.infractiunile Contra Demnitatii
Capitolul I
Considerații generale
Secțiunea I. Demnitatea, atribut esențial al persoanei
Alături de viața, libertatea, integritatea corporală și sănătatea persoanei, un atribut de maximă importanță al ființei umane îl constituie demnitatea. Numai în măsura în care o persoană se bucură de demnitate, toate celelalte atribute menționate pot fi evidențiate la adevărata lor valoare. Între aceste valori există o legătură aproape indisolubilă, deoarece lezarea numai a uneia dintre ele duce la afectarea persoanei în ansamblu. Tocmai de aceea aceste atribute sunt considerate ca fiind fundamentale pentru normala existență a oricărei persoane și, implicit, a relațiilor sociale la care indivizii iau parte.
Spunem că demnitatea este strâns legată de celelalte atribute ale persoanei deoarece numai în măsura în care cunoaște sentimentul adânc al propriei sale demnități, numai în măsura în care are prețuire față de el însuși, omul se poate bucura deplin de viață, ca și de celelalte atribute care îi sunt inerente, poate găsi resursele interioare pentru dezvoltarea personalității sale. Pe de altă parte, numai în măsura în care se bucură de aprecierea celor din jur, de stima, respectul și considerația celorlalți oameni, omul își poate găsi, în sfera relațiilor sociale, cadrul corespunzător de manifestare. O persoană a cărei reputație este știrbită va fi mai greu acceptată în cadrul relațiilor dintre indivizi, așadar libertatea omului constituie un factor hotărâtor în formarea relațiilor sociale și în desfășurarea acestora. O persoană, când intră în relații sociale cu o altă persoană, nu face aceasta decât dacă are convingerea că are de a face cu o persoană demnă: cinstită, de bună-credință și cu o reputație neatinsă. Orice atingere adusă demnității omului îl expune pe acesta excluderii din sfera relațiilor sociale, iar relațiile sociale se formează greu când numărul celor cu demnitate atinsă sporește.2 Din acest motiv, societatea, care este interesată de o desfășurare cât mai armonioasă a relațiilor care se stabilesc între membrii ei, apără și garantează atributul demnității, alături de celelalte atribute ale persoanei.
În România, principiul protecției și garantării demnității umane este prevăzut încă din primele ariticole ale Constituției. Astfel, Constituția consacră, în articolul 1 alin.3, demnitatea umană ca una dintre valorile supreme într-o societate democratică, pe care statul se obligă să o apere și să o garanteze, reglementarea din Codul penal a infracțiunilor de insultă și calomnie constituind una dintre aceste garanții. O altă astfel de garanție o constituie limitarea anumitor drepturi și libertăți care, exercitate abuziv, ar putea aduce atingere demnității unor alte persoane. În acest sens, în art.29 alin.3 din Constituție ni se spune că libertatea conștiinței, deși garantată, trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. De asmenea, exercitarea libertății de exprimare, astfel cum este consfințită în dispozițiile art.30 alin.1 din Constituție, impune respectarea cerinței înscrise în alin.6 al aceluiași articol, și anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine.
Dispoziții privind protecția demnității umane se regăsesc însă și în cadrul unor acte încheiate la nivel internațional. Astfel, în articolul 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se spune că “nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale”. La fel, articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cel de al doilea paragraf arată că se poate lua măsura limitării libertății de exprimare cu condiția, printre altele, a existenței unui scop legitim, un astfel de scop legitim reprezentându-l și “protecția reputației sau a drepturilor altora”. Această dispoziție din Convenție este transpusă și în Constituția României în articolul 53, intitulat “Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”. Potrivit alin.1 al acestui articol, prin lege se pot aduce limitări exercițiului unor drepturi sau libertăți, dacă se impune pentru apărarea – între altele – “a drepturilor și libertăților cetățenilor”, deci și a demnității. De fapt, aceste dispoziții nu vin decât să reafirme principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților, cum spune și articolul 57 din Constituție.
Am considerat necesară această scurtă discuție deoarece incriminarea infracțiunilor contra demnității se bazează tocmai pe principiul sancționării abuzului de drept, a sancționării, de fapt, a exercitării unor drepturi și libertăți (în cazul nostru în special a libertății de exprimare) fără luarea în considerare și cu încălcarea drepturilor altor persoane.
Secțiunea a II-a. Locul infracțiunilor contra demnității în sistemul părții speciale a codului penal
După cum spuneam, societatea, interesată de buna desfășurare a relațiilor care se stabilesc între membrii ei, ca și de afirmarea pe deplin a personalității omului, îi ocrotește și îi garantează acestuia atributul demnității, alături de celelalte atribute care îi sunt indispensabile. Acest interes al societății ar rămâne însă doar la stadiul de intenții fără o intervenție a normelor de drept penal în sensul sancționării unor atingeri aduse acestui atribut al demnității persoanei. Astfel, incriminarea în Codul penal a faptelor care aduc atingere demnității omului constituie tocmai punerea în aplicare a dispoziției din articolul 1 alin.3 din Constituție, unde se prevede că demnitatea omului, ca valoare supremă în statul de drept, este garantată.
În cadrul Codului penal în vigoare, infracțiunile ce aduc atingere demnității umane sunt incriminate în cadrul Capitolului IV al Titlului II al părții speciale. În cadrul Titlului al II-lea, intitulat “Infracțiuni contra persoanei” sunt incriminate toate infracțiunile ce au ca valoare ocrotită un anumit atribut esențial al persoanei: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și demnitatea.
În cercetarea infracțiunilor contra demnității, ca de altfel în cercetarea oricăror infracțiuni, se impune a se ține seama, alături de alte elemente de interpretare, atât de denumirea capitolului în care se găsesc situate aceste infracțiuni – în ideea că fiecare capitol reprezintă expresia conexiunilor reale ale acestor relații sociale pe care incriminările cuprinse în capitolul respectiv au menirea să le ocrotească – cât și de poziția acestuia în sistemul părții speciale a Codului penal.
Ținând cont de poziția Capitolului IV, consacrat infracțiunilor contra demnității, în cadrul Titlului II al părții speciale, se pot trage anumite concluzii cu privire la importanța acordată de legiuitorul penal atingerilor aduse acestei valori sociale. „Situarea infracțiunilor contra demnității în ultimul capitol al Titlului II nu înseamnă o importanță mai redusă atribuită demnității omului, codul neprocedând la o ierarhizare legală a valorilor sociale ocrotite prin incriminările cuprinse în capitolele respective, ci un grad mai redus de pericol social al infracțiunilor îndreptate contra demnității.”
Este de remarcat că, în ceea ce privește construcția sistematică a codului penal în vigoare, infracțiunile contra persoanei apar în Titlul II, după titlul privitor la infracțiunile contra siguranței statului, spre deosebire de Codul penal din 1936, care trata „crimele și delictele contra persoanei” în Titlul XIII. Acest lucru este de natură să sublinieze importanța pe care Codul penal în vigoare o acordă protejării persoanei, împreună cu toate atributele ei inerente. De asemenea, observăm că denumirea Capitolului II din actualul Cod penal este aceea de „Infracțiuni contra demnității”, spre deosebire de Codul penal din 1936, unde denumirea era de „Infracțiuni contra onoarei”. Această modificare este menită să arate faptul că în capitolul în discuție apărată este nu doar onoarea, ci și celelalte elemente care alcătuiesc împreună noțiunea de „demnitate”: reputația, considerația, stima, dreptul la propria imagine etc. Doar alăturarea acestor elemente poate da conținut concret noțiunii generice de demnitate, ce reprezintă realmente latura morală a personalității umane.
În cadrul Codului penal, capitolului intitulat „Infracțiuni contra demnității” îi sunt alocate trei articole. Primele două conțin incriminarea faptelor de insultă (art.205) și respectiv de calomnie (art.206), în timp ce al treilea articol (art.207) instituie un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscut sub denumirea de „proba verității” sau „proba adevărului”.
Acestea sunt cele trei articole din Codul penal de a căror problematică ne vom ocupa, pe larg, în următoarele secțiuni ale acestei lucrări.
Secțiunea a III-a. Referiri de ordin istoric
Încă din cele mai vechi timpuri, demnitatea, ca latură morală a personalității umane, a constituit o valoare demnă de ocrotire juridică, astfel încât atingerile aduse acesteia au fost considerate fapte ce necesită represiune, conținutul incriminării și sancțiunea variind în funcție de epoca și orânduirea socială existentă.
În dreptul roman vechi, termenul „iniuria” cuprindea doar delictul de vătămare corporală, iar denumirea „contumeliae” desemna în special ofensele orale. În dreptul clasic, noțiunea de „iniuria” s-a schimbat, căpătând o sferă tot mai cuprinzătoare și o importantă modificare de sens. Dacă în Legea celor XII Table „iniuria” avea sensul unei leziuni fizice, în sistemul creat prin edictele pretoriene se pune tot mai mult accentul pe ofensa morală. Această lărgire a sferei delictului a fost determinată de dorința de îmbogățire, întrucât victima încasa o sumă de bani, al cărei cuantum îl stabilea judecătorul. În jurisprudența romană de mai târziu, injuriile verbale încep să se împartă treptat în două categorii. În prima categorie intrau declarațiile defăimătoare și injurioase făcute în manieră publică. În acest caz, esența ofensei este aducerea în mod nejustificat la cunoștința publică a acestor declarații, adevărul celor susținute neconstituind astfel o justificare pentru modalitatea publică și insultătoare prin care au fost făcute. În cea de-a doua categorie de injurii intrau declarațiile ofensatoare făcute în mod personal, fără existența elementului publicității, datorită acestui fapt delictul consta în însăși afirmația făcută. În acest caz, probarea adevărului afirmațiior făcute era o apărare suficientă, deoarece nici o persoană nu avea dreptul de a cere protecția legii pentru o reputație falsă. Tot aici, era avută în vedere și ipoteza existenței bunei-credințe, adică a situației în care cel ce face afirmațiile crede că ele sunt adevărate, acest lucru fiind suficient pentru dovedirea nevinovăției, deoarece pentru existența injuriei era nevoie de existența intenției.
În dreptul feudal românesc, infracțiunile contra demnității apar în pravilele din secolul al XVII-lea („Îndreptarea legii”, „Cartea românească de învățătură”) sub denumirea de sudalmă, noțiune care includea atât denunțarea calomnioasă, cât și insulta și calomnia din dreptul modern. Sudalma putea fi „mare” sau „mică”. Astfel, sudalma era mare când consta în fapta de a atribui unei persoane, verbal sau în scris, o vină neadevărată care, dacă ar fi fost reală, ar fi atras asupra acesteia o pedeapsă, precum și atunci când fapta era săvârșită în împrejurări agravante (de exemplu, când pârile sau ocările erau adresate unui dregător, unui cleric sau în scris către domnie). Când aceste ocări, hule, erau adresate unei persoane obișnuite, acestea constituiau sudalma mică, echivalentă cu insulta din dreptul modern. Pedeapsa cea mai des întâlnită pentru aceste fapte era amenda, dar se întâlnesc și pedepse mai grave: închisoarea, tăierea limbii, bătaia și chiar pedeapsa cu moartea.
Codul Caragea (1818) conținea în Partea a V-a un capitol (al IX-lea) intitulat „Pentru necinstitori”, al cărui prim punct suna astf legală a valorilor sociale ocrotite prin incriminările cuprinse în capitolele respective, ci un grad mai redus de pericol social al infracțiunilor îndreptate contra demnității.”
Este de remarcat că, în ceea ce privește construcția sistematică a codului penal în vigoare, infracțiunile contra persoanei apar în Titlul II, după titlul privitor la infracțiunile contra siguranței statului, spre deosebire de Codul penal din 1936, care trata „crimele și delictele contra persoanei” în Titlul XIII. Acest lucru este de natură să sublinieze importanța pe care Codul penal în vigoare o acordă protejării persoanei, împreună cu toate atributele ei inerente. De asemenea, observăm că denumirea Capitolului II din actualul Cod penal este aceea de „Infracțiuni contra demnității”, spre deosebire de Codul penal din 1936, unde denumirea era de „Infracțiuni contra onoarei”. Această modificare este menită să arate faptul că în capitolul în discuție apărată este nu doar onoarea, ci și celelalte elemente care alcătuiesc împreună noțiunea de „demnitate”: reputația, considerația, stima, dreptul la propria imagine etc. Doar alăturarea acestor elemente poate da conținut concret noțiunii generice de demnitate, ce reprezintă realmente latura morală a personalității umane.
În cadrul Codului penal, capitolului intitulat „Infracțiuni contra demnității” îi sunt alocate trei articole. Primele două conțin incriminarea faptelor de insultă (art.205) și respectiv de calomnie (art.206), în timp ce al treilea articol (art.207) instituie un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscut sub denumirea de „proba verității” sau „proba adevărului”.
Acestea sunt cele trei articole din Codul penal de a căror problematică ne vom ocupa, pe larg, în următoarele secțiuni ale acestei lucrări.
Secțiunea a III-a. Referiri de ordin istoric
Încă din cele mai vechi timpuri, demnitatea, ca latură morală a personalității umane, a constituit o valoare demnă de ocrotire juridică, astfel încât atingerile aduse acesteia au fost considerate fapte ce necesită represiune, conținutul incriminării și sancțiunea variind în funcție de epoca și orânduirea socială existentă.
În dreptul roman vechi, termenul „iniuria” cuprindea doar delictul de vătămare corporală, iar denumirea „contumeliae” desemna în special ofensele orale. În dreptul clasic, noțiunea de „iniuria” s-a schimbat, căpătând o sferă tot mai cuprinzătoare și o importantă modificare de sens. Dacă în Legea celor XII Table „iniuria” avea sensul unei leziuni fizice, în sistemul creat prin edictele pretoriene se pune tot mai mult accentul pe ofensa morală. Această lărgire a sferei delictului a fost determinată de dorința de îmbogățire, întrucât victima încasa o sumă de bani, al cărei cuantum îl stabilea judecătorul. În jurisprudența romană de mai târziu, injuriile verbale încep să se împartă treptat în două categorii. În prima categorie intrau declarațiile defăimătoare și injurioase făcute în manieră publică. În acest caz, esența ofensei este aducerea în mod nejustificat la cunoștința publică a acestor declarații, adevărul celor susținute neconstituind astfel o justificare pentru modalitatea publică și insultătoare prin care au fost făcute. În cea de-a doua categorie de injurii intrau declarațiile ofensatoare făcute în mod personal, fără existența elementului publicității, datorită acestui fapt delictul consta în însăși afirmația făcută. În acest caz, probarea adevărului afirmațiior făcute era o apărare suficientă, deoarece nici o persoană nu avea dreptul de a cere protecția legii pentru o reputație falsă. Tot aici, era avută în vedere și ipoteza existenței bunei-credințe, adică a situației în care cel ce face afirmațiile crede că ele sunt adevărate, acest lucru fiind suficient pentru dovedirea nevinovăției, deoarece pentru existența injuriei era nevoie de existența intenției.
În dreptul feudal românesc, infracțiunile contra demnității apar în pravilele din secolul al XVII-lea („Îndreptarea legii”, „Cartea românească de învățătură”) sub denumirea de sudalmă, noțiune care includea atât denunțarea calomnioasă, cât și insulta și calomnia din dreptul modern. Sudalma putea fi „mare” sau „mică”. Astfel, sudalma era mare când consta în fapta de a atribui unei persoane, verbal sau în scris, o vină neadevărată care, dacă ar fi fost reală, ar fi atras asupra acesteia o pedeapsă, precum și atunci când fapta era săvârșită în împrejurări agravante (de exemplu, când pârile sau ocările erau adresate unui dregător, unui cleric sau în scris către domnie). Când aceste ocări, hule, erau adresate unei persoane obișnuite, acestea constituiau sudalma mică, echivalentă cu insulta din dreptul modern. Pedeapsa cea mai des întâlnită pentru aceste fapte era amenda, dar se întâlnesc și pedepse mai grave: închisoarea, tăierea limbii, bătaia și chiar pedeapsa cu moartea.
Codul Caragea (1818) conținea în Partea a V-a un capitol (al IX-lea) intitulat „Pentru necinstitori”, al cărui prim punct suna astfel: „Necinstitorii necinstesc sau cu cuvântul, sau cu fapta. Cu cuvântul necinstesc prin scris sau prin grai, ocărând în multe chipuri. Cu fapta necinstesc bătând, sau altceva spre necinste făcând”. Pedeapsa pentru asemenea fapte se raporta la felul necinstei, la raporturile existente între agresor și persoana vătămată, la locul în care s-a comis fapta etc., această pedeapsă putând consta în dare de bani, bătaie, închisoare sau surghiun, după cum stabilea judecătorul.
În 1820 a fost elaborată în Moldova „Condica criminalicească”, conținând atât elemente de drept penal material, cât și de drept procesual. Una dintre noile incriminări aduse de această legiuire a fost și aceea a faptei de defăimare.
Codul penal din 1864 incrimina atât insulta cât și calomnia. Conform art. 294 al acestui cod „este culpabil de calomnie acela care prin cuvinte rostite în public, prin strigări, printr-un act autentic sau public, prin scrieri, prin imprimate, prin desene, prin gravuri, prin embleme vândute sau expuse spre vânzare, distribuite sau afipte în public, va propune asupra unui individ fapte care, dacă ar fi adevărate, ar expune pe prepusul la pedepse sau măcar la ura sau disprețul cetățenilor”. Se observă din acest text dorința legiuitorului de la acea vreme de a face o enumerare exhaustivă a mijloacelor de săvârșire a infracțiunii de calomnie. Proba verității avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, dar această probă nu putea fi făcută decât cu o hotărâre judecătorească, un act autentic sau un înscris care emana de la persoana față de care s-a făcut imputarea, cu o singură excepție. Făptuitorul nu putea să se apere cerând ca imputarea să fie dovedită de alte persoane, și nici să susțină că înscrisurile, piesele sau faptele doveditoare ale infracțiunii imputate sunt cunoscute, ori că imputarea pentru care este trimis în judecată a fost preluată din alte scrieri.
Constituția din 1923 aduce însă o modificare în ceea ce privește competența instanțelor de judecată în materia infracțiunilor contra demnității săvârșite prin presă. Astfel, în art.26 alin.4 se prevedea că delictele de presă se judecă de curțile cu jurați, afară de situațiile arătate expres, când competența aparține tribunalelor ordinare, potrivit dreptului comun. Printre delictele de presă care sunt de competența tribunalelor ordinare se numărau, astfel, și „calomnile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici oricari ar fi, atinși în viața lor particulară sau în cinstea lor personală”. După cum se vede, de fapt s-a instituit o diferențiere de tratament între injuriile și calomniile referitoare la viața publică, și cele privitoare la viața privată a persoanelor. Însă, conform Codului penal în vigoare la acea dată, atunci când prin una și aceeași acțiune – orală sau scrisă – se aduceau simultan imputări cu privire atât la viața publică, cât și la viața privată, fapta constituia o infracțiune unică și indivizibilă, astfel încât nici partea vătămată (conform principiului disponibilității), nici justiția, nu o putea scinda pentru a se ocupa numai de partea privitoare la viața privată. Astfel, o asemenea faptă era judecată în întregime de către curtea cu jurați, și deci dispoziția constituțională care dădea calomnia contra vieții private, săvârșită prin presă, în competența tribunalului ordinar, rămânea inaplicabilă.
Remedierea acestei situații a fost reușită în cadrul Codului penal din 1936 (Codul penal Carol al II-lea), prin scindarea infracțiunii de calomnie în două infracțiuni distincte: delictul de calomnie în contra vieții publice (art.507) și delictul de calomnie contra vieții publice (art.508). Calomnia era definită ca fiind fapta aceluia care, prin orice mijloace, afirmă sau impută unei alte persoane fapte privitoare la viața ei publică (art.507), respectiv la viața sa particulară, la activitatea ei profesională ori cinstea ei personală (art.508) care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la urmărire penală, sau disciplinară ori disprețului public. După cum se observă, singura diferență dintre cele două infracțiuni, sub aspectul condițiilor de incriminare, era natura faptei determinate care formează obiectul afirmării sau imputării, care faptă privea fie viața publică, fie viața privată a subiectului pasiv. O altă diferență intre aceste două infracțiuni îl constituia însă și regimul sancționator, legiuitorul pedepsind calomnia contra vieții publice cu închisoare corecțională între 3 luni și un an și amendă între 2000-5000 lei, iar calomnia contra vieții private cu închisoare de la 6 luni la 2 ani și amendă de la 2000 la 8000 lei, în acest sens fiind de remarcat interesul pe care legiuitorul penal al acelor vremuri îl acorda protecției vieții private a persoanelor.
Conform art.509 din același cod, constituia circumstanță agravantă legală comiterea delictului de calomnie contra unui funcționar public sau a altui corp constituit în stat (doar pentru cazul calomniei în contra vieții publice), precum și comiterea calomniei „prin presă, prin orice mijloace de difuzare, ori în adunări publice” sau „din motive josnice”.
Proba verității imputării sau afirmației – cu consecința înlăturării caracterului penal al faptei – era admisibilă, ca și în cazul injuriei, numai în anumite cazuri și condiții, riguros reglementate de lege (art.514-516).
Potrivit art.510, în cazul în care se afirmau ori se imputau fapte pentru care legea nu admitea proba verității, fapta nu constituia delictul de calomnie, ci acela de defăimare, pedepsit cu închisoare corecțională de la 2 la 6 luni și amendă de la 2000 la 3000 lei.
A patra infracțiune contra demnității prevăzută în Capitolul al III-lea („Delicte contra onoarei”) al Titlului XIII al Codului penal din 1936, era injuria, echivalenta insultei de astăzi. Astfel, conform art.512, constituia delictul de injurie fapta persoanei care, prin orice mijloace, aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane sau o expune batjocurei, și care nu întrunește elementele necesare pentru a fi caracterizată drept calomnie sau defăimare, precum și fapta de a imputa sau a reproșa un defect, o boală sau infirmitate care, chiar de ar fi reale, impun compătimire din considerațiuni de umanitate. Ca circumstanțe agravante legale ale acestei infracțiuni, pe lângă cazurile prevăzute în cazul calomniei, mai apar și situațiile în care comiterea faptei se face în prezența mai multor persoane, precum și situația în care această injurie a fost „foarte brutală”.
Un alt delict împotriva onoarei era considerat, conform art.511, acela de defăimare a memoriei defunctului, care consta în fapta aceluia care, prin orice mijloace, aduce ofensă memoriei unui defunct.
Pe lângă infracțiunile menționate mai sus, în Codul penal din 1936 mai erau pevăzute – în art.574 și urm.- delictele contra dreptului de răspuns prin presă, precum și alte delicte comise în administrarea presei.
În anul 1968, din rațiuni de politică penală, a fost adoptată Legea privind comisiile de judecată care, chiar sub imperiul actualului Cod penal din 1969, considera unele infracțiuni drept simple „abateri de la regulile de conviețuire socială”. În anumite condiții, și insulta intra în categoria acestor abateri, căzând în competența comisiilor de judecată care, în locul pedepselor, puteau aplica anumite „măsuri de influențare obștească”, prevăzute în lege. Conform acestei legi, calomnia (precum și insulta, în cazul în care făptuitorul se afla în veuna din situațiile prevăzute de art.11 alin.4 și 6) nu era considerată abatere, ci rămânea infracțiune și se pedepsea potrivit dispozițiilor din Codul penal. În această situație, comisiile de judecată nu mai aveau competența de a judeca aceste fapte, ci doar de a încerca împăcarea părților, „influențarea obștească având loc prin sfaturile și îndemnurile de împăcare ale comisiei de judecată, în scopul de a pune capăt conflictului și de a evita un eventual proces penal”. Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecată a fost abrogată prin Legea 104/1992.
Mai trebuie amintit faptul că un alt act normativ care a conținut norme pentru protecția, alături de alte valori sociale, a demnității, a fost Legea nr. 3/1974, denumită și „legea presei”.În ceea ce ne privește, această lege interesează din punctul de vedere al atitudinii legiuitorului român față de infracțiunile contra demnității săvârșite prin presă, ținând cont că prin Codul penal din 1969 s-a desființat circumstanța agravantă prevăzută pentru această modalitate de săvârșire a faptei. Astfel, în art.62 alin.2 din această lege se spunea că „în apărarea intereselor societății și persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă, se interzice publicarea și difuzarea prin presă a materialelor care (…) cuprind date sau fapte neadevărate, de natură de a vătăma interesele legitime și a știrbi demnitatea, onoarea și reputația unei persoane, prestigiul său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii sau se aduc amenințări la adresa unei persoane.” Deși Legea 3/1974 nu instituie, din punctul de vedere al sancțiunii penale, o circumstanță agravantă pentru cazul săvârșirii prin presă a infracțiunilor contra demnității, se instituie însă un nou regim procedural pentru această modalitate de săvârșire. Astfel art.91 prevedea că în cazul faptelor prevăzute de legea penală pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă fapta a fost săvârșită prin presă, plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală, instanța de judecată urmând a fi sesizată prin rechizitoriu. Această derogare de la prevederile art.279 alin.2 lit.a) din Codul de procedură penală – conform cărora plângere prealabilă în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie se adresează direct instanței de judecată – a fost înlăturată prin Legea nr.45/1993, care a adăugat la art.279 C.proc.pen. un alineat nou, în care se precizează că dispozițiile alin.2 lit.a) se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute în art.193, 205 și 206 C.pen.săvârșite prin presă sau prin orice alte mijloace de comunicare în masă.
De asemenea, este de menționat că, deși sub aspectul sancțiunilor penale, Legea 3/1974 nu aduce nici o modificare, se instituie un nou tip de sancțiune. Astfel, dacă o persoană fizică sau juridică era lezată prin afirmațiile făcute prin presă și pe care le considera neadevărate, putea cere ca organul de presă în cauză să publice sau să difuzeze un răspuns sub formă de replică, rectificare sau declarație. Trebuie menționat faptul că aceste dispoziții ale legii sunt în vigoare și în ziua de astăzi.
Odată cu abrogarea marii majorități a dispozițiilor acestei legi, infracțiunilor săvârșite prin intermediul presei li se aplică dreptul comun – în cazul nostru prevederile Codului penal – deși în art.30 alin.8 teza finală din Constituție se arată că „delictele de presă se stabilesc prin lege". Se poate deci spune că, din punct de vedere constituțional, în materia acestor „delicte de presă" există momentan un vid legislativ.
Capitolul II
Aspecte comune
Secțiunea I. Obiectul infracțiunilor
Obiectul infracțiunilor reprezintă valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau vătămate prin fapta infracțională. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal conferă obiectului infracțiunii caracterul de obiect juridic.
Obiectul juridic generic este format din grupul de valori sociale de aceeași natură, ocrotite prin normele penale. Așadar, obiectul juridic generic al infracțiunilor contra demnității este obiectul juridic comun întregului grup de infracțiuni contra persoanei, și anume relațiile sociale legate de persoana omului, privită ca o valoare socială, adică acele relații sociale care nu ar putea exista dacă persoana omului, cu principalele sale atribute – viața, integritatea corporală și psihică, libertatea, inviolabilitatea sexuală și demnitatea – , nu ar fi ocrotită împotriva faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul juridic specific (special) reprezintă valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea unei infracțiuni, el servind la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup. Infracțiunile contra demnității au ca obiect juridic special relațiile sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea juridică a valorii sociale care este demnitatea omului.
Demnitatea este un atribut înnăscut al oricărei persoane, legea penală ocrotind-o sub ambele ei aspecte: bun moral, individual și valoare socială. Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiție indispensabilă, inerentă a existenței omului, iar potrivit celui de-al doilea o condiție obligatorie a vieții de relații, în acest caz fiind vorba despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea colectivității. „Demnitatea constă deci într-un atribut înnăscut care este onoarea, la care se pot adăuga și alte însușiri tot de ordin etic, dobândite în timpul vieții prin meritele fiecăruia și formând laolaltă reputația unui om, care să varieze de la o persoană la alta și chiar să nu existe deloc.”
Sub aspect subiectiv, individual, demnitatea reprezintă acel sentiment personal de prețuire morală, acel sentiment al onoarei și al respectului de sine însuși, propriu fiecărei persoane.
Raportată la viața de relațiune, adică privită sub aspect obiectiv, în contextul relațiilor sociale pe care o persoană le stabilește cu semenii săi, „demnitatea constă în apecierea morală pe care cei care intră în relații cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei și-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calitățile, însușirile morale și comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, considerația, respectul celor din jur.”, și care împreună alcătuiesc reputația unei persoane, care poate varia între niște limite foarte mari de la un individ la altul.
Trebuie remarcat faptul că între cele două aspecte (subiectiv și obiectiv), sub care se înfățișează demnitatea persoanei, se află o legătură foarte strânsă. Astfel, fiecare individ, în cursul vieții duse în sânul societății, dobândește un anumit sentiment despre valoarea proprie, sentiment care se formează și pe baza aprecierii de care se bucură în fața celorlalți cetățeni, și a părerilor pe care le receptează despre activitatea și comportarea sa. De asemenea, conținutul autoevaluării făcute de către o persoană se va reflecta și în atitudinea și comportamentul acesteia în societate, deoarece în preocuparea individului există, într-o anumită măsură, tendința de a obține o apreciere socială care să corespundă sentimentului propriei valori. De aceea, legea penală ocrotește demnitatea sub ambele aspecte arătate mai sus, apărând demnitatea atât ca bun moral, individual, cât și ca valoare socială.
În concluzie, intervenția legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de autoprețuire și asupra reputației sale afirmațiile jignitoare și defăimătoare, dar și pentru a conserva starea de pace, de conviețuire armonioasă din sânul societății, care nu se poate menține decât atâta vreme cât oamenii nu își fac imputări nedrepte, înjositoare ori degradante, ori cât ei nu-și acordă reciproc considerație și respect.
În încheierea acestei secțiuni mai trebuie precizat faptul că infracțiunile contra demnității, având ca valoare socială ocrotită un atribut de natură morală, psihică a ființei umane, nu dispun de obiect material datorită faptului că demnitatea umană nu poate fi exprimată într-o entitate materială.
Secțiunea a II-a. Subiecții infracțiunii
1. Subiectul activ
Subiect activ al infracțiunii este persoana fizică ce a săvârșit fapta direct și nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la șăvârșirea infracțiunii (în calitate de instigator sau complice).
În ceea ce privește infracțiunile contra demnității, subiectul activ (autor) este persoana care, cu vinovăție, săvârșește nemijlocit o faptă prin care aduce atingere onoarei sau reputației unei alte persoane. Având în vedere că textele din Codul penal care incriminează infracțiunile contra demnității nu solicită pentru existența infracțiunii nici o calitate specială a subiectului activ, vom spune că autor al acestor infracțiuni poate fi orice persoană fizică. Bineînțeles că o persoană fizică poate fi subiect activ al unei infracțiuni contra demnității numai dacă îndeplinește condițiile generale prevăzute de Codul penal pentru ca o persoană să poată deveni subiect activ al unei infracțiuni, și anume vârsta cerută de lege, responsabilitatea și libertatea de voință și acțiune.
Există însă situații în care calitatea pe care o are subiectul activ poate determina intervenția unei circumstanțe agravante sau atenuante judecătorești, sau chiar schimbarea încadrării juridice a faptei, obiectul juridic principal al ocrotirii penale fiind în acest caz altul decât relațiile privind demnitatea omului. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare la adresa unei persoane de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu reprezintă realizarea conținutului infracțiunii de purtare abuzivă (art.250 C.pen.), ce are ca obiect juridic principal relațiile de serviciu, și nu demnitatea persoanei. Dacă această faptă ar fi fost săvârșită tot de către un funcționar, însă în afara atribuțiilor sale de serviciu, ea nu ar întruni conținutul infraciunii de purtare abuzivă, însă va constitui infracțiunea de insultă sau de calomnie, cu posibilitatea pentru instanță de a reține ca cirumstanță agravantă calitatea subiectului activ, aceea de funcționar. Tot asa, dacă acțiunea ofensatoare aparține, de exmplu, unui fiu, și ea este îndreptată împotriva părintelui ori împotriva unei alte persoane căreia îi datorează respect, o atare împrejurare faptică poate fi de natură a agrava răspunderea penală. Dacă, din contră, autorul acțiunii ofensatoare se identifică în persoana unui părinte, iar această acțiune – alta decât simpla dojană pe care o persoană o face în exercițiul dreptului de corecție și disciplină – privește un fiu, o asemanea împrejurare poate fi reținută de instanță drept circumstanță atenuantă pentru autor.
Trebuie spus că nu există infracțiunea de insultă sau calomnie în cazul recomandărilor de serviciu sau caracterizărilor cerute de cei interesați de la organe oficiale sau de la persoane particulare, astfel că solicitantul nu se poate considera ofensat dacă în aceste documente se arată o situație reală, oricât ar fi de critică la adresa sa, fără să se folosească expresii neconvenabile și dacă nimeni în afară de cel interesat nu a cunoscut conținutul referinței ori caracterizării.
Ca și alte fapte prevăzute de legea penală, infracțiunile contra demnității pot fi săvârșite fie de o singură persoană, adică de autor, care este singurul subiect activ nemijlocit, fie de mai multe persoane ce concură la realizarea faptei infracționale, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunilor contra demnității putem întâlni o pluralitate de subiecți activi.
Cât privește coautoratul, în cazul infracțiunilor contra demnității nu este posibilă în cazul faptelor ofensatoare comise prin mijloace orale, datorită faptului că în acest caz infracțiunea, fiind de execuție instantanee, se consumă chiar în momentul în care este începută executarea faptei, astfel încât activitatea unuia dintre participanți se situează, inevitabil, în alt moment al săvârșirii infracțiunii de insultă sau calomnie. Așadar, în situația în care mai multe persoane adresează aceleiași persoane cuvinte ofensatoare, fiecare dintre acestea săvârșește, în calitate de autor, infracțiunea de insultă sau calomnie, neexistând participație penală ci atâtea infracțiuni de insultă sau calomnie de sine stătătoare câți subiecți activi nemijlociți sunt.
Însă, în cazul infracțiunilor contra demnității, participația penală poate îmbrăca și formele complicității și instigării. În aceste situații, pe lângă subiectul activ nemijlocit, care este autorul infracțiunii, mai există și instigatorul, care este autorul moral al faptei, ori complicele, care efectuează acte de sprijinire a autorului în vederea săvârșirii infracțiunii. În situația în care actele de pregătire materială sau morală sunt săvârșite de altă persoană decât autorul, adică de instigator sau de complice, acestea capătă relevanță penală, devenind acte de participație, dar numai dacă activitatea instigatorului sau complicelui este săvârșită cu intenție, iar infracțiunea în vederea căreia au fost efectuate s-a consumat. De remarcat că în timp ce aportul instigatorului – ce are ca efect determinarea autorului să comită o faptă pe care altfel n-ar fi comis-o – nu poate fi decât moral și anterior, aportul material sau moral al complicelui poate fi atât anterior, adică în faza pregătirii infraciunii, cât și concomitent, în faza executării infracțiunii. Așadar, în situația în care activitatea unei persoane are efecrul doar de a întări activitatea infracțională, nu va exista instigare, ci complicitate morală, deoarece în acest caz rezoluția infracțională s-ar fi realizat și fără activitatea desfășurată de complice.
Cu privire la participația penală în cazul infracțiunilor contra demnității, o discuție foarte interesantă poate fi făcută în legătură cu săvârșirea prin presă a acestora, cunoscând faptul că activitatea de presă implică contribuția coordonată a tuturor persoanlor care lucrează în redacție și tipografie. În exercitarea atibuțiilor de serviciu, aceste persoane iau la cunoștință, în mod inevitabil, de conținutul materialelor ce urmează a fi publicate și pot să-și dea seama de caracterul insultător sau calomnios al acestora. Discuția cu privire la persoanele răspunzătoare în aceste situații oscilează între două extreme: pe de o parte se susține că răspunderea aparține numai autorului și redactorului ce dispune publicarea, iar pe de altă parte, că răspunderea penală aparține – conform unei interpretări riguroase a dispozițiilor din Codul penal privitoare la participație – tuturor celor care, cu intenție (în principiu indirectă), se interpun între momentul conceperii ideii injurioase sau calomnioase și momentul difuzării acesteia (incluzându-se și dactilografa, corectorul și tipograful). Cu privire la aceste aspecte, considerăm că ar trebui adoptată o soluție care să corespundă realităților obiective ale activității de presă. Astfel, autor, subiect activ nemijlocit al insultei sau calomniei săvârșite prin presă nu poate fi decât persoana care semnează, într-un fel sau altul, lucrarea sau articolul respectiv. Dacă însă autorul afirmațiilor cu caracter defăimator nu activează în mass-media, afirmația fiind făcută într-un interviu sau într-o scrisoare adresată redacției, pe care ziarul a publicat-o, răspunderea penală aparține persoanei care a făcut-o. Într-un asemenea caz însă, ziaristul care consemnează declarația sau dispune publicarea scrisorii poate răspunde penal în calitate de complice, deoarece avea puterea de a nu lăsa să fie publicate materialele defăimătoare, însă nu a făcut acest lucru. De asemenea, va răspunde în calitate de complice redactorul responsabil (sau secretarul de redacție), deoarece sarcina sa esențială este aceea de a asigura publicarea. Redactorul va putea răspunde și în calitate de coautor în cazul în care contribuie la modificarea scrierii, acceptând sau îngroșând defăimarea. Pe de altă parte însă, trebuie să se rețină faptul că numai o persoană cu drept de decizie poate răspunde penal alături de semnatarul materialului, nu și cei care lucrează pentru o persoană responsabilă, cum este cazul dactilografelor sau al tipografilor, deoarece primele nu au dreptul de a da bun de tipar și bun de difuzat, iar tipografii nu au decât atribuții tehnice.
O altă problemă a cărei punere în discuție o considerăm necesară este aceea dacă avocatul poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de insultă sau calomnie. În practica judiciară s-a arătat că fapta unui avocat de a folosi expresii jignitoare la adresa părții adverse, cu ocazia concluziilor orale pe care le susține în fața instanței de judecată, nu constituie infracțiunea de insultă, deoarece existența acestei infracțiuni presupune o manifestare de voință în sensul de a aduce o vătămare reputației unei persoane, ceea ce nu este cazul atunci când avocatul folosește acele expresii în cadrul pledoariei sale. Această soluție a fost comentată atât aprobativ cât și critic. În susținerea ei s-a arătat că este justificată, dacă se are în vedere situația specifică în care se află părțile într-un litigiu, fiecare urmărind să-și argumenteze într-un mod cât mai corespunzător poziția, abătându-se de la preocuparea de a găsi cele mai potrivite expresii. În critica adusă soluției s-a susținut că, în principiu, efortul intelectual făcut în indiferent care scop și cadru de activitate socială nu poate legitima vreo derogare de la dreptul fundamental al cetățenilor de a fi egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Tot privitor la această problemă, Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede, în art.37 alin.5 faptul că avocatul este obligat să nu folosească expresii jignitoare față de completul de judecată, față de ceilalți avocați sau față de părțile din proces, în caz contrar putând interveni o formă de răspundere disciplinară. În sfârșit, la alin.6 al aceluiași articol se spune că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute, oral sau în scris, în fața instanței de judecată sau a altor organe, dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea și sunt necesare cauzei ce i-a fost încredințată. Așadar, interpretând per a contrario acest text de lege, putem deduce faptul că afirmațiile insultătoare sau calomnioase care nu sunt în legătură cu apărarea sau nu sunt necesare cauzei sunt susceptibile de a constitui element material al infracțiunii de insultă sau calomnie.
2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv general și mediat în cazul infracțiunilor contra demnității este societatea, care este vătămată prin atingerile aduse acestui atribut al persoanei, ea fiind interesată ca viața socială să se desfășoare într-un spirit de bună conviețuire, fără conflicte.
Subiect pasiv special și imediat este persoana a cărei demnitate a fost atinsă prin săvârșirea faptei ofensatoare, adică persoana care suportă consecințele imediate ale unei astfel de fapte.
Codul penal, în textele ce incriminează faptele ce aduc atingere demnității, nu face nici o referire la vreo calitate specială pe care trebuie să o aibă sau la vreo condiție specială pe care trebuie să o îndeplinească persoana vătămată prin acțiunea ofensatoare, rezultând astfel că subiectul pasiv special și imediat poate fi orice persoană.
Dacă însă subiectul pasiv prezintă vreo calitate sau se particularizează printr-o însușire sau situație specială, acestea pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante judecătorești, sau chiar să atragă o schimbare de calificare a faptei, obiectul juridic principal fiind în acest caz alte relații sociale decât cele privind demnitatea. De exemplu, fapta va constitui infracțiunea de ultraj dacă persoana lezată este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii sau dacă fapta este săvârșită pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii. Când însă acest funcționar public nu îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau, îndeplinind o astfel de funcție, nu se află în exercițiul funcțiunii și fapta nu este săvârșită pentru faptele îndeplinite în virtutea acestei funcții, fapta va constitui infracțiunea de insultă sau calomnie, cu precizarea că instanța poate să considere această situație ca reprezentând o circumstanță agravantă (judecătorească). De asemenea, circumstanță atenuantă judecătorească ar putea constitui, spre exemplu, situația în care cel care săvârșește insulta sau calomnia are calitatea de soț sau de ascendent al părții vătămate.
Subiect pasiv al infracțiunilor contra demnității nu pot fi decât persoanele fizice, persoanele juridice neputând avea această calitate deoarece legea penală ocrotește demnitatea omului, adică un atribut care este de natura persoanei fizice însăși. Totuși, în literatura de specialitate s-a pus problema de a ști dacă o colectivitate de persoane poate fi considerată subiect pasiv pentru o infracțiune de acest gen. Conform opiniei majoritare, onoarea este un atribut inerent persoanei fizice, astfel că o colectivitate de persoane nu poate avea o onoare proprie, distinctă de aceea a persoanelor care o compun, după cum nu este aptă de a avea o voință, o conștiință sau o inteligență proprie. Însă, în cazul în care defăimarea unei colectivități este de natură să atingă demnitatea persoanelor care o compun, aceste persoane vor fi fiecare, în mod distinct, subiecți pasivi ai faptei, putându-se adresa cu plângere în nume propriu organelor abilitate.
După ce am văzut că subiect pasiv special și imediat al infracțiunilor contra demnității nu poate fi decât persoana fizică, se impune a preciza că nu i se cere acesteia să prezinte integritate fizică, psihică sau morală. În ceea ce privește integritatea fizică, art.205 alin.2 spune că reprezintă infracțiunea de insultă atribuirea unui defect, boli sau infirmități care nu ar trebui relevate nici dacă ar fi reale. De menționat că „infirmitatea” de care vorbește art.205 alin.2 poate fi nu doar fizică, dar și psihică, așadar se poate considera că demnitatea umană este apărată și în cazul persoanelor la care discernământul este alterat sau lipsește, inclusiv în cazul minorilor sub 14 ani. Mai pe scurt, nu interesează dacă subiectul pasiv are capaciatea să aprecieze caracterul insultător sau calomnios al acțiunii făptuitorului. De asemenea, integritatea morală a subiecților pasivi nu constituie o condiție pentru atribuirea unei persoane a calității de subiect pasiv, fiindcă toți oamenii au demnitate, atribut propriu, inerent ființei omenești, oricare ar fi dimensiunile acesteia, nimeni neputând fi socotit lipsit total de demnitate și deci inapt total de a fi ofensat.
Un alt lucru care trebuie menționat este acela că subiect pasiv al infracțiunilor contra demnității nu poate fi decât persoana fizică în viață, moartea individului ducând la încetarea personalității morale a acestuia. Dacă însă fapta, deși vizează memoria unei persoane decedate, este comisă cu intenția de a aduce atingere, indirect, demnității unui descendent sau a altei rude a defunctului, aceste persoane vor fi subiecți pasivi, putând acționa în nume propriu în calitate de victimă a infracțiunii.
Mai trebuie spus că, în cazul atingerii aduse propriei demnități, persoana în cauză nu se poate considera subiect pasiv al unei asemenea fapte. Și aceasta deoarece nu există infracțiune în cazul autoinsultei sau autocalomniei, nici chiar dacă terțe persoane contribuie sau cooperează cu autorul. Explicația acestui fapt este că legea penală este îndreptată împotriva faptelor care aduc atingere unor relații sociale, și nu împotriva faptelor care rămân în sfera intimă, individuală a omului. Chiar dacă autoofensa ar avea indirect repercursiuni asupra familiei autorului sau asupra unor terți, nu va exista nici o infracțiune. Dacă autodenigratorul implică direct și alte persoane în aceste dezvăluiri dezonorante, va exista infracțiunea de insultă sau calomnie în raport de persoanele vizate.
Secțiunea a III-a. Conținutul constitutiv
1. Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracțiunilor contra demnității constă în activitatea exterioară de săvârșire, atribuită unei persoane, și care lezează sau pune în pericol demnitatea unei persoane. Ea este alcătuită, ca la orice infracțiune, dintr-un element material, o urmare și o legătură de cauzalitate.
Elementul material se poate realiza, în cazul infracțiunilor contra demnității, fie sub forma unei acțiuni (comisiune), fie, foarte rar, sub forma unei inacțiuni (omisiune) prin care se lezează demnitatea unei persoane. De menționat că în afară de acest caracter comisiv (de acțiune) al infracțiunilor contra demnității, conținutul elementului material diferă în cazul insultei și calomniei.
În ceea ce privește urmarea socialmente periculoasă, în cazul acestor infracțiuni trebuie făcută distincția între urmarea imediată și mediată. Astfel, urmarea imediată constă în crearea unei stări prin care se aduce atingere sau se pune în pericol demnitatea unei persoane. Urmarea imediată poate avea fie un caracter efectiv vătămător, prin lezarea personalității morale a persoanei, caracter prezent întotdeauna în cazul insultei, fie un caracter primejdios, prin punerea în pericol a demnității persoanei, mai precis pericolul expunerii acelei persoane la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară în cazul calomniei. Urmarea imediată se produce chiar în momentul atingerii sau punerii în pericol a demnității persoanei, nefiind necesară și producerea altor efecte, cum ar fi urmărirea ori sancționarea celui calomniat pe baza celor afirmate sau imputate la adresa sa. Producându-se chiar în momentul săvârșirii acțiunii ofensatoare, urmarea imediată este prezumată, așadar existența ei nu necesită a fi dovedită. Cât privește urmarea mediată, aceasta se produce în cadrul societății, prin afectarea normalei desfășurări a relațiilor de conviețuire dintre oameni.
A treia componentă a laturii obiective a infracțiuni este raportul de cauzalitate, adică legătura dintre elementul material și urmarea socialmente periculoasă, legătură fără de care răspunderea penală a făptuitorului nu poate fi angajată. Trebuie constatat faptul că în legătură cu problema raportului de cauzalitate, în cazul insultei și calomniei există o controversă pe tărâm doctrinar. Într-o primă opinie, și la infracțiunile contra demnității, pentru a fi constituită latura obiectivă a infracțiunii, este necesar să se verifice dacă între acțiunea care constituie elementul material și urmare există legătură cauzală sau dacă au intervenit elemente străine care au întrerupt lanțul cauzal. Conform celei de-a doua opinii, stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din chiar materialitatea faptelor săvârșite. Legătura de cauzalitate, deși nu este menționată expres în textele incriminatorii, are o existență obiectivă, independentă de vinovăția subiectului activ ori de integritatea fizică, psihică și morală a subiectului pasiv al infracțiunii, și „apare ca o punte de legătură între fenomenul cauză, care este acțiunea a cărei săvârșire este suficientă pentru a genera fenomenul efect, și acest efect, ce constă în urmarea periculoasă prezumată ca existentă”.
2. Latura subiectivă
Ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii, latura subiectivă cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.
Infracțiunile contra demnității se săvârșesc întotdeauna cu vinovăție, fie sub forma intenției directe, fie a intenției indirecte, săvârșirea din culpă nefiind pedepsită de legea penală. Vinovăția, ca element esențial al laturii subiective a infracțiunilor contra demnității, constă în poziția psihică conștientă a subiectului activ față de acțiunea sau inacțiunea ofensatoare și urmarea ei socialmente periculoasă, în sensul că și-a dat seama că aceasta este de natură să atingă demnitatea persoanei împotriva căreia sunt îndreptate, și să fi urmărit (intenție directă) sau decât să fi acceptat producerea acestui rezultat (intenție indirectă). Forma concretă de manifestare a intenției, exprimată în fapta săvârșită, ne indică măsura în care făptuitorul și-a dat seama de urmările faptei, precum și orientarea voinței sale, și tocmai de aceea, pentru a surprinde adevărata poziție psihică, avem în vedere fapta și condițiile concrete în care ea a fost săvârșită.
În ceea ce privește celelalte elemente ale laturii subiective, adică mobilul (sentimentul ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii faptei) și scopul (țelul urmărit prin săvârșirea faptei), acestea nu condiționează în vreun fel existența vinovăției, acestea putând însă fi ținute în seamă la individualizarea pedepsei fie ca împrejurări agravante (cum ar fi săvârșirea faptei din motive josnice: ură, răzbunare etc.) sau, din contră, atenuante.
Trebuie spus că infracțiunile contra demnității, poate mai mult decât alte infracțiuni, pot fi săvârșite ca urmare a existenței unei provocări din partea persoanei vătămate, astfel că această împrejurare trebuie sau poate fi luată în seamă la stabilirea si aplicarea pedepsei, cu condiția ca provocarea să determine în persoana făptuitorului o puternică tulburare sau emoție, sub stăpânirea căreia fapta să fi fost săvârșită. Provocarea constituie, conform art.73 lit.b C.pen., o circumstanță atenuantă legală, cu condiția ca ea să fie produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, această situație ducând obligatoriu la reducerea sau schimbarea pedepsei. Dacă provocarea nu este produsă prin vreunul din mijloacele arătate, considerarea ei ca circumstanță atenuantă rămâne la latitudinea instanței de judecată, reprezentând o circumstanță atenuantă judecătorească.
Secțiunea a IV-a. Formele infracțiunilor
Sub aspectul laturii obiective și a celei subiective, fapte de insultă sau de calomnie săvârșită de făptuitor exprimă întotdeauna rezultatul unui întreg lanț de acte psihice, care reprezintă de fapt o succesiune de modificări ale activității sale psihice, începând cu activitatea pe planul gândirii (faza internă) și sfârșind cu manifestarea externă, care se caracterizează într-o faptă cu relevanță penală. Cât timp însă gândul și hotărârea de a săvârși infracțiunea nu se exteriorizează, ele nu pot constitui o faptă, astfel încât în analizarea formelor infracțiunilor contra demnității vom avea în vedere exclusiv activitatea exterioară a făptuitorului, de realizare a rezoluțiunii infracționale.
Infracțiunile contra demnității, fiind infracțiuni de acțiune (comisive), sunt susceptibile de o desfășurare în timp, care poate să parcurgă fazele obișnuite ale unei astfel de desfășurări, și anume faza pregătirii (actele preparatorii) și faza executării (tentativa și consumarea infracțiunii), aspecte de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
În ceea ce privește actele preparatorii, în cazul insultei și calomniei se pot efectua atât acte de pregătire morală, cât și acte de pregătire materială, cu mențiunea că acestea din urmă nu sunt posibile în cazul săvârșirii faptei prin mijloace orale. Astfel, actele de pregătire pot consta fie în strângerea de informații și date cu privire la persoana vătămată, fie în procurarea sau adaptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei (acte preparatorii materiale).
Deoarece Codul penal nu incriminează actele preparatorii, rezultă că nici în cazul infracțiuilor contra demnității actele de pregătire nu sunt sancționate. Aceste acte capătă însă relevanță juridică și cad sub incidența legii penale în situația în care infracțiunea în vederea căreia au fost efectuate și la săvârșirea căreia au servit s-a consumat, ele devenind în acest caz acte de participație anterioară în cazul în care sunt săvârșite de alte persoane decât autorul infracțiunii. Astfel, actele care pregătesc material executarea unei infrațiuni contra demnității, când sunt săvârșite de altul decât autorul, devin acte de complicitate anterioară. Tot așa, actele prin care instigatorul determină o persoană să săvârșească sau să ia parte la săvârșirea unei infracțiuni contra demnității reprezintă de asemenea acte de pregătire, care se transformă în acte de participație în cazul săvârșirii infracțiunii.
Tentativa în cazul acestor infracțiuni nu e posibilă decât dacă fapta se comite prin alte mijloace decât oral, adică prin mijloace ce dispun de exteriorizare materială (desene, articole din ziar etc.). Deși posibilă în unele cazuri, tentativa nu este incriminată în cazul insultei și calomniei.
Cu excepția situației în care este posibilă tentativa, consumarea infracțiunilor de insultă și calomnie se produce chiar în momentul în care este începută executarea actului ce reprezintă elementul lor material, aceste infracțiuni fiind de execuție promptă sau instantanee.
Există însă posibilitatea ca după consumarea faptei infracțiunea să se prelungească în timp fie sub forma unei infracțiuni continue, fie sub forma unei infracțiuni continuate. Infracțiunea este continuă atunci când activitatea infracțională se prelungește în mod firesc după consumarea infracțiunii, astfel încât fapta se consideră epuizată numai la încetarea activității infracționale (de exemplu expunerea un timp a unui afiș sau a unei fotografii). Infracțiunea este continuată atunci când activitatea infracțională se prelungește în timp, după realizarea elementului material, prin repetarea acesteia la anumite intervale de timp și în executarea aceleiași rezoluții infracționale, astfel încât infracțiunea se consideră epuizată numai în momentul când are loc ultima acțiune ofensatoare. Este de precizat că aceste două forme pe care le pot îmbrăca infracțiunile contra demnității este de natură să atragă agravarea răspunderii penale.
Secțiunea a V-a. Distincția față de alte infracțiuni ce aduc atingere demnității
În ceea ce privește conținutul constitutiv, între infracțiunile ce aduc atingere demnității și alte infracțiuni prevăzute în Codul penal pot apărea asemănări foarte mari, criteriul de distincție între acestea reprezentându-l valoarea socială a cărei ocrotire a fost vizată de incriminarea legală. Dacă o infracțiune de insultă sau de calomnie aduce atingere și unei alte valori sociale în afară de demnitatea persoanei, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu importanța valorii sociale ce reclamă ocrotirea prioritară.
Astfel, faptele incriminate ca infracțiuni contra demnității pot fi absorbite în conținutul unei alte infracțiuni, intrând ca element în acel conținut. În această situație faptele absorbite își pierd existența lor de sine stătătoare, devenind un element în conținutul unei infracțiuni complexe. Totodată, obiectul juridic specific infracțiunilor contra demnității va deveni obiect juridic secundar în cadrul infracțiunii complexe ce înglobează acțiunea ofensatoare.
Astfel, dacă insulta sau calomnia este îndreptată contra unui funcționar public ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat aflat în exercițiul funcțiunii sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, această faptă va constitui infracțiunea de ultraj (art.239 C.pen.), obiectul juridic principal al acestei infracțiuni reprezentându-l relațiile sociale referitoare la autoritatea de stat.
Faptele de insultă a superiorului de către inferior (art.335 alin.3 C.pen.) și de insultă a inferiorului de către superior (art.336 alin.2 C.pen.) reprezintă infracțiuni ce aduc atingere în principal capacității de apărare a țării, și abia în mod secundar demnității persoanei. De asemenea, demnitatea este protejată în mod secundar și în cazul în care prin acțiunea ofensatoare se aduce atingere reprezentantului unui stat străin (art.171 C.pen.), această faptă constituind o infracțiune contra securității statului.
Tot astfel, fapta unui funționar care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, întrebuințează expresii jignitoare față de o persoană, este calificată ca purtare abuzivă (art.250 C.pen.), fiind considerată ca o infracțiune ce aduce atingere în primul rând relațiilor de serviciu, care presupun o comportare corectă și cuviincioasă a funcționarului față de orice persoană.
Se observă faptul că, în timp ce în cazul insultei și calomniei subiecții activ și pasiv nu sunt circumstanțiați prin vreo calitate specială, în cazul infracțiunilor prezentate mai sus fie subiectul activ (art.250 alin.1 C.pen.), fie subiectul pasiv (art.171, 239, art.37 alin.2 din Legea nr.51/1995), fie ambii (art.335 alin.3 și art.336 alin.2) dispun de o calitate specială, suficientă pentru schimbarea calificării juridice a faptei.
Situațiile la care ne-am referit mai sus nu sunt însă singurele în care obiectul juridic special delimitează infracțiunile contra demnității de alte infracțiuni. Astfel, fapta unei persoane de a învinui în mod mincinos o altă persoană printr-un denunț sau plângere adresată unei autorități, de săvârșirea unei infracțiuni, nu constituie infracțiunea de calomnie, ci aceea de denunțare calomnioasă (art.259 C.pen.), al cărei obiect juridic principal îl constituie relațiile sociale ce asigură înfăptuirea justiției. Când o afirmație cu caracter calomnios este făcută de o persoană care are o sarcină judiciară în cadrul unui proces (martor, expert sau interpret), această faptă nu constituie, în principiu, infracțiunea de calomnie, chiar dacă toate elementele constitutive ale acesteia ar fi întrunite, ci infracțiunea de mărturie mincinoasă (art.260 C.pen.), care, ca și denunțarea calomnioasă, lovește în relațiile ce asigură înfăptuirea justiției.
Așa cum am arătat, în cazurile în care faptele ce aduc atingere demnității persoanei sunt incluse ca element constitutiv în conținutul unor infracțiuni complexe, răspunderea penală se stabilește numai pentru infracțiunea în care a fost absorbită fapta de insultă sau de calomnie.
Capitolul III
Insulta
Secțiunea I. Considerații generale
1. Concept și caracterizare
Ca infracțiune contra demnității, insulta este incriminată în art. 205 C.pen. într-o variantă tip și una asimilată. Varianta tip, inclusă în alin.1 al acestui articol, constă în atingerea adusă onoarei sau reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură. Varianta asimilată, inclusă în al doilea alineat, există în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.
Oricare ar fi modul de săvârșire a ei, insulta reprezintă o faptă social periculoasă ce aduce atingere relațiilor sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu sunt posibile fără ocrotirea demnității omului, relații sociale legate deci de onoarea, reputația și dreptul persoanei de a nu fi luată în derîdere, de a nu fi umilită sau batjocorită.
Dacă asemenea atacuri ar fi îngăduite, ele ar duce nu numai la o firească acțiune din partea celor ofensați – și deci la conflicte, dar ar face imposibilă conviețuirea socială care presupune respect față de fiecare membru al colectivității, și prețuirea fiecăruia în justa măsură a reputației pe care și-a creat-o singur.
Pentru a reacționa în contra acestui rău ce ar rezulta din atingerile aduse onoarei, legea a incriminat ca fapte penale toate acele acțiuni prin care s-ar da loc unei astfel de atingeri. Prin această incriminare legea ocrotește atât interesul persoanelor, cât și interesul societății.
2. Obiectul juridic
Insulta are un obiect juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, care constă în relațiile sociale a căror existență este asigurată prin ocrotirea persoanei cu privire la toate atributele personalității sale (viața, integritate fizică, sănătate, libertate, demnitate).
Obiectul juridic special al infracțiunii de insultă este reprezentat de relațiile sociale a căror normală desfășurare nu poate avea loc fără ocrotirea demnității persoanei.
Ceea ce este propriu obiectului juridic special al infracțiunii de insultă și ceea ce o deosebește, sub aspectul obiectului juridic, de cealaltă infracțiune contra demnității este ocrotirea demnității preponderent sub aspect subiectiv, proteguirea fiind îndreptată în principal spre sentimentul de demnitate al persoanei, sentiment propriu de prețuire morală. Desigur însă că prin incriminarea insultei se ocrotește indirect și demnitatea persoanei privită sub aspect obiectiv (reputația), adică acel patrimoniu moral al persoanei format din considerația, stima, respectul de care fiecare individ se bucură din partea semenilor săi.
Faptul că prin incriminarea faptei de insultă s-a urmărit apărarea demnității persoanei privite, în primul rând, sub aspect subiectiv, și numai în al doilea rând sub aspect obiectiv, rezultă și din aceea că existența infracțiunii de insultă nu este condiționată de săvârșirea faptei în public, cum se întâmplă în cazul calomniei, unde se apără în primul rând aspectul obiectiv al demnității.
Secțiunea a II-a. Subiecții infracțiunii
1. Subiectul activ
Subiectul activ al infracțiunii de insultă nu este circumstanțiat de norma legală prin vreo calitate specială sau prin îndeplinirea vreunei anumite cerințe, așadar rezultă că în această calitate poate apărea orice persoană fizică cu vârsta peste 14 ani, responsabilă și care dispune de libertate de voință și acțiune. Dacă însă subiectul activ este o persoană cu o anumită calitate, această situație poate să constituie, după cum am arătat, fie o circumstanță atenuantă sau agravantă judecătorească, fie o cauză de schimbare a încadrării juridice a faptei (de exemplu purtarea abuzivă – art.250 alin.1 C.pen.).
De regulă, infracțiunea de insultă este săvârșită de o singură persoană în calitate de subiect activ nemijlocit (autor), însă în cazul în care fapta interzisă este săvârșită prin alt mod decât oral, în această calitate se pot afla și mai multe persoane (coautori). Insulta este, de asemenea, o infracțiune susceptibilă de a fi săvârșită de mai multe persoane care își aduc aportul în mod indirect la consumarea faptei infracționale unice în calitate de complici sau instigatori, deci participația sub forma instigării sau complicității este posibilă.
Dacă mai multe persoane adresează cuvinte ofensatoare la adresa unei alte persoane, fiecare dintre acestea săvârșește infracțiunea în calitate de autor, deci în această situație nu va exista participație penală, ci tot atâtea infracțiuni de insultă câte persoane au săvârșit nemijlocit fapta incriminată.
Dacă cu aceeași ocazie, făptuitorul a proferat cu privire la aceeași persoană în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale cuvinte insultătoare, va exista o singură infracțiune de insultă în forma unității naturale. Dacă însă făptuitorul, în baza aceleiași rezoluții și cu privire la aceeași persoană, a proferat cuvinte insultătoare la diferite intervale de timp, va exista de asemenea o unitate infracțională, dar de această dată în forma infracțiunii continuate.
2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv imediat al infracțiunii de insultă este persoana la adresa căreia a fost proferată insulta. Codul penal nu condiționează existența infracțiunii de insultă de vreo calitate specială pe care trebuie să o aibă subiectul pasiv, și nici de vreo altă condiție cu privire la acesta, așadar vom spune că subiectul pasiv al infracțiunii de insultă poate fi orice persoană.
După cum am văzut însă, subiectul pasiv al acestei infracțiuni nu poate fi decât o persoană fizică, deoarece demnitatea este considerată un atribut ce aparține exclusiv ființei umane. De asemanea, în concepția actualului cod penal, nu pot fi subiecți pasivi ai acestei infracțiuni decât persoanele în viață, atingerea adusă memoriei unui defunct nefiind considerată infracțiune.
În situația în care persoana vătămată prin acțiunea insultătoare dispune de vreo calitate specială, acest lucru poate constitui fie o împrejurare ce poate fi luată în considerare în momentul individualizării pedepsei (circumstanță agravantă sau atenuantă judecătorească), fie o cauză de schimbare a încadrării juridice a faptei (de exemplu ultrajul, insulta inferiorului sau superiorului etc.).
Subiectul pasiv nu poate fi decât fie o persoană determinată, fie o persoană care poate fi identificată pe baza elementelor furnizate de persoanele care au fost de față la proferarea ofensei sau cărora le-a fost comunicată ofensa, adică o persoană determinabilă. În cazul în care este ofensată o persoană sau mai multe, fără ca acestea să poată fi identificate, fapta nu va constitui infracțiunea de insultă, ci ar putea eventual întruni elementele infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice (art. 321 C.pen.).
Pot fi subiecți pasivi ai acestei infracțiuni și incapabilii, cum ar fi minorii, alienații mintal, persoanele în stare de beție totală, datorită faptului că și demnitatea acestora este ocrotită de lege. S-a exprimat însă și opinia conform căreia nu pot avea calitatea de subiecți pasivi ai acestei infracțiuni copiii mici, infirmii în stare de idioțenie congenitală, și nici persoanele ce se găsesc într-o stare de anormalitate fizico-psihică ce exclude putința vreunei agresiuni contra onoarei. Considerăm totuși demnitatea ca fiind un atribut inerent ființei umane, a cărei încălcare, dacă este sesizată de către persoana vătămată, trebuie să atragă tragerea la răspundere penală a agresorului. În acelasi fel, și persoanele care dispun de o reputație proastă sunt apărate de art.205 C.pen., acest text fiind necesar a se aplica indiferent de calitățile psihice, morale sau de altă natură ale persoanei vătămate.
În cazul insultei, la fel ca la majoritatea infracțiunilor contra persoanei, pluralitatea de subiecți pasivi conduce la existența unei pluralități de infracțiuni în forma concursului, care poate fi real, în cazul săvârșirii unor acțiuni consecutive, sau ideal, când fapta constă într-o acțiune unică.
O infracțiune de insultă poate avea mai mulți subiecți pasivi când acțiunea ofensatoare adresată unei persoane aduce atingere și onoarei altei persoane, sau atunci când este adresată unei colectivități, însă, prin modul în care a fost săvârșită, lovește demnitatea persoanelor ce compun acea colectivitate de fapt și care, apărând în mod distinct ca subiecți pasivi, vor putea acționa în justiție pe autor în nume propriu.
Secțiunea a III-a. Conținutul constitutiv
1. Latura obiectivă
1.1. Elementul material
În cazul infracțiunilor de insultă, elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane sau într-o acțiune prin care se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate. După cum se observă, în ceea ce privește modul de realizare a elementului material, această infracțiune este una comisivă (de acțiune) ce se poate săvârși fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune (omisiune). Aceste acțiuni sau inacțiuni prin care se realizează elementul material al infracțiunii de insultă au caracter alternativ, astfel încât pentru existența infracțiunii este suficientă realizarea cel puțin a uneia dintre modalitățile prevăzute în art.205 C.pen.: atingerea onoarei, atingerea reputației sau atribuirea unui defect, boli sau infirmități.
Acțiunea de atingere a onoarei unei persoane constă în orice acțiune prin care se lezează sentimentul de prețuire pe care persoana îl are față de ea însăși,adică respectul de sine însuși privit ca sentiment pur subiectiv, ce se consideră a reprezenta un atribut înnăscut, ființând în forul interior și prezumat a exista la fiecare om. Din punctul de vedere al legii penale nu interesează măsura în care persoana vătămată are acest sentiment, și nici dacă aprecierea pe care aceasta și-a format-o despre ea însăși corespunde sau nu realității ori este sau nu în concordanță cu aprecierea la care au ajuns în privința ei celelalte persoane. Așadar, „va exista infracțiunea de insultă chiar în situația în care se lovește numai în sentimentul de onoare al unei persoane, indiferent de proporția acestuia și chiar dacă acest sentiment ar fi contestat în aprecierea opiniei publice iar conținutul actului ofensator corespunde în fapt cu ceea ce toată lumea crede despre cel ofensat”.
Acțiunea de atingere a reputației unei persoane constă în orice acțiune prin care este lezat bunul renume câștigat de acea persoană în sânul colectivității, adică stima, considerația, respectul de care se bucură ea din partea celorlalți oameni. Așadar, în această situație nu mai este vorba de ocrotirea onoarei ca bun abstract, ci ca unul concret, realmente agonisit de o persoană, și aceasta deoarece prin acțiunea ofensatoare se aduce atingere acelei recunoașteri etico-sociale a colectivității, determinate obiectiv de calitățile, însușirile morale și comportarea ce determină aprecierea morală de care se bucură o persoană în rândul semenilor săi. Legea penală apără atât reputația cu privire la viața publică, cât și reputația câștigată în ceea ce privește viața privată a persoanei, însă trebuie spus că legea nu apără decât o reputație bună, câștigată în mod licit, nu și reputația câștigată în mod ilicit sau imoral, cum ar fi „reputația” de bătăuș, traficant de droguri etc.
Atingerea adusă reputației unei persoane poate prezenta, din punctul de vedere al urmărilor, gravități diferite. Astfel, vom spune că această atingere este parțială în cazul în care tinde doar să diminueze bunul renume al unei persoane, și totală în cazul în care tinde să numicească buna reputație. Acest aspect are însă importanță numai în ceea ce privește corecta individualizare a pedepsei, pentru existența infracțiunii de insultă fiind suficientă aptitudinea acțiunii autorului de a leza în vreun fel imaginea persoanei vătămate.
Deși reprezintă modalități alternative ale realizării conținutului infracțiunii de insultă, atingerea onoarei și atingerea reputației pot realiza și împreună elementul material al infracțiunii, fapta săvârșită aducând atingere în același timp atât onoarei cât și reputației persoanei.
Atingerea adusă onoarei sau reputației persoanei poate fi fie absolută, în cazul în care acțiunea autorului are o semnificație insultătoare pentru orice persoană, fie relativă când această acțiune care caracterizează elementul material al infracțiunii dobândește caracter insultător numai în anumite condiții de formă, ton, mod, persoană etc., astfel că este posibil ca, spre exemplu, aceeași apreciere să cauzeze unei persoane o vătămare a onoarei sau reputației, în timp ce alteia să nu-i producă în nici in fel o asemenea lezare (deci aprecierea aceasta nu este prin natura ei injurioasă, de exemplu a folosi termenul „măcelar” la adresa unui chirurg).
Cea de-a treia modalitate de realizare a elementului material al infracțiunii de insultă o reprezintă acțiunea de atribuire a unui defect, boli sau infirmități care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate, sau cu alte cuvinte „imputarea sau reproșarea unor stări ce deviază de la normalitatea morfologică, fiziologică sau biopsihică, constând în imperfecțiuni sau suferințe fizice ori psihice susceptibile de a provoca umilirea sau înjosirea unei persoane sau de a expune acea persoană batjocurii, ponegririi sau ridiculizării.
Se știe că cei care suferă de defecte fizice, infirmități sau boli se află în general într-o poziție de inferioritate față de semenii lor: inferioritate fizică, rezultată din însăși afecțiunea pe care o au, și inferioritate psihică, rezultată din sentimentele de înjosire și jenă pe care defectul sau infirmitatea le produce. Așadar, cuvintele sau gesturile proferate cu scopul de a accentua acest sentiment de inferioritate, de a sublinia caracterul anormal al constituției unei persoane, de a stârni sentimente de repulsie față de aceasta intră și ele în categoria manifestărilor ce aduc atingere demnității, constituind insulte.
Prin „defect” se înțelege o stare psihică sau fizică anormală, nativă sau dobândită, care nu depinde de voința persoanei care o manifestă (de exemplu bâlbâială, ticuri, inteligență nedezvoltată etc.). În situația în care însă o asemenea stare reprezintă rezultatul unui viciu, a unei patimi sau imoralități (cum ar fi alcoolismul) ea nu va fi susceptibilă de a fi considerată „defect” în înțelesul art.205 alin.2 C.pen. deoarece a fost dobândită și subzistă cu voința sau contribuția persoanei ce o manifestă.
Prin „boală” se înțelege o modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului, deci o stare patologică fizică sau psihică.
În sfârșit, prin „infirmitate” se înțelege tot o stare anormală fizică sau psihică determinată de lipsa ori deformarea unei părți a corpului (de exemplu lipsa unui picior) sau de anumite degradări psihice (de exemplu debilitate mintală).
Pentru existența infracțiunii de insultă nu interesează dacă defectul, boala sau infirmitatea este sau nu reală. Așadar existența elementului material al infracțiunii de insultă este independentă de împrejurarea dacă starea anormală atribuită există numai în imaginația autorului ori reprezintă o realitate obiectivă. Dacă însă sunt reale, legea cere să facă parte din acele defecte, boli sau infirmități care nu trebuie relevate deoarece traduc o stare de inferioritate persoanei în cauză și pot stârni repulsie sau compătimire jignitoare.
Cât privește bolile sau infirmitățile care sunt rezultat al imoralității celor ce le suferă (ex.: boli venerice) cât și cele care, deși nu fac parte din această categorie, nu sunt ușor sesizabile de către cei din jur, darea lor în vileag, chiar în lipsa celui bolnav sau infirm, poate constitui infracțiunea de insultă, deoarece se poate presupune intenția de a înjosi. Cât privește însă bolile sau infirmitățile ușor sesizabile (vizibile) și care nu fac parte din categoria afecțiunilor “imorale”, relatarea lor în lipsa celui în cauză nu constituie de regulă o insultă. Dacă însă o asemenea relevare se face în prezența celui în cauză (spunându-i “șchiopule”,”chiorule” etc.), fapta poate constitui o insultă, deoarece reiese mai ușor intenția de a ridiculiza.
Trebuie spus că nu constituie infracțiunea de insultă imputarea unui defect, boli sau infirmități de care suferă persoana, atunci când această imputare nu se face într-un mod de natură a umili, ci din compasiune sau pentru a o determina să se supună unor îngrijiri medicale în vederea vindecării. De fapt ce trebuie avut în vedere este simțul comun, părerea generală a oamenilor despre ceea ce este injurios sau nu. A spune unei femei că este urâtă nu constituie infracțiune deoarece prin aceasta nu se aduce atingere integrității persoanei. Altceva este dacă se reproșează unei persoane imperfecțiuni fizice, psihice, boli susceptibile să atingă reputația ori onoarea acesteia.
Aceste trei modalități normative de realizare a elementului material al infracțiunii de insultă sunt realizate în fapt în numeroase și variate moduri de comportare ofensatoare, determinate de circumstanțele concrete ale fiecărei fapte – cum ar fi timpul, locul săvârșirii, mobilul sau scopul – și de care se va ține seama la determinarea gradului concret de pericol social al faptei și făptuitorului.
Infracțiunea de insultă poate fi săvârșită prin intermediul oricărui instrument și cu orice mijloace. În ceea ce privește mijloacele de săvârșire, art.205 alin.1 indică, doar cu valoare exemplificativă trei mijloace: prin cuvinte, prin gesturi și prin expunerea la batjocură, în afară de acestea introducând și formula generală “sau prin alte mijloace”, ceea ce înseamnă că infracțiunea există indiferent de mijlocul de săvârșire ales de făptuitor.
Săvârșirea “prin cuvinte” presupune realizarea elementului material atât în mod oral, prin exprimare verbală, cât și – contrar celor arătate de unii autori- prin scris. Insultele orale pot fi exteriorizate fie direct prin intermediul mecanismului vorbirii, adică prin vorbe, cântece sau orice alte emisii vocale de natură a ofensa (huiduieli, fluierături, vocalize, reproducerile unor sunete onomatopeice cu caracter peiorativ sau imitațiile sunetelor emise de diferite animale, cum ar fi cârâitul ciorii sau mugetul boului etc.), fie prin mijloacele tehnice de înregistrare și redare a vocii celui care proferează insulta (de exemplu telefon, magnetofon, microfon etc.), fie prin mijloace naturale de transmitere de la autor la cel vizat (papagal dresat, copil învățat etc.). Insultele scrise pot fi exteriorizate fie prin scrisul personal al făptuitorului (în cadrul unor scrisori, cărți, articole, afișe, acte etc., pe garduri, ziduri, trotuare sau pe alte suporturi aflate de regulă în locurile publice), fie prin imprimare mecanică (de exemplu dactilografierea). Dacă insulta se săvârșește cu ajutorul scrisului, nu prezintă importanță dacă scrierea a fost sau nu semnată ori dacă s-a folosit un pseudonim. Nu interesează nici dacă expeditorul este analfabet, ori orb, ori nu cunoaște limba în care s-a scris, dacă a dat mandate altei persoane să redacteze scrierea. De asemenea, nu are importanță dacă destinatarul a priceput conținutul materialelor scrise imediat sau mai târziu, deoarece termenul de introducere a plângerii începe să curgă de la data cunoașterii conținutului scrierii și nu de la data primirii acesteia. În cazul în care cuvintele insultătoare au fost rostite sau scrise într-o limbă străină și se poate determina sensul lor prin traducere sau în alt mod, va exista infracțiune. În cazul săvârșirii insultei prin cuvinte, instanța de judecată, în virtutea rolului său activ, trebuie să stăruie ca atât partea vătămată, cât și martorii să precizeze care au fost cuvintele rostite de inculpat la adresa părții vătămate, deoarece numai în acest fel se poate stabili dacă cuvintele inculpatului constituie o atingere adusă onoarei sau reputației părții vătămate.
Săvârșirea “prin gesturi” înseamnă realizarea elementului material printr-o manifestare fizică (mișcări, atitudini, mimică) ce exprimă dispreț și desconsiderare față de o altă persoană. Este necesară așadar existența unui anumit grad de relevanță sugestivă a manifestării fizice a subiectului active (de exemplu gestul prin care se imită o anumită infirmitate). Acest mijloc de săvârșire a infracțiunii de insultă poate consta fie într-o acțiune (imitarea vocii sau mersului cuiva, mișcări ale mâinilor cu semnificații obscene etc.), fie într-o inacțiune (omisiune), în acest caz însă trebuind a se face o delimitare față de simplul act de impolitețe (de exemplu refuzul de a strange mâna cuiva, lăsând acea persoană cu mâna întinsă, ignorarea persoanei ce i se adresează etc.). Delimitarea de care vorbeam se poate face numai cu luarea în considerare a circumstanțelor în care fapta a fost săvârșită, cum ar fi locul comiterii ei, calitatea subiecților, relațiile dintre aceștia și altele asemenea. Trebuie spus că se consideră insultă săvârșită prin gesturi și anumite acte de violență care nu au produs o suferință fizică, ci numai una de natură morală, cum ar fi smulgerea pălăriei de pe capul persoanei, îmbrâncirea, tragerea de ureche, de păr sau de nas, punerea unei piedici etc.
Referindu-se la “alte mijloace”, legea înțelege să înglobeze în această expresie toate procedeele de orice natură prin care se poate exprima disprețul și desconsiderarea față de o persoană, prin care se poate aduce atingere onoarei sau reputației sale, ca de exemplu mijloacele de realizare a așa-ziselor insulte figurate (desen, caricatură, sculptură etc.)
Un ultim mijloc de săvârșire a infracțiunii de insultă, menționat expres în textul incriminator, este săvârșirea prin “expunere la batjocură”. “A expune la batjocură însemnă a face ceva de natură să înfățișeze pe o persoană în chip ridicol sau să o pună într-o situație caraghioasă, susceptibilă de a provoca râsul umilitor al altora”. Expunerea la batjocură se poate realiza prin diferite atitudini, cum ar fi darea cu tifla, luarea pălăriei de pe cap și aruncarea ei pe jos, punerea de coarne cu degetele, agățarea unui obiect de haină etc.
Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de insultă poate fi săvârșită în variate moduri. În art.205 C.pen. nu este prevăzută nici o precizare cu privire la modul de săvârșire a faptei, ceea ce înseamnă că insulta poate fi săvârșită în orice mod.
Astfel, în primul rând în literatura juridică se face distincția între insulta directă și insulta indirectă. Insulta se consideră a fi directă atunci când privește în mod precis (direct) chiar persoana celui ofensat (de exemplu i se impută unei femei faptul că este de moravuri ușoare, sau i se impută cuiva că este tâlhar, bețiv, etc.). Insulta este indirectă dacă, deși se referă la o anume persoană (determinată), indirect aduce atingere demnității unei alte persoane) de exemplu se spune unui părinte că fiul său este lipsit de orice educație, sau se spune unui bărbat că soția sa este imorală).
Se mai poate face distincția între insulta explicită și cea implicită. Prin insulta explicită autorul exprimă precis și fără dubiu ceea ce dorește să spună (de exemplu îi spune cuiva că este hoț, criminal etc.), în timp ce în cazul insultei implicite din cele exprimate de făptuitor dor se deduce ceea ce vrea să spună despre cel pe care îl ofensează (de exemplu autorul face celui pe care vrea să-l ofenseze o propunere imorală din care se deduce că îl consideră lipsit de orice scrupul, sau îi pune o întrebare cu caracter jignitor, cum ar fi: ai plecat la furat? , sau îi dă un nume cu faimă urâtă: Garcea, Cațavencu etc.). Insultele implicite pot fi întâlnite și în forma insultelor simbolice, oblice și a celor mascate. Astfel, insultele simbolice pot consta fie într-un gest (de exemplu se face la adresa cuiva gestul furtului prin rotirea semnificativă a degetelor), fie într-un desen (se face o caricatură cuiva cu costum de deținut sau complet dezbrăcat), fie într-o imagine sau un cântec ce conțin implicit o insultă. Insultele oblice constau într-o afirmație a făptuitorului despre sine însuși, dar prin care acesta exprimă voalat aprecierea ofensatoare la adresa interlocutorului său, în fața căruia face afirmația de exemplu îi spune: ”nu eu sunt un hoț”). În cazul insultelor mascate făptuitorul dă acțiunii sale ofensatoare aspectul simulat al unei atitudini glumețe sau compătimitoare (de exemplu se simulează o glumă ori o ușoară ironie aparent inofensivă, dar care exprimă batjocura, disprețul, desconsiderarea față de cel căruia îi este adresată.
Pentru ca acțiunile descrise în art.205 C.pen. să constituie elementul material al infracțiunii de insultă, este necesar ca ele să fie susceptibile de a aduce atingere onoarei sau reputației subiectului pasiv. Această susceptibilitate poate să reiasă fie din conținutul intrinsec al cuvintelor, gesturilor, imaginilor etc. folosite de făptuitor, fie din felul în care acestea au fost exprimate concret. Pot aduce atingere demnității prin conținutul lor intrinsec cuvintele, gesturile, expresiile etc. care, prin conținutul lor propriu, exprimă un viciu, o conduită reprobabilă, o situație umilitoare sau orice altă stare față de care, în general, oamenii manifestă dispreț sau dezaprobare. Au această calitate și cuvintele, gesturile etc. care, deși prin ele însele nu sunt ofensatoare, au căpătat în vorbirea curentă o semnificație figurată susceptibilă de a ofensa (de exemplu bou, porc, vierme etc.) ori sunt folosite uneori într-un sens peiorativ pentru a batjocori ( de exemplu cuvintele “maimuță” adresat unui japonez, bolșevic, comunist etc.). Tot așa și unele îmbinări de cuvinte care exprimă o apreciere jignitoare ( de exemplu “mână lungă”, “cap pătrat”, “coate-goale”) și unele cuvinte sau expresii care, fără a exprima un defect, un viciu etc., ofensează prin însuși faptul rostirii lor, cum sunt înjurăturile sau blestemele. Există însă și cuvinte, gesturi etc. care au aptitudinea de a ofensa numai ca urmare a modului sau împrejurărilor în care au fost rostite sau exprimate. Astfel, un cuvânt absolut neutru ca semnificație poate avea sensul unei insulte în situația în care făptuitorul îl folosește ca o replică sau pentru a răspunde unei întrebări (de exemplu cineva întreabă: ”Mă crezi necinstit?”; răspuns: “Da”). La fel, modul în care este rostită o expresie inofensivă poate deveni o insultă implicită, mai ales dacă este însoțită de un gest disprețuitor sau făptuitorul exagerează într-un sens invers celui pe care a voit să-l exprime (de exemplu făptuitorul, strâmbând din nas, răspunde celui care îl invitase la el: “ nu frecventez persoane foarte onorabile”).
În caracterizarea acțiunilor ca fiind susceptibile sau nu să lezeze onoarea sau reputația persoanei, este necesar să se țină seama de părerea comună, de nivelul exigențelor sociale existente la un anumit moment dat. Nu va constitui insultă afirmația considerată astfel de o persoană din cauza unor prejudecăți, a unei stări afective neobișnuite, ipocriziei, existenței unor aprecieri personale sau unor extravaganțe, superstiției etc. care i-au creat o stare de susceptibilitate ieșită din comun. A fuma într-un loc nepermis, a ține pălăria pe cap într-o casă, a manifesta un anumit familiarism față de persoane importante, pot fi dovada unei lipse de educație, dar nu pot constitui elementul material al infracțiunii de insultă. Aceeași soluție privește și simplele indecențe sau neobservarea regulilor de politețe (refuzul de a primi o vizită, de a răspunde la o scrisoare, refuzul de a dansa ori de a saluta etc.).
Așadar, pentru ca acțiunea făptuitorului să constituie infracțiunea de insultă nu este suficient ca instanțele judecătorești să constate existența sau nu a insultelor din simpla analiză a cuvintelor proferate, ci, în virtutea rolului activ, acestea vor trebui să examineze întreg complexul împrejurărilor în care cuvintele au fost rostite (de exemplu locul și modul în care au fost rostite, raporturile dintre părți, mobilul făptuitorului etc.).
Pentru existența infracțiunii este necesar ca oricare dintre acțiunile prin care se poate realiza elementul ei material să privească o persoană (sau un grup de persoane) determinată sau determinabilă pe baza datelor furnizate de făptuitor. Determinarea este explicită în cazul în care făptuitorul indică numele ori porecla cunoscută sau calitatea exclusivă sau bine determinată a unei persoane (directorul societății X) sau a unor persoane (membrii consiliului de administrație ai societății X). Determinarea subiectului pasiv este implicită în cazul în care insulta îi este adresată direct și personal acestuia, astfel încât devine inutilă indicarea numelui, sau când insulta este proferată în continuarea unei discuții în care fusese vorba de o anumită persoană ori când din descrierea unor împrejurări se înțelege fără echivoc despre cine este vorba. “O insultă care nu se adresează nimănui, sau care vizează în general o anumită categorie de persoane (pe bețivi, proști etc.) nu poate cădea sub incidența art.205 C. pen.”
În cazul insultei acțiunea ofensatoare poate să constea fie în proferarea unui fapt determinat ori a unui fapt nedeterminat, fie dintr-o simplă apreciere exprimată printr-un calificativ generic. Dacă acțiunea se referă la un fapt determinat, pentru existența infracțiunii de insultă este necesar să nu fie realizată condiția publicității deoarece, în caz contrar, fapta va constitui infracțiunea de calomnie. Dacă însă acțiunea se referă la un fapt nedeterminat și prin ea se aduce atingere demnității persoanei, fapta nu va putea constitui infracțiunea de calomnie, ci aceea de insultă. Astfel, afirmația inculpatului că partea vătămată nu a fost virgină la data căsătoriei nu se referă la un fapt concret, determinat, ci la comportarea ei anterior căsătoriei, în sensul că încă din acel timp ar fi cunoscut viața sexuală; așadar, prin afirmația făcută, inculpatul nu a comis infracțiunea de calomnie ci, întrucât a adus atingere onoarei părții vătămate, a săvârșit o insultă. În același sens, afirmația inculpatului că partea vătămată este o femeie de moravuri ușoare și că a avut relații cu toți bărbații dintr-o localitate nu privește fapte determinate, ci se referă în general la modul de comportare a persoanei vătămate, astfel că nu realizează conținutul infracțiunii de calomnie ci, întrucât afirmația e de natură să lezeze reputația persoanei vătămate, aceasta va constitui infracțiunea de insultă.
La infracțiunea de insultă publicitatea nu constituie o condiție pentru existența infracțiunii și nici o circumstanță agravantă legală, existența ei putând constitui cel mult o împrejurare reținută de instanță de natură să aducă o agravare pedepsei (circumstanță agravantă judecătorească). În cazul în care se afirmă sau se impută fapte determinate privitoare la o persoană, care dacă ar fi adevărate ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, pentru existența infracțiunii de insultă este necesară îndeplinirea cerinței negative privitoare la publicitate, și anume ca afirmația sau imputarea să nu fi fost săvârșită în public, deoarece în caz contrar nu mai este întrunit conținutul infracțiunii de insultă, ci acela al infracțiunii de calomnie. În situația în care însă acțiunea ofensatoare este săvârșită în lipsa elementului publicității, fapt – în cazul în care lezează demnitatea subiectului pasiv – va constitui întotdeauna infracțiunea de insultă, și nu cea de calomnie. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că afirmația față de o singură persoană că partea vătămată și-ar fi omorât soțul nu materializează conținutul infracțiunii de calomnie, deoarece nu este realizată cerința ca afirmația să fi fost făcută în public, așadar în acest caz fapta săvârșită constituie infracțiunea de insultă. În aceeași ordine de idei, trebuie menționat faptul că în cazul insultei nu este necesar ca acțiunea ofensatoare să se fi consumat în prezența persoanei vătămate, fiind posibilă săvârșirea ei și în lipsa acesteia, legea penală ocrotind atât onoarea, ca o calitate subiectivă, cât și reputația persoanei.
De asemenea pentru existența infracțiunii de insultă, sub aspectul laturii obiective, se mai cere ca acțiunea ofensatoare să se refere la fapte sau aprecieri pentru care nu se admite proba verității sau, în cazul în care această probă este admisă, faptele sau aprecierile respective să se fi dovedit neadevărate.
Există situații în care acțiunea ofensatoare, deși ar putea realiza elementul material al infracțiunii de insultă, este înglobată în conținutul infracțiunii de calomnie datorită legăturii care există între ea și afirmația calomnioasă. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpatei care, în public, a imputat părții vătămate că întreține relații extraconjugale cu soțul său și, cu același prilej, a proferat cuvinte înjositoare cu privire la moralitatea părții vătămatei, realizează conținutul infracțiunii de calomnie, nu însă și conținutul infracțiunii de insultă, deoarece expresiile jignitoare proferate constituie o exprimare, în termeni generalizați, a aceleiași afirmații determinate, privitoare la pretinsa conduită imorală a părții vătămate. Între afirmația determinată și expresiile debitate în caracterizarea moralității părții vătămate există o legătură indisolubilă, toate acestea, împreună, constituind o unitate naturală, care dă faptei săvârșite caracterul de faptă unică, deoarece expresiile apreciate ca fiind insulte nu fac decât să complinească ideea principală, susținută de inculpată prin afirmația determinată, dezvoltată în același timp prin cuvinte generice, care se contopesc în mod natural în infracțiunea de calomnie.
Fapta de insultă mai poate, de asemenea, să fie absorbită în conținutul unor infracțiuni complexe, cum ar fi denunțarea calomnioasă (inculpatul a învinuit pe reclamant, în cuprinsul unei sesizări adresate organelor de stat că a luat mită).
În practica judecătorească s-a arătat că nu constituie infracțiunea de insultă fapta unui avocat de a face afirmații jignitoare la adresa părții adverse cu ocazia concluziilor orale pe care le susține în fața instanței, cu condiția ca acele afirmații să fi fost folosite ca argument în cadrul pledoariei sale.
1.2. Urmarea imediată
Săvârșirea acțiunii ori inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de insultă, nu oricare din modurile de realizare care rezultă din interpretarea art.205 C.pen., are ca urmare imediată crearea unei stări deosebite prin care se aduce atingere demnității persoanei împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea. Așadar, “prin săvârșirea infracțiunii de insultă se creează o stare nouă, contrară demnității persoanei, adică se produce o trecere de la starea ce se întemeiază pe respectul personalității morale a fiecărei persoane la o stare contrară acesteia, ce înfrânge acel drept absolut, opozabil tuturor, de a fi la adăpostul oricăror atingeri privitoare la onoarea sau reputația sa”.
Această urmare imediată are pentru subiectul pasiv caracter vătămător, fiind vorba de o vătămare efectivă adusă personalități sale morale. Așadar, pentru a fi realizată această urmare imediată, nu este nevoie să se fi produs realmente efectul urmărit prin acțiunea ofensatoare, ci este suficient să se fi efectuat o acțiune ofensatoare care produce întotdeauna o atingere vătămătoare. Prin urmare, pentru existența infracțiunii, nu este necesar să se dovedească acest caracter vătămător al insultei, urmarea aceasta rezultând din chiar materialitatea faptelor (ex re). Deci nu se va permite a se dovedi că față de prestigiul moral incontestabil al unei persoane afirmația a fost zadarnică sau că persoana respectivă nu avea deloc un astfel de prestigiu, aprecierile colectivității asupra ei fiind defavorabile, și asta deoarece nu este ocrotit numai dreptul subiectiv, ci și relația socială legată de acesta. Tot așa, nu poate fi primită dovada că nu s-a produs efectiv efectul urmărit de făptuitor.
1.3. Legătura de cauzalitate
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de insultă este necesar ca între acțiunea și inacțiunea ce constitue elementul material și urmarea imediată să existe un raport de cauzalitate, adică o legătura cauză-efect, element de existență obiectivă, independentă de voința făptuitorului.
Întrucât pentru existența infracțiunii de insultă este suficientă dovada săvârșirii acțiunii ofensatoare, nefiind necesară dovada creării stării de vătămare a demnității persoanei, vom deduce faptul că legătura de cauzalitate reiese implicit din materialitatea faptei, adică din acțiunea ce constituie elementul material al acestei infracțiuni.
2. Latura subiectivă
Realizarea infracțiunii de insultă presupune săvârșirea faptei cu vinovăție. Vinovăția, ca element al laturii subiective a infracțiunii, constă în poziția psihică conștientă a făptuitorului față de acțiunea sau inacțiunea sa ofensatoare și rezultatul ei, în sensul că făptuitorul și-a dat seama că acțiunea sa aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane, ori că defectul, boala sau infirmitatea pe care i-o atribuie, chiar dacă este reală, nu trebuie relevată. Așadar pentru existența infracțiunii de insultă este necesară săvârșirea cu intenție a acțiunii ofensatoare, sub formă directă sau indirectă. În concret făptuitorul trebuie să fi săvârșit acțiunea ofensatoare cu voință, să-și fi dat seama că prin acțiunea sa va leza demnitatea unei persoane și să fi urmărit acest rezultat (intenție directă) sau doar să fi acceptat producerea lui (intenție indirectă).
Atingerea adusă din culpă demnității persoanei (făptuitorul nu urmărește și nici nu acceptă vătămarea demnității unei persoane) nu va constitui infracțiunea de insultă. Deci nu există infracțiune în cazul în care făptuitorul săvârșește acțiunea ofensatoare prevăzând posibilitatea de a vătăma demnitatea unei persoane însă consideră fără temei că acest rezultat nu se va produce (culpă cu prevedere), și nici în cazul în care făptuitorul nu prevede rezultatul ofensator al faptei sale, deși trebuia sau putea să îl prevadă (culpă simplă).
Existenta intenției rezultă în general din însăși natura actelor efectuate (cuvinte, gesturi, imagini etc.), susceptibile de a aduce atingere onoarei sau reputației, ori de a expune la batjocură sau la umilințe. Când însă mijloacele folosite nu conțin un caracter ofensator prin natura lor, ci ele pot deveni ofensatoare prin modul sau împrejurările în care acestea au fost folosite, intenția de a atinge onoarea sau reputația sau de a batjocori sau umili nu mai este presupusă ci este nevoie ca ea să fie stabilită și dovedită. Va exista infracțiune și în situația în care subiectul în mod obișnuit rostește cuvinte jignitoare față de anumite persoane sau față de o anumită persoană. Dacă există intenția de a insulta, nu are însemnătate că autorul și-a mascat această intenție prin cuvinte de simpatie, de dragoste sau printr-o atitudine glumeață ori ironică. De asemenea, nu interesează nici dacă autorul repetă ceea ce a auzit din zvon public ori dacă insulta este însoțită de rezerve sau de reticențe.
Trebuie spus că dovada conținutului intenției făptuitorului urmează a fi făcută și în ipoteza în care insulta privește, de exemplu un funcționar, în sensul de a stabili dacă fapta a fost săvârșită în considerarea calității oficiale a acestuia, adică cu intenția de a aduce atingere prestigiului (onoarei și reputației) acelui funcționar, deoarece în aceasta situație fapta este susceptibilă de a primi o altă încadrare juridică.
În cazul în care se stabilește existența unei intenții calificate, derivând din dorința făptuitorului de a cauza un rău bine determinat (animus nocendi), altul decât simpla ofensare a persoanei vizate (de exemplu desfacerea unei căsătorii, sancționarea disciplinară etc.), instanța va putea să rețină această situație ca o circumstanță agravantă (judecătorească).
Existența laturii subiective a infracțiunii nu este condiționată de mobilul sau scopul acțiunii ofensatoare, acestea prezentând interes juridic și urmând a fi avute în vedere numai la individualizarea pedepsei, putând fi reținute fie ca circumstanțe agravante (de exemplu săvârșirea faptei din motive josnice: ura, gelozia, invidia – art.75 alin.1 lit.d C. pen.), fie ca circumstanțe atenuante. De asemenea, va constitui o circumstanță atenuantă situația în care săvârșirea faptei are loc sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinate de o provocare din partea persoanei vătămate (art.73 lit. b ).
Trebuie spus faptul că mobilul și scopul nu reprezintă altceva decât elemente ale vinovăției, astfel că intenția nu va fi înlăturata în cazul în care acțiunea ofensatoare a fost făcuta în glumă (animus jocandi) sau pentru a reproduce ceea ce făptuitorul susține că a aflat de la alții (animus narrandi), ori în scopul de a corija, dojeni o persoană (animus corrigendi) sau de a sfătui pe cineva (animus consolendi).
Secțiunea a IV-a. Formele infracțiunii
Infracțiunea de insultă e susceptibilă de o desfășurare în timp, astfel că în realizarea ei vom întâlni mai multe etape: faza actelor preparatorii, faza executării (tentativa și consumarea) și faza producerii rezultatului (urmărilor) infracțiunii.
Actele preparatorii în cazul infracțiunii, deși sunt posibile nu sunt pedepsite de legea penală. În cazul în care, însă, ele sunt executate de o altă persoană decât autorul, și au servit la săvârșirea acțiunii consumate, ele pot deveni acte de participație anterioară (complicitate sau instigare).
Tentativa este posibilă numai în cazul insultei săvârșite prin scris sau prin gesturi (de exemplu o scrisoare injurioasă a fost expediată, dar făptuitorul a interceptat-o înainte de a ajunge la destinație și nu i-a mai dat curs), însă nici ea nu este incriminată.
Infracțiunea se consumă în momentul săvârșirii acțiunii cu caracter ofensator, moment în care se produce și urmarea faptei, adică încălcarea onoarei sau reputației persoanei, așadar insulta este o infracțiune cu consumare instantanee, cu excepția cazurilor în care e posibilă tentativa. De precizat faptul că urmarea imediată constă totdeauna într-o vătămare efectivă adusă demnității subiectului pasiv și nu numai din pericolul ca acesta să fie expus atingerii acestei valori, deci este o infracțiune de rezultat.
După momentul consumării, infracțiunea de insultă se poate prelungi în timp fie ca urmare a acțiunii ofensatoare în executarea aceleiași rezoluții infracționale (infracțiune continuată), fie ca urmare a prelungirii în mod firesc al activității infracționale după acest moment (infracțiune continuă), de exemplu prin expunerea unui afiș o anumită perioadă de timp. În aceste situații faptul se epuizează fie în momentul când a avut loc ultima acțiune ofensatoare (infracțiunea continuată), fie în momentul, în care are loc încetarea acțiunii infracționale (infracțiunea continuă). Infracțiunea fapt epuizat reprezintă o formă atipică de infracțiune, mai gravă decât cea tipică, deoarece acumulările cantitative (amplificarea urmării, continuarea activității) conduc la salturi calitative față de aceasta, putând antrena totodată și o răspundere penala mai grea pentru faptuitor.
Secțiunea a V-a. Sancțiuni
Conform art.205 alin.1 C. pen. săvârșirea infracțiunii de insultă este sancționată cu pedeapsa amenzii.
Întrucât textul articolului 205 C. pen nu indică limitele sancțiunii amenzii, se va recurge la dispozițiile art.63 alin.2 C. pen. care, privitor la aceste situații stabilește ca minimul special al amenzii este de 1.500.000 lei, iar maximul special de 100.000.000 lei.
În cazul în care instanța constată existența unor circumstanțe atenuante (cum ar fi, de exemplu săvârșirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate – Art.73 lit.b; existența unor insulte reciproce; conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea faptei penale sau atitudinea sa după comiterea faptei etc.) amenda se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la minimul general (1.000.000 lei – art.76 alin.1 lit. f). Dacă însă instanța reține anumite circumstanțe agravante (de exemplu săvârșirea insultei din motive josnice: ură, invidie etc. – art.75 lit.d C. pen; sau în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei – art.75 lit.e C. pen etc.), se poate aplica o amendă de până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special al amenzii (art.78 C. pen, așadar amenda nu poate depăși 150.000.000 lei). Conform art.80 alin.2 C.pen în caz de concurs între circumstanțele agravante și cele atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fi aplicabilă în cadrul insultei, deoarece una din condițiile cerute de art. 65 C. pen. pentru aplicarea acestei pedepse este ca pedeapsa principală stabilită în concret de instanță să fie închisoarea de cel puțin 2 ani, ceea ce nu este cazul în situația noastră.
În cazul condamnării pentru infracțiunea de insultă, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, deoarece în cazul insultei este îndeplinită condiția prevăzută în art.81 alin.1 lit.a C. pen privind cuantumul pedepsei (închisoare de cel mult 3 ani sau amendă), bineînțeles dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de acest text pentru aplicarea suspendării condiționate (infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni și instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea acesteia).
Datorită faptului că este sancționată cu amendă, infracțiunii de insultă îi pot fi aplicabile (cu îndeplinirea și celorlalte condiții prevăzute în art.90 C. pen) regulile privind înlocuirea răspunderii penale putându-se așadar înlocui pronunțarea unei pedepse cu aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ dintre cele prevăzute în art.91 C.pen. : mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei.
Mai trebuie menționat faptul că în cazul în care infracțiunea de insultă e săvârșită de un minor, iar instanța de judecată nu aplică acestuia una din masurile educative prevăzute în art.101 C. pen, ci aplică o pedeapsă conform art.109.C.pen, limitele acesteia vor fi reduse la jumătate.
Capitolul IV
Calomnia
Secțiunea I. Considerații generale
1. Concept și caracterizare
Conceptul de “calomnie“ este definit de către lingviști drept acea afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva. Din punctul de vedere al dreptului penal înțelesul acestui concept este, în principiu, același, cu precizarea însă, că afirmația discreditantă nu trebuie să fie exclusiv mincinoasă, ea putând fi și adevărată.
Din punct de vedere al sistematizării părții speciale al Codului penal, calomnia este a doua și ultima infracțiune contra demnității persoanei și, în cadrul titlului, ultima infracțiune contra persoanei, ea fiind incriminată în dispozițiile art.206. Conform acestui articol infracțiunea de calomnie este definită ca fiind fapta persoanei care, în public, afirmă sau impută fapte determinate privitoare la o altă persoană, fapte care dacă are fi adevărate ar expune acea persoană unei sancțiuni penale, administrative sau disciplinare ori disprețului public. Calomnia este deci o faptă socialmente periculoasă datorită faptului că are aptitudinea de a aduce atingere demnității persoanei violând unul din drepturile fundamentale ale persoanei și anume dreptul pe care aceasta îl are de a se bucura de respect și considerație în cadrul societății.
Calomnia poate consta fie într-o născocire răuvoitoare, fie într-o imputare adevărată care, în afara cazului în care e justificată de apărarea unui interes legitim, este de asemenea răuvoitoare. Ea constă deci în atribuirea unei persoane a unei fapte determinate pe care făptuitorul o știe falsă, sau pe care, chiar adevărată fiind acesta o afirmă sau o impută cu intenția de a-i cauza un rău, și anume de a lovi în demnitatea acelei persoane prezentând-o ca fiind nedemnă de aprecierea morală publică de care se bucură în rândul semenilor săi.
Deși la infracțiunile contra demnității obiectul ocrotirii penale e același, calomnia prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât insulta, acest fapt reflectându-se și în tratamentul sancționator mai aspru prevăzut în cazul calomniei. Așadar, ce anume determină apariția acestei creșteri a periculozității sociale în cazul calomniei? Un prim factor ce își aduce concursul în acest sens este urmarea produsă prin acțiunea calomnioasă, și anume expunerea sau pericolul expunerii persoanei împotriva căreia s-a proferat calomnia la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public. Un alt factor ce imprimă calomniei un grad mai ridicat de pericol social îl reprezintă săvârșirea faptei întotdeauna în public, atingerea demnității celui calomniat fiind făcută cunoscută și altor persoane. De asemenea, aspectul agravat al calomniei față de insultă este dat și de caracterul determinat al faptelor afirmate sau imputate. „Cei care aud atribuindu-se unei persoane un fapt determinat pot rămâne cu impresia bine închegată a unei vinovății foarte probabile, ceea ce nu se întâmplă când se spun despre cineva lucruri vagi, nedeterminate, care exprimă pentru cei ce le aud doar o părere subiectivă a celui care face afirmarea sau imputarea”.
2. Obiectul juridic
Obiectul juridic generic al infracțiunii de calomnie îl formează, la fel ca la toate infracțiunile contra persoanei relațiile sociale a căror existență este asigurată prin ocrotirea ființei umane cu toate atributele personalității sale.
Obiectul juridic special al infracțiunii de calomnie îl reprezintă, la fel ca și la insultă, relațiile sociale a căror normală desfășurare nu se poate realiza decât prin ocrotirea atributului demnității fiecărei persoane. Există însă și un specific al infracțiunii de calomnie în ceea ce privește obiectul ei juridic, fapt care o diferențiază de insultă, și anume faptul că prin infracțiunea de calomnie se ocrotește preponderent demnitatea sub aspectul ei obiectiv, apărarea fiind îndreptată cu precădere spre prețuirea, stima, considerația pe care cei cu care un individ intră în relații i le acordă acestuia. Însă, în mod secundar, prin incriminarea faptelor de calomnie se ocrotește și aspectul subiectiv al demnității umane, adică sentimentul de prețuire morală pe care persoana îl are față de sine însăși. Așadar, în cazul inracțiunii de calomnie ceea ce se atinge în primul rând este reputația unui om, si numai în al doilea rând și uneori indirect, onoarea acestuia, aspect ce rezultă și din aceea că în cazul calomniei, spre deosebire de insultă, fapta trebuie săvârșită în public, adică în condiții în care afirmația sau imputarea ajunge la cunoștința unui număr mai mare de persoane lezându-se astfel stima, considerația pe care acestea o purtau persoanei calomniate.
Mai trebuie precizat faptul că, la fel ca și insulta, infracțiunea de calomnie nu are obiect material.
Secțiunea a II-a. Subiecții infracțiunii
1. Subiectul activ
La fel ca și in cazul insultei, nici la infracțiunea de calomnie subiectul activ nu este circumstanțiat prin vreo calitate specială ori prin îndeplinirea vreunei anumite condiții, și ea fiind deci o infracțiune cu subiect activ nedeterminat. Așadar, autor al infracțiunii de calomnie poate fi orice persoană fizică responsabilă.
În cazul în care faptuitorul este o persoană care deține o calitate specială (militar, funcționar, ziarist etc.), această împrejurare va putea fi luată în seamă în momentul individualizării pedepsei de către instanța de judecată, punând reprezenta o împrejurare care fie să agraveze, fie să atenueze raspunderea penală a făptuitorului.
În cazul în care infracțiunea este săvârșită prin alte mijloace decât cel oral (prin scris, desen etc.), poate exista participație penală sub forma coaturatului, în sensul că mai multe persoane își aduc nemijlocit aportul la comiterea calomniei. Dacă însă mai multe persoane fac afirmații sau imputări calomnioase la adresa altei persoane prin mijloace orale, fiecare dintre acestea va deveni subiect activ nemijlocit al unei infracțiuni de calomnie distincte, nefiind vorba de participație sub forma coatoratului. De asemenea, indiferent de mijlocul de realizare a activității infracționale, poate exista participație sub forma instigării sau a complicității, in aceste cazuri instigatorii sau complicii participând in mod indirect la comiterea faptei.
2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv special și imediat al infracțiunii de calomnie este persoana căreia i-a fost atinsă demnitatea sau i-a fost pusă în pericol prin acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii de calomnie, adică persoana la adresa căreia s-a afirmat sau cu privire la care s-a imputat fapta calomnioasă.
Subiect pasiv al infracțiunii de calomnie poate fi în principiu orice persoană, legea necondiționând existența infracțiunii de vreo calitate a subiectului pasiv sau de îndeplinirea vreunei anumite cerințe privind pe acesta. Totuși, trebuie amintit faptul că subiect pasiv al infracțiunilor contra demnității nu poate fi decât o persoană fizică în viață.
De asemenea, pentru existența infracțiunii de calomnie este necesar ca subiectul pasiv să fie o persoană determinată sau determinabilă, mai exact este necesar ca din însăși afirmația sau imputarea de natură calomnioasă să reiasă în mod evident cu privire la ce persoană este făcută.
Pot avea calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de calomnie și persoanele incapabile ( minorii, debilii mintal etc.) deoarece atributul demnității este considerat că aparține oricărei ființe umane, indiferent de situația sau starea în care se află. Tot la fel, și persoanele ce dispun de o reputație proastă în cadrul societății sunt ocrotite împotriva afirmațiilor calomnioase, dispozițiile art. 206 C.pen. aplicându-se indiferent de calitatea imaginii pe care partea vătămată a reușit să și-o creeze în sânul societății de-a lungul vieții.
Deși legea nu condiționează existența infracțiunii de calomnie de vreo calitate sau situație specifică în care se află subiectul pasiv, trebuie spus că existența unei asemenea calități specifice poate duce fie la schimbarea încadrării juridice a faptei (de exemplu infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin, art. 171 C.pen. ; ultrajul, art. 239 C.pen.), fie va fi doar luată în seamă în momentul individualizării pedepsei. În această din urmă situație, calitatea sau situația specifică poate constitui, după caz, circumstanță agravantă sau atenuantă (judecătorească).
Și în cazul calomniei, pluralitatea de subiecți pasivi înseamnă pluralitate de infracțiuni, în forma concursului, care poate fi real în cazul săvârșirii unor acțiuni consecutive, sau ideal când fapta constă într-o acțiune unică. Infracțiunea de calomnie poate avea mai mulți subiecți pasivi în situația în care afirmația calomnioasă adresată unei persoane aduce atingere și demnității altei persoane, precum și în situația în care afirmația calomnioasă este adresată unei colectivități, însă indirect prin aceasta se lezează demnitatea indivizilor ce compun acea colectivitate.
Secțiunea a III-a. Conținutul constitutiv
1. Latura obiectivă
1.1. Elementul material
Elementul material al infracțiunii de calomnie constă in acțiunea de afirmare sau de imputare în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană unei sancțiuni penale, administrative sau disciplinare, ori disprețului public. Se observă faptul că, spre deosebire de insultă, elementul material se poate realiza numai prin comisiune, adică întotdeauna sub forma unei acțiuni, fiind exclusă posibilitatea realizarii lui printr-o inacțiune (omisiune). Așadar, calomnia reprezintă o infracțiune comisivă (de acțiune). Pentru realizarea elementului material al infracțiunii, sunt prevăzute două modalități normative alternative, care constau fie într-o acțiune de afirmare, fie într-o acțiune de imputare a unei fapte determinate privitoare la o persoană, săvârșirea oricăreia dintre ele fiind suficientă pentru realizarea elementului material.
În cazul in care ambele acțiuni au fost săvârșite deodată sau succesiv, dar în executarea aceleași rezoluții infracționale, va exista o singură infracțiune. Aceeași soluție o găsim și în cazul repetării aceleași acțiuni in condițiile arătate. Dacă însă acțiunile repetate de afirmare sau imputare s-au săvârșit in baza unor rezoluții distincte, va exista un concurs de infracțiuni. De asemenea, va exista concurs de infracțiuni si în cazul în care autorul, prin aceeași acțiune de afirmare sau imputare, a avut în vedere mai multe persoane.
Prin „a afirma” se înțelege a expune, a descrie, a povesti, a relata, a împărtăși altora o anumită faptă, susținându-se că ea corespunde adevărului, că este reală. Afirmarea are prin excelență un caracter narativ. Cel mai adesea acțiunea de afirmare îmbracă aparența unei simple sincerități, făptuitorul susținînd cu tărie că o anumită faptă (mincinoasă) corespunde adevărului, de regulă acestea petrecându-se în absența persoanei căreia îi este atribuită fapta. Însă nu este neapărat necesar ca acțiunea de afirmare să se refere la o faptă ce nu corespunde adevărului, legea penală sancționând tocmai străduința răuvoitoare a făptuitorului de a da faptei expuse aparența de autenticitate.
Prin „a imputa” se înțelege a formula o învinuire, a aduce o acuzare, a cere socoteală, a reproșa săvârșirea unei fapte ilicite sau imorale. Imputarea are un caracter denunciativ, presupunând în general informații precise în ce privește amănuntele de conținut ale faptei atribuite. Indiferent de forma de exprimare a faptei, termenii „afirmare” și „imputare” au aptitudinea de a include în dispoziția incriminatoare toate declarațiile calomnioase privind fapte determinate, făcute chiar sub formă dubitativă, interogativă sau deghizată, toate posibilitățile faptice prin care se poate aduce atingere demnității unei persoane prin afirmații calomnioase.
Acțiunea de afirmare sau acțiunea de imputare poate fi săvârșită în orice mod și prin orice mijloace, textul legal neconținând nici o precizare în această privință, de acestea urmând însă a se ține seama la stabilirea gradului concret de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului.
Astfel, acțiunea de afirmare sau imputare se poate realiza prin cuvinte, în mod oral (discursuri, amenințări, strigăte, cântece sau vorbe) sau prin scris ( acte, scrisori, articole, cărți, afișe), de asemenea se poate realiza în mod grafic (desene, fotografii trucate, caricaturi). Tot așa, pot fi folosite mijoace combinate de gesturi și cuvinte, sau gesturi și scrieri, săvârșirea numai prin gesturi fiind foarte rar întâlnită, numai în cazul în care o pantomimă ar putea reproduce fără dubiu o faptă determinată privind pe o anumită persoană. Pentru răspândirea afirmațiilor sau imputărilor calomnioase, pot fi folosite fie mijloace directe (de exemplu discursul în public), fie mijloace de reproducere ori transmitere tehnică (de exemplu radio, televizor, magnetofon, filme, fotografii etc.).
După cum am spus deja, conform legislației penale în vigoare, săvârșirea infracțiunii de calomnie într-un anumit mod sau printr-un anumit mijloc nu poate determina schimbarea încadrării juridice a unei fapte și nici nu constituie o circumstanță agravantă sau atenuantă legală. Trebuie să reamintim că în legislația anterioară existau asemenea situații în cazul așa-ziselor „delicte de presă”, săvârșirea insultei și calomniei prin mass-media reprezentând fie o circumstanță agravantă legală (conform C.pen. Carol al II-lea, art. 508 alin.1, pct.2), fie o infracțiune distinctă (cf. Legii 3/1974). În conformitate cu legislația în vigoare, săvârșirea calomniei prin intermediul presei pote fi luată în considerare în momentul individualizării pedepsei, ca o împrejurare fie să atenueze, fie să agraveze răspunderea penală a făptuitorului. În principiu, datorită rezonanței puternice care o are în cadrul societății difuzarea informațiilor prin mass-media, atingerea reputației unei persoane prin acest mijloc este mai gravă, afirmația sau imputarea calomnioasă ajungând la cunoștința unui număr mare de indivizi. Astfel, în special în cazul în care persoana vătămată este o persoană particulară, săvârșirea calomniei prin intermediul presei va putea constitui o împrejurare de natură a agrava atât răspunderea penală a făptuitorului, cât și răspunderea acestuia pentru prejudiciul moral cauzat prin afirmațiile defăimătoare. Însă, în ceea ce privește chestiunile de interes public, trebuie evidențiat rolul esențial pe care presa îl are într-o societate democratică. În acest sens, de maximă importanță este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare. Astfel, Curtea a statuat că necesitatea ca o chestiune serioasă, de interes general să facă obiectul unei dezbateri publice, are întâietate față de scopul legitim al reputației altora, chiar dacă o asemenea dezbatere implică și folosirea unui limbaj ofensator sau atacator, libertatea din domeniul presei incluzând și recurgerea la o anumită doză de exagerare și chiar provocare. În ceea ce privește oamenii politici și funcționarii ce acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale, limitele criticii admisibile sunt mai largi dacât în cazul simplilor particulari, deoarece aceste persoane se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor. Astfel, trebuie spus că o condamnare penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prin intermediul presei, când afirmarea sau imputarea are ca obiect fapte ce constituie chestiuni de interes general, poate să reprezinte o limitare nejustificată a libertății de exprimare. O asemenea situație a fost constatată de C.E.D.O. în cauza I. Dalban contra României, condamnarea penală a ziaristului Ionel Dalban fiind considerată o violare a art.10 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. În această cauză, Curtea a arătat că tratarea în presă a unui subiect de interes public (în speță, administrarea patrimoniului statului și modul în care oamenii politici își îndeplinesc mandatul) prevalează asupra dreptului persoanelor în cauză de a nu le fi știrbită demnitatea. Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, sarcina sa este totuși comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a infirmațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general. În concluzie, trebuie spus că săvârșirea prin presă a infracțiunii de calomnie, în tratarea însă a unei chestiuni de interes general, și vizând persoane cu anumite responsabilități speciale într-un stat (oameni politici, funcțonari publici etc.), poate fi considerată ca o împrejurare de natură să atenueze răspunderea penală a făptuitorului.
Afirmarea sau imputarea poate fi făcută și în cuprinsul unei opere literare. În practica judiciară s-a arătat că există infracțiunea de calomnie și prin intermediul unei opere literare dacă se vizează o anumită persoană căreia i se atribuie fapte nereale susceptibile să atragă asupra sa disprețul public.
Pentru ca acțiunea de afirmare sau de imputare să realizeze elementul material material al infracțiunii de calomnie, este necesar a fi îndeplinite cumulativ anumite cerințe esențiale.
În primul rînd,afirmarea sau imputarea trebuie să aibă ca obiect o „faptă”. Prin „faptă” se înțelege orice manifestare umană cu relevanță fizică (acte, stări, atitudini concrete de conduită exterioară) care s-a produs efectiv și care este susceptibilă de a cădea sub perceptia simțurilor omenești. Dimpotrivă, nu intră în noțiunea de „faptă” manifestările interne ale omului, procesele psihice, gîndurile, dorințele, intențiile, proiectele, sentimentele, mai pe scurt atitudinile psihice neexteriorizate. Așadar, va fi vorba despre o faptă în cazul în care autorul afirmă că a auzit pe cineva spunând că intenționează să săvîrșească o infracțiune concretă, deoarece ceea ce se impută este faptă obiectivă, exterioară, și constă într-o afirmație, indiferent că în conținutul său acesta se referă la un plan, proiect, intenție etc. Dacă însă autorul imputării s-ar referi la o împrejurare pe care a dedus-o din comportarea unei persoane, această imputare nu ar privi o faptă și, prin urmare, n-ar putea constitui infracțiunea de calomnie. Nu prezintă importanță dacă afirmarea sau imputarea se referă la o singură faptă sau la mai multe fapte, iar aceste fapte pot consta fie în acțiuni fie în inacțiuni. De asemenea, faptele afirmate sau imputate pot fi atît adevărate, cât și neadevărate. În cazul în care faptele sunt neadevărate, afirmarea sau imputarea lor va constitui întotdeauna elementul material al infracțiunii de calomnie. Dacă faptele sunt adevărate, nu va exista infracțiunea de calomnie dacă afirmarea sau imputarea lor a fost săvârșită în vederea apărării unui interes legitim, iar proba veridicității acestora a fost făcută (art.207 C.pen.). Spre deosebire de reglementarea din Codul penal anterior, nu prezintă relevanță, nici sub aspectul incriminării, nici sub acela al pedepsei legale, dacă fapta afirmată sau imputată calomnios se referă la viața sau activitatea publică sau la cea personală a părții vătămate, acestea putând însă dobândi o anumită importanță în momentul individualizării pedepsei.
Cea de a doua cerință esențială pentru realizarea infracțiunii sub aspectul laturii obiective este aceea ca fapta care se afirmă sau se impută să fie determinată. În cazul în care afirmarea sau imputarea nu privește o faptă determinată, ci ea are un caracter general, nu există infracțiunea de calomnie ci, eventual, infracțiunea de insultă. Forma determinată a faptei trebuie să fie constatată obiectiv, adică în raport aptitudinea pe care afirmarea sau imputarea o are de a face pe cei ce o ascultă să poată ei înșiși singulariza faptul, așadar determinarea faptei trebuie să rezulte cu claritate din însuși conținutul afirmării sau imputării. În practica judiciară s-a spus că „determinarea unei fapte implică individualizarea, particularizarea, singularizarea acesteia, astfel încât conținutul afirmației sau imputării să poată fi verificat.” Chiar dacă cel care a auzit afirmarea sau imputarea și-a imaginat un anumit fapt, dacă acest fapt nu a rezultat obiectiv din conținutul afirmării sau imputării, nu se va putea spune că acestea au avut de obiect un fapt determinat. Astfel, o caracterizare de gen sau specie nu constituie o determinare. Fapta trebuie deci să fie arătată în mod distinct și individualizată ca realitate concretă, iar nu printr-o referire generală, adică prin indicarea unei categorii de fapte sau a unor caracteristici de gen sau specie. Astfel, s-a decis că nu se referă la o faptă determinată afirmația făcută despre o fată că „umblă dezbrăcată noaptea cu bărbați”, deoarece referirea la niște bărbați neidentificați are un caracter general, imprecis, incompatibil cu noțiunea de determinare. De asemenea, nu privește un fapt concret afirmația că partea vătămată ar fi întreținut relații intime cu diferiți bărbați sau că ar fi sustras mâncare de la pomană, sau afirmația inculpatului că partea vătămată (gestionarul unui magazin) este „hoț”, „escroc” și că „vrea să dosească mărfuri” , ori afirmația făcută despre partea vătămată că este „legionar” sau că este o femeie de moravuri ușoare ori că partea vătămată nu a fost virgină la data căsătoriei. În schimb, s-a considerat că fapta inculpatului de a fi afirmat despre partea vătămată că este „bișnițar” constituie infracțiunea de calomnie.
Determinarea se poate realiza prin intermediul indicării de către făptuitor a unuia sau a mai multor elemente sau împrejurări referitoare la persoane, la timp, la loc sau la modalitatea de săvârșire a faptei, de natură să dea o precizare singulară faptei, să o particularizeze. Astfel, în practica judiciară s-a decis că afirmația inculpatului (viceprimar) cum că „prin intervențiile domnului A.T. (consilier local – n.n.) și ale grupului care îl înconjoară am reușit să pierdem pentru municipiu investiția de 50 de milioane dolari” nu privește o faptă determinată, particularizată prin elemente concrete (mod, timp și loc).
Pentru ca o faptă afirmată sau imputată să fie considerată determinată nu este necesar ca descrierea faptului să fie făcută cu lux de amănunte fiind întotdeauna suficient un minim de date (precizări) și împrejurări (elemente esențiale) care să conducă la identificarea acestui fapt de către persoanele care au luat la cunoștință de afirmația sau imputarea făcută. În practica judecătoreasca s-a decis că reprezintă infracțiunea de calomnie fapta inculpatei de a-i fi spus părtii vătămate că merge cu pătura într-un anumit loc, determinat prin denumirea lui, împreună cu un bărbat pe care l-a nominalizat, deoarece este evidentă referirea la relațiile intime ale părții vătămate cu acel bărbat. Aceeași soluție s-a adoptat și pentru cazul în care inculpata, în cadrul adunării generale a asociaiei de locatari a afirmat despre partea vătămată caă i-a furat unele lucruri din apartament.
Ca o a treia cerință esențială pentru realizarea infracțiunii sub aspectul actelor obiective este necesar ca afirmarea sau imputarea să privească o anumită persoană arătată sau vizată, adică o persoană determinată. Determinarea persoanei este explicită în cazul în care se indică numele acesteia ori porecla sub care este cunoscută sau calitatea ei exclusivă sau bine determinată (de exemplu președintele consiliului de administrație al societății X ). Determinarea poate însă să fie și implicită. Există determinare implicită când imputarea este adresată direct și personal celui învinuit, astfel încât devine inutilă indicarea numelui, sau atunci când afirmarea se produce în continuarea unei discuții în care fusese vorba de o anumită persoană sau atunci când din toate împrejurările descrierii faptului se înțelege fără echivoc despre cine este vorba. Afirmarea sau imputarea se poate însă referi și la mai multe persoane. În această situație, condiția privind determinarea persoanelor este îndeplinită dacă se indică grupul, colectivul, din care face parte (de exemplu componenții unui anumit lot sportiv) sau o împrejurare de natură a face cunoscute acele persoane (de pildă au participat ca martori la un anumit proces). Mai trebuie precizat faptul că, pentru realizarea acestei condiții, nu prezintă importanță dacă persoana vizată sau arătată este sau nu prezentă în momentul când se produce acțiunea de afirmare sau imputare calomnioasă a făptuitorului.
A patra cerință esențială privind latura obiectivă a infracțiunii de calomnie constă în aceea că fapta afirmată sau imputată, dacă ar fi adevărată, să fie susceptibilă să supună pe cel căruia i-a fost atribuită la o sancțiune penală, disciplinară sau administrativă ori disprețului public. Legea impune așadar ca faptele afirmate sau imputate să prezinte o anumită gravitate obiectivă, reprezentând o atingere reală adusă reputației unei persoane. Această cerință va fi pe deplin satisfăcută ori de câte ori fapta determinată ce se atribuie unei persoane ar antrena, ipotetic, oricare din consecințele menționate. Așadar, nu este necesar ca fapta atribuită unei persoane să fi atras pentru aceasta aplicarea efectivă a unei sancțiuni legale (penală, administrativă, disciplinară), ori a unei sancțiuni de ordin moral (blamul sau oprobiul opiniei publice). Prin urmare fapta afirmată sau imputată trebuie doar să fie prin natura ei susceptibilă de a cauza una din urmările arătate.
Persoana este expusă unei sancțiuni penale ori de câte ori i se atribuie sau i se impută săvârșirea unei infracțiuni indiferent dacă aceasta este prevăzută în codul penal sau într-o lege specială. Este necesar ca fapta, prin conținutul ei generic să constituie o infracțiune, și nu prin conținutul ei concret, întrucât legea se referă la o sancțiune prevăzută de legea penală, și nu la o sancțiune stabilită de o instanță de judecată. Această distincție trebuie făcută deoarece există posibilitatea ca o anumită faptă, deși constituie infracțiune (fiind deci sancționabilă penal), să nu fie în concret sancționată penal. De aceea infracțiunea de calomnie va subzista chiar dacă fapta afirmată sau imputată nu ar fi putut practic să atragă răspunderea penală a persoanei vizate datorită unor impedimente legale, cum ar fi lipsa plângerii prealabile, amnistia, grațierea prealabilă sau intervenția prescripției răspunderii penale.
Persoana este expusă la o sancțiune administrativă în cazul în care i se atribuie ori i se impută o faptă ilicită cu caracter administrativ, adică o contravenție prevăzută de OG 2/2001 sau de un alt act normativ care stabilește și sancționează abaterile administrative.
Poate fi expusă la o sancțiune disciplinară numai acea persoană care este supusă unei ordini disciplinare prin subordonarea sa de serviciu în cadrul unui raport juridic de muncă, fiind astfel răspunzătoare disciplinar de faptele sale ilicite săvârșite fie în legătură cu executarea contractului de muncă, fie în afara raportului de muncă (de exemplu militarii, magistrații etc. răspund disciplinar pentru fapte care, deși nu constituie încălcări ale disciplinei muncii, sunt considerate incompatibile cu demnitatea și importanța socială a funcției pe care o dețin). Așadar pentru existența infracțiunii de calomnie este suficient să se atribuie acestor categorii de persoane o faptă sancționabilă disciplinar, prevăzută într-un act normativ ce stabilește aceste fapte chiar dacă fapta afirmată sau imputată nu a atras practic răspunderea disciplinară a persoanei vizate.
Fapta este considerată ca fiind de natură a expune o persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară chiar dacă cel care a făcut afirmarea sau imputarea nu i-a dat faptei o calificare juridică sau i-a dat o calificare incorectă, deoarece interesează numai dacă fapta constituie în realitate o faptă ilicită sancționată de lege.
Persoana este expusă disprețului public în cazul în care i se atribuie o faptă care, fără a constitui o infracțiune, contravenție sau o abatere disciplinară, conține totuși un element imoral sau degradant. „Într-adevăr, dreptul obiectiv nu ar putea fi mereu ghid în a stabili dacă o afirmare ori o imputare este calomnioasă, întrucât aprecierea socială nu depinde atât de modul de a acționa conform dreptului, ci mai ales de a conduce după exigențele opiniei publice”. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, în cadrul adunării generale a personalului muncitor din unitate, a afirmat, contrar realității, că partea vătămată (inginer șef), de conveniență cu unele persoane cu funcție de răspundere, și-a însușit o sumă de bani ce ar fi trebui distribuită cu titlul de premii, unui număr de salariați, constituie infracțiunea de calomnie, și aceasta deoarece această afirmație a fost de natură să creeze o stare de spirit nefavorabilă din partea salariaților, care au pus la îndoială corectitudinea părții vătămate și capacitatea sa morală de a deține o funcție de conducere. Așadar, pentru a exista infracțiunea de calomnie este necesar ca fapta afirmată sau imputată să aibă în obiectivitatea ei natura de a expune o persoană disprețului public, nefiind suficientă credința celui ofensat că ar putea să existe o asemenea expunere.
În cazul în care fapta afirmată sau imputată nu este de natură să expună pe cel căruia îi este atribuită unei sancțiuni penale, administrative sau disciplinare ori disprețului public, existența infracțiunii de calomnie este exclusă, putându-se întruni elementele necesare pentru a caracteriza fapta drept insultă.
În acest sens trebuie spus că fapta afirmată sau imputată trebuie să fie o faptă posibilă, pe care cei care au auzit-o să o fi putut considera ca adevărată. Așadar, atribuirea unui fapt absolut imposibil nu poate fi considerat calomnie, deoarece ea nu poate fi crezută de cei cărora li se comunică. Este însă necesar ca imposibilitatea faptei atribuită ori imputată să fie absolută pentru toți cei care au luat cunoștință de ea. Astfel, în practică s-a decis că afirmația făcută de inculpați precum că victima ar fi ucis prin vrăji pe soțul ei nu este de natură să expună pe aceasta unei sancțiuni legale sau disprețului public întrucât, în raport cu nivelul de dezvoltare al conștiinței generale, astfel de fapte nu mai pot fi crezute și, în consecință, nici luate în considerare. În consecință, fapta inculpaților a fost considerată de instanță ca fiind o insultă.
O ultima cerință esențială în legătură cu latura obiectivă a infracțiunii este ca afirmarea sau imputarea faptei determinate să se fi săvârșit în public. Condiția publicității, alături de caracterul afirmat al faptei afirmate sau imputate, determină o diferențiere a infracțiunii de calomnie față de cea de insultă, sub aspectul gradului de pericol social, mai mare în cazul celei dintâi.
Pentru început, trebuie spus că înțelesul expresiei “în public” este arătat în dispozițiile art.152 C.pen.. În conformitate cu sensul acestui articol, calomnia săvârșită oral se consideră săvârșită în public atât în cazul în care au fost de față cel puțin 2 persoane (publicitate reală) cât și în cazul în care fapta a fost comisă într-un loc întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă în momentul respectiv nu era prezentă efectiv nici o persoană (publicitate virtuală). În acest sens este de menționat faptul că o bună parte din doctrina juridică și din soluțiile instanțelor de judecată a îmbrățișat această interpretare strictă a art.152. Astfel, în practica judiciară s-a decis că este îndeplinită condiția publicității atunci când afirmarea sau imputarea s-a făcut pe stradă în lipsa oricărei persoane sau în prezența unei singure persoane, deoarece, potrivit art.152 lit.a C. pen fapta se consideră a fi săvârșită în public atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau prin destinația lui este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană, iar strada este prin natura și destinația sa întotdeauna accesibilă publicului.
Însă, conform opiniei majoritare existente în literatura de specialitate, dispozițiile art.152 C.pen. trebuie interpretate, în cazul calomniei, ținându-se seama de esența acestei infracțiuni. Astfel, dacă de esența infracțiunii de calomnie este atingerea adusă demnității persoanei, în primul rând sub aspectul reputației, al bunului renume de care aceasta se bucură în societate, atunci este firesc ca infracțiunea să subziste numai în acele cazuri când afirmarea sau imputarea a fost făcută față de mai multe persoane ori a ajuns la cunoștința mai multor persoane, deoarece numai în asemenea cazuri se poate vorbi de o atingere adusă demnității persoanei. Așa fiind, condiția publicității cerută de art. 206 C.pen. nu este îndeplinită, fapta constituind infracțiunea de insultă și nu cea de calomnie, dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut într-un loc public prin natura lui (stradă, parc, piață etc.), însă în absența publicului, ori într-un loc public prin destinație (magazin, restaurant etc.) în momentul în care acesta, deși deschis, nu era frecventat de public, deoarece pentru realizarea cerinței publicității esențială este prezența publicului în locul și momentul săvârșirii faptei.
Nu poate exista infracțiunea de calomnie dacă afirmarea sau imputarea este făcută exclusiv în fața persoanei vătămate, săvârșirea „în public” a faptei implicând o pluralitate de persoane la care să ajungă mesajul calomnios. Pluralitatea minimă cerută de lege este de două persoane, fiind exclusă însă persoana căreia îi este atribuită fapta. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că lipsește elementul publicității cerut pentru existența infracțiunii de calomnie atunci când afirmațiile incriminate s-au făcut în cadrul unei convorbiri a inculpaților cu o persoană (martoră în proces) la domiciliul acesteia și fără să mai fi fost nimeni de față, infracțiunea reținută în acest caz fiind aceea de insultă. Datorită aceleiași rațiuni ca acelea care exclud publicitatea virtuală, cerința publicității nu poate fi considerată îndeplinită nici în cazul în care, deși au fost prezente două sau mai multe persoane în momentul afirmării sau imputării verbale, acestea sunt incapabile de a înțelege (surzii, nebunii, copiii foarte mici, persoanele în stare de ebrietate completă, persoanele care nu cunosc limba în care a fost rostită afirmația sau imputarea etc.), sau din cauza condițiilor de fapt nu a au auzit-o. Astfel, în practică s-a decis că atâta vreme cât inculpata a făcut afirmațiile pretins calomnioase fie în curte, fie la poartă, numai față de persoana vătămată, cei doi martori audiați în cauză aflându-se la o distanță de la care n-au putut auzi cuvintele ce s-au rostit între părți, nu se poate considera că fapta s-a săvârșit „în public”, în sensul art.152 C.pen.. De asemenea, condiția publicității nu este îndeplinită nici în situația în care făptuitorul nu știa că a fost văzut sau auzit de alte persoane. În această privință, în practică s-a decis că fapta inculpatului de a fi sesizat pe șeful autobazei unde lucra partea vătămată despre unele sustrageri – de motorină și materiale de construcție – pe care le-ar fi comis aceasta la locul de muncă, nu constituie infracțiunea de calomnie atâta vreme cât inculpatul nu a prevăzut că afirmațiile sale vor ajunge la cunoștința publicului, împrejurarea că ele au fost auzite de alte două persoane fiind cu totul fortuită. Pe de cealaltă parte, afirmațiile defăimătoare se consideră făcute în public și atunci când, deși rostite într-un loc privat, au fost adresate victimei cu intenția de a fi auzite și de alte persoane, care, într-adevăr, le-au auzit.
Tot astfel, s-a considerat că nu este îndeplinită condiția publicității în cazul în care inculpata a afirmat față de soțul său și de o altă persoană fapte determinate privitoare la partea vătămată. În același sens, s-a decis că imputarea adusă persoanei vătămate – că a furat lemne de la inculpat – dacă a avut loc la domiciliul acesteia, în prezența soțului său și a fiicei sale, nu poate fi considerată ca săvârșită în public. Menționăm că și în această privință s-a creat o controversă în cadrul practicii judiciare, unele instanțe considerând împrejurarea ca două dintre persoanele față de care inculpatul a afirmat cele arătate sunt părinții părții vătămate ca fiind lipsită de relevanță. În apărarea acestei a doua opinii se aduce argumentul că nici art.152 C.pen., și nici art.206 C.pen. nu fac vreo distincție în ceea ce privește calitatea persoanelor ce sunt de față în momentul săvârșirii faptei.
Cerința publicității nu este îndeplinită nici în cazul în care afirmația sau imputarea a fost transmisă prin telefon, cu excepția cazului în care transmiterea s-a făcut în mod succesiv față de mai multe persoane.
Conform art.152 lit.d., cerința publicității este îndeplinită în situația în care fapta este săvârșită în cadrul unei adunări publice, cu excepția acelor reuniuni care, datorită relațiilor dintre persoanele participante, pot fi considerate ca având caracter de familie. În practica judiciară s-a pus problema dacă nunta constituie sau nu o reuniune de familie, soluțiile adoptate în acest sens fiind divergente. În literatura de specialitate s-a spus că nunta constituie o reuniune de familie dacă la acest eveniment nu participă și alte persoane în afara rudelor apropiate ori a prietenilor intimi, de familie. Dacă însă participă și alte persoane în afară de cele arătate, nunta capătă caracter public, afirmațiile calomnioase făcute cu acest prilej fiind considerate ca fiind săvârșite în public.
Nu este necesar ca afirmarea sau imputarea să se facă simultan față de două sau mai multe persoane, condiția publicității fiind îndeplinită și în cazul în care afirmarea sau imputarea s-a făcut separat față de două sau mai multe persoane în executarea aceleiași rezoluții infracționale. Într-un asemenea caz, nu ne aflăm în prezența unui concurs real de infracțiuni, ci a unei singure infracțiuni de calomnie, al cărei conținut s-a realizat în momentul când a fost îndeplinită condiția publicității, adică fapta afirmată sau imputată a ajuns să fie cunoscută de cel puțin două persoane. În această situație infracțiunea se consideră epuizată în momentul în care afirmarea sau imputarea calomnioasă s-a făcut în fața ultimei persoane care a auzit-o.
În cazul calomniei săvârșite prin scris, publicitatea se consideră realizată ori de câte ori scrierea a fost comunicată la două sau mai multe persoane sau a fost distribuită, vândută ori expusă în vreunul din locurile arătate în art.152 C.pen..
Dacă afirmațiile sau imputările calomnioase au fost făcute în cuprinsul unei scrisori închise adresate celui calomniat ori unui terț, nu va exista infracțiunea prevăzută la art.206 C.pen., chiar dacă persoana vătămată sau terțul a difuzat din voința proprie conținutul scrisorii, deoarece în această situație publicitatea se datorează celui care a primit scrisoarea confidențială, și nu celui care a trimis-o. Elementul publicității nu va exista nici în situația în care afirmațiile calomnioase sunt cuprinse într-o scrisoare deschisă adresată personal la domiciliul persoanei vizate, și aceasta deoarece funcționarii poștali au obligația de a păstra secretul corespondenței. Publicitatea este însă realizată în cazul în care corespondența deschisă a fost adresată mai multor persoane la domiciliul comun al acestora ori dacă a fost expediată celui calomniat sau unui terț pe adresa unității unde lucrează, deoarece în aceste cazuri, corespondența trecând și prin mâna altor persoane decât funcționarii poștali, alte persoane pot lua cunoștință de conținutul ei. În cazul în care scrisoarea (închisă sau deschisă) a fost adresată mai multor persoane și cel puțin două dintre acestea au luat cunoștință de conținutul ei, condiția publicității va fi îndeplinită. Acest lucru se va întâmpla și în situația în care destinatarii scrisorii sunt două persoane – soț și soție.
În cazul calomniei săvârșite cu ajutorul unor mijloace care permit o largă publicitate (mass-media: televiziune, presă, radio, internet etc.), nu interesează câte persoane au luat efectiv la cunoștință de afirmațiile calomnioase, fiind suficient să se stabilească numai că făptuitorul a folosit un asemenea mijloc.
Practica judiciară a mai stabilit că afirmarea sau imputarea unei fapte nu este considerată a fi săvârșită în public atunci când acestea sunt inserate într-un memoriu (plângere, denunț) adresat autorităților publice. Astfel, s-a arătat că sesizarea Poliției cu privire la săvârșirea unui furt de produse, indicându-se și persoanele care au participat la recoltare, sesizare ce a fost făcută de către președintele unei societăți agricole, nu constituie infracțiunea de calomnie, nefiind îndeplinită condiția publicității. În același sens, s-a arătat că afirmațiile cu privire la lipsa de probe de vinovăție într-un dosar, la lipsa de obiectivitate a judecătorilor, procurorilor sau a organelor de Poliție în rezolvarea unui dosar și altele de același fel, afirmații făcute într-un memoriu adresat Procuraturii Generale și prin care autorul memoriului urmărește să aducă la cunoștința organelor ierarhic superioare o situație de fapt pe care o consideră injustă, nu constituie infracțiunea de calomnie căci le lipsește elementul publicității. Într-adevăr, afirmațiile care sunt făcute în cuprinsul scrisorilor, memoriilor, rapoartelor adresate autorităților publice, chiar dacă sunt cunoscute de mai multe persoane care au însărcinarea de serviciu să le examineze, nu pot fi considerate că au devenit publice. Pe lângă faptul că persoanele care iau la cunoștință de aceste scrisori, memorii etc. au datoria să nu divulge conținutul materialelor respective, aceste persoane nici nu reprezintă propriu-zis un „public” în raport cu afirmațiile ce se fac, deoarece iau cunoștință de aceste date nu ca persoane particulare, ci ca agenți ai unor instituții de stat (Parchet, Poliție, Primărie etc.), mandatați să le clarifice și să le clasifice și să dispună anumite măsuri. Eventual, fapta de a face sesizări sau memorii unor organe de stat ar putea constitui elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă, prevăzută de art.257 C.pen., dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de acest articol. Pentru considerentele arătate, considerăm greșită soluția instanței conform căreia depunerea sesizării la o unitate de procuratură, permițând cunoașterea afirmațiilor de către persoanele care lucrează în acel loc, conferă faptei și caracterul de publicitate cerut pentru existența infracțiunii de calomnie.
De asemenea, nu va exista publicitate nici în cazul afirmațiilor sau imputărilor de fapte determinate care privesc activitatea desfășurată de o persoană în cadrul unei unități, dacă ele se referă la o persoană care aparține acelei unități și sunt cuprinse în acte cu caracter obiect intern. În acest sens, s-a decis că acțiunea inculpatului de a fi depus la conducerea unității unde lucrează partea vătămată o sesizare prin care afirmă despre aceasta că este un „delator” și reprezintă un „pericol public” nu se poate considera că îndeplinește condiția publicității cerută de art.206 C.pen.. În motivare s-a arătat că persoanele ce pot lua cunoștință de conținutul sesizării nu constituie un „public” în sensul art. 152, ele având obligația de a nu divulga conținutul acestor acte. În mod asemănător, s-a decis că fapta unei persoane încadrate în muncă, desemnată de către conducerea unității să cerceteze o sesizare prin care partea vătămată era învinuită de a avea relații intime cu soțul persoanei care făcuse sesizarea, de a fi conchis – în urma anchetei administrative efectuate în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu – că cele arătate în cuprinsul sesizării corespund realității, nu prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie.
1.2. Urmarea imediată
Acțiunea făptuitorului care constituie elementul material al infracțiunii de calomnie are ca urmare imediată o atingere adusă demnității persoanei, sub aspectul bunului renume de care aceasta se bucură din partea celorlalte persoane. Altfel spus, urmarea constă în crearea unei stări prin care se aduce atingere demnității persoanei calomniate.
Dacă în cazul infracțiunii de insultă această vătămare de ordin moral se produce în chiar momentul săvârșirii acțiunii ofensatoare, fiind suficientă stabilirea existenței unei asemenea acțiuni, la calomnie ea se consideră realizată numai în momentul în care cel puțin două persoane au luat la cunoștință de afirmarea sau imputarea calomnioasă.
Așadar, urmarea socialmente periculoasă, ce constă în vătămarea efectivă adusă persoanei calomniate, este presupusă a se fi produs în acest moment, astfel încât nu este nevoie să se stabilească dacă a survenit realmente efectul scontat de făptuitor prin acțiunea sa. Prin urmare, nu se cere ca persoanei pe care o privește afirmarea sau imputarea calomnioasă să i se fi aplicat o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori să fi fost urmărită în vederea aplicării unei asemenea sancțiuni, ori să fi fost efectiv supusă disprețului public, fiind suficient pericolul expunerii acelei persoane la o atare consecință.
1.3. Legătura de cauzalitate
Pentru ca latura obiectivă a infracțiunii de calomnie să fie considerată ca realizată, este necesar ca între acțiunea ce constituie elementul material și urmarea socialmente periculoasă să existe un raport de cauzalitate. Așadar trebuie să se constate că starea prin care s-a adus atingere demnității persoanei prin expunerea acesteia la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, este urmarea directă a acțiunii de afirmare sau imputare în public a anumitor fapte.
În cazul infracțiunii de calomnie, se consideră că legătura de cauzalitate ființează implicit în materialitatea faptei, ea reieșind din înseși afirmațiile sau imputările calomnioase săvârșite cu privire la faptele unei persoane.în una dintre modalitățile alternative prezentate în art.206 alin.1, fără a fi nevoie să se probeze și urmarea produsă de această acțiune.
Prin urmare, este suficient să se dovedească săvârșirea în public a acțiunii calomnioase în una dintre modalitățile alternative prezentate în art.206 alin.1, fără a fi nevoie să se probeze și urmarea produsă de această acțiune.
2. Latura subiectivă
Pentru realizarea conținutului infracțiunii de calomnie este necesar ca acțiunea care formează elementul material al infracțiunii să fi fost săvârșită cu vinovăție. Forma de vinovăție cerută pentru existența infracțiunii este întotdeauna intenția, sub oricare dintre modalitățile acesteia: intenție directă sau intenție indirectă.
Așadar, pentru existența infracțiunii de calomnie se cere ca făptuitorul să fi voit să afirme sau să impute în public unei persoane determinate o faptă determinată, dându-și seama că prin această acțiune a sa expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, și să fi urmărit acest rezultat (intenție directă), ori, deși nu l-a urmărit, să fi acceptat producerea lui (intenție indirectă). În cazul în care făptuitorul nu cunoaște împrejurarea că acțiunea este săvârșită în public sau că ea este de natură să expună persoana vizată la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, deci se află în culpă, nu va exista infracțiunea de calomnie.
În practica judiciară s-a decis că depunerea unor memorii sau formularea unor reclamații ce conțin afirmații cu caracter calomnios cu privire la o persoană, adresate unui organ de stat sau altui organ care are obligația de a păstra secretul de serviciu, denotă faptul că cel în cauză nu a avut intenția de a supune cele afirmate cunoștinței publicului. În același sens s-a arătat că fapta inculpatului de a sesiza organului competent sustragerea unui bun, cu exprimarea unei bănuieli privind pe autor nu materializează voința acestuia de a compromite partea vătămată, nefiind deci întrunite trăsăturile caracteristice ale infracțiunii de calomnie. Tot astfel nu va exista intenție, lipsind voința de a face afirmarea sau imputarea în public, atunci când se dovedește că, prin neglijența sau imprudența făptuitorului, mai multe persoane au luat efectiv cunoștință de afirmare sau imputare, deci acesta a considerat că a comunicat cu o singură persoană, publicitatea fiind în acest caz involuntară. Dacă însă conduita făptuitorului se dovedește voluntar neglijentă sau imprudentă, nu mai este vorba de o simplă culpă care a generat o publicitate involuntară, ci este vorba de intenție de a calomnia (de exemplu, făptuitorul cunoștea faptul că alte persoane ascultă comunicarea și într-adins a vorbit mai tare ca să audă și acestea).
Tot în practica instanțelor s-a constatat faptul că inculpatului nu îi este suficient să se apere spunând că el doar a preluat afirmația calomnioasă de la altă persoană deoarece mai înainte de a face el însuși acea afirmație avea obligația de a-i verifica veridicitatea. La fel în cazul în care făptuitorul, cunoscând că se fac cercetări cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, afirmă că aceste infracțiuni au fost săvârșite de o anumită persoană – ceea ce este fructul unei simple bănuieli – această bănuială, afirmată ca publicitate, nu poate fi absolvită pe motivul lipsei de intenție. Totuși, în situația în care făptuitorul face dovada că a verificat veridicitatea informației pe care și-a bazat afirmațiile calomnioase (depunând toate diligențele în acest sens), informație care s-a dovedit în final neadevărată, acesta poate fi considerat că se află într-o situație de eroare de fapt (art.51 C.pen.). Această eroare de fapt (care reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei) denotă buna credință a făptuitorului, în acest caz lipsind intenția de a calomnia. În practică s-a decis că este nulă hotărârea instanței de fond care condamnă pentru calomnie fără să ia în considerație apărarea inculpatului care a invocat buna sa credință și a cerut să facă dovada acesteia.
Este exclusă intenția de a calomnia în situația în care făptuitorul nu a urmărit și nici nu a acceptat compromiterea persoanei vizate, aducând la adresa acesteia o critică constructivă. Aceeași soluție trebuie admisă și în situația în care șeful ierarhic administrativ efectuează o notare negativă în ceea ce privește comportamentul unui angajat.
Intenția rezultă din simplul fapt că făptuitorul a știut că afirmarea publică pe care o face este de natură să expună o persoană unei sancțiuni juridice sau disprețului public. Așadar, intenția este presupusă și de regulă nu trebuie dovedită, făptuitorului revenindu-i sarcina de a proba lipsa intenției. Totuși instanța de judecată are datoria să motiveze existența intenției, adică să indice din ce anume împrejurări de fapt și-a format convingerea că făptuitorul a prevăzut că acțiunea sa este susceptibilă de a aduce atingere demnității persoanei împotriva căreia aceasta a fost îndreptată.
Infracțiunea de calomnie poate fi săvârșită și cu ocazia dezbaterilor în fața instanțelor de judecată, existând intenția calomnioasă ori de câte ori afirmațiile sau imputările făcute în fața instanței nu erau necesare în soluționarea procesului. În situația în care afirmațiile calomnioase sunt făcute de martor, expert sau interpret este necesar a se face o distincție. Astfel, în cazul în care declarațiile calomnioase sunt neadevărate și sunt privitoare la împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei, asupra cărora martorul, expertul sau interpretul a fost întrebat, fapta va constitui infracțiunea de mărturie mincinoasă (art.260 C.pen.), aflată în concurs ideal cu infracțiunea de calomnie. Dacă declarațiile calomnioase sunt fără legătură cu întrebarea ce i s-a pus (sau depășind contextul întrebării puse de instanță), va exista numai infracțiunea de calomnie, existența intenția de a denigra rezultând în mod evident din propria inițiativă a martorului de a face acele afirmații.
Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii de calomnie nu are relevanță mobilul sau scopul urmărit de făptuitor. Prin urmare, va exista infracțiune chiar dacă autorul a săvârșit faptele în glumă sau cu scopul de a-l corija sau sfătui pe cel împotriva căruia își îndreaptă afirmațiile. Totuși, mobilul sau scopul poate constitui o împrejurare de natură a contribui la individualizarea pedepsei, sub forma circumstanțelor agravante sau atenuante.
Secțiunea a IV-a. Formele infracțiunii
Acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii de calomnie pot fi realizate uneori printr-o desfășurare în timp a activității infracționale, fiind astfel susceptibile de fazele pe care le parcurge o astfel de desfășurare.
Astfel, actele preparatorii în cazul calomniei, deși sunt posibile, nu sunt incriminate de legea penală. Totuși, în situația în care aceste acte sunt săvârșite de o altă persoană decât autorul ele pot căpăta relevanță penală dacă infracțiunea în vederea căreia au fost efectuate s-a consumat, în acest caz ele devenind acte de participație anterioară (acte de complicitate sau acte de instigare).
Tentativa la infracțiunea de calomnie este posibilă în cazul în care afirmarea sau imputarea calomnioasă a fost făcută prin mijloace de exteriorizare materială (scrisori, desene etc.). Deși este posibilă, nici tentativa de calomnie nu este incriminată de legea penală în vigoare.
Infracțiunea de calomnie se consumă în momentul în care afirmarea sau imputarea, având ca obiect o faptă determinată privitoare la o anumită persoană, a devenit publică, deoarece în acest moment se produce urmarea imediată a faptei, adică starea prin care se aduce atingere demnității celui calomniat. La fel ca la insultă, urmarea imediată constă întotdeauna dintr-o vătămare efectivă adusă demnității unei persoane, și nu din existența doar a pericolului unei asemenea vătămări, prin urmare calomnia reprezintă o infracțiune de rezultat.
După consumare, este posibil uneori ca infracțiunea de calomnie să se prelungească în timp fie datorită acțiunii calomnioase (de exemplu expunerea o perioadă de timp a unui afiș calomniator), caz în care fapta capătă caracterul de infracțiune continuă, fie datorită repetării, în condiții de publicitate, a afirmației sau imputării calomnioase în exercitarea aceleiași rezoluții infracționale (de exemplu publicarea repetată a unor articole cu caracter calomnios), în acest caz fapta devenind o infracțiune continuată. În aceste situații, infracțiunea se consideră epuizată fie în momentul în care are loc încetarea activității infracționale (pentru infracțiunea continuă), fie în momentul în care este săvârșită ultima acțiune calomnioasă (pentru infracțiunea continuată). În cazul în care se constată că infracțiunea se află în formă continuă sau continuată, acest fapt poate să atragă după sine o răspundere penală mai grea pentru făptuitor, aceste forme fiind considerate mai grave decât forma tipică (infracțiunea fapt consumat).
Mai trebuie spus că în cazul în care făptuitorul a afirmat sau imputat, cu privire la aceeași persoană, mai multe fapte calomnioase, va exista o singură infracțiune de calomnie. Dacă sunt calomniate cu aceeași ocazie mai multe persoane determinate, vor exista tot atâtea infracțiuni câte persoane au fost calomniate.
Secțiunea a V-a. Sancțiuni
Conform art.206 alin.1 din Codul penal, săvârșirea infracțiunii de calomnie se pedepsește cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă. Pedepsele prevăzute în art.206 sunt alternative, instanța putând alege una dintre ele ținând seama, conform art.72 C.pen., de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului, și de asigurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cazul în care instanța alege pedeapsa închisorii, ea va putea să stabilească o pedeapsă între limitele speciale de 2 luni și 2 ani. Dacă instanța constată existența unor circumstanțe atenuante, conform art.76 alin.1 lit.e, sancțiunea aplicată va fi o amendă care nu poate fi mai mică de 2.000.000 de lei. În cazul în care instanța reține circumstanțele agravante, conform art.78 C.pen., ea poate aplica pedeapsa închisorii până la 2 ani (maximul special), iar dacă acest maxim este neîndestulător, se poate adăuga un spor care nu va depăși 8 luni (1/3 din maximul special), putându-se deci aplica cel mult o pedeapsă de 2 ani și 8 luni.
În cazul în care instanța alege pedeapsa amenzii, conform art. 63 alin.3 teza a II-a, aceasta va putea fi stabilită între 5.000.000 și 300.000.000 lei (limitele speciale). Dacă instanța va reține circumstanțe atenuante, conform art.76 alin.1 lit.f teza I, amenda va fi coborâtă sub 5.000.000 lei (minimul special), putând fi redusă până la 1.500.000 lei. Dacă instanța va constata existența unor circumstanțe agravante, conform art.78 teza finală, se va putea aplica un spor de cel mult 150.000.000 lei (1/2 din maximul special), putându-se ajunge deci la suma de 450.000.000 lei.
Conform art.80 alin.2 C.pen., în caz de concurs între circumstanțele agravante și cele atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.
Articolul 206 C.pen. nu prevede, pentru infracțiunea de calomnie, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Teoretic, conform art.65 alin.1 C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani (posibil în cazul reținerii circumstanțelor agravante) și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Practic însă, ținând cont de pericolul social scăzut al infracțiunii de calomnie, este greu de crezut că e posibil de aplicat vreo pedeapsă complementară pentru o asemenea faptă.
Conform art.71 C.pen. pe timpul executării pedepsei închisorii, condamnatului îi sunt interzise de drept, ca pedeapsă accesorie, toate drepturile arătate în art.64 C.pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.
În cazul condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, deoarece nu poate fi aplicată o pedeapsă mai mare de 2 ani și 8 luni închisoare (art.81 alin.1 lit.1 C.pen. cere ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă), bineînțeles, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art.81 C.pen. În cazul condamnării la pedeapsa închisorii, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, deoarece pedeapsa aplicată este sub limita impusă de art.861 alin.1 lit.a C.pen. (4 ani închisoare), trebuind însă a fi respectate și celelalte condiții arătate în art.861C.pen..
De asemenea, cu respectarea cerințelor prevăzute de art.867C.Pen., instanța poate dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, fiind îndeplinită condiția ca pedeapsă aplicată în concret să fie de cel mult 5 ani (art.867 alin.1 lit.a).
Răspunderea penală în cazul infracțiunii de calomnie nu poate fi înlocuită (spre deosebire de insultă) cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, deoarece art.90 alin.1 lit.a condiționează înlocuirea răspunderii penale de prevederea în textul incriminator a închisorii de cel mult un an, în timp ce maximul pedepsei pentru calomnie este de 2 ani.
În cazul în care infracțiunea de calomnie este săvârșită de un minor, conform art.100 C.pen., instanța poate fie să ia o măsură educativă dintre cele prevăzute la art.101 C.pen.2, fie – dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului – să aplice pedeapsa închisorii sau a amenzii, ale cărei limite speciale se vor reduce la jumătate (art.109 alin.1 C.pen.).
Capitolul V
Proba verității
Potrivit art.207 C.pen., acțiunea ofensatoare săvârșită împotriva unei persoane nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie, dacă cu privire la cele afirmate sau imputate s-a făcut proba verității. Potrivit aceluiași text, proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim.
„Proba verității” constituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau calomnie, ea fiind întâlnită numai în cazul acestor infracțiuni. Trebuie spus că „proba verității” nu se deosebește cu nimic, sub aspectul efectelor pe care le are, de cauzele generale de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzute de art.44-51 C.pen. (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt). Așadar, în cazul în care este făcută proba verității celor afirmate sau imputate, instanța va pronunța – în baza art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen. coroborat cu art.10 alin.1 lit.e C.proc.pen. – achitarea celui trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie.
Totodată, „proba verității” constituie și o condiție negativă, de îndeplinirea căreia depinde existența infracțiunii, fiindcă dacă făptuitorul nu face dovada afirmațiilor sale, el va răspunde penal pentru săvârșirea insultei sau calomniei.
În general proba adevărului afirmațiilor făcute în cadrul insultei și calomniei nu este admisă, deoarece legea penală apără demnitatea persoanei chiar și împotriva unor imputări sau afirmații adevărate, dacă acestea sunt făcute numai cu scopul de a aduce atingere onoarei sau reputației. Ca excepție, când afirmarea sau imputarea a fost făcută pentru apărarea unui interes legitim, legea penală, dând întâietate acestui interes, permite făptuitorului să facă proba adevărului afirmațiilor sale. Constatarea existenței unui interes legitim care trebuie apărat, adăugată dovedirii adevărului afirmațiilor făcute, implică lipsa uneia din trăsăturile esențiale fără de care nu poate exista infracțiunea, și anume vinovăția. Nedovedind necesitatea apărării unui interes legitim, făptuitorul se consideră că a urmărit compromiterea persoanei vătămare, acționând cu vinovăția cerută de lege pentru ca afirmațiile sau imputările făcute să constituie infracțiune.
În cazul în care se face dovada adevărului celor afirmate sau imputate, această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei operează numai față de acel făptuitor care a făcut afirmațiile sau imputările pentru apărarea unui interes legitim, așadar are un caracter personal. De asemenea, ea poate fi invocată de făptuitor în orice fază a procesului, iar constatarea și recunoașterea ei trebuie făcute din oficiu ori de câte ori existența ei rezultă din datele cauzei.
O problemă care se pune este aceea de a ști la ce anume forme de insultă se referă art.207 C.pen., din moment ce în cuprinsul său textul nu face referire la nici unul din termenii folosiți în incriminarea insultei (cuvinte, gesturi sau alte mijloace prin care se aduce atingere demnității, expunerea la batjocură sau atribuirea unui defect, boală sau infirmitate), însă îi reproduce fidel pe aceia cu care legea penală caracterizează calomnia (afirmarea sau imputerea). În acest sens, trebuie observat că, date fiind modurile în care se exprimă în mod obișnuit insulta (de exemplu cuvinte de genul: „prost”, „nenorocit”, „măgar”, sau expresii injurioase: blesteme, înjurături etc., diferite gesturi obscene ori așa-zisele „judecăți de valoare”), cu greu s-ar putea concepe o probă a adevărului celor exprimate. Așadar, în cazul insultelor, proba verității nu își găsește aplicarea decât în cazuri de excepție. Asemenea cazuri sunt fie acelea în care se atribuie persoanei vătămate un defect, boală sau infirmitate care nu ar trebui relevată, fie în situațiile în care, deși acțiunea se realizează prin afirmarea sau imputarea unei fapte, totuși, din conținutul infracțiunii de calomnie lipsește unul din elementele specifice acestei infracțiuni, ceea ce o face să nu se poată contura ca infracțiune de calomnie, dar îi atribuie caracterul subsidiar de insultă. O asemenea situație poate avea loc, de pildă, în situația în care fapta afirmată sau imputată nu are un caracter suficient de determinat sau îi lipsește elementul publicității. Totuși, ținând cont de varietatea situațiilor ce se pot ivi în practică, nu poate fi exclusă existența și a altor situații în care ar putea fi aplicabilă „proba verității”, instanța de judecată având obligația ca, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, să aleagă soluția corectă.
Condiția esențială pentru ca proba verității celor afirmate sau imputate să fie admisibilă este ca afirmarea sau imputarea să fi fost făcută pentru apărarea unui interes legitim.
Prin „a apăra” se înțelege a înlătura un rău produs, a face să înceteze o stare dăunătoare, a realiza un drept sau a preîntâmpina, a evita un rău care s-ar putea produce, o vătămare care amenință, a se pune la adăpost contra unui pericol.
Prin „interes legitim”- în sensul art.207 C.pen. – ce înțelege un interes serios, temeinic, al unei persoane care, de bună credință, socotește că își poate apăra acest interes prin afirmarea sau imputarea făcută. Într-o viziune mai largă, s-a arătat că există interes legitim ori de câte ori este vorba de ocrotirea unor valori importante materiale sau morale ale societății.
Interesul legitim poate fi atât un interes public, cât și unul particular, privat, indiferent dacă se referă la viața personală ori la viața publică a unei persoane. De asemenea, interesul legitim invocat pentru a face admisibilă proba verității poate fi al aceluia care a făcut afirmația presupusă calomnioasă, dar poate fi și al altei persoane, indiferent care ar fi aceasta, sau poate fi al întregii societăți ori numai al unei colectivități din cadrul societății. Găsim aici o analogie cu legitima apărare folosită în fața unui atac material pentru a se apăra pe sine, pe oricine altcineva sau un interes general, putându-se spune despre „proba verității” că este un fel de legitimă apărare morală.
Deși spune că afirmația sau imputarea trebuie făcută pentru apărarea unui interes legitim, legea nu cere ca prin acțiunea ofensatoare interesul legitim să fi fost efectiv apărat, ci doar ca la baza afirmărilor sau imputărilor să fi existat o justificare morală a necesității de a apăra acel interes, si ca dezvăluirile defăimătoare să fi avut o anumită aptitudine de a servi acestei finalități. De asemenea, legea nu cere ca afirmațiile sau imputările defăimătoare să fi reprezentat, prin ele însele sau prin forma în care au fost făcute, singura posibilitate de a apăra interesul legitim. Nu este necesar ca interesul care determină pe autor să facă afirmațiile sau imputările calomnioase să fie de mare însemnătate, ci este suficient să privească chestiuni care prezintă un real interes pentru autor.
De apărarea unui interes public se poate vorbi, de exemplu, în cazul în care sunt dezvăluite abuzurile unor funcționari sau ale altor salariați, sau în cazul în care se urmărește prevenirea unui pericol care amenință securitatea statului sau buna funcționare a unor instituții publice etc., ori în cazul în care prin afirmarea sau imputarea făcută se asigură o mai bună cunoaștere a personalului angajat sau ce urmează a fi angajat (de pildă dezvăluirea antecedentelor negative ale paznicului, gestionarului, educatorului etc.).
De ocrotirea unui interes personal se poate vorbi, de pildă, în cazul în care o rudă apropiată sau un prieten intim al unei persoane ce urmează a se căsători, la cererea acesteia, a părinților acesteia sau din proprie inițiativă, le comunică acestora unele informații culese de la alte persoane cu privire la reputația viitorului soț, neconvenabile acestuia din urmă; sau în cazul în care un părinte afirmă despre o persoană că exercită o influență negativă asupra fiului său; ori situația în care fiul defunctului impută unei rude anumite fapte care i-ar atrage acesteia nedemnitatea succesorală etc..
Dacă autorul nu a acționat în asemenea condiții, ci din vanitate, amor propriu, din dorința de răzbunare, din glumă ori din dorința de a face rău fără motiv, acesta nu va avea posibilitatea să dezvăluie adevărul celor afirmate sau imputate, fapta lui constituind – dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.205 sau 206 C. pen. – infracțiune.
În literatura juridică s-a spus că stabilirea în concret a faptului dacă este vorba de un interes legitim important, serios, temeinic, constituie o problemă de apreciere a instanței în raport cu circumstanțele cauzei și probele administrate, nimeni neputând stabili criterii fixe de apreciere în această privintă, întrucât ele țin în egală măsură de considerații de ordin general, dar și subiectiv.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpatei care, luând la cunoștință de relațiile dintre soțul ei și partea vătămată, i-a adresat acesteia, în public, imputări și a rugat-o totodată „să-i lase soțul în pace, să nu mai întrețină relații cu el”, se justifică prin existența unui interes legitim, și anume acela al menținerii căsătoriei; ca atare, inculpata, făcând dovada existenței unor relații extraconjugale, nu se face vinovată de comiterea infracțiunii de calomnie. În schimb, în altă cauză s-a decis că nu există interes legitim dacă inculpata tinde să facă dovada relațiilor dintre tatăl său și partea vătămată, atunci când între părinții săi a existat un proces de divorț în care nu s-a făcut nici o referire la această situație. Cu altă ocazie s-a decis că nu există interes legitim dacă inculpatul, care nu se afla în nici o relație cu partea vătămată care să presupună vreun interes din partea sa, a afirmat despre partea vătămată că a întreținut relații intime cu un coleg de serviciu. Instanța a arătat că, în speță, părțile erau asociați ai unei societăți comerciale și între ei se creaseră unele neînțelegeri cu privire la activitatea pe care o desfășurau, așa încât era evident că inculpatul a voit să discrediteze partea vătămată prin cele afirmate.
În altă cauză s-a decis că nu are un interes legitim inculpata care a dat o notă la ziarul local în care a arătat că partea vătămată, care a primit niște baloți de tercot de la Casa de copii pentru a le confecționa acestora îmbrăcăminte, i-a valorificat în interes propriu. Se poate totuși califica drept incorectă soluția instanței, deoarece corectitudinea în confecționarea îmbrăcămintei pentru copii dintr-un material încredințat de o instituție de ocrotire a copiilor reprezintă o exigență socială, pentru inculpată existând un interes legitim cu caracter general ca o eventuală incorectitudine a părții vătămate să fie dezvăluită.
În cazul în care instanța de judecată constată că afirmarea sau imputarea s-a făcut pentru ocrotirea unui interes legitim (public sau privat), admite făptuitorului proba verității, adică îi dă posibilitatea de a face dovada, prin orice mijloace de probă, că fapta afirmată sau imputată este adevărată și că ea a fost într-adevăr săvârșită de persoana cu privire la care s-a afirmat sau imputat. Așadar, în cazul în care inculpatul dovedește că a făcut afirmarea pentru apărarea unui interes legitim, pentru a opera cauza specială de înlăturare a caracterului penal al faptei mai trebuie îndeplinită condiția subsidiară ca inculpatul să dovedească adevărul celor afirmate sau imputate.
Când proba verității este admisă, veracitatea imputației făcute în caz de insultă sau calomnie se constată pe cale incidentală de însăși instanța de judecată sesizată cu judecarea unei asemenea fapte, prin administrarea tuturor probelor admise de lege, fără a fi necesar ca aceasta să se constate printr-o hotărâre judecătorească definitivă obținută pe calea unei proceduri distincte. Astfel, într-o speță, instanța de recurs arată că prima instanță, constatând în cursul judecății infracțiunii de calomnie că afirmația inculpatului, prin care imputa părții vătămate că a sustras din avutul public o anumită cantitate de sârmă ghimpată, este reală și dovedită cu procesul-verbal încheiat de către organele de poliție cu ocazia cercetării infracțiunii de furt, trebuie să dispună achitarea inculpatului pentru infracțiunea de calomnie și nicidecum să pronunțe condamnarea sa pe considerentul că cele afirmate nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În cazul în care fapta afirmată sau imputată face obiectul unei acțiuni penale (intentate fie înainte, fie după săvârșirea afirmării sau imputării) și dacă proba verității este admisă, procesul de insultă sau calomnie se va amâna până la soluționarea acțiunii penale în curs. În această situație, adevărul urmează a fi stabilit înaintea instanței sesizate cu judecarea acțiunii privind fapta afirmată sau imputată.
Dacă pentru fapta care formează obiectul afirmării sau imputării s-a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o infracțiune, ori o hotărâre de achitare pentru alte cauze decât existența faptei (de exemplu neprevederea în legea penală, lipsa unui element constitutiv al infracțiunii sau lipsa gradului de pericol social al infracțiunii) ori s-a pronunțat o hotărâre de încetare a procesului penal ori s-a dat o ordonanță de încetare a urmăririi penale (pentru alte cazuri decât cele prevăzute la art.10 alin.1 lit.f,g și h C.proc.pen.), adevărul acestei fapte este dovedit de existența hotărârii instanței sau a ordonanței procurorului. Aceeași soluție se va lua și în cazul în care faptele afirmate sau imputate constituie abateri administrative sau disciplinare ori abateri de la regulile de conviețuire socială, dacă adevărul unor asemenea fapte este dovedit de existența actului judiciar de constatare a săvârșirii lor. Așadar, ceea ce interesează este numai dacă hotărârea sau actul respectiv constată ca adevărată fapta afirmată sau imputată, nu și dacă cel învinuit a fost condamnat sau a beneficiat de o cauză de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal ori a fost achitat.
Pe de altă parte, în cazul în care instanța constată existența unei hotărâri cu caracter jurisdicțional prin care se stabilește caracterul neadevărat al afirmației sau imputării, inculpatului nu îi va fi permisă probarea adevărului celor afirmate sau imputate în contra acestei hotărâri. Este vorba, de exemplu, de cazul în care instanța care a judecat fapta ce face obiectul afirmării sau imputării a achitat partea vătămată din procesul de insultă sau calomnie fie pe motiv că fapta nu există (conform art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen. coroborat cu art.10 alin.1 lit.a C.proc.pen.), fie pe motiv că nu aceasta a săvârșit fapta (art.10 alin.1 lit.c C.proc.pen.). Așadar nu va fi suficient ca în hotărâre să se pronunțe achitarea celui în cauză, ci este necesar să se stabilească inexistența faptei sau neparticiparea persoanei la săvârșirea ei. Dacă se pronunță achitarea pentru alte motive, proba verității va fi posibilă.
În sensul art.207 C.pen., după cum am spus, ceea ce urmează a se dovedi este că fapta afirmată sau imputată este adevărată, că ea a fost într-adevăr săvârșită de persoana cu privire la care s-a afirmat ori s-a imputat. Așadar, inculpatului nu îi va fi permis să probeze – pentru a beneficia de impunitatea oferită de art.207 – unele aspecte conexe, sau adiacente, cum ar fi de exemplu împrejurarea că a crezut că fapta respectivă este adevărată, că a fost greșit informat cu privire la veracitatea ei. O asemenea situație ar putea influența, eventual, existența și amploarea vinovăției și ar putea fi invocată de inculpat pentru a demonstra buna sa credință, dar în nici un caz pentru a face proba adevărului.
Mai trebuie spus că în cazul în care din cuprinsul dovezilor administrate în cauză nu se poate stabili cu precizie dacă persoana vătămată a săvârșit sau nu fapta afirmată sau imputată, cu alte cuvinte când există dubiu cu privire la realitatea acesteia, acest dubiu nu va fi interpretat – conform principiului in dubio pro reo – în favoarea inculpatului. Această soluție este cea corectă, deoarece, potrivit art.207 C.pen., numai fapta cu privire la care „s-a făcut” proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie. Dacă există îndoială, înseamnă că proba verității nu s-a făcut, astfel încât condiția categorică cerută de text nu a fost îndeplinită.
În cazul în care autorul reușește să facă proba verității celor afirmate sau imputate, fapta săvârșită de el nu va constitui infracțiunea de insultă sau calomnie. După cum am mai spus, această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei are caracter personal, operând numai față de acela care a făcut afirmația sau imputarea pentru apărarea unui interes legitim. „Proba verității” poate fi invocată în orice fază a procesului, iar dacă rezultă din actele de la dosar trebuie invocată și din oficiu de către instanță.
Capitolul VI
Aspecte de drept procesual penal
Secțiunea I. Plângerea prealabilă
Potrivit art.205 alin.3 C.pen. Si art.206 alin.2 C.pen., în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Instituția plângerii prealabile se înscrie ca o excepție de la principiul oficialității, și constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Fiind reglementată atât pe planul dreptului penal material (art.131 C.pen.), cât și pe planul dreptului procesual penal (art.10 lit.f și h; art.279-286 C.proc.pen.) și având în vedere consecințele sale pe planul răspunderii penale și ale desfășurării procesului penal, plângerea pealabilă are o natură juridică mixtă. Astfel, plângerea prealabilă reprezintă, sub aspect penal, o condiție de pedepsibilitate, iar sub aspect procesual penal, o condiție de procedibilitate. Mai concret, introducerea plângerii prealabile este, sub aspectul dreptului penal substanțial, o condiție pentru existența răspunderii penale, lipsa ei constituind o cauză de înlătuare a răspunderii penale, iar sub aspectul dreptului procesual penal, introducerea plângerii prealabile este o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale și de începere a urmăririi penale. Lipsa ei sau neintroducarea într-un anumit termen constituie astfel o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sau a continuării exercitării ei (când aceasta a fost totuși pusă în mișcare), și deci fie o cauză de încetare a urmăririi penale (art.11 pct.1 lit.c C.proc.pen.), fie o cauză de încetare a procesului penal (art.11 pct.2 lit.b C.proc.pen.).
În ceea ce privește titularul dreptului de a introduce plângerea prealabilă, art.279 alin.1 C.proc.pen. arată că „punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Prin „persoană vătămată” se înțelege acea persoană fizică a cărei demnitate a fost lezată prin acțiunea ofensatoare a făptuitorului.
Întrucât legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti, în primul rând, interesele celui vătămat prin infracțiune, dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal și netransmisibil (astfel, de exmplu în caz de deces al părții vătămate, dreptul de a face plângerea prealabilă nu se transmite succesorilor). În acest sens, trebuie făcută distincția dintre „plângerea prealabilă” (la care ne referim) și plângerea reglementată de art.222 C.proc.pen. ca simplu mod prin care persoana vătămată printr-o infracțiune încunoștiințează cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni organul de urmărire penală. Cu privire la „plângere”, în alin.5 al articolului menționat se arată că aceasta se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. În prctica judiciară s-a arătat că, în cazul în care plângerea prealabilă este făcută de către o persoană fără calitate procesuală, nulitatea este acoperită prin declarația părții vătămate care își însușește plângerea făcută pentru ea, cu condiția ca această manifestare de voință să aibă loc în interiorul termanului prevăzut de art 284 C.proc.pen. pentru introducerea plângerii prealabile.
Plângerea prealabilă mai poate fi făcută și printr-un mandatar. Astfel, mandatarul, învestit cu procură specială de a introduce plângerea prealabilă în numele persoanei vătămate, poate introduce această plângere, care are toate consecințele prevăzute de lege, ca și cum ar fi fost introdusă de însăși persoana vătămată. În acest caz, manifestarea de voință aparține persoanei vătămate (mandantul), mandatarului nerevenindu-i decât sarcina de a exprima această voință.
Cu privire la titularul dreptului de a introduce plângerea prealabilă, mai trebuie precizat faptul că în situația în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu (minor sub 14 ani sau interzis), plângerea prealabilă va fi făcută de reprezentantul său legal (părinți sau tutore). Dacă persoana vătămată are capacitate de exercițiu restrânsă (minor între 14-18 ani), plângerea prealabilă va fi făcută de către aceasta (personal), însă cu încuviințarea ocrotitorului său legal; așadar titular al dreptului de a face plângerea prealabilă este chiar minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, și nu ocrotitorul legal al acestuia.
De asemenea, conform art.131 alin.5 C.pen., în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercitiu restrânsă, actiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.
Dacă prin acțiunea ofensatoare s-a adus atingere mai multor persoane, însă nu este cazul unei pluralități de infracțiuni (de exemplu ofensele aduse unei colectivități de persoane), este suficientă plângerea prealabilă a uneia dintre persoanele vătămate (art.131 alin.3 C.pen.). Totuși, ținând cont de faptul că în general în cazul infracțiunilor contra demnității pluralitatea de subiecți pasivi înseamnă pluralitate de infracțiuni, trebuie spus că plângerea prealabilă nu are efect decât în ceea ce privește persoana vătămată care a depus-o. Astfel, în practica judecătorească s-a arătat faptul că plângerea făcută de o persoană pentru infracțiunile de calomnie săvârșite de inculpat împotriva sa, a fiicei sale (care este majoră) precum și a soacrei sale, învestește instanța cu judecarea cauzei numai în limitele în care prin fapta comisă a fost vizată persoana sa; în ceea ce privește infracțiunea de calomnie împotriva celorlalte persoane, care nu au făcut plângere prealabilă, urmează a se pronunța încetarea procesului penal.
Dacă infracțiunea de insultă sau calomnie este săvârșită în participație (pluralitate de subiecți activi) este suficient ca plângerea prealabilă să fie făcută față de un singur participant pentru a atrage răspunderea penală a tuturor participanților (art.131 alin.4 C.pen.).
Plângerea prealabilă făcută de cel îndrituit trebuie să cuprindă, potrivit art.283 C.proc.pen., descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Potrivit prevederilor art.279 alin.2 lit.a C.proc.pen., plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie se adresează instanței de judecată, fiind denumită și „acțiune penală directă”. Posibilitatea ca instanța de judecată să fie sesizată prin plângerea prealabilă introdusă de persoana vătămată apare, în dreptul român, ca o derogare de la regula conform căreia actul de sesizare a instanței îl constituie rechizitoriul procurului.
Art.25 C.proc.pen. arată că judecătoria este competentă să judece în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe. Cum infracțiunile de insultă și calomnie nu sunt date de lege în competența materială a altor instanțe, rezultă că judecătoria este instanța competentă să judece aceste infracțiuni. Prin urmare, organul judiciar căruia i se adresează plângerea prealabilă este judecătoria.
În situația în care făptuitorul nu este cunoscut, potrivit art.279 alin.2 lit.a C.proc.pen., persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. Această cerere a persoanei vătămate nu constituie însă o plângere prealabilă. Odată informată, persoana vătămată va avea posibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu o plângere prealabilă.
Există însă situații în care plângerea prealabilă nu este adresată instanței de judecată, ci, așa cum se arată în art.279 alin.2 lit.c C.proc.pen., organului competent să efectueze urmărirea penală. Este vorba despre situația în care presupusul autor al infracțiunii de insultă sau calomnie are una dintre calitățile arătate în textul menționat, și anume: judecător, procuror, notar public, militar sau o persoană a cărei calitate atrage competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție (art.29 alin.1 C.proc.pen.), cum ar fi membrii Guvernului, judecătorii Curții Constituționale, amiralii, generalii, senatorii și deputații etc. În aceste cazuri, organul competent să efectueze urmărirea penală este procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă instanta competentă să judece cauzele ce privesc aceste persoane (Curtea de Apel, Tribunalul militar, Tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel sau Î.C.C.J).
Potrivit art.284 C.proc.pen., plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Așadar, nu este suficient ca persoana vătămată să fi bănuit sau să fi avut unele informații incomplete în această privință, pentru ca termenul să înceapă a curge, ci este necesar ca ea „să fi știut”, adică să fi avut toate elementele de natură a-l identifica pe cel ce a săvârșit insulta sau calomnia. Această distincție ar putea prezenta interes de pildă în situația în care autorul unei calomnii prin presă își folosește pseudonimul sau scrie un articol sub anonimat. Problema stabilirii datei la care partea vătămată a știut cine este făptuitorul este o problemă de fapt de atributul fie al instanței de judecată, fie de atributul organului de urmărire penală care a fost sesizat cu plângerea prealabilă.
Plângerea prealabilă se consideră introdusă în termen dacă acest termen a fost respectat în raport cu oricare din făptuitorii menționați în plângere. Astfel, chiar dacă în raport cu unii făptuitori termenul de 2 luni este depășit, efectele plângerii prealabile se vor întinde și asupra lor ca urmare a participației, așa cum prevede art.131 alin.4 C.proc.pen..
În situația în care partea vătămată se adresează organului de cercetare penală pentru identificarea făptuitorului, termenul de 2 luni începe să curgă de la data la care persoanei vătămate i-a fost comunicată identitatea acelei persoane. De asemenea, dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu, termenul pentru introducerea plângerii prealabile începe să curgă de la data la care reprezentantul legal al acesteia a știut cine este făptuitorul. În cazul persoanei vătămate cu capacitate de exercițiu restrânsă, termenul de 2 luni curge de la data la care aceasta a aflat cine este autorul faptei.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează să își schimbe încadrarea juridică în insultă sau calomnie, conform art.286 C.proc.pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere pentru această infracțiune. În acest caz chemarea persoanei vătămate și întrebarea pusă acesteia dacă dorește să introducă plângere reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de 2 luni în care cel chemat este în drept să dea răspuns acestei întrebări.
După natura lui, termenul de 2 luni este un termen procedural, așadar – conform art.186 alin.3 C.proc.pen. – expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare celei de-a doua luni. Când ultima zi a termenului de 2 luni cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Secțiunea a II-a. Competența de judecată
După cum am arătat deja, regula este că judecarea în primă instanță infracțiunilor de insultă și calomnie cade în competența materială a judecătoriilor, și aceasta datorită competenței generale acordate acestora de către art.25 C.proc.pen..
De la regula competenței generale a judecătoriei există și o serie de exceptii, care intervin în raport cu calitatea pe care persoana trimisă în judecată o are.
Astfel, în cazul în care persoana trimisă în judeacată pentru săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie este militar până la gradul de căpitan inclusiv, competența de a judeca în primă instanță revine tribunalului militar (art.26 pct.1 C.proc.pen.), iar dacă este ofițer superior, competența revine tribunalului militar teritorial (art.28 pct.1 lit.a C.proc.pen.).
Când cel trimis în judecată are calitatea de judecător de la judecătorie sau tribunal, de procuror la Parchetul de pe lângă una dintre aceste instanțe, ori are calitatea de notar public sau de controlor financiar al unei camere de conturi județene, competența de a judeca în prima instanță revine Curții de Apel (art.281 pct. 1,lit.b,c).
În cazul în care inculpatul este judecător la tribunalul militar sau la tribunalul militar teritorial, ori are calitatea de procuror militar la Parchetul militar de pe lăngă unul dintre aceste tribunale, competența de judecată revine Curții Militare de Apel.(art.282 pct.1.lit.b).
În sfârșit, insultele sau calomniile săvîrșite de senatori și deputați, membrii Guvernului, judecătorii Curții Constituționale, generali, mareșali etc, sunt în primă instanță de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.(art.29 pct1. lit.a, b, c, d, e.).
Din punct de vedere teritorial, instanța competentă să judece infracțiunea de insultă sau calomnie este determinată conform art.30 C. proc. pen.. Astfel, partea vătămată are posibilitatea să aleagă între instanța de la locul unde a fost săvârșită infracțiunea, cea de la locul unde a fost prins făptuitorul (greu de crezut) sau cea de la locul unde fie ea, fie făptuitorul locuiește. În cazurile în care este necesară efectuarea urmăririi penale, instanța competentă este cea sesizată prin rechizitor de către procuror, și anume instanța în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.
Conform art.285 C.proc.pen., plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanta de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. Această prevedere penală funcționează numai dacă plângerea greșit îndreptată a fost adresată unui organ de urmărire penală sau unei insanțe de judecată. Dacă plângerea a fost adresată oricărui alt organ de stat, ea nu va produce nici un efect, chiar dacă a fost introdusă în termenul de 2 luni. Organul respectiv nu este obligat să o trimită organului judiciar competent, iar dacă o trimite, termenul de 2 luni se va socoti în raport cu data la care este primită la organul competent să soluționeze plângerea.
Cu privire la desfășurarea procesului penal după momentul învestirii organului competent, materia infracțiunilor contra demnității prezintă aspecte speciale. Sunt însă de remarcat două chestiuni. În primul rând, trebuie spus faptul că în cazul în care soluționarea procesului de insultă sau calomnie are loc la judecătorie, participarea procurorului la ședințele de judecată nu este obligatorie (conform art.315 alin.1 C.proc.pen.). Totuși, când datorită calității inculpatului, procesul se soluționează în fața altei instanțe decât judecătoria (curte de apel, tribunal militar etc.) participarea procurorului la ședințele de judecată este întotdeauna obligatorie (art.315 alin.2 C.proc.pen.).
În al doilea rând, sentințele de condamnare sau de achitare a inculpatului nu pot fi atacate decât cu recurs, în materia insultei și calomniei aceste hotărâri neputând fi atacate cu apel (art.361 alin.1 C.proc.pen.). Termenul de recurs este, conform art.2853 C.proc.pen., de 10 zile, calculat fie de la data pronunțării hotărârii atacate pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare și pentru procurorul care a participat la dezbateri), fie de la data comunicării copiei de pe dispozitiv (pentru părțile care au lipsit atât de la dezbateri cât și de la pronunțare, pentru inculpatul deținut, militar în teren etc.), fie de la data înregistrării la Parchet a adresei de trimitere a dosarului (pentru procuror, dacă acesta nu a participat la dezbateri). Conform art.3856 alin.3 C.proc.pen., recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.3859, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate si cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. Recursul se judecă la instanța imediat superioară aceleia care a judecat fondul.
Secțiunea a III-a. Retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților
Ca un complement al rolului pe care legea penală îl acordă manifestării de voință a persoanei vătămate de a pune în mișcare acțiunea penală, apare rolul pe care legea îl acordă manifestării de voință a aceleiași persoane vătămate în încetarea procesului penal.
Retragerea plângerii prealabile (art.131 alin.2 C.pen.) și împăcarea părților (art.132 C.pen., art.205 alin.4 C.pen.,art.206 alin.3 C.pen.) înlătură răspunderea penală a persoanei care a săvârșit fapta de insultă sau de calomnie. Din punct de vedere procesual, împăcarea părților și retragerea plângerii prealabile atrag fie încetarea urmăririi penale (art.11 pct.1 lit.c combinat cu art.10 alin.1 lit.h C.proc.pen.), fie încetarea procesului penal (art.11 pct.2 lit.b combinat cu art.10 alin.1 lit.h C.proc.pen).
În ceea ce privește retragerea plângerii prealabile, aceasta reprezintă manifestarea de voință (unilaterală) a persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie, care după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, revine și renunță, în condițiile legii, la plângerea făcută. Retagerea plângerii prealabile trebuie să reprezinte o manifestare expresă de voință a persoanei vătămate (sau a reprezentantului legal) de a renunța la plângerea făcută. Retragerea poate fi făcută și prin mandatar, dar procura acestuia trebuie să prevadă în mod special dreptul de a retrage plângerea prealabilă precis identificată.
În cazul judecării infracțiunilor de insultă și calomnie, lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive este considerată, conform art.2841C.proc.pen., drept retragere a plângerii prealabile. Lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive este considerată, astfel, de legiuitor, ca un dezinteres al acestei persoane față de soarta procesului pe care ea însăși l-a pornit. Această regulă se întemeiază pe o prezumție de renunțare la acțiune, de retragere tacită a plângerii prealabile de către partea vătămată.
Pentru ca retragerea plângerii prealabile să își producă efectele, este necesar ca ea să fie totală și necondiționată. Retragerea trebuie să fie totală, adică să privească atît latura penală cât și latura civilă a procesului, neputând să fie fragmentată cu privire la aceste laturi. De asemenea, ca o consecință a caracterului total al plângerii prealabile, aceasta va avea efecte în cazul indivizibilității active cât și pasive, numai dacă este făcută de toate persoanele vătămate și respectiv retrasă față de toți participanții la săvârșirea infracțiunii atât cu privire la latura penală cât și la latura civilă a procesului. Caracterul necondiționat al retragerii este strâns legat de caracterul total al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea plângerii prealabile este făcută sub condiția unor reparații civile, a conduitei ulterioare față de persoana vătămată sau altele asemenea.
Un caz special este prevăzut în art.13 C.proc. pen. Astfel, în acest articol se arată că în caz de retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate să nu accepte gestul părții vătămate, cerând continuarea procesului în vederea dovedirii nevinovăției. Dacă se constată nevinovăția acestuia, procurorul dispune scoaterea sa de sub urmărire penală, iar instanța pronunță achitarea sa. Dacă însă se constată vinovăția învinuitului sau inculpatului, retragerea plângerii prealabile își va produce pe deplin efectele (se va pronunța / dispune încetarea procesului / urmăririi penale).
În ceea ce privește împăcarea părților, aceasta reprezintă un act juridic bilateral care exprimă acordul de voință, intervenit între persoana vătămată și făptuitor, de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii, înlăturând răspunderea penală și consecințele civile ale faptei. Împăcarea părților are loc după ce a fost introdusă plângerea prealabilă pentru insultă sau calomnie, atâta timp cât plângerea prealabilă nu a fost introdusă, împăcarea părților nu poate fi incidentă (înlăturarea răspunderii penale datorându-se lipsei plângerii prealabile).
Împăcarea este personală, ea trebuind să se refere expres la identitatea celor între care a intervenit acest acord de voință (făptuitor și parte vătămată). De asemenea, împăcarea poate fi făcută și de către reprezentantul legal însă nu poate fi realizată prin mandat special și nu poate fi exprimată decât în fața instanței de judecată penale.
În ipoteza participației penale sau a pluralității de persoane vătămate prin acțiunea ofensatoare, împăcarea va avea efecte in personam, adică numai față de partea vătămată și făptuitorul între care a avut loc acordul de voință. Astfel, împăcarea produce efecte numai cu privire la făptuitorul cu care victima s-a împăcat, pentru ceilalți participanți urmând a fi antrenată răspunderea penală. Tot așa, pentru a nu răspunde penal, inculpatului îi este necesar să se împace cu toate persoanele (părțile) vătămate prin acțiunea sa.
La fel ca și retragerea plângerii prealabile, împăcarea trebuie să fie totală și necondiționată, adică să aibă în vedere stingerea totală a procesului (atât sub aspectul acțiunii penale, cât și sub acela al acțiunii civile), și să nu fie subordonată îndeplinirii vreunei condiții. Dacă însă părțile au convenit asupra modului de rezolvare a acțiunii civile – în sensul că inculpatul se obligă a plăti părțile civile, cu titlul de despăgubiri, o anumită sumă de bani – aceasta nu înseamnă că împăcarea nu ar fi totală și necondiționată. În caz de neîndeplinire a obligației civile convenite, partea civilă nu va putea reveni asupra împăcării, ea putând cere instanței civile să oblige pârâtul (fostul inculpat) la executarea obligației asumate.
În final mai trebuie menționat faptul că, potrivit art.132 alin.2 C.pen., împăcarea poate interveni în orice fază a procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Așadar, împăcarea va duce la înlăturarea răspunderii penale chiar dacă are loc în fața instanței de recurs.
Capitolul VII
Repararea pe cale civilă a prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunii de insultă sau de calomnie
Atingerea adusă onoarei sau reputației unei persoane prin săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie este considerată de legiuitorul român o urmare care prezintă pericol pentru normala dezvoltarea relațiilor sociale. Așadar, societatea este direct interesată de prevenirea și combaterea acelor fapte care prejudiciază dezvoltarea relațiilor interumane bazate pe buna conviețuire și pe respectul reciproc. În virtutea acestui interes al societății, faptele de insultă și calomnie au fost introduse și păstrate în Codul penal ca infracțiuni, prin condamnarea penală a infractorului considerându-se ca reparate efectele negative pe care săvârșirea infracțiunii le-a avut asupra societății.
Uneori însă, simplul fapt al condamnării penale a făptuitorului și supunerea acestuia la o pedeapsă (pecuniară sau privativă de libertate) nu reprezintă o reparare suficientă și pentru persoana care a fost vătămată direct prin săvârșirea infracțiunii, în sensul că anumite efecte negative pe care le-a avut săvârșirea faptei – care au avut efect la nivel individual, nu social – nu au putut fi compensate. Este vorba, mai concret, de cazul în care prin săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie persoana vătămată a suferit un prejudiciu (daună), fie de natură materială, fie de natură morală. În cazul în care o persoană consideră că, drept urmare a săvârșirii infracțiunii, i-a fost cauzat un prejudiciu, el se poate adresa instanței de judecată (penale sau civile) pentru a solicita repararea acestui prejudiciu fie în natură, fie prin plata unei despăgubiri bănești.
Conform art.14 alin.3 C.proc.pen., repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile. Așadar, în acest caz răspunderea făptuitorului nu va mai fi o răspundere de natură penală, ci una de natură civilă. Temeiul răspunderii civile a inculpatului pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii de insultă sau calomnie îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, reglementat în art.998 C.civ., care prevede că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, și în art.999 C.civ., care prevede că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pe acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”. Așadar, pentru a interveni răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, nu este necesar ca acesta să fi produs prejudiciul cu intenție, ci și din culpă, însă în acest caz nu va mai exista infracțiunea de insultă sau calomnie, deoarece acestea se pedepsesc numai în cazul în care sunt săvârșite cu intenție. Deci, s-ar putea spune că răspunderea civilă delictuală excede răspunderii penale, ea putând interveni și în situații în care aceasta din urmă n-ar putea fi angajată (de exemplu, în cazul intervenției amnistiei sau grațierii, în cazul lipsei plângerii prealabile, sau dacă cel care a săvârșit fapta este minor sub 14 ani, caz în care va putea fi angajată răspunderea civilă a părinților acestuia etc.).
Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală a inculpatului este necesar ca prin fapta acestuia să se fi produs un prejudiciu persoanei vătămate. După cum am spus, prejudiciul (dauna) constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. În cadrul acestor efecte negative pe plan individual, se conturează o distincție între cele ce constituie daune materiale și cele care se subsumează noțiunii de daune morale. Spre deosebire de dauna materială, care fie diminuează patrimoniul victimei, fie o lipsește pe aceasta de un beneficiu viitor (dar sigur), dauna morală nu aduce nici o pierdere de ordin pecuniar.
În cazul infracțiunlor de insultă și calomnie, răspunderea civilă delictuală poate interveni atât pentru situația producerii unor daune materiale, cât și pentru cea în care paguba e de natură morală. Totuși, datorită naturii infracțiunilor contra demnității, aceea de a leza personalitatea și sentimentele umane, daunele materiale au o frecvență mult mai redusă în comparație cu cele morale. Daunele de ordin material se pot produce numai în situația în care e lezată reputația unei persoane, deci numai dacă afirmația defăimătoare a ajuns la cunoștința și a altor persoane. Este așadar necesar ca alte persoane, având în vedere aceste afirmații denigratoare, să fi luat împotriva persoanei insultate sau calomniate anumite măsuri de natură să o prejudicieze din punct de vedere material. Ca exemplu poate fi dată situația în care un comerciant, datorită informației apărute în ziar cum că ar vinde marfă deteriorată, își pierde o bună parte din clientelă, sau situația în care un salariat este retrogradat din funcție de către conducerea unității datorită afirmației făcute de altă persoană cum că acesta n-ar avea o atitudine corectă la locul de muncă. Acest gen de afirmații trebuie considerate ca fapte cu o gravitate destul de crescută, mai ales în cazul în care persoana vătămată activează în domeniul comercial sau în alte domenii unde bunul renume are o influență deosebită asupra activității acestor persoane. În cazul atingerii numai a sentimentului de onoare al persoanei nu se poate concepe producerea unui prejudiciu material, deoarece efectul negativ imediat se produce exclusiv la nivel interior, psihic.
Pentru a se putea obține repararea prejudiciului material este necesar ca acesta să fie cert, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității lui de evaluare, putând fi cert atât prejudiciul actual, cât și cel viitor, cu condiția să existe siguranța că acesta se va produce. De asemenea, în cazul invocării existenței unor daune materiale, partea interesată (partea civilă) trebuie să facă și dovada existenței legăturii de cauzalitate între afirmație sau imputarea defăimătoare și prejudiciul produs ca urmare a acesteia.
Mai frecventă și poate chiar nelipsită în cazul săvârșirii infracțiunii de insultă sau calomnie este producerea de daune morale, și aceasta deoarece ofensa este de natură a-i cauza persoanei vătămate suferințe psihice. Săvârșirea insultei sau calomniei aduce atingere sentimentului de autoprețuire morală al persoanei fie în mod direct, fie indirect, prin receptarea de către aceasta a atitudinii pe care cei din jur o manifestă ca urmare a afirmațiilor făcute la adresa sa, creându-i-se astfel o suferință psihică derivată din înjosirea socială, batjocura publică, minciuna dezonorantă care i-au pătat imaginea sa socială.
Problema reparării bănești a prejudiciilor morale a constituit de-a lungul timpului obiectul unei lungi controverse. Astfel, au fost ridicate obiecțiuni împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se fie imposibilitatea reparării bănești a acestor daune nepatrimoniale, fie caracterul arbitrar al acestei reparații, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani. Trebuie spus că până la instaurarea regimului comunist, repararea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial a fost admisă fără rezerve de către doctrina și jurisprudența de drept civil. Mai mult, art.92 alin.2 din Codul penal din 1936 dispunea în mod expres că „despăgubirile acordate părții vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracțiunii”. Înlăturarea posibilității de a se acorda despăgubiri pentru daunele morale s-a realizat prin adoptarea de către Tribunalul Suprem, în 1952, a unei decizii de îndrumare. În această decizie s-a arătat că „repararea prejudiciilor morale prin plata unor sume de bani este contrară principiilor fundamentale ale legislației socialiste, ea izvorând din ideea burgheză a transformării într-o sumă de bani a suferinței morale și a speculării unui prejudiciu moral ca mijloc de îmbogățire”.
Această situație, în care daunele morale nu aveau vocație la despăgubire, a luat sfârșit după Revoluția din 1989. Astfel, în prezent, problema reparării daunelor morale pe cale pecuniară nu mai poate forma obiect de controversă, deși în legislația penală nu există nici un text care să consacre expres posibilitatea dezdăunării pe această cale. Această posibilitate rezultă din interpretarea art.999 C.civ., unde se arată că „orice faptă a omului ce cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. După cum s-a arătat într-o decizie, termenul „prejudiciu” fiind folosit în mod generic – fără nici un adaos sau restrângere – în legea civilă, nu poate fi luat în considerare decât în accepțiunea sa deplină, de prejudiciu material sau moral, deoarece acolo unde legea nu distinge nici interpretului nu-i este îngăduit să facă distincții.
Spre deosebire de situația prejudiciilor materiale, în practica judiciară s-a arătat că în cazul actelor de defăimare existența prejudiciului moral și a legăturii sale de cauzalitate cu fapta ilicită este prezumată. Astfel, într-o decizie, Curtea Supremă a respins obiecțiile pârâtului calomniator care a arătat că în speță reclamanta (calomniată) nu a făcut dovada prejudiciului suferit și nici a raportului de cauzalitate, constatând numai că fapta era „de natură a leza demnitatea, reputația și onoarea reclamantei”, că „sancționarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârșite în speță (calomnie – n.n.) instituie implicit o prezumție conform căreia cel a cărui onoare și demnitate au fost supuse pe nedrept oprobriului public a suferit un prejudiciu de ordin moral”, și că „rezultă în mod evident existența raportului de cauzalitate între faptă și vătămarea adusă reclamantei prin atingerea demnității și onoarei acesteia”.
În ceea ce privește evaluarea daunelor morale, situația este foarte dificilă deoarece criteriile prin care suferințele de ordin psihic, afectiv, pot fi evaluate în valori pecuniare lipsesc. „Dificultatea se concretizează în contrastul dintre evidenta existență a unei daune, pe de o parte, și lipsa unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestei daune, pe de altă parte.”
Așadar, în stabilirea cuantumului despăgubirii, judecătorul este chemat doar să fixeze o sumă de natură să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul moral suferit, nefiind posibilă o evaluare bănească directă a acestuia. Compensația se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii obiective rezultând din faptul concret supus judecății. Ceea ce trebuie stabilit de fapt este gradul de lezare a demnității persoanei, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acesteia. În acest sens, se pot reține drept criterii pentru aprecierea cuantumului despăgubirii calitatea inculpatului (persoană cunoscută, ziarist, profesor, rudă etc.), poziția socială a persoanei vătămate, gravitatea afirmațiilor făcute, mijloacele de acțiune a făptuitorului, gradul de expunere la public a afirmațiilor etc.. aduse acesteia. În acest sens, se pot reține drept criterii pentru aprecierea cuantumului despăgubirii calitatea inculpatului (persoană cunoscută, ziarist, profesor, rudă etc.), poziția socială a persoanei vătămate, gravitatea afirmațiilor făcute, mijloacele de acțiune ale făptuitorului, gradul de expunere la public a afirmațiilor etc.. Ținând cont că prejudiciul moral presupune atingerea unei valori morale, pentru stabilirea gradului de atingere a onoarei unei persoane este necesară cunoașterea importanței pe care această persoană o dă acestei valori morale. Astfel, într-o speță s-a arătat că, în raport cu poziția respectabilă a persoanei calomniate în comunitatea publicistică și în societatea civilă, cu mediul intelectual elevat în care activează aceasta, demnitatea, reputația și imaginea propriei persoane reprezintă valori fundamentale, astfel încât atingerea adusă lor a fost resimțită acut de către victimă. În aceeași speță, instanța reține drept criteriu de evaluare a daunei morale și calitatea autorului calomniei (jurnalist), arătând că „această calitate de formator de opinie, presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, folosirea unui limbaj cultivat și reverențios, nejignitor și neviolent”.
În ceea ce privește repararea daunelor morale, în aceeași decizie s-a arătat că obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri bănești răspunde numai parțial acestei cerințe, deoarece nu oferă decât o compensare limitată a suferințelor îndurate, judecătorului rămânându-i doar găsirea unei forme adecvate și pe cât posibil suficiente de reparare a acestui prejudiciu.
Așadar, repararea prejudiciului moral nu trebuie redusă la acordarea de despăgubiri bănești, acest prejudiciu fiind susceptibil și de reparație în natură, sub forma publicării hotărârii judecătorești de condamnare a autorului insultei sau calomniei. De altfel, trebuie menționat că în articolele rămase neabrogate din Legea nr. 3/1974 (legea presei) este prevăzută o altă modalitate de reparație în natură a prejudiciului cauzat prin săvârșirea insultei sau calomniei, și anume dreptul la replică (art.74). În temeiul acestui drept, persoana care se considră lezată printr-un articol publicat în presă poate solicita acelui organ de presă publicarea sau difuzarea unui răspuns. În cazul în care organul de presă refuză în mod neîntemeiat acest lucru, persoana în cauză se poate adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să oblige ziarul să publice sau să difuzeze acel răspuns, cu mențiunea că acest lucru s-a dispus prin hotărâre judecătorească (indicându-se numărul si data acesteia, precum și instanța care a dat hotărârea).
În altă ordine de idei, trebuie spus faptul că în ipoteza în care la săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie și-au adus concursul mai multe persoane (instigatori, complici, coautori), făcându-se aplicarea art.1003 C.civ., acestea vor fi ținute în mod solidar să facă plata despăgubirilor, astfel că persoana vătămată poate cere oricăreia dintre aceste persoane să plătească întreaga valoare a despăgubirilor.
De asemenea, se poate face și aplicarea art.1000 C.civ., adică se poate stabili răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia. Acest text ar putea prezenta importanță în principal în ceea ce privește răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, cu aplicarea în materia săvârșirii prin presă a infracțiunilor de insultă și calomnie, unde răspunzător față de persoana vătămată poate fi considerat și redactorul, sau orice altă persoană care are controlul asupra activității celui care a săvârșit infracțiunea.
În ceea ce privește căile procesuale de realizare a dreptului de despăgubire, trebuie spus că repararea pe cale civilă a prejudiciului suferit se poate realiza prin exercitarea acțiunii civile fie în cadrul procesului penal, alăturând acțiunea civilă celei penale prin constituirea ca parte civilă (art.14-22 C.proc.pen.), fie prin acțiune civilă separată, care se judecă în fața instanței civile. Trebuie menționat însă faptul că legea procesual penală interzice exercitarea acțiuni civile în mod separat, dar concomitent cu acțiunea penală, deoarece în acest caz există pericolul de a se ajunge la hotărâri contradictorii. Așadar, alegerea unei căi – penală sau civilă – pentru judecarea acțiunii civile este în principiu irevocabilă. Totuși, în situația în care procesul penal se suspendă, persoana vătămată poate renunța la calitatea ei de parte civilă, introducând totodată acțiune civilă separată. Dacă însă procesul penal este reluat, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă. De asemenea, este posibilă și părăsirea instanței civile, urmând ca persoana să se constituie parte civilă la organul de urmrire penală sau la instanța penală, în situația în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare ulterior sesizării instanței civile, iar instanța civilă nu a pronunțat încă o hotărâre, chiar nedefinitivă.
Conform art.22 alin.1 C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, însă numai cu privire la existența faptei, la persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Așadar, pentru orice altă împrejurare stabilită de instanța penală, hotărârea definitivă pronunțată nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul civil. Pe de cealaltă parte, conform art.22 alin.2 C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost solutionată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența infractiunii, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Capitolul VIII
Critici aduse legislației în vigoare în materie și propuneri de lege ferenda
Demnitatea constituie, așa cum am mai arărat, un atribut inerent fiecărei ființe umane, a cărei protejare reprezintă un obiectiv de prim rang în cadrul sistemelor legislative din întreaga lume.
Fie că sunt sancționate la nivel penal sau civil, faptele care aduc atingere onoarei sau reputației persoanelor prezintă o anumită doză de gravitate și de pericol pentru normala desfășurare a relațiilor interumane.
În sistemul de drept românesc, faptele de insultă și calomnie au fost considerate a avea un grad de pericol social crescut, dată fiind incriminarea lor in legislația penală. Incriminarea acestor fapte în Codul penal dovedește faptul că însuși statul, însăși societatea este interesată ca lezarea acestor valori să fie pedepsită, relizându-se astfel atât scopul de constrângere, cât și acela de prevenire a comiterii unor fapte de acest gen.
Deși importanța fundamentală a acestor valori a fost consacrată atât la nivel constituțional, în ceea ce privește dreptul intern, cât și la nivelul declarațiilor, pactelor și convențiilor internaționale, este de remarcat faptul că în ultima perioadă s-au adus numeroase critici la adresa legislației penale în materia protecției demnității. În acest sens trebuie menționate numeroasele excepții de neconstituționalitate ridicate în fața Curții Constituționale în legătură cu articolele 205, 206 și 207 C.pen.. Autorii acestor excepții de neconstituționalitate își bazează susținerile în principal pe argumentul că articolele care incriminează insulta și calomnia, cât și articolul privitor la proba verității încalcă dispozițiile Constituției privitoare la libertatea de exprimare (art.30 din Constituție). În paralel se invocă și încălcarea dispozițiilor anumitor acte încheiate la nivel internațional, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.19), Pactul internaional cu privire la drepturile civile și politice (art.19 pct.2), Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale (art.10 pct.1), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie spus că, până în prezent, Curtea Constituțională a respins toate excepțiile ridicate, motivându-și deciziile prin invocarea unor texte din aceleași acte fundamentale. Atât Constituția României, cât și actele internaționale arătate consacră două drepturi sau libertăți aparent contrare: pe de o parte dreptul oricărei persoane de a i se apăra demnitatea, imaginea, prestigiul etc., și pe de altă parte libertatea de exprimare și libertatea de conștiință a fiecărei persoane. Este evident faptul că respectarea pe deplin a onoarei și reputației persoanei duce în mod inevitabil la o restrângere, la o limitare a libertății de exprimare, dar a aduce o limitare nu este același lucru cu a viola, a încălca această libertate. Aceasta este de fapt confuzia care, din păcate, de prea multe ori este făcută de aceia care cer cu insistență abrogarea artcolelor din Codul penal ce incriminează insulta și calomnia. Punctul 2 al art.10 din Convenția europeană a drepturilor omului arată că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora. Așadar statele au dreptul să aducă limitări libertății de exprimare în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, vizează un scop legitim (apărarea demnității) și sunt necesare într-o societate democratică. De altfel, Curtea de la Strasbourg a arătat că „revine în primul rând autorităților naționale rolul să evalueze dacă există o nevoie socială imperioasă, susceptibilă să justifice această restricție, exercițiu pentru care ele beneficiază de o anumită marjă de apreciere”. Totuși, pe lângă acestea, mai trebuie spus că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit prin această limitare. În acest sens, articolele 205 și 206 au mai fost criticate pentru severitatea pedepselor prevăzute pentru săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie. Ca urmare a acestor critici, Guvernul României a adoptat în anul 2002 o ordonanță de urgență prin care s-au diminuat pedepsele prevăzute pentru insultă și calomnie. Totuși nici această diminuare a sancțiunilor nu este considerată suficientă, în viitorul Cod penal fiind preconizată scoaterea pedepsei cu închisoarea și în cazul infracțiunii de calomnie.
Tot în cadrul dezbaterilor cu privire la soarta viitoare a insultei și calomniei, s-a propus sancționarea acestor fapte exclusiv la nivel civil, așadar abrogarea incriminării penale a infracțiunilor contra demnității. În cazul în care legiuitorul penal va agrea această soluție, se consideră implicit că statul nu mai are un interes direct în a sancționa faptele ofensatoare. O asemenea soluție poate fi considerată de bun augur dat fiind faptul că această modificare este cerută în principal pentru a acorda presei mai multă libertate de acțiune, în acest fel putânu-se exercita fără opreliști rolul ei de „câine de pază” în cadrul statului de drept. Totuși, în majoritatea situațiilor în care prin lege se extinde exercițiul unei libertăți, consecința imediată este abuzul, în sensul că jurnalistul nu va mai manifesta aceeași exigență în a trata în mod obiectiv anumite aspecte, existând riscul unor abateri majore de la etica profesională. De altfel, eventuala obligare la plata unor despăgubiri bănești nu va avea un efect preventiv deosebit, ținând cont că anumite publicații (în principal cele „de scandal”) își procură mijloacele de funcționare tocmai pe seama săvârșirii unor fapte calomnioase, injurioase în scopul atragerii publicului. Într-o asemenea situație se poate considera că atât publicația respectivă – care își procură mijloacele de existență pe această cale – , cât și persoana ofensată – care a fost pe deplin despăgubită din punct de vedere pecuniar – sunt mulțumite cu această soluție de compromis. Însă cu siguranță societatea, interesată de păstrarea măcar a aparenței de respect reciproc între cetățeni, va fi prejudiciată în acest caz.
Mai mult decât atât, a fost criticată și eventuala soluție a trecerii în materie civilă delictuală a faptelor de insultă și calomnie, cu motivarea că jurnalistul nu va avea forța materială de a repara integral, din punct de vedere financiar, un prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei asemenea fapte. Susținătorii acestei soluții consideră, în acest caz, drept suficientă obligarea de către instanță a organului de presă de a publica un „drept la replică” (cu mențiunea hotărârii sancționatoare), deci un răspuns al persoanei vătămate la cele ce s-au afirmat la adresa sa, acordarea unei reparații bănești suplimentare nefiind justificată. În primul rând trebuie spus că este statistic improbabil ca toți cei care au citit editorialul denigrator să citească și replica celui ofensat. Cititorul ocazional de presă care a receptat editorialul nu va recepta (cel mai adesea) și hotărârea reparatorie, chiar dacă, după o anumită perioadă de timp, aceasta este publicată în mai multe cotidiane naționale. În al doilea rând, chiar dacă s-ar presupune că imaginea celui ofensat ar fi integral restabilită prin publicarea hotărârii si a dreptului la replică, nu trebuie uitat faptul că, în timpul scurs între apariția articolului defăimător și publicarea hotărârii de sancționare, imaginea persoanei ofensate a fost afectată în mod nelegitim. Prejudiciul moral suferit de această persoană în această perioadă nu poate fi înlăturat. Prin urmare, singura soluție pentru a compensa efectele defăimării pe care victima le-a receptat anterior publicării hotărârii reparatorii, rămâne acordarea unei compensații bănești de natură să îi ofere acesteia o satisfacție substitutivă.
Dat fiind faptul că modificările arătate au fost propuse în principal în scopul de a servi presei, s-a mai susținut necesitatea adoptării unei noi legi a presei, dat fiind că din vechea lege care viza această materie (a delictelor de presă) nu au mai rămas în vigoare decât cinci articole. Așadar ceea ce se dorește prin această soluție este crearea unui regim distinct de abordare a insultei și calomniei săvârșite prin mass-media, diferit de cel adoptat prin reglementarea din Codul penal. O altă soluție pusă în discuție, asemnătoare celei de mai sus, presupune de asemenea crearea unui tratament diferențiat pentru delictele de presă, însă normele deontologice nu ar face obiectul unui act normativ al Parlamentului, ci ele ar urma să fie elaborate și stabilite chiar de reprezentanții presei, în cadrul organismelor profesionale.
În finalul expunerii, mai trebuie menționate propunerile făcute în cadrul proiectului noului Cod penal în ceea ce privește reglementarea probei verității. Astfel, s-a propus ca, alături de proba verității celor afirmate sau imputate, o altă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei să o constituie dovada bunei-credințe a făptuitorului, mai precis dovada faptului că a avut motive temeinice de a crede că fapta afirmată sau imputată este adevărată. Totuși, proba verității celor afirmate sau imputate și proba bunei-credințe a făptuitorului nu vor fi admisibile în cazul în care obiectul afirmațiilor reprezintă fapte referitoare la viața privată a persoanei. Așadar, în această viziune, nu poate fi conceput un interes legitim al făptuitorului care, în cadrul afirmațiior calomnioase, face referire la viața particulară a altei persoane. În schimb, per a contrario, interesul legitim este prezumat absolut în cazul în care referirile sunt făcute cu privire la viața publică a persoanei. Este de semnalat că, potrivit propunerii, noțiunea de „interes legitim” dispare din reglementarea penală, fiind înlocuită cu aceste două prezumții absolute.
Oricare va fi formula asupra căreia se va opri legiuitorul penal în reglementarea infracțiunilor de insultă și calomnie, reamintim în finalul lucrării faptul că, potrivit art.1 alin.3 din Constituție, în România, demnitatea omului și libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme.
Bibliografie
Explicații teoretice ale Codului penal român, de Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea ș.a., vol.III, București, Editura Academiei R.S.R., 1969-1972
O.Loghin, A.Filipaș, Drept penal: partea specială, București, Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1992
O.Loghin, T.Toader, Drept penal, partea specială, București, Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1994
T.Vasiliu, G.Antoniu, Șt.Daneș ș.a., Codul penal al R.S.R.: comentat și adnotat, partea a II-a, București, Editura Științifică, 1972-1975
G. Antoniu, C.Bulai, R.Stănoiu ș.a., Practica judiciară penală, partea a III-a, București, Editura Academiei R.S.R., 1988
Codul penal „Regele Carol al II-lea” adnotat, de C-tin.G.Rătescu, H.Asnavorian, I.Ionescu-Dolj ș.a., partea a III-a, București, Editura Librăriei SOCEC, 1937
V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală:1969-1975, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977
V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală:1976-1980, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982
V.Papadopol, Șt.Daneș, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală:1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989
I.Gheorghiu-Brădet, Drept penal: partea specială, București, Editura „Europa Nova”, 1994
Constantin Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R., Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1977
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, București, Editura All Beck, 2000
Corneliu Turianu, Insulta și calomnia prin presă, București, Editura All Beck, 2000
Doru Pavel, Corneliu Turianu, Calomnia prin presă, București, Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1996
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Dept penal. Partea specială, București, Editura All Beck, 2002
Corneliu-Liviu Popescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), București, Editura All Beck, 2002
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediția a IV-a, București, Casa de Presă și Editură „Șansa”, 2000
C. Bulai, Drept penal – partea generală, vol.II, București, Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1992
Ion Neagu, Drept procesual penal, București, Editura Global Lex, 2002
Corneliu Turianu, Infracțiuni contra demnității persoanei, București, Editura Științifică, 1974
Gheorghe Diaconescu, Infracțiuni în Codul penal român, vol.I, Editura Oscar Print, București, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .infractiunile Contra Demnitatii (ID: 125382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.