.infractiunile Contra Persoanei

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE INTRODUCTIVE

1.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI

Referințe istorice și elemente de drept comparat

Faptele prin care se aduce atingere persoanei au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Legile penale din toate epocile și din toate orânduirile sociale au incriminat astfel de fapte, sancționându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor. Astfel, problematica omului nu a stat numai în atenția juriștilor, ci și a filozofilor, a economiștilor, a politicienilor etc.

În vechile noastre pravile erau prevăzute incriminările acestor fapte. Și primele coduri, atât cel de la 1864 cât și Codul penal din 1936 s-au alăturat ideologiei incriminând aceste fapte. Cu toate acestea, omul și drepturile sale n-au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre.

Astfel, după adoptarea la 10 decembrie 1948 a “Declarației universale a drepturilor omului“ de către Adunarea Generală a ONU în care sunt stipulate drepturile fundamentale, acestea au devenit un factor esențial ce a dus la modificări în abordarea politică, socială și economică a problematicii privind recunoașterea și protecția drepturilor omului.

Codurile penale moderne incriminează fără excepție faptele care aduc atingere relațiilor sociale care privesc omul. Astfel, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol distinct în toate legislațiile statelor democratice moderne, subliniindu-se prin aceasta importanța care este acordată apărării persoanei. Aici se pot aminti atât prevederile Codului penal american cât și cele europene aplicabile în Germania sau Franța, care sancționează orice încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Spre exemplu, în Codul penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute in titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onorii, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.

Noul Cod penal francez, în titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană, incriminează faptele îndreptate contra vieții persoanei în două secțiuni ale capitolului I și anume: Fapte voluntare contra vieții (S.I.) și Fapte involuntare contra vieții (S.II.).

În prima secțiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte circumstanțe agravate (art.221-4); atentatul la viața persoanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar (art.221-6); răspunderea din culpă a persoanelor morale (art.221-7).

În capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum sunt voluntare (actele de tortura și actele de barbarie, art.222-1 în forma simpla și în forma agravată art.222-2, art.222-3, art.222-4; violențele simple și agravate art.222-7, art.222-8, art.222-9, art.222-10, art.222-11, art.222-12, art.222-13, art.222-14, art.222-15, art.222-16; amenințările art.222-17) sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a 3-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale (violul, art.222-23, alte agresiuni sexuale art.222-27; obținerea prin abuz de satisfacții sexuale, art.222-23) și în Secțiunea a 4-a este incriminat traficul de stupefiante.

Capitolul III cuprinde infracțiunile de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV ( răpirea, sechestrarea, deturnarea de aeronave, de nave și de orice alt mijloc de transport). În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei (infracțiunea de discriminare, art.225-1; proxenetismul, art.225-5; supunerea la condiții de munca și de locuință incompatibile cu demnitatea umană, art.225-13; fapte contrarii respectului datorat morților, art.225-17).

Codul penal german, reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul 16, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211); uciderea unei persoane in condiții neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane in condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncucidere (paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra integrității corporale (vătămare simpla, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă).

În capitolul 18 sunt incriminate faptele contra libertății personale.

În capitolul 13 sunt incriminate faptele contra inviolabilității sexuale.

În capitolul 14 sunt incriminate faptele de insulta, calomnia, atingerea adusa memoriei unei persoane decedate.

În capitolul 15 sunt incriminate faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.

Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei. Astfel: Titlul VIII, Capitolul I Paricidul (art.405), asasinatul (art.406), omorul simplu (art.407); Cap.II Pruncuciderea (art.410); Cap.III Avortul (art.41); Cap.IV Vătămări; Titlul IX Infracțiuni contra libertății sexuale; Titlul X Infracțiuni contra onoarei (calomnia, art.453, injuria art.457); Titlul XI Infracțiuni contra statutului civil al persoanei; Titlul XII Infracțiuni contra libertății si securității persoanei (art. 489).

Codul penal model american incriminează omorul în art.201-1–art.210-4 atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă (Murder), căt și cu intenție indirectă (Manalanghet) sau din neglijență (Negligent). De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se sinucidă (art.201-5).

Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art.211-1–art.211-3, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave și la amenințarea în scopul terorizării victimei (violente psihice).

Infracțiunile contra libertății sunt reglementate în art.211-1 și art.212-5. Infracțiunile contra vieții sexuale sunt prevăzute în art.213-1, art.213-5.

Aspecte comune

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de “Infracțiuni contra persoanei“. Aceste infracțiuni reprezintă conținutul celui de-al II–lea titlu din partea specială a Codului penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracțiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracțiunilor în legătură cu serviciul ).

Succesiunea capitolelor care intră în conținutul titlului al II–lea nu este întâmplătoare, pe primul plan fiind situate infracțiunile îndreptate contra celor mai importante valori sociale privind persoana și deci cele mai de seamă interese ale ei. Cel mai de preț bun al omului este fără îndoială viața. Este firesc deci ca în titlul privitor la infracțiunile contra persoanei primele obiecte de preocupare să fie bazate pe ocrotirea vieții și a principalelor ei suporturi. Dar viața în societate fără de libertate și fără respectul acesteia nu prețuiește mult. Se cuvine deci ca imediat după viață să fie ocrotit ceea ce dă preț vieții – libertatea persoanei. În sfera de valori sociale legate de persoana omului un loc important îl ocupă libertatea și moralitatea relațiilor sexuale, de aceea legea penală conține dispoziții speciale privind aceste relații. În fine în dezonoare nu este un bun care să merite să fie râvnit. Onoarea și demnitatea personală constituie deci și ele valori pentru care ocrotirea oferită de legea penală apare ca necesară.

Obiectul infracțiunilor contra persoanei

Obiectul juridic. Infracțiunile contra persoanei, după cum rezultă și din denumirea lor, sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi are sunt indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, drepturi fără de care aceasta nu poate fi concepută.

Astfel, relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, la libertate și demnitate, inviolabilitatea sexuală, constituie obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei.

A fost subliniat deseori faptul că infracțiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace și procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele persoanei luate în parte și privite ca drepturi absolute, opozabile erga omnes.

Obiectul material. În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în titlul al II–lea din partea specială a Codului penal au și un obiect material, care constă în corpul victimei. În alte cazuri, când vătămarea relațiilor sociale ocrotite de lege se realizează direct, infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material ( amenințarea, calomnia, insulta etc.).

Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ. De regulă infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană. În unele cazuri însă subiectului activ nemijlocit, autorului, i se cere, în afara condițiilor generale și o anumită calitate specială ( de exemplu, mamă a noului născut în cazul infracțiunii de pruncucidere ).

În alte cazuri, o anumită calitate constituie, ridicând gradul de pericol social, o împrejurare prevăzută ca o circumstanță agravantă: calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul omorului.

Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Uneori nu este posibilă participația (cazul infrcțiunilor neintenționate) sau sunt posibile decât anumite forme de participație (de pildă, coautoratul nu este posibil la anumite infracțiuni).

Subiectul pasiv. Victima este orice persoană fizică a cărei viață, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitatea fost lezată prin săvârșirea faptelor incriminate. Rareori legea cere să fie îndeplinită o anumită calitate a subiectului pasiv ( de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii ), iar alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a ilor contra persoanei.

A fost subliniat deseori faptul că infracțiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace și procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele persoanei luate în parte și privite ca drepturi absolute, opozabile erga omnes.

Obiectul material. În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în titlul al II–lea din partea specială a Codului penal au și un obiect material, care constă în corpul victimei. În alte cazuri, când vătămarea relațiilor sociale ocrotite de lege se realizează direct, infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material ( amenințarea, calomnia, insulta etc.).

Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ. De regulă infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană. În unele cazuri însă subiectului activ nemijlocit, autorului, i se cere, în afara condițiilor generale și o anumită calitate specială ( de exemplu, mamă a noului născut în cazul infracțiunii de pruncucidere ).

În alte cazuri, o anumită calitate constituie, ridicând gradul de pericol social, o împrejurare prevăzută ca o circumstanță agravantă: calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul omorului.

Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Uneori nu este posibilă participația (cazul infrcțiunilor neintenționate) sau sunt posibile decât anumite forme de participație (de pildă, coautoratul nu este posibil la anumite infracțiuni).

Subiectul pasiv. Victima este orice persoană fizică a cărei viață, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitatea fost lezată prin săvârșirea faptelor incriminate. Rareori legea cere să fie îndeplinită o anumită calitate a subiectului pasiv ( de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii ), iar alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii ( de exemplu, calitatea de soț sau rudă apropiată la infracțiunea de omor calificat ).

Latura obiectivă

Elementul material. Având în vedere elementul material infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite fie sub forma unei acțiuni ( omor, vătămare corporală ), fie sub forma unei inacțiuni. Sunt însă cazuri când elementul material este realizat numai prin acțiune (amenințare, șantaj ).

Dacă mijloacele de săvârșire ale faptei sunt, în general, indiferente pentru existența infracțiunilor contra persoanei, totuși în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiționează fie existența infracțiunii în formă simplă ( violența sau amenințarea în cazul șantajului ), fie existența unor forme mai grave ( folosirea unor mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, în cazul omorului ). De asemenea, dacă, de regulă, locul sau timpul săvârșirii faptei nu prezintă interes, totuși, în unele cazuri o astfel de cerință caracterizează fie infracțiunea simplă ( săvârșirea faptei în public în cazul calomniei ), fie o formă mai gravă a acesteia ( săvârșirea faptei în timpul nopții în cazul violării de domiciliu ).

Urmarea imediată. În unele cazuri , legea cere și producerea unui anumit rezultat ( moartea persoanei, vătămarea integrității sau a sănătății ). În alte cazuri se produce doar o stare de pericol.

Legătura de cauzalitate. În cazul producerii rezultatului socialmente periculos legea cere și stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul produs. În cazul infracțiunilor de pericol nu trebuie demonstrată legătura de cauzalitate pentru că aceasta rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Cele mai multe infracțiuni contra persoanei se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă ( omor, lovirea sau alte violențe ). Unele dintre aceste infracțiuni se săvârșesc totuși, din culpă ( uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă ). În sfârșit sunt infracțiuni contra persoanei care se săvârșesc cu intenție sau cu praeterintenție ( vătămarea corporală gravă ), fie numai cu praeterintenție ( lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte ).

Latura subiectivă a infracțiunilor contra persoanei se caracterizează în unele cazuri, și prin trăsătura unui scop special urmărit de făptuitor ( scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul în cazul șantajului ). Un anumit scop sau mobil caracterizează, în alte cazuri, formele agravate ale acestor infracțiuni ( săvârșirea faptei din interes material, în cazul omorului, săvârșirea faptei în scopul înlesnirii sau ascunderii comiterii unei alte infracțiuni, tot în cazul omorului ).

Forme

Infracțiunile contra persoanei fiind, în marea lor majoritate, infracțiuni comisive săvârșite cu intenție, ele sunt susceptibile de desfășurare în timp, în cazul lor sunt posibile atât actele pregătitoare cât și tentativa. Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt pedepsite ele absorbindu-se în activitatea de autorat. Tentativa, în schimb, este sancționată numai la unele dintre aceste infracțiuni cu toate că este posibilă la majoritatea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc din culpă, precum și cele care sunt de execuție imediată nu sunt susceptibile de desfășurare în timp.

Modalități

Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate ( atenuate sau agravate ). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul său, nenumărate modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul, cu timpul, cu mobilul, putând defini săvârșirea faptei.

Sancțiuni

Infracțiunile contra persoanei sunt infracțiuni care, în marea lor majoritate, prezintă un grad ridicat de pericol social. De aceea și pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni sunt aspre. În unele cazuri – omorul deosebit de grav – sancțiunea este chiar detențiunea pe viață, care are ca alternativă închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Pentru infracțiunile contra persoanei de o gravitate mai redusă, legea prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, care variază de la o infracțiune la alta, fiind sau nu însoțită de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII

Aspecte comune privind infracțiunile contra vieții

Infracțiunile contra vieții, reunite în Codul penal într-o secțiune distinctă intitulată “ Omuciderea “ sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț care este viața. Din punctul de vedere al calificării de grup, constituie subdiviziune în cadrul infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății, care la rândul lor constituie subdiviziune în complexul grupului de infracțiuni contra persoanei.

Obiectul juridic

În afară de obiectul juridic generic care este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au de asemenea comun și obiectul lor juridic special, în sensul că toate, și deci fiecare dintre ele, contribuie la ocrotirea tuturor relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieții umane. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare în mod individual, apare ca titular cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului.

Obiectul material

Infracțiunile contra vieții au și un obiect material, care constă în corpul victimei. Este vorba despre corpul unei persoane aflată în viață la momentul săvârșirii faptei, deoarece altfel n-ar putea fi încălcate relațiile sociale care constituie obiectul juridic al acestor infracțiuni.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ. Infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni. În unele cazuri, o calitate specială a făptuitorului e prevăzută ca o circumstanță agravantă ( calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul omorului, calitatea de persoană care exercită o profesie în cazul uciderii din culpă ).

Participația penală este posibilă, în cazul acestor infracțiuni, de regulă, în toate formele.

Subiectul pasiv. Victima este orice persoană al cărui drept la viață a fost lezat prin săvârșirea infracțiunilor. Uneori legea cere ca subiectul pasiv să fie calificat ( calitatea de copil nou- născut în cazul pruncuciderii ).

Latura obiectivă

Infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni comisive. Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiune. Totodată, infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, existența lor fiind condiționată întotdeauna de suprimarea vieții unei persoane. Fiind infracțiuni de rezultat, în cazul lor, trebuie stabilit raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul care s-a produs.

Latura subiectivă

Cu excepția săvârșirii din culpă, infracțiunile contra vieții se săvârșesc cu intenție, care poate fi în toate cazurile directă sau indirectă. În forma lor simplă, aceste infracțiuni nu sunt condiționate de vreun scop sau motiv special. În cazul omorului, un anumit scop este însă prevăzut ca circumstanță agravantă ( săvârșirea omorului pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, din interes material ).

Tentativa și consumarea

Tentativa, în cazul infracțiunilor contra vieții este posibilă, cu excepția uciderii din culpă, dar legea nu prevede sancționarea ei decât în cazul omorului. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.

Sancționarea

Infracțiunile contra vieții, fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei și sancțiunile cu care sunt pedepsite sunt și ele cele mai aspre, mergându-se în cazul omorului deosebit de grav până la detențiunea pe viață ca alternativă la pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Aspecte comune privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății

În cadrul infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct, deosebindu-se atât de infracțiunile contra vieții cât și de celelalte infracțiuni incluse în titlul al II –lea din partea specială a Codului penal. Ele sunt prevăzute în secțiunea a II –a a primului capitol din acest titlu, în ordinea gravității lor, prima fiind infracțiunea de loviri sau alte violențe – cea mai puțin gravă, iar ultima, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, caracterizată printr-un grad ridicat de pericol social. Gradul de pericol social fiind foarte variat se impune și un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare.

Obiectul juridic

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. Întrucât, în cadrul acestor relații sociale există obligația de a nu aduce atingere dreptului altuia la integritate corporală și sănătate, vătămarea propriei integrități corporale sau a propriei sănătăți nu constituie infracțiune. Însă în măsura în care o asemenea faptă încalcă alte relații sociale ocrotite de lege, ea constituie infracțiune. Este cazul vătămării propriei integrități corporale sau a propriei sănătăți, săvârșită în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, faptă care, aducând atingere relațiilor sociale referitoare la capacitatea de luptă a țării constituie infracțiunea de sustragere de la serviciul militar ( art. 348 C. pen.).

Obiectul material

Aceste infracțiuni au și un obiect material, el constând în corpul persoanei împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea. Ca și în cazul infracțiunilor contra vieții, trebuie să fie vorba despre corpul unei persoane aflate în viață la momentul săvârșirii infracțiunii.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ. Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății pot fi săvârșite de orice persoană. Uneori însă calitatea subiectului activ este prevăzută ca o circumstanță agravantă ( de exemplu, calitatea de persoană care exercită o profesie sau meserie, în cazul vătămării corporale din culpă ). Participația este posibilă, în principiu, în toate formele.

Subiectul pasiv. Subiect pasiv al acestor infracțiuni poate fi de asemenea orice persoană, indiferent de integritatea sa corporală ori sănătatea sa.

Latura obiectivă

De cele mai multe ori, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale ori sănătății se realizează prin acțiune ( lovire, rănire, maltratare, înjunghiere etc.). Aceasta nu exclude însă posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiune ( neluarea unor măsuri pentru prevenirea lovirii sau îmbolnăvirii unei persoane ). Acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane. Totodată, în cazul acestor infracțiuni, este necesar să se stabilească raportul de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.

Latura subiectivă

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății se săvârșesc, de regulă, cu intenție care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre acestea pot fi săvârșite și cu praeterintenție ( vătămarea corporală gravă ) sau numai cu praeterintenție ( lovirea sau vătămarea cauzatoare de moarte ). În sfârșit, legea sancționează și vătămarea corporală săvârșită din culpă ( art. 184 C.pen.).

Forme. Modalități

Tentativa, în cazul infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății este posibilă, dar pedepsită numai la forma agravată a infracțiunii de vătămare corporală gravă. Actele pregătitoare sunt posibile dar nu și pedepsibile. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege.

Sancțiuni

Fiind infracțiuni care prezintă un grad destul de variat de pericol social, infracțiunile respective sunt prevăzute cu sancțiuni care variază și ele destul de mult, începând cu închisoarea de la o lună sau amendă pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe și terminând cu închisoare de la 5 la 15 ani pentru lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru unele dintre aceste infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Pentru aceste infracțiuni nu sunt prevăzute pedepse complimentare.

CAPITOLUL 2. CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE LOVITURI ȘI VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

2.1. CONȚINUTUL LEGAL

Pentru a înțelege și a analiza corect prevederile legale privind infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte trebuie avut în vedere în primul rând, textul cuprins în Codul penal referitor la această infracțiune.

Potrivit art. 183 din Codul penal, infracțiunea de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte există atunci când “vreuna din faptele prevăzute în art. 180 – 182 Cod penal a avut ca urmare moartea victimei“. Această infracțiune prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece, așa cum rezultă din denumirea ci i s-a dat, fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Implicând producerea acestui rezultat, infracțiunea încalcă relațiile sociale care sunt afectate și prin săvârșirea infracțiunilor contra vieții.

Infracțiunea în sine este generată de anumite manifestări antisociale ( fiind socialmente periculoasă ), realizându-se prin mijloace violente, iar săvârșirea ei aducând atingere relațiilor sociale a căror ocrotire nu e posibilă fără asigurarea prin mijloace de drept penal a securității persoanei.

Conform textului prevăzut în Codul penal în art. 183 se face trimitere cele 3 articole anterioare, acestea fiind cele care arată acțiunile sau inacțiunile prin care se poate săvârși infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Astfel art. 180 C.pen. prevede că “lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amenda“. Fapta prezintă și situații agravante dacă este săvârșită asupra membrilor familiei, dacă a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (la această din urmă situație există și aici agravanta săvârșită asupra unui membru al familiei).

Articolul 181 C.pen., incriminează sub denumirea de “ vătămare corporală “, “ fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile “. Este prevăzută ca agravantă situația când fapta este săvârșită asupra unui membru al familiei.

Vătămarea corporală gravă, care urmează în ordinea gravității după vătămarea corporală, este o infracțiune care se caracterizează, de cele mai multe ori, prin aceea că având la bază fie o lovire sau alt act de violență, fie orice altă faptă implică producerea unor rezultate mult mai grave. Potrivit art. 182 C.pen. sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecințe : pierderea unui simț sau organ, încetarea

funcționării acestora, o infirmitate permanentă, fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții unei persoane“. Fapta este mai gravă când este săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute în aliniatul precedent.

2.2. CONDIȚII PREEXISTENTE

2.2.1. Obiectul infracțiunii

Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.

Nu se poate concepe o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori sociale ocrotită pe cale penală. Simpla credință a unei persoane că prin activitatea sa vatămă o asemenea valoare nu este suficientă pentru a atribui caracter penal acelei fapte. Deși nu întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu poate exista infracțiune fără obiect, căci, dacă n-ar exista valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar prezenta pericol social.

Obiectul infracțiunii, constând în valori sociale în jurul cărora se structurează relații sociale, apare ca o categorie juridică complexă asupra cărei săvârșirea infracțiunii are efecte negative multiple care se manifestă pe mai multe planuri. Astfel, infracțiunea periclitează, în primul rând valorile sociale – condiție de existență a societății – ocrotite de lege. Totodată, ea primejduiește desfășurarea normală a relațiilor sociale legate de aceste valori și, în fine infracțiunea nu numai că pune în pericol, dar uneori chiar vatămă, în mod direct, unele drepturi, libertăți, interese etc.

Obiectul infracțiunii – în înțelesul de valoare socială – preexistă faptei de aceea el este tratat ca o condiție preexistentă.

Obiectul juridic generic. Prin obiect juridic generic sau de grup se înțelege valoarea fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un anumit grup de infracțiuni. Este juridic pentru că acesta constă în valori sociale ocrotite prin dispozițiile legii și generic sau de grup pentru că aceste valori sunt vătămate sau periclitate de un grup de infracțiuni. De altfel, obiectul juridic generic a servit legiuitorului drept criteriu de clasificare a infracțiunilor din partea specială a Codului penal.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și are în vedere ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale. Aceste atribute se constituie ca drepturi esențiale ale persoanei, ele având caracter absolut, sunt opozabile tuturor, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului.

Obiectul juridic special. Uneori, în cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având deci același obiect generic, procesul de concretizare al obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic o valoare socială specifică, care se subsumează insă valorii sociale fundamentale, comună întregului grup. O asemenea valoare specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic și aflată față de acesta într-un raport de parte–întreg, proprie numai uneia sau unora din infracțiunile componente ale unui grup de infracțiuni, constituie obiectul juridic special al infracțiunii ( este de menționat însă, că nu toate infracțiunile au pe lângă obiectul juridic generic și obiect juridic special ).

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute în art. 183 C.pen. îl constituie relațiile sociale a căror desfășurare nu este posibilă fără ocrotire vieții persoanei și căreia săvârșirea actelor de lovire sau vătămare corporală de natură a cauza moartea persoanei, le aduce o gravă atingere. Aceasta este și deosebirea față de infracțiunile incriminate de art. 180 – 182 C.pen. care au ca obiect juridic special relațiile ce ocrotesc integritatea fizică ori psihică sau sănătatea persoanei.

Obiectul material. În numeroase cazuri, infracțiunile prezintă pe lângă obiectul juridic și un obiect material, adică valoarea socială ocrotită prin incriminarea legală se exprimă printr-o entitate materială fizică – lucru sau persoană – iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entități. Așadar, obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată.

Ca și obiectul juridic al infracțiunii, obiectul material, fiind preexistent acțiunii sau inacțiunii, nu constituie un element ci o condiție a infracțiunii.

În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, el este identic cu cel al infracțiunilor constând în lovire, alte violențe sau vătămare a integrității corporale ori a sănătății și se constituie în corpul persoanei în viață în totalitatea ființei sale.

2.2.2. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ. Subiect activ al unei infracțiuni este orice persoană care comite o infracțiune, indiferent de forma acesteia de săvârșire sau de calitatea în care participă la săvârșirea ei. Astfel, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are ca subiect activ orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale de răspundere penală: să fie o persoană fizică, condiția de vârstă, responsabilitatea și libertatea de voință și acțiune. Pentru încadrarea unei fapte în dispozițiile art. 183 C.pen. nu se cere făptuitorului nici o calitate specială.

Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautoratul, acesta există atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de unii din inculpați.

Subiectul pasiv. Subiectul pasiv al unei infracțiuni este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit vătămarea produsă prin comiterea acesteia. În principiu, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, sex, religie etc., pentru că orice membru al societății este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viață. Astfel, subiect pasiv al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate acțiunile violente ale făptuitorului, acțiuni de natură să-i provoace moartea.

2.3. CONȚINUTUL CONSTITUTIV

2.3.1. Latura obiectivă

Latura obiectivă este acea parte a infracțiunii care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii. În structura oricărei infracțiuni latura obiectivă are, în mod obligatoriu, următoarele componente: elementul material, urmarea sau rezultatul socialmente periculos și raportul de cauzalitate dintre acțiune sau inacțiune și rezultatul socialmente periculos.

Elementul material. Prin elementul material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă în textul incriminator al acelei infracțiuni. În cuprinsul dispoziției de incriminare această activitate materială este desemnată sintetic fie printr-un cuvânt ( de exemplu, în art. 180 C.pen.: lovirea sau orice acte de violență ), fie printr-o expresie. Cuvântul sau expresia care indică activitatea fizică ce constituie elementul material se numește “ verbum regens “.

“ Acțiunea “ este acea comportare umană activă, conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită comportare “ declanșează un proces cauzal de natură să producă o anumită schimbare în lumea externă“. “Inacțiunea“ reprezintă rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abține sau omite să acționeze în sensul îndeplinirii unor obligații care îi incumbă ( este așadar necesar să existe o îndatorire legală de a face, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauțiuni pentru a preîntâmpina, opri, sau înlătura anumite consecințe negative pentru societate ).

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se realizează, sub aspectul elementului material prin acțiuni sau inacțiuni identice cu cele prin care se realizează infracțiunile de lovire sau alte violențe ( art. 180 C.pen.), de vătămare corporală ( art. 181 C.pen.) și de vătămare corporală gravă ( art. 182 C.pen.).

Astfel, prin lovire se înțelege acel act de agresiune care constă din acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere ( de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă, de perete, de gard sau de alte obiecte ori obstacole materiale, aruncarea de obiecte sau corpuri tari asupra victimei ).

Prin acte de violență se înțeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură care ar putea cauza suferințe fizice. Astfel, tragerea de păr, de ureche, târârea, punerea de piedici, asmuțirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trântește la pământ, o mușcă sau o lovește.

Fapta se poate realiza prin acțiunea directă a făptuitorului, dar și indirect prin folosirea unor obiecte, a unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Fapta se poate săvârși însă și prin inacțiune ( de exemplu, făptuitorul, având obligația de a avertiza victima să nu pătrundă într-un anumit loc, unde ar putea fi supusă unei loviri, își încalcă intenționat această obligație, tocmai pentru ca persoana să fie supusă acelei loviri ).

Mijloacele și modalitățile concrete de săvârșire a faptei pot varia, legea nefăcând în această privință nici o precizare. Fapta poate fi săvârșită nu numai prin folosirea de către făptuitor a unor mijloace materiale, ci și prin folosirea de către făptuitor a unor mijloace psihice ( de exemplu, făptuitorul sperie victima, pentru ca aceasta căzând să fie supusă unei loviri).

În sensul legii penale actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte neviolente susceptibile însă să-i provoace victimei suferințe ( de exemplu, oferirea unui scaun stricat victimei spre a-i provoca căderea și lovirea ). Fapte nonviolente sunt și infectarea apei, otrăvirea mâncării ect.

Conținutul legal al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte nu prevede condiții de loc, timp, mod sau mijloace pentru săvârșirea infracțiunii.

Rezultatul socialmente periculos. Urmarea sau rezultatul socialmente periculos este a doua componentă a laturii subiective. Nu există infracțiune care să nu producă un rezultat pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că orice asemenea atingere se concretizează intr-o anumită urmare. Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externa, și poate consta în schimbarea unei anumite situații sau într-o transformare de ordin material. Având în vedere aspectul juridic, urmarea poate consta fie într-o vătămare, atingerea efectivă adusă acelei valori ocrotite de legea penală, fie într-o stare de pericol, produsă pentru valoarea apărată.

Sper deosebire de rezultatul socialmente periculos al infracțiunilor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte urmarea este moartea victimei. Trebuie deci mai întâi să se stabilească producerea vreunei acțiuni sau inacțiuni prevăzute în art. 180 – 182 C.pen. și apoi trebuie să se constate moartea. Prin săvârșirea faptei se produce o vătămare materială, deci infracțiunea este una materială, iar în cazul infracțiunilor materiale trebuie demonstrat că există o legătură de cauzalitate între acțiune sau inacțiune – cauza – și rezultatul socialmente periculos – efectul.

Legătura de cauzalitate. Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul socialmente periculos al acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracțiunii. Deși un asemenea raport există în componența oricărei infracțiuni, problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică numai în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să producă un rezultat material cerut expres de norma de incriminare.

În cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, textul legal cere ca rezultatul socialmente periculos să fie decesul victimei. Așadar, în acest caz legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și moartea victimei trebuie demonstrată. Astfel, în practica judiciară s-a decis, de exemplu că, atâta vreme cât așa cum rezultă din raportul medico-legal, moartea victimei s-a datorat meningitei purulente consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu facturi de boltă și de rază, iar acel traumatism a fost cauzat de inculpat prin lovirea victimei în cap cu o piatră, în mod legal s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă declanșarea meningitei putea fi evitată prin aplicarea unui tratament medical. Împrejurarea invocata de inculpat că medicii nu au aplicat un tratament medical corespunzător nu înlătură legătura de cauzalitate dintre acțiunea violentă a acestuia și rezultatul letal survenit. Esențial este faptul că, fără acțiunea inculpatului de a lovi victima, decesul nu s-ar fi produs, chiar dacă la moartea acestuia au contribuit și alte împrejurări concurente, cum ar fi aplicarea unui tratament medical inadecvat. Tot lovituri și vătămări cauzatoare de moarte au fost reținute atunci când inculpatul a acționat cu intenția de a lovi, iar din cauza loviturilor victima a căzut rănindu-se de un corp dur și decedând ca urmare a leziunilor produse. La încadrarea juridică a faptei s-a ținut cont de faptul că între acțiunea intenționată a inculpatului și rezultatul letal ( praeterintenționat ) există raport de cauzalitate, fapt stabilit și de raportul medico-legal.

Problemele privind legătura de cauzalitate au fost amplu dezbătute și în doctrină cu precădere făcându-se diferențierea și delimitarea dintre raportul de cauzalitate ivit în cazul infracțiunii de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte și acela ivit în cazul infracțiunii de omor. Astfel, în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauză ( care poate fi un factor primar, declanșator sau un factor secundar, declanșat ) și una sau mai multe condiții ( activități umane ) sau împrejurări anumite stări sau situații – bătrânețe, stare de ebrietate, locul unde se afla victima, fenomene ale naturii, acțiunea unor substanțe toxice, acțiunea animalelor etc.) cu legătură de cauzalitate, ce decurg una din alta, care, de asemenea, pot juca rol de factori primari ( declanșatori ) sau secundari ( declanșați ). La infracțiunea de omor procesul cauzal este linear, în sensul unei legături imediate de la cauza primară ( și unică ) la efect. Se apreciază că, în cazul concurenței unor cauze echivalente în determinismul decesului ( de natură violentă și de natură patologică ) – deci luată independent, fiecare cauză în parte putând produce rezultatul letal – acțiunea violentă va avea o relevanță juridică mai pronunțată, iar fapta va trebui încadrată la omor și nu la lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. La infracțiunea de l9ovituri și vătămări cauzatoare de moarte acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple și intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat, și nu cauzat de leziunile inițiale. În cazul ambelor infracțiuni rezultatul este același – moartea; rezultatele letale decurg deopotrivă, deși în măsuri diferite, dintr-un act agresiv inițial, cu rol de cauză, condiție ori împrejurare. Dacă în nexul: cauză primară ( actul agresiv ) – vătămare –moarte, nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiții ( împrejurări ) preexistente, concomitente ori subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar ( vătămarea ) e absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav ( moartea ), urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omucidere intenționată, neputându-se reține culpa. În cazul în care nexul este afectat de apariția unei condiții sau împrejurări, se va reține infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece chiar prevederile Codului penal cer îndeplinirea unei condiții de această natură, adică producerea mai întâi a unei urmări proprii ipotezelor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., o vătămare și abia apoi moartea

În concluzie, între activitate făptuitorului și moartea victimei trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Infracțiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai îndelungată de timp de la dată aplicării loviturii intenționate și chiar dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori ( de exemplu, constituția slăbită a victimei, asociată eventual cu consumul de alcool – în acest sens în mod corect s-a considerat în practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei chiar dacă moartea a fost favorizată de vârsta înaintată – 72 de ani – a victimei sau de faptul că aceasta consumase o anumită cantitate de alcool).

2.3.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – fața de materialitatea faptei săvârșite ( acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate ), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Elementul de bază – uneori singurul – ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. În cazul anumitor infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute și alte condiții referitoare la mobil și scop. În cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte textul legal nu prevede astfel de condiții.

Așadar fapta poate fi imputabilă celui care a săvârșit-o numai când reprezintă expresia conștiinței și voinței sale, adică atunci când a comis-o cu vinovăție.

Sub aspectul formei de vinovăție, ceea ce caracterizează infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este forma mixtă a vinovăției – ce cuprinde atât intenția cât și culpa – adică intenția depășită sau praeterintenția. Pentru că legiuitorul nu a definit intenția depășită, această sarcină a revenit doctrinei juridice. O definiție a praeterintenției ar fi: formă mixtă de vinovăție care reunește în latura subiectivă a aceleiași infracțiuni intenția și culpa și care se realizează atunci când făptuitorul prin săvârșirea faptei, prevede, urmărește sau acceptă producerea unui anumit rezultat socialmente periculos, dar în realitate se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut deși putea și trebuia să-l prevadă.

În opinia doctrinei, praeterintenția constituie o formă autonomă, specifică de vinovăție, care se constituie însă din elementele caracteristice atât intenției cât și culpei. În cazul praeterintenției, legea incriminează o acțiune voită a agentului, susceptibilă să producă un rezultat mai grav; praeterintenția nu se situează între intenție și culpă deoarece între aceste forme fundamentale de vinovăție nu există nimic terțium non datur, ci este o formă de vinovăție independentă, care se constituie cu contribuția proceselor psihice ale intenției și ale culpei. Acționând cu praeterintenție, agentul realizează ceva dincolo de ceea ce a intenționat, obținând un rezultat dincolo de ceea ce a voit.

Unii autori au considerat praeterintenția ca o formă a responsabilității obiective, rezultatul mai grav atrăgând responsabilitatea agentului numai că este cauzal legat de rezultatul voit de acesta. În parte, aceasta se explică și prin faptul că unele legi penale – cum este cea italiană – definesc praeterintnția ca fiind poziția psihică a agentului care produce un rezultat mai grav, fără să condiționeze răspunderea agentului de existența culpei pentru rezultatul mai grav. Din aceste reglementări unii autori au desprins concluzia ca rezultatul mai grav se atribuie agentului în mod obiectiv. Astfel s-a susținut că rezultatul mai grav este o condiție de pedepsire și se atribuie agentului ca o consecință a acțiunii intenționate inițiale, indiferent de poziția sa subiectivă, adică: voind cauza, subiectul vrea, în mod necesar și toate efectele acesteia.

Doctrina dominantă anglo-americană este în sensul ca rezultatul mai grav nu poate fi imputat agentului decât cu titlu de culpă, adică în măsura în care rezultatul nonvoit de acesta era previzibil de făptuitor. Din acest motiv, praeterintenția nu poate fi asimilată opiniilor enunțate anterior, deoarece rezultatul mai grav nu-i este imputat agentului în orice condiții ( numai pentru că derivă dintr-un fapt ilicit ) ci numai dacă se dovedește că agentul s-a aflat în culpă față de rezultatul produs. Dacă rezultatul mai grav îi este imputat agentului cu titlu de culpă, e discutabil în doctrină cum s-ar putea înfățișa norma de diligență încălcată, din moment ce acțiunea inițială a fost intenționată. Aparent, ar fi o contradicție; pe de o parte legea interzice o acțiune ( de exemplu, vătămarea corporală a unei persoane ), iar pe de altă parte o admite, obligând la respectarea unor norme de diligență în legătură cu modul de executare a acțiunii spre a nu produce un rezultat mai grav. Legiuitorul nu poate cere, concomitent, ca să nu lovească și, în același timp să-l avertizeze să respecte anumite reguli dacă vrea să nu omoare victima în urma loviturii. Cu toate acestea, contradicția este numai aparentă. Legea poate să pretindă în mod imperativ o anumită conduită ( de a nu face ceva ) și, în același timp, să-i pretindă agentului să nu comită și o altă faptă mai gravă ( a nu face ceva mai grav în legătură cu prima faptă ). Agentul poate să încalce prima interdicție prevăzând consecințele și urmărind realizarea lor ori acceptându-le, în timp ce a doua interdicție o încalcă fără să prevadă rezultatul ( și implicit printr-o acțiune nonvoită ), deși acesta era previzibil și evitabil dacă erau respectate anumite reguli de diligență. Acela care are intenția de a lovi sau vătăma o persoană trebuie să fie atent în executarea acțiunii și să-și dirijeze în așa fel mișcările încât să nu rezulte, din acestea, un rezultat mai grav decât cel voit. Dacă agentul ar fi prevăzut de la început posibilitatea producerii unui rezultat mai grav, acesta poate s-ar fi reținut chiar de la acțiunea inițială periculoasă.

Așadar, infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, fiind o infracțiune praeterintenționată și practica judiciară a statuat anumite aspecte în acest sens : pentru existența infracțiunii, pe plan subiectiv e necesar ca lovirea să fi fost comisă cu intenție, iar rezultatul, moartea victimei, să se fi produs din culpa infractorului ( în speță, împrejurarea că în urmă cu câțiva ani, inculpatul a practicat boxul învederează că, aplicând o puternică lovitură de pumn în capul victimei, care se afla într-o stare avansata de ebrietate, el putea și trebuia să prevadă că victima ar putea să cadă și să se lovească de un plan dur și să se rănească mortal); de asemenea, pentru existența laturii subiective a infracțiunii nu se cere ca inculpatul sa-și fi reprezentat sau să fi avut posibilitatea de a-și reprezenta procesul cauzal în toată complexitatea sa, ci numai punctul final, rezultatul desfășurării cauzale, adică moartea victimei ( în speță, lovind victima cu piciorul asupra capului, cu o intensitate deosebită, doborând-o la pământ și cauzându-i leziunile arătate în certificatul medico-legal, a putut să prevadă că acțiunea lui ar putea duce în cele din urmă – indiferent de mecanismul producerii acestui rezultat – la decesul victimei.

În literatura de specialitate s-a subliniat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, urmarea mai gravă se atribuie pe baza culpei dovedite a făptuitorului și nu pe baza unei prezumții de culpă, deoarece admiterea unei asemenea prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție. Astfel, într-un caz s-a decis că lovirea victimei – cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului – constituie infracțiunea de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte, deoarece, fiind de vârstă înaintată, aproape 62 de ani, și cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca suferindă, acesta trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte de violență, de intensitatea celor pe care le-a săvârșit ar putea determina un șoc cardiac sau de altă natură care să ducă la moartea ei.

Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, ci numai intenția acestuia în raport cu lovirea sau fapta de vătămare corporală, răspunderea penală se stabilește, după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe ( art. 180 C.pen.), sau pentru vătămare corporală ori vătămare corporală gravă ( art. 181 și art. 182 C.pen.). Dacă se stabilește că făptuitorul este în culpă în ceea ce privește moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune pe intenția sa inițială de a o lovi sau numai de a-i produce o vătămare corporală, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă. Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma corporal, ci de a ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor.

Existența culpei poate fi dedusă și din simpla materialitate a faptei.

În legătură cu cele de mai sus, în mod corect s-a decis în practica judiciară că a săvârșit infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte și nu cea de omor, inculpatul care, luptându-se la pământ cu victima, a reușit s-o deposedeze de un cuțit, cu care apoi i-a aplicat o lovitură în gambă, ceea ce, din cauza hemoragiei provocate prin secționarea arterei tibiale a dus la deces. Acțiunea inculpatului nu era dintre acelea care prin materialitatea lor duc la concluzia că făptuitorul a intenționat să ucidă victima, dimpotrivă, împrejurarea că, luând cuțitul din mâna victimei în timp ce aceasta se comporta agresiv, nu a lovit-o într-o zonă vitală a corpului, ci într-o parte a piciorului, unde în mod obișnuit leziunile nu sunt mortale, reflectă intenția inculpatului de a-i cauza victimei o vătămare corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenționat.

Jurisprudența contemporană a statuat ca zone vitale următoarele regiuni ale corpului uman :

cap

torace

abdomen

zonele cu potențial reflexogen : plex, carotida, scrot.

Având în vedere cele prezentate anterior se poate afirma că în literatura juridică s-a consacrat că, dacă autorul nu putea și nici nu trebuia să prevadă rezultatul ( fiind exclusă culpa pentru rezultatul mai grav ) va răspunde numai pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, ori pentru infracțiunile de vătămare corporală în forma simplă sau în cea gravă.

Poziția subiectivă a făptuitorului – intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenția de a ucide – se stabilește în fiecare caz, ținându-se seama de instrumentul folosit de către făptuitor, zona corpului

unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum și de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârșită fapta.

2.4. FORMELE INFRACȚIUNII

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune de acțiune ( comisivă ), dar care se poate săvârși nu numai prin activități pozitive ( comisiune ), ci și prin atitudini negative ( omisiune ).

Infracțiunea se consumă în momentul producerii rezultatului socialmente periculos, decesul victimei. Dacă moartea nu se produce, fapta constituie infracțiunea consumată de lovi și alte violențe ( art. 180 C.pen.), vătămare corporală ( art. 181 C.pen.) sau vătămare corporală gravă ( art. 182 C.pen.).

Tentativa la această infracțiune nu este posibilă, fiindcă rezultatul care califică fapta, adică moartea victimei, implicând culpă, se exclude de la sine tentativa care nu este posibilă în caz de culpă.

2.6. MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă derivată din fapta de lovire, acte de violență, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, este susceptibilă de numeroase modalități, atât normative cât și faptice.

Astfel, infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută în art. 180 C.pen., în afara formei simple a celor două modalități normative – lovirea și actele de violență cauzatoare de suferințe fizice, mai cuprinde și o formă agravată constând în lovire sau acte de violență ce au cauzat victimei o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile. Prin “ îngrijiri medicale “ se înțelege, în sens larg, supunerea victimei la un tratament sau regim adecvat, în vederea vindecării. Este indiferent dacă îngrijirile medicale sunt acordate de medic, de personalul medico-sanitar sau de orice altă persoană. Dovada timpului necesar pentru îngrijirile medicale se face cu certificatul medico-legal.

Vătămarea corporală prevăzută în art. 181 C.pen., realizându-se sub aspectul elementului material prin loviri sau acte de violență, va avea aceleași modalități normative ca și infracțiunea prevăzută în art. 180 C.pen., excepție făcând doar varianta agravată care prevede timpul de îngrijiri medicale mai mare de 20 de zile dar de cel mult 60 de zile.

Art. 182 C.pen., vătămarea corporală gravă prevede ca modalități normative, vătămarea corporală care necesită îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile dar și vătămarea care a provocat una din următoarele consecințe : pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei. Există agravantă atunci când cele enumerate anterior au fost săvârșite în scopul producerii acestor rezultate.

Așadar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este susceptibilă de numeroase modalități atât normative ( în raport cu fapta care a produs rezultatul: loviri ușoare sau violențe grave, vătămări temporare sau permanente ), cât și faptice ( în raport cu împrejurările în care s-a produs moartea victimei: starea de sănătate, moartea intervenită imediat sau la un interval mai mic sau mai mare de timp, concurs de cauze survenite etc.).

De toate aceste modalități va trebui să se țină seama la evaluarea gradului de pericol social al infracțiunii dar și la stabilirea cuantumului pedepsei.

2.7. SANCȚIONAREA INFRACȚIUNII

Potrivit reglementărilor legale, statul, are dreptul, dar în același timp și obligația de a aplica sancțiuni și de a le pune în executare, pentru că este dator să asigure, prin mijloacele pe care le are la dispoziție, un climat de disciplină civică, atât colectivă cât și individuală.

Infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani. La stabilirea concretă a cuantumului pedepsei se va ține cont însă, și de existența unor circumstanțe atenuante sau agravante, după caz. Așa cum se poate observa, poziția subiectivă specială a autorului ( praeterintenția ) face ca pedeapsa să fie mai ușoară decât pentru omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.

2.8. ASPECTE PROCESUALE

În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, având în vedere gradul ridicat de pericol social al acesteia, legiuitorul a stabilit ca acțiunea penală să se pună în mișcare din oficiu.

Din aceleași motive, competența de cercetare penală a infracțiunii revine procurorului, iar judecata în primă instanță o efectuează tribunalul ( art. 27, alin. 1, lit. b, C. pr. Pen.).

CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂȚI DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

3.1. NOȚIUNI GENERALE

Infracțiunile contra vieții se caracterizează, în principal, prin elementul lor material ce constă în atingerea valorilor sociale ocrotite. Această atingere poate avea consecința cea mai gravă, adică atingerea vieții și desființarea fizică a persoanei. Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele incriminate la art. 183 C.pen. ( deși acestea sunt incluse în cadrul general al infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei ) este același cu al infracțiunilor incriminate sub denumirea generică de “ omucidere “ și este deosebit de ridicat, punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci, implicit, a întregii colectivități. Aceasta deoarece fără asigurarea cadrului legal care să garanteze respectul pentru viața persoanelor nu este posibilă o liniștită conviețuire – atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial. Cu toate că faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte lezează grav aceleași relații ca și faptele de omucidere, gradul de pericol social al acestora este mai puțin ridicat, deși are ca rezultat moartea persoanei, având în vedere forma vinovăției – praeterintenția, relațiile dintre făptuitor și victimă, modul de săvârșire etc. În ceea ce privește aspectele de cercetare penală ale infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte aceasta se aseamănă cu infracțiunea de omor cu câteva diferențe.

3.2. PROBLEME CARE TREBUIE SĂ FIE

LĂMURITE ÎN CURSUL CERCETĂRII

Problematica ce trebuie să-și găsească rezolvare pe timpul cercetării este deosebit de complexă și variată. Dar ind9iferent de modalitățile faptice ori particularitățile ce țin de realizarea concretă a infracțiunii, cercetarea trebuie să clarifice în principal următoarele probleme :

natura morții

cauza nemijlocită a morții

locul și timpul săvârșirii infracțiunii

metode și mijloace folosite pentru săvârșirea infracțiunii ori acoperirea ei

identitatea și calitatea victimei

făptuitorii, calitatea acestora și contribuția lor la săvârșirea infracțiunii

condițiile și împrejurările care au generat, facilitat sau favorizat săvârșirea infracțiunii

3.2.1. Natura morții

În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cercetarea acesteia se va desfășura conform tipicului cercetării omorului, deoarece la început, doar existența unui cadavru nu poate furniza totalitatea datelor necesare pentru o corectă încadrare a faptei la art. 183. C.pen.

Infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte poate prezenta numeroase și variate modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită. Indiferent de modalitățile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă în cauză este vorba de moarte violentă, de moarte nonviolentă – patologică sau fiziologică, sinucidere sau accident.

În stabilirea naturii morții, implicit a cauzelor și mecanismelor de producere, un rol de prim ordin revine medicinii legale. Totuși, și organele de urmărire penală trebuie să cunoască, – având în vedere situațiile concrete în care acționează – un minim de date menite să facă diferențierea între o moarte violentă și una nonviolentă, între leziunile produse prin acțiunea diferitelor mijloace, influențele factorilor de mediu asupra aspectului inițial al traumatismelor. Evident că prin constatarea sau expertiza medico-legală problemele în discuție vor fi lămurite pe bază de argumente științifice. Dar, până la obținerea concluziilor specialiștilor, organul de urmărire penală va trebui să interpreteze o serie de urme, să-și explice mecanismul de formare al acestora, să elaboreze anumite versiuni și în raport cu acestea să desfășoare activități concrete de identificare și prindere a făptuitorului.

3.2.2. Cauza nemijlocită a morții

Pentru dovedirea existenței infracțiunii de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă între activitatea desfășurată de făptuitor, mijloacele folosite de acesta și rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate.

În materia stabilirii legăturii de cauzalitate există câteva particularități în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. Astfel, având în vedere forma mixtă a vinovăției, intenție pentru acțiunea inițială a făptuitorului și culpă față de rezultatul mai grav produs, organelor de cercetare penală le revine o sarcină mult mai dificilă în a încadra corect fapta. Esențial este rezultatul expertizei medico-legale însă acesta trebuie neapărat coroborat și cu alte date obținute pe parcursul cercetării. Astfel va trebui avut în vedere dacă în lanțul cauzal a intervenit o împrejurare de natură a indica reținerea culpei făptuitorului față de rezultatul letal produs. Dacă procesul cauzal este linear însă, nu se va putea reține vreo culpă în sarcina făptuitorului, modalitatea de săvârșire indicând intenția infractorului de a ucide victima și astfel fapta va fi încadrată la infracțiunea de omor. În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară. Astfel, faptul că victima fiind lovită cu pumnii și picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a mai putut să se ridice, fiind în stare de inconștiență și nefiind internată de urgență intr-un spital ( ceea ce dacă s-ar fi întâmplat, ar fi oferit șanse de supraviețuire, așa cum se arată în actele medico-legale ) e de natură a sugera intenția clară a făptuitorului, și în acest caz se va reține infracțiunea de omor și nu cea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.

De asemenea, neaplicarea de către organele medicale a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morții.

3.2.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Locul comiterii faptei oferă posibilitatea descoperirii, fixării, ridicării tuturor categoriilor de urm și mijloace materiale de probă, care, interpretate și valorificate științific vor duce la identificarea făptuitorului ( dacă acesta nu este cunoscut ). Prin urmare pe timpul desfășurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se lămurească clar care sunt elementele principale pentru identificarea făptuitorului.

Cunoscându-se, chiar cu aproximație, data săvârșirii infracțiunii, organele de urmărire penală vor urmări să stabilească traseul și activitățile

premergătoare faptei desfășurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima dată, eventualele incidente avute, bunurile și valorile pe care le avea în momentul atacului, starea ei în acel moment etc.

De asemenea, cunoscând timpul săvârșirii infracțiunii, se vor putea face verificări cu privire la modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei, în împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu alibiurile invocate etc.

3.2.4. Metodele și mijloacele folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii

Având în vedere că infracțiunea de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte este o faptă comisivă și materială, deci condiționată de producerea unui rezultat, fiind susceptibilă de desfășurare în timp, organele de urmărire penală trebuie să lămurească atât metodele și mijloacele care au dus la consumarea faptei, cât și activitățile desfășurate de făptuitor pentru acoperirea ei.

Lămurind problema metodelor și mijloacelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele pentru identificarea instrumentelor folosite la atingerea scopului propus – piatră, bâtă, cuțit, substanță toxică etc. Aceste aspecte coroborate cu alte date obținute în timpul cercetării ajută la corecta încadrare juridică a faptei.

3.2.5. Identitatea și calitatea victimei

De multe ori, stabilirea identității victimei constituie punctul de plecare în derularea celorlalte activități de urmărire penală sau cu caracter operativ. Lămurind această problemă, organele de urmărire penală au posibilitatea să culeagă date de natură să prefigureze corect cercul de bănuiți, și implicit, să desfășoare activitățile necesare pentru urmărirea și prinderea făptuitorului.

De asemenea stabilirea calității victimei poate indica o corectă stabilire a cuantumului pedepsei, venind astfel în sprijinul organelor judiciare.

3.2.6. Condițiile și împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii

Infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte prin pericolul social deosebit pe care-l prezintă, la fel ca și celelalte infracțiuni care se săvârșesc cu violență, impune din partea organelor de urmărire penală acțiuni concentrate în direcția prevenirii săvârșirii acestor fapte violente. Cunoașterea cauzelor care generează asemenea manifestări antisociale, a mediilor propice unde se comit, a persoanelor aflate în conflict etc., sunt de natură să conducă la măsuri de prevenire eficiente, specifice organelor de poliție și în final la protejarea mai eficientă a vieții persoanei.

3.3. PRIMELE MĂSURI CARE SE ÎNTREPRIND

PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Organele de cercetare penală ale poliției au obligația de a efectua actele de urmărire care nu suferă amânare. Printre acestea se numără următoarele activități de urmărire penală :

cercetarea la fața locului

dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale

dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice

stabilirea identității victimei

identificarea și ascultarea martorilor

efectuarea perchezițiilor

identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor

3.3.1. Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de bază ce contribuie în mod substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor referitoare la faptele și împrejurările comiterii acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului. Nu de puține ori, aceasta activitate se constituie în unica modalitate de obținere a probelor și mijloacelor materiale de probă, cel puțin în prima fază a cercetărilor.

În general în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, ca și în cazul infracțiunii de omor, prin noțiunea de “ loc al faptei “ se înțeleg, după caz, următoarele :

locul unde s-a consumat episodul principal al faptei

locul unde a fost abandonată victima

locul unde a survenit moartea când acesta nu coincide cu locul agresiunii

căile de acces precum și căile de părăsire etc.

Cercetarea la fața locului se va efectua după regulile generale. Sarcinile ce revin primilor lucrători de poliție ajunși primii la fața locului sunt următoarele: identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea și prinderea făptuitorului, conservarea aspectului locului faptei și interzicerea pătrunderii în câmpul infracțiunii a oricărei persoane ce nu are atribuții pe linia cercetării la fața locului etc.

Pe durata desfășurării cercetării echipa constituită în acest scop va executa următoarele activități : căutarea, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă; toate aceste activități vor ajuta atât la corecta încadrare a faptei cât și la stabilirea cuantumului pedepsei.

Cercetarea la fața locului se va materializa în procesul verbal de cercetare la fața locului, având ca anexe planșa fotografică și schița locului faptei.

3.3.2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale

Examinarea cadavrului cu ocazia cercetării la fața locului nu permite obținerea unor date amănunțite pe baza cărora să se poată trage concluzii privind natura morții, mecanismul producerii leziunilor, data instalării morții etc. toate datele de natură medico-legală legate de împrejurările comiterii infracțiunii urmează să fie lămurite de medicul legist și demonstrate științific în cadrul constatării medico-legale.

Pentru ca rezultatele constatării medico-legale să contribuie la aflarea adevărului în cauză, organele de urmărire penală au datoria să asigure medicului legist condiții optime de activitate, în sensul de a-i pune la dispoziție, atât în faza inițială, cât și pe parcursul efectuării lucrării, toate materialele și datele de care are nevoie pentru efectuarea unei lucrări de calitate. Conlucrarea permanentă dintre medicul legist și organele de urmărire penală dă posibilitatea acestora din urmă să cunoască rezultatele obținute și să rezolve cu operativitate diversele probleme ce apar in urma examinării cadavrului. Constatarea medico-legală se dispune prin rezoluție motivată.

Referitor la problematica ce trebuie rezolvată prin constatarea medico-legală, ea diferă în raport cu agenții traumatici ce au acționat asupra victimei.

Varietatea mare a modalităților traumatice în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte reprezintă un cadru mult mai larg decât aspectele de ordin general prezentate în cursurile de drept penal. Dar, indiferent de modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, medicului legist îi revine sarcina elucidării aspectelor multiple ce privesc organismul uman și factorii de ordin biologic de natură a constitui probe în procesul penal.

3.3.3. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice

Lămurirea problemelor multiple și diverse pe care le ridică soluționarea legală și temeinică a cauzelor privind acest gen de infracțiune impune valorificarea științifică a urmelor și a mijloacelor materiale de probă descoperite și ridicate de le fața locului, prin intermediul constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice. Urgența dispunerii acestora este dată fie de pericolul dispariției unor urme ori de schimbare a unor situații de fapt, fie de necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

În raport cu modalitățile concrete în care s-a săvârșit infracțiunea, la fața locului pot fi găsite o multitudine de urme cum ar fi :

urme ale omului – atât urme formă cât și urme materie;

urme ale animalelor

urme ale vegetalelor

urme ale obiectelor – îmbrăcăminte, încălțăminte, instrumente, arme, mijloace de transport etc.

urme create de diverse fenomene – de genul celor provocate de scurtcircuitele electrice, scurgerile provocate de curenții de înaltă tensiune, a substanțelor radioactive etc.

3.3.4. Stabilirea identității victimei

Pentru stabilirea corectă a versiunilor și desfășurarea operativă a activităților de verificare a acestora, cunoașterea identității victimei reprezintă o condiție esențială.

Cu ocazia cercetării la fața locului asupra cadavrului se pot găsi acte de identitate ( dar care pot trezi suspiciuni cu privire la autenticitatea lor sau alterate de diverși factori ), dar deseori se întâlnește situația în car enu se găsește nici un act de identitate.

Identificarea victimei unei infracțiuni de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte poate fi făcută atât prin activități de urmărire penală cât și prin metodele tehnicii criminalistice.

Dintre activitățile de urmărire penală – cu respectarea tuturor regulilor tacticii criminalistice – cea mai frecventă întâlnită este prezentarea pentru recunoaștere. Prezentare pentru recunoaștere a cadavrului se face înaintea efectuării constatării medico-legale și după ce în prealabil s-a procedat la toaletarea acestuia. Cadavrul se prezintă – în mod individual – rudelor, cunoștințelor, prietenilor sau vecinilor. O altă posibilitate de identificare a victimei este oferită de constatarea tehnico-științifică dactiloscopică prin compararea impresiunilor digitale ale cadavrului cu urmele din evidențele mono și decadactilare. Dacă victima a fost cercetată anterior într-o cauză penală identificarea sa se poate face cu ușurință. Pentru identificarea victimei se pot desfășura și alte activități cum ar fi :

fotografia de semnalmente

fotografia și mulajul de dinți

examenul documentelor.

Identificarea și ascultarea martorilor

Identificarea martorilor ce pot furniza date legate de împrejurările săvârșirii infracțiunii constituie una din sarcinile urgente care trebuie rezolvate. Depozițiile acestora determină de foarte multe ori orientarea activității organelor de urmărire penală.

Ascultarea martorului trebuie să lămurească în detaliu următoarele probleme :

locul și timpul săvârșirii infracțiunii

împrejurările în care a luat la cunoștință despre faptă

acțiunea făptuitorului înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii

cauze care au generat starea conflictuală

identitatea sau semnalmentele făptuitorului

identitatea victimei etc.

Sfera persoanelor ce pot fi audiate ca martor diferă de la cauză la cauză, putând fi restrânsă sau extinsă în raport cu împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea.

Efectuarea perchezițiilor

Și percheziția este una din activitățile de urmărire penală de maximă urgență, urmărind descoperirea obiectelor sau instrumentelor ce au servit la comiterea infracțiunii, a celor ce poartă urmele infracțiunii, a obiectelor de care a fost deposedată victima precum și a făptuitorului.

Percheziția efectuată la persoanele bănuite poate conduce la descoperirea instrumentelor folosite la comiterea faptei : cuțit, brici etc.; faptul că acestea prezintă urmele infracțiunii, contribuie la identificarea făptuitorului și la dovedirea activității infracționale.

De asemenea se vor căuta obiectele de îmbrăcăminte, încălțăminte care au corespondent în urmele descoperite la fața locului. Trebuie de precizat că percheziția se efectuează și la victimă, nu numai la persoanele suspecte.

3.3.7. Identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorului

Toate activitățile de urmărire penală converg către aceeași finalitate judiciară, respectiv identificarea, prinderea și probarea activității infracționale a autorului. Măsurile urgente care se impun în cazul unei infracțiuni de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte sunt :

prelucrarea urmei de miros uman cu ajutorul câinelui de urmărire

realizarea portretului vorbit al infractorului.

În general activitățile de urmărire penală nu se desfășoară într-o ordine prestabilită, desfășurarea cu prioritate a uneia sau alteia ținând de specificul fiecărei cauze.

CAPITOLUL 4. CONEXIUNI CU ALTE INFRACȚIUNI

4.1. LEGĂTURI CU INFRACȚIUNI ASEMĂNĂTOARE

Fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constituie ultima treaptă pe scara progresivă pe care o pot urca faptele de loviri sau alte violențe, primele trepte fiind parcurse de faptele premergătoare ale vătămărilor corporale și ale vătămărilor corporale grave. Pe măsura în care datorită consecințelor produse se realizează treptele progresive ale progresiunii, faptele de gravitate mai ușoară se absorb în fapta mai grea încadrându-se în dispoziția incriminatorie a acesteia din urmă. Așadar, lovirile sau vătămările care constituie prin ele însele o infracțiune se absorb datorită unei complexități naturale în conținutul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă și cu infracțiunea de ucidere din culpă, dar nu trebuie confundată cu aceasta, deoarece în cazul uciderii din culpă cauzarea morții se datorează numai culpei făptuitorului, pe când în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, culpa făptuitorului se suprapune unei acțiuni de lovire sau vătămare săvârșite cu intenție.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă praeterintenționată se aseamănă aparent și cu infracțiunea de omor, faptă intenționată, uneori fiind destul de dificil de constatat în fapt aceasta deosebire subiectivă. Pentru a le distinge, în cazurile concrete, va trebui să se țină seama de toate împrejurările de fapt ( mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra căreia s-a exercitat actul de violență, intensitatea folosirii actului de violență, starea fizică anterioară a victimei etc.) și, pe baza lor, să se stabilească dacă a existat sau nu intenția de a ucide.

4.2. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ALE INFRACȚIUNII DE LOVITURI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE CU INFRACȚIUNEA DE OMOR. CORECTA ÎNCADRARE JURIDICĂ

În analiza comparativă a infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte și a infracțiunii de omor trebuie avut în vedere drept baza de plecare schema didactică de analiză a oricărei infracțiuni și anume: conținutul legal, condițiile preexistente ( obiectul, subiecții ), conținutul constitutiv ( latura obiectivă, latura subiectivă ), forme, modalități, sancțiuni.

Astfel, un prim criteriu de diferențiere între cele două infracțiuni izvorăște din însăși terminologia folosită de legiuitor în enunțarea conținutului legal al infracțiunilor. În cazul omorului se folosește expresia " uciderea unei persoane ", ceea ce denotă că acțiunea sau omisiunea ce a condus la decesul victimei reprezintă nu numai cauza primară declanșatoare, ci și cauza, neconexă cu alte condiții sau împrejurări, aptă a produce eo ipso rezultatul letal ( împușcare, otrăvire, lovitură puternică etc.). În cazul, loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte legiuitorul folosește expresia " dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180 – 182 C.pen. a avut ca urmare moartea victimei …", subliniind astfel pe de o parte acțiunea de a lovi sau vătăma, cu caracteristicile prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., neantrenând în mod obișnuit prin ea însăși, rezultatul letal, iar pe de altă parte moartea – condiție specifică de existență a acestei infracțiuni, elementul său circumstanțial.

O prima asemănare între cele două infracțiuni există sub aspectul obiectului juridic generic, comun de fapt, tuturor infracțiunilor contra persoanei, și care are în vedere ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei sub totalitatea atribuțiilor sale. De asemenea, o altă asemănare între cele două infracțiuni este obiectul juridic special care constă în ansamblul relațiilor sociale a căror normala desfășurare nu e posibilă fără ocrotirea vieții persoanei. Aici însă intervine și o diferențiere în sensul că deși au același obiect juridic special, infracțiunea de omor este inclusă în " Omucidere ", în timp ce infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este inclusă în " Infracțiuni contra integrității corporale și sănătății persoanei ". Obiectul material este asemănător ambelor infracțiuni și constă în corpul persoanei în viață în totalitatea ființei sale.

În ceea ce privește subiecții infracțiunilor atât în cazul infracțiunii de omor cât și în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte subiectul activ este orice persoană care îndeplinește condițiile generale de răspundere penală. O diferențiere apare în cazul omorului calificat când în anumite situații se cere o anumită calitate specială subiectului activ. Sub aspectul subiectului pasiv nu intervine nici aici nici o diferențiere, acesta putând fi orice persoană în viață asupra căreia se îndreaptă acțiunile făptuitorilor. Doar în cazul omorului calificat apare o calitate specială a subiectului pasiv.

Din punctul de vedere al laturii obiective există de asemenea asemănări și deosebiri. Dacă elementul material se realizează relativ asemănător, rezultatul socialmente periculos este identic la ambele infracțiuni și anume moartea persoanei. Diferențieri esențiale apar însă în cadrul legăturii cauzale dintre elementul material și rezultatul letal produs. În cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauză ( care poate fi un factor primar declanșator sau un factor secundar, declanșat ) și una sau mai multe condiții ( activități umane ) sau împrejurări ( anumite stări sau situații – bătrânețe, stare de ebrietate etc.) cu legătură de cauzalitate, ce decurg una din alta, care, de asemenea, pot juca rol de factori primari (declanșatori) sau secundari (declanșați). La infracțiunea de omor procesul cauzal este linear în sensul unei legături imediate de la cauza primară (și unică) la efect. Așadar la infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces i-a forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple si intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat, și nu cauzat de leziunile inițiale.

Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv)—vătămare–moarte nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiții (împrejurări) preexistente, concomitente ori subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar (vătămarea) e absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omuciderea intenționată, neputându-se reține culpa. Spre exemplificare în practica judiciară s-a reținut că: împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă față de plaga înjunghiată ce i s-a cauzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuțit – refuzând să fie spitalizată, pentru îngrijiri medicale, timp de 6 zile și favorizând astfel instalarea unei septicemii – nu e de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea infracțională a inculpatului și moartea victimei, din moment ce, așa cum rezulta din actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată produsă de inculpat. În situația de față nexul cauzal cauză primară–vătămare–moarte este alterat de existența unei împrejurări subsecvente agresiunii, respectiv, refuzul victimei de a fi spitalizată (care dacă ar fi fost îngrijită corect poate nu ar fi decedat) și astfel corect a reținut instanța art.183C.pen. pentru fapta comisă.

Principala deosebire dintre infracțiunea lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte și infracțiunea de omor apare însă în ceea ce privește latura subiectivă. Dacă poziția subiectivă a infractorului față de fapta comisă este corect stabilită atunci nu se poate pune problema unei greșite încadrări juridice. În cazul infracțiunii de omor latura subiectivă e constituită din intenție, în timp ce la lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte praeterintenția este cea care o caracterizează. Așadar, în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte pe lângă intenție (caracteristică omorului) față de vătămarea inițială, va trebui reținută culpa făptuitorului față de rezultatul letal produs. De aceea sarcina organelor de urmărire penală devine mai grea în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, de concluziile anchetei judiciare depinzând corecta încadrare juridică a faptei. În sprijinul afirmațiilor anterioare vine și practica judiciară care a statuat prin deciziile date de instanțele judecătorești aceleași aspecte cu privire la diferențierile ce intervin sub aspectul laturii subiective dintre cele două infracțiuni. Astfel: a) din moment ce inculpatul nu a avut intenția să ucidă, ci doar să lovească persoana asupra căreia a fost îndreptată lovitura ce, din greșeală, a fost abătută asupra altei persoane care a decedat, fapta sa constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte iar nu aceea de omor. Alta ar fi fost situația dacă, în raport cu persoana inițial vizată, inculpatul ar fi acționat cu intenția de a ucide; în acest caz, fapta ar constitui infracțiunea de omor (T.S.,s.p.,d.468/1977,C.D.,p.269); b) în cazul când prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii și picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecința unor numeroase fracturi ale oaselor și altor leziuni s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morții acesteia, rezultat pe care l-a acceptat. În atare situație, fapta constituie infracțiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte, care este caracterizată sub aspectul laturii subiective prin intenție depășită, ceea ce în cazul examinat, nu se poate reține. Astfel, în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, vătămarea este comisă cu intenție, iar rezultatul, moartea victimei, se produce din culpa inculpatului, care nu prevede rezultatul, deși, în raport cu situația concretă, trebuia și putea să-l prevadă, ori, dacă-l prevede, nu-l acceptă, socotind fără temei, că el nu se va produce (C.S.J.,c.7,d.18 din 07.03.1994,C.D.,p.144); c)fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier, asupra unui grup de copii, lovind pe unul dintre aceștia în cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracțiunea de omor și nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-și dea seama că folosind bucata de fier în condițiile arătate putea să-l lovească pe unul dintre copii într-o zonă vitală a corpului, provocându-i astfel moartea. Deci, a acceptat acest rezultat, ceea ce înseamnă că a acționat cu intenție, nu din culpă și, ca atare, nu poate fi reținută infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte (C.S.J.,s.p.,d.1042/1990,Dreptul nr.12/1991,p.104).

Așadar principala deosebire o reprezintă poziția subiectivă a făptuitorului față de rezultatul produs. Dacă acest aspect este corect lămurit atunci se poate face o corectă încadrare juridică.

Diferențe intervin și în ceea ce privește modalitățile de săvârșire ale infracțiunilor precum și la sancționarea acestora, tocmai din considerentul laturii subiective, infractorul care a săvârșit un omor fiind mai aspru pedepsit față de cel care a săvârșit infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte deoarece ultimului, față de rezultatul produs i se reține culpa.

În concluzie o corectă încadrare juridică se poate efectua doar ținându-se cont de aspectele precizate anterior, mai cu seama de deosebirile față de infracțiunea de omor, în general, și de poziția subiectivă a autorului față de rezultatul letal produs, în special.

BIBLIOGRAFIE

Codul penal

Codul de procedură penală

Revista română de drept

Revista de drept penal

G. Antoniu, Șt. Daneș, M. Popa, "Codul penal cu explicații suplimentare pe înțelesul tuturor", Ed. Societatea Tempus, București, 1996

G. Antoniu, "Vinovăția penală", Ed. Academiei Române, București, 1995

V. Dongoroz, "Explicații teoretice ale Codului penal român – partea specială vol. III", Ed. Academiei Române, București, 1971

V. Dobrinoiu, "Drept penal – partea specială vol. I, Teorie și practică judiciară", Ed. Lumina Lex, București, 2000

C. Sima, "Codul penal adnotat", Ed. Atlas Lex, București, 1996

Ghe. Diaconescu, "Infracțiuni in Codul penal – vol. I", Ed. Oscar Print, București, 1997

T. Vasiliu, "Cod penal – comentat și adnotat – partea specială, vol. I si II", Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român – partea specială", Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997

O. Loghin, A. Filipaș, ""Drept penal român – partea specială", Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992

Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, "Drept penal – partea generală și specială", Ed. Europa Nova, București, 1997

T. Dianu, "Lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte – Raport de cauzalitate", Ed. Lumina Lex, București, 1996

C. Aionițoaie, V. Bercheșan, "Tratat de metodică criminalistică", Ed. Carpați, Craiova, 1994

V. Beliș, "Medicină legală", Ed. Lumina Lex, București, 2000

Al. Boroi, "Aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de omor și de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte", MI, Serviciul Editorial

I. Dobrinescu, "Infracțiuni contra vieții persoanei", Ed. Academiei Române, București, 1987