.infractiunea de Omor Deosebit de Grav
CAPITOLUL I
CONSIDERATIUNI GENERALE PRIVIND OCROTIREA
JURIDICO-PENALĂ A VIETII PERSOANEI ,
Sectiunea 1 ,
ASPECTE GENERALE
Omul reprezintă suprema crealie a lumii, singura ființă superioară din universul cunoscut, înzestrată cu conștiință. El este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generatie, asigură progresul continuu al societății; spiritul său continuu neobosit tinde mereu spre perfectionare. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare.
Odată pătruns în lume, omul a încetat să fie un animal dominat și călăuzit exclusiv de instiricte. În procesul evoluției sale social-istorice a reușit perfonnanța de a și le stăpâni, de a le orienta direcțiile. Omul poate refuza chemări instinctuale, le poate reprima, se poate abtine, poate amâna răspunsurile la aceste chemări sau je poate converti sensul. Omul reusește să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept, impunându-se în plan etic și dând dovadă de personalitate.
Viata omului apare astfel ca valoare primară și absolută, indis,pensabilă manifestării în sine, și ceea ce este mai' important, conditie a continuității biologice a grupului social. În această privință, Inca în urmă cu două milenii, Titus Lucretius afirma: "vitaque manicipio nulli datur, omnibus usus" ( viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei, sub aspectul succesiunii generațiilor și pennanenței omului în lume.
După cum s-a o_.bservat din nenumaratele studii făcute asupra ei, viata este un fenomen complex. Ca formă superioară de mișcare, ea are la baza procese biologice și psihice, care își subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice): Dar mai presus de toate ea este un fenomen social, o valoare socială, adică acea relatie socială care, reglementată din punct de vedere juridic, constituie dreptul absolut la viață al persoanei umane.
Și totuși, deși nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovalie a vieții omului, ceea ce este în discordanță flagrantă cu idealurile de libertate și dreptate pentru care a luptat omenirea. Aceste acte ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului și
Sectiunea a 2-a ,
PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUATII TRANZITORII
Faptele îndreptate împotriva vietii persoanei prezintă un pericol social vădit, deoarece conflictul pe care îl generează ameninta însăși existenta societății. Traiul în societate nu este cu putință decât în conditii de securitate pentru ființa umană și atributele fizice și spirituale ale membrilor acesteia, care au o valoare inestimabilă. De aceea ocrotirea persoanei împotriva actelor de violență care le pun în pericol viata s-a impus Inca din epocile cele mai îndepărtate.
Într-adevăr, legile tuturor timpurilor au apărat persoana umană, sancționând cu asprime pe cei care atentau la viata omului. Chiar dacă în decursul istoriei dreptului penal, omul și drepturile sale au facut obiectul unor legislații contradictorii și limitate, capacitatea geniului creator uman n-a putut fi niciodata tăgăduită. Creațiile milenare ca piramidele egiptene, templele grecești, cetățile romane, arta medievală ca și marile cuceriri ale epoch' moderne și contemporane sunt mărturii grăitoare despre puterea de creație a geniului uman.3
Corespunzător intereselor ocrotirii unei asemenea valori fundamentale ale ome,nirii, legile penale din toate epocile istorice au incriminat și sanctionat infracțiunile contra vietii persoanei.
Fiecare grup în viață, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele, ocrotirea vietii indivizilor, fie apelând la reguli internaționale (cutumiare), la reguli religioase, morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influentare a relatiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății. În toate legiuir.ije grija pentru ocrotirea v`ieții omului stă în centrul atenției legiuitorului.
In perioada existentei formațiunilor tribale măsurile împotriva celor care ucideau, persoane din aceeași colectivitate nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului – răzbunarea nelimitată. Aceste măsuri constau în alungarea faptuitorului din comunitate și numai atunci când nu era în joc securitatea tribului se lăsa părților interesate posibilitatea răzbunarii. $i într-un caz și în celălalt făptuitorul rămânea lipsit de protectia tribului și era practic supus pieirii. Treptat răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte), care introducea în gândire ideea de compensație sub formă incipientă, ca cel care face rău să sufere tot atâta rău.
r.
Codul Regelui Hamurabi din Babilon (1792 – 1750 i.e.n.) are la bază legea
talionului. Astfel, el prevedea: dacă cineva- ucidea femeia altuia, i se omora flica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de constructie și omora fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, mureă din cauza
loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.
În legislația romană, sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar savârșită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean fară o judecată prealabilă era considerată omucidere; tot astfel, otrăvirea sau uciderea sa prin vrăjitorie sau magie. Mommsen arăta că erau pedepsiti cu moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne sau la sacrificii umane; simpla detinere a unei căr~ de magie era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea; la fel, incendiul intenționat ca și infractiunile comise cu ocazia unui naufragiu.˘
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sunt amintite de lordanes, care arăta că regele dac Burebista 5i-a luat ajutor pe Deceneu care se bucura de o putere "aproape regească" și a dat poporului dac legi scrise potrivit cu noua structură a societății. Puterea judecătorească era încredințată – se pare – preotilor, care o exercitau asemenea druizilor din Galia. În această privință lordanes, vorbind despre marele preot Comosicus, urmașul lui Deceneu, îl arăta pe acesta ca fiind cel mai mare judecător.
După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie a imperiului, astfel încât locuitorii sunt judecați de guvernator sau loctiitorul său. El avea dreptul de a pedepsi cu moartea. Totuși, când era vorba de un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decât de impărat.
După plecarea armatelor romane, în perioada năvălirii populațiilor migratoare, continua să se aplice dreptul roman, dar numaiparțial, prioritate având obiceiul sau normele juridice proprii, formate în cursul secolelor în rândul populațiilor autohtone. Potrivit acestor norme, pedeapsa cea mai grea care se putea aplica unui infractor nu era pedeapsa cu moartea, ci izgonirea din comunitate. Exista și pedeapsa "strigării peste sat" care echivala cu oprobiul adus vinovatului de întreaga comunitate.
În perioada stăpânirii bizantine (secolele X- XIII) se aplicau Bazilicalele, o colectie de legi civile și penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancțiunile prevăzute pentru infracțiunile de omor sunt moartea și mutilarea infractorului; dacă faptuitorii aparțineau clasei dominante ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluată apare dispoziția privind diferența dintre tentativă și infractiunea consumată.s
În sistemul de drept penal din societățile bazate pe exploatare, reglementarea și soluționarea infracțiunilor contra vietii favorizează direct sau indirect pe membrii claselor privilegiate. În dreptul penal sclavagist, de exemplu, sclavii, nefiind considerati persoane, ci'-lucruri (res), nu constituiau obiect al ocrotirii penale decât ca obiecte ale dreptului de proprietate. De asemenea, în dreptul feudal stăpânii de moșii dispuneau nepedepsiti de libertatea și demnitatea țăranilor iobagi de pe domeniile lor și chiar de viata acestora.6 •
4 Alexandru Boroi – op. cit., p.25
5 I. Dobrinescu – op. c it., p. 15.
6 C. Bulai, G. Antoniu, G. Chivulescu-" Curs de drept penal. Partea specială", vol. 1, Editia a II-a Revizuită, Universitatea•din București , Facultatea de Drept, București, 1976, p. 89
Cele dintâi legiuiri românești au fost " Cartea Românească de învă(ătura de la pravilele împărăte5ti", tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și "Indreptarea legii", în 1652 la Târgoviște. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în funcție de categoria socială careia îi aparținea vinovatul.
Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la 1 decembrie 1865. Omorul potrivit acestei legi " iaște mai înainte cugetat sau necugetat"; cine va omorâ "cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare". Omorul cel necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina.7
Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârșit cu voință (art. 225) pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit, omorul deosebit de grav (art.234.) "când va fi săvârșit înainte sau deodată, sau în urma altei crime", precum și atunci când "va fi avut drept scop ori a prepara, ori a înlesni, ori a executa un delict, ori de a ajuta dosirea, ori de a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict", pentru care pedeapsa era munca silnică pe viață; omorul cu premeditare (art.232), pedeapsa era tot munca silnică pe viață; omorul rudei în linie ascendentă, sotului sau soției (art.280) pedepsit cu temnița grea pe viață.
In perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean și bucovinean. Legislația penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul deosebit de grav (art.464), pruncuciderea (art.465), oferta de omor (art.466), omuciderea prin imprudență (art.467), omorul la stăruință (art.468), omorul prin consens (art.469). Aceste coduri au cpnstituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă; nu numai că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor arhaice, și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, dar au introdus un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare, au fost elaborate lucrări de înaltă ținută științifică, care au analizat profund dispozițiile legale și principiile în materie, profnovând o viziune științifică și modernă în tratarea infracțiunilor contra vietii.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969 se realizează o deplină și egală 8crotire a persoanei, ridicând persoana la rang de valoare socială supremă. Acesta cuprinde : omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178), precum și determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179).
Constituția prevede ca scop al întregii activități de stat, printre altele, garantarea dreptului la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică a persoanei. Aceasta presupune, în primul rând, apărarea atributelor esențiale, garantarea prin toate mij loacele juridice, inclusiv prin cele ale dreptului penal, și a libertăților fundamentart.280) pedepsit cu temnița grea pe viață.
In perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean și bucovinean. Legislația penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul deosebit de grav (art.464), pruncuciderea (art.465), oferta de omor (art.466), omuciderea prin imprudență (art.467), omorul la stăruință (art.468), omorul prin consens (art.469). Aceste coduri au cpnstituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă; nu numai că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor arhaice, și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, dar au introdus un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare, au fost elaborate lucrări de înaltă ținută științifică, care au analizat profund dispozițiile legale și principiile în materie, profnovând o viziune științifică și modernă în tratarea infracțiunilor contra vietii.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969 se realizează o deplină și egală 8crotire a persoanei, ridicând persoana la rang de valoare socială supremă. Acesta cuprinde : omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178), precum și determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179).
Constituția prevede ca scop al întregii activități de stat, printre altele, garantarea dreptului la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică a persoanei. Aceasta presupune, în primul rând, apărarea atributelor esențiale, garantarea prin toate mij loacele juridice, inclusiv prin cele ale dreptului penal, și a libertăților fundamentale ale persoanei. De aceea faptele îndreptate împotriva persoanei au foht incriminate în legea ,noastră penală și sancționate potrivit gradului lor de pericol social.
Primul act al poporului american- a fost Declar.ația de fndependență de la 4 iulie 1776, care proclama solemri dreptul la viață al tuturor oamenilor: oamenii sunt facuți de Creator, se arăta în Declaratțe, cu anumite drepturi inalienabile; 'printre aceste
' Alexandru Boroi – op. cit., p.27.
drepturi se găsește și viața ocrotirea ei dând expresie celor mai nobile năzuinte ale omenirii. Aceleași idei au fost exprimate și prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală O.N. U. la 10 decembrie 1948.
În art. 3 din Declarație se arăta că " orice om are dreptul la viață, la libertate și inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art.6 pct.l că "dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod arbitrar".
Această scurtă expunere istorică demonstrează strădania spiritului uman în decursul secolelor de a explica fenomenul crimă și de ocroti pe om împotriva violentelor provenite chiar de la semenii săi. Efortul continuă și în prezent. Sub egida ONU funcționează organisme de combatere și prevenire a criminalității, iar cercetătorii din toate țările î5i conjugă eforturile în diferite congrese sau colocvii internationale pentru a stabili căile cele mai sigure în realizarea obiectivului menționat.
Sub aspectul situațiilor tranzitorii și al aplicarii legii mai favorabile, observăm că față de vechiul Cod penal din 1937, care prevedea omorul sub șapte forme, după cum am prezentat puțin mai sus, actualul cod are doar șase. Sunt păstrate omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea și omorul din culpă, respectiv omorul din imprudență, după denumirea precedentă. Din vechiul cod sunt abrogate omorul la stăruință, omorul prin consens, oferta de omor. Aceste împrejurări pot avea un rol important doar la individualizarea pedepsei. Apar noi forme ale omorului în actuala reglementare: omorul deosebit de grav și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Sectiunea a 3-a ,
PERSPECTIVE LEGISLATIVE
Codurile penale reprezintă și au reprezentat întotdeauna instrumente_ juridice care sintetizează stadiul gândirii juridico-penale într-o anumită societate și cerințele ocrotirii valorilor sociale cu ajutorul legii penale, reflectând, deopotrivă, exigențele societății fată de cetățean și nevoia cetă~eanului de protecție penală.
Progresele gândirii juridico-penale din ultimele trei deceni, evolutia practicii judiciare, experienla legislativă a statelor europene oferită atât de Codurile penale ale anilor 90, cum este Codul penal francez și Codul penal spaniol, cât și de Codurile penale cu o traditie mai îndelungată, precum Codul penal gennan și, nu în ultimul rând, schimbările social-economice care s-au produs în tara noastră au condus la
elaborarea proiectului unui nou Cod penal român. Proiectul noului Cod penal propune unele soluții ` noi, acceptate pe plan
european, cu privire la institutii precum infracțiunea, sistemul cauzelor justificative și al cauzelor care înlătură caracterul penal_ al faptei, participația, sistemul sanctionator, în contextul general al unifcării legisltiei penale europene. Proiectul menține, în același timp, dispozitiile din Codul penal în vigoare, care au fost confinnate și a căror viabilitate.a fost dovedită de practica judiciară a instanțelor române.
Totodată, atât în Partea generală a proiectului Codului penal, cât și în Partea specială sunt introduse dispoziții care reflectă dispozițiile Constitutiei, cum sunt cele referitoare la extrădare, exigențele și standardele prevăzute în convențiile internaționale la care România este parte, precum Conventia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Conventia europeană penală privind coruptia sau Conventia Natiunilor Unite împotriva criminalității transnationale organizate și protocoalele sale aditionale.
Prin structura sa, prin tenninologia utilizată și prin formularea clară a dispozițiilor legale, proiectul Codului penal îndeplinește și una din cerințele Conventiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Curtii Europene, a Drepturilor Omului, și anume accesibilitatea legii.
Partea specială a proiectului tinde să realizeze o unificare a majorității normelor de incriminare prevăzute de legi speciale. Aceasta este structurată în 12 titluri, realizând astfel o resistematizare a părții speciale, fiind de menționat, în primul rând, faptul ca plasează în Titlul I, și nu în Titlul II ca în prezent, crimele și delictele contra persoanei.
Infractiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 C.P. în vigoare, nu se mai regăsește în proiectul noului Cod penal. Acesta include, pe lângă infractiunea de omor doar infractiunea de omor calificat (art. 175), care reunește o parte din omorul calificat și o parte din omorul deosebit de grav din actualul Cod penal. Conținutul infracțiunii de omor calificat din cadrul proiectului este unnătorul:
„Omorul săvârșit în una din unnătoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) asupra sotului sau a unei rude apropiate;
c) asupra unui minor care -nu a împlinit vârsta de 15 ani;
d) profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra; e) asupra unei femei gravide;
f) prin cruzimi;
g) asupra a două sau mai multor persoane; ,
h) pentru a săvârși sâu a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;
i) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimel;
j) asupra unui magistrat, polițist, jandann sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,
se pedepsește cu detențiunea pe viață sau detentiunea severă de la 15, la 25 de ani sau interzicerea unor drepturi.
Seciunea a 4-a
CONCEPT ȘI CARACTERIZARE
Infractiunile contra vietii sunt grupate în Titlul II al Codului penal. Partea Specială "Infracțiuni contra persoanei", Capitolul I, intitulat " Infractiuni contra vietii, integrității corporale și sănătății". Ele cunosc fonne variate și reprezintă unele dintre cele mai grave fapte din criminalitatea unei persoane, find situate după infractiunile contra siguranței statului (Titlul I Cod Penal).
Ceea ce caracterizează în principal acest subgrup îl constituie valorile sociale ocrotite care privesc exigența și securitatea fizică a persoanei.8 Trăsătura acestor infractiuni este aceea că ele aduc atingere însăși fiintei omului, atribut fundamental fa'ră de care nu poate exista persoana și celelalte atribute ale acesteia. Această particularitate conferă infractiunilor contra vietii persoanei un profil specific în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra lor atentia întregului grup social, sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publica.
Cum rezultă chiar din denumirea ce li s-a dat de lege, infractiunile de acest fel au ca obiect juridic dreptul la viață al ființei umane. În fasciculul intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la viață, iar ceilalți membri ai societății au obligația de a nu atenta în nici un mod la viata titularului acestui drept. Acesta este, de altfel, și temeiul de drept pentru care incercarea de sinucidere nu este incriminată de legea penală. Aceasta nu pentru că o persoană ar avea dreptul să-și ridice viata, cum s-a spus, că ar fi o persoanâ-bolnavă și s-ar justifica ori că fapta nu ar fi de natură să alarmeze, ci pentru că aici nu poate fi vorba de relatii sociale cu privire la viață. 0 persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși. Lipsește, deci, obiectul juridic al ocrotirii penale 9.
Infractiunile care alcătuiesc acest capitol se caracterizează – apoi – prin obiectul material: corpul victimei. Eshe- indiferent dacă acest corp apartine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă acest corp este sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice, trebuie să fie întotdeauna vorba despre o persoană în viață, iar această~persoană trebuie să fie alta decât iaptuitorul.
Subiectul activ al acestor infractiuni poate fi orice persoană, întotdeauna una fizică. Participarea penală este posibilă sub forma coautoratului, complicității, instigării. Există însă cazuri în care calitatea făptuitorului este prevăzută de lege ca circumstanță agravantă specială (art. 176 lit.e, f; art. 177; art. 178 alin.2).
Infractiunile în,dreptate împotriva vietii persoanei sunt fapte care se săvârșesc de regulă prin acțiuni, și exceptional prin inactiuni. Suprimarea vieții unui om, precum și existenta legăturii de cauzalitate dintre acțiune și inacțiune și rezultatul produs sunt elemente caracteristice laturii obiective a infractiunilor. .-.
Din punct de vedere al laturii subiective, infractiunile din acest capitol se săvârșesc în general cu intentie, adică infrâctorul trebuie să-5i fi dat seama de natura și
8 V. Dongoroz, Siegfried Kahane și coloboratorii – "Explicatii teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială", vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p.175. 9 Ghe. Nistoreanu, „Drept penal. Partea specială", Ed. AIIBeck, București 2002, p.56
unnările faptei sale și să fi dorit sau să fi acceptat aceste urmări (intentia directă sau indirectă). Mobilul sau scopul faptei constituie cerinte legale pentru existenta laturii subiective a infracțiunilor (intentionate). Întâlnim totuși și o excepție, și anume uciderea din culpă (art. 178) cu cele cinci aliniate ale sale.
Infracțiunile contra vietii, după cum am menționat mai sus, cu puline excepții, sunt infractiuni comisive. La aceste infractiuni pot fi concepute și efectuate acte care să constituie forme de activitate infracțională imperfectă, adică acte de pregătire și tentativă.
In ceea ce privește infracțiunile omisive, nu sunt susceptibile de tentativă, dar se pot efectua și în privinta lor acte de pregătire.lo
În, sistemul Codului penal actele de pregătire la infracțiunile contra vieții nu sunt incriminate ca o formă de activitate infracțională. Când infractiunea, în vederea căreia au fost efectuate acte de pregătire, a fost consumată (sau a rămas în formă de tentativă), actele de pregătire efectuate de alte persoane decât autorul infractiunii devin relevante din punct de vedere juridic ca acte de participare, după părerea unor autori precum V. Dongoroz.
În ceea ce privește tentativa, ea este reglementată de art. 20 -21, precum și de art. 174; art. 175 și art. 176 C. pen.. Pruncuciderea și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ca și omorul, sunt infractiuni materiale, susceptibile de desfa-șurare în timp, și, deci, de efectuarea unor forme imperfecte, însă Codul nu le pedepsește. Aceste acte pot căpăta relevanță penală în situatia în care fapta a fost săvârșită și s-a produs uciderea, ele find în acest caz absorbite în continutul infracțiunilor sus mentionate sau retinute ca acte de complicitate anterioară. In cazul uciderii din culpă nu poate avea altă fonnă decât infractiunea consumată, deoarece nu poate exista o hotărâre infracțională a cărei realizare să fie pregătită și 15'usă în executare.
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra vieții poate fi orice persoană (om în viață), cu aceeași precizare că în anumite situatii legea prevede un subiect pasiv determinat. Pentru existenta acestor infractiuni este suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit r~ul produs prin săvârșirea lor, adică moartea sau punerea în pericol a viețiil1. După consumarea lor, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă.
Părerea potrivit căreia victima nu trebuie cuprinsă în analiza datelor infracțiuriii, căci ea suportă nemijlocit consecințele acelei infracțiuni, iar tribunalele judecă pe infractori nu pe victime, este din ce în ce mai izolată. Există o interrelatie între f~-ptuitor și victimă care nu poate fi trecută cu vederea; ea este evidentă îndeosebi în situatiile de conflict, când răspunsurile părților se succed cu rapiditate și când este necesar să se analizeze toate împrejurările în care a izbucnit și s-a desfășurat acel conflict, inclusiv contributia adusă de victimă la producerea și amplificarea lui. Totodată, dacă preocupările privind explicatia actului săvârșit de infractor sunt justificate, atunci fără îndoială sunt justificate și preocupările despre acele manifestări ale victimei dependente în a~a măsură de primele încât nu pot fi înțel~'se unele iară
altele.l2 , – –
'o V. Dongoroz și colaboratorii – op.cit., p. 176 " Ghe. Nistoreanu, op cit, p 57 12 I. Dobrinescu – op. cit., p.20
Deși faptele contra vietii aduc atingere acelorași relații sociale și au sau sunt susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare faptă diferă după forma de vinovatie, după modul săvârșirii, după relatiile dintre făptuitor și victimă etc. Aceste deosebiri se răsfrâng nu numai asupra sanctiunii, ci și asupra continutului incriminator.
Determinate de factori criminogeni variați, infractiunile contra vietii ocupă dimensiuni îngrijorătoare în criminalitatea și victimologia acestei epoci, fenomenologie care odată cunoscută pe baze științifice de criminologi, penaliști, criminaliști, poate conduce la măsuri profilactice moderne la nivelul standardelor societătii viitorului.
CAPITOLUL II
OMORUL DEOSEBIT DE GRAV IN SPECIAL
(ART. 176 C. PEN.)
Sectiunea 1 ,
CONTINUTUL LEGAL ,
Forma de omor considerată de legiuitorul nostru ca find cea mai periculoasă pentru conditia umană este reprezentată de cele șase modalități agravate de omor, cuprinse în articolul 176 C.pen. sub denumirea de "omor deosebit de grav". Variantă de tip a omorului, fapta de omor deosebit de grav constă în uciderea cu intenție a unei persoane în împrejurări care imprimă faptei un grad mai sporit de pericol social și justifică aplicarea de către instantă a celor mai severe sanctiuni de drept penal., 3 Săvârșirea sa aduce atingeri nu numai relatiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de omor, ci și celor mai elementare sentimente de milă și omenie, relevând totodată revoltătoarea decădere morală a fâptuitorului.
Omorul deosebit de grav face parte din grupul infractiunilor contra persoanei (Titlul II), iar în cadrul acestui grup din stSibdiviziunea infracliunilor contra vietii, integrității corporale și sănătății (Capitolul I), Sectiunea I„Omuciderea". După cum am mentionat mai sus, această faptă este prevăzută în dispozițiile din art. 176 C.pen. și constă în:
"Omorul săvârșit în vreuna din uMătoarele împrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) de catre o persoana care a mai savarsit un omor;
d) pentru a săvârși sau 'a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii; e) asupra unei femei gravide;
f) asupra unui magistrat, polițist, jandarm, ori asupra unui militar în timpul sau în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
se pedepsește cu detentiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește."
Întrucât circumstantele care atribuie omorului caracter deosebit de grav sunt prevăzute alternativ este ,șuficient ca omorul să fie șăvârșit în una din aceste circumstante. Dacă omorul se săvârșește în mai multe circumstanțe care îi determină caracterul de deosebit de grav, infractiunea nu î5i pierde caracterul unitar.14
13 Ion Gheorghiu Bradet – op. cit, p.82
14 O. Loghin și A. Filipaș – "Drept penal român. Partea specială", Casa de Editură și Presă <Șansa>, 1992, p.85
Omorul deosebit de grav, așa cum apare definit în art. 176 C.pen. constă în "omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări", mod de prezentare care nu reprezintă altceva decât o exprimare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii (omorul deosebit de grav), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infractiunii.
Dacă totuși legiuitorul roman, și nu numai acesta, a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicația trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai ainplă a continutului incriminarii. In definirea omorului deosebit de grav legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (omarul), de a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități. Cu acest mod de exprimare legiuitorul operează nu numai în definirea variantei deosebit de grave a omorului, dar și în definirea variantei simple a omorului, precum și a variantelor de specie: pruncuciderea, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă.
Omorul a fost incriminat în toate legislațiile deoarece aceste fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate. Fără respectarea vietii persoanei nu poate fi concepută existenta însăși a colectivității și conviețuirea pașnică a membrilor acesteiai5
Sectiunea a 2-a ,
CONDITII PREEXISTEN'1 E
, ,
2.1. Obiectul infractiunii de omor deosebit de – rav
Obiectul infractiunii de omor deosebit de grav poate fi considerat sub dublu aspect:
A) a relațiilor sociale a căror formare, desfașurare și dezvoltare normală implică respectt4l valorii persoanei umane și al normelor care o ocrotesc și care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu o lezeze – obiectul juridic.
B) al expresiei corporale a vietii, adică a ansamblului c% functii și procese organice care asigură individului prezenta biologică și care, -ndată distruse, suprimă calitatea de ființă vie a persoanei – obiectul material.16
15 Gheorghe Nistoreanu; Alexandru Boroi – "Drept penal. Partea specială", București, Editura All Beck, 2002, p.59 '
16 L Dobrinescu – op. cit., p.22
A1 Obiectul iuridic
a) Obiectul iuridic generic constă în ansamblul relatiilor sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viata, integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea). Infractiunile contra persoanei sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luată în considerare în mod individual, unpotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fzică și de personalitatea ei, drepturi fâră de care aceasta nu ar putea fi concepută. ~~
Este vorba de dreptul la viață, la inte2ritate corporală i sănătate dr~ntul la libertate, dreptul la demnitate. Ca drepturi esentiale ale persoanei, aceste drepturi au un caracter •absolut, sunt opozabile erga-omnes, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt obligați de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului. Relatiile sociale referitoare la drepturile sus mentionate, în care fiecare persoană, luată în considerare în mod individual, apare ca titular al tuturor acestor drepturi, iar celelalte persoane apar cu obligația de a le respecta, constituie în felul acesta obiectul juridic generic, comun tuturor infractiunilor contra persoanei, deci și a omorului deosebit de grav
Toate aceste infractiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce reprezintă obiectul protecției penale și de gravele unnări pe care le poate avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracliuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată in raport cu alte categorii de infracțiuni.1g
b) Obiectul iuridic svecial. În timp ce obiectul juridic generic al infractiunii contra persoanei, deci și al omorului deosebit de grav, însumează relațiile sociale care consacră inviolabilitatea individului, obiectul juridic special caracterizează raporturile social juridice care privesc dreptul absolut la viață al unei persoane, opozabil ergaomnes.19 Prin incriminarea omorului se-,,•ocrotește această esențiallă valoare, legea impunând tuturor membrilor colectivității de a avea o comportare respectuoasă față de viața fiecăruia dintre ei, și prin mijlocirea acesteia sunt apărate relațiile sociale care se nasc și s~ dezvoltă în jurul valorii sociale sus – mentionate.
•
Aceste relatii sociale au existenta indisolubil legată de asigurarea fondului uman al societății, deci de ocrotirea vieții în orice stadiu s-ar afla, a oricărei persoane, ocrotire care creează dreptul subiectiv la viață pentru oricine și naște obligația pentru ceilalti membri ai societății de a respecta acest drept. Se ocrotește nu m.unai viata în sens biologic, ci mai ales viața privită în sens sociologic, ca o conditie indispensabilă pentru existenta a îns~.și societății omenești, iar din punct de vedere juridic ca un atribut care ia forma dreptului la viață și care interesează nu numai pe individ, ci și colectivitatea și, ca atare, este demn de a forma obiectul unei energice protectii juridice. Se ocrotește atât droptul fiecărui individ de a trăi, de a-5i conserva și prelungi viața, data o singură dată, cât și interesul societății ca viata fiecărui om să fie păstrată
" O. Loghin, A. Filipaș – op. cit., p.66
'$ V. Dongoroz și colaboratorii -op. cit., p.171
t9 Emilian Stancu-"Omuciderea cu intentie. Unele probleme de drept penal și criminalistică", Rezumatul tezei de doctorâ`t; coordonator științific prof. Dr. Grigore Rîpeanu, București, 1978, p.3
și respectată de ceilalti. Răul contra căruia legea penală reactioneaza este vătămarea ce se aduce ființei omenești și pericolul pe care îl constituie pentru societate faptele care au ca rezultat distrugerea vietii umane.20
Conceperea vietii ca relație socială ne arată de ce acolo unde nu există o astfel de relatie nu poate exista nici infractiune contra vieții persoanei. Astfel, uciderea fâtului în pântecele mamei nu constituie omor ci avort. Aceasta pentru că fătul, deși are viață nu se află în relatii sociale cu altii, relații care iau ființă numai din momentul în care dobândește calitatea de persoană, adică numai din momentul nașterii. Relatiile sociale ocrotite în cazul avortului sunt altele decât în cazul omorului. Tot așa, acțiunea purtată asupra unei persoane decedată este incriminată prin infractiunea de profanare. De exemplu, nu există omor când se trage cu arma într-un cadavru, faptuitorul crezând că este un om în viață. Va fi eventual o infracliune de profanare a cadavrului.
In raport cu individul, omorul deosebit de grav are ca specific atingerea pe care o aduce fiintei omului, adică acelui atribut sintetic și fundamental fâră de care nu poate exista persoana și fâră de care celelalte atribute ale persoanei (integritate corporală, sănătate, libertate, dernnitate) pierd orice relevanta umană și socială21.
Obiectul juridic ne indică gradul de pericol social foarte ridicat al infractiunii, pentru că ea pune în pericol nu numai securitatea persoanei, dar implicit și pe cea a colectivității, a societății, a natiunii, fâră respectarea vietii persoanei nefiind posibilă o normală convietuire socială.
De asemenea, nu se poate concepe omorul decât asupra altei persoane. Încercarea de sinucidere nu constituie infracțiune deoarece nu se poate stabili un raport juridic caracteristic pentru interventia legii penale, neexistând o relație socială.22
De obiectul juridic special se tine seama.atât la stabilirea gradului de pericol generic, cât și la determinarea gradului de per col concret al faptelor ce aparțin acestei infractiuni.
,
B). Obiectul material
`
Referitor la obiectul material (direct – nemijlocit) al infractiunii de omor deosebit de grav, ne exprimăm părerea că el trebuie analizat sub raportul interdependenței dintre viata – ca valoare socială, ca bun social, și viața – ca bun nemijlocit, constituit din ansamblu proceselor biopsihice, ansamblu esențializat ca fenomen social. De aceeași părere este și C-tin Barbu care consideră că nu putem rupe esența superioară a vietii, aceea de valoare socială, de aspectul ei biologic, psihic, cu care se află într-o unitate indisolubilă. Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și ca valoare socială, ca relație socială legată de ea. De aceea ne interesează nu numai aspectul social al vietii, dar și cel biologic.
Se ajunge astfel la concluzia că obiectul nemijlocit material, al infracliunii de omor deosebit de grav îl reprezintâ corpul uman vâzut ca sumă a fenomenelor biologice și psihice, determinante pentru existenta unei pers.oane.
23
20 C-tin Barbu – "Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România" Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1977, p.32
21 Ghe. Nistoreanu, op. Cit., p. 59 22 I. Dobrinescu – op. cit., p.22 23 Emiliati Stancu – op. cit., p.3
Corpul omenesc este văzut (privit) ca o substanță materială, ca o totalitate de functii și procese organice care mentin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.
Pentru existenta infractiunii de omor deosebit de grav este necesar, sub aspectul obiectului material al infractiunii, să fie îndeplinite două conditii esențiale și cumulative:
a) în nrimul rând, trebuie ca farta sâ tie săvârsită asuvra unei rersoane în viată indiferent de vârsta sau de starea sănătății sale. Cu alte cuvinte, nu intereseaza dacă victima era sănătoasă sau într-o stare avansată de boală și nu ar mai fi trait mult dacă nu ar fi fost ucisă. Stabilirea timpului cât ar mai fi trait persoana este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infractiunii. Chiar dacă ar fi actionat și cauze naturale care ar fi dus ulterior la moartea victimei, fapta constituie omor. 24
Este indiferent și dacă victima ar fi fost o persoană tânără, ori dacă era sau nu în deplinătatea facultăților fizice sau psihice. Nu are importanță nici dacă victima și-ar fi dorit o moarte apropiată ori ar fi vrut să-5i suprime singură viata, consimțământul dat în acest sens autorului infracțiunii fiind fâră valoare, neproducând efecte, deoarece este vorba de atingerea adusă unei valori fundamentale. Cel care ucide în baza unui astfel de consimțământ răspunde pentru omor, în condițiile legii. Astfel, suprimarea vietii unui bolnav, la rugămintea acestora și ca urmare a unor sentimente de adâncă milă și compasiune pentru suferintele prelungite și inutile pe care le îndură, nu înlătură aplicarea legii penale. Juridic nu este admisibil nici un procedeu de natură să ridice viata unui muribund (euthanasia – vine de la cuvintele EU=bine, bun și THANATOS=moarte și se traduce prin moarte fâră durere).
Codul penal din 1937 incrimina, în art. 468 alin.1 și 3, ca atenuantă și cu o pedeapsă mult mai mica omorul la rugămintLâ, stăruitoare a victimei și omorul sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferea de o moarte incurabilă și a cărei moarte era inevitabilă. Unele legislații fac din euthanasie o scuză absolutorie sub motiv că ar echivala cu sinuciderea. ZS
În realitate este un omor ca oricare altul și Codul penal în vigoare, ca și cel anterior, nu a mai păstrat caracterul atenuant al euthanasiei. Aceasta pentru că un consimțământ la ridicarea vieții nu are valoare juridică, dreptul la viată fiind un bun inalienabil si incesibil. Pretinsele rugăminți pot fi adesea un apel la îngăduință, un strigăt disperat de iertare adresat ucigașului care-și tiranizează victima (de exemplu, un bătrân deznădăjduit de felul neomenos în care este tratat de fiul său, îl roagă să-i ia viața). Cel mai adesea rugămințile victimei sunt numai o manieră de a-5i exprima deznădejdea, iar nu o dorinta reală de a fi ucisă. În privinta bolii incurabile nu se mai poate vorbi astăzi de așa ceva pentru ca în orice moment poate să apară un leac. Alături de aceasta se înregistrează progrese uluitoare ale știițelor biologice și medicale și în primul rând al tehnicii chirurgicale prin folosirea noilor metode de transplantare de organe de la un om la altul. Admirția unanimă pentru tehnica modernă a transplanturilor a determinat~ se pare, un consens social în. favoarea foI"bsirii corpului celor decedati pentru salvarea și prelungirea vieții celor aflați Inca în viață.
24 Vasile Dobrinoiu – "Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară", Vol. 1, Editura Lumina Lex, București, 2002, p.80
25
C-tin. B'arbu – op. cit., p.36
Toate împrejurările de mai sus, deși nu au relevanță pentru existenta infracțiunii, ar putea fi avute în vedere la individualizarea sanctiunii penale.
In legătură cu aceasta cerință esențială, se pune problema de a ști din ce moment și până în ce moment se consideră în sensul legii penale, ca un om este în viață, pentru că numai în aceste limite se pune problema suprimării vieții unui om și, în consecință, comiterea infractiunii de omor deosebit de grav.
Momentul de debut al vietii aersoanei este nasterea ei., Cu privire la aceasta, unii autori consideră că momentul nașterii coincide cu separarea fâtului de corpul mamei, altii că acest moment ar coincide cu cel în care copilul a inspirat aer în plămâni (după o concepție mai veche). După alții ar fi cel al expulzării sau când copilul ar putea fi vătămat fără o vătămare a corpului mamei.
Dreptul penal socialist, în scopul ocrotirii maxime a persoanei și în concordanță cu datele realității, consideră pe om în viață, în sensul legii penale, din momentul in care începe procesul biologic al nașterii. Acest punct de vedere tine seama de faptul că omorul poate fi săvîrșit chiar atunci când copilul nu a dobândit Inca o existență extrauterină. De exemplu, omorul prin cauzarea unei răni mortale în creștetul copilului sau pe corpul copilului, prin traumatisme puternice cu corpuri dure, prin introducerea intrauterină a unor instrumente sau obiecte, ori introducerea, prin inj ecții transamniotice, a diferite lichide care produc moartea violentă intrauterină.26
În caz de moarte intrauterină, produsă în cazul nașterii, trebuie să se facă analiza diferențiată dintre moartea violentă accidentală și moartea produsă cu vinovăție, care va constitui o infracțiune de omor. În consecință, fătul care se află în pântecele mamei în perioada sarcinii, până în momentul începerii procesului biologic al nașterii nu se consideră că un om este în via~t,,ă; de aceea suprimarea sa prin mijloace ilicite, în cursul sarcinii, nu constituie infracțiune de omor deosebit de grav ci de avort. Întreruperea procesului gravidității este altceva față de procesul nașterii.
Astfel, se consideră că ființa umană, cuprinsă în perioada dintre declanșarea procesului nașterii (urmată de desprinderea treptată a copilului de organismul matern) și nașterea propriu-zisă (respectiv expulzarea copilului), deși ` n-are existență extrauterină, este ființă fiziologic indeperidentă și ca atare actul de ucidere îndreptat împotriva sa constituie omor.
Va exista deci o infracțiune contra vietii, deci o infracțiune de omor deosebit de grav, chiar dacă copilul nu a expirat însă, nu a pășit în viata extrauterină și nu a fost eliberat de placentă.
Ne raliem însă părerii potrivit căreia nu este posibil să se fixeze teoretic și în abstract momentul apariției vietii și implicit al dreptului la viață al copilului, acest moment fiind conditionat de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte.27 Singurul crit~hu științific de stabilire a momentului aparitiei vietii este cel bazat pe datele furnizate de specialistul anatomo-patolog sau obstretician, care îl ajută pe jurist să decidă asupra punctului în care ia sfarșit cursul sarcinii și începe existenta persoanei. –
Din momentul nașterii viața persoanei constituie obiect de ocrotire juridică pe toata durata ei, adică .ână în momentul mortii care re.rezintă limita sau momentul
26 M. Kernbach -"Medicină judiciară", Editura medicală, București, 1958, p.433
27 T. Vasiliu și colaboratorii – "Codul penal al României. Comentat și adnotat. Partea speciala", București, 1975, p.70
final al vietii. Cum însă moartea este și ea un proces, chiar foarte îndelungat (uneori este aproape imposibil de stabilit momentul morții, întrucât fiziologia dovedește că moartea nu este un act care survine deodată, instantaneu, ci un proces foarte îndelungat) se pune problema de a ști care este momentul ultim al vieții omului.
In teoria clasică moartea intervine când cele doua functii vitale – respirația și circulatia sângelui – au încetat, ceea ce se poate constata clinic, fapt care poartă denumirea de moarte clinică. Actele de deces se întocmeau numai după un anumit timp de la intervenirea morții clinice, de obicei când se instala rigiditatea cadaverică. Nu existau aparate moderne de reanimare și nici goana după organele cadavrelor, în stare cât mai apropiată de viață. Medicii luptau pentru moartea pacientului până la ultima răsuflare și nu era necesar să se definească momentul mortii.28
In teoria modernă limita sau momentul final al vietii este moartea reală, ireversibilă, adică moartea biologică, stadiu ireversibil caracterizat prin oprirea functiilor sistemelor: nervos central, respirator, circulator; prin încetarea proceselor metabolice celulare și mai ales prin distrugerea funcțională a celulelor nervoase, cu modificări structurale ireversibile care nu mai permit o reanimare eficientă.
Pe plan fiziologic moartea este considerată un proces și nu un moment, în care încetarea în timp a activității centrilor vitali este urmată de încetarea activității tisulare. Instalarea morții este un proces care evoluează în timp. Primele celule care mor sunt neuronii, care la rândul lor sunt de mai multe tipuri. Astfel încetarea funcțiilor se realizează la mai multe intervale de timp: mai întâi dispare constiinta, apoi dispar reflexele corneene și pupilare, după care intervine moartea cerebrală.29
Prof. Dr. Vladimir Beliș realizează o clasificare a semnelor mortii:
semne negative de viață – poziția și aspectul general al cadavrului,
oprirea respirației, oprirea circulatiei, abolirea reflexivității,
modificările oculare, suspendarea activității cerebrale;
semrlele morții reale – corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu
fenomene fizico-chimice: răcire, deshidratare, alltoliză, lividitățile
cadaverice, rigiditatea cââaverică;
modificări cadaverice tardive – apar după 24 ore. 30
Se admite că procesul morții incepe din momentul morții clinice și se, termină în momentul morții biologice. Nu există însă unitate de vedere în ceea ce privește stabilirea momentului terminării vieții și al apariției mortii. Părerea dominantă în acest moment este că momentul terminării vietii coincide cu încetarea completă a activității creerului, cunoscut sub denumirea de moarte cerebrală, dar există cercetări care arată ca acest indicator nu este nici absolut, nici suficient.
Stabilirea mon~entului mortii rămâne la răspunderea medicului care constată pe baza datelor clinice, completate de datele furnizate de aparatele de diagnostic; el trebuie să pornească de la posibilitatea de salvare a vieții pacientului. Potrivit acestei opinii, la care ne raliem, important este nu momentul morții unor celule-sau organe ale corpului ci certitudinea că procesul mortii este ireversibil; oricare ar fi mijloacele la care s-ar recurge.
28 C-tin. Barbu – op. cit., p.36
29 Prof. Dr.. Vladimir Beliș – "Curs de medicină legală" , București, Facultatea de medicină, 1991, p.17 'o Prof. Dr. Vladimir Beliș – op. cit., p.23
În consecință, se consideră drept omor fapta aceluia care suprimă ultima licărire de viață a unui muribund, aflat în agonie, letargie – moarte aparentă, moarte clinică la care reanimarea este posibilă, sau a unui bolnav incurabil a cărui moarte este ireversibilă. De asemenea, se considera omor deosebit de grav fapta de a suprima viața unui condamnat la moarte, înainte de a fi executat, ori a unei persoane care era hotărâtă să se sinucidă.31
In problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor deosebit de grav, doctrina și practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai dezbătut și în alte țări, și anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situații care, cel puțin în dreptul nostru penal de până acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în ânaliza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material) a infractiunii de omor s-a ridicat problema dacă există sau nu o conditie sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicată de practică și ea , după cum vom vedea în continuare, prezintă un interes cert32.
Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste aceeași persoană la un interval foarte scurt, de ordinul secundelor, primul distrugându-i creerul iar al doilea cordul. Întrebarea este dacă cel de-al doilea șofer a comis sau nu infractiunea de omor? Sau, într-o altă speță, făptuitorul, fară a-5i da seama ca tinta atacului este o persoană care decedase cu puțin timp în urmă, îl împușcă mortalin. S-ar putea afirma că în aceste cazuri fapta săvârșită este infractiune de omor?
Răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe faptul că autorii nu știau că victima decedase anterior actiunii lor și că, prin urmare, din punct de vedere penal, vinovatia lor este sinonimă cu aceea a uno~rautori care comit fapta asupra unei persoane aflate indubitabil în viață. 33
Spre o asemenea solutie este îndreptată mai ales jurisprudența, în dorința ei de a nu lăsa nesancționată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a și obiectivat. Aceasta tendință a jurisprudenței conduce la includerea faptului putativ în sfera represiunii penale. Jurispradența franceză oferă un `exemplu în acest sens: la un interval de câteva secunde, doi oameni trag asupra aceleiași victime, dar medicul legist a stabilit că victima era deja moartă atunci când cel de-al doilea glonte a fost tras; numai aparentele 1-au făcut să creadă pe cel de-al doilea trăgător i~ă victima scăpase primului foc. Incadrarea juridică a fost aceea de tentativă de omor.
Această conceptie care-5i desprinde argumentele din latura subiectivă a infracțiunii și din necesitatea protejării suficiente și oportune a ordinii sociale și a valorilor pe care ea se întemeiază – conduce la reținerea tentativei infractiunii de omor în toate exemplele de mai sus.
b în al doileâ rând a ita trebuie să se săvâ easâc asu ira vietii un ui alt om decât al fantuitorului.
Această cerință rezultă din însuși continutul relatiei sociale apărate de legea penală, care impune fiecărei persoane obligația de a respeeta viața altuia. Sinuciderea sau încercarea de sinucidere nu cade sub incidenta legii penale. Eâ nu are ca obiect
31 O.A. Stoica -"Răspunderea penală pentru infractiunile contra persoanei", Ministerul Justitiei, Directia avocaturii și a jurisconsultilor, București, 1962, p.14
32
Ghe. Nistoreanu; op. cit., p. 60 33 Atexandru Boroi – op. cit., p.50
dreptul la viață al altuia ca element al raportului social ocrotit de legea penală și, de aceea, potrivit dreptului penal român nu constituie o infractiune ci doar un act reprobabil.
Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv, care este persoana în viața, careia i s-a suprimat ori s-a încercat sa i se suprime viata. După consumarea omorului persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă; din subiect pasiv devine numai obiect material al infractiunii. În acest caz obiect material este numai corpul lipsit de viață al persoanei ucise. In caz de tentativă, însă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material3a
2.2 Subiectii infractiunii de omor deosebit de grav A. Subiectul activ
Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care săvârșește o actiune de ucidere în împrejurările prevăzute de art. 176 C. pen, deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului. În consecință, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale psihofizice ale răspunderii penale. Pentru functionarea acestei institutii juridice fundamentale a dreptului penal, care este răspunderea penală, se cer aceleași condiții generale ca pentru orive delincvent: "
– 1) Cerin(a unei vârste minime, prevăzută expres de fiecare lege penală. În actuala legislaie vârsta minima pentru răspunderea minima este de 14 ani. Art. 99 alin.2 precizează " minorul care are vârsta între 14 – 16 ani răspunde penal rumai dacă se dovedește ca+ s-a săvârșit fapta cu discernământ.
2) Cerința responsabilită(ii – care constă în aptitudinea de a lucra cu
, vinovăție. Această c,erință reprezintă starea psiho-fizică normală – în planul înțelegerii și dirijarii normale a faptelor – pe care trebuie să o dețină toate persoanele ce posedă capacitate juridică penală.
3) Cerința săvârșirii faptei cu libertate de voin(â 5i acțiune. Există posibilitatea ca o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri externe căreia i.u-i poate rezista, situația în care exprimarea sa materială nu poate fi atribuită unei constiițe și voințe libere și, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă.
Evident, subiectul infracțiunii și al răspunderii penale nu poate ti . confundat cu subiectul unei fapte prevăzute de legea penală, prin a cărei săvârșire nu sunt întrunite
toate elementele constitutive ale infractiunii. ,
34 Ghe. Nistoreanu, op. cit., p. 59
35 Narcis'Giurgiu-"Drept penal general. Doctrină, legislație, jurisprudentă", Editura Cantes, tași, 2000, p.440
Infractiunea de omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.) se săvârșește de regulă de o singură persoană (autor – subiect activ nemijlocit), dar pot fi comise și prin contribuția conjugată a două sau mai multe persoane. Este vorba de o cooperare a mai multor persoane care, contribuie fiecare, într-o masură mai mare sau mai mică, cu o poziție, subiectivă identică, la realizarea infractiunii. Nu ne referim aici la pluralitatea naturală, care este determinată în mod natural de însăși natura faptei, în sensul că aceasta nu poate fi realizată, în mod natural, decât prin colaborarea a două sau mai multor persoane, nici la pluralitatea constituită (asocierea mai multor persoane în scopul săvârșirii de infractiuni – banda criminala cu o subordonare ierarhică, o disciplină și un program propriu), ci la aceea ocazionalâ, care fâră a line de natura infracțiunii și fâxă a fi indispensabilă săvârșirii acesteia, se încheagă întâmplător, în raport cu anumite condiții concrete în care aceasta este săvârșită. Este vorba de participatia penală propriu-zisă.
Problema este deosebit de importantă în cadrul infractiunii de omor deosebit de grav, data fiind frecventa săvârșirii acesteia în participatie. Cerceterea aspectelor pe care le ridică se impune pentru calificarea exactă a contributiei fiecărui participant la săvârșirea infractiunii și pentru determinarea pericolului social al faptei și al gradului de vinovăție a fiecăruia, în scopul unei juste sancționări a acestora.
Deși există mai mulți făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanți răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport de contributia adusă la obținerea rezultatului. În dreptul nostru penal s-a aplicat opinia clasică a teoriei If complicității delict unic" nu teoria "complicitatii delict distinct".36
Principalele forme de participatie sunt, potrivit Codului penal în vigoare, autorul, instigatorul și complicele (Cap. III, art.24, 25, 26 C.pen). Vom trata separat aceste trei forme pentru o mai bună întelegere rprobiemelor pe care le ridică acestea.
I. ~oautoratul
~oautori sunt persoanele care, cu intenție, contribuie nemijlocit la -săvârșirea infractiunii, fiecare desfâșurând o activitate cu toate atributele obiective și subiective ale unei infractiuni.
Există coautorat la omor deosebit de grav ori de câte ori mai multi făptuitori săvârșesc în mod intentionat împotriva unei persoane acte specifice de violență de natură să-i cauzeze moartea (descarcă arma în corpul victimei, aplică lovituri grave victimei etc.). Se produce, într-un anume fel, o distributie a acțiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea vieții persoanei. Ea dirijează actele fiecărui autor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toti îInpreună, indiferent dacă aceste contribuții sunt simultane sau succesive, în același loc•sau în locuri diferite. .
În vechea legislație nu se concepea ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, dacă n-a săvârșit împotriva-victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violență. Când, spre exemplu moartea victimei este rezultatul exclusiv al activității
36 I. Dobriuescu – op. cit., p.50
unuia dintre inculpați, fapta celor doi inculpați care, spre a simula un accident de circulație, a ajutat pe autor să transporte victima pe șosea, după ce aceasta căzuse în nesimtire, nu constituie coautorat la infracliunea de omor deosebit de grav.
In același timp actul de violență al faptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârșite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violență contine un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la faptă în ansamblu, demonstrând asfel unitatea structurală a acesteia.
Conditiile coautoratului sunt:
1. Unitatea actiunilor;
' 2. Cooperarea subiectivă.
1. Unitatea infractiunilor
În cele mai multe cazuri contribuțiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte specifice de omor, iar ceilalti săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficiența necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependență cu primele, completându-le. Dacă am privi fractionat contributiile nu am realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului.
In cazul coautoratului nu trebuie să se efectueze neapărat o activitate materială care să realizeze în întregime de către fiecare coautor actiunea de ucidere, ci este suficient ca prin activitatea sa, caracterizată prin unitate de rezolutie cu a celorlalti coautori, să contribuie în mod direct și hotărâtor la producerea mortii victimei. Deci nu este necesar ca activitatea fiecărui coautor să constituie prin ea însăși cauza morții.37
Există, de exemplu, coautorat, dacă faptuitorii au actionat împreună lovind concomitent victima în cadrul unei activități indivizibile și în realizarea intentiei lor de a ucide, dacă ei au îndeplinit fiecare în parte, printr-o actiune simultană și conjugată, toate actele ce caracterizează infracțiunea, find conștienți de urmările ce se vor produce, nefiind relevant care dintre loviWu;ile aplicate au fost mortate: lovirea victimei cu cutitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistență și de apărare, permitând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste -spate în timp ce celalalt inculpat aplică lovituri peste cap; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistentei acesteia.
Imobilizarea victimei pentru ca un alt faptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forță și dinamism într-un moment decisiv și ca urmare constituie, împreună cu actiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. În loc ca infractorul singur săflupte cu victima, să-i învingă rezistența și apoi să-i aplice lovitura mortală, un coautor sau mai multi imobilizează victima chiar în momentul în care altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de la art. 176.
Instantele au aplicat frecvent aceste idei, considerând coautor pe acela care a ținut, imobizat în orice fel sau a dezarmat pe victimă pentru ca un altul să o poată lovi, cauzându-i moartea. Atunci când unul dintre inculpați conduce autoturisthul cu viteză și la cererile insistente ale victimei refuză să oprească sau să încetinească viteza, iar
" V. Dobrinoiu – op. cit., p.81
celalalt aplica cu un cutit lovituri mortale victimei – care a decedat de pe urma acestora – aceste actiuni find prevăzute și organizate dinainte în toate amănuntele, în scopul de a suprima viata victimei, ambii sunt coautori. Activitatea conducătorului autoturismului, care conducând cu viteză și refuzând să oprească a imobilizat în acest fel victima, răpindu-i orice posibilitate de a se apara sau salva, nu este o simplă activitate de ajutor, ci o actiune indispensabilă care a avut, în mod direct, ca urmare
moartea victimei.38
Unitatea actiunii de imobilizare a victimei cu actiunea de ucidere efectuată de
,
alt autor se axează pe caracterul indispensabil al primei acțiuni fâră de care cealaltă actiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viața ei echivalează cu un adevarat act de violență, susceptibil de a cauza moartea acelei victime. Admitând că făptuitorul imobilizează victima pe traseul caii ferate puțin înainte de a trece un tren, astfel încât aceasta este strivită sub rotile trenului, apare evident ca actul respectiv este un act specific de ucidere.
Astfel de acte, pe lângă caracterul lor indispensabil, au și caracter indivizibil, se află într-o unitate indivizibilă cu actele de executare propriu-zisă, cu care se completează reciproc. Această caracteristică a indivizibilității lor cu actele ce aparțin actiunii incriminate, unită, desigur, cu rolul principal pe care îl au în înfaptuirea laturii obiective – le încorporează în activitatea globală unică, de executare a infractiunii și în ciuda caracterului lor aparent secundar, auxiliar, le atribuie caracterul unor acte de executare.
Contributia coautorilor la săvârșirea faptei poate fi simultană, actele de executare fiind săvârșite concomitent, coautorii completându-se unii pe alții, sau succesive, actele de executare înlănțuindu-se în complexul activității prin care se realizează fapta (unul prepară otrava și altul i-o servește sau se trage din doua locuri diferite).
Asadar, toate contributiile care au legatură între ele, find conjugate și verificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor deosebit de gwv. Nu are relevanță din punct de vedere al cauzalității juridice, care dintre actele săvârșite de coautori au provocat leziunea care în final a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acțiunilor. , °
Este însa necesar să se stabilească contributia nemijlocită a fiecărui autor la producerea mortii victimei, adică a săvârșirii de acte specifice activității de ucidere, nu acte de înlesnire sau ajutor pentru uciderea victimei de alt faptuitor. Acest lucru este deosebit de important pentru că orice formă de participație – nu numai coautoratul – se axează pe ideea unității de faptă penală. Specific însă actului săvârșit de coautor este executarea omorulu și ca urmare, orice alt act care nu exprimă, în materialitatea lui, caracterul nemijlocit și forța necesara obtinerii rezultatului (moartea victimei) nu poate fi integrat activității de coautorat. Amenintarea victimei cu cutitul, cu toporul sau cu arma, atragerea ei într-un ailumit loc cu forța, în vederea uciderii au car`âcter de acte de complicitate și nu de coautor.
38 C-tin. Barbu – op. cit., p.52
2.Coo i erarea subiectivă
Coautorul nu acționează singur, ci în cooperare cu alt faptuitor (sau mai multi). Ca atare, coautorul trebuie sa urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de actiunea lui ci de totalitatea acțiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască celelalte acțiuni și finalitatea lor și, în mod conștient, să-5i orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalității în ansamblu.39
Coautoratul implică, deci, subiectiv conștiința coautorului ca săvârșește acte caracteristice acelui mod de participație, unite cu știinta și vointa de a se asocia la săvârșirea omorului. Este, deci, vorba de o anumită legatură subiectivă între coautori, de o coeziune psihică. Această legătură care trebuie sa fie identică sub raport intelectiv și volitiv, poate fi o întelegere expresă sau tacită, realizată anterior sau concomitent săvârșirii infractiunii. Întelegerea poate fi bilaterală, reciprocă, dar și unilaterală, când unei persoane care acționează pentru uciderea cuiva i se alatură, fără ca ea să știe, o alta care, cunoscându-i intentia, actioneaza în același sens.
Elementul cooperarii subiective – adică reprezentarea totalității actiunilor și voința de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de ucidere a unei persoane – se obtine din analiza datelor cauzei. Astfel, actiunile inculpaților de a urmări împreună pe victimă pe drumul ei spre casă, de a o aștepta într-un loc dosnic și de a o ataca în momentul în care a ajuns lânga ei, unul lovînd-o cu toporul în cap, iar amandoi după aceea continuând sa o lovească până a intrat în stare de inconștiență demonstrează că ambii inculpati au fost conștieți de urmările actiunii lor comune și au dorit producerea
or .40
În situatiile în care, după o întelegerxe expresă sau tacită, toti făptuitorii atacă victima și îi aplica lovituri care în ansamblu îi cauzează moartea (cum s-a întamplat hi exemplul precedent), nu mai are relevanță că unele lovituri au fost de mai mica gravitate și nu puteau singure să producă rezultatul, căci intentia de coautori la omor deosebit de grav rezultă din materialitatea actelor săvârșite. Aceea~i situatie și în cazul în care, fără consens prealabil, unul'din, faptuitori aclionează agresiv, cunoscând intentia celorlalti și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.
i Cel care a imobolizat victima, împiedicând-o să se apere de lovitura mortală, aplicată de alt cofâptuitor, este coâutor numai dacă a actionat conștientde urmările faptei sale, numai dacă a existat un consens psihic între faptuitori pentru suprimarea
vietii victimei.41
Mobilul infracțiunii de omor deosebit de grav nu are nici o relevanță în caracterizarea coautoratului. Într-o speță, partea vătămată a trecut cu căruța prin loturile personale ale inculpaților spre a scurta drumul spre socrul său, domiciliat în alt sat. Aflând de aceasta și pentru a se razbuna, au sosit la fata locului, pe rând, inculpații C.I. și C.D. și după ce au lovit partea vătămată au plecat. După aceea au venit la fața locului inculpatii D.P. și D.S. care au aplicat victimei mai multe lovituri cu toporul și cuțitul. S-a retinut în acest caz pentru toți inculpații coautorat 1g tentativa de omor. Constatând că primii doi au acționat spontan și nu au avut reprezentarea că vor sosi la fața locului și ceilalti inculpați care vor încerca sa suprime viața victimei, instanța
39 I. Dobrinesca- op. cit., p.52
ao T.S:;,sec.pen., dec. nr. 467 din 1978 din CD, p.319 41 C-tin, Barbu – op. cit., p.55
supremă a retinut pentru primii doi numai infractiunea de lovire. Numai D.P. și D.S. au fost considerati coautori la tentativa de omor deosebit de grav.
Nu va exista însă coautorat, dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind mortal victima; simpla prezență a unei persoane alături de inculpât la locul și momentul săvârșirii de către acesta a omorului deosebit de grav, nu constituie coautorat.42 Pentru caracterizarea intentiei coautoratului sunt necesare știința și voința ca activitatea sa și a colaboratorilor săi să se completeze reciproc, constituind cauza din care rezultă efectul mortal, dorit sau acceptat de ei.
Aspecte obiective (unitatea acțiunilor) trebuie să concorde perfect cu cele subiective (unitatea de intenție), acțiunile coautorilor trebuie să fie coordonate material și intelectual în vederea săvârșirii uneia și aceleiași infractiuni de omor deosebit de grav. Simpla intenție de a ucide nu transformă pe cel care a prestat numai o contributie secundară în coautor, după cum cel care a prestat acte de executare nu devine coautor dacă nu a avut și intenția corespunzatoare acestei forme de participație.
Când infracțiunea de omor deosebit de grav este săvârșită prin omisiune nu e posibil coautoratul. Fiecare, neîndeplinindu-5i obligația, răspunde pentru o faptă proprie.
II. InstWarea
Art. 25 din Codul penal definește instigatorul ca fiind acea "persoană care, cu intenție, determina o altă persoană să săvârșe,ască o faptă prevăzută de legea penală". În situatia instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta, prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce să săvârșească infracțiunea de omor deosebit de grav. Simplele îndemnuri care prin ele însele, nu au fost de natură să determine în persoana autorului vointa de a ucide, sau care au fost atât de slabe, încât 5i-au pie~dut influenta pâna la comiferea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.
Activitatea instigatorului trebuie să se manifeste sub forma unei ascendente morale sau materiale care să facă din autor un simplu instrum~nt. Voinfei autorului trebuie să i se substituie voința instigatorului. Trebuie deci să se constate caracterul determinant al îndemnului în sensul că fâră acesta autorul nu ar fi săvârșit omorul
deosebit de grav.43
Fapta instigatorului este deosebit de periculoasă pentru că utilizează slăbiciunea altuia și acționează-din umbră, perfid, uneori dificil de sesizat, provocând o mutație esențială în conștiința instigatorului, de ordin negativ. Anterior intervenției instigatorului, cel instigat se afla inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca ulterior și ca unnare a interventiei exercitate asupra lui să se decidă să săvârșeasce o faptă atât de gravă cum este omoruL '
Referitor la participatia sub forma instigării, trebuie evidențiată importanța stabilirii concordantei dintre conțiriutul instigării și fapta propriu-zis săvârșită, precum și a momentului efectuării acesteia, ajungându-se la concluzia că nu poate fi
42
Vasile Dobrinoiu – op. cit., p.81 43 C-tin Barbu – op. cit., p. 62
considerată instigare fapta altuia care determină o persoană să săvârșească infractiunea de la art. 176 C. pen., în momentul în care acesta luase deja hotărârea infracțională. 44
Procesul instigării este de ordin psihic, el nu cuprinde vreun act de violență săvârșit de instigator asupra persoanei ucise și nici măcar un act de violență asupra celui instigat. Dacă se săvârșește un asemenea act nu se mai aplică instigarea ci constrângerea fizică (art.46 C. pen.). ceea ce se ia în considerare în materie de instigare sunt actiunile a două persoane, una care săvârșește mijloace psihice de determinare la săvârșirea omorului și cealaltă, cea determinantă, care acceptă transformarea psihică solicitată și trece la executare.
Rezultă că răspunderea pentru instigare la omor deosebit de grav implică următoarele conditii:
1. Să se săvârșească un act intentionat i specific de determinare a altei persoane la uciderea celei de-a treia;
2. Să se producă transformarea psihică a instigatului, astfel încât acesta să treacă la executarea actului de ucidere.
1. Determinarea la ucidere
Activitatea de determinare se realizează prin sugerarea (insuflarea) ideii de a comite fapta, stăruință, îndemnuri, insinuări, rugăminți, argumente, dar și prin mijloace materiale (daruri și alte foloase). Deci instigatorul nu aduce numai o contribitie de ordin moral, dar desfășoară și o activitate fizică, materială (ia contactul cu cel instigat, îi procură informații, desfașoară o adevărată activitate de pregătire). De aceea instanța supremă a precizat că sub raport obiectiv i,nstigarea trebuie să constea în fapte concrete, bine precizate, care să demonstreze caracterul determinant al acesteia, iar nu existenta unor simple îndemnuri.45
Pentru a produce transformarea psihică a instigatului sunt uneori suficiente mijloace simple (sau obișnuite), cum ar fi argumentarea orală, rugămintea, prezentarea într-o formă dibace a avantajelor faptei ~L,a lipsei de pericol, insinuarea etc. alteori instigatorii folosesc oarecum mijloace calificate, coristând în presiuni directe sau indirecte, de natură să-1 pună pe cel instigat în situatia de a se conforma. În acest din urmă ca4 nu se produce constrângerea,.morală a instigatului, în sensul anihilării vointei lui, ci numai o inhibare temporală a conștiinței care cedează (avantaje materiale, amenințarea cu anumite consecinte, abuz de autoritate, etc.). deși instigatorul exercită sub un anumit aspect o influență puternică a celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece în final, hotărârea de a actiona pe care o ia autorul chiar sub influența instigatorului, este rezultatul propriei sale vointe. De aceea el va răspunde ca autor al infractiunii de omor deosebit
de grav.46
Deosebirea între cele două categorii de mijloace de deterrwJnare nu are importanță în sine căci, orlcare dintre ele este suficient pentru ca instigarea să funcționeze, în măsura în care a produs transformarea psihică solicitată. Ea poate constitui un criteriu de individualizare a pedepsei. În materie de instigare este
44 Emilian Stancu – op. cit., p.5
as C-tin Barbu – op, cit., p. 62
46 Alexandru Boroi – op. cit., p. 51 – 52
relevantă gravitatea pe care o exprimă în concret actul de instigare, în unire cu starea psihică a persoanei instigate (persoană în vârstă, tânăr sau minor, conditii de viață, conditie socială, dependență familială, dependență de serviciu, etc.). toate acestea sunt elemente utile pentru stabilirea pericolului social al faptei.
• Oricare ar fi mijloacele utilizate, ele trebuie să fie apte să determine pe autor la ucidere, în condițiile concrete în care acesta se află. Spre exemplu, în situatia în care unul dintre inculpați a spus autorului faptei "vezi, ai grijă de G (victima) pentru treaba de duminică", iar celălalt a spus aceluiași autor "ai grijă de G că trebuie bătut tare, dar să nu spui la nimeni", aceste expresii nu constituie instigare la tentativa de omor prevăzută de art. 176 C. pen., nefiind suficiente pentru a determina pe cineva să săvârșească uciderea unei persoane, cu atât mai mult cu cât, în speță, de la pretinsa discuție și până la săvârșirea faptei au trecut două zile.47
Actul de instieare trebuie să fie intentionat, conditie expres prevăzută de lege. Practic este posibilă și o instigare din culpă, spre exemplu, o persoană în mod imprudent și fără să-5i dea seama de consecințe, relatează altei persoane fapte cu implicații morale deosebite. Urmare a tulburării psihice provocate de cele aflate, persoana respectivă ia hotărârea de a ucide pe victimă. Legiuitorul n-a înțeles, însă, să atragă în sfera răspunderii penale asemenea fapte deosebit de complexe din punct de vedere psihic.
Intenția de instigare cuprinde voința de a transforma psihic pe cel instigat și reprezentarea actelor pe care acesta le va săvârși și care vor avea ca rezultat uciderea unei persoane.
Vointa de a instiga la omor nu presupune un acord al părților și nici nu cuprinde, în mod necesar, comunicarea intentiei de instigare către cel instigat: faptuitorul poate fi instigat și din umbră, insiduos, fără ca acesta să-5i dea seama de influenta exercitată asupra lui, devenind, fără să știe, un executant docil al vointei altuia.
Reprezentarea actelor ce se vor săvârși de către instigat este o conditie care rezultă din relatia de participare. În&,z instigator și rezultat se interpune vointa persoanei instigate, care poate sau nu să săvârșească actul de ucidere. Instigatorul trebuie să-și reprezinte însă activitatea viitoare a'instigatului, să prevadă efectele instigării, și să unnărească sau șă accepte uciderea persoanei. Cu alte cuvinte, instigarea se referă la o infractiune precis determinată (omorul deosebit de grav), nu la hotărârea vagă de a cauza un rău oarecare victimei, într-un termen incert sau în anumite conditii.
În practica judiciară se arată că răspunderea unei persoane pentru instigarea la omor deosebit de grav implică existenta unui îndemn la săvârșirea omorului și împrejurarea că ex~tutantul a fost determinat la luarea rezolutiei infractionale prin acest îndemn.
In cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală aflată în reprezentârea autorului si fapta aflată în reprezentarea instieatorului, deoarece autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârșire.a`fost initial, hotărâtă de instigator. Dacă, însă autorul a săvârșit o infractiune mai gravă, excesul acesteia nu se va răsfrânge și asupra situați«ei instigatorului (art. 28 alin.2 C. pen. = transmiterea circumstanțelor privitoare la faptă se realizează numai dacă participanții le-au cunoscut
47 I. Dobrinescu – op. cit., p.55
sau le-au prevăzut). Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească victima și îi pune la îndemână în acest scop un băț, neacceptând posibilitatea unei ucideri a victimei, el va răspunde nu ca instigator la omor în condițiile art. 176 săvârșit de autor, ci la aceea care ar fi putut fi comisă folosind un băț, adică la infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte.48
Dacă executantul luase deja o hotărâre de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea rezoluției infractionale, ne vom afla deci în prezența unei complicități morale. Simultaneitatea îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezolutiei infracționale deja formate. Fapta unui dintre inculpați de a striga către ceilalți inculpati care, în acel moment, loveau victima – că aceasta "trebuie omorâtă" nu constituie instigare la infractiunea de omor deosebit de grav, deoarece nu a avut efect determinant pentru declanșarea agresiunii, ci complicitate morală.49
De asemenea, simpla prezență a unei persoane la locul unde s-a săvârșit omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei persoane la săvârșirea omorului și cu atât mai puțin, un îndemn determinant al instigării.
In legătură cu instigarea la omor deosebit de grav, in practica judiciară s-a statuat că fapta unei persoane de a îndemna o altă persoană să lovească victima, punându-i totodată la dispoziție ciomagul necesar săvârșirii acestei infractiuni și dacă a avut un rol determinant în luarea de către autor a hotărârii de a săvârși omorul, constituic- instigare și nu complicitate la infractiunea de la 176 C. pen., comisă cu lovirea repetată a victimei cu acest ciomag. Referitor la această speță, în literatura juridică s-a arătat că, în realitate, punând la dispozitia autorului instrumentul destine săvârșirii faptei, participantul a cărui activit«te este în discuție a comis și un act de complicitate, dar cunoscându-se, în principiu că fonnele de participatie au un caracter absorbant, complicitatea ca fonnă de participatie secundară a fost absorbită de instigare, ca formă de complicitate principală.so
În cazul săvârșirii infracțiunii de omor deosebit de grav de mai multe persoane, împrejurarea că unele au avut inițiativ'â~ faptei comise, nu atrage sancționarea lor separat și pentru instigare. Aceasta se va absorbi în faptele de coautorat.
e v
2. Transformarea osihică a instieatului
Instigarea se desăvârșește printr-un proces psihic și dinamic în sfera de activitate a altei persoane, respectiv a celui instigat, care suferă transfonnarea pihică solicitată și trece efectiv la executarea actului de ucidere. Nu există instigare dacă cel determinat de altul să comită un omor nu și-a însușit efectiv propunerea, trecând la efectuarea de acte de violentă specifice omorului.
Când executantul acceptă numai formal propunereâ de ucidere, fară intentia de a o realiza, neînsușindu-și ideea infracțională pe care urmărea să i-o insufle așa-zisul instigator ne aflăm în fața unei simple încercări – tentative – de a determina, care nu
48 T. S., sec. pen.~, dec. nr. 2355 din 1984, in R.R.D. nr. 11, 1985, p.75
49 Trib'Mun. București, sec. a II-a pen. Dec. nr. 381, "Dreptul", nr. 8, 1994, p.68 50 V. Dobrinoiu-opo cit., p.82
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .infractiunea de Omor Deosebit de Grav (ID: 125371)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.