.incetarea Si Desfacerea Casatoriei
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
PRIVIND DISTINCȚIA DINTRE ÎNCETAREA ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
În doctrina juridică, noțiunea de căsătorie este desemnată ca fiind totalitatea normelor legale care reglementează încheierea actului juridic al căsătoriei , precum și starea legală de căsătorie, fiind, așadar, o instituție juridică a dreptului familiei , cu obiect propriu de reglementare , respectiv raporturile de căsătorie , care descriu relațiile sociale referitoare la căsătorie cu referire la încheierea , efectele , desfacerea și încetarea căsătoriei .
Dreptul familiei ca ramură a sistemului de drept, reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale – personale – ce izvorăsc din căsătorie și rudenie – de sânge și civilă – și raporturile asimilate de lege , sub anumite aspecte , cu raporturile de familie pe care societatea apreciază că trebuie reglementate prin norme juridice .
Obiectul de reglementare a normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie .
Raporturile de familie sunt :
Raporturile de căsătorie ;
Raporturile care rezultă din rudenia de sânge ;
Raporturile care rezultă din adopție – rudenia civilă;
Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie . Astfel: unele raporturi dintre un soț si copiii celuilalt soț și copilul îndreptățit la întreținere ; unele relatii între foștii soți .
Condițiile materiale de existență care generează normele acestei ramuri de drept: – având ca obiect raporturile de familie din care fac parte intrinsecă raporturile de căsătorie – precum și formele specifice de exprimare a normelor dreptului familiei sunt date de izvoarele de drept: izvoarele materiale și izvoarele formale . Izvoarele formale se clasifică în: izvoare scrise și izvoare nescrise . Izvoarele formale scrise sunt: izvoare formale scrise interne și izvoare formale scrise internaționale. Izvoarele formale nescrise sunt : jurisprudența (practica judecătorească ), doctrina, cutuma .
În România, izvoarele formale nescrise nu constituie izvor de drept pentru dreptul familiei.
Totuși , ținând seama de caracterul abstract și general al normelor de dreptul familiei :
jurisprudența, deși nu este un izvor de drept, joacă un rol semnificativ în aplicarea și explicarea acestora ;
doctrina poate influența jurisprudența și legislația, fiind folosită cu prilejul pregătirii unor proiecte de acte normative .
Dreptul pozitiv românesc – adică totalitatea actelor normative în vigoare – prevede pentru dreptul familiei și în subsidiar pentru instituția căsătoriei izvoare formale scrise interne între care enuntam urmatoarele :
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, constituie izvor al dreptului familiei. Unele principii constitutionale au devenit principii generale ale dreptului familiei, precum protecția vieții de familie, căsătoria liber consimțită, egalitatea soților, dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, protecția și asistența copiilor în realizarea drepturilor lor. Constitutia României a fost republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 767/31 octombrie 2003.
CODUL FAMILIEI, este izvorul principal al dreptului familiei, acesta conținând dispoziții referitoare la următoarele instituții ale dreptului familiei :
încheierea căsătoriei : art. 3 – 18, nulitatea căsătoriei : art. 19 – 24, efectele căsătoriei: art. 25 – 36, desfacerea căsătoriei: art. 37- 44, rudenia, filiația, obligația de întreținere, ocrotirea minorului, autoritatea tutelară .
„ Codul familiei „ a fost adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicatã în „Buletinul Oficial” nr. 1 din 4 ianuarie 1954, modificat si completat prin Legea nr. 4/1956, republicat în „ Buletinul oficial” nr. 13 din 18 aprilie 1956. Dupã republicare, Codul familiei a fost modificat prin mai multe acte normative ca de exemplu: Legea nr. 119/1996, Legea 23/1999, O.U.G nr. 26/1997, Legea nr.272/2004.
DECRETUL nr. 31 / 1954 , privitor la persoanele fizice și juridice
DECRETUL nr. 32 / 1954 , pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și juridice , care conțin reglementări pentru unele instituții ale dreptului familiei, precum capacitatea, domiciliul, starea civilă, dovada bunurilor soților, aplicarea în timp a dispozițiilor Codului familiei
LEGEA nr . 119 / 1996 , cu privire la actele de stare civilă, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 282/1 noiembrie 1996, cu modificãrile ulterioare.
LEGEA nr . 23 / 1999 , privind completarea unor dispoziții din Codul familiei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 35/28 ianuarie 1999.
ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr . 25 / 1997, aprobată prin Legea nr. 87 / 1998 cu privire la regimul juridic al adopției3, aprobatã prin Legea nr. 87/1998. A fost abrogatã si înlocuitã din 1 ianuarie 2005 prin Legea 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 557/23 iunie 2004.
ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr . 26 / 1997 , privind protecția copilului aflat în dificultate. A fost abrogatã si înlocuitã din 1 ianuarie 2005 prin Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 557/23 iunie 2004.
LEGEA nr . 105 / 1992 , care regelmentează raporturile de drept internațional privat
Reglementările de mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului muncii, ale Codului penal, ale Codului de procedură penală, cât și ale unor acte normative de natură administrativ – financiară și de natura protecției / securității sociale .
Deoarece dreptul familiei se completează cu legislația civilă, în scopul delimitării unei distincții eficiente între încetarea și desfacerea căsătoriei, este necesară cunoașterea principiilor generale ale dreptului familiei. Cunoașterea acestor principii ajută la aplicarea unei soluții adecvate în acele materii în care legislația nu este îndeajuns de explicită sau nu conține nici o reglementare , precum și la determinarea măsurii în care dreptul familiei interferează cu legislația civilă .
Principiile generale ale dreptului familiei sunt :
-Principiul ocrotirii cãsãtoriei si familiei.
Statul ocrotește căsătoria și familia . Principiul este prevăzut de art.1, Codul familiei , în care se arată că statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economice și sociale.
– Principiul ocrotirii intereselor mamei si copilului.
Acest principiu este prevăzut în art . 1 , alin. 2 din Codul familiei
– Principiul cãsãtoriei liber consimtite între sot.i
Codul familiei prevede în art . 1 , alin . 3 , că familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. În acest sens art. 48 alin . 1 teza 1 din CONSTITUȚIA republicată, prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți . În sensul legii , oamenii trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecțiunii și înclinației lor reciproce . Potrivit art. 48 alin. 2, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă .
-Principiul egalitãtii în drepturi si obligatii între soti.
Acest principiu depășește sfera limitelor relațiilor de familie , pentru a se aplica întregului domeniu al relațiilor sociale, Codul familiei se referă expres la egalitatea femeii cu bărbatul în mai multe texte: art . 1 alin . 4 , art . 25 , art . 97 alin . 1 .
În conformitate cu textele de mai sus, relațiile patrimoniale și personale dintre soți și cele dintre părinți și copii sunt reglementate în lumina egalității dintre bărbat și femeie .
CONSTITUȚIA prevede prin art . 48 alin. 1 că familia se întemeiază pe egalitatea soților, iar Legea nr. 202 / 2002 , republicată în Monotorul Oficial nr. 135/14februarie 2005, reglementează egalitatea de șanse și tratament dintre femei și bărbați .
-Principiul exercitãrii drepturilor si al îndeplinirii îndatoririlor pãrintesti în interesul superior al copiilor.
Acest principiu este expres prevăzut în art . 1 alin . 5 și art . 97 alin . ultim din codul Familiei , art . 6 lit . a) și art . 31 alin . 2 din Legea nr . 273 / 2004 , dar și art . 3 alin . 1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului .
Conform acestui principiu , exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se face numai în interesul copiilor , indiferent dacă aceștia sunt din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați , ambii părinți fiind responsabili pentru creșterea copiilor lor , pentru a asigura bunăstarea materială și spirituală a copiilor lor .
– Principiul potrivit cãruia membrii familiei sunt datori sã-si acorde unul altuia sprijin material si moral.
Principiul este statut prin art . 2 din Codul familiei .
Deoarece relațiile de familie trebuie să se întemeieze pe prietenie și afecțiune reciprocă, între membrii familiei este necesar să existe o comunitate de interese materiale și spirituale care să fie în concordanță cu interesele societății. Codul familiei reglementează amplu obligația de întreținere între anumiți membri ai familiei .
– Principiul monogamiei.
Monogamia este o consecință firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei .
Astfel și Codul familiei, dispune prin art. 5 , că este oprit să se căsătorească bărbatul căsătorit sau femeia căsătorită .
Nerespectarea acestui principiu este sancționată în plan civil cu nulitate absolută iar potrivit codului penal , încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită , constituie infracțiunea de bigamie și se pedepsește cu închisoare sau amendă .
Poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei) și poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați) nu este îngăduită în dreptul actual român .
– Principiul protectiei copilului si tinerilor; îndatorirea pãrintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.
Acest principiu este statut de CONSTITUȚIE prin art . 48 alin . 1 , art . 49 alin . 1 , precum și de Codul Familiei în art . 101 și de Legea 272 / 2004 .
– Principiul egalitãtii în drepturi a copiilor si dreptul acestora în stabilirea identitãtii.
Principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a copilului firesc, precum și dreptul la identitate a copilului, rezultă din mai multe texte legale: CONSTITUȚIA ROMÂNIEI , republicată , art. 48; Codul familiei, art. 63 și art. 97 alin.1; Legea nr.272/2004 , art. 8 alin.1. Din cele aspectate mai sus se poate afirma ferm că instituția căsătoriei în statul de drept român, face parte dintr-o ramură de drept bine structurată, organizată, omogenă și totuși flexibilă în pas cu schimbările sociale.
Legiuitorul român este permanență atent la variile aspecte , fațete ale căsătoriei , la evoluția acestei instituții juridice , astfel încât să fie în armonie continuă cu evoluția societății în general .
Astfel :
În vechea redactare din Codul familiei – înainte de modificarea adusă prin Decretul nr. 779 / 1966 – nu se făcea o distincție riguroasă între încetarea și desfacerea căsătoriei. Conform art. 37 alin. 1 ,, Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții unuia dintre soți sau prin divorț ” . Articolul 37 alin. 2 dispunea: ,, Căsătoria se poate desface în cazuri excepționale prin divorț ” .
După modificarea adusă prin Decretul nr. 779/1966 , se corectează aceste aspecte, dar nu deajuns de riguros, rigurozitatea și claritatea introducându- se abia cu modificarea făcută prin Legea nr. 59 / 1993 , care distinge fără echivoc între ,, încetarea căsătoriei ” și ,, desfacerea căsătoriei ” .
Codul familiei, ca izvor de drept principal pentru dreptul familiei, în ceea ce privește încetarea și desfacerea căsătoriei, distinge în fapt două situații juridice deosebite .
Distincția între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei se realizează prin criterii privind noțiunea acestor situații juridice, prin caziunea acestor situații juridice, prin cazuri de încetare a căsătoriei și desfacere a căsătoriei, prin efecte juridice , prin elemente de stare civilă și prin doctrină .
Făcând o paralelă între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei se constată asemănări și deosebiri , după cum urmează :
1. Noțiunea – criteriu de distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei :
Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea definitivă, de drept, a căsătoriei, care intervine în cazurile determinate limitativ de lege .
Desfacerea căsătoriei poate fi definită ca reprezentând măsura judecătorească de
separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii .
Legiuitorul deosebește ,, încetarea căsătoriei ” – art . 37 alin. 1 din Codul familiei, de
,, desfacerea căsătoriei ” care se realizează prin divorț , potrivit art . 37 alin . 2 și art . 38 din Codul familiei .
Spre deosebire de ,, încetarea căsătoriei ” care are la bază cause naturale și obiective – moartea sau declararea judecătotească a morții unuia dintre soți – ,, desfacerea căsătoriei prin divorț ” se produce numai în timpul vieții soților, în anumite condiții pe care legiuitorul le – a stabilit în art. 37 și art . 38 din Codul familiei.
Divorțul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească .
2. Cauze de încetare a căsătoriei și cazuri de desfacere a căsătoriei prin divorț :
Din analiza prevederilor stipulate de art . 22 și art . 37 alin . 1 din Codul familiei, rezultă că există trei cazuri de ,, încetare a căsătoriei ” și anume :
moartea unuia dintre soți – art . 37 alin . 1 ;
declararea judecătorească a morții unuia dintre soți – art . 37 alin . 1 ;
recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecatorească – art . 22 .
Codul familiei prin prevederile stipulate în art. 38 , stipulează ,,desfacerea căsătoriei prin divorț ” în următoarele condiții :
divorțul poate fi pronunțat când datorită unor motive temeinice raporturile
dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă conform art . 38 alin . 1 ;
divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului (consimțământului) ambilor soți, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții: să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii rezultați din căsătorie – art . 38 alin . 2 ;
oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei – art. 38 alin . 3 .
Intenția legii care reglementează divorțul a fost aceea de a limita ,, abuzul divorțului ” care ar putea duce la consecințe foarte grave în ceea ce privește familia .
Dacă ,, încetarea căsătoriei ” se datorează unor cauze obiective și naturale independente de voința persoanelor participante la căsătorie, ,,desfacerea căsătoriei prin divorț ” este de natură a produce urmări ireparabile, mai cu seamă în privința viitorului copiilor . Astfel încât legea nu admite pronunțarea divorțului decât pentru cauze determinate în mod limitativ a căror existență va trebui dovedită pentru a obține desfacerea căsătoriei .
Toate aceste cauze sunt întemeiate pe ideea de a pedepsi pe soțul vinovat sau de a ocroti pe cel nevinovat .
Chiar și în cazul divorțului pe baza acordului ambilor soți , acesta este limitat în sensul de a fi îndeplinite anumite condiții cumulative, iar consimțământul soților de a se despărți presupune, însă, existența unei cauze reale care îi silește să renunțe la viața în comun .
Se observă că și cazurile de ,, desfacere a căsătoriei ” sunt determinate , dar acestea reprezintă exprimarea logică ca urmare a unui eveniment imprevizibil și ireversibil – decesul unuia dintre soți .
3. Efecte juridice: criteriu de distincție între ,, încetarea căsătoriei ” și ,, desfacerea căsătoriei prin divorț ” :
Căsătoria produce efecte referitoare la relațiile nepatrimoniale – personale – și relațiile patrimoniale dintre soți, dar și cu privire la capacitatea femeii care se căsătorește înainte de împlinirea vârstei de 18 ani .
,, Desfacerea căsătoriei prin divorț ” produce efecte numai pentru viitor – ex nunc – și sunt efecte nepatrimoniale și patrimoniale care se exercită între soți , dar și între soți și copii .
De asemenea ,, încetarea căsătoriei ” producându- se de drept sau prin hotărâre judecătorească are efecte numai pentru viitor și își produce efectele toate pentru trecut , așa cum ,,desfacerea căsătoriei ” își produce efectele numai pentru viitor .
Anumite efecte ale căsătoriei se manifestă și după încetarea acesteia .
Față de încetarea și desfacerea căsătoriei, desființarea căsătoriei își produce efectele, cu excepția celor față de copii și a căsătoriei putative , chiar din momentul încheierii ei , deci și pentru trecut – ex tunc – , căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată .
4. Elemente de stare civilă – criteriu de distincție cu privire la ,, încetarea căsătoriei ” și ,, desfacerea căsătoriei ” dupã cum urmeazã:
Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți , se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie a foștilor soți și pe actul de naștere a celui rămas în viață. În schimb pentru soțul decedat se înscrie mențiunea de deces pe actul de naștere .
Înscrierea se face pe baza comunicării primate de la ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanei care a întocmit actul de deces .
În același mod se înscriu și mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morții.
În ceea ce privește divorțul, conform art . 9 din Legea nr. 119 / 1996 privind actele de stare civilă, hotărârea irevocabilă de divorț se va comunica din oficiu în termen de 10 zile serviciului comunitar local de evidență a persoanelor, care a întocmit actul de căsătorie pentru înscrierea mențiunii desfacerii căsătoriei.
Potrivit art . 48 din aceeași lege, desfacerea căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți, din oficiu , pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile sau la cererea persoanei interesate .
5. Doctrina – criteriu de distincție dintre ,, încetarea căsătoriei ” și ,, desfacerea căsătoriei ” :
Conform art . 37 alin . 1 din Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți .
În cazul declarării judecătorești a morții unuia dintre soți, căsătoria încetează la data stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morții ca fiind data morții. În cazul anulării hotărârii declarative de moarte , urmare a a apariției persoanei declarată moartă, doctrina distinge :
dacă soțul persoanei ce a fost declarată moartă nu s-a recăsătorit, anularea hotărârii declarative de moarte înlătură cu efect retroactiv și încetarea căsătoriei ce a rezultat din acea hotărâre. Ca urmare cei doi soți sunt considerați că au fost și continuă să fie căsătoriți.
dacă soțul persoanei declarate moartă s-a recăsătorit și după aceasta soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte , noua căsătorie rămâne valabilă, iar căsătoria veche este considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii .
Aceeași soluție este valabilă și în cazul în care , după recăsătorirea soțului declarat judecătorește mort , se rectifică data morții , noua dată fiind ulterioară recăsătoririi .
Dacă soțul care s-a recăsătorit a fost de rea credință, știind că persoana declarată moartă se află în viață , noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă , fiind lovită de nulitate absolută .
Am anticipat aceste texte doctrinare privind ,,încetarea căsătoriei ” în scopul de a evidenția încă o dată rolul doctrinei atunci când textele de lege sunt prea rigide , greu de interpretat.
Doctrina nu numai că explică, interpretează nuanțat și adecvat reglementările legale ci chiar creează sisteme de gândire, concepte care , uneori , influiențează și generează legile .
Cu privire la ,,desfacerea căsătoriei prin divorț”, există mai multe sisteme – concepții despre divorț , astfel :
Sistemul divorțului – remediu : care intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei indiferent dacă situația este imputabilă unuia dintre soți sau nu ;
Sistemul divorțului – sancțiune: acesta este considerat drept sancțiune pentru culpa unuia dintre soți și , în consecință , se pronunță împotriva soțului culpabil la cererea celuilalt;
Sistemul mixt a divorțului remediu – sancțiune : prin care se constată și se are în vedere , pe de o parte culpa unuia sau a ambilor soți , iar pe de altă parte este un remediu al unei situații care nu mai poate continua .
Dar sistemele de gândire privind justificarea divorțului ca și doctrina în general, evoluează
continuu, abordând ,,desfacerea căsătoriei” dintr-o perspectivă ce ține seama de realitățile economico – sociale actuale .
Capitolul I
ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
1 . EFECTELE JURIDICE PRIVIND DISTINCȚIA DINTRE ÎNCETAREA , DESFACEREA ȘI DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI
Pentru a se constata modalitățile cu care sunt afectate efectele juridice ale căsătoriei în cazurile de încetare , desfacerea și desființarea căsătoriei , este necesar a se aspecta caracterele juridice ale căsătoriei și efectele ei .
Din analiza prevederilor Codului familiei cu privire la căsătorie , se desprind următoarele caractere
căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie, iar căsătoria între persoane de același sex nu este legiferată în sistemul de drept românesc ;
căsătoria este liber consimțită de viitorii soți, luând naștere prin concursul a două voințe concordante, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este, însăși, esența căsătoriei;
căsătoria este monogamă , iar bigamia este pedepsită ;
căsătoria are un caracter civil – laic – și numai căsătoria încheiată în fața ofițerului stării civile este valabilă – art . 3 din Codul familiei . Acest caracter laic este în opoziție cu caracterul dominant religios pe care l-a avut în trecut . Libertatea cultului religios se reflectă și prin posibilitatea celebrării căsătoriei religioase, dar numai după încheierea celei civile – art . 48 alin . 2 din Constituție, republicată – și fără a avea vreun efect juridic ;
căsătoria are un caracter solemn: ea se încheie în fața ofițerului de stare civilă, în prezența efectivă a viitorilor soți și a doi martori la o dată prestabilită, solemnitatea neconfundându-se cu publicitatea;
căsătoria se încheie pe viață și poate fi desfăcută numai în condițiile prevăzute de lege;
căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi și obligații a soților , egalitate ce privește atât încheierea căsătoriei cât și relațiile dintre aceștia precum și relațiile dintre soți și copii lor . Menționăm că legea română nu interzice concubinajul, dar acestuia nu i se poate aplica prin analogie dispozițiile legale referitoare la căsătorie.
Căsătoria produce efecte cu privire la : relațiile dintre soți , la relațiile dintre soți – părinți și copii, precum și la capacitatea de exercițiu a persoanei – femeii – care se căsătorește înainte de împlinirea vârstei matrimoniale .
Efectele căsătoriei sunt reglementate de Codul familiei , astfel în Titlul I , Capitolul III “Efectele căsătoriei“, Secțiunea I – art . 25 – 28 , referindu-se la ,,drepturile și obligațiile personale ale soților “ , în Sectiunea a – II – a, la ,, drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților“. Dar și în alte texte ale Codului familiei, situate în alte capitole, Codul familiei consacră de asemenea drepturi și obligații ale soților , referitoare la : obligația de întreținere – art. 86 alin . 1 , art . 89 lit . a); la drepturile și obligațiile soțului privind copilul – art . 97. Unele dintre raporturile reglementate de Codul familiei , se întregesc cu dispozițiile cuprinse în alte ramuri ale dreptului cum sunt cele referitoare la nume și la comunitatea de bunuri, care se completează cu prevederi ale Codului civil.
Relațiile dintre soți duc la producerea unor efecte juridice privind :
1 . Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți :
– efecte privind numele ;
– efecte privind calitatea de soți ;
– obligația de sprijin moral , obligația de fidelitate și obligația de a locui împreună – coabitare .
2 . Efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți cuprinzând :
– comunitatea de bunuri ;
– împărțirea bunurilor commune ;
– atribuirea locuinței ;
– obligația de a suporta cheltuielile căsniciei , precum și obligația de sprijin material ;
– dreptul la mostenire
– obligația de întreținere între soți .
Efectele cu privire la relațiile dintre soți – părinți și copii se pot clasifica în:
Acestea se pot clasifica în :
1 . Relații personale dintre soți – părinți și copii , aspectându-se :
– încredințarea minorilor ;
– exercitarea drepturilor și îndatoririle părintești .
2 . Relații patrimoniale dintre soți – părinți și copii , care aspectează :
– obligația de întreținere ;
– alocația de stat pentru copii .
Căsătoria , fiind unul din actele cele mai importante ce le poate săvârși o persoană și fiind în strînsă legătură cu ordinea socială , legiuitorul a precizat în această materie o serie de măsuri destinate controlului căsătoriei , atât în ceea ce privește fondul și forma cât și desfacerea , încetarea și desființarea căsătoriei . Între aceste instituții se produc interferențe dar mai ales delimitări , date de cauze și efecte specifice .
Astfel cauza pentru :
Desfacerea căsătoriei :
Potrivit art . 37 alin. 2 din Codul familiei ,, căsătoria se desface prin divorț ” . Divorțul este urmarea manifestării de voință a unuia sau a ambilor soți care nu mai consideră posibilă continuarea relațiilor de căsătorie .
Spre deosebire :
Încetarea căsătoriei :
Încetarea căsătoriei intervine de plin drept, așa cum stabilește art . 37 alin . 1 din Codul familiei ,,prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei ” .
În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și după aceasta, hotărârea declarativă a morții prezumate este anulată , noua căsătorie rămâne în ființă, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de a doua – art. 22 din Codul familiei .
Deci încetarea căsătoriei , spre deosebire de divorț , are loc independent de vreo manifestare de voință umană , din cauze obiective și naturale , cu toate că atât desfacerea căsătoriei cât și încetarea căsătoriei , presupun existența căsătoriei valabil încheiate , a cărei efecte se sting pentru viitor .
Pe când cauza pentru:
Desființarea căsătoriei :
Se află în legătură cu valabilitatea actului juridic și este anterioară sau concomitentă încheierii acestuia , în nici un caz ulterioară , chiar dacă motivul de nulitate absolută sau relativă este descoperit mai târziu .
Starea de persoană căsătorită este aducătoare unui ,, pachet ” de drepturi și îndatoriri , de natură personală și de natură patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soți, astfel încât, încetarea, desfacerea și desființarea căsătoriei , aduc modificări acestor drepturi și îndatoriri care ar trebui să însoțească căsătoria pe toată durata sa .
Delimitările și interferențele dintre căsătoria încetată , desfăcută sau desființată se disting prin efectele juridice diferite pe care le provoacă , astfel pentru :
Relatiile dintre soti :
Considerăm următoarele asemănări și deosebiri în sfera :
A ) Efectelor juridice cu privire la relațiile personale dintre soți pentru :
Încetarea căsătoriei :
Indiferent de cauză – moartea fizică constatată sau prezumată – încetarea căsătoriei are loc de drept și produce efecte doar pentru viitor – ex nunc – . Deci căsătoria încetează pentru viitor . Se constată că unele efecte juridice privind relațiile personale dintre soți se mențin și după data încetării căsătoriei, astfel:
– Soțul supraviețuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie fără a fi necesară vreo manifestare , de voință sau de ex . încuviințare judecătorească , iar dacă se recăsătorește , acest nume poate deveni comun la căsătoria subsecventă .
Desfacerea căsătoriei :
– În schimb , la desfacerea căsătoriei , soții care au purtat un nume comun , de regulă , își reiau numele avut la data încheierii căsătoriei , însă nu este exclusă posibilitatea păstrării numelui comun , fie pentru că există învoiala soților în acest sens , fie că în lipsa învoielii , pentru că la cerere și pentru motive temeinice , instanța a încuviințat continuarea purtării numelui de familie – a se vedea art . 40 din Codul Familiei .
Prin divorț încetează calitatea de soț .
Desființarea căsătoriei :
Din punct de vedere juridic , soții sunt considerați că nu au fost căsătoriți între ei . Aceasta are drept consecințe :
Soții nu au avut obligații rezultând din situația de căsătorie ;
Dacă până la desființarea căsătoriei se pusese în mișcare acțiunea penală privitoare la adulter , aceasta încetează ;
Căsătoria încheiată până la aceeași dată de către unul din soți rămâne în ființă , nefiind caz de bigamie ;
Soții se pot căsători fiecare cu altcineva sau chiar între ei , dacă între timp a dispărut cauza de nulitate / anulare ;
Soții își dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei . Soțul care a luat numele celuilalt soț , nu- l va putea păstra ca în cazul divorțului , în lipsa unei prevederi exprese ;
Între soți nu a avut loc suspendarea prescripției , căci ei se consideră că nu au avut calitate de soți .
Mai considerăm interferențe și delimitări în sfera :
B ) Efectele juridice cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți :
pentru :
Încetarea căsătoriei :
Obligația de întreținere între soți încetează ;
Dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor se naște la moartea celuilalt soț ;
Comunitatea de bunuri a soților încetează odată cu căsătoria și soțul rămas în viață , în calitate de soț supraviețuitor , va avea vocație succesorală la moștenirea lăsată , potrivit Legii nr. 319 / 1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor . Încetând comunitatea de bunuri în devălmășie , se poate trece la stabilirea drepturilor soțului supraviețuitor, respectiv împărțirea masei succesorale prin bună învoială sau pe cale judecătorească după caz .
Desfacerea căsătoriei :
Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț se desprind următoarele consecințe :
Obligația legală de întreținere între foștii soți , supraviețuiește doar în anumite condiții stipulate de art . 41 din Codul familiei privitoare la incapacitatea de muncă a fostului soț ;
Ca efect al divorțului , foștii soți pierd dreptul de mostenire conferit de Legea nr . 319 / 1944 ;
Nu mai operează prezumția de comunitate de bunuri . Împărțeala comunității se face potrivit dispozițiilor Codului familiei , prevăzute pentru desfacerea căsătoriei în art . 36 alin. 1. Textul invocat prevede că la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart potrivit învoielii soților, iar dacă există neînțelegeri între aceștia, va hotărâ instanța judecătorească . Evident , că în cazul încetării căsătoriei, date fiind cauzele acesteia, chestiunea învoielii între soți nu se mai pune , însă în ceea ce privește determinarea și împărțirea bunurilor comune, înțelegerea poate interveni între soțul supraviețuitor și moștenitorii cu care vine în concurs. Se poate afirma că dreptul soțului decedat de a se învoi cu privire la împărțirea bunurilor s-a transmis asupra moștenitorilor .
Desființarea căsătoriei :
Sub acest aspect distingem :
Obligația de întreținere între soți nu a existat . În cazul desfacerii căsătoriei , această obligație poate dăinui pentru viitor , fiind dată de incapacitatea de muncă a fostului soț dacă aceasta a survenit înainte de căsătorie , ori în timpul căsătoriei sau dacă incapacitatea s-a ivit în curs de un an de la desfacerea căsătoriei, dintr-o imprejurare în legătură căsătoria ;
– Dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor nu poate apare , deoarece calitatea de soț e consideră că nu a existat niciodată ;
– Regimul comunității de bunuri nu a putut avea loc , deoarece desființarea căsătoriei operează retroactiv. Dacă pe perioada dintre încheierea căsătoriei și data desfiinșării căsătoriei s-au dobândit unele bunuri , acestea vor fi supuse dreptului comun, adică vor fi coproprietatea celor a căror căsătoria a fost declarată nulă / anulabilă .
Se poate face distincție între încetarea căsătoriei, desfacerii ei și desființării și prin prisma :
2 . Relatii soti-pãrinti si copii la :
Încetarea căsătoriei :
Efectele juridice privind relațiile dintre soți – părinți și copii în acest caz se manifestă prin faptul că drepturile părintești asupra copiilor rezultați din căsătorie trec în întregime asupra soțului rămas în viață . Principiul este stipulat de legiuitor în Codul familiei – art . 91 alin . 2 .
la :
Desfacerea căsătoriei :
Desfacerea căsătoriei scindează ocrotirea părintească în sensul că deși amândoi părinții păstrează drepturile și îndatoririle părintești , le vor exercita prin forța împrejurărilor în mod inegal între ei . Art . 42 din Codul familiei stipulează că instanța judecătorească va hotărâ , odată cu pronunțarea divorțului căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori .
la :
Desființarea căsătoriei :
Desființarea căsătoriei prin nulitate sau anulare nu are vreun efect în privința copiilor , care își păstrează situația de copii din căsătorie – conform art . 23 alin . 2 din Codul familiei
Această derogare de la regula efectelor retroactive ale căsătoriei desființate se referă în primul rând la stabilirea filiației, copiii rezultați dintr-o căsătorie nulă sau anulată nefiind puși în situația de a-și stabili filiația la fel ca cei din afara căsătoriei
De asemenea , excepția rezolvă situația copilului născut după declararea nulității sau anulării căsătoriei având ca tată pe fostul soț al mamei , dacă a fost conceput în timpul căsătoriei , și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie
Relațiile personale și cele patrimoniale dintre părinți și copii sunt reglementate, prin asemănare, de dispozițiile prevăzute în materia divorțului
Instanța judecătorească este autoritatea care va dispune încredințarea copiilor și va fixa contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională
Drepturile succesorale între părinți și copii rămân neatinse .
Se mai poate face distincție între încetarea , desfacerea și desființarea căsătoriei prin :
3 . Capacitatea de exercitiu a persoanei care se căsătorește înainte de împlinirea vârstei de 18 ani .
Astfel la :
Încetarea căsătoriei :
Dacă soția supraviețuitoare nu împlinise vârsta de 18 ani la încetarea căsătoriei , își menține capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie .
Desfacerea căsătoriei :
Dacă la data desfacerii căsătoriei soția nu are împliniți 18 ani , își păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei .
Spre deosebire la :
Desființarea căsătoriei :
Dacă desființarea căsătoriei are loc înainte ca vreunul dintre soți să fi împlinit vârsta de 18 ani , el nu poate beneficia de prevederile art . 8 alin . 3 din Decretul nr . 31 / 1954 și prin urmare , nu are capacitate deplină de exercițiu , căci el se consideră că nu a fost căsătorit și nu a avut această capacitate nici în trecut .
Față de cele expuse mai sus și apreciind întinderea efectelor juridice în timp constatăm că:
Încetarea căsătoriei , producându-se de drept , are efecte doar pentru viitor – ex nunc –
Desfacerea căsătoriei prin divorț , își produce efectele numai pentru viitor – ex nunc –
Desființarea căsătoriei, spre deosebire de efectele încetării și desfacerii căsătoriei produce consecințe mai ferme pentru că intervine cu titlu de sancțiune. Ca urmare înlătură efectele căsătoriei, atât pentru trecut cât și pentru viitor Excepțiile de la retroactivitatea desființării căsătoriei se referă la situația juridică a copiilor rezultați din căsătoria nulă / anulabilă și căsătoria putativă.Desființarea căsătoriei își produce efectele din chiar momentul încheierii ei , deci și pentru trecut – ex tunc -, căsătoria fiind considerată că nu a existat nici o dată .
Menționăm că dacă în materie de desființare a căsătoriei judecata are loc potrivit procedurii de drept comun , în ceea ce privește divorțul , legiuitorul a instituit o procedură specială rezervată exclusiv acestei categorii de pricini .
2 . MOARTEA UNUIA DINTRE SOȚI
2.1 MOD FIRESC DE ÎNCETARE A CĂSĂTORIEI
Încetarea căsătoriei se produce datorită unor cauze naturale și obiective , independente de voința umană , fiind totuși determinate limitativ de legiuitor .
Acestea sunt :
moartea unuia dintre soți ;
declararea judecătorească a morții unuia dintre soți ;
recăsătorirea soțului ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească .
Potrivit art.37 alin.1 din Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei .
Consecință a caracterului – intuitu personae – al actului juridic al căsătoriei , încetarea căsătoriei are loc la data decesului constatat fizic al unuia dintre soți . Deci , căsătoria încetează la data morții stabilită în certificatul de deces ca fiind data morții .
Deși căsătoria încetează pentru viitor, anumite efecte se mențin și după această dată . Subliniem încă o dată că încetarea căsătoriei are loc de drept . Efectele căsătoriei astfel încetată se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut .
Cu privire la relațiile dintre soți și capacitatea de exercițiu distingem aspecte deosebite , astfel :
Lipsa efectelor cu privire la relațiile personale dintre soți și la capacitatea de exercițiu ;
Efecte ale încetării căsătoriei privind relațiile patrimoniale dintre soți .
. LIPSA EFECTELOR CU PRIVIRE LA RELAȚIILE PERSONALE DINTRE SOȚI ȘI LA CAPACITATEA DE EXERCIȚIU
Cu toate că încetarea căsătoriei are loc de drept pentru viitor , anumite efecte se mențin și după această dată , după cum urmează :
Soțul supraviețuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt, îl poartă și după încetarea căsătoriei1. Această soluție era imperativ reglementată de Codul familiei în redactarea de până la 04.04.1956, când a intervenit Legea nr. 4, prin care s-au reformulat prevederile din Codul familiei, referitoare la obligația soților de a purta în timpul căsătoriei un nume comun declarat prin acordul ambilor soți. Prin reformularea art. 28 din Codul familiei s-a urmărit nu înlăturarea posibilității pentru soțul supraviețuitor de a purta în continuare numele soțului decedat, ci înlăturarea restricției care de fapt limita în timp , până la recăsătorirea soțului supraviețuitor , dreptul acestuia de a continua să poarte numele comun . Rațiunea acestei restricții nu se întrevedea , fiind o limitare a libertăților persoanei ;
Actualmente, textul de lege în concordanță cu literatura în materie, acordă soțului supraviețuitor dreptul și opțiunea de a continua să poarte numele comun dobândit prin căsătoria încetată chiar și în căsătoria subsecventă ;
Soțul supraviețuitor care nu a împlinit vârsta de 18 ani își menține capacitatea de exercițiu deplină, obținută prin căsătorie .
EFECTE ALE ÎNCETĂRII CĂSĂTORIEI PRIVIND RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI
În această privință deosebim :
Problema obligației de întreținere între soți nu se mai pune ;
Comunitatea de bunuri a soților încetează. Soțul rãmas în viațã, de regulă, are un drept de proprietate asupra unei părți din bunurile care au fost comune în timpul căsătoriei . Cealaltă parte – care aparține soțului decedat – trece la moștenitorii săi, și la soțul supraviețuitor ;
Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor se naște la moartea celuilalt soț .
Facem mențiunea că soțul supraviețuitor nu face parte din clasele de moștenitori legali,dar concurează cu orice clasă de moștenitori legali, el neputând fi înlăturat și nici el nu înlătură de la moștenire rudele defunctului , indiferent din ce clasă ar face parte , drepturile sale succesorale sunt însă variabile ca întindere în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs., cea mai defavorabilã fiind competitia cu descendenților defunctului .
3. DECLARAREA JUDECĂTOREASCĂ A MORȚII UNUIA DINTRE SOȚI
Potrivit art . 37 alin . 1 din Codul familiei, se stipulează două din cele trei cazuri determinate de legiuitor privind încetarea căsătoriei și anume: moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți .
În cazul declarării judecătorești a morții unuia dintre soți, căsătoria încetează la data stabilită prin hotărâre judecătorească de declarare a morții ca fiind data morții .
Declararea morții este reglementată de art . 18 și următorul, Decret nr . 31 / 1954 și art. 36 și următorul, Decret nr . 32 / 1954 .
Reglementările legale de mai sus prevăd pentru declanșarea acțiunii de declarare a morții prezumate a unei persoane îndeplinirea procedurii prealabile de declarare a dispariției. Pentru ca o persoană să fie declarată dispărută trebuie îndeplinite următoarele condiții :
a)lipsa sa de la domiciliu ;
b) să fi trecut un an de la data ultimilor știri din care rezultă că era în viață
Procedura este prevăzută de dispozițiile art .36 – 39 din Decretul nr.32/1954.
Cel declarat dispărut poate fi declarat mort tot prin hotărâre judecătorească , dacă sunt îndeplinite condițiile :
a) în prealabil să fi fost declarată dispariția prin hotărâre judecătorească ;
b) să fi trecut patru ani de la ultimele știri din care rezultă că era în viață :
c) să fi trecut cel puțin șase luni de la afișarea extrasului de pe hotărârea judecătorească rămasă definitivă a instanței , prin care s-a declarat dispariția .
De la regula că declaratia dispariției constituie o procedură prealabilă obligatorie pentru declanșarea acțiunii în declararea morții prezumate a unei persoane, art. 16 alin. 3 din Decret nr.31/1954 exceptează cazul în care dispariția a avut loc :
a) în cursul unor fapte de război ;
b) într-un accident de cale ferată ;
c) într-un naufragiu ;
d) în orice împrejurare asemănătoare care îndreptățește a se presupune decesul, cum ar fi, de exemplu, un cutremur, accident de aviație, catastrofă minieră, inundație .
Cel ce sesizează instanța trebuie să dovedească că dispariția s-a datorat uneia dintre cazurile enunțate și a trecut cel puțin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariția .
Regulile de procedură sunt date de dispozițiile art . 36 – 38 din decretul nr. 32 / 1954 .
Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilite prin hotărâre judecătorească dacă se va dovedi adevărată o altă dată – art . 18 alin . 4 din Decretul nr. 31 / 1954 .
Cererea de rectificare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea supusă rectificării.
Rectificarea datei morții stabilită pe cale judiciară conform art . 18 din Decretul nr . 31 / 1954 va produce următoarele consecințe :
– data încetării căsătoriei , în cazul când soțul celui declarat judecătorește mort nu s-a recăsătorit , ca fiind noua dată a morții ;
– dacă soțul persoanei declarată moartă s-a recăsătorit și ulterior s-a rectificat data morții căsătoria nouă rămâne valabilă, iar căsătoria veche este considerată că a ăncetat pe data încheierii noii căsătorii ;
– va determina intervertirea retroactivă a calității de bun comun în bun propriu , dacă data nou fixată este anterioară celei inițiale , sau invers , din bun propriu în bun comun , dacă data fixată, rectificată, este ulterioară celei inițiale .
Dacă după pronunțarea hotărârii declarative de moarte se constată că cel declarat mort este în viață , se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea – art . 20 alin . 1 din Decretul nr. 31 / 1954 .
Cererea în anulare se poate face de către cel declarat mort , de procuror și de către orice persoană interesată. Cererea se adresează instanței care a pronunțat hotărârea declarativă de moarte .
Anularea hotărârii declarative de moarte , urmare a apariției persoanei declarată moartă va determina următoarele delimitări :
când soțul persoanei declarată moartă nu s-a recăsătorit, anularea hotărârii declarative de moarte înlătură, având efect retroactiv și încetarea căsătoriei. Prin urmare soții sunt considerați că au fost și continuă să fie căsătoriți ;
dacă soțul celui declarat judecătorește mort s-a recăsătorit și după aceea soțul declarat mort își face apariția și anulează hotărârea declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă iar căsătoria veche este considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii.
Indiferent de cauză : moarte fizică constatată sau prezumată , încetarea căsătoriei produce aceleași efecte .
Încetarea căsătoriei operează de plin drept atât în cazul morții fizice cât și a morții prezumate . Dar în cea de –a doua situație este necesară o statuare judecătorească pentru că de această dată instanța nu are de luat o hotărâre asupra menținerii sau încetării căsătoriei , ci asupra unei împrejurări de fapt , anume dacă persoana se află în viață sau nu , iar cele stabilite prin actul instanței se răsfrâng nemijlocit și necondiționat asupra căsătoriei .
Deci încetarea căsătoriei se produce de drept și are efecte doar pentru viitor .
Aceste efecte sunt următoarele :
Soțul supraviețuitor se poate recăsători, ca orice persoană care se căsătorește pentru prima oară ;
Soțul supraviețuitor care în timpul căsătoriei a purtat numele soțului decedat, poate purta acest nume și după încetarea căsătoriei. El poate să poarte acest nume și după recăsătorirea sa , chiar împreună cu noul soț ;
Soția supraviețuitoare își menține capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie , chiar dacă nu împlinise 18 ani la încetarea căsătoriei ;
Ocrotirea părintească se exercită numai de părintele rămas în viață ;
Obligația de întreținere între soți încetează ;
Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor se naște la moartea celuilalt soț ;
Comunitatea de bunuri în devălmășie încetează , putându-se face împărțirea bunurilor între moștenitorii legali și soțul supraviețuitor .
Cu privire la încetarea comunității de bunuri în devălmășie a soților se impun unele precizări :
1) La încetarea căsătoriei, regimul juridic al bunurilor va fi cel al indiviziunii de drept comun , care are regimul juridic de proprietate comună pe cote părți și nu al proprietății comune în devălmășie .
2) Modalitatea de ieșire din indiviziune este împărțirea bunurilor – Cod civil, art . 728- și prin urmare se trece la operațiunea de împărțire a bunurilor după determinarea cotelor comoștenitorilor.
În acest sens se disting următoarele operațiuni :
a) Realizarea operațiunilor privind pe soțul supraviețuitor potrivit Decretului – Lege nr. 314 / 1944 , respectiv :
– determinarea cotei ce se cuvine soțului supraviețuitor din masa bunurilor în calitate de copărtaș ;
– după care se determină cota ce i se cuvine soțului supraviețuitor .
b) Realizarea împărțirii bunurilor din moștenire potrivit dreptului comun , apreciem că după stabilirea dreptului soțului supraviețuitor și a celorlalți comoștenitori se poate face acest lucru prin învoială sau cale judecătorească .
3) Pentru o corectă realizare a împărtelii bunurilor comune la încetarea căsătoriei trebuie a se face corelația dintre dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor și comunitatea de bunuri, două noțiuni distincte , ambele aducând anumite bunuri în patrimoniul soțului supraviețuitor dar prin modalități diferite .
4) Soțul supraviețuitor nu face parte din nici o clasă de moștenitori cu care vine în concurs . Astfel , potrivit Legii nr. 319/1944, drepturile din această categorie ale soțului supraviețuitor sunt următoarele :
a) în concurs cu descendenții defunctului, indiferent de numărul acestora 1/4 din moștenire ;
b) în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați (tatăl și mama defunctului și frații și surorile și descendenții acestora , până la gradul IV inclusiv ) ai defunctului , atunci când aceștia vin împreună la moștenire, 1 / 3 din moștenire, iar dacă vine în concurs ori numai cu ascendenții privilegiați ori numai cu colateralii privilegiați, 1 / 2 din moștenire ;
c) în concurs cu ascendenții ordinari (ascendenții defunctului, alții decât părinții lui, bunici, străbunici, etc. , fără limită de grad ) sau colateralii ordinari (sunt rudele colaterale ale defunctului care nu sunt frați sau surori, ori descendenți ai acestora, unchi , mătuși, veri primari și frații sau surorile bunicilor defunctului ), indiferent de numărul acestora , 3/ 4 din moștenire ;
d) în ipoteza că nu există moștenitori în nici una din cele patru clase de moștenitori, soțul supraviețuitor va culege singur moștenirea defunctului .
Din dispozițiile legale aspectate mai sus rezultă că în cazul în care soțul supraviețuitor vine la moștenire cu una sau alta din clasele de moștenitori , în principiu, se procedează mai întâi la stabilirea cotelor soțului moștenitor, care se raportează la întreaga moștenire , după care partea de moștenire rămasă se împarte între ceilalți moștenitori , conform regulilor moștenirii legale .
După stabilirea cotelor de moștenire după regulile de mai sus, pentru ieșirea din indiviziune se va trece la împărțirea bunurilor din masa succesorală în limita cotelor stabilite, fie prin învoială, fie în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească .
Ca aspecte de stare civilă privind încetarea căsătoriei, descriem :
– Încetarea căsătoriei prin decesul sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți se va face prin menționare :
a) pe actul de căsătorie a foștilor soți ;
b) pe actul de naștere a celui rămas în viață ;
c) pe actul de naștere a soțului decedat se va înscrie mențiunea de deces.
În aceeași modalitate se înscriu și mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morții .
Înscrierea acestor mențiuni se face în baza comunicării de la ofițerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar care a întocmit actul de deces .
4. RECĂSĂTORIREA SOȚULUI CELUI CE FUSESE DECLARAT MORT
Ca urmare a declarării morții prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți, căsătoria încheiată se consideră încetată prin deces. Celălalt soț se poate recăsători ca orice persoană care se căsătorește pentru prima dată .
Soțul văduv care în timpul căsătoriei și după încetarea căsătoriei a purtat numele soțului decedat poate purta acest nume și după recăsătorirea sa, chiar împreună cu noul soț .
Dacă soțul mort își face apariția și anulează hotărârea declarativă de moarte se pune întrebarea care este soarta căsătoriei încheiată în timp de celălalt soț .
Deosebim două situații:
A ) Soțul care s-a recăsătorit a fost de bună credință , adică nu a știut că cel declarat mort trăiește . Hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte produce efecte retroactive . Astfel încât soțul recăsătorit ar urma să fie considerat că a încheiat cea de-a doua căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană , adică un caz de bigamie .
Dar potrivit reglementării actuale – art . 22 din Codul familiei – când după declararea unuia dintre soți prin hotărâre judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soțul declarat mort s-a întors și s-a anulat hotărârea declarativă de moarte, se dă prioritate celei de-a doua căsătorii , prima căsătorie fiind desfăcută la încheierea celei de-a doua sau cu alte cuvinte pe data incheierii noii căsătorii. Prin urmare rămâne valabilă cea de-a doua căsătorie sau cu alte cuvinte noua căsătorie rămâne singura valabilă .
O altã situație este aceea când, după recăsătorirea celui ce a fost declarat mort, se rectifică, prin hotărâre judecătorească data morții, dată care este stabilită ulterior recăsătoririi .
Legea nu se ocupă de această situație , dar aplicând prin asemănare dispozițiile art .22 Codul familiei, ajungem la soluția că prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii .
În cazul declarării morții prin hotărâre judecătorească, cea de-a doua căsătorie este valabilă și dacă a fost încheiată în intervalul de timp de la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a
morții și data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte .
B ) Soțul care s-a recăsătorit a fost de rea credință , în sensul că a știut că cel declarat mort se află în viață .
În această situație , noua căsătorie este încheiată prin frauda – art . 5 din Codul familiei , care prevede :
„Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.
Drept urmare , noua căsătorie este lovită de nulitate absolută .
Deși legea nu distinge , este mai presus de orice îndoială că reaua credință a soțului implicat în ambele căsătorii face inaplicabilă prevederea art. 22 din Codul familiei , în consecință, a doua căsătorie va fi desființată pentru bigamie , prima își continuă efectele .
Nulitatea căsătoriei este diferită de divorț .
Ambele pun capăt căsătoriei , doar că în cazul nulității căsătoriei cauzele care o determină constau în nerespectarea unor norme legale anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei , iar efectele nulității sunt retroactive – ex tunc – , pe când la divorț cauzele sunt posterioare încheierii unei căsătorii valabil încheiate , efectele operând doar pentru viitor – ex nunc – .
Capitolul II
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
1 . DREPTUL POZITIV ROMÂNESC PRIVIND DIVORȚUL
1.1 Noțiune. Necesitate
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii .
Singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate este divorțul.
Prin excelență judiciară divorțul – de la cuvântul francez ,, divorce “ – fie că este pronunțat la inițiativa unuia dintre soți , fie pe temeiul consimțământului ambilor , stinge pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței , principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți , în special efectele de natură personală .
În societatea contemporană, divorțul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității este în continuă creștere, disrupția maritală se ,,liberalizează “, este din ce în ce mai acceptată, nu ca un eșec, ci ca o posibilă soluție .
Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale , o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și poate nu în ultimul rand, scăderea influienței bisericii și religiei au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul .
Unii autori ai literaturii juridice interbelice s-au întrebat rhetoric , dacă divorțul își are locul într-o legislație ,, bine chibzuită “ ?
Totuși divorțul este necesar pentru că și cităm :
,, Dacă în principiu căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă , nu credem că legea să poată impune omului să continue traiul în comun în condiții imposibile , căci libertatea individuală este mai presus de lege . Nu este admis ca la adăpostul legii și al principiului indisolubilității , căsătoria să favorizeze relații ilicite ; menținerea unor asemenea situații este dăunătoare interesului social mai mult decât desfacerea căsătoriei care nu mai corespunde scopului său “ .
Deceniile care ne despart în timp nu au erodat justețea concluziei de mai sus . Divorțul nu este o instituție perfectă , doar un rău necesar care pune capăt unui rău și mai grav . Desfacerea cu prea mare ușurință a căsătoriei , pentru motive mai degrabă iluzorii , ar risca să transforme căsătoria aflată la temelia edificiului social , într-o simplă uniune temporară .
1.2 Istoric
În dreptul roman divorțul era current , simpla manifestare de voință a unuia dintre soți era suficientă pentru realizarea sa – repudium – , exista însă și divorțul prin consimțământ mutual , dar și prin simpla contractare a unei noi căsătorii , astfel neputând a fi bigamie .
Creștinismul s-a ridicat împotriva divorțului , iar biserica catolică a proclamat , încă din secolul al XII – lea , dogma indisolubilității căsătoriei care face parte din sfintele taine .
Consecința naturală a acestei doctrine a fost înlăturarea divorțului timp de mai multe secole .
Revoluția franceză a admis în mod larg divorțul prin consimțământ mutual sau la cererea unuia dintre soți , pentru juste motive .
În teritoriile românești divorțul a fost întotdeauna admis . Potrivit reglementării vechi , în Transilvania se admitea pe lângă divorț și separațiunea de corp sub titulatura de ,, separție de pat și masă “ .
Codul civil de la 1864 , având la bază principiile codului napoleonian , a reglementat la noi , divorțul , în modul cel mai amănunțit pentru cauze limitative dar și cu o procedură greoaie , anevoioasă .
1.3 Reglementare legală actuală a divorțului în legislația română
Repetând , menționăm că divorțul este un rău necesar căci pune capăt unui rău și mai grav, însă pe de altă parte abuzul divorțului ar duce la consecințe foarte grave în ceea ce privește familia și prin urmare trebuie aplicat cu foarte mare grijă .
Considerăm că aceasta este și recomandarea legiuitorului, care a încredințat instanțelor judecătorești – iar nu altor autorități – dreptul de a statua asupra menținerii sau desfacerii căsătoriei și a instituit o procedură specială , adaptată particularităților cauzelor cu acest obiect .
În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul nr. 779/1966 , nu se făcea distincția între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț , precizându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți , declararea judecătorească a morții sau prin divorț .
În prezent, încetarea căsătoriei este caz diferit de desfacerea ei, ce se poate realize prin divor, conform art.37 din Codul familiei. Desfacerea căsătoriei prin divorț se poate produce numai în timpul vieții soților, în anumite condiții pe care legiuitorul le-a stabilit în art . 37 și 38 din Codul familiei .
Divorțul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească ; chiar în situația prevăzută de dispozițiile art. 38 alin. 2 din Codul familiei, când divorțul are la bază acordul soților, instanța de judecată este acea care-l pronunță , după verificarea îndeplinirii condițiilor legale .
Dispozițiile relative divorțului au fost substanțial modificate prin Legea nr. 59/1993 și , comparând textele (cu referință la art . 38 din Codul familiei, în reglementarea anterioară și ulterioară intervenției legiuitorului) se remarcă abandonarea principiului caracterului excepțional al desfacerii căsătoriei .
Astfel :
Textul vechi stabilea într-o formă negativă că instanța judecătorească ,, nu poate desface căsătoria decât atunci când , datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea căsătoriei “ .
Textul nou, statornicește de astă dată în formă afirmativă, că ,, instanța judecătorească poate desface căsătoria atunci când , datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă” .
Se observă că motivele temeinice de divorț sunt considerabil atenuate . Corelativ , au fost relaxate criteriile de apreciere a temeiurilor cererii de divorț și a imposibilității continuării căsătoriei .
Astfel :
Dacă fostul art. 38 alin. 2 din Codul familiei, cerea instanțelor să aprecieze ,, cu deosebită grijă, temeiurile cererii de divorț și imposibilitatea continuării căsătoriei ținând seama și de durata acesteia , precum și de interesele copiilor minori ” .
Prezentul art . 38 din Codul familiei, în alin. 4 stipulează: ,,la soluționarea cererilor accesorii divorțului , referitoare la încredințarea copiilor minori , obligația de întreținere și folosirea locuinței , instanța va ține seama și de interesele minorilor ” .
Se constată că în textul de lege actualmente în vigoare s-a renunțat la criteriul – de altfel foarte discutabil – al duratei căsătoriei, iar cel al intereselor copiilor – într-adevăr pertinent , dar nu în relația cu soarta căsătoriei – ca fiind rezervat chestiunilor litigioase accesorii divorțului .
Modificarea legislativă dată de Legea nr. 59 / 1993 a reintrodus divorțul prin consimțământ mutual, prevăzându-se că , în anumite condiții, căsătoria poate fi desfăcută și ,, numai pe baza acordului ambilor soți ” – art . 38 alin . 2 din Codul familiei .
O altă modificare legislativă introdusă în contextul motivelor de divorț se referă la starea de sănătate a soților .
Astfel :
Dacă în vechea reglementare , alienația mintală cronică putea fi invocată în susținerea cererii de divorț numai de soțul lezat de consecițele maladiei , nu și de însuși soțul bolnav ;
Actualmente prin reglementarea în vigoare: ,, oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei ” – art . 38 alin . 3 din Codul familiei.
Din cele aspectate mai sus se observă că , dispozițiile de drept material privitoare la divorț sunt statuate de Codul familiei , care consacră instituției desfacerii căsătoriei, Capitolul IV al Titlului I , art . 37 – 44 . Capitolul IV are titulatura ,, Desfacerea căsătoriei ” . În schimb procedura divorțului este reglementată de Codul de procedură civilă , art. 607 – 619 , ca o procedură specială derogatorie de la dreptul comun , de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei .
1.4 Sisteme ( concepții ) actuale despre divorț
Cu privire la divorț există următoarele sisteme ( concepții ) :
Sistemul divorțului remediu
Potrivit căruia divorțul intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei , indiferent dacă această situație este imputabilă sau nu vreunuia dintre soți . Divorțul apare astfel ca un remediu al unei situații care nu mai poate continua ;
Sistemul divorțului sancțiune
Conform căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în destrămarea relațiilor de familie . El se pronunță la cererea soțului culpabil cu posibilitatea reținerii culpei ambilor soți ;
Sistemul mixt al divorțului remediu – sancțiune
Acest concept îmbină elemente ale celor două sisteme .
1.5 Corelația legislației românești actuale , cu aceste concepții
Analiza dispozițiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferința legiuitorului pentru sistemul (concepția) mixt asupra divorțului , privit deopotrivă ca remediu și ca sancțiune .
Astfel :
– ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate ;
– ca sancțiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăția unuia sau ambilor soți .
Potrivit art . 38 alin . 1 din Codul familiei , instanța judecătorească nu desface căsătoria prin divorț , decât atunci când , datorită unor motive temeinice , raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă .
Legiuitorul român împărtășind concepția mixtă a divorțului remediu – sancțiune indrituiește că pentru desfacerea căsătoriei este necesară întrunirea următoarelor condiții :
– existența unor ,, motive temeinice “ ;
– vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie, datorită ,,motivelor temeinice“
– imposibilitatea continuării căsătoriei .
Alin . 2 al art . 38 din Codul Familiei , reglementează divorțul numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite cumulative cele două condiții:
– până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
– nu există copii minori rezultați din căsătorie .
Această formă a divorțului nu este întemeiată pe ideea de culpă a soților , ci are la bază consimțământul acestora , instanța de judecată necercetând vreunul din motivele care stă la baza cererii de divorț .
La alin.3 al aceluiași articol este reglementată posibilitatea oricăruia dintre soți de a cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei reflectându-se aici sistemul divorțului remediu .
1.6 Legea aplicabilãdivortului în dreptul international privat.
In cazul divortului cu elemente de extraneitate, apreciem cã pot fi retinute urmãtoarele aspecte din analiza dispozitiilor cuprinse în Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international.
Legea aplicabilã divortului:
In cazul divortului care intereseazã cetãteanul roman, prin aplicarea dreptului intern în materi coroborat cu dispoziitiile Legii nr. 105/1992, s-au statuat urmãtoarele criterii de urmat;
a) – Legea nationalã comunã sau legea domiciliului comun se aplicã divortul chiar dacã dupã data introducerii actiunii de divort, sotii nu mai au, dupã caz cetãtenie românã sau domiciliu comun. Aceste prevederi sunt aplicabile si în caz de divort dintre douã persoane care au resedinte în strãinãtate. Potrivit art. 20 si art. 22 din Legea nr. 105/1992 “ Legea nationalã comunã sau legea domiciliului comun al sotilor continuã sã reglementeze efectele cãsãtoriei, în cazul în care unul dintre ei îsi schimbã dupã caz cetãtenia sau domiciliul”.
– Instanta competentã este judecãtoria; potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992 instantele române sunt competente sã judece procesele dintre persoane cu domiciliul în strãinãtate, referitoare la acte sau fapte de stare civilã înregistrate în România, dacã cel putin una dintre pãrti este cetãtean roman. Dacã nu se poate stabili care anume dintre instantele românesti competentã sã judece procesul , cererea va fi îndreptatã , potrivit regulilor de competentã nationalã, la judecãtoria sectorului 1 al Municipiului Bucuresti sau la Tribunalul Municipiului Bucuresti.
b) – In general se considerã cã ordinea publicã în dreptul international privat nu se invocã pentru a permite sotilor sã divorteze. Totusi art. 22 alin. Din Legea nr. 105/1992 prevede cã dacã legea strãinã competentã pentru divort nu permite divortul ori îl permite în conditii deosebit de restrictive, se aplicã legea românã, în cazul în care unul dintre soti este la data cererii de divort, cetãten roman.
– Invocarea ordinii publice în dreptul international privat este posibilã împotriva legii divortului sau a unora din disponibilitãtile acesteia. Astfel, de exemplu, în tara noastrã, divortul nu s-ar putea pronunta, pentru repudierea unilateralã a unuia dintre soti de cãtre celãlalt sau nu se va tine seama de dispoziitiile legii strãine privind încredintarea copilului dacã încredintarea nu este în interesul copilului. În cazul înlãturãrii legii strãine se aplicã legea românã.
c) – Aplicarea legii forului; unele aspecte privind divortul sunt reglementate de legea forului, cum ar fi, determinarea competentei jurisdictionale în materie de divort si procedura sa de judecare. În acest sens, dacã legea divortului în fata organului confesional, sotii nu ar putea obtine divortul în tara noastrã decât prin instanta de judecatã românã si cu procedura prevãzutã de legea noastrã. Se va tine seama de competenta în dreptul international privat si aceea în dreptul intern.
– Potrivit principiilor admise, competenta materialã si teritorialã a instantelor române în procesele de divort privind pe strãini se determinã dupã dispozitiile legii române.
– Mãsurile provizorii si cele urgente sunt supuse legii forului, fie pe motivul cã apartin procedurii ori cã normele care le reglementeazã sunt de aplicatie imediatã, fie pe motivul cã le considerã cã au caracter de ocrotire a intereselor unuia dintre soti ori a copiilor.
2 . MOTIVELE DE DIVORȚ
2.1 Sisteme ( concepții ) privind motivele de divorț.
Și în privința motivelor de divorț se cunosc trei sisteme :
1)- sistemul în care legea nu precizează motivele de divorț , ci numai anumite criterii de apreciere a acestora ;
2)– sistemul divorțului pentru cauze determinate ;
3)– sistemul mixt – unde sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorț , dar totodată sunt enumerate exemplificativ și câteva dintre ele .
Legiuitorul român a adoptat și în această materie sistemul mixt .
Cazurile de divorț reglementate de actualul Cod al familiei sunt :
– divorțul pentru motive temeinice – art . 38 alin . 1 din Codul familiei
– divorțul prin acordul soților – art . 38 alin . 2 din Codul familiei
– divorțul datorită stării sănătății unuia dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei – art . 38 alin . 3 din Codul familiei .
După cum rezultă din prevederile cuprinse în art . 38 din Codul familiei , modalitățile de desfacere a căsătoriei sunt : desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată fie la inițiativa unuia dintre soți , fie pe temeiul consimțământului ambilor soți .
2.2 Desfacerea cãsãtoriei la initiativa unuia dintre soti.
Din interpretarea art . 38 alin 1 și alin 2 din Codul familiei, potrivit cărora ,,instanța judecătorească desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă ” , respectiv ,, Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”, deducem următoarele condiții cumulative ale acestui tip de divorț :
A – există motive temeinice de divorț ;
B – motivele invocate au vătămat grav relațiile dintre soți ;
C – continuarea căsătoriei nu mai este posibilă .
A) Motive temeinice de divorț
Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislația noastră ; ele pot fi :
de natură subiectivă fondate pe conduita culpabilă a unuia dintre soți și care a condus la deteriorarea relațiilor de familie,
sau de natură obiectivă , neimputabile vreunuia dintre soți, exemplu în caz de boală gravă a unuia dintre soți , boală care face imposibilă continuarea căsătoriei .
Legiuitorul , nefăcând o enumerare a motivelor temeinice și în general a motivelor de divorț , instanțele judecătorești sunt cele care în funcție de situațiile de fapt și de probele administrate, vor aprecia temeinicia motivelor invocate .
În practica judiciară au fost recunoscute, spre exemplu, a fi motive temeinice de divorț :
despărțirea în fapt a soților , precum și refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt. Pentru a putea fi considerat motiv temeinic de divorț , despărțirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv , iar refuzul conviețuirii să-i fie imputat soțului pârât , ambele de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul reclamat;
infidelitatea unuia dintre soți ;
neînțelegeri grave între soți , generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, exprimată prin jigniri sau prin alte manifestări violente și care au condus la deteriorarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei ;
nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfășurare a raporturilor intime dintre soți ;
existența unei boli grave , incurabile , a unuia dintre soți .
Prezența unei boli grave , nu constituie în sine , motiv de divorț , mai mult celălalt soț are chiar obligația morală de a-i acorda sprijin soțului bolnav .
– dar faptul că boala afectează raporturile firești dintre soți, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, coroborat și cu ascunderea de către soțul bolnav a maladiei de care suferă , sunt împrejurări de natură a constitui un temeinic motiv de divorț.
Motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului, permit instanței să stabilească culpa (vina) unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsniciei .
Cu toate că divoorțul nu intervine exclusiv cu titlu de sancțiune îndreptată împotriva soțului ori a soților vinovați , ci dimpotrivă ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de nesuportat cel puțin pentru unul dintre soți , stabilirea sau repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admisibilității cererii de divorț , precum și al efectelor desfacerii căsătoriei .
B) Motivele invocate să fi vătămat grav relațiile dintre soți
Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate sau dovedite în fața instanței vor constitui motiv temeinic al desfacerii căsătoriei numai dacă s-au răsfrânt asupra relațiilor dintre soți, vătămându-le grav .
Sub aspectul soluționării cererii de divorț , instanța de judecată este interesată exclusiv de relațiile dintre soți , și de aceea eventualele discordii dintre unul din soți și alți membri ai familiei – de regulă părinții celuilalt – în măsură în care nu se regăsesc și în relația dintre soți , nu sunt relevante .
C) Continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă
Instanța judecătorească va aprecia în mod concret dacă menținerea căsătoriei mai este sau nu posibilă ținând seama de :
– natura și gravitatea motivelor de fapt invocate ;
– de măsura în care acestea au marcat convieșuirea soților , erodând sau chiar distrugând liantul afectiv al relațiilor conjugale ;
– precum și de întregul complex de împrejurări specifice fiecărui caz de divorț .
Desfacerea căsătoriei nu poate fi acceptată atunci când neînțelegerile dintre soți sunt pasagere și nu au alterar irevocabil relația cuplului .
Desfacerea căsătoriei nu poate fi refuzată dacă se constată că doar în acest fel poate fi asigurată protejarea intereselor unuia sau ambilor soți .
Verificarea acestei cerințe este necesară , inclusiv în cazul motivului de divorț, prevăzut de art. 38 alin. 3 din Codul familiei și anume: starea de sănătate a unuia dintre soți .
Deci : ,, oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”.
În această ipoteză, divorțul poate fi cerut numai de către soțul bolnav , singura condiție fiind ca , datorită sănătății acestuia , continuarea căsătoriei să fi devenit imposibilă. Reclamantul trebuie să dovedească o afecțiune a stării sănătății sale de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei .
Desi legiuitorul nu dispune , se consideră că divorțul se pronunță fără a se reține culpa .
2.3 Desfacerea căsătoriei prin acordul soților.
Asa cum prevede art. 38, alin. 2, Codul familiei, divorțul poate fi pronunțat numai, pe baza consimțământului, acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții :
până la durata cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei ;
sã nu există copii minori rezultați din căsătorie .
C) la aceste cerințe exprese se adaugă cea subînțeleasă, cea a consimțământului valabil exprimat al soților .
A) Până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei : art. 38 alin . 2 din Codul familiei.
Cerința impusă referitoare la durata minimă a căsătoriei este necesară deoarece :
consimțământul soților în vederea desfacerii căsătoriei este doar temeiul divorțului pronunțat de instanță ;
consimțământul soților nu este cauza , motivul divorțului , deoarece sub acoperirea acordului ambilor soți , se ascund motivele reale care au dus la destrămarea căsătoriei ;
termenul de un an , verificat de instanță în raport cu data cererii de divorț , este un termen de ,,reflecție” pentru soți în ceea ce privește viitorul căsniciei lor .
Astfel încât , cererea de desfacere a căsătoriei prin acordul soților , înainte de a se împlini un an de la încheierea ei, este respinsă ca prematură .
Totuși , atât înainte cât și după împlinirea termenului de un an de la încheierea căsătoriei, oricare dintre soți poate promova cererea în desfacerea căsătoriei potrivit art. 38 alin. 1 și alin. 3 din Codul familiei, fiind ținut să facă dovada motivelor temeinice de divorț , pentru că această modalitate comună de desfacere a căsătoriei nu este condiționată de durata căsătoriei .
B) Să nu existe copii minori rezultați din căsătorie – art . 38 alin . 2 litera (c) din Codul familiei
Nevoia ocrotirii copiilor face ca soarta căsătoriei soților – părinți să se decidă în condiții de exigență sporită, numai pentru motive temeinice, apreciate ca atare de instanță, motive temeinice din cauza cărora nu este posibilă continuarea căsătoriei .
Astfel se distinge imperativ cerința că desfacerea căsătoriei prin acordul soților este posibilă doar dacă soții nu au copii .
Privind voința legiuitorului în acest sens , putem deosebi :
legiuitorul are în vedere , fără putință de tăgadă , ,,Copiii minori ” la data cererii de divorț , rezultați din căsătoria a cărei desfacere se cere ;
descendenții majori , precum și copiii unuia dintre soți – proveniti dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei , precum copiii adoptați numai de unul dintre soți – nu împiedică această modalitate a divorțului ;
cât privește fiica minoră a soților , căsătorită înainte de vârsta majoratului (în condițiile art 4 alin . 2 din Codul familiei) , ea dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul încheierii căsătoriei ( art . 8 din decretul nr . 31 / 1954 ) , astfel că drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana sa și la bunurile sale se sting. În consecință , divorțul prin consimțământul părinților minorei căsătorite, este admisibil .
în ipoteza în care soții au adoptat un copil ori soțul a adoptat copilul firesc a celuilalt soț, divorțul este inadmisibil pe timpul minorității celui adoptat. Prin efectul încuviințării adopției, drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoane și bunurile celui adoptat trec asupra părinților adoptivi. În cazul în care cel adoptat este copilul firesc al celuilalt soț părintele firesc și cel adoptiv, căsătoriți între ei, asigură împreună înfăptuirea ocrotirii părintești. În ambele situații, prezența copilului împiedică desfacerea căsătoriei. În această variantă, soții sunt obligați să recurgă la forma clasică de divorț, să aducă așadar în atenția instanței motivele lor temeinice de divorț .
Se poate constata deci, că privind această modalitate de divorț, este esențial ca soții să nu aibă drepturi și îndatoriri concurente , privitoare la același copil. Drepturile și îndatoririle unuia dintre soți referitoare la minorul dintr-o căsătorie anterioară, din afara căsătoriei ori cel adoptat nu au relevanță în acest context .
C) Consimțământul liber al soților
Deși nu este prevăzută în mod explicit printre cerințele divorțului prin consimțământ mutual, existența și caracterul liber neviciat al consimțământului soților în sensul desfacerii căsătoriei este subînțeleasă, în fapt, existența acordului acestora este premisa declanșării și condiția finalizării procedurii judiciare .
Asa cum stabileste art. 613 alin. 2 Codul de procedurã civilã privind cererea de divort formulatã în conditiile art. 38 alin. 2 Codul familiei, presedintele instantei va verifica existența consimțământului soților , după care va fixa un termen de 2 luni în ședință publică , termen la care instanța va verifica dacă soții stăruie la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor .
În caz afirmativ se va trece la judecarea cererii .
Împăcarea soților stinge acțiunea de divorț – art . 618 din Codul de procedură civilă .
3 . PROCEDURA DIVORȚULUI
Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială , reglementată prin art. 607-619 din Codul de procedură specială, înțelegând prin ,,procedură specială ” acel ansamblu de reguli, care într-o materie strict determinată de lege, derogă sub mai multe aspecte de la normele generale de procedură civilă, completându-se însă cu normele dreptului comun în măsura necesară și compatibilă .
Deosebim următoarele caracteristici ale procedurii divorțului :
a . Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei este recunoscut exclusiv soților;
b . Determinarea instanței competente teritorial urmează reguli speciale ;
c . Asupra unora dintre cererile accesorii sau incidentale , instanța este obligată să statueze chiar și din oficiu ;
d . Admisibilitatea unora din mijloacele de probă propuse în dovedirea existenței și temeiniciei de divorț invocate se apreciază după criterii anume stabilite ;
e . Actele de dispoziție ale părților în cursul procesului sunt lipsite de unele din restricțiile dreptului comun ;
f . Hotărârea de divorț se particularizează sub numeroase aspecte de actul instanței dat în alte materii .
3.1 Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are un caracter strict personal, deci fie că cererea este fondată pe motive temeinice, fie că se întemeiază pe acordul soților, poate fi valorificat exclusiv de către soți .
Având un caracter personal, acțiunea de divorț1 poate fi introdusă și exercitată numai de către soți .
Per a contrario, o atare acțiune nu poate fi intentată și sau continuată de către :
a ) creditorii soților – pe calea acțiunii oblice – deoarece obiectul acestei acțiuni nu este de natură patrimonială ;
b ) procuror ;
c ) moștenitorii soților , întrucât căsătoria încetează prin deces .
Atât soțul alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicție, cât și cel pus sub interdicție, pot introduce acțiunea de divorț în momentele de luciditate. În situația în care ulterior declanșării procesului, soțul respectiv își pierde luciditatea, acțiunea va fi continuată de reprezentantul său legal .
Deci în procesele de divorț numai soții dobândesc calitate procesuală, calitatea procesuală fiind una din condițiile de exercitare a acțiunii civile. În lipsa acestei calități este de neevitat soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă .
Calitatea de pârât – calitate procesuală pasivă – o are soțul împotriva căruia s-a introdus acțiunea de divorț . Soțul reclamat are calitate procesuală activă .
În cazul soțului pârât , care decedează , căsătoria încetează de drept, neputând fi continuată acțiunea de divorț , față de moștenitorii săi .
Soțul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost pus sau nu sub interdicție , poate figura ca pârât în proces , fiind reprezentat de tutorele său .
3.2 Cererea de chemare în judecată
Alături de mențiunile general – obligatorii pentru orice cerere de chemare în judecată în cererea de divorț trebuie să se facă arătarea numelui copiilor născuți din căsătorie sau care au aceeași situație legală (minorul adoptat de ambii soți ) , iar dacă nu sunt copii se va face o precizare expresă în acest sens .
Cererea principală, adică pretenția principală este desfacerea căsătoriei. Întrucât reclamantul nu poate obține divorțul invocând propria sa culpă, el este ținut să arate în ce constă culpa soțului pârât, precum și dovezile care susțin afirmațiile sale .
Cererea principală poate fi însoțită de unele cereri accesorii, a căror soluționare este dependentă de rezolvarea dată în cererea principală, în sensul că numai admiterea cererii în desfacerea căsătoriei face posibilă statuarea instanței cu privire la cererile accesorii divorțului .
Unele din aceste cereri accesorii sunt obligatorii, urmând ca instanța să se pronunțe, chiar dacă părțile nu au solicitat în mod expres această ,, intervenție judecătorească “ :
încredințarea copiilor spre crestere și educare unuia dintre părinți sau unei terțe persoane ,
stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educație a copiilor ,
chestiunea numelui soților , după desfacerea căsătoriei .
Alte cereri sunt cereri accesorii facultative, care vor fi abordate în instanță numai în prezența solicitării exprese a cel puțin unuia dintre soți , astfel :
– stabilirea pensiei de întreținere în favoarea soțului aflat în nevoie ,
– partajarea bunurilor commune ale soților ,
– atribuirea locuinței – domiciliu conjugal .
Pretențiile din această urmă categorie pot fi valorificate în cadrul unui process separat, ulterior desfacerii căsătoriei .
În cuprinsul cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul soților , semnată de ambii soți , se vor arăta și modalitățile – dacă este cazul – în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului referitoare la :
– numele pe care îl vor purta soții după desfacerea căsătoriei ,
– pensia de întreținere în favoarea unuia dintre soți ,
– atribuirea locuinței commune .
În lipsa învoielii părților, instanța va soluționa aceste cereri accesorii pe temeiul probelor administrate în cauză .
3.3 Depunerea cererii de divorț
Cererea de divorț , împreună cu scrisurile doveditoare se va prezenta personal de către reclamant președintelui instanței competente .
În cazul divorțului prin accord , cererea va fi semnată de ambii soți , însă va putea fi depusă numai de către unul dintre ei .
3.4 Primirea cererii de divorț
La primirea cererii de divorț, președintele instanței va da sfaturi de împăcare reclamantului și în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei .
În cazul divorțului prin accord , primind cererea, președintele instanței va verifica existența consimțământului , după care va fixa un termen de două luni , în ședință publică . Și în acest caz , președintele va da sfaturi de împăcare .
În cazul în care cererea de divorț se întemeiază pe dispozițiile art . 38 alin. 3 din Codul familiei, privitoare la divorțul remediu, nu mai există obligația de a da sfaturi de împăcare , întrucât un astfel de divorț exclude idea de conflict între soți .
3.5 Întâmpinarea
Potrivit art. 612 alin. 5 din codul de procedură civilă, întâmpinarea nu este obligatorie .
3.6 Cererea reconvențională
Soțul pârât poate solicita la rândul său divorțul pe calea cererii reconvenționale la cererea principală în desfacerea căsătoriei .
Această cerere se poate introduce :
1. până la prima zi de înfățișare, pentru faptele petrecute înainte de această dată ;
2. pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cererea reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
Derogări de la dreptul comun
Conform art . 609 din Codul de procedură civilă , se prevede că :
în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel , cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu judecarea apelului ;
în cazul în care cererea reconvențională nu a fost introdusă la instanță în termenele prevăzute, operează decăderea soțului pârât din dreptul de a solicita desfacerea căsătoriei pentru motive proprii . Dar în eventualitatea respingerii cererii soțului reclamat aceste motive vor putea fi valorificate într-un nou process de divorț , declanșat oricând după soluționarea irevocabilă a primei acțiuni . Spre deosebire, în procedura de drept comun, măsura care intervine în cazul depunerii tardive a cererii reconvenționale este judecarea ei separată , afară de cazul când amândouă părțile consimt să se judece împreună .
În cazul divorțului, cererea reconvențională se soluționează numai împreună cu cererea soțului reclamat, disjungerea nefiind posibilă, conform art. 608 alin. 2 Cod procedurã civilã.
În lipsa cererii reconvenționale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorț invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface chiar dacă din dezbateri rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant .
3.7 Instanța competentă
Competența teritorială si materialã: conform dispozițiilor art . 607 din codul de procedură civilă , sub aspect territorial , există o competență specială și derogatorie, o competență alternativă, reclamantul fiind obligat a formula cererea în ordinea și condițiile menționate de textul de lege. Dacă de drept comun, competența teritorială revine instanței de la domiciliul pârâtului , din rațiuni legate de înlesnirea administrării probelor în susținerea motivelor de divorț, determinarea judecătoriei competente se realizează potrivit normei imperative, de strictă interpretare . Sunt imperative, nu doar criteriile de stabilire a competenței teritoriale ci și ordinea de aplicare a acestor criterii , ele operând în ,, cascadă “ , iar nu potrivit opțiunii reclamantului .
Astfel :
a ) cererea de divorț este de competența instanței în circumscripția căreia se află ultimul domiciliu al soților , sub condiția ca măcar unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția instanței respective ;
b ) în situațiile în care soții nu au avut domiciliu comuun, ori nici unul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția instanței în care se află cel din urmă domiciliu comun, competența aparține instanței în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul ;
c ) când pârâtul nu are domiciliul în țară sau dacă reclamantul dovedește că a făcut toate diligențele necesare, însă fără rezultat pentru aflarea domiciliului pârâtului , este competentă instanța în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul .
În determinarea instanței competente territorial interesează domiciliul real, efectiv, al părinților la data introducerii cererii. Schimbarea domiciliului uneia dintre părți ulterior declanșării procesului nu are efecte asupra competenței teritoriale definitive stabilite prin investirea instanței corespunzătoare .
Instanța este competentă să judece și cererile accesorii divorțului, privitoare la: încredințarea copiilor minori, plata pensiei de întreținere în favoarea copiilor minori sau a unuia dintre soți , încuviințarea păstrării numelui comun dobândit prin căsătorie, atribuirea spațiului locative, partajarea bunurilor commune dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă unele din aceste cereri accesorii, valorificate separate, pe cale principală, ar stabili competența în favoarea altei instanțe .
Competenta sã judece divortul, în primã instantã, este judecãtoria
3.8 Înfățișarea personală a soților în fața instanțelor de fond este obligatorie
Prin derogare de la dreptul comun – art . 614 din Codul de procedură civilă – în cazul divorțului , în fața instanțelor de fond , soții au obligația de a se prezenta personal cu următoarele excepții :
a ) împiedicarea participării la process datorită unei boli grave ;
b ) executarea unei pedepse privative de libertate ;
c ) faptul existenței reședinței în străinătate ;
d ) punerea sub interdicție judecătorească .
În aceste cazuri legea prevede posibilitatea înfățișării soțului respective prin mandatar , care poate fi un avocet sau un alt mandatar convențional .
În această ipoteză , avocatul nu poate reprezenta partea în process , ci numai a asista .
Cerința prezenței personale a soților înaintea instanțelor de fond – așadar , în principiu , părțile nu vor putea fi reprezentate ci doar asistate , este deasemenea derogatorie de la dreptul comun care permite exercitarea drepturilor procesuale atât personal cât și prin mandatar . Se urmărește în acest fel asigurarea condițiilor necesare soluționării juste a cauzei , căci părțile și numai ele sunt în măsură să ofere instanței explicații lămuritoare asupra relațiilor dintre soți, pe de altă parte, instanța are obligația de a încerca împăcarea părților, ceea ce reclamă prezența personală a soților în fața judecătorului .
3.9 Prezența obligatorie a reclamantului
Reclamantul este obligat să se prezinte în instanță pe tot parcursul judecății , atât în prima instanță – când trebuie să se prezinte personal, cât și în căile de atac, situație în care poate fi reprezentat .
La termenul de judecată, în prima instanță, dacă reclamantul lipsește nejustificat și se prezintă pârâtul , cererea de desfacere a căsătoriei va fi respinsă ca nesusținută .
Dacă lipsesc ambii soți , cauza se suspendă .
În cazul divorțului prin accord este obligatorie prezența ambilor soți la termenul fixat în prima instanță .
La judecata în căile de atac , apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea , va fi respins ca nesusținut , dacă la judecată se prezintă numai pârâtul .
3.10 Sedința de judecată
Regula este în sensul că divorțul se judecă în sedință publică .
Cu titlu de excepție , legea permite ca instanșa să dispună judecarea în camera de consiliu dacă apreciază că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor .
Întotdeauna însă hotărârea se pronunță în ședință publică .
3.11 Probele în procesul de divorț
Probele în procesul de divorț urmează un regim juridic specific , derogatoriu de la dreptul comun sub douã aspecte, astfel :
A) unele din mijloacele de probă admise în procedura comună sunt interzise în materie de divorț
B) unele probe neadmise potrivit dreptului comun , sunt admisibile în dovedirea motivelor de divorț .
Din prima categorie :
proba interogatoriului nu poate fi primită , conform art . 612 din Codul de procedură civilă , pentru dovedirea motivelor de divorț . Rațiunea acestei interdicții constă în aceea de a nu se ajunge astfel la admiterea acțiunii de divorț prin consimțământ mutual . Interogatoriul este însă admisibil cu privire la cererile accesorii .
Din cea de-a doua categorie
spre deosebire de dreptul comun care nu îngăduie ca rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv să fie ascultate ca martori, în procesele de divorț, persoanele de mai sus pot fi ascultate ca martori, cu excepția descendenților. Derogarea este motivată de faptul că discutându-se aspecte legate de căsnicia părților, rudele și persoanele cele mai apropiate soților sunt cele mai în măsură să le cunoască și să le relateze .
3.12 Actele de dispoziție ale părților
Privind actele de dispoziție ale părților în procesul de divorț se disting următoarele particularități , derogări de la dreptul comun :
1- reclamantul din divorț poate renunța la cererea sa în tot cursul judecății în fața instanțelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotrivește, însă renunțarea sa nu are nici o inrãurire asupra cererii reconvenționale a pârâtului .
De drept comun, după începerea dezbaterilor, asupra fondului, reclamantul poate renunța la judecată numai cu acordul pârâtului .
În lipsa cererii reconvenționale în desfacerea căsătoriei , instanța va lua act de renunțare la judecată printr-o încheiere iar părțile vor fi repuse în situația anterioară procesului .
2.- împăcarea soților , posibilă în orice fază a procesului , stinge acțiunea de divorț , conform art . 618 din Codul de procedură civilă , și într-o astfel de situație , instanța este obligată să ia act de împăcarea părților și să pronunțe o hotărâre nesusceptibilă de apel sau de recurs .
3.- stăruința reclamantului sau a pârâtului – reclamant reconvențional în desfacerea căsătoriei , nu împiedică tranzacția asupra unora din cererile accesorii divorțului, precum atribuirea locuinței comune, partajarea bunurilor comune , păstrarea numelui comun dobândit prin căsătorie .
4.- instanța va lua act de tranzacția părților prin hotărâre parțială nesusceptibilă de apel, dar recuperabilă , fiind deschisă calea acțiunii în anulare, data fiind esenta conventionalã a hotãrârii .
5.- învoiala soților referitoare la încredințarea copiilor minori și la prestarea întreținerii în favoarea acestora este supusă cenzurii instanței care o va încuviința numai dacă apreciază că interesele copiilor .
3.14 Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț
Art . 613 din Codul de procedură civilă , prevede că pe timpul procesului de divorț , instanța poate lua , prin ordonanță președințială , măsuri vremelnice cu privire la :
încredințarea copiilor ;
alocația de întreținere ;
alocația pentru copii ;
folosirea locuinței comune .
Măsurile provizorii enumerate mai sus, se pot lua prin ordonanță președințială de către instanța de judecată la care s-a îndreptat acțiunea de divorț și înainte de primul termen de judecată .
3.15 Hotărârea de divorț
Dacă admite acțiunea de divorț, instanța pronunță divorțul din vina pârâtului sau a ambilor soți .
Dacă divorțul se pronunță în baza acordului soților, instanța nu va reține culpa la desfacerea căsătoriei. Deși art . 617 din Codul de procedură civilă se referă numai la divorțul pronunțat în temeiul art . 38 alin . 2 din Codul familiei , se admite că și în cazul divorțului ce se pronunță pentru starea sănătății unuia dintre soți, fiind vorba de un divorț remediu, nu se poate reține culpa vreunuia dintre soți la desfacerea căsătoriei .
Dar instanța si poate respinge ca neîntemeiată acțiunea de divorț, dacă din probele administrate nu rezultă motive temeinice imputabile soțului pârât sau ambelor soti și care fac imposibilă continuarea căsătoriei .
Dacă la judecarea divorțului se prezintă numai pârâtul, reclamantul lipsind nejustificat , acțiunea de divorț se respinge ca nesusținută .
Dacă soții se împacă în orice fază a procesului, acțiunea de divorț se stinge .
De asemenea , reclamantul poate renunța la cerea sa fie în fața instanței de fond, fie în apel, fără încuviințarea pârâtului, iar în recurs numai cu încuviințarea acestuia , așa cum rezultă din dispozițiile art . 618 din Codul de procedură civilă.
Dacă în cursul procesului de divorț, chiar în recurs, unul din soți a decedat, instanța va închide dosarul , căsătoria încetând prin deces .
Art. 617 din Codul de procedură civilă, prevede că dacă părțile o cer, instanța nu va motiva hotărârea de divorț .
3.16 Data desfacerii căsătoriei
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă .
Deoarece privește statutul civil al persoanei, hotărârea are efect constitutive, pentru viitor și nu declarativ adică pentru trecut , retroactiv.
De asemenea, hotărârea are efecte erga omnes .
Față de terți , efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea setului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorț ul pe altă cale.
4 . MENȚIONAREA HOTĂRÂRII DE DIVORȚ PE ACTUL DE CĂSĂTORIE
4.1 Particularitãti privind hotãrârea de divort
Hotărârea de divorț se distinge de actul final de dispoziție din alte materii prin câteva mențiuni particulare pe care trebuie să le cuprindă . Astfel :
1. Înainte de toate , hotărârea de divorț va cuprinde o statuare privind soarta căsătoriei , fie în sensul respingerii cererii de divorț, fie în sensul admiterii acesteia.
Soluția de respingere a cererii principale , de desfacere a căsătoriei , împiedică soluționarea cererilor accesorii divorțului ; rămasă irevocabilă , hotărârea înseamnă menținerea căsătoriei împreună cu toate efectele sale ;
2. Hotărârea de admitere a desfacerii căsătoriei va indica culpa soțului sau a soților în disoluția căsătoriei :
a) dacă desfacerea căsătoriei a fost cerută pe baza unor motive temeinice care au și fost dovedite , divorțul va fi pronunțat din vina exclusivă a soțului pârât ;
b) Dacă soțul pârât a formulat cerere reconvențională, desfacerea căsătoriei este posibilă atât din vina ambilor soți, cât și din vina exclusivă a soțului reclamat , în funcție de cele constatate de instanță în urma administrării probelor .
3. Legislația noastră permite însă și desfacerea căsătoriei fără indicarea vinovăției unuia sau ambilor soți în următoarele cazuri :
a) divorțul prin acordul soților, conform art . 617 din Codul de procedură civilă , cu referire la art . 38 alin . 2 din Codul familiei ;
b ) divorțul datorat stării de sănătate a unuia dintre soți, stare de sănătate care nu mai face posibilă continuarea căsătoriei, conform art . 38 alin . 3 din Codul familiei ;
c ) și în cazul declarării pe cale judecătorească a dispariției pârâtului .
4. La solicitarea ambelor părți , instanța nu va motiva hotărârea prin care pronunță divorțul, dar nu și a considerentelor care au justificat soluția de admitere în cererile accesorii divorțului ;
5. Cât privește divorțul prin consimțământul ambilor soți , hotărârea va fi deasemenea nemotivată, dar fără vreo manifestare de voință a părților , ținând seama de temeiul acestui tip de divorț .
Cu privire la nemotivarea hotărârii de divorț, se impun următoarele precizări :
a) numai hotărârile judecătorești de admitere a cererii de divorț pot fi nemotivate ;
b) în caz de neprimire a cererii de divorț, soluțiile de respingere se vor motiva în toate cazurile ;
c) cererea ambelor părți de a nu fi motivată hotărârea nu are nici o inrurire asupra instanței de a statua cu privire la culpa soților, ori de câte ori, desfacerea căsătoriei s-a cerut pentru motive de natură subiectivă .
6. Admiterea cererii de divorț implică de regulă rezolvarea cererilor accesorii obligatorii sau/și facultative, practic aplicarea de către instanță a schiței efectelor desfacerii căsătoriei în :
– raporturile dintre soți ;
– în raporturile dintre soți și copii ,
la situația de fapt , concretă dedusă judecății .
7. Soluționarea capătului de cerere privitor la încredințarea copiilor se face cu :
a) Ascultarea obligatorie a părinților ;
În rezolvarea acestei cereri accesorii obligatorii criteriul fundamental este interesul superior al copilului , deși nu poate fi negat interesul fiecăruia dintre părți de a-i fi încredințat copilul . Soții se pot învoi cu privire la încredințarea copilului lor , cu precizarea că o astfel de înțelegere va fi producătoare de efecte numai dacă ea este ratificată de instanță . Rolul încuviințării prin hotărâre judecătorească este acela de a verifica în ce măsură cele convenite de părinți corespund cu adevărat intereselor minorului . De aceea învoiala părinților nu este obligatorie pentru instanță . Se va avea în vedere atașamentul și preocuparea manifestată de către fiecare dintre părinți , legăturile afective statornicite între părinți și copii , mijloacele materiale și condițiile de locuit de care dispun fiecare dintre părinți , evitându-se pe cât posibil separarea fraților .
Sub acest aspect , culpa soților în desfacerea căsătoriei este în principiu irelevantă , copiii sau copilul , pot fi încredințați părintelui vinovat exclusive , afară numai dacă faptele a căror realitate a fost dovedită , sunt prin natura lor, veritabile,, contradicții “ , astfel :
alcoolismul asociat cu acte de violență ;
sau în cazul divorțului ,, fără culpă ” , boala gravă a unuia dintre soți , riscă să pericliteze în vreun fel starea sănătății copilului sau să afecteze posibilitățile de exercițiu ale drepturilor și îndatoririle părintești .
b) Ascultarea autorității tutelare.
Legea nu impune în mod expres prezența autorității tutelare în instanță, ci numai ascultarea ei, în acest scop urmând a fi citată și solicitându-i-se concluzii.
Neîndeplinirea acestei cerințe referitoare la ascultarea autorității tutelare , atrage nelegalitatea hotărârii judecătorești cu privire la încredințarea copiilor .
Concluziile autorității tutelare formulate în urma investigațiilor făcute la domiciliul fiecăruia dintre soți , rămân la aprecierea instanței .
c) Ascultarea copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani.
Opțiunea copilului cu vârsta de peste 10 ani de a fi încredințat unuia sau altuia dintre părinți sau unei terțe persoane nu este nici ea , decisivă .
Ascultarea copilului este obligatorie , dar alegerea sa nu obligă instanța . Dorința exprimată de minor va fi analizată și apreciată în raport de celelalte probe administrate în cauză , mai cu seamă în acele situații în care , dată fiind vârsta sau gradul de maturitate , există suspiciunea că nu ar fi în măsură să-și evalueze corect interesul .
Hotărârea de divorț desființează în mod implicit eventualele măsuri luate anterior cu privire la încredințarea și întreținerea minorilor .
8. La desfacerea căsătoriei, instanța urmează să lămurească și chestiunea numelui după divorț.Soluțiile posibile sunt cuprinse în art.40 din Codul familiei:
– soții se învoiesc în sensul păstrării numelui de către acela dintre ei care l-a dobândit prin efectul încheierii căsătoriei ;
– în lipsa învoielii soților , chiar în condițiile opunerii unuia dintre ei , la cererea soțului interesat și sub rezerva temeiniciei motivelor invocate , instanța poate încuviința continuarea purtării numelui comun din căsătorie ;
– dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea , fiecare dintre soți va relua numele avut la data încheierii căsătoriei tocmai desfăcute .
Se impune precizarea că numai instanța de divorț este indrituită să hotărască păstrarea numelui comun din căsătorie, o cerere ulterioarã în acest sens pe cale principialã este inadmisibilã. Cel interesat poate urma numai procedura specifică schimbării numelui pe cale administrativă .
9. Asupra dreptului la întreținere al fostului soț , instanța se va pronunța numai la cerere .
Interesează obligația legală de întreținere în relația dintre foștii soți, prioritară, dată fiind ordinea imperativă în care se datorează aceasta. Conform art. 41 din Codul familiei , poate beneficia de pensie de întreținere numai fostul soț aflat în stare de nevoie din cauza incapacității de muncă survenită :
înainte de căsătorie ;
în timpul căsătoriei ;
sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, incapacitate derivată dintr-o împrejurare în legătură cu căsătoria .
Obligația fostului soț de a acorda întreținere nu este înlăturată prin recăsătorirea sa.
În toate cazurile, dreptul la dreptul la întretinere înceteazã prin recãsãtorirea sotului îndreptãtit sã o primeascã.
10. Atribuirea locuinței comune și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei vor fi abordate de instanța de divorț numai în prezența cererii părții .
Aceste pretenții vor putea fi valorificate și separat, în cadrul unui nou proces .
11. Instanța se va pronunța la cerere cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată , astfel :
– soțul găsit în culpă exclusivă poate fi obligat la restituirea tuturor cheltuielilor făcute de celălalt soț în legătură cu cererea principală – desfacerea căsătoriei – și va suporta propriile cheltuieli de judecată .
– divorțul pronunțat din culpa ambilor soți sau fără a fi reținută culpa vreunuia dintre ei , se va reflecta în distribuirea cheltuielilor judiciare , care urmează a fi compensate .
Deși în procesul de divorț, repartizarea cheltuielilor de judecată urmează în principiu , regulile de drept comun în materie, nu vor fi incidente dispozițiile cuprinse în art . 275 din Codul de procedură civilă, conform cărora este exonerat de la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul care în prima zi de înfățișare recunoaște pretențiile reclamantului .
Această particularitate este dată de faptul că declarația soțului pârât de achiesare la pretențiile soțului reclamat nu atrage prin ea însăși soluția de admitere a cererii reclamantului, respectiv desfacerea căsătoriei .
12. Căile de atac exercitate împotriva hotărârii judecătorești de divorț , prezintă particularități consacrate prin art . 619 din Codul de procedură civilă, astfel :
a)- termenul de apel ca și cel de recurs este de 30 zile socotite de la data comunicării , dublu față de cel alocat de drept comun acestor căi de atac ;
b)- dat fiind caracterul unitar al hotărârii , durata termenului este aceeași , deci 30 de zile , chiar dacă prin apelul sau recursul părții nu se critică decât modul de rezolvare a cererilor accesorii. Dacă însă aceleași cereri accesorii – de exemplu partajul bunurilor comune ale soților făcut obiectul unui proces distinct, hotărârea va fi apelabilă recurabilă în termenul general de 15 zile de la comunicare ;
c)- dacă la soluționarea apelului sau după caz a recursului se prezintă numai soțul pârât , iar soțul reclamat lipsește , acesta va fi respins ca nesusținut ;
d)- apelul sau recursul pârâtului se va judeca, însă , chiar dacă se preyintă numai reclamantul ;
e)- hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii . Această dispoziție legală nu se referă și la partea din hotărâre referitoare la capetele accesorii de cerere care vor putea fi supuse revizuirii ;
f)- hotărârea pronunțată pe temeiul acordului ambilor soți este definitivă și irevocabilă , ceea ce înseamnă că vor putea fi atacate cu apel și apoi cu recurs, numai soluțiile date în cererile accesorii divorțului, nu și în cererea principală, care practic , nu este altceva decât un acord al soților omologat de instanță ;
g)- decesul unuia dintre soți survenit anterior rămânerii irevocabile a hotărârii împiedică desfacerea căsătoriei, instanța investită procedând la închiderea dosarului , potrivit art . 37 din Codul familiei .
4.2 Serviciul de stare civilã competent pentru facerea mentiunii.
Astfel cum prevede Legea nr . 119 / 1996, privind actele de stare civilă, hotărârea irevocabilă de divorț se va comunica din oficiu în termen de 10 zile serviciului comunitar local de evidență a persoanelor, care a întocmit actul de căsătorie pentru înscrierea mențiunii desfacerii căsătoriei .
Potrivit art. 48 din această lege, desfacerea căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți din oficiu pe baza hotărârii definitive și irevocabile sau la cererea persoanei interesate după cum urmează :
1 ) Din oficiu, prin mențiune pe marginea actului de căsătorie, în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile comunicate de instanța judecătorească ;
2 ) La cererea oricăruia dintre foștii soți , care va trebui să depună copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă ;
3 ) Ofițerul de stare civilă, care primește o hotărâre judecătorească pentru înscrierea divorțului procedează astfel :
– operează pe actul de căsătorie mențiunea respectivă ;
– înscrie mențiunea de divorț pe actele de naștere ale foștilor soți, în cazul când aceștia sunt născuți în acea localitate :
– în caz contrar, trimite comunicări de mențiuni serviciului public comunitar care păstrează exemplarul 1 al actelor de naștere ale foștilor soți ;
4) Conținutul mențiunulor de divorț este prevăzut prin norme de metodologie și este următorul :
a) Pe actul de căsătorie ;
„ Desfăcut căsătoria prin Sentința nr . …. din … a Judecătoriei ….. Fostul soț va purta numele de familie …. iar fosta soție numele de familie … “
b ) Pe actele de naștere ale foștilor soți :
„Căsătoria cu … a fost desfăcută prin Sentința nr. … din …. a Judecătoriei…”
„Dupã divort va purta numele de familie ……………..”
5 ) Înscrierea divorțului pronunțat în străinătate, privind un cetățean român se va face numai după ce hotărârea străină , definitivă și irevocabilă a fost recunoscută de tribunalul competent , conform prevederilor din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat .
Precizăm cu privire la cele de mai sus că mențiunea privind desfacerea căsătoriei se va efectua deci, numai în baza hotărârii definitive și irevocabile, pentru că aceasta marchează desfacerea căsătoriei. Orice inițiativă anterioară este prematură și susceptibilă de a fi sancționată pe cale acțiunii în anularea mențiunii , conform prevederilor Legii 119 / 1996 .
4.3 Natura și efectele mențiunii
În această privință deosebim :
1 . În reglementarea dată prin Codul familiei până la Decretul nr . 779 / 08 . 10 . 1966 , căsătoria se considera desfăcută , astfel :
a )- în raporturile dintre părți , din ziua când hotărârea de divorț rămânea definitivă ;
b ) -în raporturile față de terți , efectele patrimoniale ale căsătoriei încetau pe data efectuării mențiunii despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau, pe data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale .
2 . În reglementarea dată prin Decretul nr.779/08.10.1966 – până la Decretul nr.174/30.07.1974 , căsătoria se considera desfăcută atât în raporturile dintre soți, cât și cele față de terț, din ziua în care s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie .
Această mențiune se putea face în termen de 2 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț , la cererea soțului care a obținut divorțul , în baza copiei legalizate a hotărârii de divorț .
Dacă nu se cerea efectuarea mențiunii în aceste condiții , hotărârea de divorț rămânea fără efecte, deci căsătoria continua să existe .
O nouă acțiune de divorț se putea constitui numai pe fapte noi , soțul reclamat putând să folosească și faptele constatate prin hotărârea de divorț anterioară rămasă fără efecte .
Efectuarea mențiunii avea un caracter constitutiv de stare civilă. Acest fapt însemna desăvârșirea divorțului, a procedurii sale, deoarece de la această operațiune se schimba starea civilă a soților .
Deci :
a)- efectuarea mențiunii despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie, era o cerință de fond, substanțială, fără de care nu se putea desface căsătoria ;
b)- menționarea hotărârii de divorț nu era considerată o formă de publicitate, deoarece nu era prevăzută de lege în scop de opozabilitate față de terți ;
c) -atât în relațiile dintre soți, cât și în relațiile lor cu alte persoane , căsătoria se considera desfăcută pe data facerii mențiunii ;
d )- efectuarea mențiunii hotărârii de divorț pe actul de căsătorie era o cerință legală , nerealizarea acesteia fiind sancționată și anume, hotărârea de divorț rămânea fără efecte .
3. În reglementarea dată prin Decretul nr.174/30.07.1974 , s-a revenit la sistemul anterior Decretului nr.779/1966, distingându-se în ceea ce privește data desfacerii căsătoriei, astfel :
a) – pentru relațiile dintre soți , data desfacerii căsătoriei era aceea în care hotărârea de divorț rămânea definitivă ;
b) – în ce privea relațiile dintre soți și terțe persoane, efectele patrimoniale ale căsătoriei , încetau de la data când se făcea mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau, de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale , înainte de facerea mențiunii .
4 . Potrivit actualei reglementări :
Efectuarea mențiunii despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie este o măsură de publicitate, care are ca scop de a face opozabilă față de terți desfacerea căsătoriei .
Prin urmare , natura și efectele mențiunii în lumina actualei reglementări sunt diferite de cele în sistemul Decretului nr . 779 / 1966 .
Deci :
Hotărârea de divorț este constitutivă de stare civilă, deoarece prin ea soții își dobândesc o stare nouă , aceea de persoană divorțată,
Dovada noii stări civile o constituie însăși sentința rămasă definitivă și irevocabilă , în baza căreia se fac modificări în actele de identitate ale soților , dacă este cazul,
Potrivit dispozițiilor art . 39 din Codul familiei, căsătoria se consideră desfăcută de la data când hotărârea de divorț a rămas irevocabilă,
Din acest moment , instanța este obligată să comunice din oficiu la serviciul de stare civilă care a încheiat căsătoria , acum desfăcută , pentru a se opera mențiunile cuvenite pe marginea actului de căsătorie,
În raporturile dintre soți , acum foști soți , mențiunea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie nu produce nici un efect juridic, deoarece căsătoria a fost desfăcută când acea hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă,
Pentru raporturile patrimoniale dintre soți și terțele persoane mențiunea prezintă importanță pentru că doar din momentul când s-a realizat publicitatea prevăzută de lege, hotărârea este opozabilă terților și , deci efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează.
În acest sens art . 39 alin . 2 din Codul familiei , prevede și cităm ,, Față de cel de-al treilea , efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale ” .
5 . EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA
RELAȚIILE DINTRE SOȚI
La desfacerea căsătoriei , soții devin foști soți , independenți în ceea ce privește statutul lor familial . Ei se pot recăsători fiecare cu altă persoană sau chiar împreună . Ca urmare a divorțului , între soți încetează toate raporturile rezultate din căsătorie , cu excepția unor drepturi și îndatoriri anume prevăzute de lege .
Divorțul produce efecte numai pentru viitor , nu și pentru trecut . În privința acestor efecte deosebim după cum este vorba de relațiile dintre soți sau de cele dintre părinți – soți și copii .
Acestea sunt efecte personal – nepatrimoniale , dar și patrimoniale .
5.1 Efecte cu privire la relatiile personale dintre soti.
1 . Efectele cu privire la calitatea de soț
Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii de divorț încetează calitatea de soț .
Fiecare soț divorțat se poate recăsători cu o altă persoană , după cum foștii soți se pot recăsători între ei .
2 . Efectele privind numele
În legătură cu numele pe care urmează să-l poarte foștii soți divorțați , există următoarele alternative :
soții pot să se învoiască ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț , să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei . Învoiala soților va fi aprobată de instanță prin hotărârea de divorț ;
în lipsa unei învoieli între soți, instanța poate încuviința pentru motive temeinice, cererea soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după divorț. Pot fi invocate ca motive temeinice : interesul copiilor minori , faptul că soțul s-a făcut cunoscut sub acest nume într-un domeniu de activitate publică . În general se consideră că reprezintă ,,motiv temeinic“, existența unui interes, legitim, care ar putea fi vătămat prin schimbarea numelui ;
în lipsa învoielii soților, sau după caz, a încuviințării de către instanță, fiecare dintre soți va purta numele ce-l avea înainte de căsătorie ;
o altă problemă care se pune este în legătură cu numele soților recăsătoriți, și , apoi din nou , divorțați :
I. în această ipoteză , la desfacerea celei de-a doua căsătorii a femeii care a mai fost căsătorită , aceasta va recăpăta de drept numele de familie a primului soț , atunci când prima căsătorie a încetat prin decesul soțului , conform art . 27 si art. 40 din Codul familiei ;
II. dacă soția a divorțat în a doua căsătorie , ea va dobândi numele pe care îl purtase înainte de încheierea primei căsătorii , dacă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei celei dintâi , instanța a dispus revenirea la numele avut anterior .
3. Obligația de sprijin moral, obligația de fidelitate și obligația de a locui împreună
Odată cu pierderea calității de soț, încetează drepturile și obligațiile personale reciproce dintre soți .
Prin urmare, foștii soți nu mai sunt ținuți să-și acorde sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare , precum și cele conjugale .
4 . Divorțul nu are nici o influență asupra cetățeniei soților .
5 . Capacitatea de exxercițiu
Dacă la data desfacerii căsătoriei soția nu are 18 ani împliniți, își păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei . Aceasta, deoarece pierderea capacității de exercițiu are loc expres numai în condițiile prevăzute de lege și nicăieri legiuitorul nu a menționat această ipoteză.
5.2 Efecte cu privire la relatiile patrimoniale între soti.
1 . Comunitatea de bunuri
a ) din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț , nu mai operează prezumția de comunitate ;
b) ca urmare , bunurile dobândite ulterior acestui moment de către foștii soți constituie :
– bunuri proprii ale acestora ;
– după caz , devin bunuri aflate în coproprietatea soților .
c) masa bunurilor comune poate fi supusă împărțelii fie concomitent cu pronunțarea divorțului , fie ulterior acestei date .
2 . Împărțirea bunurilor comune
Împărțirea bunurilor comune se poate face astfel :
prin învoiala soților ;
prin hotărâre judecătorească, conform art . 36 alin . 1 din Codul familiei, acțiunea fiind imprescriptibilă .
3 . Atribuirea locuinței comune
În cadrul divorțului se poate cere;
– atribuirea locuinței comune deținută în contract de închiriere; sau atribuirea folosinței provizorie a locuinței proprietate comună a soților, până la partajarea bunurilor comune .
La atribuirea folosinței instanța va ține seama de interesele copiilor , de starea sănătății părinților și de posibilitățile lor materiale de a-și asigura o altă locuință .
Atribuirea locuinței unuia dintre soți cu ocazia divorțului nu poate să aducă stingere dreptului la locuință al copilului rezultat din căsătorie și devenit major , care locuiește în același imobil – apartament . S-a statuat în practica judiciară că trebuie admisă cererea de intervenție în interes propriu , formulată de copilul major în cadrul acțiunii de divorț a părinților săi , pentru a i se atribui lui beneficiul contractului de închiriere asupra locuinței , dacă nici unul dintre cei doi soți nu mai locuiesc în acel imobil .
4 . Obligația de a suporta cheltuielile căsniciei și obligația de sprijin material
Aceste obligații încetează din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acțiunii de divorț .
5 . Dreptul la moștenire
Ca efect al divorțului , foștii soți pierd dreptul la moștenire conferit de Legea nr . 319 / 1944 .
6 . Obligația legală de întreținere
La divorț încetează obligația de întreținere între soți .
În condițiile prevăzute de lege se naște obligația de întreținere între foștii soți .
6 . EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA BUNURILE COMUNE
Noțiunea de bunuri , folosită de Codul familiei este acea din dreptul civil , în sensul că ea cuprinde bunurile corporale – imobile și mobile – precum și toate drepturile reale – principale și accesorii – și drepturile de creanță , adică tot ceea ce se află în circuitul civil .
Art . 30 din Codul familiei, dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale soților, iar art . 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț .
În temeiul acestor dispoziții legale, un bun este comun, dacă sunt îndeplinite , în mod cumulativ , următoarele condiții :
a ) este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei ;
b ) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii .
Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate comune , în condițiile arătate , deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă , constând în munca sau mijloacele ambilor soți , ori indirectă prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor .
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și deci dobândit de oricare dintre soți , în condițiile precizate , este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire . Prin urmare contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege dar nu este o conditie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune .
Prin noțiunea de ,, în timpul căsătoriei ” legiuitorul a avut în vedere perioada în care dobânditorul unui bun are calitate de soț . Așa cum se știe , căsătoria durează între momentul încheierii sale și momentul desfacerii sau încetării căsătoriei .
Drepturile soților asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art . 35 din Codul familiei, potrivit cu care ,, soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun astfel de ele ” .
Dispozițiile art. 35 din Codul familiei consacră și în această materie egalitatea soților în ceea ce privește administrarea și folosința bunurilor comune . Dar pentru că , nu toate actele pot fi exercitate de soți împreună , legiuitorul a reglementat mandatul tacit , prezumând că fiecare soț , atunci când exercită singur drepturile precizate mai sus , are și consimțământul tacit al celuilalt soț. Sfera drepturilor exercitate de soți asupra bunurilor este dată de totalitatea următoarelor acte: de administrare, de folosință , de dispoziție și de conservare.
Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. 1 din Codul familiei, de altfel singurul text referitor la soarta juridică a bunurilor comune ale soților în caz de divorț , la desfacerea căsătoriei ,, bunurile comune se împart între soți , potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra bunurilor comune, va hotărâ instanța judecătorească ” .
În aplicarea acestei dispoziții legale, cuvintele ,,se împart” au fost interpretate în sensul de ,, se pot împărți ” .
Așa fiind împărțirea bunurilor comune ale soților poate avea loc :
cu ocazia divorțului, odată cu soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei ;
oricând, după desfacerea căsătoriei .
Deci , la desfacerea căsătoriei :
încetează comunitatea matrimonială ; ea însoțește căsătoria ca o umbră , ia naștere odată cu ea și nu-i poate supraviețui ca regim ;
lichidarea comunității are loc prin partaj , fie voluntar , fie judiciar ;
tehnic , împărțeala propriu – zisă este însoțită de stabilirea masei partajabile și mai apoi a părții contributive a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune ;
determinarea a ceea ce este de împărțit , presupune separarea bunurilor comune de cele proprii prin evocarea regulilor care , în timpul căsătoriei alimentau după caz,
patrimoniul comunitar sau cel propriu ;
comunitatea post – matrimonială se compune din activ și pasiv patrimonial ca orice universalitate de drepturi și obligații ;
datoriile comune se includ în masa partajabilă , deoarece în raporturile dintre foștii soți acestea nu se divid de plin drept .
Sectiunea I . Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților
1. Învoiala soților poate avea loc :
a. concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț ;
b. în cursul procesului de divorț , fie că învoiala se face în fața instanței , fie printr-un act întocmit în fața notarului,
Învoiala intervenită după introducerea acțiunii de divorț nu are nimic ilicit, dat fiind situația în care au ajuns soții și nu-și produce efectele decât dacă se desface căsătoria . Instanța de judecată potrivit principiului ei activ, este datoare de a verifica învoiala prezentată cu privire la împărțeala bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă scopuri ilicite , ușurarea divorțului, fraudarea drepturilor creditorilor. Astfel constituie o fraudă, împărțirea bunurilor comune făcută în scopul micșorării volumului bunurilor comune, supuse executării silite , ca urmare a condamnării unui soț pentru delapidare .
c. în perioada imediat următoare a rămânerii definitive a hotărârii de divorț , deoarece în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privința soluționării acțiunii de divorț,
d. după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie .
2. Obiectul învoielii soților
Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare. În prima situație, împărțirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînțelegere prin instanța judecătorească, potrivit acelorași cote Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile , fie numai o parte din ele .
3. Forma învoielii soților
Sub aspectul cerințelor de formă, în lipsa unor dispoziții speciale , vor fi aplicabile regulile dreptului comun . Deci partajul voluntar este valabil încheiat chiar dacă nu a fost întocmit înscrisul constatator al convenției . Cerința formei scrise, vizează în cazul unei tranzacții, numai dovada acesteia nu și valabilitatea ei . Totuși , dacă tranzacția cuprinde un contract, pentru care legea prevedea validitatam o anumită formă, sub sancțiunea nulității absolute, tranzacția foștilor soți va trebui să îmbrace această formă .
SectiuneaII Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorască
Dacă și în măsura în care nu s-a reușit împărțirea prin bună învoială a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei , oricare dintre copărtași se poate adresa instanței de judecată , în temeiul art . 36 alin . 1 din Codul familiei .
Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comunitare poate fi promovată pe cale principală, sau în cadrul soluționării procesului, pe cale accesorie , sau pe cale incidentă – prin cerere reconvențională .
Instanța competentă este judecătoria .
1.Determinarea instanței competentă din punct de vedere teritorial are loc în funcție de calea procedurală aleasă de parte :
în cazul cererii principale de partaj , competența revine :
fie instanței de la domiciliul pârâtului , conform art . 5 din Codul de procedură civilă – când masa de împărțit cuprinde numai bunuri mobile ;
fie instanței de la locul situării imobilului – când în masa supusă împărțelii se cuprinde și un imobil, conform art. 13 din codul de procedură civilă .
în cazul cererii de partaj accesorie desfacerii căsătoriei este competentă instanța de divorț
2. Judecata are loc potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă , Capitolul VII ,, Procedura împărțelii juridice “ , art . 673 1 – 673 14 .
Dreptul recunoscut fiecăruia dintre foștii soți de a sesiza instanța , nefiind prescriptibil extinctive , este valorificabil oricând .
Împățeala judiciară a bunurilor commune este statuată tot prin prevederile Codului de procedură civilă , art . 673 și următoarele .
3. Cererea de chemare în judecată: indiferent de izvorul proprietății commune , reclamantul este obligat să arate în cererea sa , persoanele între care urmează a avea loc împărțeala , titlul în baza căreia se cere împărțeala , toate bunurile supuse împărțelii , evaluarea lor , locul unde sunt situate , persoanele care le dețin sau administrează . Reclamantul va indica și cota sa de participare la dobândirea bunurilor commune. Dacă părțile s-au învoit cu privire la întinderea drepturilor cuvenite, această chestiune nu va constitui obiect de dezbatere .
4. Procedura de judecată : procesul de partaj , parcurge de regulă două etape : admiterea în principiu și partajul propriu – zis .
Pentru a înlesni rezolvarea cauzei și a clarifica cât mai mult , raporturile dintre soți , stabilindu-se de la început cadrul procesual , legea prevede ca la prima zi de înfățișare , dacă soții sunt prezenți , instanța va lua din oficiu interogatoriu părților în ceea ce privește obiectul partajului . Se va cere părților să facă declarații cu privire la fiecare din bunurile supuse împărțelii și va lua act , când este cazul , de recunoașterile și acordul cu privire la existența bunurilor , situarea lor și valoarea lor . De asemenea , instanța fiind obligată prin lege , va stărui în tot cursul procesului ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială .
5.Admiterea în principiu : dacă se constată că pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare , evaluare și altele asemenea pentru care instanța nu are date suficiente , aceasta va da ,, încheiere “ prin care va admite cererea în principiu și va dispune efectuarea unei expertise pentru formarea loturilor .
Încheierea va trebui să cuprindă :
a. bunurile mobile și immobile supuse împărțelii ;
b. calitatea de coproprietari a soților ;
c. cota parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de ,, coproprietate în devălmășie “ pe care coproprietarii le au unii față de alții .
Expertiza : raportul de expertiză dispus de instanță va trebui să arate evaluarea bunurilor și criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, adicã valoarea lor, să indice dacă bunurile sunt comod partajabile în natură și în ce mod anume , propunând loturile care urmează să fie atribuite.
6. Împărțeala propriu – zisă : dacă soții nu se învoiesc , instanța va stabili bunurile supuse împărțelii , calitatea de proprietar , cota parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care soții le au unii față de alții .
Modalitățile de realizare a împărțelii sunt în număr de trei :
împărțeala în natură,
atribuirea întregului bun unui coproprietar,
vânzarea bunurilor .
Regula este împărțeala în natură .
Codul familiei ne aratã în mod expres cum trebuie sã se facã împãrteala bunurilor comune, anume în pãrti egale sau pãrti variabile.
Literatura juridicã si practica judiciarã s-au stabilit în sensul potrivit cãruia, cotã-parte ce se cuvine fiecãruia dintre soti se stabileste în raport cu contributia sa la dobândirea si conservarea bunurilor comune. Solutia se impune pentru a nu se ajunge la situatii inechitabile, cãci sotul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celãlalt, ceea ce ar duce la stabilirea simtului de rãspundere fatã de sarcinile cãsãtoriei.
De aceea cotele-pãrti ale sotilor pot fi neegale, dacã aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Stabilirea contributiei fiecãrui sot la dobândirea bunurilor comune, se poate face prin orice mijloc de probã, deoarece este vorba de de dovedirea unei situatii de fapt.
Când nu se poate determina contributia fiecãrui sot la dobândirea bunirilor comune, atunci instanta poate împãrti bunurile comune în pãrti egale între soti.
a. Împărțeala în natură : la formarea și atribuirea loturilor se va avea în vedere eventualul acord al soților privind bunurile ce vor fi atribuite fiecăruia , mărimea cotei – părți ce se cuvine acestora din masa de împărțit , natura bunurilor , domiciliul și ocupația părților , faptul că unul dintre coproprietar a făcut înainte de a se cere împărțeala , construcții , lucrări de îmbunătățiri. În cazul în care loturile nu sunt egale ca valoare ele se întregesc printr-o sumă de bani , numită sultă .
b. Atribuirea bunului unui soț : are caracter subsidiar , ea intervine în situația în care împărțeala în natură nu este posibilă sau neeconomică .
Potrivit legii , atribuirea bunului se face , de regulă în două faze : atribuirea provizorie și atribuirea definitivă .
c. Vânzarea bunului : reprezintă modalitatea extremă de lichidare a stării de devălmășie la care se poate recurge numai la măsura în care împărțeala nu se poate realize prin celelalte două modalități , fie pentru că ele nu pot fi împărțite în natură sau atribuite unui soț , deoarece nu a solicitat ori refuză acest lucru , fie pentru că aceștia solicită să se recurgă la această modalitate .
Sectiunea III Hotărârea de partaj . Efecte și executare
Urmare a împărțelii bunurile comune devin proprii .
Hotărârea de împărțeală rămasă definitivă și irevocabilă constituie titlu executoriu dacă este investită cu formulă executorie , putând fi executată silit în termenul general de prescripție, 3 ani prevăzut de Decretul nr . 167 / 1958 . În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare , termenul de prescripție este de 10 ani .
Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită . Prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie .
Dacă partea nu a executat hotărârea în termenul de prescripție prevăzut de lege , ea pierde dreptul de a mai executa dar nu și dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite , fiindcă acest drept – recunoscut cu efect declarativ prin hotărârea instanței – nu se pierde prin neuz .
Cât privește efectele propriu – zise ale împărțelii , hotărârea prin care s-a dispus împărțirea bunurilor are efect declarativ , iar nu translativ . Prin împărțeală nu se realizează un transfer de drepturi între copărtași , ci se constată și se recunosc , cu efect retroactiv , drepturi preexistente .
7 . EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA
LOCUINȚA COMUNĂ
Legislația locativă anterior în vigoare a fost abrogată prin Legea locuinței nr . 114 / 1996 , respectiv Legea nr . 5 / 1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietar și chiriaș : H.C.M . nr . 868 / 1973 și orice alte dispoziții contrare Legii nr . 114 / 1996 .
Legea nr . 114/1996 republicată a mai fost modificată și completată prin O.U.G. nr . 17/2000 , O.U.G. nr. 22 / 2000 , O.G. nr . 76 / 2001 și Legea nr. 62 / 2006 . De asemenea a fost adoptată H.G. nr . 400 / 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari , modificată și completată prin H.G nr. 1386 / 2003 și H.G. nr . 781 / 2006 .
Potrivit acestei reglementări , dreptul locativ se dobândește de titularul contractului de locațiune și de alte persoane prevăzute în contract care urmează să locuiască împreună cu titularul.
Soțul ori soția , descendenții și ascendenții dobândesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului, de exemplu, soțul se mută în locuința celuilalt soț , copiii care se nasc în locuință , adoptatul care se mută la adaptator. Celelalte persoane dobândesc drepturi locative numai dacă sunt înscrise în contract și locuiesc cu titularul contractului de locațiune .
În cazul părăsirii locuinței sau decesului titularului , soțul , descendenții și alte persoane care au locuit împreună cu titularul pot continua raportul de locațiune, iar alte persoane pot continua raportul de locațiune numai dacă au locuit cu titularul cel puțin un an.
Contractul de închiriere încetează prin :
expirarea termenului stipulat în contract ;
denunțarea unilaterală a contractului de închiriere de către chiriaș ;
rezilierea contractului în cazul neexecutării obligațiilor sau săvârșirii de către chiriaș a unor fapte culpabile ;
decesul sau părăsirea locuinței de către chiriaș .
În cadrul procesului de divorț se poate cere :
atribuirea locuinței comune deținută cu contract de închiriere ;
sau atribuirea folosinței provizorie a locuinței , proprietatea comună a soților până la partajarea bunurilor comune .
Deci , instanța va aborda chestiunea atribuirii locuinței numai la cererea părții; se va putea lua act de învoiala soților survenită în timpul judecății .
7.1 Atribuirea locuinței comune deținută cu contract de închiriere
Practica judiciară, completată de legislația în vigoare a stabilit următoarele criterii de atribuire :
1. În privința spațiilor locative închiriate, altele decât cele cu regim special și locuințe sociale, dacă anterior declanșării procesului sau în cursul judecății, soțul titular al contractului de închiriere a părăsit ,,domiciliul conjugal”, situat în locuința comună aflată în litigiu, prin hotărâre judecătorească, se va dispune transferul contractului de închiriere în beneficiul celuilalt soț . Temeiul legal este art . 27 alin . 1 , lit . (a) din Legea locuinței , dispunându-se că în cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de locațiune , închirierea continuă în beneficiul soțului sau soției , dacă a locuit împreună cu titularul;
2. Când soțul titular nu a părăsit definitiv locuința comună , deținută cu contract de închiriere , dacă există copii minori , instanța este obligată prin art . 38 alin . 4 din Codul Familiei să țină seama și de interesele acestora , deci va hotărâ atribuirea locuinței aceluia dintre soți căruia i s-au încredințat copii spre creștere și educare ;
3. Dacă nu sunt copii minori , instanța de divorț va decide în funcție de particularitatea speței , locuința comună fiind atribuită soțului care a obținut divorțul ;
4. Când există copii majori , atribuirea locuinței comune unuia dintre soți cu ocazia procesului de divorț , nu trebuie să afecteze dreptul la locuință al acestora . Practica judiciară a concluzionat că în cadrul procesului de divorț , trebuie admisă cererea de intervenție în interes propriu, formulată de copilul major, pentru a i se atribui lui beneficiul contractului de închiriere asupra locuinței dacă nici unul dintre cei doi soți nu mai locuiesc în acel imobil ;
5. Instanța judecătorească a mai statuat că dacă în apartamentul care a constituit locuința comună a soților , există sau se poate forma spații locative distincte, și pot fi locuite separat de fiecare dintre soți , cu acces comun la dependințe, instanța poate soluționa în acest mod , cererile formulate de părți cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere asupra locuinței comune;
6. În cazul locuințelor cu regim special – locuința de serviciu , de intervenție , necesitate și de protocol , prevăzute de art . 51 – 60 din Legea locuinței nr . 114 / 1196, republicată, instanța care pronunță divorțul, de regulă, nu poate atribui beneficiul contractului de închiriere decât titularului. Prin excepție, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit și celuilalt soț care nu este titularul contractului în situația în care și acesta îndeplinește toate condițiile legale de a deveni titularul contractului de închiriere pentru acea locuință cu regim special ;
7. În cazul locuințelor sociale, instanța poate atribui beneficiul contractului de închiriere și soțului netitular, dar numai dacă acesta nu face parte din una din categoriile de personal indicate de lege , care nu pot beneficia de locuințe sociale .
7.2 Atribuirea folosinței provizorii a locuinței , proprietate comună a soților până la partajarea bunurilor comune .
Atribuirea locuinței comune și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei vor fi abordate de instanța de divorț numai în prezența cererii părții, aceste pretenții vor putea fi valorificate și separat în cadrul unui nou proces .
Când locuința constituie bun comun , dar nu se cere partajarea acesteia cu ocazia divorțului , instanța poate dispune la cerere , atribuirea folosinței până la partajare , urmând ca rezolvarea definitivă a acestei probleme să aibă loc odată cu partajul .
La atribuirea folosinței , instanța va ține seama de interesele copiilor , de starea sănătății soților și de posibilitățile lor materiale de a-și asigura o altă locuință .
8 . EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI
Între foștii soți încetează toate efectele patrimoniale ale căsătoriei , cu excepția acelora care se pot ivi între ei , după desfacerea căsătoriei , în baza legii sau pe cale convențională .
Aceste efecte privesc :
obligația de întreținere între foștii soți ;
încetarea comunității de bunuri .
8.1 Obligația de întreținere între foștii soți
Această obligație de sprijin material încetează odată cu calitatea de soț . În relațiile dintre foștii soți poate exista , însă , în anumite condiții , obligația legală de întreținere .
1. Obligația de întreținere nouă
Art. 41 alin. 2 – 5 din Codul familiei, reglementează obligația de întreținere între soții divorțați .
În raport cu obligația de întreținere care a existat între soți, obligația de întreținere între foștii soți este nouă , în sensul că este distinctă . Această soluție rezultă din art . 2 , art . 86 alin . 1, art . 41 alin . 2 – 5 din Codul familiei . Se creează o nouă obligație de întreținere , care deși își are izvorul și suportul în căsătorie , prezintă o structură juridică proprie , distinctă față de obligația de întreținere între soți .
Deci obligația de întreținere între foștii soți nu este o continuare a îndatoririi de sprijin material de care au fost ținuți soții în timpul căsătoriei .
2. Fundamentul obligației de întreținere
Fundamentul obligației de întreținere dintre foștii soți se găsește în regulile de conviețuire socială. Această obligație nu se poate întemeia pe principiul răspunderii delictuale și nu se poate afirma deci că soțul din vina căruia s-a desfăcut căsătoria, datorează celuilalt despăgubiri pentru faptul că, prin desfacerea căsătoriei, l-a lipsit de sprijinul material ce i-l acorda .
În acest sens sunt următoarele argumente :
are dreptul la întreținere și fostul soț din vina căruia – exclusivă sau comună cu a celuilalt – s-a desfăcut căsătoria ;
condițiile și cuantumul întreținerii sunt diferite de cele aplicabile obligației de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ;
vina unuia dintre soți la desfacerea căsătoriei nu se ia în considerare pentru a se acorda dreptul la întreținere sau pentru a se impune obligația de întreținere, ci pentru a se limita în timp dreptul și obligația de întreținere ;
obligația de întreținere între foștii soți , prezintă caracterele juridice ale obligației de întreținere .
Obligația de întreținere între foștii soți trebuie stabilită prin hotărârea de divorț sau printr-o hotărâre judecătorească ulterioară .
3. Condițiile în care există obligația de întreținere
Obligația de întreținere între foștii soți ia naștere atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 41 alin. 2 – 5 din Codul familiei condiții ce sunt diferite de cele prevăzute de dreptul comun – art . 86 – 96 din Codul familiei .
Deosebirea dintre cele 2 tipuri de obligații vizează 3 aspecte :
condițiile de existență ;
cuantumul întretinerii ;
durata întreținerii .
Condițiile de existență a obligației legale de întreținere conform art . 86 alin . 2 și art . 94 alin . 1 din Codul familiei sunt următoarele :
persoana îndreptățită la întreținere să fie în nevoie din cauza incapacității de a munci ;
iar persoana îndatorată să aibă mijloace necesare pentru a plăti întreținerea .
Conform art . 41 alin . 2 din Codul familiei , în cazul foștilor soți , starea de nevoie trebuie să prezinte următoarele caracteristici :
a) starea de nevoie să provină din cauza unei incapacități de muncă intervenită înainte de căsătorie;
b) în timpul acesteia ;
c) sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei , însă numai dacă ea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria .
4. Data acordării întreținerii
În ceea ce privește data când se acordă întreținerea, trebuie deosebit între situația în care ea s-a cerut prin acțiunea de divorț , sau în cadrul procesului de divorț și aceea când s-a cerut ulterior divorțului. În prima situație, pensia de întreținere se acordă de la data desfacerii căsătoriei, în cea de – a doua situat de la data cererii .
5. Cuantumul întreținerii
Întreținerea poate fi stabilită de instanța judecătorească până la o treime din venitul net din muncă al soțului obligat la plata ei , în raport de nevoia celui care o cere și de mijloacele materiale ale celui care urmează a o plăti .
Dacă debitorul este obligat și la plata unei întrețineri în favoarea copiilor minori rezultați din căsătorie, cele două întrețineri însumate, nu trebuie să depășească jumătate din venitul net al fostului soț obligat la plată .
6. Durata obligației de întreținere
În ceea ce privește durata obligației de întreșinere , soțul din vina căruia s-a pronunțat divorțul nu are drept la întreținere de la celălalt soț , decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Celălalt soț – inocent – poate solicita întreținere pe o perioadă nederminată, atâta vreme cât există stare de nevoie și cât timp debitorul are mijloace de a presta întreținerea – art . 94 din Codul Familiei .
Dacă divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți, fiecare are drept la întreținere pe o durată nederminată .
Dispozițiile alin . 5 din art . 41, Codul familiei, prevăd că dreptul la întreținere încetează prin recăsătorirea soțului creditor (care primește pensia de întreținere) .
8.2 Încetarea comunității de bunuri
Conform art . 36 alin . 1 din Codul familiei , bunurile comune ale soților, în caz de divorț, se împart între soți, potrivit învoielii acestora . Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțielii bunurilor comune , va hotărâ instanța de judecată. Deci împărțeala bunurilor comune ale soților poate avea loc :
cu ocazia divorțului, odată cu soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei ;
oricând, după desfacerea căsătoriei .
În prima ipoteză : bunurile comune devin bunuri proprii ale unuia și ale altuia dintre soți.
Proprietatea comună în devălmășie se transformă – la data desfacerii căsătoriei – în proprietate exclusivă a fiecăruia din soți . Așa fiind regimul juridic al bunurilor, după această dată va fi cel de drept comun pentru proprietate privată .
În a doua ipoteză : la data desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmășie se transformă de drept într-o comunitate post – matrimonială numită în literatura juridică „proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote – părți” .
Comunitatea de bunuri a soților încetează de drept când hotărârea de divorț a rămas definitivă și irevocabilă , fără a deosebi după cum bunurile soților au fost sau nu partajate cu ocazia procesului de divorț. Cu alte cuvinte în ambele ipoteze , încetează aplicabilitatea dispozițiilor Codului familiei , referitoare la bunurile comune ale soților .
Așa fiind regimul juridic al bunurilor în cea de-a doua ipoteză va fi cel al indiviziunii de drept comun .
9. EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA DREPTUL DE MOȘTENIRE
9.1 Lipsa dreptului de moștenire
Fostul soț supraviețuitor nu are drept de moștenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soț .
10. EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII MINORI
Desfacerea căsătoriei prin divorț pune problema modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești în privința copiilor rezultați din căsătoria părților sau a celor care beneficiază de un regim juridic asimilat – și este cazul minorului adoptat de ambii soți , a copilului firesc al unuia dintre soți și adoptat de celălalt – față de care până la desfacerea căsătoriei soții au exercitat împreună drepturile și îndatoririle părintești . Ele se răsfrâng atât asupra relațiilor personale dintre părinți și copii , cât și asupra relațiilor de natură patrimonială .
Drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către ambii părinți , după cum prevede , atât :
art . 97 din Codul familiei și cităm
,, Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori ……”
cât și prin Legea nr . 272 / 2004 , privind protecția și promovarea drepturilor copilului . Cităm din art . 31 alin . 1 din lege :
,, Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor .”
Desfacerea căsătoriei prin divorț nu poate să ducă la prejudicierea în vreun fel a drepturilor copilului de a beneficia și pe viitor de drepturile și îngrijirea care să-I asigure dezvoltarea fizică , mentală , spirituală , morală și socială , cel puțin în aceleași condiții în care a beneficiat în perioada în care ambii părinți s-au aflat alături de el .
10.1 Efectele desfacerii căsătoriei asupra relațiilor personale dintre părinți și copii
1. Încredințarea copiilor
Prin hotărârea de divorț , instanța de divorț este obligată să se pronunțe chiar și din oficiu , cu privire la încredințarea copiilor rezultați din căsătorie .
Art . 42 alin . 2 din Codul familiei prevede că soții se pot învoi cu privire la încredințarea copiilor , însă această învoială produce efecte numai dacă a fost încuviințată de către instanța de judecată .
Dacă soții nu s-au învoit cu privire la încredințarea copiilor , instanța va hotărâ căruia dintre părinți îi vor fi încredințați copiii .
Pentru încredințare va fi avut în vedere interesul superior al copilului care primează în orice situație, deci și în aceea în care căsătoria părinților a fost desfăcută prin divorț .
Stabilirea acestuia presupune luarea în considerare a unui complex de împrejurări, de factori, cum ar fi vârsta și sexul copilului, atașamentul față de părinți, posibilitățile materiale ale acestora, conduita lor morală .
Astfel în practica judiciară s-a decis că interesele copiilor ce urmează a fi avute în vedere cu ocazia încredințării sunt legate nu numai de posibilitățile materiale ale părinților, ci și de vârsta copiilor, precum și de comportarea părinților înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de atașament pe care l-au manifestat față de copii, precum și de legăturile afective care s-au stabilit între părinți și copii .
Opțiunea copiilor este posibilă în situații de excepție și numai analizată în raport cu celelalte probe administrate , poate fi admisă .
Separarea fraților este posibilă numai în cazuri excepționale și numai sub condiția de a fi în interesul acestora .
Atunci când creșterea și educarea copiilor nu poate fi asigurată de nici unul dintre părinți , instanța va putea să dispună încredințarea copiilor unor rude sau altor persoane , cu consimțământul acestora , ori unor instituții de ocrotire .
În procesele în care sunt implicați copii este indicat să pună concluzii și procurorul , drept pe care îl are în raport de dispozițiile art . 45 alin . 3 din Codul de procedură civilă și să se aibă în vedere referatul de anchetă socială .
În ceea ce privește autoritatea tutelară , citată obligatoriu , ascultarea sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuată la domiciliul părinților, referatul întocmit cu această ocazie , atașându-se la dosarul cauzei .
Referatul de anchetă socială privind încredințarea copiilor unuia dintre părinți – soți în procesul de divorț nu este un act administrativ care produce prin el însuși efecte juridice și nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ, ci numai odată cu hotărârea pronunțată de instanță pe calea recursului .
Prin instituții de ocrotire se înțeleg acele instituții care în prezent au titulatura de : centre de plasament , centre de primire a copilului în regim de urgență , centre de zi , centre maternale .
Măsura încredințării copilului minor are un caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că se poate reveni oricând asupra celor dispuse, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluția dată . Instanța de judecată, la cererea oricăreia dintre părți, a copilului dacă a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire , ori la solicitarea procurorului în baza art . 45 din Codul de procedură civilă, va putea reîncredința copilul altei persoane , spre creștere și educare , dacă se constată că acesta este sensul actual al interesului minorului .
Aceste efecte nu se produc în cazul copiilor majori .
Desfacerea căsătoriei prin divorț nu are nici o influență asupra relațiilor între părinți și copii .
2. Exercitarea ocrotirii părintești privind persoana copilului
Desfacerea căsătoriei prin divorț și implicit separarea părinților unul de celălalt va duce la modificarea modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești , acestea realizându-se pe viitor prin moduri specifice , prin acțiuni distincte.
Astfel :
– părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită drepturile părintești cu privire la acesta , conform art . 43 alin . 1 din Codul familiei ;
– celălalt părinte deține dreptul de a avea legături personale cu minorul , precum și dreptul de a veghea la creșterea , educarea , învățătura și pregătirea profesională a acestuia , conform art . 43 alin . 3 din Codul familiei .
Această repartizare a drepturilor și îndatoririlor între cei doi părinți operată prin art . 43 alin . 1 și alin . 2 din Codul familiei este desemnată uneori prin sintagma ,, scindere a ocrotirii părintești ”.
Ocrotirea părintească este de asemenea divizată când minorul este încredințat unei terțe persoane , familii sau instituții , amândoi părinții păstrând dreptul de a menține legături personale cu minorul , numai însă dacă acest lucru este tot în interesul superior al copilului .
Și tocmai ținând cont de acest interes , instanța va încredința copilul minor unuia dintre părinți și numai dacă există un motiv temeinic , va încredința copilul unor rude sau altor persoane sau unor instituții de ocrotire .
2. a) Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești când copilul a fost încredințat de instanța de divorț unuia dintre părinți.
În cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte , acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului , conform art . 43 alin . 1 din Codul familiei , respectiv dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului, dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe copil în actele juridice ori de a-i încuviința aceste acte .
De asemenea , părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită paza și supravegherea acestuia . Prin aceasta se înțelege că părintele în cauză are atât dreptul cât și obligația de a supraveghea copilul , să nu fugă , să nu dispară , respectiv , observarea cu atenție , cu autoritate a tuturor acțiunilor copilului .
În cazul în care copilul a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii, părintele căruia i-a fost încredințat și la care locuiește , de regulă , copilul , va fi răspunzător potrivit prevederilor art . 1000 din Codul civil .
Există posibilitatea ca părintele căreia i s-a încredințat copilul să se afle în imposibilitatea de a exercita drepturile părintești , fiind într-una din situațiile prevăzute de art . 98 alin . 2 din Codul Familiei , respectiv a decedat , a fost decăzut din drepturile părintești , sau din orice împrejurare se află în neputința de a-și manifesta autoritatea .
Potrivit reglementărilor actuale , respectiv Legea nr . 272 / 2004 , instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe luând în considerare interesul superior al copilului cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești , în situația în care copilul este lipsit , temporar , de ocrotirea părinților săi , precum și cu privire la redarea exercițiului drepturilor părintești .
Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul, păstrează exercițiul drepturilor părintești , numai că acesta este diferit de exercițiul drepturilor părintești din dreptul căsătoriei . Diferențierile sunt determinate de separarea părinților și de imposibilitatea obiectivă de menținere și după divorț a acelorași modalități de exercițiu a drepturilor și îndatoririlor părintești .
Conform art . 31 alin . 1 din Legea nr . 272 / 2004 , părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul , rămâne responsabil de creșterea copilului sau copiilor săi , chiar și după divorț.
Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copiii , adică ,, dreptul de a avea legături personale cu copilul ” se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț sau divorțați și numai în subsidiar de către instanța de judecată , fie în cadrul procesului de divorț , fie în cadrul unei acțiuni ulterioare .
Art . 42 din Codul familiei , obligă instanța de judecată să dispună cu privire la încredințarea copiilor minori , iar eventuala învoială a părinților este producătoare de efecte numai dacă este încuviințată . Prevederile art . 43 din Codul familiei nu obligă instanța să stabilească modalitățile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul , prin urmare înțelegerea realizată de părinți cu privire la valorificarea concretă a dreptului de a avea legături personale cu copilul nu este condiționată de girul instanței , urmând a fi executat întocmai și cu bună credință , dar numai în concordanță cu interesele minorului .
Analizând art . 43 alin . 3 din Codul familiei , legiuitorul dispune : ,, Părintele divorțat , căruia nu i s-a încredințat copilul , păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta , precum și de a veghea la creșterea , educarea , învățătura și pregătirea lui profesională ” .
Ca forme concrete de înfăptuire a acestui drept enumerăm următoarele modalități de exercitare : vizitarea copilului la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află , poate găzdui copilul la domiciliul său , inclusiv în perioada vacanțelor școlare , vizitarea copilului la școala unde învață.
De asemenea părintele poate comunica cu copilul prin corespondență , poate transmite informații copilului și este îndreptățit să primească informații privitoare la copil – inclusiv fotografii recente , evaluări medicale și școlare . Se poate stabili practic un plan de legături personale între părinte și copil.
În situația în care părinții nu se înțeleg asupra modului de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor, instanța de judecată la cererea celui interesat , va stabili un program în cadrul căruia să se întrețină legături personale cu copilul .
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul are , și după desfacerea căsătoriei prin divorț , obligația de a contribui la întreținerea copilului rezultat din căsătorie . De altfel , ambii părinți au obligația de a asigura întreținerea copilului , atât în timpul căsătoriei , cât și după desfacerea acesteia . Singura diferențiere este dată de modalitatea de executare a acestei obligații , care, după desfacerea căsătoriei prin divorț , se va realiza prin prestații periodice stabilite, potrivit prevederilor art . 94 din Codul Familiei , de către instanța de judecată .
2 . b) Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești când copilul a fost încredințat de instanța de divorț unor rude sau altor persoane fizice sau juridice.
Conform art . 42 alin . 2 din Codul familiei , în cazul divorțului , încredințarea copiilor se poate face pentru motive temeinice , unor rude sau altor persoane , cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire .
Prin urmare instanța de judecată va aprecia dacă :
părinții se fac vinovați de neglijență , fără caracter de gravitate și fără abuz , în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești , ceea ce face ca dezvoltarea fizică , mentală , spirituală morală și socială ori sănătatea copilului , să fie primejduite alături de părinți ;
părinții prin modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești , pun în primejdie gravă sănătatea și dezvoltarea copilului .
Constatând acestea , instanța de judecată va pune în discuție decăderea din drepturile părintești , conform legii , art . 109 din Codul familiei , art . 36 alin . 3 și art . 38 lit (c) din Legea nr. 272 / 2004 .
Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului .
Atribuțiile părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat copilul sunt următoarele :
1 . părinții divorțați continuă să aibă dreptul și îndatorirea de a crește copilul , fără a avea dreptul de a decide cu privire la măsurile referitoare la persoana copilului . Acest drept aparține exclusiv persoanei sau instituției de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul . Prin urmare , părinții copilului nu sunt îndreptățiți să-și dea acordul cu privire la măsurile pe care doresc să le ia persoana sau instituția căreia i s-a încredințat copilul cu privire la acesta ;
2 . părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul ;
3. părinții au dreptul de a solicita instanței de judecată încredințarea copilului unei alte persoane ori instituții de ocrotire sau chiar lor înșiși , în situația în care apreciază că s-au modificat împrejurările care au stat la baza hotărârii de încredințare a copilului sau cei cărora i-a fost încredințat nu-și îndeplinesc obligațiile legale cu privire la acesta , conform art. 44 din Codul Familiei și prevederile Legii nr . 272 / 2004 ;
4. părinții nu mai au nici dreptul de a asigura paza și supravegherea copilului ;
5. ei nu mai sunt îndreptățiți să aplice copilului măsuri disciplinare și nici să asigure locuința acestora ;
6. însă , conform art . 43 alin . 2 din Codul familiei , părinții continuă să-și exercite dreptul de a consimți la adopția copilului ;
7. în ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului, art . 43 alin. 2 din Codul familiei prevăd că dreptul de administrare a bunurilor copilului precum și dreptul de reprezentare , sau după caz de încuviințare a actelor copilului revin părintelui desemnat prin hotărâre judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul .
10.2 Relațiile patrimoniale dintre soți – părinți și copii
1 . Obligația de întreținere
O dată cu pronunțarea divorțului , instanța va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere , educare , învățătură și pregătire profesională a copiilor .
Părinții pot conveni cu privire la cuantumul contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere educare , învățătură și pregătire profesională a copilului, însă această învoială are efecte doar în măsura în care este încuviințată de către instanță .
În lipsa învoielii se dispune obligarea părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul la plata unei pensii de întreținere pentru copil , aceasta efectuându-se către părintele căruia copilul i-a fost încredințat .
Dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunțarea hotărârii , instanța va putea pronunța o nouă hotărâre de majorare , reducere sau , după caz sistare a plății pensiei de întreținere .
2 . Alocația de stat
Legea privind alocația de stat pentru copii nr. 61 / 1993 , astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de Urgență nr . 44 / 2006 , stabilește dreptul tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani , de a beneficia de alocația de stat , ca formă de ocrotire a statului . Tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional , beneficiază de alocație de stat până la finalizarea studiilor .
Titularul dreptului la alocația de stat este copilul .
Alocația de stat se plătește unuia dintre părinți pe baza acordului acestora, sau în caz de neînțelegere, pe baza deciziei autorității tutelare ori a hotărârii judecătorești , părintelui căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare . După împlinirea vârstei de 14 ani , plata alocației de stat se poate face direct titularului , cu încuviințarea reprezentantului său legal . Deci părintele sau un alt ocrotitor legal nu face decât să încaseze drepturile cuvenite copilului titular al dreptului la alocația de stat .
3 . Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului
Părintelui căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare exercită în privința acestuia drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului cât și cele privitoare la patrimoniul acestuia . Această din urmă latură a ocrotirii părintești are două componente principale : anume dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului , precum și de a reprezenta minorul, sau după caz , de a-i cuviința actele civile , conform art . 105 din Codul familiei.
Dacă minorul a fost încredințat unei terțe persoane sau unei înstituții de ocrotire , instanța de judecată , dispunând această măsură , va decide care dintre părinți va exercita dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele civile.
CONCLUZII
Căsătoria , bază a familiei , nu constituie numai o problemă de ordin personal , nu interesează numai pe cei doi soți ci și societatea . În toate relațiile de familie există un interes social .
Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea ei . Prin urmare soarta căsătoriei nu poate fi lăsată numai la aprecierea soților .
Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul . Dar apărarea căsătoriei nu înseamnă menținerea ei cu orice preț .
Referindu-ne la evoluția dreptului românesc pozitiv privind divorțul , se poate observa intenția constantă a legiuitorului de a menține echilibrul corect între interesele contrare ale persoanei și ale comunității în ansamblu .
Astfel până la Legea nr . 59 / 1993 , regelementarea divorțului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un caracter excepțional . Art . 37 alin . 2 din Codul familiei , dispunea că se poate desface căsătoria ,, în cazuri excepționale ” prin divorț .
Noua regelementare nu mai face această precizare menționată mai sus . Dar nu numai atât . Art . 38 din codul Familiei este deosebit ca redactare față de cel anterior din care ar putea deduce că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepționale și anume :
Redactarea anterioară era în formă negativă , în sensul că instanța nu poate desface căsătoria prin divorț decât atunci când ….. , determinându-se aceste condiții , pe când redactarea actuală este în formă afirmativă , textul arătând că instanța de judecată poate desface căsătoria atunci când ……, determinându-se apoi condițiile .
Condițiile în care se poate desface căsătoria prin divorț sunt stabilite într-un mod care pare să nu aibă în vedere caracterul excepțional al divorțului . Textul , în redactarea anterioară , spunea că divorțul nu se putea pronunța decât atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea , pe când în redactarea actuală este în sensul că desfacerea căsătoriei se poate dispune atunci când ,, datorită unor motive temeinice , raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă ” . Rezultă că deosebirea există în ce privește intensitatea vătămării – ,, atât de grav ” și ,, grav vătămate “ și nu se mai cere condiția ca vătămarea raporturilor dintre soți să fie iremediabilă .Se poate observa că redactarea anterioară era în sensul imposibilității căsătoriei , continuării căsătoriei ,, pentru cel care cere desfacerea ei ” , pe când în redactarea actuală nu mai se face această precizare , divorțul putându-se pronunța în cazul în care ,, continuarea căsătoriei nu mai este posibilă “ .
Divorțul se poate pronunța și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de text , ceea ce redactarea anterioară nu permite , considerându-se că divorțul prin consimțământul mutual al soților nu este posibil . În acest text din Codul Familiei se face aplicație a art . 26 alin 1 din CONSTITUȚIE , potrivit căruia autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă , familială și privată .
Art . 38 alin . 2 în redactarea anterioară a Codului Familiei , prevedea că temeinicia motivelor de divorț și imposibilitatea continării căsătoriei se apreciază ținându-se seama de durata căsătoriei în interesele copiilor minori . Dar prezența copiilor într-un proces de divorț nu poate însemna că vor fi un obstacol în pronunțarea divorțului , deși uneori se aprecia oportunitatea desfacerii căsătoriei prin prisma intereselor copiilor . Redactarea actuală este în sensul că se ține seama de interesele minorilor , nu și de durata căsătoriei , numai pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului , referitoare la încredințarea copiilor minori , obligația de întreținere și folosința locuinței .
Redactarea actuală permite ca oricare din soți să poată cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei .
Sub imperiul legii , în redactarea anterioară s-a decis că alienația cronică și debilitatea mintală au putut fi invocate ca motive temeinice de divorț numai de soțul lezat de consecințele maladiei ce afectează viața conjugală , nu și de către soțul bolnav. De asemenea s-a considerat că existența unei boli grave , incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt soț decât ulterior încheierii căsătoriei constituie motiv de divorț pentru soțul reclamat care nu mai poate coabita cu soțul pârât bolnav , datorită manifestătilor ulterioare ale bolii din ce în ce mai dese și care determină imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soțul reclamat . Dacă boala nu a fost ascunsă celuilalt soț , dar este curabilă , nu poate constitui motiv de divorț .
După noua reglementare , oricare dintre soți poate cere divorțul dacă starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei , deci boala se invocă drept motiv de divorț de către soțul bolnav . Și celălalt soț poate cere divorțul dacă nu se mai poate continua căsătoria .
Rezultă deci , că divorțul nu mai are un caracter excepțional , de desfacere a căsătoriei , fiind un mijloc de desfacere a căsătoriei și anume singurul . Însă căsătoria se încheie pe viață . Modul firesc de încetare a acesteia este decesul unuia dintre soți .
Dar căsătoria se poate desface prin divorț dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua .
În acest fel , reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului remediu , decât accea a divorțului sancțiune , deci această din urmă idee nu a fost părăsită în întregime , deoarece divorțul se pronunță , exceptând cazurile prevăzute de art . 38 alin . 2 din Codul Familiei , din vina unuia sau a ambilor soți – conform art . 617 alin . 3 din Codul de procedură civilă .
Potrivit art . 617 alin . 3 din Codul de procedură civilă , în cazurile prevăzute de art . 38 din Codul Familiei , adică divorțul pe baza acordului soților sau la cererea unuia dintre soți când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei , instanța de judecată va dispune desfacerea căsătoriei , fără a pronunța divorțul din vina unuia sau a ambilor soți . De asemenea și în cazurile arătate , este posibil , dacă ambele părți solicită , hotărârea prin care se pronunță divorțul să nu fie motivată .
Legea permite părților să dispună asupra unor aspecte ce interesează viața lor intimă și familială – conform art . 26 alin . 1 din CONSTITUȚIE .
Recent, a fost adoptată Legea nr. 192 / 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Potrivit art. 2 alin. 1 , dacă legea nu prevede astfel , părțile , persoane fizice sau juridice pot recurge la mediere în mod voluntar , inclusiv după declanșarea unui proces în fața instanței competente , convenind să soluționeze pe această cale orice conflicte în materie civilă , comercială , penală , precum și în materie familială . Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale , cum sunt cele care privesc statutul persoanei precum și orice alte drepturi de care părțile , potrivit legii , nu pot dispune prin convenție sau prin orice alt mod admis de lege , conform art . 2 alin. 4 .
Față de cele aspectate mai sus putem concluziona că legea noastră cunoaște atât admisibilitatea , în cazuri justificate , a divorțului , cât și principiul stabilității căsătoriei și familiei.
Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia , adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților , completată cu sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți.
Ca o consecință a unității între interesele personale și cele obștești , în căsătorie se realizează în principiu armonia dintre datoria morală a soților și sentimentele și înclinațiile lor reciproce. Încă din momentul încheierii căsătoriei, soții își confruntă profunzimea sentimentelor lor reciproce de afecțiune, prețuire și prietenie cu sentimentul răspunderii față de îndatorirea pe care și-o asumă prin întemeierea unei familii, cu toate implicațiile pe care aceasta le comportă.
Dar în sensul stabilității familiei , un rol însemnat revine reglementării legale privind divorțul. Această reglementare constituie un puternic mijloc de luptă împotriva atitudinilor ușuratice față de familie și societate și, totodată contribuie la formarea unor deprinderi și obișnuințe, în cadrul relațiilor de familie, conforme cu cerințele pe care le exprimă normele dreptului familiei .
Astfel , dacă divorțul s-ar obține cu ușurință, fără seriozitate și simțul de răspundere necesar , acest fapt ar putea avea o influență nefavorabilă asupra relațiilor de familie chiar din momentul încheierii căsătoriei . Viitorii soți ar putea face acest pas cu multă lejeritate, deoarece ar ști că vor putea desface căsătoria ce o vor încheia , fără dificultate . Încheierea unor asemenea căsătorii nu ar fi nici în interesul soților respectivi și nici al societății .
Dimpotrivă, dacă divorțul nu este permis, decât pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, datorită cărora continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei sau prin acordul soților, aceasta va avea o influență pozitivă asupra celor ce vor să se căsătorească, atrăgându-le atenția asupra importanței pe care o prezintă căsătoria și asupra raspunderii pe care și-o asumă prin încheierea ei .
O asemenea reglementare legală a divorțului este atât în interesul celor ce vor să încheie căsătoria cât și al societății .
BIBLIOGRAFIE
I. Albu „Dreptul familiei”, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1975;
I. Albu ,, Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul, de a avea legături personale “ în ,, Revista română de drept “ , nr . 2 , 1988;
Al. Bacaci “Considerații (…)”, în DREPTUL”, nr. 4, 2003;
Al. Bacaci și alții, “Dreptul Familiei”, Editura ,, All Beck “, București, 2005;
Ș. Beligrădeanu ,, Regimul juridic actual al atribuirii locuinței comune a soților în cazul pronunțării divorțului “, în ,, Dreptul nr . 5 / 1998 “, pag 36 – 39 ;
A. E. BARASCHI, I. Nestor, S. Zilberștein ,,Ocrotirea părintească“, Editura Științifică, București, 1960;
E. Chele ,,Caracterul și efectele înscrierii hotărârii de divorț“ în ,,Revista română de drept“, nr . 2, 1968;
S. Cocoș, ,, Dreptul familiei“, vol . 1 și 2 , Editura ,, Lumina Lex “ , București , 2001;
S. C. Constantinescu, “ Codul familiei”- comentat și adnotat, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1965;
Tr. Deack “tratat de drept succesoral”, Editura “Universul Juridic”, București , 2002 ;
B. Diamant, V. Lunceanu “Note privind divorțul (…), în “Dreptul nr. 3”, 1996;
M. Enache “Poziția procesualã a autoritãții tutelare în cazurile în care urmeazã a fi ascultatã”, în “Revista românã de drept” nr. 4, 1985;
I. P. Filipescu ,,Tratat de dreptul familiei“, Editura “All”, București, 1993;
F. Gãrbaci, “Admisibilitatea renunțãrii la judecatã într-un process de divorț în fața instanței de apel”, în “Dreptul” nr. 6, 1999;
C. Hamangiu și alții ,, Tratat de drept civil român “, Editura ,, Restitutio“ , București , 1998;
A. Hilsenrod , T. Pop , ,,Unele probleme ale procedurii de divorț“ în ,,Revista românã de drept“ nr . 3 , 1967;
A. Ionescu, ,,Durata obligației de întreținere între foștii soți“ în „Justiția Nouă“, nr . 5, 1962;
Tr. Ionescu, “Drept civil pentru facultãțile juridice” Partea II, Persoanele, București , 1959;
D. Lupescu, “Dreptul familie-I”, Editura Rosetti, București , 2005;
Gh. Nedelschi ,, Cu privire la împărțirea bunurilor commune ale soților “ în ,,Legalitatea populară “ nr . 3 , 1955;
O. Popa, P. Andrea, ,,Exercițiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost încredințat spre creștere și educare , cu ocazia divorțului“ în ,,Justiția Nouă “ nr . 12 , 1965;
D. Rizeanu, D. Protopopescu, ,,Procedura partajului judiciar al bunurilor commune ale soților “ în ,, Justiția nouă “, nr . 4 , 1966;
Codul de procedurã civilã, Editura ,, Hamangiu “ , București , 2006 ;
“Codul Familiei “, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Legea nr. 4/1953 – CODUL FAMILIEI , Editura ,, Lumina Lex“, București , 2005 ;
Legea nr. 119/1996 , privind actele de stare civilă , publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I nr . 282 / 1 noiembrie 1996;
Legea de revizuire a Constituției României, nr. 429/2003, aprobatã prin referendum național din 18-19 octombrie 2003, în vigoare de la data de 29.10.2003, data publicãrii în Monitorul Oficial nr. 738/29.10.2003 a Hotãrârii Curții Constituționale nr. 3/22.10.2003 pentru confirmarea rezultatelor referendumului național din 18-19 octombrie 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .incetarea Si Desfacerea Casatoriei (ID: 125366)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.