totodata o alta varianta legala de anulare a acestui act este si actiunea pentru frauda la lege.
Simulatia presupune o intelegere intre contractanti; din punct de vedere juridic aceasta constituie un fapt juridic, care la nivel probatoriu poate fi dovedit conform regulilor de drept comun. Astfel, tertii, care nu au cum sa faca proba cu inscrisuri, vor putea face dovada prin orice mijloc de proba, de fapt numai martori sau prezumtii, neavand nici macar vreun inceput de dovada scrisa. In schimb, partile nu pot face proba simulatiei decat printr-un alt inscris, printr-un act secret sau printr-un inceput de dovada scrisa (coroborata ulterior cu martori sau alte dovezi).
Legea permite simulatia insa numai atata timp cat ea nu acopera o frauda la lege. Astfel, se permite simulatia numai daca ea priveste declaratii facute de parti si consemnate in inscrisul autentic, totul pana la concurenta cu frauda la lege. Practic, limita dreptului de simulatie este tocmai frauda la lege sau frauda contra unui tert. Simulatia care ascunde frauda la lege excede liceitatea actului juridic, care astfel este nul si aceasta nu pentru ca ar fi simulat ci pentru ca incalca dispozitiile imperative ale legii.
Efectele actului aparent nu se vor produce, asa cum afirmam anterior, decat in privinta tertilor, in a caror realitate juridica nu exista decat acest act, cel public. In schimb partile isi vor guverna raporturile juridice exclusiv conform regulilor stabilite in actul secret. Art. 1175 C. civ. prevede in acest sens ca “actul secret […] nu poate avea putere decat intre partile contractante si succesorii lor universali”. Rezulta asadar ca actul secret este opozabil doar partilor contractante si avanzilor lor cauza, adica succesorii universali si cei cu titlu universal.
Principial, inscrisul secret nu va produce efecte in privinta tertilor de contract (includem aici si succesorii cu titlu particular) deoarece art. 1175 C. civ. prevede in acest sens ca “un asemenea act nu poate avea nici un efect in contra altor persoane”. Legea prezuma toti tertii de contract ca fiind de buna credinta si necunoscand sub nici o forma nimic despre existenta sau continutul actului secret. Daca insa ele au cunoscut faptul incheierii actului secret, ele nu mai pot fi de buna credinta si acesta isi produce efecte si in privinta lor, fiindu-le pe deplin opozabil, ei fiind astfel considerati si asimilati avanzilor-cauza fata de simulatie. Cu toate acestea tertii au la indemana un drept de optiune, care le permite sa invoce sau nu respectivul inscris secret in masura in care le este favorabil respectiv le dauneaza. Acest drept de optiune nu este insa confeit si avanzilor-cauza, care, la nivel de efecte, trebuie sa suporte aceleasi consecinte juridice ca si autorii lor, adica lor li se aplica actul secret, fie ca au cunoscut fie ca nu au stiut despre existenta lui.
Nu in ultimul rand trebuie precizat ca in masura in care exista inscrisul public ca si instrumentum, nu se poate invoca sub nici o forma imposibilitatea morala de preconstituire a unui inscris in ceea ce priveste contrainscrisul, actul secret si, de asemenea, in materie de simulatie mostenitorul rezervatar este tert fata de actul facut de autorul sau, act simulat prin care se aduce atingerea rezervei.
II.8. Inscrisul autentic – titlu executoriu
In acest domeniu trebuie sa pornim de la dispozitiile art 66 din L36/1995, care prevede ca “actul autentificat de notarul public care constata o creanta certa si lichida are putere de titlu executoriu la data exigibilitatii acesteia”. Deci daca debitorul refuza sa isi execute de buna voie obligatia ce ii incumba, creditorul sau, daca detine un inscris autentic, il poate folosi ca baza pentru a cere executarea prestatiei, fara sa fie nevoie sa mai apeleze la instanta de judecata care sa il investeasca cu formula executorie si sa dea o hotarare judecatoreasca definitiva in acest scop.
Totodata si instanta de judecata poate investi cu formula executorie inscrisurile autentificate, in masura in care acestea nu sunt deja titluri executorii. Aceasta este o caracteristica principala a inscrisului autentic, care ii confera partii care il detine avantaje nete la nivel de executare a creantei.
Puterea executorie a inscrisului autentic investit cu formula executorie sau cu putere de titlu executoriu in temeiul legii se suspenda in mod obligatoriu daca se pune in miscare actiunea penala impotriva celui caruia actul ii profita, dar considerat autor al acestuia iar inscrisul propriu-zis considerat un fals, si este lasata la aprecierea instantei daca obiectia de fals este ridicata in fata unei instante civile. Insusi art. 183 C. pr. civ. da posibilitatea instantei sa suspende judecata in cazul in care partea care acuza actul ca fiind fals ofera date despre identitatea autorului falsului (sau a complicelui), suspendare insotita de trimiterea inscrisului catre procuror pentru investigatii penale.
Faptul ca inscrisul autentic are putere executorie (fie prin insasi autentificare, fie prin conferirea acesteia de catre instanta de judecata) nu inseamna ca titularul acestuia si creditorul obligatiei certe si lichide ajunse la scadenta si devenite astfel exigibila nu poate sa solicite executarea creantei sale pe cale judecatoreasca, prin promovarea unei actiuni in instanta; in acest caz inscrisul autentic nu se va mai bucura de valoarea sa de titlu executoriu, devenita astfel irelevanta, ci va fi un simplu document probator.
CAP. III
Inscrisurile sub semnatura privata
III.1. Notiune.
Spre deosebire de inscrisurile autentice, a caror definitie o gasim in insusi Codul civil (art. 1171), inscrisurile sub semnatura privata nu au fost definite de lege. Totusi aceasta nu inseamna ca reglementarea lor nu a fost facuta de catre legiuitor, ele fiind de altfel obiectul de reglementare a partii a 2-a din Sectiunea I-a, Capitolului IX, Titlul III din Cartea a II-a a Codului civil, art. 1176 si urm.
Definitia insa a ramas in sarcina doctrinei si jurisprudentei, care a definit in esenta in mod similar aceasta institutie. In aceasta ordine de idei inscrisurile sub ssemnatura privata sunt inscrisurile intocmite si semnate de partea (partile) de la care provin, fara interventia vreunui functionar public.
Rezulta asadar ca ceea ce le deosebeste net de inscrisurile autentice este tocmai lipsa agentului autentificator si in general simplitatea formei lor. Tocmai aceasta ultima trasatura este cea care determina ca majoritatea actelor juridice din cadrul circuitului civil sa fie incheiate in aceasta forma, a inscrisului sub semnatura privata, inscrisurile autentice si forma autentica fiind cerute de lege pentru putine acte juridice, mai ales pentru acelea cu o valoare pecuniara sau oficialitate sporite.
Accesibilitatea acestor inscrisuri sub semnatura privata ca instrumente juridic de constatare a raporturilor obligationale ce se nasc intre parti este determinata si de lege care, ca principiu general, prevede ca valabilitatea unui act juridic sub forma inscrisului sub semnatura privata este conditionata doar de semnarea lui de partea sau partile de la care emana.
III.2. Caracteristici. Parti
In materia inscrisurilor sub semnatura privata, legislatia civila nu stabileste conditii speciale de validitate; de aceea, spre diferenta de scrisul autentic, cel sub semnatura privata poate fi redactat in orice forma din punct de vedere al scrisului: tehnoredactat pe calculator, la masina de scris sau scris de mana de una din parti, partial de o parte – partial de cealalta sau chiar de catre o a treia persoana, litografiat sau imprimat. De asemenea ele pot fi redactate in limba romana sau orice alta limba la alegerea partilor.
In aceste conditii, principalele trasaturi ale inscrisurilor sub semnatura privata sunt:
inscrisul sub semnatura privata , recunoscut de cel caruia i se opune sau privit de lege ca recunoscut, este asimilat de legiuitor inscrisului autentic, cu toate consecintele juridice care decurg de aici, atat intre parti cat si pentru avanzii-cauza ai lor ori terti, singura conditie ce se impune fiind dovada veridicititatii continutului sau.
inscrisul sub semnatura privata, datorita formalismului sau redus dar si valorii juridice atribuite de lege, se bucura doar de o prezumtie de validitate, facand dovada pana la proba contrarie. Aceasta poate fi facuta de partea adversa care poate contesta atat continutul cat si semnatura autorului lui, prin orice mijloc ce proba.
Dincolo de aceste trasaturi fundamentale,ceea ce diferentiaza inscrisul sub semnatura privata de inscrisul autentic este lipsa autentificarii de catre un functionar public. Cu toate acestea sistemul probator inchipuit in materie de inscrisuri a imaginat pentru cele sub semnatura privata o forta juridica, chiar daca mai redusa, conferita de faptul semnarii actului ca instrumentum. Semnarea trebuie facuta ad validitatem de catre partea de la care actul emana, sub sanctiunea nulitatii inscrisului ca fiind sub semnatura privata (s-ar putea ridica in aceasta situatie chestiunea valabilitatii actului ca inceput de dovada scrisa).
Pe langa aceasta trasatura esentiala si comuna tuturor inscrisurilor sub semnatura privata, in anumite conditii se adauga alte cerinte legale pentru validitatea unui inscris ca fiind sub semnatura privata si anume multiplul exemplar in cazul conventiilor sinalagmatice, mentiunea „bun si aprobat” pentru obligatiile unilaterale constand in plata de sume de bani sau de bunuri fungibile ori data, necesara pentru opozabilitatea inscrisului fata de terti.
Tot in acest context trebuie sa amintim ca, tot ca o trasatura a inscrisurilor sub semnatura privata, dar nu numai, legea prevede ca orice persoana „ce nu este declarata necapabila de lege” poate contracta si deci poate incheia valabil o conventie sub scriptura privata. Este vorba despre un atribut al capacitatii de folosinta, completata cu cea de exercitiu, pe care orice persoana fizica le dobandeste in conditiile legii (de la nastere, respectiv odata cu implinirea varstei de 18 ani), si care nu pot fi ingradite decat in cazuri exceptionale.
Parte la incheierea inscrisurilor sub semnatura privata este, de obicei, persoana fizica, cea care trebuie sa-si dea valabil consimtamantul pentru acesta, fapt atestat de semnarea actului. Practic rezulta ca persoana fizica trebuie sa stie atat sa citeasca cat si sa scrie, dar si sa aiba minime cunostinte de drept, mai ales aceasta din urma cerinta, considerata la un nivel minim, al „juridicului popular”; poate tocmai aceasta este cea care determina atatea litigii in materie, aceasta lipsa de cunostinte juridice a partilor care incheie inscrisuri sub semnatura privata si care, dupa ce le incheie, realizeaza problemele de ordin juridic ce se ivesc in momentul in care incearca sa-si realizeze drepturile.
De asemenea, parte la incheierea unui inscris sub semnatura privata poate fi si persoana juridica, care, la randul ei, trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu, adica sa aiba constituite organele care sa fie abilitate sa-i exprime vointa juridica, conform art.35 din Decretul nr. 31/1954.
Cu toate acestea si in afara oricarei discutii privind capacitatea concreta de a incheia contracte a particularilor sau a persoanelor juridice, faptul ramane ca orice persoana fizica sau juridica, cu capacitate de exercitiu neingradita, poate incheia valabil acte juridice proprii deci inclusiv inscrisuri sub semnatura privata.
III.3. Semnatura
Asa cum inscrisul autentic se defineste, in mod particular, prin faptul autentificarii lui de catre un functionar public, la fel si inscrisul sub semnatura privata are ca si element principal de identificare, dar mai ales de validitate, semnatura. Practic ea confera forta juridica specifica acestui tip de inscrisuri deoarece ea certifica faptul ca partile au inteles si acceptat raportul juridic consfintit in inscris pe care il accepta ca atare, insusindu-si drepturile si obligatiile care rezulta din acesta.
In principiu, semnatura este singura conditie fara de care inscrisul sub semnatura privata nu poate avea forta juridica preconizata de parti, care au o anumita inchipuire asupra tipului de act pe care il incheie, numele de „sub semnatura privat” fiind graitor in acest sens.
Astfel, este necesar ca semnatura sa fie olografa, facuta de mana partii sau partilor care se obliga si participa la incheierea respectivului inscris ca parti ale acestuia. De aceea nu se accepta ca semnatura sa fie dactilografiata, litografiata, imprimata sau transpusa pe inscris in orice alt mod decat cel nemijlocit, constand in actul sau mai bine-zis faptul semnarii efective de catre autorii sau autorul actului in cauza. De asemenea nu se accepta nici inlocuirea semnaturii cu sigilii, parafe, stampile ori cu punerea degetului sau a vreunui alt semn grafic pentru persoane juridice prin excelenta, respectiv analfabeti.
Ca si conditie de forma, semnatura de pe inscrisul sub semnatura privata trebuie sa fie cea obisnuita a autorului ei, asa cum acesta o utilizeaza in mod curent. Ea poate fi atat una de forma „nume-prenume” cat si una prescurtata, unica cerinta fiind ca ea sa fie manuscrisa. Nu se accepta sub nici o forma ca o alta persoana sa semneze in locul autorului imitandu-i semnatura, nici macar cu acordul acestuia sau al ambelor parti contractante. Ca regula de baza, semnatura trebuie sa fie opera personala a celui care este parte la inscris.
Desi o parte a doctrinei se pronunta in favoarea posibilitatii ca inscrisul sa nu fie semnat in acelasi timp de toate partile, considerandu-se ca semnaturile se pot da si succesiv, credem totusi ca vechea jurisprudenta este mai intemeiata in acest domeniu si are dreptate sa considere ca o semnatura a unui contractant data ulterior celeilalte nu poate avea nici o putere probatorie si nu face marturie conform legii despre insusirea cuprinsului inscrisului. Momentul incheierii acordului de vointa este cel care trebuie, in mod necesar, sa aiba ca punct terminus si totodata corolar faptul semnarii; aceasta inseamna ca nu se poate accepta ca o parte sa semneze si deci sa manifeste activ acceptarea continutului actului la un moment ulterior, distantat in timp.
In cadrul acestei discutii se pot inchipui doar intarzieri sau decalaje obiective la semnare, determinate de simplul fapt al semnarii pe rand a inscrisului, sau doar anumite circumstante teritoriale care pot justifica, cu titlu exceptional, semnarea inscrisului de catre partile acestuia la momente diferite temporal. Oricum, doar a doua semnatura este cea care din momentul in care a fost data marcheaza consimtamantul valabil si al celeilalte parti si deci nasterea valabila a acordului de vointe materializat in raportul juridic – obiect al actului juridic incheiat intre parti.
O alta conditie pe care semnatura trebuie sa o intruneasca in afara de aceea de a fi manuscrisa este ca ea sa fie data de o asemenea natura incat sa se poata intelege, fara putinta de tagada, ca ea se refera la intregul inscris. De obicei aceasta se materializeaza prin semnarea inscrisului pe ultima pagina, in partea de jos. Situatiile in care semnatura este facuta marginal, ea trebuie totusi sa arate clar ca s-a referit la intreg cuprinsul inscrisului si nu doar la anumite mentiuni pe care le margineste.
In cazul in care, ulterior semnarii inscrisului per ansamblu, se fac mentiuni noi sau adaugiri in cuprinsul inscrisului, ele trebuie semnate in mod necesar separat si aceasta nu pentru a le conferi forta juridica, pe care, inter partes, si-o pastreaza, ci pentru a le conferi forta probatorie in afara oricarei discutii ce ar putea fi purtata in cazul unei eventual litigiu dedus judecatii. Instanta va fi cea suverana in a aprecia valoarea probanta a acestor adaugiri si daca partile le-au introdus de comun acord in act.
Tot in aceasta materie trebuie sa mai amintim ca faptul de a semna doar copia ce ramane la cealalta parte contractanta si a nu semna copia pe care o pastreaza in posesie este o practica periculoasa deoarece fiecare dintre parti va avea doar inscrisuri semnate de catre celalalt contractant iar in cazul pierderii de catre unul dintre ei a copiei sale si in situatia in care cealalta parte nega existenta respectivului inscris se pot ivi repercusiuni nedorite care de cele mai multe ori ajung in fata instantei de judecata si solutionarea poate astfel depinde de argumente si dovezi greu de produs sau administrat.
Nu in ultimul rand nu este de dorit si nici recomandabila practica de a semna „in alb” anumite acte sau contracte deoarece partea la latitudinea careia ramane cuprinsul respectivului inscris poate sa introduca clauze contrare intereselor semnatarului „in alb”, care astfel se va trezi pus intr-o situatie dificila in a demonstra adevarata lui vointa la incheierea contractului, neputand invoca propria culpa pe care o astfel de manifestare – semnarea „in alb” – o implica.
III.4. Multiplul exemplar
Asa cum mentionam anterior, singura conditie de esenta inscrisurilor sub semnatura privata este semnarea personala si olografa de catre autorul (autorii) actului. Cu toate acestea, cel mai adesea, inscrisul sub semnatura privata cu care avem de-a face este materializarea unei conventii sinalagmatice. Aceasta presupune, in mod necesar, ca fiecare parte sa aiba in posesie un exemplar al inscrisului.
Astfel, legea civila nu a putut sa ignore aceasta necesitate si a consacrat-o imperativ in art. 1179, C.civ., unde se prevede expres ca „actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar”.
Vorbim in acest caz de o conditie instituita ad validitatem deoarece conventia in sine este valabila independent de orice conditii de forma, insa pentru a putea fi dovedita si a putea avea forta probatorie a unui inscris sub semnatura privata, ea trebuie sa respecte aceasta conditie a multiplului exemplar.
Se incearca totodata si egalizarea sanselor intr-un eventual litigiu deoarece faptul ca fiecare parte detine un exemplar original al inscrisului ii permite sa poata face dovada raportului juridic stabilit cu cealalta parte in mod nemijlocit si neingradit. In orice circumstanta exemplarul respectiv ii va servi la dovedirea drepturilor de care trebuie sa beneficieze percum si la a solicita de la partea „adversa” executarea obligatiilor pe care aceasta si le-a asumat.
De asemenea trebuie precizat ca aceasta conditie a multiplului exemplar se impune doar in situatia in care, asa cum prevede si art. 1979 C.civ. , partile au interse contrare; daca prin ipoteza, actul nu respecta aceasta conditie sau este unilateral, nici multiplul exemplar nu mai este o exigenta. In plus, multiplul exemplar nu se justifica nici daca una dintre parti si-a executat prestatia sau obligatia la care s-a angajat inca din momentul incheierii actului deoarece el nu va mai avea nici o nevoie de a invoca sau dovedi actul sau raportul juridic, aceasta putand fi o necesitate doar pentru cocontractantul sau, in masura in care sunt mai multe parti in respectivul act printre care unele cu interese contrare, iar altele cu interese similare, conditia multiplului exemplar va presupune doar atatea exemplare cate interese contrare exista; pentru partile cu acelasi interes un singur exemplar este suficient pentru a le asigura posibilitatea folosirii lui ad probationem in caz de litigiu. Daca insa actul unilateral se transforma intr-unul sinalagmatic in care partile devin, la nivel de interese, pe pozitii contrare, atunci conditia multiplului exemplar va trebui sa fie indeplinita.
Chiar si in cazul conventiilor sinalagmatice, de la art. 1179 pot fi imaginate atat in teorie, cat mai ales in practica, exceptii de la conditia pluralitatii de exemplare originale, cand multiplul exemplar nu se cere in mod imperativ:
in cazul in care un act este nul ca inscris autentic, potrivit art. 1172 C. Civ. el este valabil ca inscris sub semnatura privata cu singura conditie de a fi fost „iscalit de partile contractante”; se observa deci ca chiar daca acel act juridic consacra o conventie sinalagmatica, el, pentru a fi valabil ca inscris sub semnatura nu trebuie decat sa fi fost semnat de parti, nefacandu-se vorbire de conditia multiplului exemplar.
in materie comerciala, conventiile sinalagmatice supuse Codului comercial nu trebuie sa respecte conditia pluralitatii de exemplare oficiale deoarece art. 46 C. com. permite expres ca proba, si in materie de acte, sa se faca prin orice mijloc de dovada, indiferent ca acesta inseamna un inscris, martori sau prezumtii. Asadar, inscrisul comercial sub semnatura privata are ca si conditie de validitate doar semnarea de catre parti; orice alta conditie este pur si simplu eliminata.
in cazul in care inscrisul sub semnatura privata este incredintat unei terte persoane, aleasa de parti de comun acord si care au incredere, iarasi nu mai este necesar multiplul exemplar cata vreme oricare dintre partile cu interese contrare poate sa apeleze la acest tert pentru a folosi originalul ca element de proba in cazul unui litigiu, situatia de egalitate la nivel probatoriu pastrandu-se in continuare.
daca partile recunosc ca respectivul inscris sub semnatura privata le apartine, chiar daca acesta a fost intocmit doar intr-un singur exemplar, el este valabil ca atare iar conditia multiplului exemplar nu se mai justifica deoarece scopul ei este de a asigura egalitatea pe taram probatoriu, lucru care se intampla prin recunoasterea ambelor parti.
Asa cum reiese si din discutiile de mai sus, scopul practic al instituirii pentru inscrisurile sub semnatura privata, pe langa conditia semnaturii si pe cea a pluralitatii de exemplare originale, este aceea a asigurarii egalitatii de sanse la nivel probatoriu in cazul in care intre partile contractului s-ar ivi un litigiu nascut din acesta iar ele ar trebui sa-si dovedeasca drepturile sau obligatiile.
Consecinta practica a acestei optiuni legale este aceea ca in cazul in care aceasta conditie nu este indeplinita de conventiile sinalagmatice, inscrisul sub semnatura privata va fi sanctionat, conform 1179 C. Civ., cu nevalabilitatea. Aceasta inseamna ca acel act, din cauza faptului ca nu a fost incheiat cu respectarea conditiilor de forma prevazute ad validitatem, nu va mai avea in instanta valoarea unui inscris sub semnatura privata. Cu toate acestea mentionam inca o data ca nerespectarea formei instituita de lege ad validitatem nu are absolut nici o inraurie asupra valabilitatii conventiei ca si acord de vointe; partile sunt in continuare tinute sa-si execute obligatiile ce izvorasc din convetia lor si sunt indrituite sa li se respecte si sa se bucure de drepturile corelative – obiect al contractului, singurul efect practic al lipsei conditiei multiplului exemplar fiind acela ca in cazul unui litigiu inscrisul pe care ele l-au dorit sub semnatura privata nu va mai avea forta probanta ce ar decurge din forma scontata ci eventual pe aceea a unui inceput de dovada scrisa.
Tot art. 1179 C. civ. mai instituie in alin. 2 si o conditie suplimentara in materia multiplului exemplar, aceea ca „fiecare exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut”. Aceasta presupune ca fiecare dintre exemplarele originale pe care partile cu interese contrare le intocmesc sa mentioneze in cuprinsul lui cate astfel de originale au fost facute. Singura exceptie de la aceasta regula este aceea a executarii conventiei, caz in care contractantului „care a executat in parte-i conventia constatata prin act” neputandu-i-se opune acesta conditie.
III.5. Mentiunea „bun si aprobat”
Cum inscrisurile sub semnatura privata pot fi materializarea atat a unor forme contractuale unilaterale , cat si a unora bilaterale, art. 1180 C. civ. prevede ca, daca obiectul conventiei constatate prin inscrisul sub semnatura privata este o suma de bani sau un procent dintr-o suma de bani, este obligatoriu ca „actul […] sa fie scris in intregul lui de acela care l–a subscris, sau cel putin acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca”.
Ratiunea pentru care legiuitorul a instituit o asemenea regula este o protectie mai mare acordata atat debitorului cat si inscrisului in sine, dorindu-se ca prin aceasta procedura sa se evite atat paractica semnarii „in alb”, cat si orice alta modificare sau adaugire facuta in privinta sumei de bani – obiect al contractului; altfel spus se incearca eliminarea „consimtamantului orb”, respectiv a relei credinte, aceasta din urma putand ajunge chiar sa ia forma falsului in inscrisuri, ca infractiune pedepsita de legea penala.
Campul de aplicare al reglementarii din art. 1180 este, in mod logic, format doar din inscrisurile sub semnatura privata care constata obligatii unilaterale de plata a unor sume de bani sau a unor bunuri fungibile deoarece, daca ar fi vorba de obligatii reciproce, atunci ar trebui sa se aplice regula multiplului exemplar. Cele doua reguli se exclud deoarece pluralitatea originalelor ar face inoperanta o mentiune de genul ”bun si aprobat” (inutila) iar a doua nu ar putea, datorita caracteristicilor sale sa intervina intr-un inscris constatator al unei conventii sinalagmatice.
Conditia mentiunii „bun si aprobat” inseamna practic ca in masura in care debitorul obligatiei nu a scris personal intreg cuprinsul actului, atunci este obligatoriu ca, la finalul inscrisului, acesta sa scrie cu propria-i mana suma ce face obiect al obligatiei sale atat in cifre cat mai ales in litere, precedata de formula „bun si aprobat”. Mentionam ca aceasta din urma nu este o formula sacramentala si ca ea poate fi inlocuita cu orice expresie cu inteles similar, singura conditie ce impune fiind ca ea sa fie scrisa personal de catre cel ce se obliga.
Exceptie de la aceasta regula fac inscrisurile nule ca inscrisuri autentice, dar valabile ca inscrisuri sub semnatura privata, conform art. 1172 C.civ. (pentru care, asa cum am vazut si anterior, singura conditie de valabilitate este semnatura), inscrisurile care constata stingerea obligatiei prin plata (deoarece aici nu se naste nici o obligatie, ci doar se executa o prestatie deci nu se pot inchipui litigii bazate pe o simpla chitanta ce atesta o plata si asadar mentiunea ar fi inutila), precum si cazurile in care obligatia unilaterala a debitorului este nedeterminata (intrucat in acest caz nu se poate indica suma sau catimea lucrurilor).
Asa cum precizam la inceput, scopul introducerii mentiunii ”bun si aprobat” este acela de a indica suma la a carei plata partea s-a angajat si de a face dovada despre consimtamantul pe care aceasta l-a dat, in deplina cunostinta de cauza. Cu toate acestea, daca exista neconcordanta sau contradictii intre suma inscrisa in cuprinsul actului si cea din cadrul mentiunii „bun si aprobat”, legea prezuma in mod absolut ca suma – obiect al obligatiei este cea mai mica dintre ele, aplicatie practica a principiului inscris in art. 983 C.civ. conform caruia „cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga”, adica a debitorului.
Prezumtia instituita prin art. 1181 este una relativa, asa cum rezulta din insusi cuprinsul textului in cauza, care precizeaza expres ca ea face crezare „afara numai de nu se va proba in care parte este greseala”. Asadar, ea poate fi combatuta prin orice mijloc de proba inclusiv martori sau prezumtii.
Neindeplinirea formalitatii mentiunii”bun si aprobat”, urmata de scrierea sumei in litere de insusi autorul obligatiei unilaterale determina in mod solitar (chiar daca inscrisul este semnat de respectiva parte) nevalabilitatea inscrisului si deci nulitatea lui ca inscris sub semnatura privata, fara insa a avea vreo repercusiune asupra validitatii obligatiei in sensul de negotium. Inscrisul nul pe aceste considerente ca inscris sub semnatura privata poate avea in acest context valoarea unui inceput de dovada scrisa, putand fi astfel completat cu orice mijloc de proba.
Art. 1180 C. civ. face in acelasi timp si mentiune, in alineatul al doilea, despre categoriile de persoane care nu sunt supuse regulii mentiunii „bun si aprobat”: „comerciantii, industrialii, plugarii, vierii, slugile si oamenii care muncesc cu ziua”. Motivatia pentru o asemenea prevedere legala este aceea ca legea ii socoteste pe comercianti destul de experimentati in activitatea lor incat o asemenea precautie sa nu isi mai gaseasca rostul iar pe ceilalti ii considera in aceeasi masura ca avand experienta in incheierea de raporturi juridice (cel putin la nivel de cunostinte juridice minime), avand in vedere ca sunt producatorii unor bunuri pe care le comercializeaza in mod frecvent si cu caracter de permanenta, respectiv sunt angajati, care prin natura tipului de munca pe care o presteaza, intra frecvent in raporturi obligationale.
III.6. Data
Desi la nivel de principiu data la care un inscris a fost incheiat apare ca o necesitate reala, mai ales pentru a stabili capacitatea partilor in momentul incheierii actului, legea civila nu o consacra in mod expres ca o conditie obligatorie pentru valida intocmire a unui inscris autentic. Exceptie face doar testamentul olograf care, desi este un inscris sub semnatura privata, este obligatoriu a fi scris in tot, datat si subsemnat de mana testatorului. Faptul ca in general, cunoscandu-se importanta datei unui act juridic, partile o mentioneaza in cuprinsul inscrisului nu este de ajuns pentru a suplini permisivitatea legii.
Ca urmare a naturii mentiunilor din inscrisul sub semnatura privata, si data, in masura in care este inclusa de parti in cuprinsul acestuia, are forta probatorie doar pana la dovada contrarie. Partile pot cadea de comun acord asupra inscrierii unei alte date decat cea reala, a consimtamantului si a redactarii efective a actului, in masura in care o astfel de conduita le-ar aduce vreun profit. De aceea Codul civil a instituit in art. 1182 o regula speciala cu scopul de a proteja interesele tertilor de un eventual prejudiciu ce li s-ar putea aduce (cel mai adesea) prin antedatarea inscrisului sub semnatura privata. Aceasta prevede ca respectivul inscris nu le este opozabil decat din ziua in care partile s-au ingrijit ca data inscrisului sub semnatura privata pe care l-au incheiat sa fie certa, in conditiile si cu respectarea procedurii legale in materie.
Asadar, fiind o mentiune ce rezulta din acordul de vointe al partilor, data are o valoare exclusiv conventionala si are intre partile contractante doar forta probatorie si putere doveditoare pana la proba contrara, aceasta in masura in care partile o recunosc ca valabila sau se ajunge la aceasta concluzie in urma verificarii de scripte. Prin urmare, proba contrara se poate face in privinta datei inscrisului sub semnatura privata in ceea ce priveste partile, dar prin alt inscris sau prin inceput de dovada scrisa completata cu martori sau prezumtii.
In privinta tertilor mentionarea datei nu face credinta pana la proba contrara, ca orice parte a continutului inscrisului sub semnatura privata, ci tocmai art. 1182 este cel care o lipseste de orice forta probatorie pana la momentul in care devine data certa, astfel incat partile, in raporturile lor cu tertii, nu pot face dovada in nici un mod legal despre realitatea si acuratetea datei trecute de ele in inscris. In cadrul acestei discutii trebuie precizat ca terti sunt toti cei straini de conventia partilor, care nu au participat la intocmirea inscrisului sub semnatura privata, dar care, intr-o forma sau alta, se bucura de drepturi care le-ar fi afectate de o eventuala opozabilitate a datei inscrisului sub semnatura privata.
Totusi si tertilor le poate fi opozabila data inscrisului sub semnatura privata in aceleasi conditii ca si pentru partile actului, in masura in care tertul recunoaste (orice forma ar imbraca aceasta recunoastere) realitatea si veridicitatea datei certe sau in cazul in care renunta in mod neindoielnic la dreptul conferit de art. 1182 C. civ. Totodata, dispozitiile art. 1182 urmaresc doar ocrotirea tertilor de buna credinta astfel incat nu este de inchipuit ca tertii de rea credinta (care au participat la „ falsificarea datei”) sa poata invoca inopozabilitatea datei pe motiv ca nu este certa deoarece ar insemna sa-si invoce propria culpa, in contra principiului nemo autitur propriam turpitudinem alegans. De asemenea exista inscrisuri sub semnatura privata care fac dovada in privinta tertilor chiar si fara ca data lor sa fie certa: testamentul olograf (daca este scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului), inscrisurile care constata operatiuni comerciale (conform art. 46 C. com.), chitantele prin care se constata primirea de sume de bani sau data titlurilor la ordin in general precum si girul acestui gen de titlu de valoare
De vreme ce pentru opozabilitatea fata de terti a datei inscrisului sub semnatura privata este nevoie ca aceasta sa fie certa, legea prevede mai multe mijloace in care aceasta se poate intampla:
prin infatisare la o institutie publica, administrativa sau judecatoreasca (caz in care inscrisul sub semnatura privata dobandeste data certa din ziua in care se dovedeste ca a fost prezentat la o asemenea institutie);
prin inregistrarea inscrisului intr-un registru public (data certa e cea a inscrierii in registru);
prin relatarea si consemnarea in scris, fie si prescurtata in acte intocmite de „ofiteri publici” (magistrati, notari, alti functionari publici, caz in care data certa e data inscrisului in care s-a facut relatarea);
prin consemnarea lui intr-un inscris autentic (caz in care data inscrisului sub semnatura privata este cea a inscrisului autentic);
prin moartea unuia dintre semnatarii inscrisului (data certa e ziua mortii persoanei respective);
prin dare de data certa de catre notarul public (art. 8, lit. f din Legea nr.36/1995). Toate aceste mijloace prin care data dobandeste caracterul de certa sunt singurele modalitati in care aceasta se poate intampla, enumerarea legala fiind limitativa.
Ca si in cazul mentiunii „bun si aprobat” sau al conditiei multiplului exemplar, si inscrisurilor nule ca inscrisuri autentice dar care sunt valabile ca inscrisuri sub semnatura privata nu li se aplica conditiile in materia datei certe pentru aceleasi motive mai sus mentionate.
III.7. Forta probanta
Precum mentionam in cadrul discutiei despre semnatura, aceasta este cea care da forta juridica a inscrisurilor sub semnatura privata tocmai datorita faptului ca este singura conditie impusa de legiuitor acestui tip de acte. Cu toate acestea, aceasta forta probatorie este mult redusa fata de cea a inscrisurilor autentice, iarasi ca o consecinta a formalismului redus aproape de maxim. In plus, daca una dintre parti tagaduieste ca semnatura apartine cu adevarat autorului ei, inscrisul sub semnatura privata se vede redus la un statut aproape de cel al inceputului de dovada scrisa, simplu fapt ca pentru a putea sa-si produca efectele la nivel probator trebuie sa treaca, in acest caz, prin procedura verificarii de scripte vorbind de la sine.
Spre diferenta de inscrisul autentic, care se bucura de o prezumtie de autenticitate, tradusa la nivel probator in inversarea sarcinii probei, care apartine celui ce il contesta, inscrisul sub semnatura privata trebuie, conform art. 1177 C. civ. si art. 177 C. civ., sa fie ori recunoscut ori tagaduit in ceea ce priveste scrisul sau semnatura autorului. Poate tocmai de aceea nu se da mai multa crezare celui care afirma sau celui care tagaduieste valabilitatea semnaturii.
In afara de recunoasterea sau contestarea expresa a scrisului ori semnaturii, putem intalni ca atitudine din partea partii si una pasiva, de a nu obiecta sau chiar de a nu se pronunta in nici una dintre cele doua directii, pozitiva sau negativa, la folosirea inscrisului ca mijloc de proba, ceea ce echivaleaza cu o recunoastere tacita, considerata ca atare de orice instanta de judecata romana.
In ceea ce ii priveste pe mostenitorii presupusului autor (avem aici in vedere succesorii universali sau cu titlu universal), precum si pe terti, in masura in care inscrisul sub semnatura privata le este opozabil, acestora nu le poate fi impusa o atitudine intr-un sens sau altul in privinta recunoasterii scrisului sau semnaturii, ei putand invoca faptul ca nu cunosc sau nu recunosc pe una, pe alta sau chiar pe ambele dintre acestea, neputand fi siliti sa adopte o atitudine pozitiva de recunoastere sau negatorie.
Pentru a ne da seama de adevarata forta probanta a inscrisului sub semnatura privata, trebuie sa mentionam ca este suficient ca el sa fie contestat in privinta semnaturii sau scrisului sau a ambelor de catre o parte ori sa fie declarat ca necunoscut de catre avanzii-cauza ori de catre terti pentru ca actul sa fie lipsit de orice putere doveditoare; este drept, aceasta situatie este una provizorie pana la verificarea autenticitatii inscrisului in justitie si sub rezerva acestei verificari, prin procedura verificarii de scripte. In acest context, total contrar situatiei „similare” de la inscrisurile autentice, sarcina probei se deplaseaza asupra celui ce se foloseste in sustinerea pretentiilor sale de actul contestat, el fiind cel care va trebui sa dovedeasca realitatea semnaturii partii fata de cel sau cei care o tagaduiesc sau nu o recunosc.
Fie ca partea sau avanzii-cauza ori tertii tagaduiesc semnatura sau scrisul autorului, fie ca partea isi tagaduieste propria semnatura sau propriul scris, instanta este datoare, conform art. 177 si art. 179 C. proc. civ., sa procedeze la verificarea autenticitatii inscrisului per ansamblu prin procedura verificarii de scripte, adica prin compararea scrisului si semnaturii de pe act cu ale presupusului autor in fata sa, fie cu alte inscrisuri ale presupusului autor „prin expert”. De asemenea partea care „declara ca scrisul sau semnatura este falsa” poate face uz si de procedura inscrierii in fals.
Insa daca aceasta procedura a verificarii de scripte se soldeaza cu un rezultat pozitiv, in sensul ca inscrisul sub semnatura privata este atestat ca provenind de la prezumatul autor, intre partile actului precum si intre cei ce la reprezinta drepturile, inscrisul va produce aceleasi efecte ca si unul autentic.Acelasi efect se produce, in temeiul aceluiasi text legal, si daca partea indreptatita sa conteste respectivul inscris il recunoaste ca provenind de la autor si nu mai intelege sa provoace o verificare de scripte. Faptul ca in acest caz inscrisul sub semnatura privata produce efecte ca un inscris autentic inseamna de fapt, asa cum analizam in materia acestuia din urma, ca mentiunile din cuprinsul acestuia fac credinta pana la dovada contrara, proba ce se va putea face in conditiile stabilite de lege pentru aceasta.
III.8. Forta de titlu executoriu
Spre diferenta de inscrisul autentic, inscrisului sub semnatura privata nu ii este specifica forta executorie, astfel incat creditorul ce-si bazeaza creanta pe un inscris sub semnatura privata trebuie pentru a-si realiza dreptul sa apeleze la instanta de judecata care sa pronunte o hotarare judecatoreasca in acest sens.
De la acest principiu general exista anumite exceptii, cazuri in care legiuitorul a considerat ca este nevoie de o protectie sporita din partea legii a anumitor acte si raporturi juridice, pe care a inteles sa le ocrotesca conferindu-le puterea de titlu executoriu fara nici o diferenta de tratament juridic fata de inscrisurile autentice, deci fara sa mai fie nevoie de hotarare judecatoreasca in acest sens.
In aceasta categorie intra: contracte de imprumut bancar si acte de decontare bancara, contracte de vanzare de marfuri sau prestare de servicii cu plata in rate, angajamentul in scris al debitorului prin care se obliga la plata datoriei, angajamentul scris al gestionarului prin care se obliga la plata lipsurilor constatate in gestiunea sa, contractele de inchiriere incheiate in baza Legii nr. 5/1973, contractul de construire de locuinte sau de vanzare-cumparare incheiate in conditiile legii.
Din orice categorie ar fi, inscrisul sub semnatura privata, ca regula generala si fara posibilitate de derogare, nu poate fi investit cu formula executorie.
CAP. IV
Alte inscrisuri
IV.1. Inscrisurile certificate de avocat
Art. 3 alin. 1 lit. c din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat reglementeaza, printre posibilitatile de realizare a activitatii avocatiale, si pe aceea a redactarii de acte juridice, cu atestarea identitatii partilor, a continutului si a datei actelor prezentate spre autentificare.
Asa cum s-a remarcat in literatura de specialitate, se vorbeste in acest context de „act juridic” ca instrumentum probationis, adica de inscrisul propriu-zis, care trebuie sa serveasca ca mijloc de poba in cazul unui litigiu ivit in legatura cu executarea obligatiilor ce rezulta din raportul juridic pe care il consacra.
Aceste acte juridice de care face vorbire legea pot fi orice fel de acte, mai putin, in mod evident, cele carora legea le impune ad validitatem forma autentica. De asemenea, ele pot fi certificate de avocat numai la solicitarea partilor.
In privinta acesor inscrisuri, certificate de avocat, nu se poate pune in discutie ca ele sa fie coniderate inscrisuri autentice, chiar daca intr-un anumit fel trec printr-un proces mai oficial la incheierea lor. Aceste acte sunt si raman, la nivel de conditii de intocmire, caracteristici si efecte juridice, inscrisuri sub semnatura privata deoarece avocatul nu este un functionar public.
Consecintele acestei caracteristici sunt ca acest tip de inscrisuri nu trebuie sa mai respecte decat conditia semnarii lor de catre parti (un exemplar va ramane la avocat deci ratiunea instituirii multiplului exemplar nu mai subzista, exact ca in cazul cand inscrisul sub semnatura privata se afla la un tert, analizat anterior, iar conditia mentiunii „bun si aprobat nu isi mai gaseste nici ea rostul cata vreme semnarea „in alb” este prevenita prin certificarea actului de catre avocat, care vegheaza ca actul sa fie semnat de catre parti, personal, facand mentiune despre aceasta in cuprinsul actului) si de asemenea nici nu poate fi investit cu formula executorie.
Inscrisul (redactat si) certificat de un avocat face dovada pana la inscrierea in fals in ceea ce priveste mentiunile care atesta constatari personale ale avocatului, obtinute ex propriis sensibus, si doar pana la proba contrara in privinta declaratiilor partilor, a caror veridicitate nu poate fi apreciata sau verificata de catre avocat. Desi se poate aprecia ca fiind o situatie similara celei de la inscrisurile autentice, cu toate acestea s-a subliniat ca puterea doveditoare a acestui tip de inscrisuri este una intermediara, intre cea a inscrisurilor autentice si cea a celor sub semnatura privata, deoarece se argumenteaza ca nu se poate acorda acestui tip de inscrisuri aceeasi forta juridica (desi cea probanta este, in mod evident, similara) ca cea a inscrisurilor autentice autentificate de notar, care este un functionar public, insa, totodata, trebuie sa i se recunoasca o forta mai mare decat cea a inscrisurilor sub semnatura privata, tocmai prin faptul certificarii lor de catre un avocat.
IV.2. Rabojurile
Din categoria inscrisurilor preconstituite, pe langa cele autentice si sub semnatura privata, trebuie analizate si rabojurile. Acestea sunt inscrisuri nesemnate iar legea civila le confera putere doveditoare doar daca „crestaturile dupa amandoua bucatile sunt egale si corelative”.
Acest mijloc de insemnare a creantelor unei parti fata de cealalta, furniturile cum le denumeste doctrina mai veche, este unul vechi, rudimentar, specific vietii rurale. El presupunea crestarea pe doua bucati de lemn, concomitent, a aceleiasi litere latine, care insemna o prestatie primita respectiv datorata. Fiecare din cele doua bucati de lemn era pastrata de creditor respectiv de debitor, pentru primul numindu-se „matca” ori „casa” si pentru cel de-al doilea „tancusa” sau „pui”.
Pentru ca rabojul sa faca dovada intre parti, evident, pana la proba contrara, trebuia ca cele doua bucati de lemn sa se potriveasca la nivelul crestaturilor, care sa fie egale si corelative. Daca aceste insemnari se potriveau, atunci proba era considerata ca efectuata; daca insa unele crestaturi nu erau corelative sau erau in plus, atunci se socoteau ca valabile doar cele care se potriveau una cu cealalta, pana la concurenta, asadar, a numarului cel mai mic, pentru restul partea care ar fi fost indatorata la prestatii pe care nu le socotea ca datoare avand posibilitatea invocarii erorii creditorului sau frauda.
Asa cum s-a relevat, debitorul era considerat eliberat de datorie daca creditorul aducea si cealalta parte, ale carei semne sa corespunda intocmai cu celelalte. De asemenea, restituirea rabojului de catre vanzator debitorului sau valora, ca si in cazul inscrisurilor, remitere de datorie sau liberatiune.
In ceea ce ii priveste pe terti, fata de acestia rabojul nu are nici o putere ca proba.
Dupa cum am precizat si anterior, rabojul face dovada intre parti pana la proba contrarie. Insa pentru aceasta instanta era datoare sa verifice daca s-a si platit in mod efectiv marfa a carei plata era insemnata pe rabojuri.
De asemenea, in cazul unui litigiu dedus judecatii, aceasta verifica cele doua bucati de lemn, pe care le controla prin potrivire. Daca cumparatorul – debitor pretindea a fi pierdut partea sa ori contesta valoare furnizarilor primite, trebuia sa se faca dovada ca furnitura s-a facut si ca s-a folosit in dovedirea ei metoda rabojului. Aceasta se facea prin bucata de lemn „de controlat” a creditorului, pe care insa cumparatorul putea sa o conteste, dovedind frauda furnizorului in ceea ce priveste numartul insemnarilor de pe raboj.
Credem insa ca discutia in materia rabojurilor are importanta numai la nivel teoretic deoarece acest mijloc de proba nu mai este intalnit in practica relatiilor obligationale de astazi, doar Codul civil mai consacrandu-l, in pofida desuetudinii sale, aceasta institutie nefiind (inca) abrogata expres sau tacit.
IV.3. Scrisoarea. Telegrama
Scrisoarea este un inscris de obicei redactat manual de autor ori prin mijloace mecanice ori electronice (scris la masina sau la calculator), semnat de acesta si care are ca scop comunicarea unor data sau fapte unei alte persoane, fiind trimisa ori prin posta ori prin intermediul altei persoane mandatate in acest sens de catre expeditor. Ea poate lua forma unei scrisori inchise, a unei carti postale, a unei carti ilustrate dar nu si a scrisorii deschise sau a mesajelor telefonice.
Art. 28 din Constitutie consacra expres, cu valoare de principiu, secretul corespondentei, precizand ca „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”. In acest sens, continutul confidential al scrisorii va fi apreciat de la caz la caz de instanta de judecata, fara legatura cu dreptul de proprietate asupra scrisorii.
Dreptul de a folosi scrisorile ca mijloc de proba in justitie isi gaseste justificarea in principiul aflarii adevarului. Cu toate acestea el trebuie coroborat cu principiul inviolabilitatii secretului corespondentei, care trebuie sa ii prevaleze.
Forta probanta a scrisorii, avand in vedere ca ea nu este reglementata expres de Codul Civil, trebuie analizata si considerata ca fiind una redusa. In acest sens, in functie de forma pe care o imbraca si mai ales de forma continutului ei, ea va fi considerata fie un inscris sub semnatura privata (rareori), fie (cel mai adesea) un inceput de dovada scrisa sau doar o simpla prezumptie. In ceea ce-i priveste pe terti, in masura in care acestia au un interes legitim in folosirea scrisorii ei pot sa o faca insa pentru a-si dovedi pretentiile proprii sau ale altora ei trebuie, in plus, sa probeze si ca au intrat in mod licit in posesia scrisorii respective doarece altfel folosirea ei nu le-ar fi permisa. Art. 46 C. com. consacra in mod expres scrisoarea ca mijloc de proba.
Scrisoarea va avea valoare de inscris sub semnatura privata si daca ea cuprinde un act unilateral sau o promisiune unilaterala, conditia de forma ce se cere fiind cea de a fi scrisa in intregul ei cu mana expeditorului si semnata de acesta, fara a mai fi nevoie de mentiunea “bun si aprobat”. De altfel, scrisorile sunt scripturi private si daca din cuprinsul lor si prin coroborarea lor reiese incheierea unei conventii sinalagmatice; in acest caz nu se mai cere indeplinirea conditiei multiplului exemplar, cata vreme scopul instituirii acesteia de catre legiuitor este indeplinita de alaturarea celor doua sau mai multe scrisori prin care s-a facut schimbul de corespondenta si respectiv s-a incheiat conventia.
Nu in ultimul rand, o scrisoare nesemnata poate fi retinuta ca un inceput de dovada scrisa daca sunt indeplinite conditiile art. 1179 C. Civ. De asemenea, daca autorul nu recunoaste scrisul ori semnatura de pe scrisoare, aceasta va fi verificata de catre instanta in conditiile comune inscrisurilor sub semnatura privata.
In schimb, telegramele sunt copiile unor declaratii predate de o persoana unui oficiu postal in forma scrisa, continutul acestei declaratii fiind transmis prin mijloace mecanice oficiului de destinatie, de unde va fi remis destinatarului.
Telegramele, datorita conceptului lor specific, sunt asimilate inscrisurilor sub semnatura privata cu conditia ca ele sa indeplineasca una din urmatoarele doua exigente: sa fie semnate de persoana expeditorului sau sa fie semnate de o alta persoana decat expeditorul insa sa se faca dovada ca originalul a fost predat spre trimitere oficiului telegrafic de catre expeditorul insusi.
Ca si in cazul scrisorii, Codul comercial prevede in art. 47 ca “telegrama face proba, ca si actul sub semnatura privata, cand originalul este subscris de insasi persoana aratata intr-insa ca trimitatorului ei”. Asadar, in ceea ce priveste forta probanta a telegramei aceasta depinde de natura juridica a inscrisului predat la oficiul postal de expediere:
daca telegrama a fost subscrisa la oficiul postal in original de insasi autorul ei, forta ei doveditoare va fi cea a unui inscris sub semnatura privata. In acest sens, pentru a se putea servi in instanta de copia telegramei ca mijloc de proba, destinatarul trebuie sa dovedeasca totodata ca acea copie provine de la partea careia i-o opune, dar si ca este identica in continut cu exemplarul depus spre trimitere de catre expeditor.
daca telegrama nu provine si nu are la baza un exemplar original semnat personal de autorul acesteia, ea va avea totusi valoare de inscris sub semnatura privata daca va fi semnata de o alta persoana decat cea a autorului ei, trebuind in plus sa se faca si dovada ca aceasta persoana este cea care a predat originalul oficiului telegrafic. In completare, trebuie sa se arate si ca exista identitate de continut intre copie si original.
in cazul in care avem de-a face cu o telegrama a carei semnatura a fost autentificata nu exista nici o diferenta la nivel probator fata de regulile expuse pana acum cata vreme originalul a fost subscris neexistand dificultati in acest sens. In cazul in care autorul isi neaga semnatura, sarcina de a face dovada ii revine persoanei care invoca telegrama ca mijloc de proba, prin procedura verificarii de scripte; aceeasi situatie se aplica si daca originalul a fost subscris de catre o alta persona decat autorul declaratiei de vointa, caz in care tot destinatarul va trebui sa probeze conform legii comune, provenienta acestuia.
Data telegramei este, pana la proba contrara, ziua si ora expedierii, marcate ca atare prin transmiterea de catre oficiul telegrafic. Sarcina probei revine contestatarului datei.
IV.4. Telexul. Faxul
Conditiile stiintifice si evolutiile tehnologiei din ultimele doua decenii au impus considerarea in materia inscrisurilor si a unor alte tipuri de astfel de documente si anume a copiilor trimise prin intermediul telexurilor, faxurilor sau a calculatorului. Diferenta fata de telegrama este tocmai calitatea tehnica a acestor tipuri de inscrisuri, care permit si o inregistrare de control pentru expeditor.
Codul civil, datorita momentului redactarii sale, nu a putut prevedea aceste tipuri de inscrisuri astfel incat in acesta materie se aplica regimul comun, ceea ce presupune ca telexurile sau faxurile au valoare ori de inceput de dovada scrisa ori de simpla prezumptie in conditiile art. 1197 C. Civ. respectiv 1203 C. Civ. Ele nu au valoare de inscris sub semnatura privata deoarece semnatura originala a emitentului nu se regaseste in cuprinsul lor. Cu toate acestea credem ca se impune asimilarea telexului si faxului cu telegramele si implicit acordarea acestora forta probanta de inscris sub semnatura privata, mai ales cata vreme telexul este un serviciu telegrafic. In materie comerciala aceasta forta probanta trebuie conferita daca se poate stabili cu certitudine ca textul a fost primit de la adevaratul expeditor.
IV.5. Inregistrarile electronice
In ceea ce priveste inregistrarile si inscrisurile electronice, se pune problema calificarii lor din punct de vedere probator cata vreme au devenit foarte des folosite in viata curenta, atat in cea comerciala cat si in cea civila. Asa cum se remarca, “informatica duce la suprimarea inscrisului sub forma sa traitionala, ceea ce perturba functionarea normala a regulilor formaliste ale dreptului probei ca si a anumitor institutii comerciale, care necesita ad validitatem prezentarea unui doument individual”.
Art. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica defineste inscrisul electronic ca fiind “o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”.
In masura in care un astfel de inscris are atasata, incorporata sau asociata logic o semnatura electronica extinsa, care sa respecte conditiile impuse ei de catre lege, atunci si inscrisul electronic se va bucura de conditile si efectele pe care legea civila le impune sau respectiv le confera inscrisului sub semnatura privata. De asemenea, daca pentru respectivul act se cere ad validitatem sau ad probationem forma scrisa, atunci aceasta va fi considerata ca respectata de catre inscrisul electronic daca poate fi asimilat inscrisului sub semnatura privata.
Cat priveste forta sa probanta, art. 6 din lege prevede un regim similar inscrisului sub semnatura privata, adica are forta ca si inscrisul autentic daca este recunosut de cel caruia i se opune sau trebuie verificat prin expertiza tehnica de specialitate daca i se contesta scrisul sau semnatura.
Nu trebuie insa sa uitam ca proba prin inscris nu este in logica informaticii, care tinde sa inlature inscrisul de mana, fixand informatia pe suporturi mai mult sau mai putin indepartate de scrisul traditional. Asadar in aceasta materie trebuie sa asistam la o reevaluare a pincipiilor formaliste ale materiei si la noi dezvoltari, utile dar mai ales necesare cu stringenta.
IV.6. Mentiunea facuta de creditor pe titlul de creanta
Art. 1186 C. civ. prevede ca “orice adnotatie facuta de creditor in josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanta, este crezuta, cu toate ca nu este subsemnata nici datata de el, cand tinde a proba liberatiunea debitorului”. Ratiunea instituirii acestui text este de a institui o prezumptie in favoarea debitorului.
Doctrina considera ca daca titlul a iesit din posesia creditorului, aceasta mentiune nu ar trebui sa faca dovada decat ca inceput de proba scrisa.
Alineatul 2 prevede aceeasi liberalitate si in cazul in care mentiunea este facuta pe “duplicatul unui act sau chitanta”, insa in acest caz se mai cere ca acest duplicat sa se afle in posesia debitorului. Este vorba aici de o stipulare clara a faptului ca acesta mentiune confera copiei caracterul de inceput de dovada scrisa, posibil a fi supusa contraprobei in conditiile normale, prin martori sau prezumtii.
IV.7. Registrul comercial
Aceasta institutie se regaseste reglementata in art. 1183 – 1184 C. Civ. precum si in Codul com. art. 50 – 56. Asa cum se precizeaza, acest tip de inscrisuri “nu fac credinta despre vanzarile ce cuprind in contra persoanelor necomerciante”. Ele sunt o categorie de inscrisuri, cuprinzand marturisirile scrise extrajudiciare privitor la operatiunile trecute in ele.
Asa cum reiese din textul legal, registrele comerciantilor nu pot fi invocate ca proba impotriva necomerciantilor. Legislatia comerciala cunoaste numeroase astfel de registre, care, pentru a avea forta probanta, trebuie sa respecte conditiile legale in materie, adica sa fie regulat tinute. De asemenea, registrele sunt obligatorii a fi pastrate de catre agentii economici timp de zece ani impreuna cu documentele justificative.
Intre comercianti aceste registre fac dovada pentru faptele obiective de comert, insa, asa cum se prevede expres in lege, “cel care voieste a profita de ele nu poate desparti cuprinderea lor, lasand aceea ce-i poate a fi contrar”; asadar, se instituie obligativitatea ca din momentul in care o parte invoca si foloseste ca proba un registru comercial instanta sa ia in considerare intreg cuprinsul acesteia in analizarea cauzei. Singura conditie este ca acest registru sa fie regulat tinut. Daca aceasta nu s-a intamplat, acest registru face totusi dovada impotriva comerciantului care il invoca. Neconcordanta intre registre sau neregularitatile lor va fi o chestiune de apreciere a instantei.
In cazul unui litigiu intre un comerciant si un necomerciant, registrele nu pot face dovada decat impotriva comerciantului si in folosul necomerciantului cata vreme acesta din urma nu are si el la randul lui registru prin care sa poate fi controlate cele ale comerciantului. Judecatorul va aprecia cel mai adesea, in masura in care registrul comerciantului este regulat tinut, mentiunile din acesta ca un inceput de dovada scrisa.
De altfel, ca principiu, puterea doveditoare a registrelor comerciale este lasata la aprecierea instantei, care va trebui sa-si motiveze optiunea. In orice caz, impotriva mentiunilor din aceste registre se poate face dovada contrara prin orice mijloc de proba.
IV.8. Titlurile de credit
Acestea sunt inscrisuri constatatoare a unor creante comerciale, caracterizate printr-o foarte mare mobilitate, negociabilitate, dar si prin faptul ca ele confera debitorului un ragaz pentru ca acesta sa-si plateasca datoria pe care titlurile o constata, datoria fiind exigibla, la un termen ulterior numit scadenta. In cazul acestora ele nu pot exista decat in forma scrisa, ca o conditie ce tine de esenta lor. Aceasta confera inscrisului caracter constitutiv de drepturi si nu de simplu instrument constatator.
Titlurile de credit pot fi nominative, la ordin, la purtator. Dintre ele insa se remarca cambia, biletul la ordin, cecul si biletul la ordin, ca fiind cele mai folosite in viata juridica de zi cu zi.
Cambia si biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile si sunt niste instrumente de plata care constata obligatia asumata de catre debitor de a plati la vedere sau la scadenta fixata beneficiarului sau la ordinul acestuia o suma de bani determinata.
Din punct de vedere al inscrisului, cambia este, cu o conditie de existenta a ei, un inscris care poate lua forma semnaturii private sau a actului autentic, conform normelor specifice in materie. Pentru validitatea ei, trebuie indeplinite anumite conditii de forma (denumirea de cambie, ordinul de plata, suma de plata, numele trasului, indicarea scadentei, locul de plata, numele beneficiarului, data si locul emiterii, semnatura tragatorului), a caror nerespectare atrage nulitate titlului si totodata a obligatiilor care rezulta din aceasta. Conform normelor de drept comun in materie, cambia nula pentru vicii de forma poate face dovada obligatiilor. Plata obligatiilor cambiale se face prin titlul emis in acest scop.
Biletul la ordin este un alt tip de titlu de credit, constatat tot printr-un inscris, prin care emitentul se obliga sa plateasca beneficiarului sau la ordinul acestuia o suma de bani la scadenta. El este un act autentic doar daca emitentul nu stie carte. De asemenea el trebuie sa respecte ad validitatem anumite conditii de forma (denumire, promisiunea neconditionata de a plati, cuantumul sumei, scadenta, locul de plata identificarea beneficiarului, data si locul emiterii, semnatura emitentului – debitor). Asadar ca act juridic el este o promisiune de plata, unilaterala, care ad validitatem trebuie sa imbrace forma autentica.
Cecul este un alt tip de titlu de credit, ce presupune un inscris prin care tragatorul da un ordin unei banci la care are fonduri pentru ca aceasta sa plateasca o suma de bani beneficiarului. Cecul se aseamana cu cambia, diferenta fiind doar aceea ca trasul nu poate fi decat o banca. In privinta mentiunilor pe care cecul este obligatoriu a le cuprinde si puterea lui doveditoare, data inscrisa pe cec este prezumata ca certa si opozabila pana la proba contrarie iar semnatura tragatorului trebuie sa apartina autorului si sa fie scrisa manual de acesta, la sfarsitul cecului.
Astfel, in conditii comune, cecul apare ca un inscris sub semnatura privata. Cu toate acestea, tragatorul poate sa faca un cec in forma autentica. Ca si la inscrisul sub semnatura privata, in caz de neconcordante intre sumele inscrise pe cec, se va considera ca exigibila suma scrisa in litere sau suma de plata cea mai mica. Cecul are valoare de titlu executoriu si poate fi investit cu formula executorie de catre judecatorie.
Ordinul de plata este o dispozitie neconditionata data de emitentul lui unei banci prin care aceasta trebuie sa dea unui beneficiar o suma de bani la o anumita data. Spre diferenta de celelalte titluri de credit, el poate fi emis ca un inscris ori in format electronic. Forta lui probanta este aceea pe care o da indeplinirea formalitatilor de drept comun in materia inscrisurilor, cel mai adesea de inceput de dovada scrisa.
IV.9. Registrele si hartiile casnice
Doctrina nu le considera probe preconstituite deoarece cuprind insemnari pe care o persoana le face in legatura cu activitatea curenta. La aceasta se adauga si faptul ca ele nu iau o forma specifica (se pot infatisa ca simple foi volante, chitante de mana, caiete, carnete), tinerea lor este facultativa, mentiunile pot fi scrise de “tinator” sau de o alta persoana desemnata de acesta, pot fi sau nu datate ori semnate, pot fi rectificate ori modificate in mod liber.
De aceea rezulta si faptul ca nici forta lor probanta nu este una ridicata deoarece, rareori intervin in procesele civile si aceasta doar daca cealalta parte aflata in litigiu le evoca. Instanta are insa posibilitatea sa le respinga sau sa le retina ca mijloace de proba doar daca mentiunile cuprinse in acestea sunt credibile.
In cazul in care instanta le accepta la mijloace de proba, art. 1185 C. civ. prevede ca pot face dovada in contra celui care le-a tinut daca “cuprind curat primirea unei plati” sau “cuprind mentiunea expresa ca nota sau inscrierea din ele s-a facut ca sa tina loc de titlu in favoarea creditorului”.
CAP. V
Administrarea probei cu inscrisuri
V.1. Preliminarii
Precum tratam in materia probelor in general, art. 112 alin. 5 si respectiv 115 alin. 3 C. pr. civ. instituie obligativitatea pentru reclamant respectiv parat de a propune probele pe care le doresc ei si pe care le considera necesare pentru a-si dovedi pretentiile invocate prin cererea de chemare in judecata sau intampinare, completata sau nu de cerere reconventionala. Aceasta obligatie rezulta din textul mult mai general al Codului civil, art. 1169, in care se mentioneaza expres ca „cel ce face o propunere ianintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”.
Daca partile procesului neglijeaza sa faca acest lucru, instanta poate, in baza art. 132 C. pr. civ. sa acorde reclamantului un termen pentru „intregirea sau modificarea cererii, precum si pentru a propune noi dovezi”. Cu toate acestea legea civila mai permite si propunerea, ulterioara acestor momente, de probe in cadrul procesului civil, „in cursul instantei”, in 3 cazuri exceptionale, “cand nevoile de dovezi ar reiesi din dezbateri si partea nu o putea prevedea; cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii; cand dovada nu a fost ceruta in conditiile legii, din pricina nestiintei sau lipsei de pregatire a partii, care nu a fost asistata sau reprezentata de avocat”. In cazul probei cu inscrisuri, alin. 3 mai instituie si obligatia pentru reclamant sa depuna inscrisul in copie certificata cu cel putin 5 zile inainte de termenul stabilit pentru judecata, pricina amanandu-se tocmai in acest sens, in ambele cazuri termenele fiind instituite sub sanctiunea decaderii.
La aceste norme se adauga si „indatorirea” judecatorului de a starui pentru aflarea adevarului in cauza, aceasta conduita putandu-se traduce si in solicitarea facuta cu caracter de obligativitate catre parti de a administra anumite probe pe care acestea nu au facut-o sau la care ele chiar se impotrivesc.
In alte conditii decat cele de mai sus partile sunt decazute din dreptul de a mai propune probe in cadrul respectivului proces, la instanta respectiva.
V.2. Propunerea probei cu inscrisuri in fata instantei
Propunerea probei este de fapt primul pas in cadrul administrarii acesteia. In cazul inscrisurilor, ca si in cadrul general al probelor, propunerea apartine in primul rand pasrtilor, prin actele lor prin care investesc instanta cu solutionarea respectivului litigiu (cererea de chemare in judecata si cererea reconventionala) sau prin care intervin in proces pentru a-si apara depturile contestate (intampinarea).
In momentul propunerii unei probe, parte care face acesta are obligatia de a atasa copii dupa respectivul inscris la cererea prin care face propunerea lui, astfel incat instanta sa il poata analiza in mod nemijlocit iar partea opusa sa il poata cunoaste (in cazul in care nu este vorba de un act la care a participat si ea) si sa isi poata pregati o aparare in ceea ce priveste respectivul inscris. Copiile trebuie sa fie in atatea exemplare cati parati sunt in cauza, la care sa se adauge in mod necesar o copie pentru instanta. De asemenea ele trebuie certificate de catre reclamant ca sunt conforme cu originalul.
Totodata, nu este necesar ca intreg inscrisul sa fie depus in copie odata cu cerea prin care respectivul inscris este propus ca proba, acelasi text legal permitand sa fie depusa si numai o copie a unei parti din acesta (extras), sub rezerva depunerii unei copii integrale in masura in care instanta il va socoti ca necesar in intregime.
Asa cum precizam, actele se ataseaza de regula in copie certificata de partea care il propune ca proba ca fiind conforma cu originalul. Originalul poate fi depus doar in mod facultativ. De la acest principiu exista si anumite derogari, care intervin atunci cand este cazul unor confruntari de inscrisuri sau este necesara o expertiza tehnica (pentru a ii verifica autenticitatea sau provenienta ori autorul); in acetse cazuri partea trebuie sa aiba actul asupra sa si sa il puna la dispozitia instantei, depunandu-l la grefa acesteia.
Daca partea care este prezumata a detine inscrisul si care este obligata de instanta la a-l infatisa nu se conformeaza din rea credinta, refuzand sa il depuna, ascunzandu-l, distrugandu-l sau sustragandu-l in orice forma analizei instantei de judecata, doctrina considera ca prin acesta atitudine se face indirect dovada celor sustinute de partea adversa. Cu toate acestea opinam ca aprecierea probelor este o chestiune indiscutabil lasata exclusiv la aprecierea instantei astfel incat ea decide daca acorda sau nu validitate si forta de convingere acestei prezumtii (pentru ca vorbim despre o simpla prezumtie).
Se mai cuvine de asemenea sa mentionam si ca neprezentarea inscrisului original in sedinta in care instanta a invederat aceasta respectivei parti poate fi sanctionata de judecator cu inlaturarea copiei prezentate ca mijloc de dovada.
Intr-o situatie identica cu cea a reclamantului este pus si paratul, care trebuie sa depuna si el la dosarul cauzei copii dupa inscrisurile pe care le propune ca mijloace de proba in apararea sa, in atatea exemplare cati reclamanti sunt, plus unul pentru instanta, odata cu intampinarea. Daca depune si cerere reconventionala, atunci i se vor aplica aceleasi conditii ca reclamantului in cazul cererrii de chemare in judecata.
Ultimul termen pentru propunerea unor inscrisuri ca mijloace de proba in proces este prima zi de infatisare, pentru ambele parti. Daca acest termen este depasit, atunci partea care a intarziat decade din dreptul de a mai propune probe, cu exceptia celor trei situatii prevazute expres si limitativ de art. 138 alin. 1 C. pr. civ.
Cu toate acestea, potrivit principiului libertatii de vointa general valabil in materie civila, partile pot incheia conventii prin care sa cada de acord asupra admisibilitatii si a altor probe decat cele prevazute expres de lege, pe care sa le poata propune chiar daca altfel legea nu le-ar fi conferit aceasta posibilitate. Aceste conventii insa nu trebuie sa contravina normelor imperative ale legii, care sunt de neinlaturat, si de asemenea nu pot restrange posibilitatea propunerii anumitor probe deoarece judecatorul, in baza rolului sau activ, poate oricum sa ceara aducerea de dovezi pentru probarea anumitor fapte pe care el crede de cuviinta ca trebuie lamurite, si aceasta in mod imperativ pentru parti, care nu se pot opune cererii instantei.
Rolul activ al instantei si indatorirea ei de a face tot ce ii sta in putere pentru descoperirea adevarului a condus si la posibilitatea de a cere aducerea de dovezi in sprijinirea pretentiilor sau a apararilor partilor in masura in care acestea au neglijat sau au decazut din dreptul de a mai propune dovezi. cum singurul scop al judecatorului este sa incerce sa descopere, fara putinta de tagada, adevarul in cauza, el poate solicita orice proba considera indispensabila in indeplinirea acestui scop, inclusiv pe cea cu inscrisuri, in conditiile legale in materie.
V.3. Inscrisul nu se afla la partea care il invoca
Daca acestea sunt regulile generale in materie de inscrisuri, se pot ivi totusi, in practica, situatii in care partea care invoca un anume inscris in apararea sa nu il detine in posesie. In acest caz, ea trebuie sa dovedeasca ca acel inscris este la partea adversa, care va fi nevoita sa il prezinte, instanta trebuind sa ii puna in vedere aducerea lui. Asa cum am mai precizat, daca detinatorul inscrisului refuza sa o faca sau face orice de natura a impiedica prezentarea lui in instanta, instanta poate aprecia ca aceasta atitudine este bazata pe teama de a nu se afla adevarul care este potrivnic partii rau voitoare astfel incat poate (sau nu) sa prezume ca pretentiile partii ce a invocat respectivul inscris sunt astfel dovedite.
Instanta va respinge aceasta cerere, in tot sau doar in parte, daca inscrisul vizeaza chestiuni personale, daca ar exista o indatorire de a pastra secret continutul sau si astfel s-ar incalca aceasta sarcina sau daca prezentarea lui de catre partea care il detine i-ar aduce acesteia prejudicii de imagine ori ar atrage inceperea urmaririi penale impotriva sa.
Conform alin. 2 al art. 172 C. pr. civ., cererea de infatisare nu poate fi respinsa daca „inscrisul este comun partilor sau daca insasi partea potrivnica s-a referit in judecata la inscris ori daca, dupa lege, ea este obligata sa infatiseze inscrisul”. Iar daca nu subzista nici un temei pentru ca cererea sa nu fie admisa, atunci partea care detine respectivul inscris va trebui sa il aduca in instanta, fara a mai putea invoca vreo cauza de impiedicare ori motiv de ordin subiectiv.
Daca in schimb inscrisul invocat de parte ca dovada in proces se afla nu la partea potrivnica ci la o terta persoana, doctrina a conturat solutia platii de daune cominatorii pentru fiecare zi de intarziere din momentul in care instanta ii solicita aducerea lui in fata ei, daune motivate de prejudiciul pe care tertul il produce prin neprezentarea la timp a inscrisului. Cu toate acestea, in momentul in care tertul infatiseaza inscrisul in fata instantei aceste daune si cuantumul lor pot fi reduse la paguba efectiva suferita de cel care a cerut aducerea inscrisului.
Conditiile art. 173 C. pr. civ. se aplica in mod identic si tertului.
Inscrisul se poate de asemnea gasi si „in pastrarea unei autoritati”, caz in care instanta va trebui sa dispuna aducerea lui, motiv pentru care va fixa si un termen in acest sens. Cel dator a se ocupa de trimiterea inscrisului la instanta si totodata cel care raspunde si pecuniar pentru neindeplinirea cererii instantei este seful acelei autoritati, pasibil si el, ca si tertul, de plata de daune cominatorii pentru fiecare zi de intarziere, iarasi pana la concurenta prejudiciului efectiv produs in patrimoniul celui ce solicita aducerea acelui inscris. Autoritatea publica poate refuza insa trimiterea unui inscris care este o carte funciara, un plan cadastral, un registru oficial sau un inscris original (aflat depus la un notar sau la o instanta). In acest din urma caz cercetarea acelor inscrisuri se va face doar cu citarea partilor, pentru respectarea principiilor dreptului la aparare si al celui al contradictorialitatii.
In cazul in care inscrisul este adus de catre un tert sau de catre o autoritate, partea care a cerut infatisarea lui este cea datoare sa plateasca pentru toate cheltuielile necesare in acest scop, suma care va fi stabilita conform deciziei instantei.
V.4. Cercetarea inscrisurilor
Principiul general valabil in materia probei cu inscrisuri este acela conform caruia inscrisurile depuse de parti si necontestate de ele trebuie sa fie avute in vedere de catre instanta de judecata la pronuntarea hotararii cata vreme aceasta procedura s-a facut cu respectarea conditiilor legale.
Odata depuse la instanta, inscrisurile vor face obiectul unei cercetarii judiciare, in sedinta publica, in fata judecatorului (judecatorilor) cauzei. Daca insa o anumita proba este in pericol de a disparea pana in momentul in care ea va trebui adusa in fata instantei, partea interesata poate cere acesteia asigurarea dovezii, printr-o procedura speciala, derogatorie de la regula conform careia probele se administreaza numai in cursul procesului si numai de catre instanta care judeca respectiva cauza.
Normele legale in materie se regasesc in C. pr. civ., in art. 235-241. Astfel, „oricine are interes sa […] dobandeasca recunoasterea unui inscris […] va putea cere administrarea acelor dovezi daca este primejdios ca ele sa dispara sau sa fie greu de administrat in viitor”. Aceasta procedura poate fi solicitata si daca nu exista pericolul mentionat daca exista acordul celeilate parti – paratul.
Momentul introducerii acestei cereri poate fi inainte de declansarea propriu-zisa a procesului in care acea proba ar fi utila partii, pe cale principala, ori chiar in timpul derularii acestuia, daca se preconizeaza ca va mai trece un timp pana acea proba va fi analizata si administrata efectiv si altfel ea s-ar putea pierde pentru partea interesata, pe cale accesorie.
Instanta este cea chemata sa aprecieze daca o astfel de procedura este justificata de un pericol iminent si daca exista intr-adevar un interes grabnic in constatarea probei. „Cererea se va indrepta, inainte de judecata, la judecatoria in circumscriptia careia se afla […] obiectul cercetarii, iar in timpul judecatii, la instanta care judeca pricina” iar pentru valabilitatea ei se cere ca ea sa indice dovezile a caror administrare se cere, faptele care se vor a fi dovedite cu acestea si sa fie motivata in privinta pericolului intarzierii. Partile, mai putin in situatia unei celeritati foarte mari, trebuie citate. Incheierea instantei poate fi atacata separat cu apel in 5 zile sau impreuna cu fondul, tot cu apel, dupa cum este vorba de o cerere principala sau de una accesorie de asigurare de dovezi.
Administrarea efectiva a probei se poate face imediat sau la un termen ulterior, stabilit in acest sens de catre instanta care judeca cererea. Probele astfel conservate pot insa sa fie folosite atat de partea care s-a ingrijit de asigurarea lor cat si de adversarul sau, cheltuielile ce trebuiesc suportate cu acest prilej urmand a fi puse de instanta in sarcina celui interesat, odata cu fondul.
Nu in ultimul rand trebuie sa precizam ca, asa cum s-a relevat in doctrina, obiectul cererii il constituie admisibilitatea, pertinenta si concludenta probei a carei asigurare se cere, instanta trebuind sa se abtina si sa evite a aborda cu acest prilej si fondul litigiului.
Un al doilea mod de cercetare a inscrisurilor este verificarea de scripte, procedura specifica inscrisurilor sub semnatura privata. Ea intervine atunci cand, conform art. 1177 C. civ., partea careia i se opune un inscris sub semnatura privata il tagaduieste, adica ii contesta semnatura sau faptul ca provine de la autorul prezumat, ori, conform art. 1178, chiar partea prezumata ca autor a inscrisului isi tagaduieste propria semnatura ori faptul ca inscrisul ar proveni de la ea. De asemenea si avanzii-cauza pot declara ca nu cunosc „scriptura sau semnatura” inscrisului ori chiar instanta, pe baza rolului sau activ, poate sa solicite si sa dispuna verificarea de scripte.
Reglementarea institutiei se regaseste in C. pr. civ., art. 177-179. Aici se prevede ca intr-una din cele trei situatii de mai sus sau chiar daca intervin mai multe dintre ele concomitent, instanta este obligata sa „paseasca” la verificarea inscrisului contestat, nici un alt motiv neputand justifica inlaturarea lui numai pe acest motiv si fara o verificare temeinica in baza acestei proceduri speciale.
Verificarea de inscrisuri intervine asadar in cursul judecatii, pe cale incidentala, printr-un asa-zis „incident de verificare”. Aceasta se poate intampla atat in fata primei instante cat si a celei de apel sau recurs, daca sunt prezentate inscrisuri noi, contestate insa de partea carora ii sunt opuse, intotdeauna fiind vorba de aceeasi instanta competenta sa solutioneze litigiul in fond. Ea nu poate rezulta decat dintr-o cerere formala in acest sens si nu dintr-o atitudine pasiva care sa induca aceasta concluzie instantei.
Verificarea de inscrisuri poate lua doua forme: instanta obliga pe cel caruia i se atribuie scrierea sau semnatura de pe inscris sa scrie parti din inscris si sa le semneze in fata instantei, dupa dictare, facuta de aceasta din urma; instanta solicita alte documente scrise in mod cert de mana prezumatului autor sau semnate de acesta, pe care sa le confrunte cu inscrisul in curs de cercetare.
In primul caz, dupa ce se dicteaza, se compara inscrisul astfel rezultat si practic scrisul pe care acesta il contine si/sau semantura de pe el cu cele de pe inscrisul supus verificarii, in baza acestui procedeu stabilindu-se daca acesta din urma provine de la presupusul autor. Este insa vorba despre un procedeu care necesita anumite nuantari mai ales la nivelul comparatiei deoarece (in principal) scrisul evolueaza in timp. De aceea judecatorul, in analiza facuta, trebuie sa il analizeze atat in mod detaliat cat si la un nivel global, general. Trebuie sa verifice atat daca scrierea s-a facut in mod natural ori autorul ei a incercat o deghizare a scrisului ori diferentele se pot justifica pe baza medicala.
Cel de-al doilea caz se justifica in situatiile in care partea prezumata ca autoare a inscrisului verificat nu mai poate, dintr-un motiv sau altul sa mai scrie ori semneze ori daca aceasta a decedat ori nu mai poate fi de gasit astfel incat sa i se verifice scrisul sau semnatura.
In ambele cazuri se poate ajunge insa la situatia in care instanta sa nu poata sa se pronunte fara sa aiba dubii asupra deciziei luate. In acest caz ea va putea apela la un expert in materie de analiza inscrisurilor, „obligand partile sa depuna de indata inscrisuri pentru verificare” ori poate chiar sa administreze alte probe in scopul verificarii respectivului inscris deoarece practic trebuie sa se dovedeasca un fapt juridic, lucru ce se poate face prin orice mijloc de proba.
Revenind insa la verificarea de scripte propriu-zisa, art. 179 alin. 2 C. pr. civ. prevede ca se primesc pentru a servi ca referential in cadrul compararii inscrisuri autentice, inscrisuri sub semnatura privata netagaduite de parti, partea din inscris care este netagaduita si scrisul sau semntura facuta inaintea instantei.
Daca instanta hotaraste si declara ca inscrisul este veridic si sincer, acesta va dobandi valoare probatorie in procesul respectiv. Instanta poate chiar amenda partea care contesta cu rea credinta scrierea sau semnatura unui inscris. In tot cazul, verificarea de scripte, cu orice decizie s-ar solda, se solutioneaza prin incheiere interlocutorie, atacabila cu apelul odata cu fondul.
In al treilea rand, trebuie sa analizam si institutia si procedura inscrierii in fals. Aceasta este reglementata de art. 180-184 C. pr. civ. si este valabila si aplicabila mai ales in cazul inscrisurilor autentice.
Dupa cum subliniam la momentul potrivit, inscrisurile autentice fac proba, in privinta declaratiilor partilor, doar pana la proba contrara. Cat despre mentiunile agentului instrumentator, pe care acestea le-a perceput in mod nemijlocit ca realitati faptice, puterea lor de dovada este prezumata absolut de lege, sub rezerva inscrierii in fals.
Asadar, fac dovada pana la inscrierea in fals: mentiunile despre data, locul si prezenta partilor la incheierea actului, cele despre identitatea lor, mentiunea despre declaratia partilor ca actul reprezinta vointa lor, orice alte mentiuni privind fapte materiale in legatura cu obiectul actului, semnaturile partilor si ale oricaror alti participanti la intocnirea inscrisului, semnatura agentului constatator.
Procedura falsului in inscrisuri are deci ca obiect un inscris autentic, pe care partea careia acesta este opus in contesta ca find valabil incheiat, declarand ca este un fals, intelectual sau material. Aceasta trebuie sa se faca personal (sau prin manadatar cu procura speciala), in prezenta celeilalte parti (daca aceasta nu este prezenta instanta va acorda un termen in acest sens), cu aratarea mijloacelor de aparare si depunerea inscrisului care se cere verificat, cu incheierea de catre instanta a unui proces-verbal in care ea sa constate starea materiala a inscrisului si cu pastrarea acestuia la grefa instantei. Se va evita, in tot cazul, ca inscrisului sa i se aduca, in cadrul acestei proceduri, alte modificari materiale, de orice natura, care sa ii altereze substanta fizica, suportul efectiv de hartie.
Instanta va analiza in primul rand hartia si va verifica daca aceasta nu are urme de stersaturi, corecturi, completari sau alte modificari ale scrisului original. De asemenea se vor verifica si stampilele, sigiliile sau alte parafe pe care acest inscris le contine, mai ales prin analiza comparata cu un model autentic.
La momentul ori termenul la care inscrisul este analizat, partea care a cerut verificarea inscrierii in fals va fi intrebata daca isi mentine afirmatiile. Daca nu o mai face, inscrisul este inlaturat si procesul va continua in lipsa lui, cu celelalte mijloace de proba care mai sunt in cauza. Daca partea insista sa il foloseasca drept dovada dar adversarul sau continua sa isi mentina afirmatia ca este un fals, instanta incheie un proces-verbal a pozitiei partilor, urmand ca acesta sa fie trimis procurorului, pentru a servi ca baza de pornire (act de sesizare) pentru inceperea cercetarii penale pentru infractiunile de fals (daca partea care il contesta indica si autorul falsului). In acest sens judecata civila poate fi suspendata (dreptul de optiune in aceasta directie apartine exclusiv instantei) in functiile de importanta respectivei probe ori de momentul in care au ajuns dezbaterile. Daca insa instanta penala nu ar putea sa decida in materie (drept prescris, moartea autorului, autor neindicat, etc.), falsul va putea fi analizat si cercetat de catre instanta civila, in acest sens fiind admisibile orice mijloace de proba in dovedirea falsului (care este o stare de fapt).
Asa cum se mentioneaza si in doctrina, daca instanta penala certifica falsul, inscrisul respectiv va fi eliminat dintre mijloacele de proba admisibile in cauza civila respectiva. Daca insa acesta este certificat ca nefiind un fals, atunci inscrisul in discutie capata forta probanta a unui inscris autentic sau a unui sub semnatura privata acceptat ca valabil (recunoscut) de catre parti, dupa caz.
CAP. VI
Dreptul penal ca mijloc de protectie a inscrisurilor
VI.1. Preliminarii
Dreptul penal apare, in contextul discutiei – obiect al acestei lucrari, ca un mijloc subsidiar insa in nici un caz de neglijat pentru protectia inscrisurilor. Sistemul de legi penale este menit ca, intr-o prima etapa, sa previna orice ilegalitate in legatura cu folosirea inscrisurilor si, intr-o a doua, in caz ca aceste ilegalitati au fost totusi comise, indiferent de forma lor concreta de manifestare, sa permita tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati de falsuri in inscrisuri ori care le-au folosit in scopuri ilegale.
Principalele infractiuni care sunt intalnite in practica sunt cele de fals sau de uz de fals, completate adesea cu cea de furt de inscrisuri sau de distrugere de inscrisuri. Le vom analiza pe toate acestea, in ordinea ratei lor de incidenta.
VI.2. Falsul in inscrisuri
Prin „fals” se intelege, insensul larg al notiunii, orice alterare a adevarului. Aceasta alterare poate imbraca diferite forme; dintre acestea legiutorul le incrimineaza doar pe acelea care aduc atingere ordinii sociale ocrotite de lege si au pericolul social al unei infractiuni.
In materia falsului in general se incearca ocrotirea increderii de care trebuie sa se bucure monedele, timbrele, celelalte valori, precum si inscrisurile, in acest din urma caz este cu atat mai importanta protectia acordata de dreptul penal cu cat inscrisurile sunt instrumentele necesare si utile ca mijloace de proba in orice proces, astfel incat increderea de care acestea se bucura din partea partilor care le incheie sau a tertilor trebuie sa fie maxima si nealterata sub nici o forma.
Falsul in inscrisuri este reglementat de Codul penal in partea sa speciala, in Titlul VII, Capitolul III, art. 288-294. Obiectul material al infractiunilor de fals este inscrisul efectiv privit ca instrumentum, el fiind cel ocrotit de legea penala impotriva actelor sau faptelor de alterare a adevarului. Subiectul infractiunii poate fi orice persoana, participatia penala fiind posibila sub toate formele sale. Din punct de vedere al laturii obiective, infractiunea de fals in inscrisuri este una comisiva, ce aduce atingere increderii publice in autenticitatea sau veridicitatea inscrisurilor care au aptitudinea sa produca consecinte juridice. Din punct de vedrea al laturii subiective, acest tip de infractiuni se savarsesc cu intentie, directa sau indirecta. Totodata falsul in scrisuri este susceptibil a avea acte de pregatire nesanctionabile insa, precum si tentativa. Fiind infractiuni de pericol, ele se consuma in momentul executarii actiunii incriminate de textul legal.
Falsul material in inscrisuri oficiale este (art. 288 C. pen.) “ falsificarea unui inscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui in orice mod de natura sa produca consecinte juridice”. Infractiunea are si o forma agravata, anume cazul in care este savarsita de un functionar, in alin. 2 al aceluiasi articol.
Falsul intelectual este (art. 289 C. pen.) “falsificarea unui inscris oficial cu prilejul intocmirii acestuia, de catre un functionar aflat in exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau imprejurari necorespunzatoare adevarului sau prin omisiunea cu stiinta de a insera unele date sau imprejurari.”
Falsul in inscrisuri sub semnatura privata (art. 290 C. pen.) presupune “falsificarea unui inscris sub semnatura privata prin vreunul din modurile aratate in art. 288, daca faptuitorul foloseste inscrisul falsificat ori il incredinteaza altei persoane spre folosire, in vederea producerii unei consecinte juridice”.
Dupa cum putem observa din textele legale de mai sus, Codul penal incearca sa acopere toate categoriile de inscrisuri posibil de a fi redactate, atat pe cele oficiale cat si pe cele private, fie autentice fie sub semnatura privata. De asemenea el pedepseste orice actiune (ori omisiune) prin care s-ar aduce atingere increderii de care orice inscris ar trebui sa se bucure, fata de parti sau terti. Singura conditie care se cere este ca inscrisul indiferent de natura sa, sa aiba valoare probatorie de natura a produce consecinte juridice. Aceasta caracteristica trebuie avuta in vedere atat in concreto, in sensul in care inscrisul este destinat a servi ca mijloc de dovada intr-un proces civil, cat si in abstracto, adica are aptitudinea de a servi ca proba intr-o viitoare actiune in justitie. Aceasta conditie nefiind indelinita, si inscrisul este lipsit de valoare probatorie si implicit si de protectia legii penale, deoarece el nu poate constitui obiect material al unei infractiuni de fals.
VI.3. Uzul de fals
Uzul de fals (art. 291 C. pen.) este “falsificarea unui inscris oficial ori sub semnatura privata, cunoscand ca este fals, in vederea producerii unei consecinte juridice”.Actiunea poate fi realizata in orice mod, singura conditie ceruta de textul de incriminare fiind ca autorul sa si foloseasca inscrisul in mod efectiv, prezentandu-l ca un inscris adevarat, real.
Aceasta infractiune este practic una subsecventa, derivata fata de cea de fals in inscrsuri deoarece cea de-a doua are cel mai adesea ca scop imediat uzul de fals, adica inscrisul este falsificat cu scopul de fi folosit pentru producerea unor consecinte in plan juridic.
Trebuie insa sa mai precizam ca aceasta observatie nu este valabila in cazul falsului in inscrisuri sub semnatura privata deoarece aceasta din urma infractiune include in continutul ei si uzul de fals.
VI.4. Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri
In Titlul V al Partii speciale al Codului penal regasim, in cadrul infractiuniilor contra autoritatii, incriminarea sustragerii sau distrugerii de inscrisuri (art. 242). Doctrina remarca faptul ca valoarea sociala protejata in acest caz este „autoritatea” si ca, de asemenea, legea penala vizeaza asigurarea securitatii documentelor si inscrisurilor aflate in pastrarea unei oraganizatii din cele la care se refera art. 145.
Art. 242 Cod penal prin textul sau a inclus in sfera sa de aplicare toate tipurile de inscrisuri, de orice natura ar fi acestea, singura conditie fiind, si in acest caz, ca respectivele inscrisuri sa fie apte a produce efecte juridice.
Subiectul activ al infractiunii, poate fi orice persoana, in cazul in care acesta este functionar public sau salariat si comite fapta in exercitiul atributiilor de serviciu vom avea de a face cu o circumstanta agravata. Subiectul pasiv este un organ sau institutie dintre cele din art. 145. Participatia este posibila in orice forma. Actiunea de sustragere poate fi savarsita in orice mod, fie prin actiune, fie prin inactiune si prin orice mijloace.
VI.5. Retinerea sau distrugerea de inscrisuri
Titlul VI al Partii speciale al Codului penal, in Capitolul II, in art. 272 defineste o alta infractiune legata de inscrisuri, si anume retinerea sau distrugerea de inscrisuri.
Aceasta vizeaza respectarea stricta a masurilor privind pastrarea si circulatia inscrisurilor necesare infaptuirii justitiei. Si in cazul acestei infractiuni inscrisul este necesar justei solutionari a cauzei, fiind un mijloc de proba destinat infaptuirii acestui scop, imprejurare de fapt lasata la latitudinea instantei competente sa solutioneze fondul. De asemenea cauza trebuie sa fie in curs de solutionare.
Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, participatia fiind posibila in toate formele.
Nu contreaza daca inscrisul era un original sau o copie, singura conditie care se cere a fi indeplinita este ca acel inscris sa provina de la un organ de urmarie penala, o instanta judecatoreasca sau orice alt organ de jurisdictie si de asemenea sa fie in legatura cu activitatea procesuala a respectivului organ.
Distrugerea poate fi atat totala, cat si partiala, in acest din urma caz respectivul inscris nu mai poate servi scopului pentru care a fost intocmit, adica nu mai are valoare de proba.
Retinerea este luarea sau pastrarea in mod ilicit a faptuitorului, fapt ce impiedica justa solutionare a cauzei prin lipsirea instantei de un mijloc de proba menit sa ii formeze o parere conforma cu realitatea privind obiectul dedus judecatii.
VI.6. Furtul de inscrisuri
Ca infractiune impotriva patrimoniului, furtul este cea mai intalnita fapta prevazuta de legea penala, fiind o infractiunile a carei modalitati de comitere sunt dintre cele mai diverse, la fel ca si obiectul material.
Astfel, art. 208, alin. 2, C. pen. include in categoria bunuri mobile – obiect material al infractiunii de furt si inscrisurile. De asemenea art. 209, alin. 2, lit. b, C. pen. incrimineaza furtul unui „act care serveste pentru dovedirea starii civile, pentru legitimare sau identificare”.
Dupa cum putem observa pentru a constitui obiect material al furtului, inscrisul trebuie sa se afle in posesia sau detentia altei persoane decat faptuitorul in momentul savarsirii faptei. Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, fara a se cere vreo calitate speciala. Furtul simplu suporta oricare dintre circumstantele agravante din art. 209 C. pen.
Concluzii
Un vechi proverb romanesc spune ca “ai carte, ai parte”. Insa Jonathan Swift era de parere ca “legile sunt ca panzele de paianjen: prind musculitele si lasa sa treaca viespile”.
Este greu sa discerni, de pe baze pur teoretice, unde se termina litera si spiritul legii si unde incepe aplicarea ei. Aceasta bariera este cel mai adesea marcata vizibil in viata juridica de zi cu zi, chiar daca ea nu ar trebui sa existe, cea de-a doua trebuind sa fie doar o continuare a celor dintai, doar o punere in practica in mod fidel a lor. Balzac spunea, intr-una dintre operele sale, prin vocea unui personaj binecunoscut, ca legea este foarte buna, foarte necesara, dar aplicarea ei poate fi rea; iar obisnuinta judeca legile dupa aplicare.
In orice demers trebuie sa existe un scop iar scopul lucrarii de fata a fost de a aprofunda o institutie fundamentala a dreptului civil, de a o analiza mult mai in detaliu decat se face in mod curent, atat in cadrul academic cat si in doctrina sau jurisprudenta. Si, intr-adevar, am descoperit, pe parcursul documentarii si a scrierii lucrarii, ca inscrisurile, ca mijloace de proba in procesul civil, sunt mult mai mult decat par, prezinta o complexitate de nebanuit la o prima vedere, la o prima analiza, adesea prea superficiala.
Desi aceasta lucarare poate parea excesiv de teoretica, majoritatea observatiilor si a mentiunilor facute sunt desprinse din practica, aceasta fiind izvorul oricarei argumentatii ideatice, in orice domeniu al dreptului. Practica este cea care se confrunta, cand vine vorba de dezbateri si de probarea alegatiilor facute in proces, cu problemele spinoase ale materiei, pe care am incercat sa le abordam, in limitele acestui cadru, dintr-o perspectiva cat mai practica, cat mai pragmatica, cat mai aproape de realitatea juridica a proceselor civile.
Asa cum suntem invatati pe bancile facultatii, inainte de a face o afirmatie trebuie sa stim pe ce o bazam, cum o motivam, cum o dovedim ca fiind adevarata. Trebuie sa facem proba pentru zeci, sute, mii de afirmatii si pretentii de-a lungul vietii si cel mai adesea cuvintele sunt insuficiente. In cadrul strict al dreptului, aceasta se traduce in nevoia si totdata necesitatea de a ne baza argumentatiile pe texte legale, pe suport argumentativ din doctrina, pe hotarari judecatoresti de orice forma, astfel incat ceea ce spunem, ceea ce cerem, ceea ce afirmam sau contrazicem sa capete un suport adecvat, care sa ii confere o aura de credibilitate.
Practic inscrisurile nu sunt decat nevoia noastra de siguranta tradusa pe suport de hartie, nevoia de a fi siguri ca un anumit raport juridic, o anumita realitate faptica nu se pierde odata cu timpul si are cel putin un “martor”, tacut, impartial, credibil. Nu degeaba am facut mentiune la inceputul lucrarii, ca motto, despre adagiul latin “verba volant scripta manent”. Dincolo de orice definitii, trasaturi caracteristice ori elemente structurale si proceduri, inscrisurile raman o institutie accesibila insa poate tocmai de aceea mai putin constientizata la nivelul utilizarii dreptului. Ne folosim de inscrisuri in orice moment al existentei noastre, sub orice forma, fara a ne da seama de cate consecinte juridice se nasc din aceasta.
Poate ca e mai bine asa… poate ca in caz contrar nu am mai actiona si interactiona la fel de mult. Si speram ca aceasta lucrare sa fi adus un pic atentia si inspre aceasta institutie, baza a sistemului probator civil si fundament al vietii noastre cotidiene, prea adesea folosita in mod gresit sau deturnata, la nivel strict practic, in scopuri meschine.
Insa, de asemenea, nu trebuie sa uitam nici o clipa sa nu pastram aceasta materie departe de evolutiile stiintei pentru ca, asa cum am vazut, tehnica si mai ales cea electronica avanseaza rapid, tinzand sa inlocuiasca inscrisul pe suport de hartie cu unul electronic, mult mai greu de intocmit conform tuturor rigorilor legale si mult mai usor de falsificat. Se vor ivi in viitorul apropiat noi perspective asupra conditiilor de admisibilitate a unui inscris, asupra chiar a tipurilor si formelor inscrisurilor.
Inscrisurile evolueaza incet dar sigur. De aceea si noi, ca participanti directi la acest fenomen, din perspectiva juridica, trebuie sa ii acordam atentia cuvenita. Pentru ca o institutie veche de cand Codul civil napoleonian se schimba; incet, usor nesigur, insa se schimba. Iar doctrina si jurisprudenta trebuie, in mod necesar, sa observe atent aceste modificari si sa le valorizeze pe cele mai dezirabile.
Speram sa fi contribuit intru catva la acest demers, de a redescoperi frumusetea hartiei scrise, eventual semnate, eventual chiar autentificate….
BIBLIOGRAFIE:
I. MONOGRFII, CURSURI, TRATATE
T. Amza, C. Amza, Criminalitatea informatica, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 2003.
F. Baias, Simulatia in dreptul civil roman, Bucuresti, 2001
Gh. Beleiu, Drept civil roman, editia a VIII-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2003
G. Boroi, Drept civil. Parte generala. Persoanele, Bucuresti, Ed. ALL Beck, 2001
D. Chirica, Drept civil. Succesiuni si testamente, Bucuresti, Ed. Rosetti, 2003
F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2001
I. Deleanu, Tratat de procedura civila, Arad, Ed. Servo-Sat, 2004
C. Hamangiu si colab., Tratat de drept civil roman, vol. I, Bucuresti, Ed. Nationala „S. Ciornei”, 1928
A. Ionascu, Probele in procesul civil, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1969
A. Leik, Expertiza judiciara. Mijloc de proba in procesul civil, Ed. Ankarom, Iasi, 1998
O. Loghin, T. Toader, Drept penal roman. Parte speciala, Bucuresti, Ed. Sansa, 2001
F. Magureanu, Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 1997
E. Mihuleac, Sistemul probator in procesul civil, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970
M. Muresan, P. Ciacli, Drept civil. Partea generala, Cluj-Napoca, Ed. Cordial LEX, 2001
L. Pop, Teoria generala a obligatiilor, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 2000
C. Statescu, C. Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Bucuresti, Editura ALL Beck, 2002
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1983
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucuresti, 1975
I. Turcu, Drept bancar, vol. III, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 1999
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o noua teorie generala a actului de drept privat, Bucuresti, Ed. Rosetti, 2003
I. Vasiu, L. Vasiu, Informatica juridica si drept informatic, Cluj-Napoca, Ed. Albastra, 1999
II. ARTICOLE:
I. Doltu, Obiectul probatiunii, Dreptul nr. 5/1999, pg. 78-90
V. Pasca, D. Lamasanu, Inscrisurile certificate de avocat si valoarea lor juridica, Dreptul nr. 4/1999, pg. 71-78.
A. Salan, Falsuri in inscrisuri. Observatii critice, Revista de drept penal nr. 1/2002, pg. 87-88
I. Staiu, Infractiunea de fals in inscrisurile sub semnatura privata, Revista de drept penal nr. 1/2005, pg. 88-92
IV. JURISPRUDENTA
Decizia nr. 2561/1987 a Sectiei civile a Tribunalului suprem, in Culegere de decizii ale Tribunalului suprem pe 1987
Decizia nr. 1300/1983 a Sectiei civile a Curtii Supreme de Justitie, in Dreptul nr. 7/2004, pg. 250.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .inscrisurile Ca Mijloace de Proba (ID: 125384)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.