.infractiuni Privitoare la Regimul Armelor, Munitiilor, Materiilor Radioactive Si Materiilor Expl

INTRODUCERE

Autori de seamă ai dreptului penal, practicieni de prestigiu au afirmat, iar criminalitatea reală demonstrează, că armele, munițiile, materialele nucleare și materiile explozive constituie mijlocul cel mai frecvent dar și eficient folosit de către infractori pentru săvârșirea celor mai grave fapte incriminate în legea penală, dar și pentru a-și asigura o posibilitate de scăpare în cazul când sunt surprinși în momentul săvârșirii infracțiunilor. Din aceste considerente, dar și din altele, permiterea nelimitată de a deține ori purta arme și muniții, ca și de a efectua alte operații cu acestea ori cu materiale nucleare, materii radioactive sau explozive ar constitui o încurajare și o incitare la activități infracționale. Iată, pe scurt, dar edificator, motivația instituirii unui regim juridic al armelor, munițiilor, al materialelor nucleare și al materiilor radioactive sau explozive.

Pentru a da satisfacție prevederilor constituționale și obligațiile internaționale la care România este parte, în Codul Penal sunt incriminate faptele prin care se aduce atingerea vieții sau integrității fizice sau psihice a persoanei.

Cea mai eficientă ocrotire a vieții, integrității fizice și psihice a persoanei, dar și a altor valori sociale, se realizează însă prin tragerea la răspundere juridică a celor care săvârșesc fapte ce aduc atingerea acestor valori. Realitățile vieții sociale dovedesc că sunt destule cazuri în care, pentru a preveni săvârșirea unor fapte antisociale sau pentru a aduce infractorii în fața justiției sau pentru a-i împiedica să se sustragă de la consecințele răspunderii juridice sau, chiar, pentru a contracara acțiunile lor violente, agenții de ordine și militarii trebuie să fie abilitați prin lege să facă uz de armă.

Atâta vreme cât armele, munițiile, materialele radioactive și materiile explozive constituie instrumentele cele mai utilizate în săvârșirea unor crime care interesează deopotrivă comunitatea europeană, dar și comunitatea în general, apare justificată necesitatea instituirii unui cadru juridic adecvat care să permit efectuarea unui control riguros al achiziționării armelor de foc de către particulari, ori vânzările de arme sau menținerea la un nivel ridicat de securitate nucleară, în întreaga lume, prin întărirea măsurilor la nivel național și prin cooperarea internațională, incluzând, atunci când este cazul, cooperarea tehnică în domeniul securității nucleare.

M-am hotărât să mă ocup de această problematică pentru că am considerat că criticii actualei reglementări prezintă aceste infracțiuni pur și simplu, fără să pună accentul mai mult pe ele. Pentru a înțelege mai bine conținutul infracțiunilor, a fost necesar să vorbesc și despre termeni precum: militar, consemn, infracțiune, infractor, autorități publice, instituții publice, legitimă apărare, stare de necesitate, comandant, subordonat, teritoriu.

Ca viitor ofițer, consider că este imperios necesar să se știe mai multe despre aceste materiale cu care vom intra în contact.

Este în afara oricărei îndoieli că domeniile activităților ce au ca obiect arme și muniții, substanțe nucleare sau alte materii radioactive, precum și materii explozive sunt de mare risc în ceea ce privește comiterea unor fapte cu nivel ridicat de periculozitate socială sau producerea unor accidente de gravitate deosebită.

Din acest motiv, printre instrumentele de garantare a respectării regimului stabilit pentru acest gen de activități se numără și cele mai aspre instrumente juridice, cele specifice dreptului penal. În acest scop, în Codul penal au existat de la început sau au fost introduse ulterior norme de incriminare care asigură sancționarea comportamentelor ce încalcă regimurile juridice stabilite pentru activitățile din domeniile enumerate.

Astfel, în Codul penal sunt incriminate faptele de: nerespectare a regimului armelor și munițiilor (art. 279); de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art. 279¹) și cea de nerespectare a regimului materiilor explozive (art. 280), despre care o să vă vorbesc mai departe în această lucrare.

CAPITOLUL 1 Considerații generale

1.1. Noțiunea de infracțiune în drept penal

1.1.1. Aspecte generale ale infracțiunii

Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracțiune, răspunderea penală și pedeapsa. Caracterizarea – ca fundamentale – a acestor instituții este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparțin părții generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.

Între cele trei instituții sus menționate există o strânsă legătură și condiționare, în sensul că instituția infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două. Fără infracțiune nu poate exista răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârșirea oricărei infracțiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.

În legislațiile moderne, noțiunii de infracțiune i se acordă un spațiu restrâns printr-o formulare concretă, iar în alte cazuri, definiții foarte largi.

Codul penal dă expresie acestei reacții în articolul 17 alin. 2, în care se arată că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârșite este înlăturat, nu există nici răspundere penală și, desigur, nici pedeapsă.

De subliniat că, totuși, din cele trei instituții fundamentale, cea a infracțiunii este mai importantă pentru că, așa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Infracțiunea, ca instituție fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor descrise în legea penală, și nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracțiuni, ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals.

Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părții generale prevede reglementări care privesc infracțiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.

Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul penal este necesar să prezentăm câteva considerații generale asupra infracțiunii privită din punct de vedere material, social-politic și juridic.

Privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este activitate antisocială, neconvenabilă pentru relațiile sociale.

Unele dintre aceste activități antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate și apreciate ca activitate infracțională. Astfel, trecerea de partea dușmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violență, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăți materiale.

Într-o formă sau alta, astfel de activități, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.

Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariția sa, infracțiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viață de relațiile sociale. Infracțiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și sunt posibile numai în societate, în relațiile sociale. În același timp infracțiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societății, anume, atunci când s-au ivit cauze și condiții social-politice care au determinat și favorizat apariția ei. Infracțiunea constituie, uneori, un fel de protest individual împotriva condițiilor de viață, un semn al inadaptării la acele condiții sociale .

Odată cu schimbarea și dispariția acestor cauze și condiții, și fenomenul infracțional, ca fenomen frecvent, se schimbă și chiar dispare.

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracțiune și sancționat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primește o nouă apreciere, o apreciere din partea statului și, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligație, aceea de răspundere penală.

Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acțiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial și reprobat de societate, dar nu este încă o infracțiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracțiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracțiune, ca un fenomen juridic, toți cetățenii și toate organele de stat trebuie să o considere și să o aprecieze așa cum este considerată și apreciată de lege, adică ca o infracțiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecințe juridice, anumite răspunderi.

Definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate pentru teoria dreptului penal, dar și pentru practica judiciară, deoarece organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal. Acestă definiție trebuie privită nu numai ca o conturare a unei categorii fundamentale a dreptului penal, ci și ca o regulă de drept, care țărmuiește sfera ilicitului penal, delimitându-se, în baza acestui temei legal, sfera faptelor penale de celelalte fapte ce prezintă pericol social, care fac obiectul reglementării altor categorii de norme juridice (administrative, disciplinare).

Normele privitoare la infracțiune sunt numeroase, unele se referă la noțiunea de infracțiune privită în trăsăturile ei esențiale, altele la formele infracțiunii. Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituții juridice, instituția juridică a infracțiuni.

1.1.2. Definiția și trăsăturile esențiale ale infracțiunii

În viața socială se pot săvârși fapte (acțiuni, inacțiuni) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societății, fie că aceste interese aparțin tuturor, adică colectivității în ansamblu, fie că ele aparțin numai unora dintre ei.

Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală și sancționate cu o pedeapsă. Pornindu-se de la caracteristica sus-menționată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracțiunea – ca fenomen juridic – a fost uneori definită ca o violare a legii penale.

În legătură cu această definiție este de observat că legea penală nu stabilește în mod expres respectarea vieții altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.

De asemenea, în loc de a defini infracțiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracțiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei – pedeapsa – spunându-se că infracțiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

Considerarea infracțiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracție de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiție formală a in, conduce în mod necesar la o definiție formală a infracțiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfățișarea juridică a faptei penale (incriminarea și pedeapsa), iar nu conținutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).

În contrast cu definițiile formale ale infracțiunii, Codul penal român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiție materială în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infracțiunii , adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esențiale pentru normala desfășurare a vieții sociale.

În Codul penal noțiunea de infracțiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice (articolul 17), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii.

Dispoziția din articolul 17 prevede că este “infracțiune fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Această definiție exprimă, în fond, condițiile obligatorii și cumulative pe care o faptă trebie să le îndeplinească pentru a fi calificată și sancționată ca infracțiune.

În conținutul noțiunii de infracțiune în general găsim, deci, trei trăsături esențiale, trei esențe comune tuturor infracțiunilor și anume :

-faptă care prezintă pericol social ( aspectul material-social ) ;

-faptă săvârșită cu vinovăție ( aspectul uman-moral ) ;

-faptă prevăzută de legea penală ( aspectul juridic-formal ).

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, trebuie înțelese ca determinări sau condiții sine qua non, a căror existență cumulativă și intercondiționare plasează o anumită faptă în sfera ilicitului penal.

Prezența fiecăreia dintre acestea, dar și a tuturor laolaltă este necesară pentru existența infracțiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general, respectiv:

principiul că fără prezența unui pericol social nu există infracțiune și nici răspundere penală ;

principiul că nu există infracțiune fără vinovăție și deci nu există răspundere penală obiectivă;

principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală dacă fapta nu este incriminată de lege.

Trăsăturile esențiale nu trebuie confundate cu elementele esențiale (constitutive) ale fiecărei infracțiuni în particular.

Trăsăturile esențiale sunt calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în genere și deci, orice infracțiune aparte; ele nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni, își găsesc însă reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțiuni privită în special și particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.

Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențială ea pierde caracterul penal și nu poate constitui o infracțiune; dimpotrivă, când faptei îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni, acea faptă poate constitui eventual o altă infracțiune, păstrând astfel caracterul penal.

Fapta să prezinte un pericol social.

Expresia “pericol social” folosită de legiuitor semnifică, pe de o parte, existența unei reale sau potențiale atingeri aduse vreuneia dintre valorile apărate de legea penală, iar pe de altă parte, faptul că această atingere interesează societatea, are rezonanță socială, prin aceea că se reflectă în mod negativ în desfășurarea relațiilor sociale, provocând o tulburare însemnată a acestora.

Periculozitatea socială a infracțiunii constă atât în răul pe care fiecare infracțiune îl produce într-un cadru determinat cât și în perspectiva ca în condiții materiale și subiective similare faptele de același tip să se repete, să devină un fenomen. Caracterul social al pericolului constă din împrejurarea că el vizează și rânduieli sociale, că faptele care-l crează tulbură desfășurarea normală a relațiilor statornice între membrii societății, că provoacă nemulțumire, teamă și îngrijorare pentru ce s-a săvârșit și s-ar mai putea comite prin încălcarea legii penale în cadrul colectivității.

Codul penal enumeră valorile sociale al căror vătămare, periclitare, atribuie relevanță penală faptelor prin care li s-a adus atingere în art.1: ,,Statul român, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, precum și toată ordinea de drept”.

Art.18 din Cod penal precizează că fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 și pentru sancționarea cărora este necesară aplicarea unei pedepse.

Rezultă că pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolul social trebuie să îndeplinească două condiții:

-să fie generat de săvârșirea unei fapte;

-să prezinte o gravitate care să impună aplicarea unei pedepse.

Fapta este un act de conduită al făptuitorului cu o manifestare reală, cu o existență obiectivă ce poate fi percepută și caracterizată. Fapta trebuie să fie un act al omului și nu un eveniment sau o reacție al unui animal, ceea ce limitează câmpul faptelor ce pot deveni infracțiune.

Fapta se manifestă printr-o acțiune sau o inacțiune.

Acțiunea este o formă de manifestare pozitivă concretizată în acte materiale, fapte, gesturi, cuvinte, prin care făptuitorul pune în mișcare o energie, proprie sau străină, făcând să producă o schimbare în lumea exterioară.

Inacțiunea constă într-un comportament pasiv care face ca în lumea exterioară să survină sau să fie posibilă o schimbare datorată unei energii străine făptuitorului, care trebuie anihilată. Simplul gând sau hotărâre de a săvârși o infracțiune nu poate constitui o faptă penală.

În literatura de specialitate pericolul social este cunoscut sub două tipuri:

-generic (abstract);

-concret.

Pericolul social generic este evaluat de legiuitor în abstractio, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziție în momentul încriminării sau când se pune problema modificării legii. La evaluarea pericolului social generic legiuitorul are în vedere importanța valorii sociale vătămate, elementele obiective și subiective ale faptei, urmările produse precum și alte condiții ale conținutului legal al infracțiunii.

Pericolul social concret este determinat de fapta concretă, de persoana infractorului și de împrejurările în care a fost săvârșită fapta. Evaluarea pericolului social concret se face de procuror sau de instanța de judecată ținând seama de criteriile art.72 Cod penal.

Instituit în art.181 Codul penal reglementează în sensul că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul său concret fiind în mod vădit lipsită de importanță nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Dar în cazul în care organul judiciar constată că sunt incidente prevederile menționate ele nu au căderea de a decide asupra încriminării sau dezîncriminării, atribut ce revine în exclusivitate legiuitorului (Parlamentului) ci pot numai să constate pe baze legale dacă fapta concretă prezintă pericolul social al unei infracțiuni procedând în caz contrar la aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Cu privire la natura juridică a instituției prevăzută în art.18 există mai multe opinii:

organul judiciar operează o dezincriminare judiciară;

acest text reglementează o formă de înlocuire a răspunderii penale;

acest text reprezintă o cauză de înlocuire a caracterului penal al faptei.

Însă nici o opinie nu corespunde realității.

Fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Un act, o activitate, o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală, nu este suficient ca ea să fi fost material săvârșită de un om, ci mai trebuie să poată fi atribuită acestuia, adică să fie a lui, să fi fost voită de el.

Ceea ce leagă un act, o activitate de autorul ei material este voința acestuia; voința nu este privită însă ca existență, ca producătoare de consecințe penale, decât atunci când s-a manifestat liber, iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o manifestare de conștiință. Așadar, fapta susceptibilă de a constitui o infracțiune în sensul legii penale, trebuie să fie săvârșită cu voință și conștiință, adică cu vinovăție. Omul, spre deosebire de animale, desfășoară activități care sunt inițiate și dinamizate de voința lui, voință care, la rândul ei, este dirijată și luminată de conștiința acestuia. Omul își propune anumite scopuri și desfășoară activități pentru realizarea lor. Aceasta explică de ce fapta în sensul legii penale nu poate fi decât fapta voită și conștientă. De aceea una din cele trei trăsături ale infracțiunii, potrivit dispoziției din articolul 17 Codul penal, este vinovăția. Această trăsătură esențială privește aspectul subiectiv al infracțiunii, iar fără vinovăție nu poate exista infracțiune.

Codul penal prevede că există vinovăție atunci “când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”.

Vinovația în sensul legii penale cere ca voința să fie liberă, dacă făptuitorul a acționat ca urmare a unei energii străine, căreia nu i-a putut rezista, aceasta nu poate să-i fie imputată.

Vinovăția a fost definită în doctrina penală ca fiind "atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări".

Prin urmare, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, trebuie să-i fie imputabilă – ca faptă conștientă și voită – făptuitorului. Rezultă ca vinovăția implică antrenarea, în săvârșirea unei fapte, a două procese psihice ale personalității umane: conștiința sau factorul rațional, intelectiv și voința sau factorul volitiv:

Conștiința presupune capacitatea persoanei de a analiza, a aprecia și a înțelege semnificația faptei și a urmărilor acesteia.

Voința care reprezintă facultatea psihică a persoanelor prin care aceasta își mobilizează energia fizică în vederea înfăptuirii activității infracțiunii.

Între cele două procese psihice se realizează o relație bivalentă, care constă în aceea că factorul intelectiv (conștiința) delibereză asupra săvârșirii faptei, iar factorul volitiv (voința) asigură mobilizarea și dinamizarea energiilor necesare îndeplinirii hotărțrii și a scopului propus.

Vinovăția presupune ca voința să fie liberă în sensul că asupra făptuitorului să nu se exercite o constrângre fizică sau morală.

Fapta să fie prevăzută de legea penală

O faptă nu poate fi infracțiune dacă nu este prevăzută de legea penală, dacă nu este incriminată prin lege. Legal incriminată, este, acea faptă căreia i s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă penală, de infracțiune. Incriminarea nu este același lucru cu infracțiunea, ci ea constituie numai posibilitatea legală, ca în anumite condiții, fapta prevăzută de legea penală să fie considerată infracțiune.

Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta sub sancțiunea unei pedepse. Sancționarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta prezintă un pericol social, pentru combaterea căruia sunt necesare sancțiunile penale. De aceea, în dispoziția din articolul 17 s-a prevăzut că trăsătura esențială a infracțiunii este cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Prin aceasta, Codul penal accentuează în mod deosebit principiul incriminării legalității. Prevederea în legea penală a faptelor care constituie infracțiuni (articolul 2 Codul penal) dă posibilitatea cetățenilor să cunoască care fapte sunt incriminate și sancționate, și deci oprite, așa încât atunci când aceste fapte sunt totuși săvârșite, făptuitorul nu va putea să se plângă de sancțiunea ce i se aplică, fiindcă a știut că fapta este incriminată și sancționată.

Atâta vreme cât legea este respectată, infracțiunea își păstrează acel caracter formal și ipotetic, dar când prevederile sale sunt încălcate, ieșim din sfera ilicitului abstract pentru a ne afla în fața unei infracțiuni concrete.

Definiția legală a infracțiunii constituie astfel un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care, raportând faptele concrete săvârșite la conceptul legal de infracțiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu caracter infracțional.

Definiția are și alte semnificații pentru dreptul penal. Acestea reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal cum sunt: principiul legalității incriminării și principiul răspunderii subiective.

De asemenea, definiția generală de infracțiune are un rol primordial în delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal și servește drept ghid legiuitorul însuși în elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca infracțiuni, precum și în scoaterea de sub incidența legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.

1.1.3. Condițiile preexistente ale infracțiunii

A.Obiectul infracțiunii îl reprezintă valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestor valori împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acestora. De aici rezultă că nu se poate concepe o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori sociale ocrotite de legea penală.

Așadar, înțelegem prin obiect al infracțiunii, “relația socială ce privește o valoare social ocrotită prin norme de dpret, căreia i se aduce atingerea prin fapta infracțională”.

a)Obiectul juridic este format din relațiile sociale ocrotite prin încriminarea și sancționarea unei fapte ce reprezintă un pericol social și el poate fi: generic și special.

Obiectul juridic generic (de grup) reprezintă o grupă de valori sociale de aceeași natură vătămate sau puse în pericol de o grupă de infracțiuni. De aici rezultă că o infracțiune determinată nu vatămă orice valoare socială sau toate valorile sociale. Unele valori sociale sunt lezate prin săvârșirea unor infracțiuni iar altele prin alte infracțiuni. Astfel persoana fizică ca valoare socială poate fi lezată prin fapte de omor, ucidere din culpă, vătămări, lovituri cauzatoare de moarte, iar patrimoniul diminuat prin delapidare, tâlhărie, înșelăciune. Obiectul juridic generic este criteriul după care s-au clasificat infracțiunile în partea specială a Codului penal în 10 grupe.

Obiectul juridic special constă din valoarea împotriva cărei se îndreaptă nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii specifice ce servesc la individualizarea unor infracțiuni din cadrul aceleiași grupe sau subgrupe. Fiecare infracțiune dintr-o grupă ce se regăsește într-un articol lezează toate valorile din grupa respectivă și în același timp și numai un anumit aspect al acestor valori (furtul și distrugerea împotriva patrimoniului, dar prin furt, bunul mobil este luat în scopul însușirii pe nedrept, iar prin distrugere se lezează integritatea fizică a bunului). Obiectul special nu trebuie confundat cu obiectul indirect ce există în cazul infracțiunii al căror obiect este complex cum este tâlhăria care are două obiecte juridice.

b)Obiectul material.

Dacă toate infracțiunile presupun existența unui obiect juridic față de care încriminarea faptei nu e posibilă, sunt unele infracțiuni ce au și un obiect material constând în bunuri sau lucruri spre care se îndreaptă acțiunea-inacțiunea incriminată, asupra căruia se resfâng urmările acesteia, aducându-se atingerea relațiilor sociale ocrotite de normele de drept penal.

Obiectul material constituie criteriul clasificării infracțiunii în:

-infracțiuni materiale (de rezultat);

-infracțiuni de pericol (formale).

În cazul infracțiunilor formale cum sunt insulta și calomnia nu există obiectul material ci doar obiectul juridic.

Obiectul material nu trebuie confundat cu mijloacele materiale de care s-a folosit făptuitorul la comiterea faptei care constituie un corp delict și nici cu lucrurile produse sau dobândite prin infracțiune.

B.Subiecții infracțiunii sunt persoane implicate în săvârșirea unei infracțiuni fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei. În funcție de modul de participare la săvârșirea infracțiunii și de raportul în care se află față de urmările faptei, subiectul infracțiunii poate fi activ sau pasiv.

a)Subiect activ este acea persoană care săvârșește sau participă la săvârșirea unei infracțiuni. Noțiunea de subiect activ se identifică cu cea de infractor. Pentru ca o persoană să fie subiect activ al unei infracțiuni trebuie să îndeplinească unele condiții generale cerute oricărui infractor, iar în cazul anumitor infracțiuni se cer condiții speciale.

b)Subiect pasiv este persoana care suferă vătămarea penală de pe urma unei infracțiuni, putând fi subiect pasiv și o persoană juridică în cazul săvârșirii unei infracțiuni de delapidare sau de furt de la o unitate economică sau societate comercială.

Subiectul pasiv al infracțiunii denumit și persoană vătămată nu se identifică cu persoana dăunată prin săvârșirea infracțiunii ca subiect pasiv de drept civil.

În timp ce subiectul pasiv al infracțiunii suferă o vătămare prin atingerea adusă uneia din valorile sociale al cărui titular este persoana suportă o pagubă de natură civilă care era sursa în săvârșirea infracțiunii. În majoritatea cazurilor subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana dăunată, cum se întâmplă în caz de furt, distrugere sau înșelăciune, însă există și situații când aceste calități nu se suprapun, cum ar fi cazul de omor, unde subiect pasiv este victima omorului, iar subiectul păgubit este persoana aflată întreținerea victimei. Însă de cele mai multe ori, subiectul pasiv de drept penal este una și aceeași persoană cu subiectiul de dpret civil, fiind vorba de un singur subiect care a suferit atât vătămare penală, cât și pe cea civilă.

În principiu, subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoana fizică indiferent de vârsta, chiar iresponsabilă, dar nu poate fi subiect pasiv decât omul în viață .

1.1.4. Conținutul infracțiunii

Conținutul infracțiunii îl reprezintă totalitatea condițiilor obiective și subiective prevăzute în norma de incriminare necesare pentru existența unei anumite infracțiuni.

Noțiunea de conținut al infracțiunii ajută la delimitarea unei infracțiuni în textul de lege care o prevede și o sancționează. Sub acest aspect, noțiunea de conținut al infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de infracțiune, în timp ce definiția generală din art.17 Cod penal evidențiază trăsăturile esențiale ale infracțiunii care permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit juridic, conținutul infracțiunii caracterizează fiecare infracțiune prin trăsăturile sale proprii, făcând-o să se deosebească de alte infracțiuni.

1.1.4.1. Latura obiectivă a infracțiunii reprezintă fapta manifestată sub forma unei acțiuni sau inacțiuni împreună cu urmările ce le produce, adică atingerea adusă valorilor sociale apărată de norma penală. Majoritatea autorilor consideră că latura obiectivă cuprinde elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată, urmarea periculoasă, precum și legătura cauzală dintre acestea.

a)Elementul material

Prin elementul material al unei infracțiuni se înțelege activitatea care se manifestă sub forma de acțiune sau inacțiune.

Acțiunea este activitatea sub care se poate prezenta elementul material și desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva ce legea penală ordona să nu facă. Acțiunea nu se confundă cu noțiunea de acțiune care este doar o parte a infracțiunii.

Sub raportul mijloacelor de realizare acțiunea se poate înfăptui prin :

-cuvinte (în cazul insultei, calomniei);

-scris (în situația infracțiunii de fals și denunțare calomnioasă);

-acte material (la furt).

În realizarea acțiunii făptuitorul se poate folosi de forța proprie, de obiecte sau instrumente (cuțit, topor, cheie), de o energie străină (animal) sau energie electrică. Unele acțiuni se consumă instantaneu, cum este cazul infracțiunii de execuție promptă: insulta orală, dezvoltare progresivă până la producerea rezultatului ilicit.

Inacțiunea (omisiunea) constă în abținerea de a efectua o acțiune pe care legea pretinde să fie îndeplinită sau înfăptuită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Din punct de vedere penal prin inacțiune nu se înțelege a nu face nimic, ci a nu face ceea ce legea penală impune și obligă.

Elementul material poate apare în conținutul infracțiunii, printr-o varietate unică, când constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune sau în mai multe variante alternative, când constă în mai multe acțiuni sau inacțiuni, cum este cazul la luare de mită care constă în fapta funcționarului care pretinde, apoi primește, acceptă sau nu respinge promisiunea de bani sau de alte foloase care nu i se cuvin.

Deosebirea dintre elementul material în varianta unică și cea alternativă prezintă importanță în privința încadrării corecte a faptei săvârșite, deoarece prin inacțiuni cu element material alternativ realizarea acestuia într-o variantă sau mai multe nu este de natură să schimbe unicitatea infracțiunii.

Elementul material în variante alternative poate consta din acțiuni sau inacțiuni, ori dintr-o acțiune sau inacțiune cum se întâmplă la abuzul în serviciu și la neglijența în serviciu.

b)Urmarea socialmente periculoasă

Urmarea sau rezultatul este o componentă obligatorie a infracțiunii constând în lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al infracțiunii prin săvârșirea faptei ilicite sub forma unei acțiuni sau inacțiuni.

Urmarea infracțiunii trebuie prevăzută din două puncte de vedere: fizic și juridic.

Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă externă. Această modificare poate consta uneori în schimbul unei anumite situații determinată de efectuarea activității fizice, iar alte ori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material al infracțiunii.

Din punct de vedere juridic urmarea poate consta fie într-o vătămare, într-o atingere efectivă adusă acelei valori ocrotită prin incriminare, fie printr-o stare de pericol, de amenințare produsă pentru valoarea socială pe care legea penală o apără.

După cum urmarea este inclusă sau nu în norma de incriminare, infracțiunile sunt clasificate în două categorii:

-infracțiuni materiale sau de rezultat sunt acelea în conținutul cărora legea a prevăzut urmarea care, de regulă, constă într-o vătămare, o alterare a obiectului;

-infracțiuni formale sau de pericol se caracterizează prin aceea ca legiuitorul a prevăzut în conținutul lor acțiunea fără să fi inclus și urmările produse.

c)Raportul de cauzalitate

Constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a infracțiunii și constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între acțiunea și inacțiunea incriminată de lege și urmarea pe care aceasta o produce.

Se poate spune că legătura de cauzalitate este liantul dintre elementul material (cauza și urmarea imediată) efectul, cerută de lege pentru existența infracțiunii. Deși caracterizează toate infracțiunile, problema raportului de cauzalitate se pune numai în legătura cu infracțiunile materiale, cum sunt cele de omor, ucidere din culpă, în cazul infracțiunii formale legătura de cauzalitate nu este necesară, întrucât aceasta rezultă din săvârșirea faptei.

Uneori stabilirea raportului de cauzalitate nu implică probleme deosebite așa cum se întâmplă în cazul omorului săvârșit de o singură persoană prin împușcare, însă alteori determinarea legăturilor cauzate este dificil de făcut și avem în vedere situațiile în care urmarea a fost precedată de mai multe acțiuni concomitente sau succesive mai multor persoane.

În primul caz raportul de cauzalitate este simplu, iar în cel de-al doilea este complex. Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, întrucât există înafară și independent de conștiința omului, însă nu înseamnă că nu poate avea loc și între formele subiective cum se întâmplă în cazul reținerii scuzei provocării. Trebuie făcută distincție între fenomenul cauză care duce la producerea efectului și condițiile în care se comite fapta care nu poate produce efectul.

1.1.4.2 Latura subiectivă, ca element al infracțiunii, cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului fără de faptă și urmările acesteia pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.

În textul legii penale, sunt dispoziții exprese sau implicite privind voința și conștiința de a săvârși o faptă, acre, atunci când se dovedesc a fi implicate în acțiunea-inacțiunea infracțională, probează vinovăția făptuitorului.

În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracțiunii se face prin prisma elementelor sale componente: vinovăția, mobilul, scopul.

Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta și urmările produse. Ea constă în săvârșirea cu voința liberă a faptei. În prevederea condițiilor ei de comitere, precum și a urmărilor ei periculoase față de care adoptă o anumită poziție, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăția constă în neglijența făptuitorului față de posibilitatea reprezentării lor.

Constatarea mobilului și scopului nu este necesară în cele mai multe cazuri pentru realizarea conținutului legal al infracțiunii cu toate că sunt prezente în latura subiectivă a fiecărei infracțiuni concrete.

Activitatea infracțională intenționată presupune în general o desfășurare în timp, o dezvoltare progresivă până la producerea urmărilor periculoase dar, orice infracțiune intenționată este precedată întotdeauna de o perioadă de formare a laturii subiective în care se naște ideea infracțională. Acest proces psihic, formarea atitudinii psihice cu privire la faptă și urmări se petrece exclusiv în conștiința făptuitorului și reprezintă prima etapă denumită în general perioadă internă sau intelectuală pe care o comportă săvârșirea oricărei infracțiuni. După luarea hotărârii infracționale urmează activitatea infracțională propriu-zisă care are o desfășurare în timp din momentul efectuării primelor acte materiale și până la producerea rezultatului socialmente periculos. Acesta este activitatea externă săvârșirii infracțiunii care parcurge mai multe faze:

-cea a actelor de pregătire;

-cea a tentativei;

-cea a consumării.

Legea penală incriminează în general infracțiunile ajunse în faza consumării însă în anumite cazuri sunt sancționate și faptele rămase în faza tentativei și mai rar capătă semnificație penală și actele pregătitoare sau preparatorii. Prin incriminarea lor actele pregătitoare și tentativa devin infracțiuni în forma imperfectă, adică atipică.

a)Actele de pregătire sau preparatorii

Prin act preparator se înțelege orice manifestare care pregătește desfășurarea unei infracțiuni pe care cineva și-a propus să o înfăptuiască. Din punctul de vedere al săvârșirii faptelor penale actul preparator va fi orice act care a fost efectuat în vederea realizării conținutului obiectiv al infracțiunii pe care o persoană a reușit să o săvârșească. Dar pentru a fi considerate acte de pregătire a infracțiunii activitatea desfășurată trebuie să îndeplinească anumite condiții:

-să fie efectuate în vederea săvârșirii unei infracțiuni;

-să aibă o existență obiectivă fiind de natură să creeze condiții favorabile executării acțiunii incriminate;

-activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracțiunii în caz contrar fiind vorba de tentativă;

-să fie săvârșită cu intenție directă în sensul urmăririi producerii rezultatului, a pregătirii activității ulterioare care să se desfășoare în mod cert, sub acest aspect actele pregătitoare sunt incompatibile cu intenția directă sau culpă.

b)Tentativa este definită în art. 20 din Cod penal constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârșii infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când sau săvârșit actele de executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Așadar se poate reține că tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii între executarea acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.

c)Infracțiunea consumată este acea formă a infracțiunii determinată de fazele de desfășurare a activității infracționale în care intenția se realizează printr-o activitate care realizează întregul conținut al infracțiunii.

Momentul consumării infracțiunii

Infracțiunea consumată este diferită după felul activității infracționale incriminată de legea penală și după felul conținutului infracțiunii. Datorită particularităților pe care le prezintă infracțiunea în mod special legate de elementul obiectiv momentul consumării diferă de la o categorie la alta.

Momentul epuizării infracțiunii

Sunt cazuri cînd infracțiunea se prelungește în timp după momentul consumării fie prin continuarea activității după ce infracțiunea se consideră consumată, fie datorită amplificării urmării inițiate.

1.2. Aspecte comune infracțiunilor privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege.

În condițiile societății moderne, legea reglementează numeroase activități, stabilind pentru fiecare în parte un anumit regim. Totodată, pentru a asigura respectarea regimului activităților pe care le reglementează, legea incriminează faptele de încălcare a acestui regim, fapte care datorită pericolului pe care îl reprezintă pentru societate, reclamă și justifică aplicarea unei sancțiuni penale.

Aceste fapte sunt numeroase și variate, cele mai multe dintre ele fiind prevăzute în legi penale speciale. În capitolul IV din titlul VI al părții speciale a Codului penal sunt incluse, sub denumirea ,,infracțiuni care aduc atingere unor activități reglementate de lege“, numai câteva dintre aceste fapte și anume: nerespectarea regimului armelor și munițiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive.

1.2.1. Obiectul juridic comun și material

Infracțiunile prevăzute în capitolul IV al titlului VI al părții speciale a Codului penal au ca obiect juridic comun relațiile sociale care implică respectarea regimului stabilit pentru anumite activități reglementate de lege (regimul armelor și munițiilor, al materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, al materiilor explozive).

Infracțiunile de care ne ocupăm au și un obiect material, care constă în arme sau muniții, în materiale nucleare sau materii radioactive și în materii explozive.

1.2.2. Subiectul

Infracțiunile care aduc atingere unor activități reglementate de lege pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege subiectul unor infracțiuni. Excepție face numai infracțiunea prevăzută în art. 279 Cod penal care, într-o anumită modalitate de săvârșire, nu poate avea ca subiect decât o persoană a avut permis pentru armă sau muniție.

1.2.3. Latura obiectivă

Infracțiunile care aduc atingere unor activități reglementate de lege se realizează, sub aspectul elementului material, prin fapte constând în acțiuni (de exemplu, deținerea, portul, confecționarea, transportul de arme și muniții, în cazul nerespectării regimului armelor sau munițiilor, fabricarea, prelucrarea de arme, transportul de materii explozive, în cazul nerespectării regimului materialelor explozive). Excepție face numai infracțiunea prevăzută în art.279 Cod penal, care într-o anumită modalitate de săvârșire (nepredarea armei sau a muniției în termenul fixat de lege), se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o inacțiune.

Acțiunea sau inacțiunea incriminată realizează, în toate cazurile, elementul material al infracțiunii numai dacă este săvârșită fără drept. Prin alte cuvinte, săvârșirea fără drept a acțiunii sau inacțiunii incriminate constituie o trăsătură esențială a elementului material al tuturor acestor infracțiuni.

Infracțiunile de care ne ocupăm sunt infracțiuni de pericol. Ele nu implică o vătămare efectivă, ci numai crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de lege. Una singură dintre aceste infracțiuni – nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive – presupune, dar numai în cazul formelor agravate, și un rezultat, constând într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori în moartea uneia sau mai multor persoane ori în cauzarea unei pagube materiale.

Fiind infracțiuni de pericol, raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea săvârșită și urmarea care s-a produs decurge, implicit, din comiterea faptei.

1.2.4. Latura subiectivă

Infracțiunile incluse în ultimul capitol al titlului VI din partea specială a Codului Penal implică, sub aspectul laturii subiective, vinovăția făptuitorului sub forma intenției. Excepție face numai infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, care, în modalitatea sa omisivă de comitere (art.279 alin.2 Cod Penal), poate fi săvârșită atât cu intenție cât și din culpă. Intenția poate fi, în toate cazurile, directă sau indirectă, iar culpa, în cazul în care ne-am referit, poate fi simplă sau cu previziune. Formele agravate ale infracțiunii de nerespectare a regimului materiilor explozive care presupun producerea unei vătămări corporale ori moartea uneia sau mai multor persoane se săvârșește cu praeterintenție.

Latura subiectivă a acestor infracțiuni nu include vreun motiv ca scop special.

1.2.5. Desfășurarea activității infracționale

Infracțiunile de care ne ocupăm, cu excepția modalității omisive de comitere a infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, sunt susceptibile de a parcurge etapele obișnuite de desfășurare a unei activități infracționale. Actele de pregătire nu sunt sancționate, iar tentativa este sancționată numai la infracțiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive în forma prevăzută de art.279 alin.1 Cod penal, precum și în forma prevăzută în alin.2 al textului (art. 279 alin. ultim Cod penal). Consumarea are loc, în cazul tuturor acestor infracțiuni, în momentul în care acțiunea sau inacțiunea incriminată fiind săvârșită, se produce starea de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de lege. În cazul formelor agravate ale infracțiunii de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive ce implică producerea unui anumit rezultat, consumarea are loc în momentul producerii rezultatului.

Infracțiunile de care ne ocupăm au uneori caracter de infracțiuni continue (de exemplu, deținerea de arme sau muniții, deținerea de materiale nucleare sau a altor materii radioactive, deținerea de materiale explozive). Alteori aceste infracțiuni pot fi săvârșite în formă continuă (de exemplu, transportul de arme sau muniții ori transportul de materii explozive). În toate aceste cazuri, există și un moment al epuizării, care este momentul încetării acțiunii incriminate și, respectiv, momentul săvârșirii ultimei acțiuni.

1.2.6. Sanționarea

Infracțiunile incluse în ultimul capitol din titlul VI al părții speciale a Codului penal sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în limite destul de ridicate. În cazul nerespectării regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, precum și regimului materiilor explozive, pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

1.2.7. Forma agravată

Cele mai multe infracțiuni dintre cele de care ne ocupăm sunt prevăzute numai în formă simplă. Infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, precum și infracțiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare au a altor materii radioactive sunt prevăzute și în formă agravată. Împrejurările prevăzute de circumstanțe agravante se referă fie la obiectul material al infracțiunii (arme ascunse sau arme militare, în cazul nerespectării armelor și munițiilor) sau locul săvârșirii faptei (portul de arme, fără drept, la întruniri publice sau în localuri de alegeri, în cazul aceleiași infracțiuni), fie la producerea unui anumit rezultat (o vătămare a integrității corporale, moartea uneia sau mai multor persoane, în cazul nerespectării regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive).

CAPITOLUL 2 Regimul armelor și munițiilor

În materia armelor și munițiilor sunt reglementate mai multe infracțiuni pe care legiuitorul le consideră deosebit de periculoare pentru desfășurarea normală a vieții sociale, cum ar fi:

infracțiunea de uz de armă letală, fără drept – reglementată în cuprinsul art. 136 din Legea 295/2004, privind regimul armelor și munițiilor;

infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor – reglementată la art. 279 din Codul Penal;

2.1. Uzul de armă

Uzul de armă este reglementat, cu titlu general, de Legea nr.17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor. Este analizat conținutul legal al uzului de armă letală, fără drept, cu toate elementele sale de structură.

Se acordă un spațiu mai larg examinării cerinței că uzul de armă, pentru a fi infracțiune, să aibă loc în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

În temeiul art.46 din Legea nr.17/1996, prin uz de armă se înțelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor. Evident, art. 46 se referă la persoanele fizice fiindcă, pe de o parte, în toate ipotezele în care este permis uzul de armă, sunt vizate astfel de persoane, care acționează izolat sau în grup, iar pe de altă parte, fiindcă, faptic, este imposibil ca o persoană juridică să se afle în situațiile la care se referă art. 47 lit. a-j din Lege. Mai mult această constatare este susținută și de prevederile art.50 și 51, care reglementează uzul de armă împotriva unor categorii de persoane fizice (militari, minori, femei, bătrâni, copii și femei gravide).

Militarii, fiind dotați cu arme de foc, au dreptul sa facă uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare.

Cunoașterea și respectarea prevederilor legale referitoare la condițiile și situațiile în care militarii pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare este absolut necesară.

Fiind vorba despre un instrument legal, prin care, în ultimă instanță, se asigură respectul față de lege, se ocrotește viața și integritatea fizică a persoanelor, dar care poate avea consecințe dintre cele mai grave pentru viața și integritatea fizică a persoanelor împotriva cărora este folosit, se impune o preocupare majoră din partea tuturor factorilor responsabili pentru a fi folosit numai în condițiile și situațiile permise de lege.

2.1.1. Condițiile în care este permis uzul de armă

Din analiza textelor Legii nr.17/1996 se pot deduce condițiile în care uzul de armă este legitim și, indiferent de urmările produse, persoana care a folosit acest mijloc va fi ocrotită de lege. Pe cale de consecință, uzul de armă în alte condiții decât cele impuse de lege, va determina angajarea răspunderii juridice a celui în cauză. Aceste condiții se referă, distinct, la persoana care face uz de armă și la persoana împotriva căreia se face uz de armă.

a.Persoana să fie dotată cu armă de foc.

Termenul dotată nu semnifică împrejurarea că, întâmplător, persoana în cauză are o armă de foc asupra sa, ci tocmai că această armă este deținută de persoană în condițiile legii. Condițiile în care persoanele fizice pot deține și, după caz, pot purta și folosi arme de foc sunt prevăzute de art.10-29 din lege, iar pentru militari de art.44-45. În ceea ce-i privește pe militari , potrivit art.44, alin.1, aceștia pot deține purta și folosi armele și munițiile cu care sunt dotați de către unitățile din care fac parte, în condițiile legii, precum și a regulamentelor militare, instrucțiunilor și ale ordinelor date în baza acestora.

Cadrele militare active au dreptul să poarte pistolul din dotare și ca armament destinat pentru pază și autoapărare, fără a fi necesară eliberarea unui permis de arma de către organele de poliție. Per a contrario, nu se bucura de acest drept cadrele militare în rezervă și retragere.

De asemenea, în temeiul art.45 din lege, cadrele militare active, în afara armelor din dotare, pot deține, purta și folosi armele militare primite ca recompensă sau în dar (alin.1). Pentru astfel de arme este necesară eliberarea unui permis de port armă de către organele de poliție. La trecerea în rezervă sau direct în retragere, cadrele militare, dacă doresc să rămână în posesia armelor respective, în stare de funcționare sau ca arme de panoplie, trebuie să solicite prelungirea autorizării de la organul de poliție competent (alin.3). În caz contrar, sunt obligați să le predea unității militare de la care le-au primit sau organului de poliție în raza căruia își au domiciliul.

Legea nr.17/1996 definește și precizează categoriile de arme care sunt considerate arme de foc.

Astfel, potrivit art.3, alin.1, sunt arme de foc următoarele :

armele militare, confecționate pentru dotarea forțelor armate , folosite în

acțiuni de neutralizare sau nimicire a personalului, tehnicii de luptă ale inamicului, precum și orice alte instrumente, piese sau dispozitive necesare a imobiliza, a răni, a ucide ori a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare;

armele de tir, cu glonț sau cu alice, special fabricate sau confecționate

pentru practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute, ca atare, de către Federația Română de Tir;

armele de vânătoare cu glonț, cu alice sau mixte, destinate practicării

vânătorii;

armele confecționate special pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau

neutralizante;

armele ascunse, astfel fabricate sau confecționate încât existența lor să nu

fie vizibilă ori bănuită;

armele de panoplie, făcute inofensive, dacă, prin valoarea lor istorică,

științifică sau care constituie daruri, recompense sau amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituții de artă și cultură, asociații cultural-artistice și sportive sau în panoplii personale. În această categorie se includ și acele arme de foc, în stare de funcționare, care constituie rarități sau prezintă valoare istorică, documentară, științifică ori artistică deosebită, recunoscute, ca atare, de instituții de specialitate. Sunt considerate arme de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc (art.3, alin.3);

armele de recuzită, făcută inofensive, destinate a fi folosite în activitatea

artistică sau de producție cinematografică – a teatrelor, circurilor, studiourilor de film ori a altor asemenea instituții cultural-artistice.

Legea nr.17/1996, prin art.4, definește munițiile, stabilind că acestea sunt cartușele, proiectilele și încărcăturile de orice fel, care pot fi întrebuințate la armele prevăzute de art.3.

b.Uzul de armă să se facă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare.

Această condiție rezultă explicit din prevederile art.47, alin.1, uzul de armă în alte scopuri este interzis, persoana în cauză va răspunde pentru consecințele produse prin aceasta.

Ar trebui remarcat însă că uzul de armă este legal și atunci când persoana, aflându-se în afara programului de lucru, acționează pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Deși legea nu prevede expres, se subînțelege că exercitarea atribuțiunilor de serviciu sau a misiunilor militare nu trebuie să se realizeze în mod abuziv. Astfel, spre exemplu, dacă un militar, aflat în serviciul de patrulare, în timp ce identifică o persoană, folosește împotriva acesteia, fără motiv întemeiat, violențe fizice sau chiar verbale, iar persoana în cauză ripostează, uzul de armă în astfel de condiții este nelegitim.

În ceea ce privește uzul de armă efectuat de persoanele autorizate să dețină, să poarte și să folosească arme pentru pază sau autoapărare, acesta este permis numai dacă persoana în cauză se află, după caz, în legitimă apărare sau în stare de necesitate (art.48).

Textul art.48 din Lege, deși se referă explicit numai la persoanele autorizate să dețină, să poarte și să folosească arme pentru pază sau autoapărare, este aplicabil în toate situațiile întrucât legitima apărare și starea de necesitate sunt de aplicare generală, inclusiv atunci când persoanele, prevăzute la art.47, se află în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu sau a misiunilor militare. De fapt, așa cum rezultă din prevederile art.44 și, respectiv 45 din Codul penal, legitima apărare și starea de necesitate sunt două cauze care înlătură caracterul penal al faptei, motive pentru care gasesc de cuviință să recurg la o prezentare a acestora.

Potrivit art.4, alin.2 Cod penal, este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public, precum și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Art.44, alin.2 Cod penal cere, pentru ca persoana să se afle în legitimă apărare, îndeplinirea cumulativă a unor condiții referitoare la atac și la apărare.

Atacul trebuie să îndeplinească câteva condiții:

să fie material, adică să fie o manifestare agresivă, concretă, fizică, pe căi de fapt. Simpla înarmare a agresorului nu constituie prin ea însăși un act material care să justifice concluzia că victima este pe cale să atace. În schimb, spre exemplu, intrarea forțată într-o clădire sau într-o împrejmuire, după amenințări prealabile este considerata ca fiind un atac material;

să fie direct, adică să fie îndreptat către o anumită valoare ocrotită de lege pe care să o pună în pericol nemijlocit;

atacul să fie imediat, adică să fie declanșat sau pe punctul de a fi declanșat. În general, se susține că ar fi absurd să se permită de lege ca persoana să se apere numai după ce a fost atacată. Deci, este legitimă și apărarea împotriva unui atac iminent. În schimb, apărarea nu mai este legitimă dacă atacul nu mai este actual, deoarece s-a consumat;

atacul să fie injust, adică să fie vorba despre un atac care pune în pericol persoana fizică, contrar legii. Atacul va fi just atunci când, spre exemplu, este îndreptat împotriva unui polițist care, fără motive legale, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, lovește o persoană. În cazul acestui exemplu, dacă polițistul ripostează cu arma și prin aceasta provoacă persoanei respective o vătămare corporală sau o ucide, nu va fi considerat în legitimă apărare, fiind posibil de răspundere penală;

atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Determinarea gravității pericolului se face în raport cu circumstanțele reale din momentul agresiunii;

atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva altei persoane, ori împotriva unui interes public.

Apărarea pentru a fi considerată legitimă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

-apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Nu se cere ca apărarea să fie indispensabilă, adică absolut necesară, deoarece legea pune numai condiția ca aceasta să fie necesară. De asemenea, lege nu cere condiția ca, pentru existența legitimei apărări, să fie imposibilă evitarea pericolului prin alte mijloace. De exemplu, un militar aflat într-un post de pază, dacă este atacat, având posibilitatea să fugă ori să se ascundă, pentru a se feri de atac; nu fuge și nici nu se ascunde ci ripostează, se va afla în legitimă apărare.

-apărarea să fie săvârșită în scopul apărării persoanei fizice, a drepturilor ei sau a unui interes public;

-apărarea să fie proporțională cu gravitatea atacului. Cu alte cuvinte, apărarea trebuie să fie de aceeași natură și să se păstreze în aceleași limite cu atacul. Astfel, nu va exista o apărare proporțională cu atacul în situația în care o victimă a unui furt din buzunar aplică autorului faptei lovituri de o intensitate deosebită cu un obiect contondent in zone vitale ale corpului, care produc moartea acestuia. În cazul exemplului dat are loc un exces nejustificat, deoarece s-au depășit limitele apărării pe care le impune proporționalitatea acesteia cu atacul. Potrivit art.44, alin.3 Cod penal excesul va fi justificat și persoana va fi considerată în legitimă apărare, dacă din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Proporționalitatea trebuie verificată în fiecare caz în parte, sub aspectul echivalenței mijloacelor folosite și a posibilităților de apărare a celui atacat. Astfel, spre exemplu, în cazul unei santinele atacate de mai multe persoane cu diferite obiecte contondente, apărarea acesteia cu arma ce o are în dotare va fi legitimă, fiindcă, în împrejurările date, folosirea acelor obiecte este de natură să aducă atingere vieții, integrității fizice ori sănătății fizice ori sănătății santinelei, similare cu cele provocate de o armă de foc.

În general, apărarea nu este legitimă dacă nu există proporționalitate între pericolul faptei săvârșite prin atac și pericolul faptei săvârșite prin apărare Legea penală, apreciind asupra pericolului faptelor, stabilește pentru fiecare în parte sancțiunea ce urmează a fi aplicată.

Starea de necesitate este reglementată de art.45 Cod penal și constituie, de asemenea o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Pe cale de consecință, persoana care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală în stare de necesitate, nu a fi trasă la răspundere penală. Potrivit art.45, alin.2 Cod penal este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol, iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori a altuia sau un interes public. Spre exemplu, este în stare de necesitate militarul aflat in serviciu de gardă la un depozit și care, pentru a pătrunde în depozit și a stinge incendiul izbucnit în interiorul acestuia, rupe sigiliul și distruge încuietoarea de la intrare.

Pentru existența stării de necesitate trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

-să existe un pericol. Pericolele pot proveni de la fenomene naturale (cutremure, inundații, înzăpeziri) sau de la fapte ale omului (incendii, violențe, exercitate asupra unei alte persoane), ori ale animalelor;

-pericolul să fie iminent sau actual, adică declanșat sau pe punctul de a se declanșa. Pericolul numai este actual dacă s-a consumat. Pericolul nu este actual, iminent atunci când nu sunt realizate premisele declanșării și nici atunci când s-a consumat. Astfel, spre exemplu, santinela care rupe sigiliul și care distruge încuietoarea pentru a pătrunde în depozit după ce incendiul a fost stins, nu se mai află în stare de necesitate. De asemenea, nu se află în stare de necesitate, persoana care, spre exemplu, trage cu arma asupra unui animal, ce trece prin preajma ei, fără să o atace, motivând că ar fi putut s-o atace;

-pericolul să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că acesta nu poate fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Spre exemplu, persoana atacată de un animal care, având posibilitatea să se pună la adăpost refugiindu-se într-o clădire, și nu o face, omorând animalul, nu se află în stare de necesitate;

-pericolul iminent să amenințe viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, un bun important al acestuia ori un interes public;

-acțiunea de salvare să fie prevăzută de legea penală. Dacă această acțiune nu este prevăzută de legea penală, nu are nici o semnificație din punct de vedere juridic;

-acțiunea de salvare să fie necesară pentru salvarea valorilor arătate în art.45, alin.2 Cod penal aceasta înseamnă că acțiunea este singura cale de salvare, neexistând alta.

Conform art.45, alin.3 Cod penal, nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

c.Uzul de armă să se facă în așa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se folosește arma

Această condiție, deosebit de restrictivă, prevăzută de art.5l, alin.1 din Legea nr. 17/1996, trebuie interpretată în sensul că, prin folosirea focului armamentului împotriva persoanelor, nu trebuie să se cauzeze moartea acestora. De la această regulă, bineînțeles, sunt exceptate situațiile în care cel care face uz de armă se află în legitimă apărare sau în stare de necesitate, deoarece, așa cum s-a putut constata, în asemenea cazuri, în afară de proporționalitatea ce trebuie să existe între atac și apărare (în cazul legitimei apărări) sau între pericol și urmările produse prin fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru înlăturarea acesteia (în cazul stării de necesitate), legea nu pune condiția de a nu se produce un anumit rezultat, cum se pune în cazul prevăzut de art.51, alin.1 din Legea nr.17/1996.

Considerăm că este absolut necesar să se insiste în mod deosebit în instruirea militarilor, în legătură cu acest aspect, întrucât, ca regulă generală, se interzice, de fapt suprimarea vieții persoanei prin folosirea armamentului în condițiile Legii nr.17/1996. Ar trebui să se cunoască și faptul că, cu excepția legitimei apărări și a stării de necesitate, suprimarea vieții unei persoane ca urmare a uzului de armă, constituie un exces care, în termenii legii penale, realizează conținutul infracțiunii de omor (în una din formele acestuia) și este de natură să angajeze răspunderea penală corespunzătoare a celor vinovați.

De fapt, pentru a da eficiență acestei interdicții, prin art.51, alin.1 mai prevede și obligativitatea, pentru cei care folosesc arma, de a trage, pe cât posibil, la picioare. Această obligație are multiple consecințe practice. Astfel, pentru a trage la picioare, printre altele, se impun și următoarele: persoanele ce execută foc să fie instruite în legătură cu regulile de tragere prevăzute în regulamentele și instrucțiunile militare; arma folosită să fie în perfectă stare de funcționare, astfel încât să permită executarea unui foc lovitură cu lovitură și ochit; tragerea va fi ochită și se va executa numai foc lovitură cu lovitură, pentru a elimina posibilitatea lovirii unor organe vitale, ca efect al trageri lor neochite sau al împrăștierii; distanța de tragere trebuie să fie cât mai mică pentru a elimina, de asemenea, erorile de tragere.

În sfârșit, art. 51, alin.2 din Lege, pentru a limita efectele uzului de armă la imobilizarea persoanelor împotriva cărora se folosește focul armamentului, prevede obligația încetării recurgerii la un asemenea mijloc după atingerea scopului prevăzut la aliniatul precedent (imobilizarea). Drept urmare, cel care continuă să tragă asupra persoanei după ce a fost imobilizată, va fi pasibil de răspundere penală.

Art.51, alin.3 din Lege, de asemenea prevede obligativitatea acordării primului ajutor și a îngrijirilor medicale persoanelor rănite. Neacordarea primului ajutor sau a îngrijirilor medicale, fără un motiv întemeiat, realizează conținutul infracțiunii de lăsare fără ajutor, prevăzută de art.315 Cod penal și este pedepsită cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

d.Uzul de armă să nu fie interzis de lege

Art.52, alin.2 din Legea nr.17/1996 stipulează că uzul de armă este interzis:

împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepția cazurilor în care înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viața sau integritatea corporală a unei persoane;

în situațiile în care s-ar primejdui viața altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spațiul aerian sau apele naționale ale unui stat vecin.

Prin art.52, alin.1 se prevede că se va evita, pe cât posibil, uzul de armă împotriva minorilor, femeilor și bătrânilor.

Textele citate necesită unele explicații, la care mă voi referi în cele ce urmează.

Prin termenul copil va trebui să înțelegem o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani. De fapt, copilul, ca noțiune juridică, face parte din noțiunea de minor. Într-adevăr, potrivit art.8 din Decretul nr.31/1954, persoana devine majoră la vârsta de 18 ani, când dobândește capacitate deplină de exercițiu a drepturilor sale. De la această regulă, art.8, alin.3 din Decret instituie o excepție. Este cazul minorului care se căsătorește și care dobândește capacitate deplină de exercițiu de la data încheierii căsătoriei.

Art.99, alin.1 Cod penal prevede că minorul, care nu a împlinit vârsta de 14 ani, nu răspunde penal. În același sens, este și art.50 Cod penal, conform căruia faptele prevăzute de legea penală, săvârșite de un minor care nu răspunde penal, nu constituie infracțiune. Deci, legea instituie, în cazul minorului care nu răspunde penal, o prezumție absolută a lipsei discernământului (și, drept urmare, a lipsei vinovăției), care nu poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă. Atâta timp cât legea nu sancționează ca infracțiuni faptele prevăzute de legea penală săvârșite de acești minori, apare, firesc, să se interzică uzul de armă împotriva lor.

Termenul copil nu este folosit, deci, în sensul de fiu sau fiică a unei persoane, fiindcă, în acest sens, orice persoană, indiferent de vârstă, este descendenta altei persoane.

Totuși, termenul copil, folosit în Legea nr.17/1996, poate determina serioase probleme practice, întrucât, de cele mai multe ori, este greu să se impute celui care face uz de armă că a știut ori trebuia să știe că o persoană are vârsta sub 14 ani. Pentru eliminarea acestor dificultăți, în practică, vor fi luate în considerare împrejurările concrete, care pot forma convingerea oricui că este vorba despre un copil. Astfel, cel ce face uz de armă va considera o persoană ca fiind copil, înainte de toate, după aspectul general al acesteia. În lipsa posibilităților concrete de stabilire a împrejurării că persoana în cauză este un copil, cel care face uz de armă împotriva ei se va afla în eroare de fapt, ceea ce va determina neangajarea răspunderii lui penale. Este necesar însă ca cel care face uz de armă în aceste condiții, să se afle în eroare în tot timpul executării focului. Dacă, după ce a început uzul de armă, constată că persoana în cauză este, totuși un copil și, cu toate acestea, continuă să tragă, va răspunde penal.

Interzicerea uzului de armă împotriva femeilor vizibil gravide se justifică prin aceea că, odată cu rănirea unei asemenea persoane, apare riscul să fie afectată și sarcina purtată de femeie. Referirea legiuitorului numai la femeile vizibil gravide nu ni se pare cea mai corespunzătoare soluție, deoarece, în practică este posibil să apară situații în care, deși femeia nu este vizibil gravidă, totuși, înainte de a se face uz de armă, să se cunoască cu certitudine că femeia este însărcinată. Se poate imagina o situație în care, după legitimarea unei femei, ocazie cu care, pe baza unui înscris, se constată că este însărcinată, aceasta se află în una din situațiile prevăzute de lege care permit să se facă uz de armă.

Interpretând stricto sensu dispozițiile legale, femeia nefiind vizibil gravidă, uzul de armă ar fi permis în astfel de situații. Totuși, pentru identitate de rațiune, și în astfel de cazuri, uzul de armă ar trebui interzis. Din acest punct de vedere, considerăm că s-ar fi asigurat o ocrotire mai cuprinzătoare femeilor gravide și, pe cale de consecință, sarcinilor purtate de acestea, dacă legiuitorul s-ar fi referit la femeile despre care se cunoaște că sunt gravide. Oricum, și în cazul femeilor care sunt gravide, dacă cel ce face uz de armă, În raport cu împrejurările concrete, nu avea cum să cunoască starea de graviditate a femeii, se va afla în eroare de fapt și nu va răspunde penal pentru fapta sa.

Ar fi de observat că, de la regula interzicerii uzului de armă împotriva copiilor și femeilor vizibil gravide, legea instituie și o excepție. Este cazul în care aceste persoane înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viața sau integritatea unei persoane. Folosirea conjuncției sau ne conduce la concluzia că în text sunt prevăzute două ipoteze alternative: atacul armat și atacul în grup.

Legea mai pune și condiția ca prin atacul armat sau în grup să se pună în pericol viața sau integritatea corporală a unei persoane. Drept urmare, dacă atacul nu este îndreptat împotriva unei sau unor persoane ci, spre exemplu, împotriva unei clădiri, uzul de armă împotriva copiilor și femeilor vizibil gravide, care iau parte la acest atac, este ilegal. Mai trebuie precizat că excepția are în vedere, atât atacurile îndreptate împotriva persoanei care face uz de armă, cât și atacurilor purtate împotriva altor persoane. În acest ultim caz, uzul de armă este fundamentat tocmai pe starea de necesitate în care se află cel care folosește focul armamentului împotriva atacatorilor.

A doua interdicție se referă la două ipoteze: când prin uzul de armă s-ar primejdui viața altor persoane; când s-ar viola teritoriul, spațiul aerian sau apele naționale ale unui stat vecin.

Prima ipoteză nu ridică probleme de interpretare. Interzicerea uzului de armă în situația în care s-ar primejdui viața altor persoane este fundamentată tocmai pe ideea ocrotirii vieții persoanelor care nu se află în una din situațiile enumerate de art.47, lit.a-j.

A doua ipoteză este o concretizare a obligațiilor pe care statul român, prin tratate de frontieră, și le-a asumat față de statele vecine. Într-adevăr, în cuprinsul tratatelor de frontieră este prevăzută interdicția de a se trage cu arma peste frontieră.

Ar fi de observat formularea oarecum necorespunzătoare a textului de lege care instituie această interdicție. Astfel, referirea la teritoriu, distinct de spațiul aerian sau apele naționale ale unui stat vecin, este de natură să genereze confuzii. S-ar putea crede că cele trei noțiuni sunt distincte. În realitate, suprafața terestră, spațiul aerian, subsolul și apele naționale alcătuiesc teritoriul unui stat. Deci, corect ar fi fost dacă s-ar fi folosit, pur și simplu, sintagma teritoriu de stat.

În sfârșit, uzul de armă se va evita, pe cât posibil, împotriva minorilor, femeilor și bătrânilor. Textul legal citat, trebuie interpretat în sensul că, dacă împotriva minorilor, femeilor și bătrânilor există și alte mijloace pentru a-i împiedica să comită acte sau fapte din cele prevăzute la art.47, lit. a-j, vor fi folosite cu prioritate acele mijloace, uzul de armă constituind, în cazul acestora, un ultim remediu. Soluția legiuitorului se întemeiază tocmai pe posibilitatea de a se acționa cu alte mijloace, dată fiind, de regulă, capacitatea fizică redusă a acestor persoane. Cu toate acestea, atunci când actele sau faptele unor astfel de persoane sunt deosebit de periculoase, nimic nu împiedică să se facă uz de armă împotriva lor.

În vechea reglementare, una din condițiile generale era și aceea că uzul de armă să fie absolut necesar și folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere să nu fi fost posibilă.

Inexplicabil, noua reglementare nu a mai preluat această condiție, cu toate că, evident, ar fi fost de natură să elimine posibilitatea folosirii focului armamentului în situații în care acesta nu s-ar fi justificat. De lege ferenda, propunem reintroducerea acestei restricții, astfel încât uzul de armă să constituie, și sub aspect legal, într-adevăr, o măsură extremă. Unei asemenea susțineri nu i s-ar putea opune cu succes argumentul conform căruia, în acest mod, s-ar încuraja violența din partea infractorilor, deoarece, așa cum s-a arătat în cuprinsul materialului, cei abilitați să dețină și să folosească arme de foc pot face față unor asemenea violențe, uzitând de prevederile legale referitoare la legitima apărare și starea de necesitate.

2.1.2. Situațiile în care se face uz de armă

Situațiile în care se face uz de armă sunt limitativ prevăzute de la art.74, lit.a-j și art.50 din legea nr.17/1996. Voi încerca să prezint pentru fiecare situație în parte ceea ce legea instituie, adică anumite condiții speciale ce se adaugă condițiilor generale prevăzute mai sus.

Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare în următoarele situații:

Uzul este armă împotriva acelora care atacă militarii aflați în serviciul de gardă, de pază, escortă, protecție, menținerea și restabilirea ordinii de drept, precum și împotriva acelora care, prin actul săvârșit prin surprindere, pun în pericol obiectul păzit (art.47, lit.a)

Textul Legii pornește de la două premise. Prima se întemeiază tocmai pe starea de legitimă apărare în care se găsesc persoanele atacate. A doua ipoteză este fundamentată pe starea de necesitate în care se află persoanele ce pot face uz de armă.

Reiterez că, în art.48 din lege, pot face uz de armă în legitimă apărare sau în stare de necesitate toate persoanele autorizate să dețină, să poarte și să folosescă arme pentru pază sau autoapărare. Din acest punct de vedere, situația de la art.47, lit.a, nici nu s-ar fi impus reglementată distinct, întrucât, în mod evident, este acoperită de situația generală prevăzută de acest text.

Oricum, și în această situație, este necesar să fie realizate condițiile ce legea le presupune pentru existența legitimei apărări (referitoare la atac și apărare) și a stării de necesitate (referitoare la pericol și acțiunea de salvare).

Prin serviciu de gardă (pază) va trebui să înțelegem misiunea de luptă care include totalitatea acțiunilor ce se desfășoară pentru paza și apărarea unui obiectiv.

Obiectivul de pază și apărare poate fi format din una sau mai multe unități militare dispuse în aceeași cazarmă, tabără (raion); depozit temporar sau permanent de armament, muniție, material exploziv, carburanți-lubrifianți, tehnică ori alte materiale militare, mijloace destinate transportului tehnicii și materialelor militare. Enumerarea nu este limitativă, ci exemplificativă. Deci, pot fi obiective și alte asemenea bunuri, cu condiția să prezinte importanță militară, economică sau politico-administrativă.

În cea de-a doua ipoteză, pentru ca uzul de armă să fie legitim, este necesar ca persoana împotriva căreia se folosesște focul armamentului să săvârșească un act prin surprindere și care pune în pericol obiectivul păzit.

Pentru a înțelege textul trebuie să fac câteva precizări.

Surprinderea este rezultatul unei acțiuni concepute, organizate și executate astfel încât să aibă un caracter neașteptat pentru militarul aflat în una dintre ipostazele prevăzute de art.47, lit.a, "găsindu-l nepregătit sau punându-l în situație de a lua cu greu măsuri de contracarare". Astfel, spre exemplu, sunt săvârșite prin surprindere: inducerea în eroare asupra intenției proprii, declanșarea pe neașteptate a atacului, folosirea întunericului sau a condițiilor meteorologice nefavorabile. Pentru evitarea surprinderii este necesară o vigilență permanentă pe timpul executării serviciului și executarea acestuia conform ordinelor primite, a prevederilor regulamentare și consemnului general și particular al postului de pază și apărare.

Actul săvârșit prin surprindere să pună în pericol obiectivul păzit, ceea ce înseamnă că acest act trebuie să fie de natură să pună în primejdie existența sau integritatea obiectivului. Pot constitui astfel de pericole, spre exemplu, iminența incendierii sau aruncării în aer a obiectivului păzit și, în general, iminența distrugerii acestuia. De asemenea, poate consitui un pericol și iminența sustragerii unor bunuri ce fac parte din obiectivul păzit ori aflarea unor date, ce sunt secrete, despre acel obiectiv.

Observăm că în actuala reglementare, spre deosebire de precedenta, nu se mai cere condiția ca prin actul săvârșit prin surprindere să se pună în pericol grav obiectivul păzit.

Uzul de armă împotriva acelora care atacă persoanele investite cu exercițiul autorității publice sau cărora, potrivit legii, li se acordă protecție (art.47, lit.b)

Potrivit Legii nr.188 din 08 decembrie 1999, îndeplinesc funcții publice funcționarii și persoanele care sunt numite sau alese în funcții de demnitate publică (senatori, deputați, miniștri, secretari de stat). În unele statute privind regimul juridic al diferitelor categorii de funcționari se prevede expres că aceștia sunt însărcinați cu exercițiul autorității publice, într-un domeniu sau altul de activitate. Astfel, spre exemplu în art.6 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare se prevede că ofițerii, maiștrii militari și subofițerii sunt investiți cu exercițiul autorității publice, bucurându-se de protecție potrivit legii penale.

Uzul de armă împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din unitățile, subunitățile militare ori din perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn (art.47, lit.c)

Potrivit art.127 din regulamentul serviciului interior accesul în unitățile militare este permis numai pe la punctul de control, bază de delegație permanentă de serviciu, permis de intrare permanent sau bilet de intrare ori carnet de serviciu. Accesul militarilor și persoanelor civile, care nu aparțin unității, este permis cu aprobarea comandantului unității militare sau a persoanelor stabilite de comandant.

Consemnul general cuprinde îndatoririle pe care le are militarul aflat în misiune, indiferent de postul în care s-ar găsi, de pază, de control sau patrulă, iar consemnul particular cuprinde îndatoririle specifice postului pe care santinela îl are în primire. Consemnul general este stabilit prin regulamente militare, iar consemnul particular prin documentele gărzii.

În legătură cu intrarea sau ieșirea persoanelor în sau din perimetrele păzite, legea pune condiția ca acestea să fie vizibil delimitate. Impunerea acestei condiții este justificată deoarece, în lipsa unei delimitări evidente, persoana în cauză ar fi în eroare, iar uzul de armă împotriva ei, în astfel de condiții, nu ar fi legitim. Considerăm să delimitarea despre care se vorbește în art.47, lit.b include și semne de avertizare, care să aibă semnificația că accesul persoanelor și mijloacelor de transport este interzis în perimetrele respective.

Uzul de armă efectuat pentru imobilizarea infractorilor, care după săvârșirea unor infracțiuni, încearcă să fugă (art.47, lit. d)

Textul citat mai sus impune explicarea noțiunii de infracțiune și a celui de infractor.

Infractorul este persoana care săvârșește o infracțiune în calitate de autor, complice sau instigator. Astfel, potrivit art.24 Cod penal, autorul este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Instigatorul este, în temeiul art.25 Cod penal, persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În sfârșit, potrivit art.26 Cod penal, complicele este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Se pune însă problema dacă, spre exemplu, un militar în termen, fără studii aflat în serviciul de gardă, va putea să stabilească, în fiecare caz în parte, dacă persoana împotriva căreia face uz de armă a săvârșit anterior fugii o infracțiune și, în consecință, are calitatea de infractor. Răspunsul este nu, însă militarul trebuie să știe că fapta este infracțiune, iar făptuitorul infractor, fiindcă, uzul de armă executat, dacă fapta nu este infracțiune, iar făptuitorul nu este infractor, este, evident, nelegal. Pentru a remedia această situație, ar trebui ca toți militarii ce execută astfel de misiuni să aibă studii corespunzătoare, ceea ce este, practic, imposibil ori să se modifice legea. Astfel, în lege s-ar putea chiar renunța la această ipoteză deoarece, oricum, în opinia noastră, este absorbită, după caz, de ipotezele prevăzute la lit. a, f și g din Legea nr.17/l996.

Uzul de armă împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la art.47, lit. a și b, precum și împotriva conducătorilor acestora, care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârșit o infracțiune ori că este iminentă săvârșirea unei infracțiuni (art.47, lit.e)

Textul prezentat mai sus nu presupune dificultăți de interpretare și aplicare. Ar trebui, totuși, precizat că în temeiul art.143, alin.3 Cod penal, există indicii temeinice atunci când din datele existente rezultă presupunerea că persoana față de care se execută tragerea cu armamentul din dotare a săvârșit fapta. Spre exemplu, în cazul unui conducător auto care, după ce a lovit cu autovehiculul un pieton, încearcă să fugă și nu oprește la semnalele regulamentare ale agentului de circulație, există indicii temeinice că a comis accidentul de circulație.

În situația prevăzută de art.147, lit. e este greu de respectat prevederile art.51 din Lege întrucât, dată fiind poziția conducătorului la volan, este dificil să se poată executa foc la picioarele acestuia. De altfel, expresia pe cât posibil, semnifică posibilitatea de a se executa foc și asupra altor zone ale corpului, urmărindu-se, și în astfel de situații, să nu se cauzeze moartea.

Uzul de armă pentru imobilizarea sau reținerea persoanelor, cu privire la care sunt probe temeinice că au săvârșit o infracțiune și care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viața ori integritatea corporală a persoanei (art. 47, lit. f)

În cazul acestei reglementări se observă un dezechilibru între scopul urmărit prin uzul de armă (imobilizarea sau reținerea persoanelor) și motivul care a determinat, la folosirea armamentului din dotare (punerea în pericol a vieții ori integrității corporale prin ripostarea cu arma sau cu alte obiecte). Fără de motivul ce determină uzul de armă considerăm că scopul acestuia ar fi trebuie să fie oprirea sau înlăturarea ripostei, iar, imobilizarea sau reținerea persoanelor să fie rezultate subsidiare. Pentru realizarea echilibrului între motivul și scopul uzului de armă, mai nimerit ar fi fost dacă s-ar fi prevăzut, pur și simplu, că uzul de armă se face împotriva persoanelor care ripostează cu arma sau încearcă să riposteze cu arma sau cu alte obiecte, așa cum s-a procedat în cazurile prevăzute la lit. b, c, e, h, i și j.

De asemenea, condiția de a exista probe sau indicii temeinice că persoanele în cauză au săvârșit o infracțiune este deosebit de restrictivă și, în același timp, nejustificată.

Astfel, se observă că, de fapt, persoana împotriva căreia se ripostează, se află în legitimă apărare, iar aceasta este justificată tocmai de atacul al cărui victimă este și, nicidecum pe împrejurarea că cel care atacă a săvârșit anterior o infracțiune. Într-o interpretare stricto sensu, s-ar deduce că împotriva persoanei care ripostează ori încearcă să riposteze, nu se poate face uz de armă dacă nu sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit anterior o infracțiune. Bineînțeles, o asemenea interpretare nu poate fi acceptată întrucât, practic, cu totul nejustificat, ar face ineficiente prevederile legale referitoare la legitima apărare care, așa cum s-a văzut, sunt de aplicabilitate generală.

În sfârșit, textul art.47, lit. folosește, alături de indicii temeinice și termenul probă. În temeiul art.63 Cod penal constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzelor penale.

Spre exemplu, sunt probe: faptul că un conducător auto a lovit cu autovehiculul pe care îl conducea un pieton, moartea victimei, intrarea unei persoane într-un perimetru delimitat prin escaladarea gardului, aruncarea unei grenade asupra unui depozit, executarea focului cu arma împotriva unui militar aflat în serviciul de gardă.

Probele nu trebuie confundate cu mijloacele de probă. Mijloacele de probă sunt, potrivit art.64 din Codul de procedură penală, mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt, adică probele, ce pot servi la aflarea adevărului. Acestea sunt: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă.

Uzul de armă pentru împiedicarea fugii de sub escortă sau evadarea celor aflați în stare legală de deținere (art.47, lit.g)

În conținutul art.47, lit. g din Legea nr.17/1996, fuga de sub escortă semnifică sustragerea, pe timpul deplasării, de sub paza la care este supusă persoana în legătură cu care există indicii că a săvârșit anterior o infracțiune sau chiar care se află în stare legală de reținere sau deținere. Evadarea constă tocmai în sustragerea persoanei din starea legală de reținere ori deținere. Sunt în stare legală de reținere persoanele împotriva cărora, în cursul procesului penal, s-a luat măsura reținerii sau a arestării, iar în stare legală de deținere persoanele care execută, ca urmare a unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni, pedeapsa cu închisoare ori detenția pe viață.

Rațiunea uzului de armă, în ipotezele prevăzute de art.47, lit. g, constă tocmai în împiedicarea persoanelor respective de a se sustrage răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite înainte de luarea măsurii escortării, reținerii sau arestării ori de a se sustrage executării pedepsei, la care au fost condamnate, pentru infracțiunile comise.

Considerăm însă că ipoteza de la lit. d (imobilizarea infractorilor care, după săvârșirea unor infracțiuni, încearcă să fugă) este acoperitoare și pentru ipotezele particulare prevăzute de art.47, lit. g, astfel că, acest text legal poate fi apreciat ca fiind inutil. Într-adevăr, atât escortarea, reținerea sau arestarea, cât și detenția sunt consecințe care decurg din săvârșirea de către persoană a unei infracțiuni.

Reglementarea prin lege, prin două texte, a aceleiași sau acelorași ipoteze este de natură să creeze confuzii în practică, motiv pentru care, de lege ferenda, s-ar impune eliminarea prevederilor art.47, lit. g.

Uzul de armă împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în perimetrul autorităților și instituțiilor publice (art.47 , lit. h)

Această situație este asemănătoare cu cea reglementată de art.47, lit. c, numai că se au în vedere nu unitățile militare, ci sediile sau perimetrele autorităților și instituțiilor publice. De fapt, unitățile militare pot fi considerate drept componente ale autorităților publice, întrucât Constituția, în Titlul III (autoritățile publice), în art.117 se referă și la forțele armate.

Uzul de armă împotriva acelora care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă (art. 47, lit. i)

Această situație putea foarte bine cumulată cu situația prevăzută la art.47 lit. a. Într-adevăr, legiuitorul, pentru identitate de rațiune, s-ar fi putut referi în articolul precizat la misiunile de luptă și nu numai la serviciul de gardă și pază și ar fi putut să aibă în vedere și împiedicarea militarilor să execute aceste misiuni. Actuala manieră de reglementare reprezintă un exemplu în care o ipoteză generală este dublată, fără consecințe practice, de o ipoteză particulară. Și în acest caz, de lege ferenda, propunem o unificare a prevederilor art.47, lit.a cu cele ale art.47, lit.i.

Uzul de armă pentru executarea intervenției antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de teroriști, în scopul reținerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii publice (art.47, lit. j)

Uzul de armă în această situație vizează atât obiectivele atacate sau capturate de teroriști, cât și reținerea sau anihilarea acestora.

Reținerea teroriștilor, despre care se vorbește în textul legal, nu are semnificația de măsură preventivă, așa cum este ea reglementată de art.143 și 144 din Codul de procedură penală, ci de acțiune ce are obiectiv prinderea sau imobilizarea acestora.

Sintagma anihilarea teroriștilor are semnificația de a stopa sau înlătura acțiunile teroriștilor pentru eliberarea ostaticilor și restabilirea ordinii de drept.

Ar trebui observat că scopul eliberării ostaticilor și restabilirea ordinii de drept trebuie să existe în momentul declanșării și în timpul desfășurării intervenției antiteroriste. Nerealizarea acestui scop, nu determină însă ca uzul de armă să fie ilegal.

Persoanele autorizate să poarte, să dețină și să folosească arme pentru paza sau autoapărare pot face uz de arma, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii.

În cazurile prevăzute la lit. c, d, g, h si i se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somația legală.

Somația se face prin cuvântul „Stai”. În caz de nesupunere, se somează din nou prin cuvintele „Stai că trag”. Dacă cei în cauză nu se supun nici de această dată, se somează prin tragerea focului de arma în sus, în plan vertical.

În cazul în care, după executarea somației legale persoana în cauză nu se supune, se poate face uz de arma împotriva acesteia. În cazurile prevăzute la lit. h și i, se face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale de timp suficiente pentru plecarea participanților, somația: „Părăsiți…. vom folosi arme de foc”.

În situațiile prevăzute la lit. a, b, f și j, precum și în caz de legitimă apărare sau stare de necesitate, se poate face uz de armă fără somație dacă lipsește timpul necesar pentru aceasta.

În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se executa foc în plan vertical, iar apoi se trage în pneurile acestora în scopul imobilizării.

Comandanții sau șefii militari pot face uz de armă împotriva subordonaților pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau de constrângere nu sunt posibile atunci când acțiunile acestora sunt îndreptate în mod vădit spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de luptă ori când periclitează grav capacitatea de lupta a unității. În aceste cazuri, se face uz de armă, respectându-se prevederile referitoare la somația legală.

Uzul de armă în condițiile și în situațiile prezentate mai sus, se face în așa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se folosește arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morții acestora. Dacă uzul de armă a dus la imobilizarea celor împotriva cărora se folosește arma, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.

2.2. Nerespectarea regimului armelor și munițiilor

2.2.1. Noțiune și definiții

De multe ori, infractorii recurg la arme, fie pentru a săvârși infracțiuni, fie pentru a-și asigura scăparea, atunci când sunt surprinși asupra faptelor. De aceea, interesul asigurării ordinii publice, al ocrotirii persoanelor și bunurilor a impus reglementarea regimului armelor și munițiilor. Această reglementare este realizată prin legea 2952004 privind regimul armelor și munițiilor. Faptele de nerespectare a regimului armelor și munițiilor sunt fapt periculoase pentru societate deoarece prin săvârșirea lor se creează o stare de primejdie pentru valorile sociale a căror ocrotire a impus stabilirea acestui regim. Ele sunt incriminate în art.279 Cod penal, constituind infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor. Potrivit primului aliniat al textului, infracțiunea constă în deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și în orice operațiune privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme fără drept, iar potrivit aliniatului 2 al textului, infracțiunea constă în nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege, de organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului.

2.2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale ale căror formare și dezvoltare normală sunt condiționate de respectarea regimului armelor și munițiilor în România, fixat prin Legea nr. 295/2004 care stabilește "categoriile de arme și muniții, precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt permise pe teritoriul României".

2.2.3. Obiectul material

Infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor are ca obiect material – mai puțin componenta ce are ca obiect funcționarea atelierelor de reparat arme fără drept, situație în care nu se poate vorbi despre un obiect material al infracțiunii – armele și munițiile în legătură cu care se desfășoară activitatea infracțională.

Potrivit art. 151 alin.1 Cod penal, "arme" sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale; sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac. Potrivit legii nr. 295/2004, prin armă se înțelege ”orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexa la lege”.

În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia în sensul că sunt considerate arme de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc.

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 295/2004, prin arme de foc se înțeleg arme al căror principiu de funcționare are la bază forța de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc. În accepțiune criminalistică, arma de foc constituie un dispozitiv tehnic destinat nimicirii sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mișcare de energia gazelor formate ca urmare a exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau a unui substituent al acesteia.

Nu pot constitui obiect al activității ilicite, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 279 din Codul penal, alte obiecte, cu privire la care s-ar putea accepta că pot fi asimilate în cadrul noțiunii de arme, în înțelesul art.7 din Codul penal – arme sunt piesele, instrumentele sau dispozitivele declarate astfel prin dispoziții legale; sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac. Deci, nu intră în discuție obiecte precum toporul, cuțitul, alte obiecte contondente ce pot fi folosite pentru atac și nici piese sau părți dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de funcționare – le lipsesc piese sau, ca urmare a uzurii, nu mai pot fi apte pentru utilizare.

La modalitatea agravată prevăzută în art. 279 alin. 3 lit. a din Cod penal obiectul material îl constituie arme ascunse ori arme militare, precum și muniții pentru astfel de arme, iar la cea prevăzută în același text de lege la lit.b obiectul material îl formează mai multe arme sau munițiile respective în cantități mari, cu excepția armelor ascunse și acelor militare, precum și a armelor de panoplie.

Potrivit Legii 295/2004, armele militare sunt arme destinate uzului militar, iar armele de panoplie sunt arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat.

Munițiile, potrivit art. 2 din Legea nr. 295/2004, sunt definite ca un ansamblu format din proiectil și, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum și celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcționarea și realizarea scopului urmărit.

Muniția, potrivit dicționarului militar este denumirea generică dată cartușelor pentru armamentul de infanterie, bombelor pentru aruncătoare, grenadelor, loviturilor de artilerie, bombelor de aviație, precum și elementelor din care sunt compuse acestea.

2.2.4. Subiecții infracțiunii

a)Subiect activ, în varianta tip, poate fi orice persoană responsabilă penal, participația penală fiind posibilă în forma instigării și a complicității. O excepție reprezintă ceea ce am subsumat componenței ce are ca obiect conduita persoanei careia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului de armă, situatie în care subiect activ poate fi doar o persoana ce a fost autorizată să dețină arma sau arme de foc cu muniția aferentă, dar, care dupa expirarea perioadei de valabilitate, făcând demersurile necesare pentru prelungirea valabilității permisului, aceasta i-a fost refuzată de către organele abilitate.

În varianta asimilată, subiect activ nemijlocit poate fi doar acea persoană care a avut permis pentru respectiva armă sau muniție.

Infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor este susceptibilă de a fi săvârșită în toate formele de participare. Totuși, faptele de deținere, port, înstrăinare și nepredare a armelor și munițiilor nu pot avea ca autor decât o singură persoană, iar la fapta de nepredare a armei sau muniției nu pot exista acte de complicitate.

Fiind o infracțiune omisivă, principial, nu poate intra în discuție coautoratul sau complicitatea materială, existând, totuși, opinii potrivit cu care participația ar putea fi posibilă și sub forma coautoratului ori chiar sub toate aspectele – de interes pentru anchetă putând deveni aici instigatorul ori instigatorii, persoane ce, foarte posibil, pe lângă săvârșirea unei infracțiuni la regimul armelor și munițiilor sunt interesați în săvârșirea unor alte infracțiuni, de data aceasta, prin intermediul, folosind armele și munițiile.

În literatura de specialitate s-a susținut și opinia conform căreia, în cazul deținerii, portului, înstrăinarii sau nepredării armei sau muniției în termenul fixat de lege este posibil uneori și coautoratul, dându-se exemplu soțul și soția care dețin împreună ascunsă în locuința lor o arma sau mai multe persoane hotărâte să săvârșească o infracțiune – prin asociere – au un sediu clandestin unde dețin, fără drept, arme.

După o altă opinie, participația penală este posibilă sub toate aspectele, în ce privește săvârșirea infracțiunii în varianta prevăzută în alin.l al art.279 Cod penal, și sub forma instigării și complicității morale, în ce privește săvârșirea infracțiunii în varianta prevăzută în alin.2 al art.279 Cod penal.

b) Subiectul pasiv

Dincolo de sublinierea potrivit cu care subiect pasiv general este statul, s-a exprimat opinia că, subiect pasiv special adiacent este persoana fizică ori juridică asupra căreia se răsfrânge activitatea delictuoasă a făptuitorului.

Apreciez că, analizând o infracțiune de pericol, pertinența la un regim reglementat de către legiuitor în considerarea pericolului deosebit pe care îl reprezintă desfășurarea acțiunilor ori inacțiunilor în alte condiții decât cele strict prescrise, nu poate intra în discuție ca subiect pasiv, chiar special adiacent, nici o persoană individualizată, asupra căreia s-ar răsfrânge rezultatele activității ilicite întrucât, prin definiție, aceste rezultate se răsfrâng asupra întregii comunități sociale. O persoană individualizată particular va deveni subiect pasiv, aici, în condițiile unui concurs real sau, poate, ideal cu o infracțiune ce se săvârșește împotriva persoanei, vieții sau integrității corporale a acesteia.

Participația penală este posibilă, în toate cazurile, sub forma instigării și complicității morale. Coautoratul nu este posibil dacă fapta constă în deținerea, portul, înstrăinarea sau nepredarea armelor și munițiilor.

2.2.5. Latura obiectivă

a) Elementul material în cazul variantei tip se poate realiza prin următoarele acțiuni alternative: deținerea, portul, confecționarea, transportul sau efectuarea oricăror operațiuni privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme.

Pentru existența elementului material al infracțiunii este suficient săvârșirea uneia dintre aceste acțiuni; dacă făptuitorul a comis mai multe din aceste acțiuni (spre exemplu deținerea și transportul de arme sau deținerea și vânzarea de muniții, confecționarea și repararea de arme) nu săvârșește mai multe infracțiuni, ci una singură.

Deținerea reprezintă o anumită poziție a bunului, în cazul de față a armei, de a se afla la dispoziția persoanei care o deține. Nu este vorba de un drept de dispoziție cu semnificație juridică, ca atribut al dreptului de proprietate, ci de posibilitatea de a dispune în fapt de arma respectivă. Deținerea armelor și munițiilor înseamnă primirea și păstrarea acestora indiferent dacă deținătorul a dobândit armele sau munițiile și le deține pentru el sau pentru altul. Nu are importanță mijlocul sau împrejurarea prin care făptuitorul a dobândit arme sau muniții (au fost împrumutate, cumpărate, furate). În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, după decesul tatălui său, găsind o cantitate de cartușe pentru arme militare care aparținuseră acestuia, nu numai că nu a anunțat de îndată organele poliției, dar a și luat măsuri de conservare a muniției în alt loc decât în care o găsise – unde a fost descoperită după trei ani, constituie infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prevazută de art.279 alin.3 lit.a Cod penal (deținere, fără drept, a muniției pentru arme militare).

Tot astfel, s-a statuat că deținerea de către un pădurar a unei alte arme decât a celei de serviciu, primită imprumut, constituie infracțiunea prevăzută de art. 279 Cod penal. Atunci când subiectul activ a intrat în posesia armei sau muniției printr-o sustragere, infracțiunea prevăzută în art.279 Cod penal intră în concurs cu fapta de furt.

Pentru existența elementului material este suficientă chiar deținerea unei singure arme sau a muniției în cantitate mică. Deținerea mai multor arme și muniției în cantități mari constituie o împrejurare care imprimă faptei un grad de pericol social mai mare, legiuitorul prevăzând pentru aceste situații pedepse mai severe (art. 279 alin.3).

Portul armei și muniției presupune a avea asupra sa arma sau muniția. Portul armei implică ca arma purtată să fie încărcată sau ca persoana care o poartă să aibă asupra ei și muniția. Nu interesează cât timp a purtat persoana arma ori dacă aceasta s-a făcut fățiș sau în ascuns.

Portul armelor de foc presupune, cu necesitate, ca făptuitorul să depășească nivelul caracterizat de posibilitatea de a accede la locul unde se găsesc depozitate armele de foc și să aibă armele de foc efectiv asupra sa, astfel încât să le poată folosi oricând ar dori. Aici, este necesar ca armele ori să fie încărcate ori ca făptuitorul să aibă asupra sa și muniții pentru ca, în cazul în care va dori să folosească arma de foc, să o poată face efectiv. Prin purtarea armelor de foc, dincolo de consecința directă realizată prin posibilitatea folosirii oricând s-ar dori a unei arme de foc, se realizează și un alt efect ce ar putea fi urmărit de către făptuitor, chiar ca scop principal, respectiv, crearea unei anumite imagini, inducerea unui sentiment de teamă în legătură cu posibilitatea folosirii unei arme de foc de către persoana ce o poartă așa cum dorește. Într-o opinie, chiar se susține că purtarea armelor de foc produce consecințe, indiferent dacă acestea sunt încărcate cu muniția necesară pentru a fi utilizate ori există posibilitatea efectivă ca să fie armate în timp util sau armele de foc doar sunt purtate, fără să fie încărcate și fără să existe posibilitatea încărcării acestora, argumentându-se tocmai prin faptul că, prin purtarea unei arme de foc, se induce un sentiment de teamă în legătură cu posibilitatea folosirii unei arme de foc de către persoana ce o poartă așa cum dorește.

În cazul în care sunt purtate doar muniții, trebuie observat, pe de o aparte, că acestea constituie un obiect material independent, cu o individualitate proprie și asta, indiferent dacă sunt sau nu alăturate unei arme de foc, iar pe de altă parte, că, cel puțin, trebuie să inducă în mediul social acea teamă specifică, în legătură cu posibilitatea folosirii unei arme de foc; altfel, apreciez că doar simpla purtare sau afișare a uneia sau mai multor unități de muniție, nu este în măsură, cel puțin în condițiile societății contemporane, să producă pericolul social ce trebuie să caracterizeze o infracțiune.

Confecționarea armei sau muniției, ca și conduită incriminată de legiuitor are în vedere orice complex de operațiuni care, odată efectuate, au ca rezultat o armă sau muniția destinată a fi folosită la armele de foc. Confecționarea poate fi realizată de o singură persoană sau de mai multe persoane.

Transportul de arme și muniție reprezintă operația de deplasare, de mișcare a acestora în afara unei clădiri sau împrejmuiri. Transportul de arme sau muniții presupune deplasarea armelor sau muniției, care nu sunt purtate de o persoană. Transportul presupune totdeauna deținerea armelor și a munițiilor transportate.

Prin orice operații privind circulația armelor și munițiilor înțelegem orice activitate materială prin care armele sau muniția sunt predate de la un deținător la altul, din țară în străinătate sau invers, din posesia unei persoane juridice către o persoană fizică.

Cât privește funcționarea atelierelor de reparat, aceasta presupune operațiunile efectuate pentru desfășurarea organizată a acțiunii de reparare a armelor. În varianta asimilată prevăzută în art. 279 alin. 2 Cod penal, elementul material se realizează prin omisiunea depunerii armei sau a muniției în termenul fixat de lege, la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului. În această situație persoana făptuitorului a avut permis de a deține și purta armă sau muniții, a făcut cererea pentru prelungirea valabilității, dar cererea i-a fost respinsă.

Orice operație privind circulația armelor și munițiilor se referă, în esență la transmiterea armelor și munițiilor între diferite persoane, neavând nici o legătură cu simpla deplasare a acestora. Consider că sunt avute în vedere acele acte juridice prin care, neimplicând, neapărat, dreptul de proprietate, se transmite paza juridică asupra armelor și munițiilor, și, implicit, răspunderea față de societate în legătură cu existența și modul cum ar putea fi folosite.

b) Cerințe esențiale. Pentru ca acțiunile enumerate în art. 279 alin. 1 din Cod penal să întregească latura obiectivă a infracțiunii se cere ca ele să fie înfăptuite fără drept. Aceste acțiuni sunt efectuate fără drept atunci când nu s-au respectat condițiile prevăzute în legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor.

În cazul deținerii sau portului de arme cerința este îndeplinită dacă făptuitorul nu a obținut autorizarea de la organele competente ori dacă deține sau poartă arme în număr sau cantități mai mari decât cele autorizate ori după ce a expirat termenul de valabilitate a autorizației sau permisului.

În ceea ce privește confecționarea de muniții, aceasta este fără drept când s-a efectuat de o persoană fizică, cu excepția muniției pentru armele de vânătoare, când aceasta poate fi confecționată de persoane care au dreptul să dețină astfel de arme.

Transportul de arme sau muniții este fără drept atunci când s-a efectuat de către persoane fizice, fără ordinul de transport emis de o unitate publică. Nu sunt transportate fără drept armele și munițiile înscrise în permisul de port armă.

Operațiunile privind circulația armelor și munițiilor sunt efectuate fără drept ori de câte ori sunt făcute de persoane fizice sau juridice în alte condiții decât cele stabilite de legea nr. 295 din 2004.

Este considerată fără drept realizarea următoarelor operațiuni: împrumutul sau înstrăinarea armelor sau munițiilor de către persoane care nu sunt în drept să le dețină, introducerea sau scoaterea din țară de către cetățeni români sau de către persoane domiciliate ori venite temporar în România a altor arme decât cele de vânătoare, de tir, muniții pentru acestea, arme de foc pentru panoplie care sunt înscrise în actele de trecere a frontierei ori scoaterea din țară a acestor arme și muniții în alt număr și în altă cantitate decât cele care au dreptul să le dețină.

Funcționarea atelierelor de reparat este considerată fără drept, atunci când o persoană fizică se ocupă de repararea armelor fără autorizație.

Pentru ca omisiunea de depunere a armelor și munițiilor să întregească latura obiectivă a variantei asimilate a infracțiunii trebuie să fie îndeplinite două cerințe. Prima se referă la faptul ca omisiunea să aibă loc după respingerea cererii de prelungire a valabilității permisului, iar a doua să fi expirat termenul fixat de lege pentru depunerea armelor și munițiilor la organul competent.

Termenul de predare a armelor și munițiilor în aceste cazuri este cel fixat în art. 32 din legea nr. 295/2004, adică 10 zile de la luarea la cunoștință a dispoziției prin care s-a respins cererea de prelungire a permisului (retragerea permisului).

Organul competent la care trebuie să fie depusă arma sau munitia este cel prevăzut în art. 32 alin. 1 din legea nr. 295/2004, și anume un armurier autorizat.

Elementul material al variantei agravate în modalitățile prevăzute în art. 279 alin. 3 lit. a și b Cod penal constă într-o acțiune de deținere, înstrăinare sau port, fără drept de arme ascunse sau arme militare, iar elementul material al modalității descrise de alin. 4 al aceluiași text de lege, constă numai în acțiunea de port de arme fără drept în anumite locuri limitativ arătate de lege.

Pentru întregirea laturii obiective este deci, necesar, ca fiecare acțiune incriminată să se efectueze fără drept. Elementul circumstanțial de agravare a infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor îl constituie specificul obiectului material al infracțiunii.

În modalitatea prevăzută în alin. 4 al art. 279 Cod penal elementul circumstanțial de agravare îl constituie locul săvârșirii acțiunii, și anume "în localul autorităților sau instituțiilor publice, la întruniri publice ori în localuri de alegeri."

Potrivit art.145 Cod penal, prin "public" se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bnurilor proprietate publică, serviciile de ieteres public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de ineteres public.

Prin "întrunire publică", se înțelege o adunare de persoane într-un număr mare, ca răspuns la o convocare publică. Prin "localuri de alegeri" se înțeleg spațiile din clădirile în care se efectuează alegeri în cazurile stabilite de legea electorală și care sunt determinate de organele care pregătesc operațiile electorale.

c)Urmarea imediată. Comiterea oricăreia dintre acțiunile care constituie elementul material al faptei penale analizate are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru viața și integritatea corporală a persoanelor, pentru bunurile din patrimoniul public sau privat sau pentru întreaga ordine și siguranță publică, urmare implicită a acțiunii ilicite .

d)Legătura de cauzalitate.

Între starea de pericol produsă de acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii și această acțiune, există în mod firesc o legătură de cauzalitate.

2.2.6. Latura subiectivă

Infractiunea de nerespectare a regimului armelor si munitiilor presupune o abordare complexă a elementului intențional avut în vedere de legiuitor.

Traficul cu arme de foc, indiferent că este vorba despre forma cadru ori forma agravată, se va savârsi doar cu intenție, directă sau indirectă.

Funcționarea atelierelor de reparat arme fără drept se va săvârși, de asemenea, doar cu intenție, directă sau indirectă. De observat că legiuitorul a subliniat caracterul intentionat a acestor modalități infractionale, stipulând de fiecare dată, în cuprinsul textului legal, expresia „fără drept”. Nedepunerea armei sau a muniției, în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului, se poate săvârsi atât cu intenție cât și din culpa – simplă ori cu previziune.

În nici unul dintre cazuri necunoașterea sau cunoașterea gresită a legii, așa numita eroare de drept, nu poate constitui excepție de la principiul general și nu poate produce efecte juridice, în sensul înlăturării caracterului penal al faptei.

Infracțiunea de la art. 279 din Codul penal, construită, în principal, pentru a apăra un anumit regim juridic, al armelor de foc și munițiilor, nu face nici o referire la scop sau mobil, în mod aparent acestea neinteresând.

Cum voința legiuitorului trebuie respectată, realizarea unui anumit scop sau mobil nu afectează în nici un fel întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, însă ancheta va trebui să depună toate eforturile necesare pentru lămurirea acestor aspecte, atât pentru o justă individualizare a pedepsei cât și pentru extinderea cercetărilor.

2.2.7. Forme. Modalități. Sancțiuni.

A. Forme. Infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor în varianta tip este susceptibilă de toate formele: act pregătitor, tentativă, fapt consumat și fapt epuizat.

În varianta asimilată, infracțiunea nu este susceptibilă de tentativă, fiind vorba de o infracțiune omisivă.

În ambele variante, fapta este incriminată numai în forma consumată. Consumarea are loc în momentul în care s-a executat acțiunea ce constituie elementul material și s-a creat starea de pericol pentru relațiile sociale ocrotite.

Atât în cazul variantei tip, al celei asimilate cât și în cazul formelor agravate, infracțiunea are uneori caracter de faptă continuă (de exemplu, deținerea sau portul) iar alte ori, caracter de infracțiune continuată (de exemplu, transportul, confecționarea).

Epuizarea are loc odată cu încetarea acțiunii prelungite în timp ori odată cu săvârșirea ultimului act din componența activității delictuoase continue.

B. Modalități. Infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor cuprinde mai multe modalități normative, atât în varianta tip cât și în cea agravată, în realitate pot să apară o varietate de modalități faptice de care se va ține cont la individualizarea juridică a pedepsei.

C. Sancțiuni. Varianta tip ca și cea asimilată se sancționează, în cazul săvârșirii de către o persoană fizică cu pedeapsa închisorii stricte de la 2 la 8 ani, iar varianta agravată prevăizută de alin. 3, cu închisoarea strictă de la 3 la 10 ani. Fapta prevăzută în alin. 4 săvârșită de o persoană fizică se pedepsește cu închisoare strictă de la 5 la 15 ani.

CAPITOLUL 3 Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive

3.1. Noțiuni și definiție

Materialele nucleare, datorită proprietății care o au de a declanșa energii de o deosebită intensitate, constituie o sursă de mare primejdie pentru viața și integritatea corporală a persoanelor, pentru bunurile din patrimoniul public și privat, ca și pentru întreaga ordine și siguranță publică. De aceea, efectuarea, fără drept, a oricărei operații având ca obiect asemenea materiale este o faptă care trebuie incriminată.

În domeniul activitatilor nucleare avem de a face cu mai multe texte legale ce conturează infracțiuni. Astfel, în primul rând, există prevederile art. 279¹ din Codul Penal, ce definesc infracțiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive. De asemenea, în Legea 111/1996, privind domeniul desfășurării în siguranță a activităților nucleare, modificată și completată de Legea 16/1998, la art. 44-46 sunt incriminate mai multe conduite ce constituie infracțiuni.

Fiecare dintre infracțiunile ce se săvârsesc la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive este caracterizată, înainte de elementele constitutive, de o situație premisă, pe care o apreciez ca fiind comună, constituită regimul juridic instituit pentru desfășurarea în siguranță a activităților nucleare.

Situația premisă. Pentru conturarea ipotezei în care sunt analizate ca ilicite conduitele incriminate ca infracțiuni, consider utilă sublinierea câtorva repere ale regimului privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare.

Astfel, domeniul de aplicare al regimului arătat cuprinde:

•cercetarea, proiectarea, amplasarea, producția, construcția, montajul, punerea în funcțiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul și exportul obiectivelor și instalațiilor nucleare;

•mineritul și prepararea minereurilor de uraniu și toriu;

•producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul și exportul materialelor nucleare și radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deșeurilor radioactive și al dispozitivelor generatoare de radiații ionizante;

•furnizarea și utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiațiilor ionizante, a materialelor și dispozitivelor utilizate pentru protecția împotriva radiațiilor ionizate, precum și a mijloacelor de containerizare sau de transport, special amenajate în acest scop;

•producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deținerea, exportul, importul unor materiale, dispozitive și echipamente speciale prevăzute într-o anexă a legii – anexa 1;

•deținerea, transferul, importul și exportul informațiilor nepublicate, aferente materialelor, dispozitivelor și echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;

•realizarea produselor și serviciilor destinate obiectivelor și instalațiilor nucleare.

Autoritatea națională competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuțiile de reglementare, autorizare și control este Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, organism aflat în subordinea Guvernului.

Traficul cu materiale nucleare și alte materii radioactive, așa cum reiese din conținutul textului legal, este caracterizat:

-de trei forme cadru:

a)Primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice operație privind circulația acestora, cercetarea, proiectarea, amplasarea, producția, construcția sau montajul obiectelor ori instalațiilor nucleare, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau exportul instalațiilor nucleare, fără drept;

b)Sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, precum și dezvoltarea, fabricarea, deținerea, importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive explozive nucleare;

c)Scoaterea din funcțiune în totalitate sau în parte a echipamentelor de supraveghere și control, în cazul când fapta nu este justificată de securitatea nucleară sau de radioprotecție.

-trei forme agravate:

1.dacă faptele au produs pericol public sau au avut vreuna din urmarile arătate în art. 181 sau art. 182 din Codul penal;

2.în cazul în care faptele au avut consecințe deosebit de grave;

3.dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane.

-forma cadru: amenințarea adresată unui stat, unei organizații internaționale sau unei persoane fizice sau juridice, cu folosirea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive în scopul de a provoca vătămarea corporală sau moartea unor persoane ori pagube materiale.

-forma agravată: condiționarea folosirii materialelor nucleare de îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act sau când prin amenințare, sub orice formă, se pretinde a se da ori a se preda materiale nucleare sau alte materii radioactive.

3.2. Obiectul infracțiunii

a)Obiectul juridic special al infracțiunilor ce se săvârșesc la regimul desfășurării în siguranță a activităților nucleare, îl apreciez ca fiind comun, constituit din acele relații sociale a căror formare și normală manifestare sunt nemijlocit legate de existența unui climat de siguranță, caracterizat de desfășurarea activităților nucleare în condiții de maximă securitate astfel că, în limite social acceptate, să fie asumat un risc minim legat de manifestarea efectelor nocive ale materialelor nucleare sau ale altor materii radioactive. În aceste condiții, securitatea nucleară și radioactivă, protecția personalului expus profesional, a populației, a mediului înconjurător, a proprietății, sunt valori sociale de maximă importanță condiționate de respectarea reglementărilor legale interne în acord cu convențiile și angajamentele internaționale la care România este parte.

Prin activitate nucleară trebuie înțeleasă orice practică umană care introduce surse sau căi de expunere suplimentare, extinde expunerea la un număr mai mare de persoane sau modifică reteaua de căi de expunere, plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea sau probabilitatea expunerii persoanelor sau numărul de persoane expuse.

În context, apreciez că importanța și definiția legală a noțiunii de securitate nucleară, explicată de către legiuitor ca fiind ansamblul de măsuri tehnice și organizatorice destinate să asigure funcționarea instalațiilor nucleare în condiții de siguranță, să prevină și să limiteze deteriorarea acestora și să asigure protecția personalului ocupat profesional, a populației, mediului și bunurilor materiale împotriva iradierii sau contaminării radioactive.

În plan oarecum secund, condiționate de relațiile sociale arătate, pot fi avute în vedere și alte relații sociale, nu mai puțin importante, cum ar fi viața și integritatea corporală a persoanelor, patrimoniul public și privat, ordinea și siguranța publică.

b)Obiectul material al infracțiunii, prevăzute la art. 297¹ din Codul Penal, este constituit din materiale nucleare ori alte materii radioactive. Legiuitorul dă definiții legale fiecărui termen în anexa 2 – Definiții – a Legii 111/1996.

Astfel, prin material radioactiv se înțelege orice material, în orice stare de agregare, care prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deșeurile radioactive iar expresia material nuclear are în vedere alte materiale, decât cele radioactive, care, datorită unor proprietăți nucleare specifice, sunt de interes deosebit pentru domeniul nuclear și sunt stabilite prin reglementări specifice.

De observat că în sfera materialelor nucleare pot intra, în măsura în care constituie obiectul reglementărilor specifice la care face referire textul legal, foarte multe obiecte care, la prima vedere, ar fi mai puțin importante sau periculoase, cum este cazul aparatelor de masură și control a radiațiilor ionizante – situație avută în vedere de către legiuitor expres în cuprinsul alin. 5 si 6 de la art. 297¹ – ori a echipamentului de protecție necesar în vederea desfășurării de activități în domeniul nuclear.

În ipoteza sustragerii sau distrugerii este implicată noțiunea de arme nucleare și cea de dispozitive explozive nucleare. Cei doi termeni nu sunt definiți în cuprinsul legii speciale – Legea 111/1996 – astfel încât îmi voi permite să explic cei doi termeni astfel:

arme nucleare sunt acele dispozitive astfel concepute și asamblate încât să

poată fi folosite pentru distrugerea ființelor și a bunurilor, iar pentru a obține acest efect sunt folosite proprietățile materialelor nucleare – în principal, fisiunea nucleară și emisia de radiații ionizante.

dispozitivele explozive nucleare sunt acele dispozitive concepute să

functioneze pe baza fisiunii nucleare – o reacție chimică deosebit de violentă cu o degajare enormă de energie și radiații care, necontrolată, generează fenomenul de explozie cu efecte devastatoare pentru mediu.

3.3. Subiecții infracțiunii

a)Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal, nefiind nevoie de o anumă calitate. În planul anchetei penale trebuie observat că subiect activ, de cele mai multe ori, nu este, chiar, orice persoană, adesea fiind vorba despre persoane cu o anumită calificare, sau, cel puțin, cu cunoștințe în domeniu, care să le permită efectuarea, în condiții de siguranță și eficiența, activităților incriminate în cadrul elementului material. Participația în cazul acestei infracțiuni este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

b)Subiect pasiv este, în primul rând, statul – fiind vorba despre o infracțiune ce se săvârșește la un anumit regim – iar atunci când prin activitatea infracțională a avut urmări legate de viața, integritatea corporală, proprietatea, unei persoane, persoana prejudiciată ar putea căpăta, și ea, calitatea de subiect pasiv secundar adiacent. Totuși apreciez că, ținând cont și de observațiile pertinente din secțiunea în care am analizat infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, o persoană particulară poate deveni subiect pasiv adiacent, în mod oportun, atunci când în analiză intervine săvâșirea, în concurs, a unei infracțiuni ce are ca obiect viața, sănătatea sau integritatea corporală a persoanei sau în ipoteza – prevăzută la alin. 3 al art. 279¹ – realizării consecințelor specifice vătămării corporale grave ori lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte.

3.4. Latura obiectivă

a)Elementul material al infracțiunii în varianta tip și în variantele agravate prevăzute în art. 279¹ alin. 2-5 Cod penal, se poate realiza prin oricare din următoarele acțiuni: primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice alte operații privind circulația acestora, cercetarea, proiectarea, amplasarea, producția, construcția sau montajul obiectelor ori instalațiilor nucleare, punerea în funcțiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau exportul instalațiilor sau sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare ori altor materii radioactive, precum și dezvoltarea, fabricarea, deținerea, importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive explozive nucleare, ori scoaterea din funcțiune în totalitate sau în parte a echipamentelor de supraveghere și control.

Aceste acțiuni constituie modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiunii. În consecință, este suficient să se săvârșească numai una dintre ele.

Se poate observa că legiuitorul a enumerat, cu caracter exemplificativ, mai multe acțiuni, după care a încheiat cu expresia atot-cuprinzătoare „orice alte operațiuni privind circulația acestora” exprimându-și dorința, astfel, pentru incriminarea, practic, a oricăror acțiuni ce ar putea fi desfășurate în legătură cu obiectul material al infracțiunii. Întrucât termenii ce definesc acțiunile incriminate sunt comuni, neexistând dificultăți legate de corecta interpretare a acestora, consider, aici, puțin oportun să detaliez fiecare termen în parte, multumindu-mă să subliniez că în unele cazuri – cum este situația primirii, cedării, înstrăinării – infracțiunea se consumă instantaneu, iar în altele – situația deținerii, folosirii, dispersării, expunerii, transportului – infracțiunea poate fi caracterizată de un moment în care se consumă și de un moment în care se epuizează.

A primi materiale nucleare sau radioactive înseamnă a lua în posesie, iar a deține astfel de materiale înseamnă a le lua în posesie. Nu intereseazî modul în care a fost obținută posesia și nici durata acesteia.

A folosi materiale nucleare sau radioactive înseamnă a da acetora o anumită întrebuințare. Nu interesează modul cum sunt folosite și nici scopul pentru care se face aceasta.

Prin cedare se înțelege acțiunea de a lăsa cuiva materiale nucleare sau radioactive ( gratuit sau prin vânzare), renunțând la dreptul de posesiune.

A modifica materialele nucleare sau radioactive înseamnă a le transforma, a schimba aspectul, forma sau conținutul acestora.

Înstăinarea constă în trecerea materialelornucleare sau radioactive de la un deținător la altul.

A dispersa materialele înseamnă a le împrăștia, a le răspândi, iar a le transporta înseamnă a le deplasa, a le duce dintr-un loc în altul.

Expunerea înseamnă oferirea acestora.

A transporta materialele nucleare sau materii radioactive înseamnă o deplasare, o ducere dintr-un loc în altul a acestora, ca de exemplu, dintr-o localitate în alta.

Deturnarea semnifică schimbarea destinației materialelor nucleare sau materiilor radioactive, iar distrugerea presupune nimicirea acestora, ceea ce face ca acestea să nu mai poată fi folosite, cum ar fi de exemplu, incendierea unor materiale radioactive.

A sustrage înseamnă a fura, a lua în condiții ilegale asemenea materiale sau materii.

În cazurile prevăzute de art.2791 alin. 6 și 7 Cod penal, elementul material constă în acțiunea de amenințare adresată unui stat, unei organizații internaționale sau unei persoane fizice ori juridice, cu folosirea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, în scopul de a provoca vătămarea corporală sau moartea unor persoane ori pagube materiale, fie în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii unui act, fie a pretinde, a da, ori a preda materiale nucleare sau alte materii radioactive.

Infracțiunea poate fi comisă și prin orice alte operațiuni privind circulația materialelor nucleare sau a altor materii radioactive.

Infracțiunea de care ne ocupăm subzistă numai dacă activitățile prevăzute în textul incriminator sunt comise fără drept, adică prin încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că făptuitorul nu este îndreptățit să efectueze asemenea activități.

Amenințarea cu folosirea materialelor nucleare este caracterizată, din punctul de vedere al elementului material, de efectuarea de către făptuitori a unor demersuri prin care este adusă la cunoștință persoanelor interesate – în ipoteza legală, un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică sau juridică – intenția de a folosi, în anumite condiții, materiale nucleare, situație ce, în mod firesc ar conduce la producerea unor prejudicii deosebite. O subliniere trebuie făcută în legătură cu unele atribute ale amenințării – aceasta trebuie să fie reală, serioasă, să conțină suficiente de credibilitate astfel încât să fie în masură ca, obiectiv, să producă convingerea persoanelor vizate prin amenințare că infractorii au la îndemână materiale nucleare sau radioactive, sunt hotărâți să le folosească în scopuri criminale, caz în care consecințele deosebit de grave vor apărea cu certitudine.

b)Cerință esențială. Pentru întregirea elementului material al infracțiunii se cere ca acțiunile incriminate să se săvârșeaseă fără drept, în accepțiunea prezentată la infracțiunea analizată anterior.

c)Urmarea imediată, în cazul traficului cu materiale nucleare și alte materii radioactive, constă, în cazul formei cadru, în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, relații descrise în cadrul obiectului juridic.

În cazul formelor agravate avem de a face cu o alta stare de lucruri, întrucât aceste forme sunt calificate, tocmai, prin rezultatul săvârșirii activităților incriminate. Legiuitorul a urmărit, și în funcție de asta a dozat și cuantumul pedepselor, gravitatea urmărilor produse enunțând patru forme agravate, fiecare fiind caracterizată de realizarea unui rezultat specific:

•s-a produs pericol public ;

•au apărut consecințe deosebit de grave ;

•au survenit urmările specifice infracțiunilor prevăzute de art. 181-182 din Codul penal;

• a survenit moartea uneia sau a mai multor persoane .

d)Raportul de cauzalitate între activitatea incriminată și urmarea imediată, în cazul formelor cadru, rezultă din însăși materialitatea faptelor – infracțiunea fiind în acest caz de pericol – iar în cazul formelor agravate, ea există și trebuie demonstrată de către anchetatori, lucru nu foarte ușor dacă stăm să ne gândim că, în cauză, poate fi implicată o anumită echivocitate. În mod firesc desfășurarea de operațiuni cu materiale nucleare ori radioactive este deosebit de periculoasă, existând un anumit risc asumat ce decurge din însăși natura activității. Ce se poate întâmpla atunci când astfel de operațiuni se desfășoară fără drept, în condiții de promiscuitate impuse de caracterul ilicit al faptelor?

Răspunsul nu trebuie dat cu exactitate matematic, însă, nu trebuie uitat că acțiunea nocivă a elementelor nucleare, radiațiile ionizante, apar adesea în timp. Perioada de înjumătățire a unor elemente nucleare este masurată în luni și chiar ani, iar rezultatele dezastruoase pentru viața oamenilor, pentru mediul înconjurător pot fi evaluate, abia după trecerea unei perioade importante de timp.

În cadrul formelor agravate, rezultatele prevăzute de legiuitor se realizează de obicei ca urmare a unor accidente, cu impact major în mediul social și natural, și, în mod realist, numai acestea pot fi evaluate și analizate în cadrul anchetei penale, celelalte, deși de o gravitate deosebită, neputând constitui preocuparea directă a organelor judiciare.

Sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, ca formă infracțională, se deosebește față de forma analizată mai sus, întrucât se caracterizează prin realizarea unui rezultat specific infracțiunilor contra patrimoniului. Sustragerea trebuie privită în condiții identice cu furtul, permițându-mi să arăt că, în fapt, suntem în prezența unei forme speciale de furt, rezultatul fiind schimbarea titularului unui drept real ori a unei aparențe de drept real, în final având de a face cu o altă persoană, ce va avea în paza juridică materialele nucleare. În cazul distrugerii, de asemenea, se poate vorbi despre o formă specială, însă ca particularitate, ar trebui detaliată problema gradului în care poate fi distrus un material nuclear.

În cazul clasic, se poate accepta ca un bun este distrus, în măsura în care este făcut impropriu utilizării pentru care a fost creat ori unei utilizări comparabile, ca efect economic și complexitate. Ipoteza materialelor nucleare este mai complexă. Un material nuclear își păstrează caracteristicile de bază, chiar dacă se acționează la nivel fundamental asupra sa. Bunăoară, combustibilul nuclear este ars, iar deșeurile rezultate păstrează, într-un grad mai mare sau mai mic, proprietatea de a emite radiații ionizante. Consider oportun, din punctul de vedere al anchetei judiciare, că distrugerea materialelor nucleare să fie interpretată în sensul clasic, comun infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 217-218 din Codul Penal.

Raportul de cauzalitate între activitățile desfășurate de către făptuitor, în vederea sustragerii sau distrugerii, și urmarea imediată există și trebuie constatat în mod necesar, pentru realizarea elementelor constitutive ale acestei forme infracționale.

Urmarea imediată, în cazul amenințării cu folosirea materialelor nucleare, ar consta într-o stare de pericol la adresa unor valori sociale deosebite cum sunt relațiile diplomatice, raporturile juridice instituite prin tratate internaționale, la care România este parte, credibilitatea și încrederea pe care o poate genera siguranța socială, viața și integritatea corporală a persoanelor, respectul și securitatea proprietății. Pe cale de consecință, urmarea imediată și raportul de cauzalitate între aceasta și acțiunile incriminate, ar urma să rezulte din însăși materialitatea faptelor, nefiind necesară realizarea unui anumit rezultat.

Fiind vorba despre amenințare, îmi permit să observ că dincolo de pericol, aceasta presupune un anumit rezultat și anume crearea unei stări caracterizată de teamă, de anxietate, de preocupare pentru rezultatele deosebit de grave ce ar putea să fie generate de punerea în aplicare a conținutului amenințării. Starea de teamă trebuie analizată în plan obiectiv, mai precis, nu este suficient ca infractorii să efectueze demersuri în sensul de a aduce la cunoștința publicului, în general, sau unui anumit public vizat special, pretențiile lor și modul în care înteleg să și le realizeze, respectiv condiționând comportamentul publicului de folosirea abuzivă, cu efecte dezastruoase, a materiilor nucleare sau radioactive.

În mod firesc, publicul tință ales de către infractori trebuie să fie convins de realitatea amenințării, de faptul că infractorii au la dispoziție materii nucleare sau radioactive și că sunt în masură să-și pună în aplicare planul infracțional.

Trebuie observat că publicul țintă – fie că este vorba despre o singură persoană, fie că este vorba despre mai multe persoane – este caracterizat de anumite particularități ce țin de educație, temperament, obiceiuri, preocupări, spațiu etno-geografic, și, prin urmare, de o capacitate de a înțelege realitatea obiectivă diferit. Esențial pentru a fi acceptată amenințarea și implicit efectele juridice specifice este că publicul țintă să perceapă aceasta ca atare. Dacă publicul țintă nu reacționează specific la amenințare, nu este cuprins de starea de teamă, consideră că persoana infractorilor nu este demnă de încredere, că nu au cum să aibă în posesie materii nucleare sau radioactive, amenințarea nu poate produce efecte juridice, nu poate fi vorba despre infracțiune.

Concluzionând, apreciez că amenințarea cu folosirea materialelor nucleare sau radioactive este o formă infracțională ce se caracterizează prin producerea unui rezultat specific ce constă, în principal, într-o stare de teamă, față de activitatea ilicită pe care amenință ca o vor efectua infractorii și față de rezultatele desfășurării acestei activități de natura a determina publicul vizat să dea, să facă ori să nu facă, în funcție de ceea ce solicită infractorii.

3.5. Latura subiectivă

Traficul cu materiale nucleare și alte materii radioactive, în cele două forme cadru, se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. În ipoteza formelor agravate, vinovația se prezintă sub forma praeterintentiei. Amenințarea cu folosirea materialelor nucleare, atât în cazul formei cadru cât și în cazul formei agravate, se poate săvârși doar cu intenție. În ipoteza alin. 6 este incriminată scoaterea din funcțiune în totalitate sau în parte a echipamentelor de supraveghere și control săvârșită din culpă.

3.6. Forme. Modalități. Sancțiuni

A. Forme. Infracțiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare poate parcurge toate etapele de desfășurare unei infractiuni intenționate, însă legiuitorul a incriminat numai tentativa și fapta consumată. Tentativa faptelor prevăzute în alin. 1 și 2 se pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul în care se săvârșește oricare dintre acțiunile incriminate, moment în care se produce și urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru ansamblul valorilor sociale ocrotite în art. 279¹ Cod penal.

La variantele agravate descrise în art. 279¹ alin. 3 și 4 Cod penal fapta se consumă o dată cu producerea consecințelor prevăzute în norma de incriminare.

Când infracțiunea este săvârșită prin acțiunea de deținere ori de transport, fapta capătă caracter de infracțiune continuă și se epuizează la încetarea acestora.

Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive este susceptibilă de a fi comisă în forma continuată, în cazul unora dintre variante.

B. Modalități.

Modalitățile normative sunt primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice alte operații privind circulația acestora, cercetarea, proiectarea, amplasarea, producția, construcția sau montajul obiectelor ori instalațiilor nucleare, punerea în funcțiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau exportul instalațiilor sau sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare ori altor materii radioactive, precum și dezvoltarea, fabricarea, deținerea, importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive explozive nucleare, ori scoaterea din funcțiune în totalitate sau în parte a echipamentelor de supraveghere și control.

Modalitățile faptice de realizare a acestei infracțiuni pot fi de o mare diversitate.

C. Sancțiuni.

În cazul variantei tip pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea strictă de la 3 la 10 ani.

Potrivit art. 279¹ alin. 2 C. pen., când fapta a produs pericol public sau a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau art. 182 pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea striclă de la 4 la 12 ani.

Atunci când fapta a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa pentru persoana fizică este detențiunea severă de la 10 la 20 de ani, iar când s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este detențiunea pe viață sau detențiunea severă de la 15 la 25 ani.

Legiuitorul a prevăzut și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi pentru variantele normative mai sus enumerate.

CAPITOLUL 4 Nerespectarea regimului materiilor explozive

4.1. Noțiuni și definiții

Ca și materialele nucleare sau materialele radioactive, materiile explozive, conțin potențialitatea unei mari primejdii pentru viața și integritatea corporală a persoanelor, pentru bunurile din patrimoniul public și privat, ca și pentru întreaga ordine și siguranță publică. Materiile explozive datorită acțiunii pe care o au în declanșarea unor energii extrem de nocive, atunci când sunt folosite fără cuvenita precauțiune pot deveni surse de grave consecințe, nu numai în cazul când ajung în mâinile răufăcătorilor, ci și ale unor persoane imprudente. De aceea, producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul sau folosirea mijloacelor explozive sau orice alte operații privind aceste materii, atunci când este efectuată fără drept, constituie o faptă periculoasă pentru societate, pe care legea penală o incriminează. Astfel, potrivit art. 280 Cod penal, constituie infracțiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive, care este reglementată și de legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificată și completată prin Legea nr. 464/2001 și prin Legea 478/2003.

Din examinarea textelor normative, codului penal și legii 126/1995 rezultă că obiectul juridic special este parțial comun, anume relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt asigurate prin respectarea dispozițiilor care reglementează regimul materiilor explozive.

Obiectul material – în partea de interferență a obiectului juridic special – îl constituie materiile explozive.

Facem observația că reglementarea legală privind această categorie de materii se găsește în însăși Legea nr. 126 din 1995, pe data intrării sale în vigoare fiind abrogate în mod expres Decretul nr. 297 din 1977 privind regimul materiilor explozive în economie, precum și reglementările referitoare la materiile explozive din Decretul nr. 367 din 1971 privind regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive.

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective, constatăm atât asemănări, cât și deosebiri, și aceasta chiar în modalitatea prevăzută de art. 31 alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995, comparativ cu modalitatea (varianta unică) prevăzută de art. 280 din Codul penal.

Astfel, în privința asemănărilor, observăm identitate a unor termeni folosiți de legiuitor pentru a denumi acțiuni prin care se realizează infracțiunea sub aspectul elementului material. Acești termeni identici sunt: "prelucrarea", "deținerea", "transportul", "folosirea".

De asemenea, în privința asemănărilor, remarcăm similitudinea unor termeni și expresii. Dacă în art. 280 din Codul penal se folosește termenul "folosirea", în art. 31 alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995 se folosește termenul "producerea", iar dacă în art. 280 din Codul penal se folosește termenul "producerea", iar dacă în art. 280 din Codul penal se folosește expresia "orice operație privind circulația materiilor explozive", în art. 31 alin.1 din Legea nr.126 din 1995 se folosește expresia "orice altă operațiune cu materii explozive".

Considerăm ca fiind mai adecvate formulările din Legea ar. 126 din 1995, comparativ cu cele din Codul penal. Astfel, termenul de "producere" acoperă atât înțelesul termenului de "fabricare" (ce evocă un proces tehnologic industrial), cât și obținerea materiei explozive prin metode și mijloace clandestine, improvizate, artizanale, relevate de fenomenul infracțional actual.

La fel, expresia "orice altă operațiune cu materii explozive" are o sferă semantică mai cuprinzătoare decât expresia "orice operație privind circulația materiilor explozive ". De altfel – și acesta considerăm că este un alt element de capitol (al III-lea) – prescripțiilor de amănunt referitoare la "operațiuni cu materii explozive și evidența acestora" (art. 13-30).

Deosebire constatăm între aceleași modalități normative comparate.

Astfel, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995, uzitează în plus termenul de "experimentare", care nu este prevăzut în art. 280 din Codul penal.

Sub aceleași aspecte – al obiectului juridic special și al obiectului material Legea nr. 126 din 1995, spre deosebire de reglementarea din Codul penal, prevede în alin. 2 al art. 31 o variantă agravată (când fapta prevăzută în alin. 1 se referă la o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil sau când cantitatea de exploziv este însoțită de materiale de inițiere, ipoteze în care pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani), ca și incriminare a tentativei în alin. 3 al art. 31, din legea 126/1995.

Dar deosebirea de esență dintre cele două modalități normative constă în o reprezintă referirea la materiile radioactive. Avându-se în vedere că prin noua legea de la 28 ianuarie 1996 nu s-a mai făcut referire și la "materiile radioactive", în literatura juridică s-a arătat că prin noua reglementare din legea specială s-a realizat o ieșire parțială din vigoare a prevederilor art. 280 C. pen., rămânând în vigoare doar dispozițiile referitoare la operațiile cu materii radioactive.

Această opinie este valabilă numai până la data de 14 noiembrie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 140/1996, prin care art. 280 Codul penal a fost modificat în sensul că în prezent el nu mai conține decât dispoziții referitoare la regimul materiilor explozive (nu și cu privire la materiile radioactive), fiind, de asemenea, instituite sancțiuni cu mult mai severe decât o prevedea acest text în forma sa inițială, precum și pedeapsa complimantară a interzicerii unor drepturi.

Prin Legea nr. 140/1996 au fost aduse substanțiale modificări și completări art. 280 Cod penal, privind infracțiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive. Pe lângă modificarea textului care a existat, s-au introdus alte alineate prin care sunt prevăzute noi infracțiuni și forme agravate. În interpretarea și aplicarea acestor prevederi legale se ridică unele probleme.

Prin alineatul 2 al art. 280 Cod penal (introdus prin Legea nr. 140/1996) este sancționată fapta de sustragere a materiilor explozive. Din conținutul textului rezultă în mod evident că este vorba de o infracțiune distinctă de infracțiunea de la alineatul 1, care se referă la producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul, folosirea și orice alte operațiuni privind materiile explozive, și aceasta nu numai pentru că sunt prevăzute limite ale pedepsei diferite, de la 3 la 10 ani în cazul alineatului 1 și de la 5 la 15 ani în cazul alineatului 2, ci în principal pentru că faptele sunt de natură diferită. Infracțiunea prevăzută de alineatul 1 este de pericol, care decurge din nerespectarea regimului stabilit de normele legale pentru materiile explozive, pe când fapta de la alineatul 2 este o infracțiune împotriva patrimoniului, dar legată de infracțiunea de la primul alineat, întrucât de regulă sustragerea materiilor explozive este urmată și de o deținere ilegală a acestora sau de alte operațiuni interzise.

Materiile explozive sunt bunuri mobile cu o valoare economică și pot face parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice care să le dețină în conformitate cu regimul ce le este stabilit prin prevederile legale . De aceea, și anterior modificărilor și completărilor aduse art. 280 Cod penal prin Legea nr. 140/1996, sustragerea materiilor explozive constituia o infracțiune contra patrimoniului, prevăzută în Codul penal, distinctă de infracțiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive.

Prin urmare, fapta prevăzută de alin. 2 al art. 280 Cod penal nu poate constitui o altă modalitate (agravată) a infracțiunii de la alin. 1 (care este cu conținuturi alternative) și deci, atunci când o persoană, după ce a sustras o cantitate de materii explozive, le-a și deținut, folosit etc., va trebui să i se rețină săvârșirea a două infracțiuni, aflate în concurs real, conform art. 33 lit. a Codului penal.

Pentru o corectă aplicare a prevederilor art. 280 alin. 2 Cod penal trebuie explicat sensul noțiunii de "sustragere", folosită de text.

În literatura juridică s-a arătat că, în raport de specificul acțiunilor ilicite, dintre infracțiunile contra patrimoniului trebuie considerate a fi fapte de sustragere: delapidarea, furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea. Prin urmare, în funcție de totalitatea împrejurărilor de fapt în care are loc sustragerea de materii explozive și de calitatea subiectului activ, fapta poate constitui o delapidare, un furt, o tâlhărie, o piraterie sau tăinuire. Aceasta înseamnă că, textul art. 280 alin. 2 Cod penal vine în conflict cu textele art. 2151, 208-209, 211, 212 și 221 Cod penal. Acest conflict de texte trebuie rezolvat prin aplicarea dispozițiilor art. 280 alin. 2 Cod penal, care au fost adoptate ulterior și au un caracter special (derogatoriu) față de prevederile celorlalte texte amintite.

Sub aspectul, însă, al conținutului infracțiunii, textul art. 280 alin. 2 Cod penal se completează, după caz, cu dispozițiile art. 2151, 208, 211, 212 sau 221 Cod penal. De aceea, dacă autorul nu ajunge în posesia materiilor explozive prin una dintre modalitățile specifice infracțiunilor menționate, ci printr-o altă faptă, care nu constituie o "sustragere", nu i se va putea reține săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 280 alin. 2 Cod penal, ci eventual o altă infracțiune, spre exemplu, infracțiunea de înșelăciune, dacă materiile explozive au fost primite prin amăgire (care poate fi în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 280 alin.1 Cod penal) .

La alineatele 3-5 sunt prevăzute forme agravate ale faptelor din primele două aliniate ale art. 280 Cod penal. Acestea se referă la situația când este vorba de o cantitate de materii explozive mai mare de 1 kg echivalent tratil sau atunci când explozibilul este însoțit de materiale de inițiere (alin. 3), când prin aceleași fapte s-a produs un pericol public sau urmările de la art. 181 ori 182 Cod penal (alin. 4), precum și atunci când s-au produs consecințe deosebit de grave ori moartea uneia sau mai multor persoane (alin. 5). Dacă cu privire la faptele prevăzute de alin.1 și 2, apare în mod evident că este vorba de două infracțiuni distincte, așa după cum s-a arătat, în cazul fiecăreia din formele calificate menționate pot exista însă discuții dacă există tot două infracțiuni sau o singură infracțiune, atunci când sustragerea materiilor explozive este urmată de una din operațiunile interzise cu aceste materii, la care se referă alin. 1.

Împrejurarea că la alineatele 3-5 referirile sunt la ambele infracțiuni prevăzute de alin. 1 și 2, constituie numai o problemă de tehnică legislativă, determinată de faptul că pentru infracțiunile respective, sancționate diferit în forma simplă, legiuitorul a apreciat că există același grad de pericol social abstract atunci când îmbracă forme agravate, nefiind, deci, nevoie să se prevadă pedepse în limite diferențiate. Din modul de redactare a textului alin. 4 rezultă de altfel în mod clar că legiuitorul a avut în vedere faptele de la alin. 1 și 2 ca entități infracționale distincte în această formă agravată. După ce în prima parte s-a prevăzut că faptele de la alin. 1 și 2 sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi dacă au produs pericol public sau au avut una din urmările de la art. 181 ori art. 182 Cod penal, în partea finală a textului este nominalizată numai fapta prevăzută în alin.1, arătându-se că se sancționează cu aceeași pedeapsă dacă a cauzat o pagubă materială. De data aceasta nu s-a mai putut folosi aceeași tehnică de redactare (a se raporta circumstanțele agravante concomitent la ambele fapte) pentru că infracțiunea prevăzută în alin. 2, prin natura sa, este cauzatoare de pagube materiale.

Prin urmare, între vechile și noile dispoziții care reglementează operațiile cu materii explozive identitatea este numai de obiect nu și de conținut. Iar această identitate care se caracterizează prin absorbția reglementării din legea specială reprezintă o abrogare tacită (implicită).

4.2. Obiectul infracțiunii

a)Analizând obiectul juridic, în cazul infractiunii prevăzute de art. 280 din Codul penal, trebuie observată, la fel ca și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 279 și 279¹, o anumită complexitate. Astfel, legiuitorul, prin modul cum a construit textul incriminator și prin locul în care a amplasat infracțiunea în conținutul Codului Penal, a urmărit, în principal, ocrotirea unui regim juridic special riguros, în așa fel reglementat încât să asigure securitate maximă pentru operațiunile cu explozivi și, în secundar, ocrotirea relațiilor sociale ce au ca obiect ansamblul de valori ce ocrotesc viața, integritatea corporală, sănătatea persoanelor, patrimoniul și, chiar, ordinea și siguranța publică.

b)Obiectul material îl formează materiile explozive în sensul de amestecuri explozive, pirotehnice, mijloace de inițiere și cele auxiliare de aprindere, precum și orice altă substanță sau amestecuri de substanțe capabile să dea naștere la reacții chimice instantance, cu degajare de căldură și gaze la temperatură ridicată.

Potrivit manualului L 19, materiile explozive întâlnite și sub numele de materiale explozive, substanțe explozive sau explozivi, sunt substanțe solide sau lichide care, singure sau în amestecuri, care la un impuls exterior, printr-o reacție chimică sau fizică foarte rapidă și violentă, prin care se dezvoltă multă energie, se descompun sau se transformă în alți compuși, mai simpli.

4.3. Subiecții infracțiunii

a)Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau juridică. Acesta nu este calificat, legiuitorul neimpunând vreo calitate în acest sens. Participația penală se poate realiză în toate formele – coautorat, instigare, complicitate.

b)Subiectul pasiv este statul, iar în variantele agravate, subiect pasiv secundar adiacent poate deveni persoana fizică sau juridică ce a fost prejudiciată prin săvârșirea infracțiunii, fie că este vorba despre persoană ce suportă producerea consecințelor avute în vedere la incriminarea formelor agravate ale modalității ce are ca obiect traficul, fie că, în modalitatea ce are ca obiect amenințarea cu folosirea materiilor explozive, avem în vedere persoana fizică ori juridică căreia i se adresează amenințarea.

Infracțiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive ne este condiționată de vreo situație premisă, așa că în structura și deci în conținutul ei juridic intră ca singur component conținutul constitutiv al faptei, care este alcătuit din latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii.

4.4. Latura obiectivă

a)În ceea ce privește elementul material, traficul cu materii explozive este caracterizat de mai multe acțiuni ce pot fi efectuate alternativ sau cumulate diferit, în funcție de modalitatea concretă de desfășurare a activității ilicite, gândite și puse în aplicare de către infractori, după cum urmează: producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul, folosirea sau orice alta operațiune cu materii explozive, efectuate fără drept.

Enumerarea are caracter exemplificativ, aspect subliniat de folosirea expresiei „orice altă operațiune”, în mod evident, legiuitorul arătându-se interesat de incriminarea oricăror acțiuni din sfera obținerii, transportului sau folosirii materiilor explozive, fără drept. Practic, orice activitate, ce se poate desfășura în legătură cu materiile explozive, efectuată fără drept, atrage răspunderea penală.

Cum pot fi efectuate activități cu materiile explozive altfel decât „fără drept”? – respectând prescripțiile Legii 126/1995, ce detaliază care activități cu materii explozive pot fi autorizate, procedura de autorizare, evidența operațiunilor cu materii explozive.

Producerea materiilor explozive înseamnă fabricarea acestora și presupune un proces de producție complex care are ca rezultat un produs finit.

Prin „experimentare” se înțelege verificarea prin practică a cunoștințelor din domeniul materiilor explozive.

Prelucrarea constituie o operațiunea de modificare a formei, dimensiunilor, constituției sau aspectului substanțelor pentru a obține materii explozive (cartușe, bombe, mașini infernale, mine).

Deținerea de materii explozive înseamnă și păstrarea acestor materii, indiferent cu ce titlu (cumpărare, donație, împrumut, păstrare), pentru ce perioadă sau pe ce durată (pentru o perioadă scurtă sau permanent) și în cantitate sau formă. Prin deținător de materii explozive, potrivit legii 126/1995, se înțelege orice persoană juridică sau fizică în posesia sau detenția căreia se află, licit, astfel de materii. Spre exemplu, persoanele fizice nu au dreptul să dețină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, dacă nu au fost autorizate și înregistrate conform legii, cu excepția pulberii necesare confecționării cartușelor pentru arme de vânătoare.

Transportul de materii explozive sau radioactive înseamnă deplasarea acestora dintr-un loc în altul, în afara clădirii sau împrejmuirii în care se află, în aceeași sau în altă localitate.

Folosirea de materii explozive sau radioactive este incriminată indiferent de modul sau scopul în care aceasta se face (pentru producție, pentru confecționarea de muniții, pentru experimentări sau pentru confecționarea unor obiecte de distracție).

Sintagma "orice operațiuni privind aceste materii" subliniază caracterul exemplificativ al acestor operațiuni. Legea 126/1995 explică în art. 1, ce se înțelege prin aceste operațiuni: tranzitarea, transmiterea, depozitarea, mânuirea.

Transportul și mânuirea materiilor explozive, cu excepția obiectelor artizanale și distractive, se efectuează sub directa supraveghere a artificierilor autorizați și numai cu personal special instruit pentru asemenea operațiuni. Fiecare transport de materii explozive se efectuează cu mijloace special amenajate, pe baza ordinului de transport eliberat și semnat de beneficiarul transportului. Încărcarea, transportul, descărcarea, depozitarea și distrugerea materiilor explozive în timpul nopții sunt interzise. Fac excepție transportul din fabrica producătoare la depozitele proprii, transportul pe calea ferată sau pe apă.

Transportul în același vehicul al materiilor explozive împreună cu alte materiale, precum și accesul în vehicul al persoanelor străine de transport sunt interzise.
Pentru transportul de materii explozive de la depozitele de baza la depozitele de consum, precum si de la acestea la locul de utilizare, paza se asigura de catre agentii economici prin personal dotat cu arme de foc. Pentru transportul de la depozitele de baza la cele de consum, agentul economic este obligat să anunțe, în prealabil, unitatea Ministerului de Interne pe teritoriul căreia se efectuează transportul.

Sustragerea, ca formă infracțională, din punct de vedere al elementului material, impune o asociere cu infracțiunea de furt. Fără a intra în detalii, trebuie observat și, bineînțeles, probat în anchetă, iesirea materiilor explozive de sub paza juridică a celui autorizat și obținerea, prin acțiunile celor interesați, a unei stări de fapt caracterizate prin aceea că materiile explozive se află la dispoziția persoanelor care le-au sustras, aceștia putându-le folosi după bunul plac, forma infracțională comportându-se ca o infracțiune de rezultat.

Condițiile de loc și timp prezintă importanță atât din punctul de vedere

a-l încadrării juridice – dacă infracțiunea s-a consumat, dacă este vorba despre o infracțiune continuă sau continuată – cât și din considerente de ordin operativ, ca exemplu: când s-a început producția, unde au fost amplasate capacitățile de producție, cum și pe unde se făcea accesul, în ce condiții s-au desfășurat experimentele, cât timp au durat, unde au fost depozitate materiile explozive, punctul de plecare al transportului, ora la care s-au terminat operațiunile de încărcare, cât timp și ruta pe care au fost transportate materiile explozive, ora la care s-a ajuns și caracteristicile locului de destinație, unde și când au fost folosite materiile explozive. Mai mult, atunci când se cercetează sustrageri, dat fiind regimul special impus pentru locurile de depozitare – pază, personal calificat și autorizat pentru manevrare, evidențe stricte – analiza sistemul de referință spațio-temporal în cadrul căruia a avut loc activitatea ilicită conduce, de cele mai multe ori, direct la identificarea făptuitorilor sau, cel puțin, a celor care datorită abuzurilor ori neglijenței au favorizat săvârșirea infracțiunii.

În funcție de loc și timp se pot evalua aspecte conexe ale activității ilicite cum ar fi în ce măsură a fost pusă în pericol, în concret, securitatea persoanelor și a bunurilor prin desfășurarea activității ilicite, cum de a fost posibilă desfășurarea activităților ilicite fără ca organele abilitate să impună respectarea regimului juridic al materiilor explozive să i-a măsuri necesare pentru încetarea activității, etc.

Fără a intra în detalii, trebuie observat, că în spatele termenului ”amenințarea cu folosirea materiilor explozive”, se descoperă o activitate de natură a provoca unei persoane anxietate, spaimă, teamă legată de posibilitatea producerii unui fapt care, prin consecințele probabile, ar putea aduce grave atingeri existenței fizice ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unui grup de persoane.

b)Pentru ca acțiunea de producere, experimentare, prelucrare, deținere, transport, folosirea a materiilor explozive sau orice alte operațiuni privind aceste materii să întregească latura obiectivă a infracțiunii de nerespectarea regimului acestor materii, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială și anume ca aceste acțiuni să fie efectuate ”fără drept”.

c)Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru viața și integritatea corporală a persoanei, pentru bunurile din patrimoniul public sau privat sau pentru întreaga ordine și siguranță publică.

În situația formelor agravate, urmarea imediată este elementul – în funcție de care este calificată – forma infracțională, putându-se distinge mai multe stări de fapt, percepute ca rezultate mai periculoase, de natura a atrage agravarea răspunderii penale, după cum urmează: crearea de pericol public, generarea urmărilor aratate la art. 182 sau 183 din Codul penal – vătămarea corporală gravă, respectiv, lovirile și vătămările cauzatoare de moarte – cauzarea unei pagube materiale, consecințe deosebit de grave, moartea uneia sau a mai multor persoane.

d)Legătura de cauzalitate se demonstrează între elementul material și urmarea imediată.

4.5. Latura subiectivă

Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă. În variantele agravate prevăzute în alin. 3 și 5 forma de vinovăție este praeterintenția. În doctrina de specialitate, această concluzie este discutată, existând și opinii potrivit cu care formele agravate se săvârsesc, la fel precum forma cadru, tot cu intenție. Existența infracțiunii nu este condițională de vreun scop sau mobil special.

4.6. Forme. Modalități. Sancțiuni

A.Forme. Nerespectarea regimului materiilor explozive este o infracțiune susceptibilă de a parcurge toate etapele de desfășurare a unei activități infracționale. Fapta este incriminată doar în forma consumată și cea a tentativei.

Consumarea are loc în momentul în care executarea acțiunii s-a produs în întregime și s-a creat starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite în cadrul variantei tip, ori s-au produs consecințele cerute de norma de incriminare în variantele agravate.

Infracțiunea poate îmbrăca forma continuă sau continuată.

B.Modalități. Modalitățile normative sunt: producerea, experimentarea, prelucrarea, detinerea, transportul, folosirea sau orice alte operații privind materiile explozive sau sustragerea acestor materii.

Modalitățile faptice de realizare a acestei infracțiuni pot fi de o mare diversitate.

C.Sancțiuni. În cazul variantei tip pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea strictă de la 3 la 10 ani, iar când se săvârșesc prin sustragerea materiilor explozive pedeapsa este închisoarea strictă de la 5 la 15 ani.

În varianta prevăzută de alin. 3 pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea strictă de la 5 la 20 ani.

Potrivit art. 280 alin. 4 Cod penal atunci când fapta a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa pentru persoana fizică este detențiunea severă de la 10 la 20 de ani, iar când s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa pentru persoana fizică este detențiunea pe viață sau detențiunea severă de la 15 la 25 ani.

Legiuitorul a prevăzut și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

CAPITOLUL 5 Partea aplicativă

Pentru diminuarea sau mai bine spus pentru înlăturarea infracțiunilor prezentate în paginile anterioare, trebuie să se aibă în vedere anumite reguli ce trebuie respectate de toată lumea.

Într-o unitate militară trebuie să fie prezentate și explicate militarilor normele legale privind condițiile și situațiile în care pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, a regulilor referitoare la executarea somației legale și a situațiilor în care se va evita pe cât posibil uzul de armă, precum și a celor în care este interzis uzul de armă. Se va insista în instruirea militarilor, pe folosirea focului armamentului astfel încât aceasta să ducă la imobilizarea celor ce încalcă legea și să se evite cauzarea morții acestora.

Păstrarea în securitate a armamentului și munițiilor se realizează prin:

-instruirea personalului privind cunoașterea regulilor de exploatare, păstrare și depozitare a armamentului și munițiilor, a regulilor de protecția muncii, de prevenire și stingere a incendiilor, de pază și securitate în toate situațiile;

-executarea regulamentară și în termenele prevăzute a recepției cantitative și calitative, cu ocazia primirii (predării) armamentului și munițiilor;

-stabilirea judicioasă și amenajarea regulamentară a locurilor în care se păstrează și se depozitează armamentul și munițiile, astfel încât să se asigure deplină securitate, menținerea stării tehnice și de întreținere și posibilitatea dării lor în folosință în cel mai scurt timp;

-organizarea și ținerea corectă a evidenței și actualizarea permanentă a acesteia, potrivit reglementărilor în vigoare;

-stabilirea și respectarea, în toate situațiile, a măsurilor de pază și securitate, de acces, de protecția muncii și de prevenire și stingerea incendiilor în locurile de păstrare și depozitare;

-planificarea și executarea, în termenele prevăzute, a verificărilor, controalelor tehnice, analizelor fizico-chimice de laborator și verificărilor în poligon, a întreținerilor și reparațiilor armamentului și munițiilor ;

-izolarea munițiilor, elementelor de muniții și combustibililor speciali care au termenele de păstrare expirate sau a celor interzise a fi folosite la trageri, dezmembrarea și casarea, pe baza actelor aprobatoare, a celor devenite periculoase.

Pentru a verifica dacă militarii au înțeles cele prezentate se dau teste în legătură cu cunoașterea normelor legale referitoare la condițiile și situațiile în care se poate face uz de armă, la situațiile în care se va evita sau este interzis uzul de armă, precum și în verificarea capacității acestora de a rezolva situații practice privind uzul de armă. Potrivit Legii 17/1996, prin uzul de armă se înțelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.

Locurile în care se păstrează și se depozitează armamentul și munițiile trebuie să asigure menținerea, în permanent a unei bune stări tehnice și de întreținere, asigurarea condițiilor prevăzute pentru păstrarea sau depozitarea lor îndelungată, și ceea ce e cel mai important, realizarea unei depline securități, prevenirea și stingerea incendiilor posibilitatea distribuirii în timp scurt, în caz de necesitate.

Armamentul și munțiile, în funcție de felul și destinația lor se păstrează în încăperi special amenajate, în magazii sau pe platforme amenajate în acest scop.

Toate încăperile special destinate și magaziile în care se păstrează armament, aparatura artileristică, muniții sau elemente de muniții de orice fel, pulberi și explozivi, indiferent de natura, felul și destinația construcției (magazii, ateliere, puncte de întreținere, laboratoare, săli de specialitate) trebuie să îndeplinească anumite condiții. Când se construiesc aceste încăperi se are în vedere: dimensiunea zidului, grilele de la uși și de la ferestre, pardoseala, acoperișul, instalația electrică și echipamentul electric pentru iluminatul staționar, întrerupătoarele. Fiecare element al încăperii este important, deoarece cu ajutorul acestora se pot înlătura posibilele infracțiuni despre care am vorbit.

Magaziile destinate păstrării munițiilor pot fi construite la suprafața terenului, semiîngropate sau îngropate, cu condiția ca pătrunderea apei freatice sau provenite din precipitații să fie exclusă. Ele trebuie să dispună de aerisire naturală eficientă, să asigure securitatea păstrării munițiilor și posibilitatea manipulării și distribuirii lor rapide în caz de necesitate.

Dacă mă refer și la materiilor explozive atunci trebuie să precizez că depozitarea este permisă doar în spații special construite și amenajate, pe baza documentațiilor avizate de inspectoratele de stat teritoriale, pentru protecția muncii. Depozitele pot funcționa doar pe baza autorizației emise, în comun, de organele abilitate pentru a autoriza operațiunile cu materii explozive.

Este interzisă intrarea în magazii sau în alte locuri unde se desfășoară activități cu armament, muniții, materii explozive a personalului având asupra sa material inflamabile, armament și muniții sau orice obiecte sau dispozitive ce pot provoca explozii și scântei.

Este interzisă, de asemenea, ieșirea oricărei persoane din teritoriul tehnic cu armament de infanterie, muniții, elemente de muniții sau pulberi și explozivi, fără forme legale.

În unitățile militare accesul este permis numai pe la punctul de control, pe bază de delegație permanentă de serviciu, permis de intrare permanent sau bilet de intrare ori carnet de serviciu. Accesul militarilor și persoanelor civile, care nu aparțin unității, este permis cu aprobarea comandantului unității militare sau a persoanelor stabilite de comandant.

Însă accesul în depozite și magazii se face baza delegației, a permisului de access sau a tabelului cu persoanele care au dreptul să le deschidă. Persoanele care nu aparțin unității nu au nici un drept să intre, nici măcar să se apropie de depozite.

Iar la fiecare deschidere a magaziei, se verifică starea sigiliilor și lacătelor, integritatea pereților, ușilor, geamurilor, grilajelor, plaselor din sârmă de la uși, a ferestrelor și gurilor de aerisire. La constatarea unor deficiențe, șeful de magazie este obligat să raporteze despre aceasta imediat șefului sau direct, care va verifica personal și va lua măsuri de confruntare a datelor din evidență cu cantitățile existente. La constatarea unor lipsuri de materiale, se raportează imediat comandantului depozitului (unității) pentru luarea măsurilor urgente de recuperare a materialelor pierdute sau sustrase, precum și pentru eliminarea cauzelor ce ar face posibile astfel de evenimente în viitor.

Cazurile de violare a magaziilor sau alte nereguli care afectează securitatea acestora se raportează imediat, de către persoana care a executat controlul, luându-se măsuri pentru conservarea tuturor elementelor caracteristice situației constatate.

Armamentul aflat în exploatare, pe timpul cât nu este folosit la instrucție, la trageri, în serviciul de gardă sau în alte misiuni ordonate se păstrează în locuri special destinate în cadrul subunităților, în magazii.

Indiferent de locul de păstrare, comandanții vor lua măsuri și vor asigura toate condițiile pentru realizarea unei depline securități în păstrarea și manipularea armamentului și munițiilor în scopul prevenirii și eliminării posibilităților de pierdere, înstrăinare, sustragere, descompletare, degradare sau distrugere a acestora, a incendiilor, descărcărilor electrice și efectelor acumulării electricității statice. Păstrarea în deplină securitate implică, în același timp realizarea condițiilor care să asigure menținerea bunei stări tehnice, urmărirea evoluției în timp a acesteia și izolarea, dezmembrarea și casarea celor interzise de la trageri sau devenite periculoase.

Fiecare ofițer, maistru militar, subofițer, soldat gradat voluntar sau personal muncitor civil poartă întreaga răspundere pentru mânuirea, întreținerea și păstrarea în deplină securitate a armamentului și munițiilor pe care le are în dotare sau care i-au fost încredințate, temporar, pentru desfășurarea diferitelor activități. El este obligat să le primească și să le predea în totalitate, prin numărare bucată cu bucată (pentru cele înseriate, și prin identificarea seriilor), să le folosească potrivit destinației și regulilor de exploatare, să le mențină în perfectă stare tehnică și de întreținere și să raporteze imediat, ierarhic, cazurile de pierdere, sustragere sau degradare.

O importanță majoră în prevenirea acestor infracțiuni despre care am vorbit pe parcursul lucrării o constituie serviciul de pază și serviciul de intervenție, care se organizează și se execută pentru asigurarea securității obiectivului militar, protecția personalului propriu, protecția fizică a informațiilor clasificate, bunurilor și valorilor de orice fel existente în interiorul acestuia. Paza și protecția sunt activități desfășurate prin forțe și mijloace specifice, în scopul asigurării siguranței obiectivelor, bunurilor și valorilor împotriva oricăror acțiuni ilicite care lezează dreptul de proprietate, existență materială a acestora, precum și a protejării persoanelor împotriva oricăror acte ostile care le pot periclita viața, integritatea fizică sau sănătatea.

Comandanții obiectivelor militare răspund de asigurarea pazei și intervenției, stabilind modalități concrete de organizare și executare, prin adoptarea de măsuri viabile, dimensionate corespunzător. Semestrial sau atunci când situația impune, se va analiza organizarea sistemului de pază în scopul eliminării vulnerabilităților de orice fel și pentru folosirea cât mai eficientă a forțelor și mijloacelor la dispoziție.

Pentru diminuarea efectivelor destinate executării serviciului de pază se va analiza posibilitatea implementării Sistemelor Integrate de Securitate la Obiectivele Militare (S.I.S.O.M.) precum și regruparea bunurilor și valorilor în cadrul obiectivului de păzit.

Paza și protecția se realizează prin forțe și mijloace militare sau civile, de către instituțiile specializate ale autorităților administrației publice, sau în regim privat, de către proprietarii sau deținătorii obiectivelor, bunurilor sau valorilor, precum și de către societățile specializate de pază și protecție.

Paza și intervenția la obiectivele din subordinea Statului Major al Forțelor Terestre se asigură cu structuri de poliție militară, cu militari din unități dislocate în obiectiv, mixt și cu societăți specializate de pază și protecție.

În raport cu importanța obiectivului, bunurilor și valorilor păzite și cu locul de dispunere, personalul de serviciu se dotează cu arme de foc, baionete, bastoane din cauciuc, spray-uri lacrimogene și alte mijloace de apărare individuală.

Personalul din serviciul interior al unității militare poate face uz de armă numai în conformitate cu prevederile legale prevăzute în legea 17 din 2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, privitor la uzul de armă.

Comandantul unității militare este obligat să ia toate măsurile pentru asigurarea pazei obiectivului militar, siguranța bunurilor și valorilor deținute de unitate, precum și respectarea regimului armelor, munițiilor, materiilor radioactive, nucleare și materiilor explozive.

Comandantul, în funcție de importanța, specificului, valoarea bunurilor aflate în obiectivul militar și nivelul de securizare al acestuia, stabilește, cu aprobarea superiorilor, organizarea și executarea pazei, după caz, cu efective de poliție militară, cu efective proprii, cu alte forțe specializate de bază și protecție sau combinat.

Comandantul stabilește măsuri complementare pentru executarea și întreținerea împrejurărilor, asigurarea iluminatului de securitate, executarea grilajelor și încuietorilor sigure la anumite depozite și încăperi, instalarea sistemelor de alarmă și a altor asemenea mijloace necesare garantării pazei și integrității bunurilor. Tot acesta conduce activitatea de securizare a magaziilor, depozitelor și a întregului sistem de pază în vederea reducerii efectivelor destinate acestei misiuni.

Serviciul de pază se execută de către subunități/formațiuni de valoare variabilă, înarmate sau dotate cu mijloace de apărare.

Compunerea subunității de pază se stabilește potrivit nevoilor de pază, condițiilor specifice și posibilităților de asigurare cu efective. Pentru paza obiectivelor militar se stabilește un număr variabil de posturi permanente, posturi ce funcționează în afara orelor de program, posturi ce funcționează pe timp de noapte, posturi ce funcționează în situații precizate în documentele pazei și în echipa de patrulare.

Procedeele prin care militarii din subunitatea de pază execută misiunile sunt: supravegherea, ascultarea, observarea, patrularea, controlul accesului în obiectiv sau în anumite incinte ale acestuia, lupta cu sau fără arme de foc. Supravegherea cu mijloace electron-optice, cu camera de luat vederi se organizează, pe cât posibil, la cele mai importante depozite sau magazii ale obiectivului militar.

Titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate. Folosirea armelor de apărare și pază în poligoanele autorizate se poate face numai în condițiile stabilite prin regulamentele de ordine interioară ale acestora.

Militarul aflat în misiune, indiferent de postul în care s-ar găsi, de pază, de control sau patrulă are anumite îndatoriri, care reprezintă de fapt consemnul general. Pe timpul efectuării serviciului, santinelele și militarii din posturile de control sau patrulă trebuie: să păzească postul încredințat; să nu-și părăsesc postul, chiar dacă viața lor este în pericol, până când nu sunt schimbați de către una din persoanele cărora li se subordonează; nu permit apropierea de post, nici unei persoane, la o distanță mai mică decât cea fixată printr-un consemn particular, cu excepția persoanelor cărora le sunt subordonați; nu îndreaptă armamentul împotriva nici unei persoane și nu fac uz de armă, decât în situația în care ei sau posturile păzite sunt atacate, acestea făcându-se cu respectarea prevederilor legale.

Subunitatea de intervenție este destinată pentru întărirea pazei sau pentru intervenții oportune în soluționarea unor situații cum ar fi: atac armat asupra obiectivului, descoperirea de dispozitive explozive improvizate, colete suspecte sau vehicule capcană în apropierea obiectivului, jaf, înrăutățirea subită a stării de sănătate a personalului din serviciul de pază sau permanență, efracție, dezactivarea sistemului de alarmă, incendiu, inundații, emanații de gaze.

Modul de acțiune a subunității de pază se stabilește separat, pe variante, atât pentru apărarea obiectivului, cât și pentru cazurile de incendiu sau dezastru, prevăzându-se cooperarea între subunități. Modul de acțiune a personalului subunității de pază în anumite situații se prevede în planul de pază și intervenție, care trebuie cunoscut de întregul personal.

În planul de pază și de intervenție, se prevăd și variante de acțiune atât pentru stingerea incendiilor și evacuarea materialelor, cât și pentru respingerea concomitentă a atacurilor.

Pentru prevenirea și combaterea criminalității la regimul armelor, munițiilor, materialelor nucleare și materiilor explozive s-au întreprins măsuri atât la nivel național cât și la nivel internațional.

Primele măsuri vizează instituirea unui cadru juridic care să reglementeze regimul juridic al domeniilor examinate în concordanță cu realitățile fenomenului criminalității în general, dar și ținând seama de particularitățile fiecărui domeniu în parte.

Așa după cum am mai precizat, legiuitorul a adoptat Legea nr. 295/2004 în armonizare cu legislația europeană dezvoltată în materie, dar, se observă, totodată, preocuparea de perfecționare continuă a acestui regim determinată de varietatea cazurilor concrete care pun în lumină unele lacune legislative. Aceeași preocupare, se observă și în ceea ce privește regimul materiilor explozive. Legea privind aceste materii a fost modificată și completată prin Legea nr. 478/2003 și prin Legea nr. 406/2006 în scopul perfecționării cadrului legislativ pentru prevenirea și combaterea infracționalității la acest regim.

CONCLUZII

Prin această lucrare am încercat să scot în evidență cât de importante sunt armele, munițiile, materiile radioactive și materiile explozive, în ce condiții trebuie păstrate, cum trebuie să se umble cu ele și regulile care trebuie îndeplinite pentru siguranța și protecția personalului.

Tema a fost abordată datorită importanței sale, fiind prezentate în această lucrare cele mai frecvente infracțiuni din mediul civil și mai ales militar. Aceste infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea socialmente periculoasă. Prevenirea acestora se realizează prin asigurarea ordinii și disciplinei.

Trebuie să se respecte și să se execute cu strictețe și întocmai de către civili, militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare și regulamentele militare.

"Fără arme, nici un tip de război nu poate fi purtat, fiindcă oamenii în calitatea lor de combatanți nu au nici o șansă de izbândă. Fără arme moderne, statul contemporan este dezarmat, pierzându-și unul dintre atributele esențiale ale puterii" .

Capacitatea fizică și psihică de utilizare a unei anumite arme, material nuclear, radioactiv sau material exploziv în mod eficient reprezintă unul dintre factorii esențiali care se iau în considerare în evaluarea unui luptător.

Astăzi, armele și sistemele de armamente constituie, prin însăși existența lor în timp de pace, un permanent și potențial pericol de dezechilibre ecologice, dar și pericol pentru persoane civile sau militare, deoarece din dorința de a le folosi în scop personal, putem face rău celor din jur. Dacă se ia în considerare și posibilitatea folosirii imensului arsenal al războiului acumulat în întreaga lume, dimensiunile efectelor sunt incalculabile. Cursa înarmărilor a condus la crearea în secolul nostru a unor importante cantități de arme, muniții, materiale nucleare și explozive ale căror efecte se îndreaptă nu numai direct împotriva ființelor umane ci și indirect.

Am considerat necesar să aduc în prim plan aspecte generale privind regimul armelor și munițiilor, mai ales, pe cele care au relevanță în examinarea conținutului normelor de incriminare a faptelor la acest regim și care se comit prin încălcarea lui.

Așa cum am precizat în paginile anterioare armele militare pot fi deținute și folosite numai de către structurile specializate care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale.

În schimb armele letale pot fi deținute sau, după caz, purtate și folosite de persoane fizice numai în baza permisului de armă, iar de către persoanele juridice pot fi deținute și folosite numai în baza autorizației eliberate în condițiile legii speciale. Armele neletale pot fi deținute și, după caz, purtate și folosite de persoanele fizice sau juridice, cu condiția înregistrării acestora la autoritățile competente.

Este în afara oricărei îndoieli că domeniile activităților ce au ca obiect arme și muniții, substanțe nucleare sau alte materii radioactive, precum și materii explozive, sunt de mare risc în ceea ce privește comiterea unor fapte cu nivel ridicat de periculozitate socială sau producerea unor accidente de gravitate deosebită.

Din acest motiv, printre instrumentele de garantare a respectării regimului stabilit pentru acest gen de activități se numără și cele mai aspre instrumente juridice, cele specifice dreptului penal. În acest scop, în Codul penal au existat de la început sau au fost introduse ulterior norme de incriminare care asigură sancționarea comportamentelor ce încalcă regimurile juridice stabilite pentru activitățile din domeniile precizate.

La aceste texte de incriminare din Codul penal se adaugă și altele cuprinse în fiecare dintre legile speciale care stabilesc regimul armelor și munițiilor, al substanțelor nucleare și al altor materii radioactive sau al materiilor explozive.

Toate normele care definesc infracțiuni și se regăsesc în cele trei legi speciale extrapenale cu caracter de norme speciale în raport cu normele din partea specială a Codului penal și, în consecință, se vor aplica în mod prioritar.

După cum se observă, există incriminări care pot asigura o reprimare corectă și promptă a comportamentelor antisociale din domeniul armelor, munițiilor, al activității nucleare și al materiilor explozive.

BIBLIOGRAFIE:

Acte normative de referință în materie:

Chiș, Ioan, Drept Penal cu aplicabilitate în activitatea ofițerilor de administrație, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2005;

Codul penal. Hotărâri ale C.E.D.O. Decizii ale curții constituționale. Decizii ale curții supreme de justiție, Ediția a IV-a (ediție actualizată la 20 august 2004, îngrijită și adnotată de judecătorul dr. Dan Lupașu), Editura Rosetti, București, 2004;

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 583 din 30/06/2004;

Legea nr.17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 74/11 aprilie 1996;

Legea 126∕1996 privind regimul materiilor explozive, publicată în Monitorul Oficial al României", partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995;

Legea 111/10 octombrie 1996, privind domeniul desfășurării în siguranță a activităților nucleare, publicată în Monitorul Oficial nr. 78 din18 februarie 1998.

Legislație națională și regulamente militare:

Legea nr. 45/1 iulie 1994 privind apărarea națională a României (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 172/7 iulie 1994)

Legea nr.46/5 iunie 1996 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 120 din 11 iunie 1996

Lege nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial nr. 155 din 20.07.1995

Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

Legea nr.188/8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici a fost publicată în Monitorul României, partea I, nr.600/8 decembrie 2000

Regulamentul de ordine interioară în unitate (R.G.-1) a fost aprobat prin Ordinul General nr.42 din 27.04.2000 al Ministrului Apărării Naționale și a intrat în vigoare la data de 01.07.2000, Tipografia Militară, București, 2000;

Regulamentul serviciului de gardă și în garnizoană (R.G.-2), aprobat prin Ordinul nr. M.-l din 08.01.2002 al Ministrului Apărării Naționale, Tipografia Militară, București, 2002;

Șerban Mircea, L19 Norme tehnice privind deținerea, prepararea, experimentarea, distrugerea, transportul, depozitarea, mânuirea, folosirea, controlul și verificarea materialelor explozive în armată, București, 2002;

F.T.-1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre (nr.S.M.G.-64 din 20.11.2006), București, 2007;

A114 Regulamentul asigurării tehnice cu armament și muniții în timp de pace, București, 1989.

Lucrări de specialitate străine:

J.Prandel, Droit pénal général, Paris, 1990;

A.Decoeg, Droit pénal général, Armand Colin, 1971.

Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate:

 Acordul româno-iugoslav privind modul de rezolvare a unor probleme ale regimului frontierei de stat, încheiat la București, la 20 decembrie 1963;

Agur, Ioan; Apostolescu, Mihai; Arsenie, Valentin, Dicționar Lexicon Militar, Ediția a II-a revăzută, Editura Saka 1994;

Antoniu, George, Codul penal comentat și adnotat. Parte generală, Editura Științifică, București;

Antoniu, George, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, în Studii și Cugetări juridice, nr. 2∕1980;

Antoniu, George; Bulai, C.; Chivulescu, Ghe., Dicționar juridic penal, Editura Științifică și pedagogică, București, 1976;

Barac, L., Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997;

Basarab, Matei, Drept penal, Parte generală, Volumul I, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, 2001;

Bădălan, Eugen; Arsenie, Valentin; Alexiu, Dumitru, Tratat de tactică militară. Forțele terestre, Volumul I, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2003;

Bădilă, Mircea, Drept penal. Parte specială. Note de curs, volumul III, Editura Altip, Alba-Iulia, 2000;

Bodoașcă, Teoader; Roman, Ioan; Drăghici, Claudia-Maria, Manual de drept operațional pentru militari, Editura Neptun, Miercurea-Ciuc, 2002;

Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Ghe., Drept penal.Parte specială, Ediția a III-a, Editura All Beck 2005;

Bulai, Costică, Manual de drept penal, Parte generală, Editura All, București, 1997;

Cornea, Nicolae; Tanislav, Eliodor; Gheorghe, Constantin; Cornea, Mihail, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Editura Semne, București, 1994;

Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniul politicii militare, securității naționale și apărării armate, MAN, București, 2000;

Diaconescu, Gheorghe, Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale, Editura All, București, 1996;

Dictionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, București, 1984;

Dicționar militar, Editura Militară, București, 1972;

Dicționar cu termeni tehnici utilizați de militari, Editura
Militară, București, 1992;

Dima Traian, Drept penal. Parte generală. Infracțiunea, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Dobrinoiu, Vasile; Conea, Nicolae, Drept Penal, Parte Specială, Vol.II, Teorie și practică judiciară, ”Infracțiuni prevăzute în legile speciale”, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Dobrinoiu, Vasile, și colectivul, Drept Penal, parte generală, Editura didactică și pedagogică, R.A.Q., București, 1992;

Dongoroz, Vintilă, Explicații teoretice ale Codului penal român, volumul I,IV, ediția a II-a Academia Română, Institutul de cercetări juridice, Editura All Beck, București, 2003;

Dongoroz, Vintilă, Sinteze asupre noului Cod Penal al R.S.R., nr.1∕1969;

Dreșidan, Emil, Dicționar de termeni juridici, Editura Proteus, București, 2005;

Ion Olteanu, Gabriel, Cercetarea contrabandei și a altor infracțiuni ce implică trecerea frontierei de stat, Editura AIT Laboratories srl 2004;

Ion Olteanu, Gabriel, Metodologia cercetării unor infracțiuni ce presupun traficul ilegal cu bunuri și persoane, Editura AIT Laboratories srl, 2005;

Lascu, Ioan; Kövesi, Laura-Codruța, Drept Penal. Parte Specială. Note de curs.,Vol.III, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003;

Loghin, Octavian; Toader, Tudorel, Drept Penal, Parte specială, ediția a III a revăzută și adăugată, Editura Casa de presă Șansa, București 1997;

Moldovanu, Mihai, Legislația privind regimul armelor și munițiilor, Editura All Beck, București, 2005;

Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile, Drept penal (parte specială) cu propunerile cuprinse în Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Codul Penal și Codul de Procedură Penală, Editura Continent , București XXI, 1995;

Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile și alții în Drept Penal – Partea Specială, Editura Europa Nova, București 1997;

Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile, Drept Penal, Partea Generală, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

Oancea, Ion, Infracțiuni contra avutului obștesc, în "Explicații teoretice ale Codului penal român", de V. Gongoroz și colectivul, voI. III, partea specială, Editura Academiei, București, 1971;

Oancea, Ion, Tratat de drept penal. Parte generală, Ed.All, București, 1994;

Oancea, Ion, Explicații teoretice ale Codului Penal român, titlul II, capitolul I;

Ștefan, Andrei; Boantă, Radu, Ghid practic de însușire a Codului Penal.Parte specială, Editura Ion Creangă, București, 2001;

 Vasiu, Ioana, Drept Penal român – Parte specială, Volumul II, Editura "Albastră", Cluj-Napoca, 1997

Reviste, buletine periodice:

Tribunalul Suprem, secția penală, Decizia nr.305/1962, în Culgerea de Decizii ale Tribunalui Suprem în materie penală pe anul 1962;

Tribunalul Municipal, București, Sect. a II-a pen., dec.nr. 102/1985, în R.R.D. nr.2/1986;

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec.nr. 1560/1995;

Tribunalul Suprem, Secția militară, Dec.nr.131/1971, in R.R.D.nr.5/1972, Curtea de Apel Cluj-Napoca, Dec.penală, nr.101 din 1996;

C. Turianu, Încadrarea juridică a faptelor de deținere fără drept de capse genotix(II), în Dreptul nr. 2/1997;

Cornea, Nicolae, Infacțiuni din domeniul privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare, în Revista de drept penal nr.6 din 1997;

Ion Retca, “Din nou despre implicațiile incriminărilor privind regimul materiilor explozive”, în Dreptul nr.7∕1997;

Ion Dumitru, Abordarea prevederilor art.31 din Legea 126/1995 prin Legea nr.140/1996 , în Dreptul nr.3/1996;

Vasile Păvălescu, “Încadrarea juridică a faptelor privind regimul materiilor explozive”, în Dreptul nr.11/1997.