.imunitatile Si Privilegiile Diplomatice. Natura Lor Juridica

Drept

.imunitatile Si Privilegiile Diplomatice. Natura Lor Juridica

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Aproape printr-o lege a firii în fiecare etapă, secol, pare a se ivi la nivelul fiecărei entități sociale personalități cu voința și puterea intelectuală de a modela întregul sistem internațional potrivit propriilor sale valori. Abordarea modernă a relațiilor internaționale bazate pe statul – națiune și motivate de interese naționale a elaborat conceptual de echilibru al puterilor care a dominat diplomația influențând relațiile internaționale hotărâtor.

Privită cu admirație din exterior, ca o activitate plină de grandoare, dat fiind ceremonialul în care se desfășoară, diplomația este de fapt o complexă activitate zilnică plină de neprevăzut, ce recomandă un studiu aprofundat asupra diverselor problematici existente. Omul în cursul evoluției sale, a parcurs stadii diferite de adaptare în relațiile sociale, economice, în raporturile sale cu alte grupuri sociale, ce au adus forme variate de exploatare și în consecința interese și structuri diferite de evoluție bazate pe interesul grupului social. Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat, numit stat acreditant, intr-un alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanții săi, pe teritoriul altui stat.

Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomație pentru a aplana stările de tensiune, stările conflictule, pentru a normaliza relațiile dintre state.

Potrivit lui Hernry Kissinger care definește diplomația ca fiind “o ajustare a diferendelor prin negociere”, acest proces este posibil numai în cadrul sistemului internațional care prevalează legitimitatea. Când mijloacele diplomatice încetează a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea forței nu va întârzia sa apară, distrugând bunul cel mai de preț al oricărei națiuni – pacea.

Diplomatul este chemat sa reprezinte statul său, fără de care misiunea și nici el ca funcționar de stat nu ar avea rațiuni de existență, și căruia îi este răspunzător pentru tot ce întreprinde în numele acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată și de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.

Diplomația poate fi reprezentată ca o instituție dinamică menită sa faciliteze scopurile naționale și internaționale ale națiunilor, fie ele țeluri fundamentale, interese vitale sau obiective politice concrete. Ea acționează ca un mijloc de aliniere a unor interese corelative și acomodare a deosebirilor internaționale.

Există un principiu general de drept, potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv străinii, care se află pe teritoriul său și nici o activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu fără permisiunea sa. Dar în aceste condiții, o misiune diplomatică nu și-ar mai pute exercita funcțiile și deci, justifica existența ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei și membrilor ei, minimul necesar de condiții – acele imunități, privilegii și facilități care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înțelege prin "statut diplomatic"; acest tratament special are ca efect să-i scoată de sub autoritatea și competența judiciară a statului acreditar și să le ofere condițiile necesare pentru funcționarea lor.

Obligațiile statului primitor de a asigura securitate personală diplomaților și a-i excepta de la urmărirea penală sunt esențiale și inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic și funcțiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenție a unui stat sau altul.

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar putea avea loc.

În literatura de specialitate se expune părerea că noțiunea de imunitate diplomatică înseamnă tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state sau, prin această expresie este desemnat întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar.

În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 se indică că „o convenție internațională cu privire la relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale” și concomitent se precizează, că „scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”.

Șefii de state, șefii de guverne, miniștrii afacerilor externe beneficiază de imunități și privilegii „conform normelor de drept internațional (art.21 al Convenției asupra misiunilor speciale), care diferă, mai ales, în privința normelor protocolare dar și în privința imunităților.

În unele privințe, șefii de state se bucură de imunități mai mici chiar decât ale agenților diplomatici; împăratul Wilhelm al V-lea al Germaniei a fost trimis în judecată pentru „ofensă adusă moralei și autorității sacre a tratatelor”. Hitler ar fi compărut în fața unui tribunal la Nurnberg, dacă ar fi fost prins viu. Tribunalele internaționale pentru judecarea violărilor grave ale drepturilor omului nu exclud de la jurisdicție șefii de state.

Actualitatea temei cercetate. Asigurarea tratamentului pe care-1 presupun imunitățile și privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relațiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci și pentru comunitatea internațională în ansamblul ei. Deci, importanța imunităților și privilegiilor diplomatice depășește cadrul funcțional inițial de premisă existenței unei misiuni diplomatice, având implicații și asupra relațiilor normale dintre statul acreditant și statul acreditar, influențând relațiile comunității internaționale însăși. Unul dintre judecătorii Curții Internaționale de Justiție (M. Lachs) remarca faptul că: "Principiile și regulile privilegiilor și imunităților diplomatice nu sunt invenția sau sistemul unui singur continent sau a unei singure culturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor și sunt împărtășite de toate rasele și civilizațiile."

Instituția inviolabilității misiunilor diplomatice și a personalului lor își păstrează actualitatea fiind destul frecvente și grave cazurile de încălcare a protecției și securității misiunilor și reprezentanților lor diplomatici și consulari. Deși trimișii diplomatici beneficiază dintr-o epocă îndepărtată, de o protecție specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum și a convențiilor de la Viena din 1961 și 1963 privind relațiile diplomatice și consulare și cu toate că Adunarea Generală a ONU de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în ultimele decenii s-a înregistrat un șir vast de violări sau ne respectări a dispozițiilor pertinente ale dreptului internațional, în special convențiile prin care sunt reglementate relațiile diplomatice și consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic și consular și inviolabilitatea localurilor diplomatice și consulare; ori, această evoluție riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseși ale relațiilor internaționale.

Scopul și obiectivele tezei. Evoluția dezordonată și perpetuă a raporturilor internaționale creează dificultăți de cunoaștere științifică a imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice. Prezenta lucrare este o încercare de a evidenția diferite aspecte specifice și contradictorii ale problemei acordării acestora misiunilor diplomatice și a personalului lor. Datorită polemicii ridicate în jurul acestui subiect, intenția noastră a fost ca în cele ce urmează să examinăm în mod detaliat un anumit segment al cadrului de activitate diplomatică, și anume, imunitățile și privilegiile diplomatice.

Diversificarea actuală a relațiilor internaționale a generat probleme care necesită un studiu mai aprofundat. Odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale, problemele ce țin de acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice capătă o nouă configurație și se ivesc noi aspecte. Apar evident întrebările: în ce măsură aceste principii pot „ține pasul” evoluției rapide a relațiilor internaționale, care influențează mereu cadrul juridic internațional; care sunt modalitățile de conectare și conlucrare a instituției imunităților și privilegiilor diplomatice cu instituția drepturilor omului; a prevăzut oare legislația Uniunii Europene acordarea stricto sensu a imunităților și privilegiilor diplomatice instituțiilor diplomatice – iată câteva probleme la care trebuie de reflectat. Din aceste considerente, în lucrare s-a incercat de a avea un mod obiectiv de abordare și analiză a temei. Nu intenționăm să facem o elucidare exhaustivă a subiectului sau să oferim soluții definitive cu privire la problemele sus-menționate. În lucrare sunt prezentate principalele aspecte și tendințe din domeniul acordării imunităților și privilegiilor diplomatice, cu evidențierea elementelor noi, precum și a lacunelor, iar unde este posibil, sugerarea unor soluții sau prezentarea concluziilor cu scop de recomandare.

Conținutul tezei. Lucrarea este compusă din introducere, două capitole și încheiere. În primul capitol se definesc noțiunile de statut diplomatic, imunitate și privilegiu diplomatic. De asemenea se examinează în detalii natura lor juridică, se analizează diferite aspecte conceptuale ce țin de domeniul sus numit. Următorul capitol descrie cu amanuntul categoriile și particularitățile imunităților și privilegiilor diplomatice. Periodic se fixează cele mai proeminente și remarcabile probleme cu privire la subiectul temei, ca în cele din urmă – în încheiere – să se evalueze un șir de concluzii prin prezentarea atât a regulilor predominante, precum și a schimbărilor și variațiilor care intervin în scopul stabilirii noilor tendințe, iar unde este posibil, sugerarea unor răspunsuri.

Capitolul I. Imunități și privilegii diplomatice.
Natura lor juridică

1.1 Noțiune de statut diplomatic, privilegiu și imunitate diplomatică

Imunitățile și privilegiile diplomatice reprezintă unele dintre cele mai vechi practice și concepte ale dreptului internațional public, datând din perioada sclavagistă sub forma inviolabilității persoanei solului, sol ce era considerat la romani persoană sfântă (sancti habenitur legati – lat.).

Acordarea unui statut special misiunii diplomatice și personalului ei pe teritoriul statului acreditat este necesară pentru împlinirea în condiții cît mai bune a misiunii acestora.

În conformitate cu principiul suveranității, fiecare stat stabilește regimul juridic pentru persoanele care se afla pe teritoriul său, chiar daca nu au cetățenia lui. Ca o excepție de la această regulă este statutul special al misiunilor diplomatice și al personalului lor prezentat prin privilegii și imunități diplomatice.

Drepturile și privilegiile de care se bucura misiunile diplomatice, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor poartă numele de imunitate diplomatică.

Expresia „imunități și privilegii” desemnează întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar.

O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit, dar pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditant. Aceste garanții sînt asigurate prin imunități și privilegii diplomatice.

Practica internațități și privilegii diplomatice.

Practica internaționala a confirmat de-a lungul timpului ca recunoașterea acestor drepturi și privilegii este esențială pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor între statele suverane. Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice este guvernată în ansamblu de cerințele principiului reciprocității (nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de retorsiune) față de diplomații săi din partea statului acreditant

Imunitățile, privilegiile, drepturile și facilitățile sînt reglementate de normele dreptului diplomatic și au forța juridică necesară, care poate atrage răspunderea statului în caz de nerespectare.

Inviolabilitățile constau în ocrotirea, prin anumite interdicții și măsuri, de către statul de reședință a personalului diplomatic, localului, arhivei și a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul influențării activității diplomatice.

Imunitățile reprezintă în principiu exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenților și reprezentanțelor diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozite, scutirea de taxele vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare.

Pentru explicarea naturii privilegiilor și imunităților de care se bucura misiunea diplomatică și agenții ei au fost emise în principal două teorii:

Prima teorie a fost teoria extrateritorialității, care susținea că imunitatea diplomatică s-ar întemeia pe ideea că diplomatul, oriunde s-ar afla, trebuie să fie considerat totdeauna pe teritoriul propriului său stat (sec. XVII pînă la începutul sec. XX).

Cea de-a doua teorie este teoria referitoare la funcția de reprezentare a agentului diplomatic. În prezent ce-a de-a doua teorie care explică natura statutului special de care beneficiază misiunea diplomatică și personalul ei este teoria funcțională. Această teorie și-a găsit consacrarea și în Convenția de la Viena din 1961, care precizează faptul că privilegiile și imunitățile diplomatice se acordă pentru a asigura realizarea efectivă a funcțiilor misiunii diplomatice ca organ reprezentativ al unui stat. Prin această teorie se explică de ce și membrii de familie ai diplomaților se bucură de privilegii și imunități.

Un rol important în acordarea statutului special al misiunilor diplomatice îl au principiul reciprocității și cel al egalității suverane a statelor.

În actuala reglementare a dreptului internațional acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice și personalului ei este o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Totodată conținutul privilegiilor și imunităților diplomatice nu este la discreția statelor, el fiind definit prin Convenția de la Viena din anul 1961. Convenția stabilește în mod concret conținutul statutului juridic al personalului diplomatic, membrilor de familie și situația juridică a bunurilor misiunii; se statuează că pe bază de reciprocitate, statele pot aduce unele restricții cu privire la aplicarea acestor privilegii și imunități, în condiții excepționale și cu cerința de a nu se încălca prevederile convenției.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea. Anglia are chiar o lege interna: “Diplomatic immunities restriction Act”, din anul 1953, care aplicând reciprocitatea, restrânge anumite imunități și privilegii.

Principiul teritorialității – specific aplicării normei juridice în spațiu – presupune că pe teritoriul unui stat acționează numai jurisdicția acelui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzând acțiunea legilor altor state.

Aplicarea principiului teritorialității nu este absolută, deoarece necesitatea menținerii și dezvoltării relațiilor cu alte state – a relațiilor internaționale – impun admiterea unor excepții de la acest principiu, derogări care se numesc „excepții ale extrateritorialității”.

Excepțiile de extrateritorialitate se stabilesc de regulă prin tratate sau convenții bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bază de reciprocitate și se acordă în mod unilateral.

În condițiile în care în aplicarea excepțiilor de extrateritorialitate se ține seama de principiile dreptului internațional, de principiile egalității suverane a statelor, al reciprocității, al liberului consimțământ, ele nu afectează principiul suveranității naționale. Dimpotrivă, ele facilitează expansiunea relațiilor internaționale.

Cele mai relevante și uzuale forme de excepții sunt:

– imunitatea diplomatică

– statutul juridic al consulilor

– regimul juridic al unor categorii de străini

Principiul imunității diplomatice este unul dintre cele mai vechi elemente ale relațiilor externe. De exemplu guvernele Greciei și Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de bază a evoluat de-a lungul timpului, și a rezistat până în ziua de azi.

Ca materie al legii internaționale, imunitatea diplomatică inițial se baza pe obiceiul și practica judiciară internațională. În perioada de după al II-lea Război Mondial s-au încheiat o serie de convenții internaționale, cele mai de seama fiind Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 și Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963.

Aceste convenții au stabilit regulile de baza privind statutul diplomatic și statutul consular, și au uniformizat aplicarea lor.

Legislația Statelor Unite ale Americii privind imunitatea diplomatica își are rădăcinile în Anglia. În anul 1790 Statele Unite au adoptat o legislație similară prin care acordă imunitate absolută diplomaților, familiilor acestora și personalului care-i deservește. Această lege a rămas în vigoare până în anul 1978 când a fost înlocuită cu actuala Lege privind Relațiile Diplomatice. Aceasta a avut ca scop principal alinierea legislației Statelor Unite la Convenția cu privire la relațiile diplomatice de la Viena din 1961 și intrată în vigoare în Statele Unite în 1972.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic și a persoanelor asociate acestora de la jurisdicția statului în care sunt acreditați.

Imunitatea diplomatică presupune:

– imunitate de jurisdicție

– inviolabilitatea personală a reprezentanților diplomatici

– inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice

– inviolabilitatea mijloacelor de transport aparținând reprezentanței diplomatice

– inviolabilitatea corespondenței diplomatice

Pe lângă cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiază și de alte facilități ca: scutirea de taxe și impozite personale, de taxe vamale, de prestații personale și altele. În cazul în care un reprezentant diplomatic încalcă jurisdicția țării în care a fost acreditat, guvernul țării de reședință îl poate declara persona non grata, ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui, urmând sa răspundă pentru faptele sale în fața instanțelor statului său.

Personalul tehnic și administrativ beneficiază de o imunitate restrânsă, neavând imunitate de jurisdicție, imunitatea privind doar actele săvârșite în cadrul exercitării funcțiilor lor oficiale.

Pe lângă personalul misiunii diplomatice beneficiază de imunitate și anumite privilegii și sediul misiunii diplomatice, respectiv reședința particulară a agenților diplomatici. Sediul misiunii respectiv reședința particulară a agenților diplomatici se bucură de inviolabilitate. Nu se poate pătrunde în acestea decât cu consimțământul șefului misiunii sau al agentului diplomatic.

În cazul consulilor și consulatelor excepțiile sunt similare și sunt stabilite pe bază de reciprocitate.

Ansamblul excepțiilor, în cazul misiunilor diplomatice și al agenților diplomatici, de la legislația statului de reședință poartă denumirea de statut diplomatic, iar în cazul consulatelor și consulilor poartă denumirea de statut consular.

Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului acesteia este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care pot fi examinate separat.

Imunitățile diplomatice sînt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său, în baza cărora aceștia sînt exceptați de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la constrîngerea ce ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acreditar. Imunitățile pot fi absolute, caz în care exceptarea de la judecată și de la constrângere este totală și pe toată perioada existenței funcției persoanei beneficiare, imunitățile funcționale sau relative sînt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuțiilor speciale.

Inviolabilitățile sânt, de drept, imunități de la coercițiunea autorităților statului acreditar, adică drepturi acordate unei misiuni diplomatice și membrilor săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic, prin care exercitarea forței de constrângere a statului este inoperantă sau condiționată față de acești beneficiari.

Când constrângerea statului acreditar nu este exercitată asupra persoanelor, constituie inviolabilitatea personală; lipsa posibilității de constrângere se aplică, de asemenea, asupra sediului sau reședinței, asupra curierului diplomatic sau asupra corespondenței.

Inviolabilitatea privește și dreptul special de ocrotire a unor valori, cum ar fi onoarea, demnitatea, nu numai libertatea, față de orice încălcare a acestora, indiferent de unde ar veni pericolul.

Privilegiile sînt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atît în raport cu străinii obișnuiți și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar.

Drepturile sînt permisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităților oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sînt drepturi corelative unor obligații ale autorităților statului acreditar, drepturile acordate misiunilor diplomatice și personalului acestora sînt permisiuni ce se acordă statului acreditant de a acționa potrivit propriului interes.

Facilitățile sînt obligații generale ale statului acreditar fie de a nu împiedica, prin fapte pozitive, activitatea unei misiuni diplomatice, fie de a veni în întâmpinarea acesteia pentru a-i ușura desfășurarea activității.

În continuare vom enumera imunitățile și privilegiile misiunilor diplomatice și agenților diplomatici, conform Convenției de la Viena din anul 1961:

1. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități de coercițiune:

a) inviolabilitatea localurilor consulare (art. 22);

b) inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art. 24);

c) inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art. 27 al. 2 și 3).

Ele se bucură de imunitatea de jurisdicție, consacrată de cutumă.

Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de impozite și taxe (art. 23);

b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36 al. 1 litera, ,a” ).

2. Agenții diplomatici se bucura de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art. 31, pct. 1);

b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, pct. 2);

c) imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29 și 31 al. 3).

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plată asigurărilor sociale (art. 33);

b) scutirea de impozite și taxe (art. 34);

c) scutirea de prestații personale (art. 35);

d) scutirea de taxe și control vamal (art. 36 al. 2 și alineatul 1 litera b);

e) libertatea de deplasare și de circulație (art. 26);

f) facilitățile de sejur (art. 10);

g) exceptarea de prestații obligatorii (art 35).

3. Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:

a) scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele percepute

de misiune (art. 28);

b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);

c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport al acestuia (art. 20).

4. Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleași imunități și privilegii, dacă fac parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

Libertatea de circulație și de deplasare nu este asigurată decât „membrilor misiunii".

4. Membrii personalului administrativ și tehnic beneficiază de drepturile și scutirile acordate membrilor de familie ai agentului diplomatic, mai puțin scutirea de taxe și control vamal; ei beneficiază de scutirea pentru obiectele necesare primei instalări (art. 36 și 37, al. 2); imunitatea de jurisdicție este funcțională, se acordă numai actelor îndeplinite oficial (art. 37, al. 2).

5. Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunități funcționale (art. 37, al 3) și de scutirea de taxe și impozite pe salariile primite și de plata asigurărilor sociale (art. 33, conf. cu art. 37).

În încheierea acestui paragraf vom accentua că acordarea statutului special misiunilor diplomatice și personalului acestora, împreună cu unele restricții aduse de fiecare stat în parte cu privire la aplicarea privilegiilor și imunităților diplomatice în condiții excepționale și cu cerințele de a nu se încălca prevederile convenției de la Viena, nu constituie o limitare sau încălcare a suveranității statelor, ci este o expresie a egalității lor suverane, a politicii de colaborare.

1.2 Natura juridică a imunităților și privilegiilor diplomatice

Se pune problema ce anume stă la baza limitării acestor prerogative absolute și exclusive ale statului ne care le include jurisdicția sa teritorială, ce justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicția teritorială statală să fie oprit în funcționarea lui, atunci când este vorba de misiunile diplomatice și membrii acestora.

Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităților și privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; această fundamentare teoretică a imunităților diplomatice a variat de la o epocă istorică la alta. Teoria extrateritorialității ambasadorului, aceea a caracterului lui reprezentativ, aceea a interesului funcțiunii, precum și aceea a "convenției tacite" între guvernul acreditam și guvernul acreditar" au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunității de jurisdicție.

Teoria extrateritorialității

Prima și cea mai veche pare să fie doctrina "extrateritorialității" ("exlerițorialității"). In sensul originar și cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea (expresia provine de la Grotius care spunea despre agentul diplomatic: "fingitur extra territorium") constituia ficțiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparțineau; agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porțiune din teritoriul străin anclavat în teritoriul statului de reședință.

Teoria extrateritorialității reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor care au fundamentat imunitățile și privilegiile diplomatice, pentru că a justificat acordarea acestui statut de-a lungul unei perioade care a ținut din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea și a coexistat, totodată, cu alte teorii (teoria reprezentării, mai ales).

Această doctrină, care a constituit concepția dominantă pentru o perioadă considerabilă de timp, atât în doctrină cât și în deciziile judiciare, a fost serios criticată și în general, discreditată, fiind astfel și abandonată.

Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităților și privilegiilor diplomatice este aceea a "caracterului reprezentativ" al trimisului sau acela a substituirii de suveranitate (trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului). Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimițător și deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată. Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ.

Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet această teorie astfel că în textul final este luată în considerare și teoria caracterului reprezentativ (recunoscând că misiunea diplomatică „reprezintă statele”.)

Dar, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicație corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (mergând până la ultimele consecințe cu această teză, s-ar ajunge, în unele cazuri, să se acorde un statut mai larg decât este necesar; și dacă în mod logic, uneori, aceasta s-ar putea justifica, în schimb, în alte cazuri, s-ar nega minimul de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana în cauză nu are un caracter reprezentativ; în sfârșit, raționând în lumina teoriei reprezentării ar trebui prevăzut un statut special pentru șeful de misiune în raport cu ceilalți agenți diplomatici pentru că, la urma urmelor, el deține un loc special în cadrul organului de reprezentare diplomatică – ceea ce însă nu se întâmplă).

Necesitatea funcțională (teoria funcției)

Tendința modernă este să se acorde imunități și privilegii unui trimis pe baza "necesității funcționale" (functional necessity), adică imunitățile sunt acordate diplomaților pentru că aceștia nu ar putea să-și exercite funcțiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunități. Această teorie a fost denumită și teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor și imunităților constând în scopul urmărit de misiune).

Apare evident că, dacă agenții diplomatici ar fi supuși în mod obișnuit intervenției legale și politice din partea statului sau a indivizilor și astfel, ar deveni mai mult sau mai puțin dependenți de bunăvoința guvernului statului în care sunt acreditați, ei ar fi influențați de considerente de securitate și confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-și exercite funcțiile.

Această teorie a necesității funcționale este astăzi larg admisă în doctrină și în lucrările Institutului de drept internațional și ale lui Harvard Law School; este acceptată de jurisprudență și practică și consacrată în preambulul Convenției de la Viena.

Acest element din Preambulul Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel, în Modus Vivendi al Societății Națiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizațiilor internaționale, precum și în alte protocoale și convenții încheiate în domeniul privilegiilor și imunităților, care au premers Convenției de codificare de la Viena.

Pe această bază, a purces Comisia de drept internațional la elaborarea proiectului de articole în materia codificării dreptului diplomatic; pe aceeași linie, s-a plasat și Convenția de Ia Viena din 1961 privitoare la relațiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează: "Statele Părți Ia prezenta Convenție, convinse că scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice…"

Teoria necesității funcționale, mai simplă și mai rațională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relațiilor internaționale; legând acordarea privilegiilor și imunităților de îndeplinirea funcțiilor, |doctrina și practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.

Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare și la adăpost de orice critică, pentru că dă naștere la [interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relațiilor internaționale (este suficient să reamintim că practica de a face diferențiere între activitățile oficiale și cele private ale agenților diplomatici, refuzând imunități și privilegii pentru acestea din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesității funcționale). Conceptul imunității funcționale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare și pentru că prilejuiește diferențe de vederi și de atitudini ale statelor cu privire la faptul de a ști care acte jurisdicționale din partea unui stat ar constitui o interferență cu funcțiile legitime ale unui agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina „imunității funcționale” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunitățile diplomaților în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. în ciuda lacunelor sale teoria necesității funcționale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenții internaționale multilaterale menite să consacre minimul de imunități și privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

În ceea ce ne privește, considerăm că teoria funcțională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunități, privilegii și facilități. Imunitățile și privilegiile apar ca o consecință necesară a dreptului fundamental la independență, la suveranitate și respect mutual al statelor. Pe aceste principii și pentru aceste rațiuni, este necesar să se recunoască privilegiile și imunitatea de la jurisdicția penală și civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcționează.

1.3 Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

Practica a consacrat regula că diplomatul se bucură de acest statut special în timp ce se îndreaptă spre postul său, cît timp se află pe teritoriul statului acreditar și în timp ce se reîntoarce în statul acreditant.

Convenția de la Viena stabilește că orice persoană care beneficiază de inviolabilități diplomatice se bucură de ele din momentul intrării pe teritoriul statului acreditar. Dacă persoana respectivă se află pe teritoriul acestui stat în momentul numirii sale, ea va beneficia de imunități și privilegii din acest moment. Imunitățile diplomatice pot înceta prin voința statului acreditant, care, conform art. 32 din Convenția de 1a Viena din anul 1961, poate renunța la imunitate de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”.

Rezultă că statul acreditant nu poate renunța la inviolabilitatea agentului diplomatic și a altor beneficiari și nu poate dispune de priviłegiile acordate personalului diplomatic.

Perioada de existență a beneficiului imunităților și privilegiilor diplomatice este dependentă și deci corespunde, ca regulă generală, cu aceea în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu; statutul diplomatic subzistă deci, câtă vreme subzistă și calitatea care legitimează acordarea acestuia. În principiu, în cazul unui membru al misiunii diplomatice, durata beneficiului va depinde de durata funcției în virtutea căreia are dreptul la imunități, privilegii și facilități, iar în cazul membrilor de familie, va depinde de durata cât au această calitate care i-a îndrituit la tratamentul diplomatic.

Imunitatea poate exista, numai atâta vreme cât există și cauza care face ca norma de drept procesual să fie blocată – adică acea calitate juridică care-i conferă unei anumite persoane beneficiul imunității de jurisdicție sau, și mai exact, câtă vreme persoanele respective au, în conformitate cu prevederile dreptului internațional și cu practica internațională, calitatea de agent diplomatic sau membru al misiunii ori membru de familie al unui membru al misiunii diplomatice.

Statutul privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul dobândirii lui și până când încetează să-1 mai aibă.

Tratamentul diplomatic are un caracter temporar; începutul imunităților și privilegiilor coincide cu momentul în care statul acreditar și-a dat agrementul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv (în cazul în care este vorba de șeful de misiune), respectiv cu momentul în care a primit actul de notificare (dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice) sau cu acela al intrării pe teritoriul statului acreditar (în cazul aceluia care vine în acel stat după ce a avut loc notificarea misiunii).

În conformitate cu prevederile art. 39 (§ 1) din Convenția de la Viena din 1961, persoana care se află în afara statului acreditar este îndreptățită la imunități și privilegii „din momentul în care intră pe teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcției”; dacă persoana respectivă se află deja în statul acreditar, dreptul la imunități și privilegii începe "din momentul când numirea sa este notificată" ministerului afacerilor externe sau altui minister apropriat. Convenția de la Viena a codificat dreptul cutumiar existent la acea dată.

Prin urmare, problema determinării momentului când urmează a fi acordate imunitățile și privilegiile se deduce și nu este dependentă de consimțământul expres al acestui stat.

Pentru membrii de familie, statutul privilegiat începe, în princpiu, odată cu acela al membrului misiunii (din momentul intrării membrilor de familie pe teritoriul statului acreditar – ceea ce se poate întâmpla cu ocazia sosirii la post a membrului misiunii dacă vin odată cu acesta sau la o dată ulterioare – în cazul în care sosesc după aceea).

Cele de mai sus sunt valabile pentru persoanele care, la data trimiterii la misiune, fac parte din familia acestuia și gospodăresc împreună cu el. În cazul persoanelor care dobândesc calitatea de membru de familie ulterior (prin căsătorie, naștere, adopțiune), beneficiul statutului diplomatic începe pe data stabilirii acelor relații de familie.

Imunitățile și privilegiile diplomatice iau sfârșit în mod normal la părăsirea țării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situație care privește declararea ei ca persona non grata. Cu toate acestea, i se acordă membrului misiunii „un termen rezonabil” în care acesta să-și rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa; dacă la expirarea acestui termen nu a părăsit teritoriul, acțiunea poate fi intentată contra lui. Imunitatea se extinde, de asemenea, după rechemarea unui diplomat pentru a-i asigura un timp rezonabil spre a părăsi teritoriul statului acreditar.

Trebuie să arătăm, că întinderea acestui termen rezonabil nu este precizată – astfel că în practică i s-au dat accepțiuni foarte variate.

De asemenea, Convenția de la Viena precizează că diplomatul beneficiază de imunități și privilegii în timp ce traversează state terțe pentru a se prezenta la postul său, sau cînd se reîntoarce în statul acreditant.

Pentru restul personalului misiunii diplomatice în privința duratei imunităților și privilegiilor, Convenția de la Viena stipulează că statele terțe nu trebuie să împiedice trecerea acestor persoane pe teritoriul său.

În caz de conflict armat între statul acreditant și statul acreditar, imunitatea continuă până la termenul acordat în acest scop sau pînă când agenții diplomatici reușesc să părăsească teritoriul statului de reședință. Acest stat este obligat să acorde înlesniri diplomaților pentru a părăsi cît mai repede teritoriul său.

În cazul unui conflict armat, imunitățile și privilegiile diplomatice pot fi restrânse sau chiar desființate, dacă misiunea diplomatică se află pe teritoriul unui stat terț care este în război cu statul al cărui reprezentant este.

Potrivit al. 2 art. 39 al Convenției de Ia Viena din anul 1961, imunitatea agentului diplomatic în ceea ce privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvârșite în afara activității oficiale încetează la data părăsirii statului de reședință, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie chemat în judecată pentru fapte penale sau civile săvârșite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de imunități cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice.

Distincției între actele oficiale și particulare i s-a dat relevanță pentru a determina măsura în care imunitatea de jurisdicție se stinge la încetarea funcțiilor unui agent diplomatic; distincția apare, de asemenea, și în legislația unor state, iar jurisprudența s-a pronunțat uneori în același sens.

În caz de deces al agentului diplomatic, statul acreditar va continua să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul diplomatic în limita rațională de timp. în special, familia agentului diplomatic străin decedat este în drept să exporte toate bunurile agentului care, fiind dobândite în țară, nu sunt prohibite la export(și fără să se perceapă taxe).

Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiază de privilegii și imunități până la asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea părăsirii teritoriului statului acreditant.

În concluzie remarcăm faptul că imunitățile și privilegiile, ca și funcțiile misiunii diplomatice, constituie conținutul principal al dreptului diplomatic. Nu se poate constitui o bază trainică a relațiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acționa potrivit unor norme sigure de drept și să se bucure de condiții de desfășurare a activității fără îngrădire, fără presiuni și cu garantarea deplinei sale libertăți de mișcare și de acțiune.

Capitolul II. Categoriile și particularitățile imunităților și privilegiilor diplomatice

2.1 Categoriile de imunități și privilegii diplomatice. Clasificarea lor

Așadar, pentru înfăptuirea sarcinilor misiunii diplomatice, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să le faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditar. După cum s-a arătat mai sus, aceste garanții sunt asigurate prin imunități și privilegii, în principal.

Examinate din punct de vedere al obligațiilor statului acreditar, imunitățile și privilegiile privesc două categorii mari de acțiuni:

a) autorităților statului acreditar li se impune o limitare a competenței lor atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice și personalul acestora: instanțele nu se pot sesiza și, deci, nici judeca anumite cauze, autoritățíle de siguranță și de poliție sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control vamal și nici pretinde taxe etc.;

b) al doilea grup de acțiuni se referă la exceptarea de unele obligații, care revin în mod normal cetățenilor, a misiunilor diplomatice și personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuții etc.

Prima categorie privește dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material.

Mai puțin subliniată, există și o a treia componentă a regimului de garanții pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia. Este cazul obligațiilor cominatorii generale, care revin statului acreditar ca atare, acțiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice și personalului acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenția de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice.

Există și obligația de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligație în „ornitendo”, cum ar fi cea prevăzută la art. 27 al sus numitei Convenții, care impune statului acreditar obligația de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenția de la Viena din anul 1961, acorda dreptul misiunii și șefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reședință și pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune fără ca statul acreditar să se opună. Codurile penale și de procedură penală ale statelor restrâng sfera de competență a autorităților lor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic.

De aceea, s-a susținut că dreptul intern reglementează o parte a relațiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală și fiscală se face prin legea internă, care stabilește excepțiile de taxe vamale, de impozite etc.

Intervenția legii interne în limitarea competențelor autorităților interne nu face decât să confirme existenta dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convențional.

Uneori, regimul vamal, nu este decât o ofertă de reciprocitate, care devine norma de drept diplomatic dacă este acceptată.

Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

– Din punctul de vedere al obiectului lor, distingem între imunitățile și privilegiile reale și cele personale. Primele sunt imunitățile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reședinței șefului de misiune si a personalului oficial, a arhivei, corespondenței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare etc.); din a doua categorie, fac parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală etc.).

– După sfera de aplicare a fiecăreia dintre ele, imunitățile pot fi: funcționale (cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcțiunilor și deci, activitatea oficială a agentului diplomatic) și extrafunctionale (cele care se extind la acte care exced sfera funcției, adică cele care se referă la viața particulară a agentului diplomatic).

– Din punctul de vedere al beneficiarului, avem imunități și privilegii care sunt acordate reprezentanței diplomatice (ca organ instituțional) și cele care sunt acordate agenților diplomatici; această ultimă clasificare este cea mai cuprinzătoare.

Urmând linia generală a Comisiei de drept internațional, Convenția de la Viena face distincție între irivilegiile și imunitățile misiunii diplomatice și privilegiile și imunitățile agenților diplomatici și ale altor membri ai misiunii diplomatice; prin această clasificare, Convenția se îndepărtează de la concepția veche, potrivit căreia statutul misiunii apărea ca o consecință a tratamentului datorat ambasadorului.

Alegerea criteriilor pentru a diferenția imunitățile de privilegii s-a făcut în funcție de epoca istorică și de stadiul evoluției acestor instituții, un rol important fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, imunitățile și privilegiile au un caracter convențional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferențiază, după părerea noastră, este gradul sporit de importanță pe care imunitățile par să-1 aibă pentru funcționarea misiunii diplomatice, implicațiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activității diplomatice.

În al doilea rând, poziția imunităților și privilegiilor fată de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică; în vreme ce imunitățile țin de dreptul procesual (neexistând posibilitatea de a sancționa neobservarea unei norme de drept material – altfel, aplicabile), privilegiile constituie o exceptare de Ia dreptul material și nu de la cel procesual (nu există o obligație pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru oricine altcineva există o asemenea obligație).

2.2 Particularitățile imunităților și privilegiilor diplomatice

În continuare vom face o analiză succintă a următoarelor particularităților și imunităților diplomatice stipulate în Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961:

Imunitatea de jurisdicție

Există un interes de prim ordin din partea statelor în a putea să asigure pentru personalul oficiilor consulare un regim de imunitate de jurisdicție pe timpul cât acesta se află în străinătate. Într-adevăr, pe de o parte, consulii trebuie să aibă garanția că activitatea ce le este ordonată de către statul trimițător i expune la măsuri represive sau abuzive din partea autorităților locale, sub diferite și infinite contexte; pe de altă parte, ei sunt într-o situație delicată și, mai mult decât oricine, pot încălca normele vitale ale statului de reședință, deoarece frecventa mobilitate a consulilor – determinată de o creștere a serviciului consular astăzi – face ca ei să se afle într-un mediu, cu un sistem legal diferit de cel cunoscut lor; o indiscreție, o scăpare sau o mică ezitare pot duce la un conflict cu legile penale locale. De aici, interesul pentru un tratament uniform al consulului, iar poziția lor oficială îi îndreptățește la un tratament superior celui acordat străinilor obișnuiți.

Imunitatea de jurisdicție reprezintă unul din domeniile în care deosebirea dintre diplomați și consuli apare cel mai pregnant, atât în ceea ce privește întinderea și fundamentarea ei, cât și în ce privește sistemul ei ca atare.

Într-o concepție, care nu este totuși cea dominantă, se susține soluția acordării consulului unei imunități de jurisdicție absolută, similară cu cea recunoscută agentului diplomatic. Asemenea exemple întâlnim și unele convenții consulare încheiate de țara noastră (cu privire la șeful de oficiu consular), precum și în practica altor state. Aceste convenții consulare pun consulii pe aceeași treaptă cu agenții diplomatici și în ce privește imunitatea de la jurisdicția penală locală, realizând în acest fel un pas semnificativ, prin reducerea diferențelor dintre cele două categorii de personal.

În ce privește imunitatea de la jurisdicția civilă, în Proiectul Comisiei de drept internațional, temeiul pentru neexercitarea jurisdicției civile locale asupra consulilor nu a fost în mod specific enunțat, dar a fost dedus din imunitatea generală de jurisdicție “în legătură cu actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare” formulată în art. 43, Conferința a aprobat un amendament prin care au fost excluse din categoria “actelor îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare”, acele acțiuni civile care rezultă din contracte încheiate de funcționarii consulari sau angajații consulari, care nu acționează expres sau implicit ca agenți ai statului trimițător, și acțiunilor unui terț pentru daunele rezultate din accidentele cauzate în statul de reședință de folosire vehiculelor, navelor ori aeronavelor consulare.

Se ridică problema dacă un delict funcțional este acoperit de imunitatea de jurisdicție. Unii teoreticieni susțin că un astfel de delict nu poate fi considerat ca un act oficial, deoarece consulul nu este trimis de guvernul său pentru a se angaja în comiterea de acte ilegale: alții, dimpotrivă, susțin că se face o confuzie, întrucât există o deosebire între delictul funcțional și delictul de drept comun și că pe această distincție, se bazează teza după care un consul nu este responsabil civil penal în fața instanțelor pentru actele legate de activitatea sa oficială, dar răspunde pentru delictele care depășesc limitele funcțiilor consulare și care angajează numai răspunderea sa personală.

În esență, la baza Convenției de la Viena din 1963 pentru codificarea dreptului consular, se află principiile ale practicii internaționale.

Astfel, în art. 43, se prevede:

“1. Funcționarii consulari și angajații nu por fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare.

2. Totuși, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acțiune civilă:

a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitate sa de mandatar al statului trimițător; sau

b) intentată de un terț o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reședință de un vehicul, o navă sau de o aeronavă”.

Inviolabilitatea personală

Problema inviolabilității personale a funcționarilor consulari constituie o chestiune mult controversată, atât în doctrina, cât și în practica statelor, întrucât după ce consulii au încetat să mai fie miniștri publici, au fost supuși jurisdicției statului pe teritoriul căruia își exercitau funcțiile.

– Noțiunea de inviolabilitate are un dublu înțeles: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate înțelegem obligația statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui; în al doilea rând, în sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abțină în a supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate.

Clauza de imunitate personală a fost mult timp interpretată de o manieră completă diferită: dacă unii autori au văzut în această clauză o inevitabilă exceptare de la jurisdicția civilă și penală, cu excepția cazului când funcționarii consulari s-ar afla inculpați pentru o crimă, alți autori, dimpotrivă, au încercat s-o interpreteze ca o excepție de la arestarea, sau deținerea prevenită, afară dacă este vorba de o crimă, și ca o exonerare de constrângere corporală în materie civilă. Jurisprudența tribunalelor, divizată la început în ce privește sensul dat expresiei de “imunitate personală”, a interpretat, mai apoi expresia menționată în sensul de inviolabilitate personală și nu de imunitate de jurisdicție.

Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere

În conformitate cu practica generală a statelor, sosirea membrelor oficiului consular, a membrelor familiilor lor care locuiesc cu ei și a personalului privat, trebuie să fie notificată ministerul afacerilor externe sau altor autorități din statul de reședință.

Într-un mare număr de state, ministerul afacerilor externe eliberează membrelor oficiului consular, precum și membrelor familiilor lor carnete speciale care le servesc ca document de identitate, atestându-le calitatea de membru al oficiului consular sau de membru de familie al unui funcționar sau angajat consular.

Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere este stipulată și în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular (art. 46):

“1. Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei, sunt scutiți de toate obligațiile prevăzute de legile și regulamentele statului de reședință în materie de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere.

2. Totuși, dispozițiile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică nici funcționarului consular care nu este angajat permanent al statului trimițător sau care exercită o activitate particulară cu caracter lucrativ în statul de reședință, nici unui membru al familiei sale”.

Scutirea de permis de muncă

În anumite țări, legislația referitoare la folosirea mâinii de lucru străine impune, fie celor ce angajează, fie celor angajați, obligația de a obține un permis de lucru; de aceea, în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular se prevede că un membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau ar vrea să angajeze în serviciul său o persoană având cetățenia statului trimițător sau a unui stat terț este scutit de aceste obligații.

În art. 47 din Convenția de la Viena, se prevede:

“1. Membrii postului consular sunt scutiți, în ce privește serviciile aduce statului trimițător, de obligațiile pe care legile și regulamentele statului de reședință referitoare la folosirea mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de muncă.

2. Membrii personalului particulari al funcționarilor consulari și angajaților consulari sunt scutiți de obligațiile menționate la paragraful din prezentul articol, dacă ei nu exercită nici o altă ocupație particulară cu caracter lucrativ în statul de reședință”.

Scutirea de prestații personale

Scutirea de prestații personale are în vedere o serie de sarcini civice, ca: serviciul militar, serviciul în miliție, funcțiile de jurat, de judecător laic, munca personală ordonată de către comune cu privire la întreținerea drumurilor sau cu ocazia unei calamități publice, obligații militare legate de rechiziționarea, contribuții și încartiruiri militare etc.; după doctrină, această problemă reprezintă o parte a dreptului internațional cutumiar, găsindu-și expresia și în Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (art. 35).

Problema a fost reglementată în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular, în art. 52:

“Statul de reședință trebuie să scutească pe membrii postului consular și pe membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei de orice prestație personală și de orice serviciu de interes public, indiferent de caracterul lui, ca și de sarcinile militare, cum ar fi rechizițiile, contribuțiile și încartiruirile militare”.

În convențiile noastre consulare care au fost încheiate după codificare, această materie își găsește locul, fiind consemnată în termeni asemănători celor din Convenția de la Viena.

Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile acordate membrilor de familie

Considerentele pentru care drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile se acordă persoanelor în virtutea funcțiilor pe care le au de îndeplinit, nu explică de ce acestea sunt acordate și membrilor de familie ai membrilor personalului unui oficiu consular.

Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular a concretizat, în textul unor articole, această practică a statelor, însă a făcut-o cu multă circumspecție, de la caz la caz. Astfel, într-o serie de articole, stipulează pentru membrii de familie anumite drepturi și privilegii. În art. 46 se prevede scutirea membrelor de familie ai funcționarilor consulari și ai angajaților consulari de obligația de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere; în art. 48 se înscrie scutirea de la regimul de securitate socială pentru membrii de familie ai membrilor postului consular; în art. 49, se inserează scutirea fiscală pentru membrii de familie ai funcționarilor și ai angajaților consulari.

Se poate constata o tendință de a acorda anumite privilegii membrilor de familie ai membrilor oficiului consular. Cu toate acestea, sfera persoanelor considerate ca membri de familie nu este aceeași în toate convențiile consulare, iar anumite convenții consulare disting între categoriile membrilor de familie, unii dintre ei beneficiind de privilegii fără condiții (soțul, respectiv soția), altele, numai sub rezerva de a îndeplini anumite condiții (să fie întreținut de către un membru al oficiului consular și să trăiască împreună în același cămin).

PRIVILEGII DIPLOMATICE

Libertatea de comunicare

În exercitarea funcțiilor sale, misiunea diplomatică acționează și își desfășoară activitatea pe baza instrucțiunilor primite de la MAE – care apare ca un centru de comandă, în același timp întocmește și înaintează rapoarte și trimite informații în țară, astfel că, în cadrul acestui mecanism, misiunea diplomatică ocupă o poziție cheie. Deci, în scopul îndeplinirii funcțiilor ce-i revin, misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său, iar corespondenței respective, care are un caracter cu totul delicat, trebuie să i se asigure un maximum de confidențialitate. Pentru ca această activitate de comunicare – primire și trimitere – să poată fi realizată în condiții corespunzatoare, mijloacele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină, altfel activitatea misiunii ar fi compromisă și realizarea ca atare a funcțiilor misiunii ar fi zădarnice.

Statul acreditar are o dublă îndatorire: în primul rînd, să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondența sa și să ofere un ansamblu de tratament; în al doilea rînd, trebuie să asigure respectarea secretului corespondenței misiunii.

Ar fi necesar de menționat că acest privilegiu a fost tot timpul recunoscut, însă nu totdeauna respectat.

În legătură cu obligația statului acreditar de a acorda libertatea de comunicare apar două probleme:

– Între cine urmează să se poarte această corespondență, care benecifiază de facilități – a existat tendința de lărgire a cadrului îngust permis de comunicare.

– Dacă misiunea are libertatea de a folosi orice mijloc de comunicare – misiunea a beneficiat de posibilitatea folosirii oricărui mijloc de comunicare. Acestă libertate n-a fost pusă în discuție – numai în cazurile cînd statul acreditar a restrîns temporar libertatea de comunicare. Sfera mijloacelor de comunicare este coordonată numai în scopurile oficiale și în raporturile misiunii cu guvernul său, precum și cu celelalte misiuni ale statului acreditant. Prin urmare vor putea fi folosite mijlooace publice – poșta, telefonul etc, dar și mijloacele specifice: curierii diplomatici, mesajele în cod sau cifrate și posturile de radio-emisie.

Instituția curierului diplomatic este bine stabilită și reglementată de mai multe convenții internaționale, precum și de numeroase tratate și convenții bilaterale. Însă, în nici una din aceste convenții nu există o definiție a instituției “curierului diplomatic”. Dar, deși lipsește o definire, elementele necesare nu sunt destul de conturate, practica n-are nici un fel de ezitare în recunoașterea și folosirea curierului diplomatic. N-a fost definită nici instituția “valizei diplomatice”, numai un minim de elemente oferă Convenția de la Viena pentru identificarea ei: valiza diplomatică este alcătuită din colete, iar coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot cuprinde decît documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. Pentru țările în curs de dezvoltare există un astfel de institut ca curierul ad-hoc și a valizei neînsoțite, deoarece aceste state nu-și pot permite de a avea curieri diplomatici profesionali.

O situație aparte o constituie folosirea mijloacelor de transmisie radio. Folosirea de către misiunile diplomatice a unui post emițător radio trebuie să fie supusă autorizației prealabile a statului acreditar.

Articolul 27 din Convenție prevede:

1. Statul acreditar permite și ocrotește comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant, oriunde se gasesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele potrivite de comunicație, inclusiv curierii diplomatici și mesajele în cod sau cifrate. Totuși, misiunea nu poate instala și utiliza un post de radio-emisie decît cu asentimentul statului acreditar.

2. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispozițiile par.5 vor fi de asemenea aplicabile sub rezerva că imunitățile pe care le menționează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică.

3. Valiza diplomatică poate fi încredințată unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie purtătorul unei document oficial, care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic.

Prevederile acestui articol a rămas în abordarea clasică subliniind dubla obligație a statului acreditar: de a permite libertatea de comunicare și de a admite inviolabilitatea mijloacelor folosite, în plus ele mai conțin și elemente de consolidare a drepturilor de care se bucurau mai înainte misiunile și elementele de extindere a acestor drepturi.

Este necesar de menționat că sfera “scopuri oficiale”, pentru care misiunilor li s-a acordat un drept de comunicare, include nu numai comunicările cu guvernul statului acreditant și oficiile consulare, dar și comunicările cu reprezentanții autorităților statului acreditant care se află în state terțe, cu naționalii statului acreditant, cu alte misiuni străine și cu organizațiile internaționale. Misiunea diplomatică poate folosi pentru comunicare toate mijloacele disponibile-poșta, telefon, telegraf, curieri diplomatici și alte moduri de comunicare directă. Însă există unele limitări și anume la transmiterele radio. Cauza fiind instalarea unei stații radio, s-ar putea interfera cu sistemul rețelei radio din statul acreditar.

După cum s-a menționat mai sus a doua obligație a statului acreditar constă în protejarea și nu violarea secretului corespondenței misiunii. Valiza diplomatică care constă din plicuri conținînd corespondența oficială a misiunii la exterior avînd niște semne vizibile cu privire la caracterul lor și persoana care o însoțește sunt inviolabile, iar statul acreditar este obligat să asigure protecția inviolabilității. Aceste reguli sunt prevăzute de articolul 27 a Convenției:

Corespondența oficială a misiunii este inviolabilă. Prin expresia “Corespondență oficială” se înțelege întreaga corespondență referitoare la misiune și la funcțiile sale.

Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută.

Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă calitatea sa și precizează numărul de colete care constituie valiză diplomatică, este ocrotit, în exercitarea funcțiilor sale, de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi supus nici unei forme, de arestare sau de detențiune.

Din aceste prevederi se observă clar că Convenția asigură inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice, stabilind că acestea nu pot fi nici deschise și nici reținute. Convenția protejează și curierul diplomatic, care se bucură de inviolabilitate personală și nu poate să fie supus nici unei forme de arestări sau detenție. Curierul diplomatic ad-hoc se bucură de aceleași privilegii, însă numai pînă la predarea valizei, pe cînd curierul diplomatic – pe tot parcursul aflării lui pe teritoriul statului acreditar.

Libertatea de mișcare

Un alt privilegiu este libertatea de mișcare. Dreptul unui diplomat de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii. Deoarece misiunea are o sarcină specifică pentru informarea și familiarizarea statului său cu evenimentele, condițiile din statul acreditar și pentru o colaborare mai progresivă este necesar ca misiunea să facă cunoștință cu diversele regiuni ale statului de reședință. Însă acest privilegiu nu este absolut și i se pot atribui unele restricții, care astăzi au devenit reguli generale:

– statul acreditar poate introduce restricții în materie de deplasare în anumite sectoare pe teritoriul său, așa ca “zonele interzise” sau zonele în care accesul constituie obiect al unor norme speciale;

– interzicerea deplasării în zonele de frontieră, zonele fortificate;

– limitarea libertății de mișcare în zonele în care domnește dezordinea;

– interzicerea deplasării prin zonele în care există relații ostile față de statul acreditant;

– interzicerea deplasării în zonele care au o importanță pentru securitatea statului și în zonele de război.

Toate aceste restricții sunt admise și sunt stabilite de statul acreditar, deoarece statul acreditar este obligat de a asigura securitatea diplomatului și deci este și normal introducerea acestor limitări, dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. Un alt motiv de limitare este însăși securitatea națională a statului acreditar.

Deci statul acreditar poate impune limitarea dreptului de deplasare în anumite zone, însă e necesar să subliniem totodată că statul acreditar nu poate declara zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic, deoarece aceasta poate fi o piedică în realizarea cooperării internaționale. Articolul 26 prevede: “Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.”

Privilegii de ordin fiscal

Aceste privilegii constau în scutirea diplomaților de la impozite. În privința acestui privilegiu există foarte multe opinii. Unii consideră că justificarea privilegiului fiscal, n-ar trebui să fie, deoarece taxele fiscale n-ar putea să împiedice funcționarea misiunei. Alții consideră aceasta nu ca o cutumă, dar ca o “uzanță juridică obligatorie”.

Scutirea fiscală are la bază motive de curtuazie internațională, precum și rațiunea juridică și privește, de regulă, impozitele personale cu caracter direct. Ar trebui de menționat că această practică este bazată pe principiul reciprocității și că este în interesul ambelor state ca se să creeze condiții pentru funcționare.

Convenția face o distincție între privilegiile de ordin fiscal:

– scutirea de impozite și taxe naționale cu privire la localurile misiunii (art. 23 al Convenției);

– scutirea (cu anumite excepții) de orice impozit, taxă cu privire la agentul diplomatic (art. 34 al Convenției).

Privilegiile de ordin fiscal ale misiunii diplomatice se referă la imobilurile misiunii care sunt folosite pentru scopuri oficiale, la impozitul funciar, alte impozite asupra imobilului.

Imunitate fiscală se acordă, de obicei, și asupra taxelor de registru și de ipotecare, iar în baza unor eventuale norme internaționale și impozite ținînd de folosirea altor servicii legate de edificiu.

Practica mai cunoaște și alte tipuri de impozite – impozite indirecte: impozitul încorporat în prețul mărfurilor pe care misiunea le cumpără, cum ar fi: impozitul pe cifra de afaceri, taxa de lux etc.

Articolul 2B a Convenției de la Viena (1961) prevede: “Drepturile și revendicările percepute de către misiune pentru actele oficiale sunt scutite de orice impozit și taxă”. Primele mai sunt numite și taxe consulare.

Principiul scutirii fiscale pentru localurile misiunii îl găsim formulat în doctrina și legislația multor state și în Convenția de la Viena:

1. Statul acreditant și șeful misiunii sunt scutiți de orice impozite și taxe naționale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii al căror proprietari sau locatari sunt, cu excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate.

2. Scutirea fiscală prevazută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite și taxe, dacă după legislația statului acreditar, ele sunt în sarcina persoanei care duce tratative cu statul acreditant sau cu șeful misiunii.

Principiul de bază al Convenției (1961) – imobilele care alcătuiesc localurile misiunii trebuie să fie deținute cu un titlu juridic. În toate cazurile, scutirea nu poate privi decît acele impozite și taxe pe care în mod normal ar trebui să le plătească cel ce are asemenea imobile, iar obligația trebuie să fi avut o natură legală și nu contractuală.

Se impun următoarele explicări: pentru ca misiunea să fie scutită de impozite e necesar îndeplinirea a două condiții: imobilul să aparțină cu titlu juridic statului acreditant sau șefului de misiune, privilegiul se aplică și asupra imobilului închiriat cu titlu de locațiune;

Convenția face o distincție în privința impozitelor și taxelor percepute pentru servicii (la serviciile personale privilegiul nu se aplică).

Ca și în cazul misiunii diplomatice, scutirea de impozite fiscale a agentului diplomatic nu era reglementată de normele dreptului cutumiar, iar practica era destul de vagă, cu reguli care nu erau fixe și uniforme. Însă în această materie a fost aplicabil un principiu general: agentul diplomatic este scutit de la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor din bunurile mobile și cele din muncă, de la impozitul personal și vamal. Rămân însă aplicabile normele referitoare la impunerea privind imobilele, impozitele indirecte și taxele datorate. Această practică a fost reluată de Convenția de la Viena, care a transformat-o într-o regulă obligatorie. Art. 34 al Convenției prevede:

“Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția:

a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

b) impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, în scopurile misiunii;

c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor alin. 4 din art. 39;

d) impozitelor și taxelor asupra veniturilor particulare își au sursa lor în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor făcute în statul acreditar;

e) impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii speciale prestate;

f) drepturilor de înregistrare, grefa, ipoteca în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor art. 23.

În ceea ce privește scutirea de taxe asupra localurilor diplomatice deținute cu titlu de proprietate de către statul acreditant pentru birouri sau reședință a șefului de misiune, scutirea prevăzută de art. 23 este acordată de toate statele, dar unele din acestea o acordă totuși sub condiții de reciprocitate.

În scutirea de impozite privind localurile stăpînite de statul acreditant sau în numele său pentru locuințele membrilor misiunii tendința practicii nu este prea clară, dar de fapt scutirea este totală în multe țări sau acordată în condiții de reciprocitate și numai parțială în altele, în unele țări nu există nici o scutire.

În ceea ce privește scutirea de impozite la localurile proprietatea membrilor misiunii care sunt folosite pentru reședințele lor, practica acordării scutirilor de impozite în acest caz apare ca fiind foarte restrictivă (majoritatea neagă scutirea, unii pentru scutirea totală, alții – pentru scutirea parțială).

În ceea ce privește scutirea de impozite referitoare la localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui pentru birouri sau reședința șefului de misiune, marea majoritate a statelor nu percep impozit de la statul acreditant, în acest caz, devreme ce legislația locală stabilește impozitul în sarcina proprietarului localurilor (răspunderea proprietarului nefiind afectată de statutul diplomatic al chiriașului).

Puține state acordă scutire fiscală pentru localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui în scopul asigurării locuințelor pentru membrii personalului diplomatic sau localurile închiriate de membrii personalului administrativ și tehnic al misiunii.

Privilegii de ordin vamal

Misiunea diplomaitică și agenții diplomatici sunt scutiți de taxele vamale care se percep cu ocazia importului de bunuri. Această regulă, prin care se acordă scutire în materia drepturilor de vamă nu se bazează pe o obligație, ci pe curtuazie internațională și pe principiul reciprocității. Acest privilegiu ar reieși mai mult din dificultățile practice pe care le-ar implica insistența de a controla bagajele diplomatului.

Referitor la misiunea diplomatică, bunurile destinate folosinței misiunii sunt scutite de taxe vamale pe teritoriul statului acreditar. Modalitățile folosite sunt diferite și variază de la stat la stat, însă procedura este generală: misiunea pune pentru avizare organelor competente lista bunurilor, pentru ca acestea să elibereze un certificat de scutire.

Cu privire la agenții diplomatici, practica este și mai variată. În general, se admite ca diplomatul să-și poată aduce cu scutire de vamă bunurile necesare instalării sale. Formalitățile fiind mai restrînse, ca în cazul misiunii.

Un rol important o are și exceptarea de la inspectarea bagajelor diplomatului. Doctrina și practica internațională susțin acest punct de vedere din motiv de curtuazie. Însă în cazurile cînd există date concrete și precise despre aflarea în bagaje a lucrurilor al căror import și export este interzis, bagajele pot fi deschise și controlate.

Articolul 36 a Convenției de la Viena (1961) prevede:

1. Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plată drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decît cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:

– obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

– obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul cînd există motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate la par. 1, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantina ale statului acreditar.

Într-un asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decît în prezența agentului diplomatic sau reprezentantului său autorizat.

Convenția de la Viena aduce unele inovații în practica de pînă atunci, și anume:

– Convenția se aplică agenților diplomatici și nu numai șefilor de misiune, cum era anterior în practica statelor.

– Scutirea trebuie să fie acordată independent de reciprocitate.

– Stabilește ce bunuri pot fi importate de către misiune și diplomat pentru ca ele să poată fi scutite de taxe vamale.

– Stabilește cauza de inspectare a bagajelor misiunii sau a agentului diplomatic.

Dreptul de a arbora drapelul național

Misiunea diplomatică este organul ce reprezintă statul acreditant în statul acreditar. De aceea există o practică de recunoaștere a dreptului pe care-l are misiunea diplomatică de a arbora drapelul național și a pune inscripția cu stema națională pe imobilul care servește ca local al misiunii diplomatice. La rândul lui, șeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport. Această problemă a fost reglementată și de Convenția din 1961: Misiunea și șeful său are dreptul să arboreze și să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reședința șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia.

Acest drept până la codificare n-a fost unanim recunoscut. El nu este absolut și este necesar în exercitarea sa de a ține seama de practica și regulile locale.

Facilitățile de ședere

Spre deosebire de orice alte persoane, diplomatul este scutit de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție și de a le prezenta un document special de luare la evidență: ei primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar – viza care se acordă imediat și în mod gratuit, permițîndu-i diplomatului să se bucure de un tratament de curtuazie mult mai favorabil decât simplii particulari.

Misiunea diplomatică trebuie să informeze MAE-ul a statului acreditar despre sosirea sau plecarea agentului diplomatic. MAE-ul ține evidența lor, întocmind o listă a Corpului diplomatic care este publicată, iar legitimațiile ce sunt eliberate agenților diplomatici, pentru a le atesta calitatea, au valoare și de permisie de ședere.

Scutirea de prestații personale

Articolul 35 al Convenției de la Viena, în acest sens, prevede: “Statul acreditar trebuie să scutească agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare, ca rechiziții, contribuții etc.”

Scutirea de la obligația prevăzută de legislație privind asigurările sociale

Acest privilegiu a apărut mai recent, deoarece sistemul asigurării sociale a început să apară mai ales după cel de-al doilea război mondial. Soluția adoptată în această materie trebuie să țină seama de categoria de personal din care face parte persoana respectivă, cît și de cetățenia și domiciliul acestora.

În cazul persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant și au domiciliul respectiv, nu pot apărea probleme în această materie, deoarece ei sunt supuși legislației sociale a statului acreditant.

Însă problema se ridică în cazul cetățenilor statului acreditar, străinilor și chiar cetățenilor statului acreditant, dar care locuiesc pe teritoriul statului acreditar. Deși ei sunt angajați ai statului acreditant, ar fi mai justificat supunerea acestor persoane sistemului asigurării sociale statului acreditar, deoarece ele locuiesc și vor ieși la pensie, aflându-se pe teritoriul statului acreditar. Dacă aceste persoane ar fi exceptate de la plată în fondul social, ei ar putea fi lipsiți de protecția prevăzută de sistemul asigurării sociale – ceea ce este în contradicție cu existența sistemului.

În cazul în care misiunea diplomatică sau agentul diplomatic ar angaja persoane domiciliate în statul acreditar, ei sunt obligați să plătească contribuția la asigurarea socială, întrucât sunt ținuți să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajați de orice protecție.

Articolul 33 din Convenția de la Viena prevede:

l. Sub rezerva dispozițiilor par.3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevăzută la par.l al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciu exclusiv al agentului diplomatic, cu condiția:

– ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă acolo reședința lor permanentă;

– ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat:

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută în par.2 din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

4. Scutirea prevăzută la par.l și 2 nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de acest stat.

5. Dispozițiile de mai sus nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior și nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri.

Dreptul la capelă

Un alt privilegiu este dreptul la capelă. Este vorba de un privilegiu de curtuazie care permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot, aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant. De regulă, cetățenii acestui stat au și ei dreptul de a asista la această celebrare.

Acest privilegiu era de mare valoare în trecut, de aceea el nu și-a gasit loc în Convenția de la Viena din 1961.

Privilegiul administrării Justiției

În literatură s-a susținut existența acestui drept. Șeful de misiune are anumite atribuții care țin de menținerea disciplinei interne a colectivului misiunii. Dar este necesar de a fi explicată prin faptul că misiunea diplomatică este organizată și funcționează pe baza legilor statului acreditant, iar activitatea internă a misiunii constituie o chestiune care nu privește statul acreditar.

În afara privilegiilor examinate mai sus; mai există și alte privilegii bazate pe reciprocitate și care sunt practicate numai între unele state:

– Pentru a funcționa în corespundere cu sarcinile sale misiunea are nevoie de un sprijin din partea statului acreditar. Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii.

– Facilități în ce privește dobândirea sau obținerea de localuri. Art. 21 al Convenției prevede:

1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziționarea pe teritoriul său, în cadrul legislației sale, de către statul acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-și procure localuri în alt mod.

2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunea în obținerea de locuințe convenabile pentru membrii lor.

– O altă aplicație pe care Convenția o face ideii de facilitate constituie și prevederile articolului 44 al Convenției (1961): “Statul acreditar trebuie, chiar și în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită persoanelor care beneficiază de privilegii și imunități, altele decît cetățenii statului acreditar, ca și membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naționalitatea lor să părăsească teritoriul său în terminele stabilite. El trebuie în deosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziție mijloacele de transport necesare pentru ei însăși și pentru bunurile lor.”

– O propunere ca misiunilor diplomatice să i se acorde, printre altele, beneficiul ratei de schimb cea mai favorabilă nu a fost acceptată, atît datorită dificultății de a arăta de ce statul acreditar trebuie să fie obligat să-i acorde cea mai favorabilă rată de schimb, cît și naturii complicate a subiectului.

Renunțarea la imunități

Se admite că statul trimițător poate renunța la imunitățile ce sunt acordate unui membru al oficiului consular (imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală și scutirea de obligația de a face depoziție) pe motiv că, acestea fiind de atribuitul statului trimițător, tot el ar avea și dreptul să dispună de ele.

Cu privire la renunțarea la imunități, Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular (art. 45) prevede:

“1. Statul trimițător poate renunța la privilegiile și imunitățile unui membru al postului consular prevăzute în articolele 41, 43, 44.

2. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 din prezentul articol și trebuie să fie comunicat în scris statului de reședință.

3. Dacă un funcționar consular sau un angajat consular angajează o procedură într-o materie în care ar beneficia de imunitatea de jurisdicție în virtutea art. 43, el nu poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nici o cerere reconvențională legată direct de cererea principală.

4. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu poate fi socotită că implică renunțarea la imunitate în ceea ce privește măsurile de executarea a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă”.

Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se considera discriminare:

a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;

b) faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutuma sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozitiile prezentei Convenții.

Așadar, imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic; minimul acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.

Și, în sfârșit, subliniem că deși garanțiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internațional.

Rezultă că imunitățile, privilegiile, drepturile și facilitățile sunt reglementate de normele dreptului diplomatic și au forță juridică obligatorie; nerespectarea lor atrage răspunderea internațională a statului care nu le-a respectat.

2.3 Inviolabilitățile diplomatice – echivalentul imunităților

Una dintre cele mai vechi imunități este aceea a inviolabilității misiunilor diplomatice. Ea mai poartă denumirea de imunitate de constrîngere.

Inviolabilitatea este esențială în materia privilegiilor și imunităților diplomatice, deoarece aceasta presupune atît obligația statului acreditar de a se abține de la orice acțiune de constrîngere față de misiunea diplomatică, cît și obligația de a acorda o protecție specială, materială și juridică agentului diplomatic, precum și celorlalte persoane care beneficiază de această imunitate.

În sensul ei larg, inviolabilitatea desemnează situația pe care un agent diplomatic o are în raport cu jurisdicția statului acreditar, fiind echivalentă cu imunitatea. în sens restrâns, inviolabilitatea desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, care implică ideea că statul acreditar este răspunzător față de statul acreditam pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic și a misiunii diplomatice față de actele de autoritate, de violență sau de insulte.

Deși principiul inviolabilității este în mod unanim recunoscut, iar instituția inviolabilității ocupă un loc central în cadrul întregii materii a privilegiilor diplomatice, noțiunea a fost folosită cu diferite sensuri (uneori, însumând-o și pe aceea de imunitate de jurisdicție – ceea ce, după părerea noastră, este eronat), iar autorii nu i-au dat înțelesuri întotdeauna identice; Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a adoptat însă sensul cel mai general și, totodată, corect pe care-1 are această noțiune în doctrină, nemaifăcând confuzie între cele două instituții – imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea. Termenul de inviolabilitate se regăsește în art. 22, 24, 29 și 30, iar conținutul astfel cum este delimitat, nu lasă nici o îndoială asupra înțelesului pe care-1 are.

Potrivit dreptului diplomatic sînt inviolabile sediul misiunii diplomatice, rezidența privată a agentului diplomatic, arhivele și corespondențele diplomatice, bagajele agentului diplomatic, bunurile misiunii și ale agentului diplomatic, curierul diplomatic.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice sau reședinței private a agentului diplomatic se referă la birourile misiunii, cît și la locuințele agenților diplomatici. Aceasta constă în faptul că autoritățile statului acreditar nu pot pătrunde în aceste clădiri fără aprobarea șefului misiunii diplomatice.

Articolul 1, paragraful „i” al Convenției de la Viena din anul 1961 definește noțiunea de „localuri ale misiunii”, în care se includ nu numai clădirile, dar și terenul aferent.

Rezultă că autoritățile statului acreditar nu pot pătrunde nici în curtea interioară a sediului misiunii sau reședinței private a agentului diplomatic, interdicția fiind deopotrivă, absolută.

Cîteva probleme se pot ivi, de exemplu au oare autoritățile statului acreditant dreptul de a urmări un răufăcător, refugiat, fără consimțămîntul șefului misiunii, într-o misiune, ambasadă sau legație?

Art. 22 al Convenției de la Viena din 1961 răspunde negativ, în sensul că permisiunea de intrare în localul misiunii a agenților statului acreditar trebuie să fie dată de șeful misiunii.

Potrivit Convenției de la Viena art. 41 al. 3 localurile misiunii nu trebuie să fie folosite în alte scopuri decît cel al îndeplinirii funcțiilor misiunii. Ce se întîmplă dacă, cu încălcarea acestor obligații, localurile misiunii sînt o sursă de pericol public? Rațiunea este că intervenția autorităților locale poate fi cerută de statul acreditant în interesul ocrotirii valorilor acestui stat. Misiunea diplomatică este obligată să predea răufăcătorul, refugiat în misiune, autorităților statului acreditar, întrucît fapta s-a comis pe teritoriul acestuia din urmă stat și, desigur, misiunea diplomatică nu este în drept nici să rețină, nici să aresteze persoane.

Ce este azilul diplomatic?

Azilul diplomatic este un drept conferit numai convențional și numai între statele semnatare ale înțelegerilor respective; persoanele urmărite în țara de origine pentru concepții sau activități publice pot fi adăpostite într-o misiune diplomatică străină fără ca statul pe teritoriul căruia se află respectiva misiune să aibă dreptul de intervenție, conform principiului inviolabilității misiunii diplomatice.

Ce este azilul teritorial?

În caz de război civil sau revoluție pot apărea situații ca anumite personalități politice să dorească să se refugieze la o ambasadă străină, cerînd protecție. Opinia majoritară este că acest drept, în esență umanitar, este pe cale de a deveni o regulă pozitivă, după ce mult timp, pe baza teoriei extrateritorialității, azilul politic de urgență a fost acceptat; se subliniază, în special, caracterul temporar al protecției, pentru a evita un pericol iminent.

Convenția de la Viena din 1961, în art. 22 prevede că localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile. Această inviolabilitate este subliniată în convenție prin precizarea că „localurile misiunilor diplomatice, mobilierul lor și celelalte obiecte care se află acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul perchezițiilor, rechizițiilor, unui sechestru sau unei măsuri executorii.” Inviolabilitatea locuințelor particulare ale diplomaților este consacrată în art. 30 al. 1 al Convenției de la Viena.

Prin aceste prevederi ale Convenției din 1961 se consacră o inviolabilitate absolută a sediului misiunii diplomatice. Acest fapt nu dă însă dreptul ca sediul misiunii diplomatice să fie folosit în scopuri contrare funcțiilor ei. Misiunea diplomatică trebuie să respecte legile statului acreditar în materie sanitară, cele referitoare la construcțiile imobile etc.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice este consacrată și în legislația internă a unor state. Această inviolabilitate a sediului misiunii diplomatice se menține și în cazul ruperii relațiilor diplomatice între state sau al rechemării temporare sau definitive a personalului misiunii diplomatice de către statul acreditat, sau în cazul izbucnirii unui conflict armat între statul acreditant și statul acreditar.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligația pentru statul acreditar de a acorda o protecție specială acestuia, ceea ce ajută la realizarea inviolabilității corespondenței diplomatice. Convenția de la Viena precizează că statul acreditar are obligația să ia toate măsurile pentru a nu permite ca localurile misiunii diplomatice să fie invadate sau deteriorate, ori liniștea misiunii să fie tulburată.

În cazul în care statul acreditar nu ia toate măsurile pentru a asigura paza în acest domeniu, el este răspunzător din punct de vedere al dreptului internațional.

Inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice

Inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice este stabilită prin Convenția de la Viena în art. 24. Convenția consacră o inviolabilitate absolută a arhivei diplomatice, ceea ce obligă statul acreditar să apere arhiva cu documentele misiunii diplomatice împotriva oricăror atentate. Arhiva diplomatică reprezintă totalitatea documentelor, registrelor referitoare la misiune și funcțiile sale, precum și mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze. Arhivele diplomatice sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla.

Inviolabilitatea corespondenței diplomatice

Inviolabilitatea ei este consacrată în art. 27 paragraful 2 și art. 24 al Convenției; prin expresia „corespondența oficială” se înțelege întreaga corespondență referitoare la misiune și la funcțiile sale. Aceasta presupune îndatorirea statului acreditar de a facilita comunicațiile misiunii diplomatice cu guvernul său.

În Convenție se prevede că statul acreditar are obligația de a permite și de a proteja libertatea de comunicare a misiunii diplomatice, în primul rînd cu statul acreditant. De asemenea, se mai stipulează dreptul misiunilor diplomatice de a folosi corespondența cifrată și curierii diplomatici. Ca un element nou în materia corespondenței diplomatice, Convenția de la Viena admite și folosirea de către misiunile diplomatice a unui post de radio, cu condiția că acest lucru să fie acceptat de către statul acreditar.

Obligația statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice este distinctă de obligația de a asigura secretul ei. Obligația de neviolare a corespondenței și comunicării înseamnă că statul acreditar nu are dreptul să intercepteze corespondența și nici să descifreze mesajele cifrate ale misiunii.

În cadrul corespondenței diplomatice un regim aparte are valiza diplomatică care, potrivit art. 27, paragraf 3 „nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută”. Coletele diplomatice nu pot conține decît „documente diplomatice sau obiecte de uz oficial"

În virtutea inviolabilității statul acreditar are și obligația de a nu viola nici valiza diplomatică. Curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcțiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detențiune.

Inviolabilitatea personalului diplomatic

Pentru a asigura inviolabilitatea diplomatică, statul acreditar are obligația de a se abține de la oricare acțiune de constrîngere împotriva unui diplomat. De inviolabilitate personală se bucură și curierii diplomatici, pe baza unui document oficial care trebuie să ateste această calitate.

Convenția de la Viena stipulează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, precum și locuința, documentele și bunurile sale (art. 30 alin.2). „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății, demnității sale”.

Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază „dacă nu sînt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu își au reședința permanentă în acest stat, de privilegiile și imunitățile menționate la art. 29-35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar menționată la paragraful 1 al art. 37 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor” (art. 37 al Convenției de la Viena).

Rezultă că aceștia beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală absolută și deci și de imunitatea de constrîngere, care este inviolabilitatea personală.

Membrii personalului administrativ și tehnic pot fi urmăriți în bunurile lor pentru acte îndeplinite în afara atribuțiilor oficiale (chemați în judecata civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligații contractuale etc).

Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunități funcționale, iar oamenii de serviciu particulari nu au decît privilegii.

Statul acreditar are datoria să protejeze pe diplomați împotriva oricăror acțiuni ale unor persoane particulare, precum și împotriva violențelor morale (de exemplu, atacurile în presă).

Un alt aspect al inviolabilității este obligația statului acreditar de a lua măsuri generale ca bunurile personale ale agentului diplomatic să nu fie atinse sub nici o formă de autorități sau particulari.

Aceste obligații se asigură prin luarea unor măsuri de protecție specială, ale cărei forme sînt lăsate la latitudinea statului acreditar.

Deci, referitor la personalul misiunii diplomatice, este de subliniat că imunitățile se referă la cetățenii statului acreditant, în principal; cetățenii statului acreditar sau cei care au domiciliul pe teritoriul acestui stat nu pot fi numiți agenți diplomatici decît cu consimțămîntul statului acreditar (art. 8 al Convenției); ei beneficiază de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitate numai pentru actele oficiale îndeplinite în exercițiul funcției lor” (art. 38, al. 1).

Inviolabilitatea nu a fost întotdeauna respectată, statele neîndeplinindu-și în mod scrupulos această obligație. Frecvența cu care, în ultimii decenii, inviolabilitatea a fost încălcată a adus mai mult ca oricând în actualitate această instituție. Semnificativ în această privință este faptul că, deși a avut loc codificarea dreptului diplomatic și a celui consular, comunitatea internațională a fost nevoită să elaboreze și să aprobe noi reglementări pentru a da mai multă eficiență principiului inviolabilității. În acest sens, trebuie menționată Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).

Concluzii

Din punct de vedere istoric și conform concepției tradiționale, statele sunt unicele subiecte originare, directe și nemijlocite ale dreptului internațional. Ele se bucură de drepturile și atributele suveranității, iar în paralel mai exercită jurisdicția sa asupra teritoriilor, persoanelor și entităților legale rezidente în limitele frontierelor sale.

Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat – numit stat acreditant, într-un alt stat, care în literaturde specialitate se mai numește – stat acreditar.

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.

Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligentă a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale.

Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianță, înțelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective, convenții multilaterale, în care interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate.

Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.

Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resurse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Un accent deosebit în acest sens se pune pe imunitatățile, privilegiile diplomaților și protecția acestora, factor ce creează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul ce-l reprezintă.

Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice a căpătat o existență de sine stătătoare, folosirea ei nu înseamnă că definim calitatea de diplomat a beneficiarului. Beneficiază de imunități și privilegii diplomatice misiunile diplomaticeale statelor, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor, judecătorii de la Curtea Internațională de Justiție (art. 19 din Statutul Curții), delegații Comitetului Internațional de Cruce Roșie, care, cum am văzut, beneficiază de imunități și privilegii diplomatice pe baza unor acorduri speciale, membrii de familie a unor persoane etc.

Imunitățile și privilegiile, ca și funcțiile misiunii diplomatice, constituie conținutul principal al dreptului diplomatic. Nu se poate constitui o bază trainică a relațiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acționa potrivit unor norme sigure de drept și să se bucure de condiții de desfășurare a activității fără îngrădire, fără presiuni și cu garantarea deplinei sale libertăți de mișcare și de acțiune.

Imunitățile, privilegiile, drepturile și facilitățile sînt reglementate de normele dreptului diplomatic și au forța juridică necesară, care poate atrage răspunderea statului în caz de nerespectare.

Imunitățile reprezintă în principiu exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Inviolabilitățile constau în ocrotirea, prin anumite interdicții și măsuri, de către statul de reședință a personalului diplomatic, localului, arhivei și a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul influențării activității diplomatice.

Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenților și reprezentanților diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozite, scutirea de taxele vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare.

În această teză de doctorat s-a încercat de a prezenta într-un context mai actual natura juridică și particularitățile instituției imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice,

Diversificarea actuală a relațiilor internaționale, globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze și promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-ți ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultățile cu care se confruntă fiecare națiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligația sa acorde atenția cuvenită negocierilor diplomatice, și în special instituției imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice.

Instituția mai sus numită, cercetată și analizată minuțios în această lucrare nu a trecut prin schimbări esențiale în decursul anilor, a demonstrat o stabilitate remarcabilă într-o perioadă de mari schimbări în raporturile diplomatice internaționale. Aceasta, probabil, se explică datorită nealterării intereselor fundamentale ale statelor în domeniul cercetat. Bineînțeles că instituția imunităților și privilegiilor diplomatice, în care există practic o mai bogată, dar și neuniformă jurisprudență, practică internațională și tratări doctrinare, va continua să suporte careva modificări și îmbogățiri de conținut, în special sub influența tendințelor actuale ale dreptul internațional și ale relațiilor internaționale.

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice reprezintă nu numai un subiect teoretic de cercetare, dar și o problemă practică de mare interes. Anume din acest motiv în lucrare s-a încercat scoaterea în relief a potențialelor subiecte care apar în procesul de acordare a imunităților și privilegiilor atât misiunilor diplomatice, cât și persoanelor implicate în domeniul negocierilor diplomatice.

Analizând cele expuse în lucrare, considerăm că instituția imunităților și privilegiilor diplomatice trebuie pe cât de posibil să servească intereselor statului acreditant și diplomaților săi, dar în același timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate și să devină obligatorii pentru statul acreditar, ignorând aspectele politice și sociale sensibile ale acestuia.

ADNOTĂRI

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar putea avea loc.

Evoluția dezordonată și perpetuă a raporturilor internaționale creează dificultăți de cunoaștere științifică a imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice. Prezenta lucrare este o încercare de a evidenția diferite aspecte specifice și contradictorii ale problemei acordării acestora misiunilor diplomatice și a personalului lor. Datorită polemicii ridicate în jurul acestui subiect, intenția autorului a fost ca în lucrare să examineze în mod detaliat un anumit segment al cadrului de activitate diplomatică, și anume, imunitățile și privilegiile diplomatice.

Analizând cele expuse în lucrare, încă o dată se pune accent pe faptul că instituția imunităților și privilegiilor diplomatice trebuie pe cât de posibil să servească intereselor statului acreditant și diplomaților săi, dar în același timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate și să devină obligatorii pentru statul acreditar, ignorând aspectele politice și sociale sensibile ale acestuia.

Lucrarea este compusă din introducere, două capitole și încheiere. În primul capitol se definesc noțiunile de statut diplomatic, imunitate și privilegiu diplomatic. De asemenea se examinează în detalii natura lor juridică, se analizează diferite aspecte conceptuale ce țin de domeniul sus numit. Următorul capitol descrie cu amanuntul categoriile și particularitățile imunităților și privilegiilor diplomatice. Periodic se fixează cele mai proeminente și remarcabile probleme cu privire la subiectul temei, ca în cele din urmă – în încheiere – să se evalueze un șir de concluzii prin prezentarea atât a regulilor predominante, precum și a schimbărilor și variațiilor care intervin în scopul stabilirii noilor tendințe, iar unde este posibil, sugerarea unor răspunsuri.

Bibliografie

Acte normative internaționale:

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963.

Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).

Literatura în limba română:

Anghel Ion M. Dreptul diplomatic și consular. – Editura Lumina LEX, București, 1996.

Anghel Ion M. Dreptul diplomatic și consular. Vol I. – Editura Lumina LEX, București, 2002.

Bonciog Aurel. Drept diplomatic. – Bucuresti, 2000.

Bonciog Aurel. Drept diplomatic. – Ed. Paideia, București, 1997.

Burian Alexandru. Drept diplomatic și consular. – Ed. ARC, Chișinău, 2001.

Burian Al. Drept diplomatic și consular. – Ed. Cuant, Chișinău, 2003.

Burian Alexandru. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională. – Ed. „Cartir juridic”, Chișinău, 2000.

Burian Alexandru. Privilegiile și imunitățile diplomatice // Revista Națională de Drept, vol. 1, 2002.

Cojocaru Gheorghe E. Politica Externă a Republicii Moldova. Studii. – Editura Civitas, Chișinău, 1999.

Geamănu Grigore. Drept international contemporan. – București, 1965.

Georgescu M. Întervedere cu ambasadori. – Marc SRL, București, 1994.

Grigoraș N. Din istoria diplomației moldovenești, Publicațiile Institutului de istorie națională “A.D. Xenopol”. – Iași, 1948.

Feltham R. G. Introducere în dreptul și practica diplomației. – ed. All, București, 2000.

Kissinger Henry. Diplomatia. – Ed.: Bic ALL, București, 2003.

Mazilu Dumitru. Diplomatia deschisă și secretă. – articol, Revista de știință și analiză politică „Lumea magazin”

Mazilu Dumitru. Diplomatia, Drept diplomatic și consular. – Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003.

Nastase Adrian. Drept diplomatic si consular. Sinteze pentru examen. – Ed. All Beck , 2002.

Niciu Marțian I. Drept international public. Vol. II. – „Chemarea”, Iași,1995.

Popescu Dumitra, Năstase A. Drept internațional public. – București, 1995.

Titulescu Nicolae. Documente Diplomatice. – Ed. Politică, București, 1967.

Literatura în limba străină:

Блищенко И.П. Дипломатическое право. – Москва, 1990.

Глинкин А.Н. Дипломатия Симона Боливара. Международные отношения. – Москва, 1991.

Кудрявлев В.Н.. Курс международного права. – Москва, Наука, 1989.

Молочьков Ф.Ф. Дипломатический протокол и дипломатическая практика. – Москва, 1979.

Садовский С. С. Дипломатическое право. – Киев, 1981.

Фельтхэм Р. Дж. Настольная книга дипломата. – Минск, 2001.

Cahier Philippe. Le droit diplomatique contemporain. – Geneve, 1964.

Conférence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II.

Giuliano Mario. Le relazioni e immunila diplomatiche. – Instituto Editoriale, Cisalpino, Milano, 1968.

Forgac Albert. New Diplomacy and the United Nations. – New York, 1965.

Hardy Michael. Modern Diplomatie Law. – Manchester, 1968.

Maresca Adolfo. La missione diplomatica. – sec. ed., Milano, 1967.

Sen B. A diplomat’s Handbook of International Law and Practice. – Martinus Nijhoff, The Hague, 1965.

Zeileissen Christian. Die abgabenrechtlicher Privilegien în den diplomatischën und konsularischen Beziehungen. – Viena, 1971.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .imunitatile Si Privilegiile Diplomatice. Natura Lor Juridica (ID: 125364)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.imunitatile Si Privilegiile Diplomatice. Natura Lor Juridica

Copyright Notice

Alesul Local. Renuntarea la Functie

.talharia

Efectuarea, Rezolvarea Si Reluarea Urmaririi Penale

.aspectele Criminalistice de Cercetare a Falsului In Documente

Particularitatile Examinarii Pricinilor CU Privire LA Constatarea Faptelor Ce Au Valoare Juridica

Aplicarea Dreptului Uniunii Europene In Dreptul Intern al Statelor Membre

Copyright Notice

Similar Posts