Aplicarea Legii Penale In Timp Si Spatiu
Cuprins
Capitolul 1. Considerații generale privind aplicarea legii penale
1.1.Noțiunea aplicării legii penale
1.2.Elementele în raport cu care se aplică legea penală
Capitolul 2. Aplicarea legii penale in spațiu
2.1. Noțiunea aplicării legii penale în spațiu
2.2. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârșite pe teritoriul Romaniei
2.2.1. Legea penală si teritoriul
2.2.2. Noțiunea de infracțiune săvârșită pe teritoriul României
2.2.3. Excepții de la principiul teritorialității.
Capitolul 3. Aplicarea legii penale române unor infracțiuni săvârșite în străinătate
3.1. Principiul personalității legii penale
3.1.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.1.2. Câmpul de aplicare al principiului
3.2 Principiul realității legii penale
3.2.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.2.2. Limitele principiului
3.3 Principiul universalității legii penale
3.3.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.3.2. Condițiile de aplicare a principiului universalității
3.4 Excepții privind aplicarea legii penale române în spațiu
3.4.1. Extrădarea. Noțiunea, justificarea și caracterul extrădării
3.4.2. Condițiile extrădării
Capitolul 4. Aplicarea legii penale în timp
4.1. Principiul activității legii penale
4.1.1. Conceptul, rațiunea și conținutul principiului activității legii penale
4.1.2. Criteriile de determinare a infracțiunilor săvârșite sub legea în vigoare
4.2. Extraactivitatea legii penale
4.3. Neretroactivitatea legii penale
4.4. Retroactivitatea legii penale
4.5. Principiul legii mai favorabile
4.5.1. Aplicarea legii penale mai favorabile faptelor nedefinitiv judecate
4.5.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Capitolul 5. Aspecte de practică judiciară.
Concluzii.
Bibliografie
Pagini 77
=== Aplicarea legii penale in timp si spatiu. ===
Cuprins
Capitolul 1. Considerații generale privind aplicarea legii penale
1.1.Noțiunea aplicării legii penale
1.2.Elementele în raport cu care se aplică legea penală
Capitolul 2. Aplicarea legii penale in spațiu
2.1. Noțiunea aplicării legii penale în spațiu
2.2. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârșite pe teritoriul Romaniei
2.2.1. Legea penală si teritoriul
2.2.2. Noțiunea de infracțiune săvârșită pe teritoriul României
2.2.3. Excepții de la principiul teritorialității.
Capitolul 3. Aplicarea legii penale române unor infracțiuni săvârșite în străinătate
3.1. Principiul personalității legii penale
3.1.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.1.2. Câmpul de aplicare al principiului
3.2 Principiul realității legii penale
3.2.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.2.2. Limitele principiului
3.3 Principiul universalității legii penale
3.3.1. Conceptul și rațiunea principiului
3.3.2. Condițiile de aplicare a principiului universalității
3.4 Excepții privind aplicarea legii penale române în spațiu
3.4.1. Extrădarea. Noțiunea, justificarea și caracterul extrădării
3.4.2. Condițiile extrădării
Capitolul 4. Aplicarea legii penale în timp
4.1. Principiul activității legii penale
4.1.1. Conceptul, rațiunea și conținutul principiului activității legii penale
4.1.2. Criteriile de determinare a infracțiunilor săvârșite sub legea în vigoare
4.2. Extraactivitatea legii penale
4.3. Neretroactivitatea legii penale
4.4. Retroactivitatea legii penale
4.5. Principiul legii mai favorabile
4.5.1. Aplicarea legii penale mai favorabile faptelor nedefinitiv judecate
4.5.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Capitolul 5. Aspecte de practică judiciară.
Concluzii.
Bibliografie
Capitolul 1.
Considerații generale privind aplicarea legii penale
1.1. Noțiunea aplicării legii penale
Rațiunea de a fi a legii penale este aceea de a realiza scopul ei, de a ocroti valorile
sociale fundamentale necesare pentru existența statului de drept și pentru propășirea
acestuia.
Normele juridice penale, având menirea de a concura la realizarea unui țel bine definit,nu ar putea îndeplini această funcție, dacă puterea publică nu le-ar imprima un caracter de obligativitate și irefragabilitate, adică dacă nu le-ar crea o forță activă și reactivă.
Normele penale au o eficiență virtuală chiar din momentul intrării lor în vigoare și se
adresează, pe de o parte, tuturor persoanelor, care sunt obligate să se conformeze prin conduita lor, acestor norme, iar pe de altă parte, organelor chemate să–și aducă contribuția la înfăptuirea constrângerii juridice penale, în toate cazurile în care s-au
săvârșit fapte ce au fost incriminate ca infracțiuni.
Din observarea realității practice se desprinde faptul că dispozițiile legii penale, de regulă, pot fi realizate prin executarea de bunăvoie de către cei cărora li se adresează, prin respectarea obigațiilor impuse prin aceste dispoziții sau prin aplicarea sancțiunilor penale față de cei care nu au respectat aceste obligații.
În situația executării voluntare a prevederilor legii penale, aceasta iși indeplinește funcția sa de prevenție generală, prin efectul adeziunii pe care o dau destinatarii obligați să o respecte.
Atunci când se comit fapte prevăzute de legea penală, deci de nerealizare a obligațiilor impuse de aceasta, intervine aplicarea sancțiunilor de drept penal, folosindu-se constrângerea juridică.
Aplicarea voluntară a legii penale se realizează într-o măsură mult mai mare decât aplicarea prin constrângere și, de aceea, în afară de a se descrie conduita destinatarilor prin normele de incriminare și de a se prevedea sancțiunile aplicabile în caz de încălcare a obligațiilor, nu sunt necesare alte reglementări.
Când însă, prevederile legii penale au fost nesocotite, provocându-se un conflict între voința legii și a celui care a încălcat legea, ordinea juridică trebuie să fie reinstaurată și aceasta se face prin suspunerea persoanei la sancțiunea cuvenită, prin intervenția organelor judiciare. În asemenea împrejurări este necesară o reglementare adecvata a legii penale, atât sub aspectul dreptului penal material, cât și a celui formal.
Se poate spune că prin aplicarea legii penale se întelege executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin respectarea prescripțiilor acesteia, fie silit, în cazul săvârșirii faptei interzise.
Având o finalitate social-politică, normele penale sunt create pentru a fi efectiv aplicate. Se realizează în acest fel rostul dreptului penal de a apăra împotriva infracțiunilor orânduirea socială și de stat, proprietatea, persoana, drepturile și libertățile ei fundamentale, precum și întreaga ordine de drept.
Fiind active chiar din momentul intrării lor în vigoare, normele penale devin obligatorii și se impun din același moment tuturor persoanelor ce locuiesc pe teritoriul unui stat. Ele primesc, în regulă generală, o aplicare automată, majoritatea cetățenilor conformându-și de bunăvoie conduita la cerințele acestora.
În mod excepțional, legea penală se realizează și silit, prin tragerea la răspundere penală a celor care o încalcă, prin aplicarea de sancțiuni celor vinovați de săvârșirea faptelor penale. În acest caz eficiența virtuală, difuză și impersonală a normelor penale devine reală și concretă prin folosirea acestor norme în realizarea ordinii de drept cu ajutorul forței de constrângere a statului. În sens tehnic, se întelege prin aplicarea legii penale „convertirea eficienței juridice virtuale a normelor de drept în eficiența reală, prin efectiva folosire a acestor norme la realizarea concretă a ordinii juridice”. Altfel spus, aplicarea legii penale înseamnă executarea dispozițiilor acesteia, aducerea lor la îndeplinire.
1.2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală
Privitor la aplicarea normelor penale, primul aspect – legat de dreptul material – care se cere a fi reglementat este acela referitor la sfera de acțiune a legii penale în raport cu spațiul și cu timpul.
Spațiul și timpul sunt elemente de relație care impun, în mod firesc și inevitabil, anumite limite puterii de acțiune a legii penale și țărmuiesc, deci, câmpul ei de aplicare.
Actiunea legii penale sfârșește acolo unde înceteaza din punct de vedere teritorial incidența puterii sale; acțiunea legii penale începe și sfârșește din punct de vedere temporal o data cu intrarea și respectiv ieșirea ei din vigoare.
De aici, nevoia reglementării prin dispoziții generale a limitelor aplicării legii penale.
Aplicarea legii penale este determinată de săvârșirea unor fapte prin care se încalcă această lege, adică de săvârșirea unei infracțiuni. Fiecare dintre aceste fapte de încălcare se săvârșește într-un anumit loc și la o anumită dată, adică săvârșirea fiecărei fapte se situează inevitabil în spațiu și în timp. În spațiul și în timpul respectiv își are aplicare o anumită lege și numai acea lege, sau o anumită lege în concurență cu alte legi ( străine sau abrogate). Este, deci, și din aceste punct de vedere necesar a se stabili limitele de aplicare a legii penale în raport cu spațiul și timpul, pentru a se asigura astfel precisa incidență a acestei legi și implicit respectarea principiului legalității.
Întotdeauna legea penală reglementează relații între oameni, se adresează oamenilor fie ca destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale. Se intelege că studierea aplicării legii penale nu se poate face decât ținând seama de sfera persoanelor care pot fi subiecte de drept penal.
Pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penală descrie explicit și concret faptele sub forma acțiunii sau omisiunii, de aceea, aplicarea legii penale se raportează la acestea. În cazul raportului juridic penal de conformare, raportarea se face la faptele prevăzute și interzise sub sanctiune penală, iar în ipoteza raportului juridic de conflict, se are in vedere fapta concretă care a generat acest raport.
Capitolul 2.
Aplicarea legii penale în spațiu
2.1 Noțiunea aplicării legii penale în spațiu
Actiunea legii penale în spatiu ridică probleme numai atunci când raportul de drept penal se prelugește pe teritorii aparținând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru ca numai în aceste cazuri aplicarea unei legi vine în concurență cu alta sau alte legi străine. Aceste situații, cunoscute sub denumirea de conflict de legi în spațiu, iși au originea în orânduirea feudală.
Fiecare provincie avea legile ei care se aplicau între granițele convenite în temeiul principiului teritorialității. Conflictele interveneau în momentul în care prin săvârșirea unei infracțiuni se încălcau legile penale aparținând unor provincii deosebite și se punea problema care dintre aceste legi se va aplica.
În Italia, unde au luat naștere primele conflicte, legile fiecărei republici sau cetăți se numeau statute. Școala italiana a statutelor a fost prima care a încercat să stabilească dispoziții precise în această materie. Mai târziu s-a ocupat de aceste conflicte Hugo Grotius, ,mai întîi în De jure praedae și apoi în De jure belli ac pacis.
Din interprovinciale, aceste conflicte au devenit internaționale odata cu formarea statelor feudale absolutiste. Pe măsura internaționalizării fenomenului infracțional, ca urmare a dezvoltarii legaturilor dintre state și a ușurinței cu care se puteau trece frontierele, pe măsura înmulțirii conflictelor de lege în spațiu, s-au conturat în doctrină mai multe teorii privind principiile ce ar trebui aplicate în rezolvarea acestora
Teoria teritorialității absolute dupa care, legea penală are efect exclusiv teritorial, adica își exercită acțiunea numai în limitele teritoriului statului de la care emană.
Sprijinită pe principiul suveranității statului și pe ideea că în nici un loc o faptă penală nu poate fi mai bine cercetată, iar pedepsirea infractorului, mai eficientă ca acolo unde infracțiunea a fost săvârșita, teoria teritorialității a ocupat totdeauna locul de frunte în cadrul concepțiilor privind aplicarea legii penale în spațiu. Ea a fost consacrată legislativ, uneori în mod exclusiv, în toate legislațiile penale din toate timpurile.
Teoria teritorialității absolute are deci avantajul de a înlătura conflictele în legi în spațiu, dar prezintă dezavantajul de a asigura impunitatea infractorilor când se găsesc ori se refugiază în străinătate. Acest mare neajuns a silit pe cei credincioși caracterului exclusiv teritorial al legii penale să apeleze la o serie de ficțiuni în scopul de a spori sau reduce artificial limitele teritoriului statului (ficțiunile privind localul misiunilor diplomatice, armatele de ocupație, navele, aeronavele) și prin consecința efectele legii penale în spațiu, ori să propună drept corectiv al acestui principiu, când infractorul se refugiază în străinătate, extrădarea. Cum limitele teritoriului unui stat, expresie materială a suvenității sale, nu pot fi modificate artificial, iar extrădarea nu poate funcționa în toate cazurile ( de exemplu: pentru naționali, pentru cei ce beneficiaza de dreptul de azil, când nu este cerută etc.), neajunsurile acestui principiu, absolutizat, se mențin.
Statele resping această soluție simplistă având interes ca naționalii lor și chiar străinii, care săvârsesc infracțiuni contra lor sau a cetățenilor, să rămână sub jurisdicția lor și atunci când se află ori se refugiază în străinătate. Din această pricină, concepția teritorialității absolute a fost părăsită de aproape toate statele.
Teoria personalității conform căreia legea penală a unui stat urmărește pe naționalii săi oriunde ar fi comis infracțiunea și oriunde s-ar afla ei, legea făcând parte din statutul personal al acestora. Concepută altădată ca lege a domiciliului infractorului, cum era în vechiul drept francez și cum este astăzi în Anglia și S.U.A , legea personală, a devenit în majoritatea statelor legea naționalității, adică a cetățeniei, ce leagă pe infractor de statul respectiv. Domiciliul, putând fi ușor schimbat, nu oferă un criteriu sigur. De aceea se aplică numai apatrizilor fiind cu neputință să nu li se aplice nici o lege.
Teoria personalității extinde câmpul de aplicare al legii penale la acele infracțiuni săvârșite de cetățenii unui stat sau de apatrizii domiciliați pe teritoriul sau în afara acelui teritoriu, dând posibilitatea statului de a-i pedepsi în țara pentru infracțiunile comise în străinătate. În acest mod, se înlătură neajunsurile rezultând din extrădarea naționalilor.
Aplicat singur, principiul personalității dă însă naștere la alte neajunsuri. Statul nu ar putea pedepsi pe străinul sau apatridul nedomiciliat pe teritoriul sau care a săvârșit o infracțiune, chiar pe teritoriul său, îndreptată contra securității sale ori cetățenilor săi și ar trebui să-l extrădeze. S-ar crea astfel un regim privilegiat pentru străinii aflați pe teritoriul unui stat față de cetățenii acelui stat, în sensul că străinii ar trebui să se comporte altfel decât cetățenii și să respecte numai legea lor națională, ignorând-o pe cea locală. Cât privește pe apatrizii nedomiciliați pe teritoriul unui stat, dar care se află pe acel teritoriu, nu ar trebui să respecte nici o lege, neavând o lege națională.
De aceea, această teorie nu este admisă fără rezerve de nici un stat.
Teoria realității potrivit căreia legea penală se aplică fiecărei persoane, cetățean sau străin, care a săvârșit infracțiuni contra intereselor sale sau contra cetățenilor săi, indiferent unde s-ar fi comis aceste infracțiuni. Această teorie realizează față de celelalte, represiunea infracțiunilor săvârșite contra unui stat sau cetățenilor săi, pe teritoriul altui stat. Drept urmare, asigură și pedepsirea străinului care a comis o faptă în străinătate, chiar dacă după legile de acolo nu ar constitui infracțiune. În schimb,un stat nu ar putea pedepsi nici pe străinul, nici pe cetățeanul său, care pe teritoriul său ar fi comis o infracțiune contra unui stat străin. Din această cauză, teoria realității aplicată singură, nu corespunde exigențelor represiunii.
Teoria universalității în raport cu care legea s-ar aplica oricărui infractor ce se gasește pe teritoriul unui stat, indiferent de naționalitatea sa și de locul unde a săvârșit infracțiunea. Infractorul ar găsi în orice loc judecătorul și pedeapsa, fără distincție de naționalitate și teritoriu, competența revenind fără excepție instanțelor de la locul de refugiu (forum deprehensionis). Acest principiu ar asigura deci și pedepsirea acelui infractor care săvârșește în străinătate o faptă dintre cele ce nu pot fi pedepsite în temeiul principiului realității.
Aceasta teorie a fost susținută de Hugo Grotius în concepția căruia individul era și el subiect de drept internațional și deci represiunea, față de interesele comunității internaționale, trebuie să fie universală.
Aplicat singur, acest principiu are neajunsul de a conduce la o represiune excesivă. Publicarea legilor fiind limitată la un anumit teritoriu, incidența acestora nu ar putea fi extinsă peste tot. Legea penală trebuie mai întâi să avertizeze și apoi să pedepsească. Mai mult, fiind expresia concepțiilor social-politice și juridice a fiecărui stat, considerarea anumitor fapte ca infracțiuni variază de la o țară la alta și nu poate fi vorba de o unitate de incriminări și pedepse care să asigure în toate privințele o represiune universală. În plus, este excesiv a aplica legea unui stat pentru toate infracțiunile săvârșite pe teritoriul altor state. Între aceste infracțiuni multe sunt neînsemnate și nu vizează ordinea internațională, încât nu există un interes de a le pedepsi decât în țara unde au fost săvârșite. La acestea se adaugă greutățile ce ar rezulta din strângerea dovezilor din țara străină.
Sunt motivele pentru care, concepută ca unic principiu de aplicare a legii penale în spațiu, universalitatea legii penale rămâne un simplu deziderat De aceea a fost admis în legislația statelor cu caracter subsidiar și numai în anumite limite.
Aplicarea legii penale în spațiu constă în activitatea de traducere în viață a prescripțiilor sancționatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracțiuni de către cetățenii români sau străini ori de persoane fără cetățenie.
În virtutea principiului suveranității statului român, legea noastră penală se întinde, spațial, până unde se întinde suveranitatea. Cu alte cuvinte, legea penală este teritorială, ea se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării noastre, aceasta atât în baza principiului suveranității statului român, cât și pe considerentul că valorile sociale fundamentale, ocrotite de legea penală, nu pot fi pe deplin apărate dacă pedepsirea infractorului nu s-ar face potrivit legii penale române și de autoritățile țării noastre, indiferent de calitatea pe care o are făptuitorul, român sau străin.
Legea penală se adresează deopotrivă tuturor persoanelor care se găsesc pe teritoriul românesc și care trebuie să se conformeze prevederilor acesteia.
Adevărul demonstrează că se săvârșesc fapte prevăzute de legea penală română și în străinătate, fie de către cetățeni români, fie de cetățeni străini, fapte care sunt îndreptate împotriva intereselor statului nostru ori ale căror victime sunt cetățeni români. În asemenea situații, efectul strict teritorial al legii penale române nu este de ajuns, nu le poate ocroti, ceea ce ar crea posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea penală română, fără a se putea aplica sancțiunea ca efect al comiterii acestora, în vederea realizării scopului legii penale.
De asemenea, pot si cazuri in care se comit infractiuni in strainatate de catre cetateni straini, altele decat cele indreptate impotriva statului nostru ori a persoanelor de cetatenie romana, dar urmate de refugierea infractorilor pe teritoriul țării noastre, caz în care efectul teritorial al legii noastre apare trunchiat.
Din aceste considerente, legiuitorul penal român de la 1968 promovează concepția potrivit căreia finalitatea normelor care reglementează aplicarea legii penale în raport cu spațiul permite organizarea activității de represiune penală atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, în așa fel încât, oriunde, în orice loc s-a săvârșit o fapta penală, să existe posibilitatea de a trage la răspundere penală pe făptuitor. Atingerea acestui obiectiv este condiționată însă de înlăturarea primatului intereselor proprii ale fiecărui stat, de o întelegere și o colaborare internaționala între toate statele, iar pe plan legislativ, de consacrarea tuturor principiilor menite să asigure inevitabilitatea aplicării legii penale în raport cu spațiul și promovarea instituției extrădării în toate legislațiile interne.
Numai recunoșterea și aplicarea tuturor principiilor care guvernează întinderea în spațiu a efectelor legii penale fac posibilă realizarea unei eficiente activități de represiune.
Luate separat, principiile aplicării legii penale în raport cu spațiul sunt, datorită sferei de acțiune, limitate, imperfecte, nici unul din ele neputând acoperi totalitatea situațiilor în care legea penală națională trebuie aplicată.
Întra-devăr, legea penală română are, în primul rând, caracter teritorial, dar pentru considerațiuni bine definite, are uneori, și un caracter extrateritorial.
2.2. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârșite pe teritoriul României
Legea penală română este teritorială în sensul că pedepsește, în vederea atingerii scopului său, toate infracțiunile săvârșite pe teritoriul României și nu-și întinde efectele dincolo de limitele acestui teritoriu.
În cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României nu se pune problema vreunui conflict de competență între legea penală a statului nostru și legile penale ale altor state. Legea penală va primi aplicare indiferent de cetățenia infractorului sau de reglementarea din legea străină.
Principiul teritorialității legii penale se întemeiază și decurge dintr-un principiu mai absolut și mai general, cel al suveranității statului, care își gasește expresia în dreptul statului de a rezolva liber și dupa propria sa apreciere problemele sale interne și externe, fără a încălca drepturile altor state sau normele dreptului internațional.
Teritoriul este expresia materială a suveranității și independentei poporului care îl locuiește.
Prin suprafața terestră se întelege întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului. În denumirea de ape interioare sunt cuprinse apele din interiorul teritoriului, atât cele curgătoare (râuri, fluvii) cât și cele stătătoare (bălți, lacuri), deci apele existente între frontierele politico-geografice ale statului. Din apele interioare fac parte, de asemenea, și lacurile, golfurile și alte ape situate înăuntrul liniei de bază a mării teritoriale.
Aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării este exclusivă și necondiționată, adică atât calificarea faptei ca infacțiune, condițiile răspunderii penale, aplicarea sancțiunilor ca și executarea acestora se realizează pe baza legii penale române, indiferent de calitatea făptuitorului ( cetățean român, cetățean străin, apatrid cu domiciliul în țară sau străinătate).
Aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României corespunde nevoilor de apărare socială a valorilor esențiale ale societății noastre democratice și a relațiilor născute în legătură cu aceste valori; este legea cunoscută și care apără în mod egal valorile sociale aflate pe teritoriul țării; este legea cunoscută de cei chemați să o aplice.
2.2.1. Legea penală și teritoriul
Teritoriul are în dreptul penal, ca de altfel în toate ramurile dreptului, o accepțiune deosebită de noțiunea geografică de teritoriu. Aceasta rezultă neîndoielnic din prevederile art. 142 C.penal, în care se arată că prin teritoriul României se întelege întinderea de pământ și apele cuprinse între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia.
Din definiția legală dată teritoriului rezultă că aceasta cuprinde următoarele elemente: suprafața terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul teritoriului terestru și acvatic (al apelor interioare și al mării teritoriale) și spațiul aerian de deasupra teritoriului terestru și acvatic.
Prin suprafața terestră se întelege întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului nostru.
Când frontiera este o apă curgătoare sau stătătoare, statele stabilesc prin convenții bilaterale modul în care își exercită suveranitatea. În lipsă de convenții, aparține fiecărui stat o porțiune care se determină, în cazul apelor curgătoare, ținând seama de linia celei mai mari adâncimi, iar în cazul apelor stătătoare de o linie mediană. Din cadrul apelor interioare fac parte și apele maritime interioare, adică suprafața de apă cuprinsă între țărm și liniile de bază. Această noțiune a fost introdusă prin Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei economice exclusive ale României, modificată și completată prin Legea nr. 36/2002.
Un alt element al teritoriului este marea teritorială. Noțiunea de mare teritorială este reglementată de art. 1 din Legea nr. 36/2002. Conform acestui articol, prin marea teritorială se întelege fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apele maritime interioare, având lățimea de 12 mile maritime (22.224 m), măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, dupa caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajările hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente.
Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre larg mării până la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază.
Zona economică exclusivă este fâșia de mare, adiacentă zonei contigue, care se întinde spre largul mării până la distanța de 200 mile marine măsurată de la liniile de la liniile de bază, astfel cum a fost stabilită în conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996.
Subsolul este format din zona subterană, având o întindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat, cu o adâncime practic limitată de posibilitatea reală a omului de exploatare în condițiile tehnicii actuale.
Spațiul aerian este spațiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului și deasupra apelor interioare și mării teritoriale. În înălțime, spațiul aerian se întinde până la limita spațiului cosmic.Potrivit unei păreri exprimate în literatura de specialitate, spațiul aerian este constituit de coloana de aer situată deasupra teritoriului până la limita spațiului cosmic, delimitat de acesta după altitudinea celui mai jos perigeu ce permite menținerea pe orbita a sateliților.
2.2.2. Noțiunea de infracțiune săvârșită pe teritoriul României
Înțelesul expresiei „infracțiune săvârșită pe teritoriul țării” este explicat de legiuitorul român prin dispozițiile art. 143 Cod penal. Interpretând dispozițiile acestui articol, putem spune că infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă română, precum și atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii. Platformele de foraj maritim sunt asimilate navelor sub pavilion românesc.
Potrivit acestui text de lege, infracțiunea este considerată a fi săvârșită pe teritoriul țării noastre și, în consecință, se aplică legea penală română, potrivit principiului teritorialității, în urmatoarele situații: când infracțiunea este săvârșită în întregime pe teritoriul țării; când infracțiunea a fost săvârșită în întregime pe o navă sau aeronavă română aflată, în primul caz, în afara apelor maritime interioare și a mării teritoriale, iar în al doilea caz în afara spațiului aerian al României; când pe teritoriu, pe o navă sau aeronavă română aflată în străinătate s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii.
Aplicarea în practică a principiului teritorialiățtii legii noastre penale este condiționată, de faptul că infracțiunea trebuie să fie săvârșită pe teritoriul statului nostru sau, altfel spus, ca locul săvârșirii infracțiunii să facă parte din acest teritoriu.
În raport cu teritoriul unui anumit stat, deci în cazul de față în raport cu teritoriul statului nostru, infracțiunile pot fi săvârșite fie în țară, adică pe teritoriul țării, fie în străinătate, adică în afara teritoriului țării, fie parte pe teritoriul țării și parte în străinătate (infracțiuni începute pe teritoriu și continuate în afara lui, în străinătate sau începute în străinătate și continuate pe acel teritoriu, de exemplu acțiunea a fost executată în străinătate, dar rezultatele s-au produs pe teritoriu).
Acestea sunt cele trei posibilități de săvârșire a unor fapte penale în raport cu teritoriul.
Având în vedere aceste posibilități, se pune întrebarea când se poate considera ca o faptă penală a fost săvârșită sau nu pe teritoriul statului nostru?
Pentru a răspunde la această intrebare este nevoie de a determina, în raport cu desfășurarea activității infracționale, care este locul săvârșirii infracțiunii și apoi a vedea dacă acest loc se află sau nu situat în limitele teritoriale ale statului nostru.
Au existat în doctrină dreptului penal, în legătură cu determinarea locului săvârșirii infracțiunii, mai multe teorii, diferențiate între ele prin criteriul pe care îl folosesc pentru a determina locul infracțiunii asfel: teoria acțiunii, a rezultatului, a ilegalității, a preponderenței și a ubicuității.
Teoria acțiunii propune drept criteriu activitatea materială a agentului. Infracțiunea este socotită, potrivit acestei teorii, săvârșite la locul unde s-a efectuat activitatea care constituie elementul obiectiv al infracțiunii și care a condus la rezultatul ilicit. Potrivit acestei teorii nu interesează dacă rezultatul acțiunii s-a produs sau nu în același loc unde s-a desfășurat activitatea infracțională.
Opusă teoriei acțiunii este teoria rezultatului, care folosește drept criteriu rezultatul produs prin activitatea infracțională, adică urmarea tipică care întregeste latura materială a infracțiunii. Infracțiunea este socotită a fi săvârșită acolo unde s-a produs rezultatul ilicit, chiar dacă activitatea care l-a produs a fost efectuată pe un alt teritoriu.
O altă teorie este aceea a ilegalității, această teorie folosește drept criteriu pentru determinarea locului infracțiunii apariția vinovăției suficiente să angajeze răspunderea penală a infractorului. În locul unde s-a produs prima încălcare a legii penale, prima activitate pedepsibilă (acte preparatorii pedepsibile, tentativa pedepsibilă) , în acel loc infracțiunea este considerată a fi comisă.
Teoria preponderenței are în vedere actul socotit ca esențial în conținutul infracțiunii și în desfășurarea activității infracționale. Locul săvârșirii infracțiunii este deci locul unde a fost efectuat actul cel mai important pentru realizarea infracțiunii.
Criteriul voinței infractorului aparține teoriei obiective. Potrivit acestei teorii, este socotit ca loc al infracțiunii locul unde infractorul a înțeles, a urmărit să realizeze rezultatul activității sale infracționale, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe alt teritoriu.
În teoria ubicuității, dominantă astăzi în doctrină, criteriul pentru determinarea locului săvârșirii infracțiunii este acela al desfășurării integrale a activității infracționale. Dupa teoria ubicuității, infracțiunea este considerată a fi săvârșită oriunde s-a desfășurat măcar o parte din activitatea ilicită sau oriunde s-a produs vreunul din rezultatele acestei activități. Se exceptează însă locurile care au servit numai de tranzit activității ilicite.
Faptul că dintre toate teoriile enunțate, cea care până la urmă domină în doctrina dreptului penal este teoria ubicuității, vădește superioritatea acestei teorii. Viața, practica de pretutindeni a impus, ca și în atâtea alte cazuri, soluția care realizează cât mai deplin scopul urmărit adică asigurarea ocrotirii penale cu maximum de posibilități. Această teorie răspunde cel mai bine necesității de a realiza o protecție cât mai eficace a relațiilor sociale, ocrotite de legile penale. Toate celelalte teorii folosesc un criteriu de singularizare care conduce la rezolvarea nedialectică a problemei locului infracțiunii. Criteriile folosite de aceste teorii limitează artificial locul infracțiunii în contradicție cu complexitatea activității infracționale și în detrimentul unei activități de represiune susceptibilă de a funcționa pe ansamblul momentelor pe care le reprezintă aceasta complexitate. De exemplu în cazul teoriei rezultatului, este evident că și ordinea publică a locului unde s-a desfășurat activitatea ilicită a fost încălcată, iar pe de altă parte, această teorie apare ca inoperantă în cazul activităților infracționale care n-au depășit faza tentativei sau în cazul infracțiunilor formale a căror consumare nu depinde de producerea unui rezultat.
În cazul teoriei ubicuității, orice loc unde s-a realizat ceva din activitatea infracțională, ceva ilicit, este socotit a fi locul săvârșirii infracțiunii, putându-se lua măsurile în consecință și, în acest fel, oriunde legea penală a fost încălcată, ordinea publică tulburată va fi restabilită pe acest temei.
Așadar, dacă pe teritoriul unui anumit stat s-a efectuat numai o parte din activitatea ilicită sau s-a produs numai rezultatul acesteia, infracțiunea este socotită a fi săvârșită pe teritoriul acestui stat și, în baza principiului teritorialității, va fi aplicată legea penală a acelui stat.
În literatura juridico-penală s-a arătat că soluția comporta totuși un inconvenient, în sensul că dacă toate legislațiile ar adopta soluții simetrice, conflictele pozitive de competență s-ar multiplica. Criteriul ubicuității nu poate fi folosit pentru efectuarea unei judecăți în prezența infractorului decât în statul pe teritoriul căruia se află făptuitorul; oricare dintre celelalte state nu va putea obține extrădarea decât în cazul când statul de refugiu nu procedează la o urmărire penală, astfel încât conflictele se pot evita. Conflictele apar, dimpotrivă, când infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul unor țări care nu aplică principiul ubicuității, în acest caz, fiecare stat, bazându-se pe principiul sau (acțiune, rezultat), se consideră ca având competență exclusivă.
Privind determinarea locului săvârșirii infracțiunii în unele situații speciale pe care Codul penal în vigoare, consacrând principiul ubicuității, implicit le reglementează și despre care în cadrul unor explicații teoretice este util a aminti.
Astfel, infracțiunile din omisiune se socotesc a fi săvârșite în acel loc unde ar trebui să se desfășoare activitatea pe care infractorul a comis-o sau acolo unde s-a produs rezultatul acelei inactivități.
Locul de comitere al actelor preparatorii, atunci când sunt incriminate, va fi locul în care ele au fost efectuate. Locul săvârșirii acestor acte- atunci când nu sunt pedepsibile pentru ele însele, dar care ulterior devin acte de complicitate- va fi potrivit principiului (teoriei) ubicuității, orice loc în care s-a efectuat vreun act de executare în realizarea conținutului obiectiv al infracțiunii în vederea căreia au fost îndeplinite actele preparatorii. În fine, în cazul când actele preparatorii constituie infracțiuni de sine stătătoare, locul săvârșirii lor va fi acela unde ele au fost efectuate, de exemplu locul în care s-au procurat armele sau locul în care s-au confecționat instrumentele cu care să se falsifice banii.
În ce privește tentativa, ea se consideră a fi săvârșită acolo unde s-au efectuat diversele acte de executare
Desigur că problema nu se pune decât în cazul infracțiunilor la care tentativa este incriminată. Așadar, principiul ubicuității se aplică și în cazul faptelor rămase în formă de tentativă.
Actele anterioare sau concomitente săvârșirii infracțiunii care privesc conținutul infracțiunii, fără a fi însă acte de complicitate, nu vor juca nici un rol în determinarea locului infracțiunii. Ele nu sunt luate deci în considerație. Așa de exemplu, în infracțiunea de bigamie locul unde s-a încheiat prima căsătorie nu are nici o relevanță din punctul de vedere al legii aplicabile.
O problemă mult discutată este aceea privitoare la infracțiunile continui și continuate. În determinarea locului săvârșirii acestor infracțiuni, părerile sunt unanime în a admite, că acestea sunt considerate a fi săvârșite oriunde a avut loc la un moment dat activitatea infracționala sau, altfel spus, se consideră săvârșite pretutindeni unde s-a prelungit această activitate.
Problema este, în cazul infracțiunilor continui și continuate, pur teoretică, fiindcă pentru realizarea represiunii și tragerea la răspundere penală a făptuitorului este suficient să se țină seama de ceea ce s-a săvârșit pe teritoriul fiecărui stat în parte.
S-a spus că în cazul în care diferite acte aparținând aceleiași infracțiuni, deși comise parte în țară, parte în străinătate, sunt divizibile, încât cele comise, în țară constituie ele însele o infracțiune distinctă, ele vor fi pedepsite separat, făcându-se abstracție de actele săvârșite în străinătate. Așadar, unitatea infracționala se frânge și aplicarea legii penale se restrânge numai la actele săvârșite pe teritoriul țării față de care actele din străinătate sunt nisșe res inter alios acta. „Este unanim admis în doctrină și jurisprudența că atunci când o infracțiune continuă –cum este sechestrarea de persoane- se comite parte în țara și parte în străinătate, justiția naționala nu poate avea în vedere și deci nu este competenta să judece decât ceea ce s-a comis pe teritoriul național, trebuind să facă abstracție de tot ceea ce s-a săvârșit în străinătate. Acest principiu se impune și mai imperativ când este vorba de străini nedomiciliați în țară, cărora nu le putem cere socoteală nici de ceea ce au făcut în străinătate înainte de a veni la noi, nici de ceea ce intenționează să facă dupa ce vor pleca din țară.
Nu este lipsit de importanță practică, dacă infractorul, săvârșind pe un teritoriu o infracțiune continuă sau continuată și prelungind această activitate pe alt teritoriu, actele acolo săvârșite, privite separat, constituind de asemenea infracțiuni continui sau continuate, va fi pedepsit și deci supus la executarea pedepsei o singură dată sau de două ori. De asemenea, nu este lipsit de importanță dacă pe un teritoriu infractorul îmbracă, de exemplu, o uniformă pe care nu are dreptul s-o poarte și după ce rămâne pe acest teritoriu un timp, insuficient pentru a realiza trăsătura prelungirii, necesară consumării infracțiunii, trece pe un alt teritoriu unde procedează la fel, încât numai privite împreună aceste acte ar putea constitui infracțiunea de port ilegal de uniformă. În acest caz fie că, potrivit tezei promovate de majoritatea autorilor, va fi aparat de pedeapsă în ambele state, întrucât ceea ce a realizat efectiv pe teritoriul fiecăruia nu constituie infracțiune, fie că va putea fi pedepsit de fiecare dintre acestea pentru întreaga infracțiune. Tot așa, în cazul unei infracțiuni continuate infractorul poate să săvârșească pe un teritoriu numai un act care constituie o infracțiune instantanee consumată sau numai o tentativă, iar pe celălalt teritoriu, continuând activitatea, să săvârșească acealași lucru.
La rigoarea raționamentului logic și juridic, unitatea acestor infracțiuni nu poate fi ruptă, chiar dacă actele săvârșite pe teritoriul fiecărui stat ar putea fi privite de sine stătătoare. Nu există nici un motiv să considerăm că infractorul a comis două infracțiuni când nu a comis decât una, ori să considerăm că nu a comis nici una, când în realitate, actele privite în totalitate, constituie infracțiune.
Această interpretare este dictată de motivele care au impus principiul ubicuității, de rațiunile pentru care s-a admis construcția juridică de infracțiune unică pentru faptele continui sau continuate, de necesitatea de a realiza o justă represiune penală.
Prin urmare, unitatea infracțiunilor continui sau continuate nu poate fi ruptă chiar dacă actele executate pe teritoriu fiecărui stat ar putea fi privite ca infracțiune de sine stătătoare, cum nu ar putea fi ruptă nici atunci când partea executată în străinătate nu constituie infracțiune potrivit legii străine, dar împreună cu ceea ce s-a săvârșit pe teritoriul țării noastre, unde prin ipoteză a avut loc un act de executare ori s-a produs rezultatul, constituie infracțiune. În această situație legea penală română va primi aplicare pentru întreaga infracțiune. Procedând la judecată, instanțele noastre vor aplica legea penală română cu ignorarea nu a actelor comise în străinătate, ci a legii străine. În cazul în care, în străinătate, infractorul realizează și o agravantă care nu ține de prelungirea firească în timp a activității sale, fapta în întregul ei se va califica dupa legea noastră fără a ține seama de acea agravantă care s-a realizat exclusiv pe un teritoriu străin. De exemplu, conținuând în străinătate activitatea ilicită pe care a început-o în țară singur, infractorul este ajutat acolo de doua persoane, ceea ce potrivit legii noastre constituie o agravantă. Noi vom pedepsi fapta fără luarea în considerare a agravantei, în afara de situația în care alte principii (al personalității, al realității) ne-ar face competenți și pentru aceasta.
Mult mai dificilă este problema în cazul infracțiunilor din obișnuință. A nu se ține seama, în cazul acestor infracțiuni , de ceea ce s-a produs în străinătate ar fi o soluție nelogică și neconvenabilă din punctul de vedere al realizării scopului legii penale, fiindcă ar crea un obstacol în calea represiunii.
În cazul infracțiunilor din obișnuință chestiunea este mai delicată fiindcă faptele care alcătuiesc conținutul acestor infracțiuni luate în parte nu au caracter penal. Adoptarea soluției privitoare la infracțiunile continui sau continuate ar duce incontestabil la rezultatul ca infractorul nu ar putea fi pedepsit decât atunci când faptele săvârșite pe teritoriul aceluiași stat sunt suficiente pentru a constitui obișnuința. Așadar, dacă infractorul a executat un număr insuficient de fapte pe teritoriul unui stat, iar pe teritoriul altui stat de asemenea un număr insuficient de fapte pentru a constitui o obișnuința, el va beneficia de impunitate în ambele state și aceasta numai fiindcă a avut abilitatea sau prudența de a executa unele acte într-o țară și altele într-o altă țară. Bineînteles , reunirea actelor comise într-o țară cu cele săvârșite într-o altă țară nu este posibilă decât dacă fapta de obișnuință este incriminată de legislațiile ambelor state.
Este utilă examinarea, din punct de vedere al locului săvârșirii infracțiunii, situația participanților (coautori, instigatori, complici) la infracțiune, atunci când unele acte de participație au fost săvârșite în afara teritoriului pe care a fost comisă infracțiunea.
Se stie că în cazul participației la infracțiune săvârșită pe teritoriul unui stat, actele prin care participantul contribuie la săvârșirea infracțiunii chiar dacă sunt efectuate în afara teritoriului acelui stat atrag indiscutabil aplicarea legii statului respectiv.
În cazurile în care, acele acte de participație la o infracțiune săvârșită parte pe teritoriul unui stat, parte în străinătate, iar actele de participație în discuție țin numai de actele săvârșite în străinătate, se consideră că infracțiunea, potrivit principiului ubicuității, este comisă pe teritoriul fiecărui stat. Actele participanților, formând un tot indivizibil, nu pot fi despărțite, așa încât activitatea infracțională în ansamblul ei va cădea sub incidența legii penale a fiecărui stat pe teritoriul căruia s-au efectuat acte aparținând acestei activități, și deci și actele participanților chiar dacă privesc activitatea săvârșită pe un anumit teritoriu, cad sub incidența oricăreia dintre aceste legi.
Soluția aplicării penale a unui stat în cazul unui complice care în afara teritoriului acelui stat a săvârșit acte de complicitate la o infracțiune săvârșită pe acel teritoriu este acceptată și de apărătorii tezei care recomandă ignorarea actelor comise în afara teritoriului, în cazul infracțiunilor continuate și de obișnuință. Această poziție poate fi discutabilă, întrucât apare oarecum bizar să se ia în considerație actele participanților săvârșite în altă țară, iar în cazul infracțiunilor din obișnuința să se ignore faptele autorului însuși. Totuși, în timp ce în cazul participației există indivizibilitate naturală, în cazul infracțiunii din obișnuință nu este decât o unitate de creație juridică.
Se consideră că punctul de vedere potrivit căruia trebuie luate în considerare și actele săvârșite în afara teritoriului în cazul mai ales al infracțiunilor din obișnuință, îi corespunde tendința modernă de a se lărgi aria incidenței legii penale, pe plan internațional.
În cazul infracțiunilor continui și continuate problema actelor săvârșite în altă țară poate fi socotită ca fiind pur teoretică, pe când în cazul infracțiunilor din obișnuință duce la evitarea unor cazuri de impunitate periculoase și nejustificate.
Faptul că tuturor infracțiunilor săvârșite pe teritoriul statului nostru li se aplică legea noastră penală dă naștere, în mod logic și pe baza principiilor generale ale dreptului penal, la anumite consecințe.
Astfel, faptele concrete sunt socotite ca fiind infracțiuni numai când condițiile de incriminare sunt îndeplinite potrivit și în raport cu legea penală a statului nostru. Nu interesează, așadar –neavând nici o importanță- dacă acea faptă este considerată infracțiune în țara al cărui cetățean este autorul. Nu se admite nici invocarea recunoașterii legii. Condițiile de tragere la răspundere penală a infractorului sunt de asemenea cele prevăzute de legea noastră penală; de exemplu, normele privind vârsta infractorului (pentru a-i determina responsabilitatea) sau a victimei, existența plângerii prealabile în acele cazuri în care legea o cere. De asemenea, în ce privește pedeapsa, faptelor săvârșite pe teritoriul român li se vor aplica numai pedepsele prevăzute de Codul nostru penal și desigur că pedeapsa se va atenua sau agrava în cazurile și condițiile prevăzute de acest cod. Așadar, deplina egalitate de tratament juridic atât cetățenilor români, cât și a cetățenilor străini sau persoanelor fără cetățenie este concluzia cu care se încheie această problemă.
În cazul infracțiunilor complexe și cele calificate se consideră săvârșită în țară numai partea efectiv comisă pe teritoriul țării, însă nu și amplificările și agravările care au avut loc în străinătate.
Dacă o persoană este lovită pe teritoriul țării noastre în scopul ca infractorul să o jefuiască și fuge trecând frontiera, iar acesta o urmarește pe teritoriul străin unde îi ia banii, păstrând consecvența în aplicarea principiului ubicuității nu se vor separa aceste acte, ci se va pedepsi autorul pentru tâlhărie. Se va privi fapta în întregul ei, așa cum este calificată de legea noastră și nu se va separa ceea ce s-a săvârșit în mod efectiv pe teritoriul fiecărui stat.
Numai în cazul infracțiunilor calificate (circumstanțiate) nu se va ține seama de agravanta realizată exclusiv pe teritoriul străin, și aceasta, numai dacă alte principii decât al teritorialității nu impune să se pedepsească. Dar și în acest caz se va pedepsi activitatea în întregul ei, nu numai ce s-a săvârșit pe teritoriul țării noastre dând faptei încadrare simplă din legea noastră iar nu cea calificată. Dacă realizarea agravantei a început (ori s-a terminat) pe teritoriul țării noastre, fapta se va pedepsi în întregul ei, inclusiv cea agravantă, conform calificării din legea noastră.
Art. 5 din Rezoluția Institutului de drept internațional de la Munchen (1883) prevedea astfel aplicarea conexiunii: „Statele limitrofe sau vecine ar putea în virtutea unui tratat sau cu consimțământul prealabil al guvernului, să se pună de acord reciproc asupra unei prorogări a competenței lor teritoriale pentru a reuni în același proces judecarea culpabilului accesoriu sau secundar cu condiția să nu fie vorba de infracțiuni sau atentate la siguranța politică a unui stat și ca tribunalul să decidă pedeapsa cuvenita dupa legea activității criminale”.
Problema conexității fiind o chestiune de procedură, intereseaza mai puțin dreptul penal material și cu atât mai puțin aplicarea în spațiu a legii penale. O persoana falsifică pe teritoriul statului nostru un act dupa care, trecând granița, folosește acest act într-o țară străină. Fiind vorba de infracțiuni distincte, consumate integral pe teritoriul fiecăruia dintre cele două state, nu s-ar putea, sub pretext de conexitate, să se extindă aplicarea legii noastre și asupra uzului de fals. Sau, o persoană săvârșește în străinătate un furt și apoi, cu ajutorul unui terț, ascunde lucrurile furate la noi în țară. Pentru tăinuire se va aplica legea noastră, nu însă și pentru furt, care nu ar putea cădea sub incidența legii noastre pe ideea conexității. Conexitatea va funcționa numai dacă, din punct de vedere al dreptului penal substanțial, deci al principiului teritorialității sau celorlalte principii, statul nostru este competent pentru a judeca toate infracțiunile între care există o legatură.
Principiul ubicuității se aplică și în cazul în care infracțiunea a rămas în faza tentativei. Acest fapt rezultă limpede din dispozițiile cuprinse în art. 143 Cod penal, în care este definită ubicuitatea, precum și din termenii art. 144 dupa care prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se întelege și fapta pedepsită ca tentativă.
Tentativa se consideră săvârșită acolo unde s-au efectuat diferitele acte de executare. Astfel, s-a considerat că fapta de a determina o persoană să scrie o scrisoare pe terioriul nostru, care a fost semnată tot din îndemnul inculpatului cu numele unui tovarăș de-al lui, fără știrea acestuia și cu scopul de a obține sub acest nume bani de la destinatara scrisorii, constituie o tentativă de înșelaciune, competența aparținând instanțelor noastre.
În cazul în care actele ce compun tentativa se întind pe teritoriul a doua state, în temeiul principiului ubicuității, fiecare stat va fi competent pentru totalitatea acestora și nu se vor separa actele săvârșite efectiv pe teritoriul fiecăruia.
Dacă pe teritoriul țării noastre s-au săvârșit numai acte preparatorii, acestea nefiind incriminate (neconstituind acte de executare), instanțele din țara noastr nu se vor putea sesiza în temeiul principiului teritorialității.
Principiul ubicuității funcționează și în cazul actelor de participare. Este firesc să fie așa pentru ca rațiunile pentru care un stat este competent să pedepseasca pe autor sunt aceleași și în cazul participanților, prin a căror activitate sunt legate relațiile sociale și ordinea de drept din statul pe care se desfășoara, fie chiar în parte. Toti autorii sunt de acord că, dacă infracțiunea a avut loc în țară, iar actele de participare s-au săvârșit în străinătate, aceste acte, fie că s-au săvârșit de străini sau de cetățeni, se pedepsesc după legea țării unde a avut loc fapta penală.
Nu este posibil, să rămână nepedepsită o activitate care se desfășoară pe teritoriul țării noastre, pentru că interesele țării nu pot fi ocrotite de o lege străina. Pedepsirea participanților va interveni conform legii noastre în acest caz, și dacă autorul a fost achitat în străinătate chiar pentru inexistența faptei. Hotărârea sau legea străină nu au la noi nici o autoritate când se vorbește de principiul teritorialității legii penale.
Și în situația în care infracțiunea s-a săvârșit parte pe teritoriul țării noastre, parte în străinătate și actele de participare țin numai de partea executată în străinătate,vom fi competenți și pentru actele de participare, dar nu în temeiul teoriei individualității acestora fata de actele autorului, ci pe temeiul principiului ubicuitatii. „Fapta in ansamblu căzând sub incidența legii penale a fiecărui stat pe temeiul locului comiterii, potrivit principiului ubicuității, actele complicelui, chiar dacă privesc numai partea săvârșită pe un anumit teritoriu, cad sub imperiul oricăreia dintre aceste legi „.
Actele anterioare sau concomitente săvârșirii infracțiunii care nu sunt acte de participare nu au nici un rol în determinarea locului săvârșirii infracțiunii.
Când actele preparatorii constituie acte de complicitate vor urma regimul actelor de participare.
Faptele săvârșite pe teritoriul țării noastre vor fi considerate infracțiuni în raport cu legea noastră. Când suntem competenți în temeiul principiului teritorialității, legea română, înteleasă în sensul larg, se va aplica în toate privințele. Condițiile de incriminare și cele de tragere la răspundere penală vor fi cele din legea noastră. Dacă s-ar aplica, cum s-a susținut, în privința vârstei necesare responsabilității penale,legea națională ar însemna ca răspunderea penală să depindă înăuntrul unui stat, de legile altui stat, ceea ce ar afecta principiul suveranității. Potrivit legii noastre se vor aplica pedepsele principale avându-se în vedere și circumstanțele în care infracțiunea a fost săvârșită.
Dar se vor aplică nu numai pedepsele principale din legea noastră, ci și măsurile de siguranță și educative, cum și pedepsele complementare și accesorii. În privința pedepselor complementare, s-a hotărât, de exemplu, ca în cazul unui străin care săvârșește pe teritoriul țării noastre o infracțiune i se poate aplica pedeapsa confiscării averii pe care o are în străinătate, dacă această pedeapsă este prevăzută de textul de incriminare.
Legea penală română se va aplica fără distincție atât cetățenilor români, cât și celor străini, precum și persoanelor fără cetățenie sau cu dublă cetățenie. Toate persoanele care se găsesc pe teritoriul unui stat ( cetățeni, străini, apatrizi sau persoane fără cetățenie )se află sub jurisdicția acelui stat, Legea penală constrânge pe toți cei care se află pe teritoriul ării, tot așa cum îi protejează.
În țara noastră, străini și apatrizii se bucură de aceleași drepturi și libertăți ca și cetățenii români. Ei au însă obligația să respecte, întocmai ca și cetățenii noștri, Constituția, legile și regulile de conviețuire socială. De aceea nu se va distinge după calitatea persoanei care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul țării noastre, dupa cum nu vom distinge dacă este stabilită definitiv ori a venit numai întâmplător în țara noastră.
Străinul va fi tratat ca și cetățeanul român, cu toate garanțiile prevăzute de legea noastră, iar nu mai aspru. Va fi deci apărat de răspundere dacă legea noastră prevede aceasta, chiar dacă legea sa națională l-ar pedepsi. Va beneficia, de asemenea, de amnistia sau grațierea acordată de țara noastră.
Nici din punctul de vedere al condițiilor de urmărire nu vom distinge între cetățenii români și străini sau apatrizi. Ca și cetățeanul român, aceștia vor putea fi judecați în lipsa. Nu se cere condiția prezenței lor in țară.
2.2.3. Excepții de la principiul teritorialității
Aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialității cunoaște anumite restrângeri, în sensul că acest principiu nu acționează cu privire la anumite categorii de infracțiuni săvârșite pe teritoriul țării, și anume:
Faptele prevăzute de legea penală săvârșite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicție penală. Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român, cum ar fi șefii statelor sau guvernelor străine, sefii unor delegații civile sau militare străine.
În art. 29 al Convenției de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice se stipulează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală a statului acreditar.
Cât privește persoanele considerate reprezentanți diplomatici, potrivit normelor internaționale, acestea sunt: ambasadorul, însărcinatul cu afaceri ad-interim, consilierul de ambasadă sau de delegație, atașații de ambasadă, secretarii de ambasadă sau de delegație.Personalul tehnic și administrativ al ambasadei sau legației nu se bucură de imunitate de jurisdicție penală.
Această imunitate de jurisdicție e referă și la inviolabilitatea localului ambasadelor sau legațiilor statelor străine aflate în țara noastră, autoritățile publice românești neputând pătrunde în incinta acestora fără aprobare.
Potrivit normelor de drept internațional, reprezentanții diplomatici au însă obligația să predea autorităților noastre pe acei infractori care s-au refugiat în localurile acestor reprezentanțe. Totodată, statul acreditar, deși nu poate urmări și judeca pe agentul diplomatic infractor, îl poate declara pe acesta persona non grata, ii poate cere să părăsească teritoriul sau poate solicita statului acreditant să-l judece potrivit propriilor sale legi.
Imunitatea de jurisdicție penală, oferind un câmp mai larg de acțiune reprezentanților diplomatici, contribuie la menținerea unor relații amicale între statele lumii.
Infracțiunile săvârșite la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea teritorială (nave străine folosite în scopuri comerciale) ori pe timpul când se află în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială ale României (navele militare străine).
Această excepție de la aplicarea legii penale romne potrivit principiului teritorialității își gasește consacrarea juridică în Legea nr.17/1990.
Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) din acest act normativ, jurisdicția penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracțiune săvârșită la bordul acesteia, cu excepția cazurilor când:
infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie care are domiciliul pe teritoriul României;
infracțiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea teritorială;
exercitarea jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanțe psihotrope;
asistența autorităților române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau de un funcționar consular sub al cărui pavilion navighează nava.
De asemenea, conform art.25 din Legea nr. 17/1990, navele militare străine și alte nave străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicție penală pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială a României.
Se Întelege, că aceste excepții sunt de strictă interpretare, întrucât, în orice alte împrejurări, legea penală devine incidentă, asa cum rezultă din conținutul Legii nr. 17/1990. În concluzie se pot distinge următoarele situații:
– când infracțiunea este săvârșită de o persoană aflată la bordul unei nave militare străine, indiferent că nava se află intr-un port românesc, în apele maritime interioare sau în marea teritorială, în trecere sau staționare, legea penală română nu se aplică;
– când infracțiunea este săvârșită de o persoană care se află îmbarcată la bordul unei nave comerciale străine care se află staționată într-un port românesc sau în apele maritime interioare se aplică legea penală română
De asemenea, legea penală română se aplică și infracțiunilor săvârșite de persoane de la bordul navei când acestea se află pe teritoriul român.
Infracțiunile săvârșite la bordul aeronavelor străine aflate în limitele teritoriale românesti.
Din examinarea regimului juridic al aeronavelor și echipajelor acestora, s-a constatat că faptele săvârșite la bordul aeronavelor militare aflate pe teritoriul altui stat cad sub incidența statului de origine și ca aceeași regulă se aplică, în general, și în cazul aeronavelor comerciale, dacă faptele n-au pus în pericol interesele statului respectiv ori ale cetățenilor acetuia. Aceleași reguli se aplică și aeronavelor străine aflate pe aeroporturi românești.
Prin urmare, rezultă că legea noastră penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite pe aeronave străine aflate pe teritoriul țării noastre.
În cazul aeronavelor militare, regula neaplicării legii penale române în raport cu faptele comise la bordul lor sau în timpul serviciului de către persoanele din echipajele lor, chiar dacă se află în aeroporturi, este absolută și necondiționată, în sensul că se aplică legea penală străina totdeauna și în orice condiții. Se pornește de la premisa că aeronavele militare reprezintă statul căruia aparțin și că, oriunde s-ar afla, ele rămân sub suveranitatea statului lor și sunt supuse exclusiv legilor acestuia.
În ce privește regimul faptelor comise pe aeronave comerciale străine, regula neaplicării legii noastre penale este relativă și condiționată, în sensul că funcționează pe bază de reciprocitate și numai dacă infracțiunile săvârșite n-au tulburat ordinea noastră de drept sau n-au adus vreo vătămare intereselor statului român ori unui cetățean român. Se consideră că, atâta timp cât ordinea noastră de drept nu este încalcată prin infracțiunile săvârșite pe aeronave străine, aplicarea legii noastre penale, care nu este necesară, ar putea tulbura fără temei bunele relații ale țării noastre cu statul sub al cărui pavilion circula acele aeronave.
Regula neaplicării legii noastre penale în raport cu infracțiunile săvârșite pe aeronave străine, aflate ori staționate în aeroporturi românești, rezultă, asa cum s-a arătat în literatura de specialitate, și din interpretarea rațională a dispoziției din art. 142 Cod penal.
Infracțiunile săvârșite în sediile misiunilor diplomatice străine aflate în țara noastră de către membrii și personalul acestora.
În art. 22 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice se prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile și nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimțământul șefului misiunii.
Inviolabilitatea sediului reprezentanțelor diplomatice se explică și ea prin nevoia de a se asigura libertatea deplină de acțiune a personalului diplomatic. În cazul în care acest atribut n-ar exista, s-ar putea comite unele abuzuri de organele statului acreditar, ceea ce ar împiedica realizarea atribuțiilor ce revin diplomaților.
Este de fapt o problemă de curtoazie internaționala, din care derivă obligația fiecărui stat de a acorda reprezentanților diplomatici ai celorlalte state o poziție privilegiată pentru a realiza același lucru pentru proprii reprezentanți. Cu alte cuvinte, este vorba de o reciprocitate de concesii, în sensul că fiecare stat renunță la dreptul său de jurisdicție asupra faptelor comise pe teritoriul său de către reprezentanții diplomatici ai unor state străine și nici nu permite organelor sale să pătrundă în incinta reprezentanțelor diplomatice fără acordul șefilor acestora.
În doctrina dreptului internațional și a celui penal s-a încercat să se justifice aceste excepții de la principiul teritorialității prin formula prelungirii teritoriului statului cu suprafața terestră pe care se află reprezentanțele diplomatice din străinătate și cu cea a navelor și aeronavelor aflate la granițele statului respectiv, emitându-se în acest sens așa-numita teorie a extrateritorialității. Acceptarea acestei teorii duce în mod practic la sustragerea de sub imperiul unei legi penale a unor fapte comise pe anumite porțiuni dintr-un teritoriu, pentru a le supune altei legi penale, ori la sporirea artificială a conținutului teritoriului unui stat pentru a explica extinderea imperiului legii penale.
În mod logic, infracțiunile săvârșite în localul unor reprezentanțe diplomatice ori pe o navă sau aeronavă aflată pe teritoriul străin, trebuie considerate ca fiind comise în țară în care acestea se găsesc efectiv, și nu în străinătate. De aici, consecința că un infractor refugiat în sediul unei misiuni diplomatice sau pe un vas se gasește în țară, și nu în străinătate, astfel că, pentru a fi reținut și trimis în judecată, nu este nevoie să se apeleze la extrădare, ci la permisiunea șefului reprezentanței diplomatice sau a comandantului navei sau aeronavei, pentru a efectua operațiunile de identificare și reținere.
Admiterea extrateritorialității în legislația noastră penală ar fi în contradicție cu principiul constituțional potrivit căruia teritoriul României este inalienabil și indivizibil.
Infracțiunile săvârșite de personalul armatelor străine în timpul staționării sau trecerii pe teritoriul altui stat sunt, de asemenea, exceptate de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritoriului.
În dreptul internațional este admis, în mod unitar, ca trupele străine staționate pe teritoriu unui stat sau aflate în trecere pe acest teritoriu nu sunt supuse jurisdicției statului pe teritoriul căruia se află.
Dacă staționarea trupelor se produce în timp de război, sancționarea faptelor săvârșite de militarii străini se realizează potrivit reglementărilor specifice stării de război.
În condițiile în care staționarea sau trecerea trupelor străine are loc în timp de pace, potrivit convențiilor internaționale, precum infracțiunile săvârșite de militarii străini nu se aplică legea penală în conformitate cu principiul teritorialității. Dacă se săvârșesc infracțiuni de către unii militari străini împotriva militarilor din aceleași trupe, se aplică legea penală a statului de care aparține armata străină.
Prin urmare, în eventualitatea staționării sau trecerii unor trupe străine pe teritoriul țării noastre, infracțiunile comise de persoane din rândul acestora nu vor cădea sub incidența legii noastre.
Imunitatea prezidențială, parlamentară și guvernamentală.
Constituția României instituie anumite imunități, care se consideră că au un caracter relativ restrâns, în sensul că persoanele la care se referă nu sunt total exceptate de la aplicarea legii penale pentru infracțiunile comise, imunitatea operând numai cu îndeplinirea unor condiții reglementate de normele Constituției.
O primă imunitate este cea prezidențiala, consacrată în art. 84 alin. (2), în care se prevede că „Președintele României se bucură de imunitate”. Se întelege că acesta nu va fi pus sub acuzare în timpul exercitării mandatului său. Articolul 95 alin. (1) prevede: „Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
O altă imunitate este cea parlamentară, instituită în art. 69 din Constituția României. Conform art. 69 alin (2)”Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legatură cu voturile sale sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea manadatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiției. Potrivit art. 69 alin. (3) „ În caz de infracțiune flagrantă, deputații și senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
O a treia imunitate, mult mai restrânsă decât cele precedente, se referă la membrii Guvernului României și vizează numai faptele comise în exercițiul funcțiunii lor.
În baza art. 108 alin. (2), numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. În baza alin (3) al aceluiași articol, cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. Aceasta presupune adoptarea unei legi organice speciale care să reglementeze situațiile în care este angajată răspunderea penală a membrilor Guvernului și pedepsele ce se aplică acestora pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
Capitolul 3.
Aplicarea legii penale unor infracțiuni săvârșite în
străinătate
Principiul teritorialității acoperă doar sfera infracțiunilor care se săvârsesc în limitele teritoriale ale României. În concret, pot apărea însă unele situații când infracțiunile sunt săvârșite în străinătate de cetățeni români sau de cetățeni străini, împotriva intereselor statului român ori împotriva unor cetățeni români sau situații când unii infractori străini, după ce au săvârșit fapte grave în străinătate, își caută refugiu în România.
Pentru astfel de situații, în dorința de a asigura o eficiență sporită în lupta împotriva infracționalității, legea penală română se poate aplica în spațiu și dincolo de limitele teritoriului românesc, potrivit urmatoarelor principii subsidiare: principiul personalității, al realității și al universalității.
3.1. Principiul personalității legii penale
3.1.1. Conceptul și rațiunea principiului
Acest principiu este consacrat de art. 4 Cod penal, care stabilește că legea penală se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie sau dacă nu are nici o cetățenie, are domiciliul în țară.
În practica judiciară sunt cazuri, mai ales în perioada de după Revoluție din decembrie 1989, când, în urma liberalizării regimului de frontieră, unii cetățeni români sau persoane fără cetățenie cu domiciliul în România, mergând în străinătate, săvârșesc fapte prevăzute de legea penală română. Asemenea persoane, încălcând obligațiile elementare pe care le au față de statul român de a respecta legile țării, indiferent de locul unde s-ar afla, și de a fi mesageri onești ai României în străinătate, trebuie trase la răspundere penală potrivit prevederilor legii noastre penale.
În condițiile libertății de circulație atât în țară, cât și în străinătate, drept consacrat prin art. 25 din Constituția României, un număr tot mai mare de cetățeni români se deplasează în afara hotarelor României, fie în scopuri turistice, fie stabilindu-și domiciliul pe teritoriul altor state, fie pentru a munci în țările respective.
Unii cetățeni români aflați în vreuna dintre aceste situații pot comite diverse infracțiuni pe teritoriul statelor unde se află, iar un număr mic dintre aceștia fac deplasările în străinătate numai în scopul de a comite infracțiuni.
Asa cum s-a arătat în literatura juridică, competența legii penale române este una „exclusivă și necondiționată, în sensul că ea se va aplica indiferent de prevederile legii penale străine și indiferent dacă infractorul a fost judecat pentru fapta sa în țară unde a săvârșit-o”, cu toate acestea, dacă persoana a fost condamnată în străinătate pentru infracțiunea săvârșită și a executat acolo pedeapsa, în tot sau în parte, pedeapsa executată se va deduce din pedeapsa aplicată de instanțele judecătorești române, potrivit art. 89 Cod penal. De asemenea, făptuitorul poate fi judecat de instanțele judecătorești române și atunci când el nu se află în țară.
În literatura juridicăs-a mai susținut necesitatea modificării textului art. 4 Cod penal în sensul restrângerii domeniului de aplicabilitate al principiului instituit prin acest articol, prin instituirea condiției „dublei incriminări”, arătându-se că aplicarea legii penale române cu privire la fapte care nu sunt incriminate în statul în care au fost comise este de natură a-l pune pe cetățeanul român într-o situație de inferioritate. S-a dat și un exemplu ipotetic în acest sens, și anume cazul în care cetățeanul român se află într-o țara unde deținerea armelor de foc nu este supusă unui regim special- cum ar fi un stat aflat într-un război civil- situație inechitabilă dar fiind faptul că, potrivit legii penale române, deținerea fără autorizație a unei arme constituie infracțiune.
Un alt argument, cu caracter mai general, este cel potrivit căruia în măsura în care fapta comisă în străinătate nu aduce atingere ordinii publice din acel stat și nici nu afectează statul român, nu se justifică aducerea cetățeanului român aflat în străinătate sub incidența legii penale române.
Principiul personalității legii penale este cunoscut și sub denumirea de principiul „naționalității active”; această denumire a devenit însă mai puțin exactă, fiindcă astăzi principiul nu se aplică numai naționalilor ci și străinilor lipsiți de cetățenie care au domiciliul în țară.
În raport cu principiul teritorialității și cu rolul său primordial în reglementarea limitelor de aplicare în spațiu a legii penale, dispozițiile sprijinite pe principiul personalității legii penale apar ca o reglementare complementară, chemată să umple golul lăsat de principiul teritorialității în sfera de aplicare pe care legea penală trebuie să o aibă potrivit scopului în vederea căruia funcționează.
Pentru aplicarea principiului personalității se cer trei condiții și anume: a) fapta să fie săvârșită în afara teritoriului țării, b) fapta să constituie infracțiune potrivit legii penale române c) infractorul să fie cetățean român sau o persoană lipsită de cetățenie dar care are domiciliul în țară.
Unii autori explică acest principiu prin ideea condescendenței reciproce între state, comitas gentium. Alții il explică pe argumente trase din principiul teritorialității. Nu este vorba ca legea unui stat să facă în străinătate act de suveranitate. Nu se confundă autoritatea legii cu dreptul ei de executare. Este adevărat că un stat nu poate să exercite dreptul său de represiune pe teritoriul unui alt stat, dar pedepsind actele comise în afara teritoriului său, el exercită acest drept pe propriul său teritoriu.
Cetățenii unui stat, când sunt dincolo de granițele țării, își păstrează toate drepturile și obligațiile față de acesta, în virtutea cetățeniei. De asemenea, și cei domiciliați pe teritoriul unui stat pastrează în străinătate drepturile civile și libertățile. De aici obligația pentru toți aceștia de a respecta legea statului de care depind, oriunde s-ar afla.
Deci, rațiunea principiului rezidă în faptul de a garanta societății că în sânul său nu există decât indivizi care nu au comis infracțiuni sau care au fost pedepsiți pentru faptele lor săvârșite în străinătate. Principiul izvorând dintr-o imperioasă necesitate socială, vrea să pună stavila infractorilor care nedepinzând de vreun stat, prin cetățenie s-ar stabili la noi cu domiciliul socotind că vor gasi protecție și impunitate.
3.1.2. Câmpul de aplicare a principiului personalității legii penale
În privința faptelor cărora se aplică principiul personalității se poate stabili o evoluție, acesta lărgindu-și mereu conținutul în raport cu diversele concepții, până la consacrarea sa în forma în care îl cunoaștem astăzi.
Prima oară a fost reglementat în Franța la 1808, dar timid, fiind limitat numai la crimele săvârșite în străinatate de un francez contra altui francez.
Codul nostru penal de la 1864 prin art. 4 excepta expres o serie de infracțiuni de la acest principiu, iar cele pentru care il admitea trebuiau sa fie infracțiuni consumate. Art. 8 din Rezoluția de la Munchen (1883) ca și Rezoluțiile de la Cambridge (1931 si 1951) l-au admis nelimitat în privința faptelor.
Art.8 din codul anterior răstrângea principiul personalității numai la infracțiunile de drept comun exceptând infracțiunile contra intereselor statului nostru ori ale unui cetățean român, cărora li se aplică principiul realității.
Art. 4 din codul penal în vigoare nu aduce nici o limitare din acest punct de vedere. Principiul personalității se aplică tuturor infracțiunilor prevăzute în legea noastră, fiind indiferent dacă infracțiunea este consumată ori numai tentativă, când este pedepsită.
Singura condiție este ca fapta să fie săvârșită în afara granițelor țării.
Când infracțiunea s-a săvârsit parte în străinatate, parte pe teritoriul nostru, se va aplica principiul teritorialității. De asemenea, când fapta penală s-a săvârșit pe o navă sau aeronavă română ori numai o parte a acesteia s-a comis pe o astfel de navă sau aeronavă, se va aplica același principiu.
Rezoluția Institutului de drept internațional de la Munchen prevedea principiul personalității numai pentru autorii infracțiunilor săvârșite în străinătate, pentru ca Rezoluțiile de la Cambridge să-l extindă și la participanți.
Art. 4 din codul nostru nu face nici o distincție din acest punct de vedere, principiul privind deopotrivă pe autor ca și pe participanți (instigatori sau complici).
În situația în care actele de participare săvârșite în țară privesc o infracțiune comisă în străinătate, se va aplica principiul teritorialității.
Cetățenia este legatura politică și juridică permanentă dintre o persoana fizică și un stat care se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre acestea.
Apatridia este situația juridică a persoanei care nu are cetățenie. Poate lua naștere din cauza reglementării neunitare a cetățeniei în diverse legislații, o persoană își poate pierde în orice mod cetățenia și nu poate dobândi alta. Întrucat în țările capitaliste se creează apatrizilor o situație de inferioritate, se tinde pe plan internațional la lichidarea acestei stări anormale în statutul juridic al unei persoane.
Dacă cetățenia oferă un criteriu fix, domiciliul poate fi ușor schimbat. De aceea criteriul domiciliului se aplică numai apatrizilor numiți și heimatloss sau pregrini sine certa civitate.
În ceea ce privește condiția personală- cetățenia română sau absența oricărei cetățenii și domiciliul în țară- se consideră că trebuie să existe în momentul în care a fost săvârșită infracțiunea în străinătate, fiindcă numai în acest caz se poate vorbi de încălcarea unei obligații impuse de legea penală română.
Art. 9 din codul anterior prevedea expres că principiul personalității se aplică și străinilor care au dobândit naționalitatea română după ce au săvârșit infracțiunea în străinătate”. Această dispoziție a îndreptățit pe autori să considere că condiția personală va fi apreciată în momentul când are loc urmărirea penală.
S-ar putea spune întrucât noul legiuitor cunoștea dispoziția din codul anterior și nu a păstrat-o, a vrut să adopte punctul de vedere contrar.
Aceasta nu se consideră a fi interpretarea justă față de rațiunea principiului care consistă nu numai în încălcarea unei obligații existente pentru cetățeanul român sau apatridul domiciliat pe teritoriul nostru în momentul săvârșirii infracțiunii, dar și în interesul pe care-l are societatea de a nu avea sau primi în sânul său persoane care au săvârșit infracțiuni fără a avea posibilitatea să le tragă la răspundere penală. Astfel ar însemna ca țara noastră să devină azil de impunitate pentru infractorii străini sau apatrizi care dupa comiterea infracțiunii în străinatate ar dobândi cetățenia română ori și-ar stabili domiciliul la noi. Mai mult, ar inseamna să pedepsim în temeiul personalității pe cel care la data comiterii infracțiunii în străinătate era cetățean român sau apatrid domiciliat pe teritoriul nostru și până la data judecății și le-a schimbat. În această situație infractorul devine extrădabil sau expulzabil, iar rațiunile care justifică aplicarea legii nostre penale în baza personalității, dispar.
De aceea nu se distinge asupra momentului când a fost dobândită cetățenia română ori când persoana fără cetățenie și-a stabilit domiciliul la noi: înainte sau după săvârșirea infracțiunii. Va fi suficient să existe una dintre aceste condiții în momentul pornirii procesului penal. Mergând la spiritul legii reținând interpretarea justă chiar dacă aici aceasta trebuie să fie strictă; pentru că legea nu distinge. Nu s-ar putea susține că s-ar înrăutăți situația infractorilor care după săvârșirea infracțiunii dobândesc cetățenia română ori își stabilesc domiciliul în țara noastră.
Astfel, dispozițiile din codul penal anterior nu a mai fost necesară fără de motivele care justifică principiul personalității.
Sunt numeroase motivele pentru care poate interveni schimbarea cetățeniei. În cazul modificărilor de teritorii, admise de dreptul internațional conform principiului autodeterminării, cetățenia nu se pierde automat, ci numai printr-o manifestare de voință din partea persoanelor respective, care indică într-un anumit termen cetățenia pe care si-au ales-o. De asemenea, cetățenia se poate schimba ca urmare a unui transfer de populație prin tratate încheiate între state, populația transferată dobândind cetățenia statului pe teritoriul căruia este deplasată. Cetățenia se mai poate modifica, prin redobândire sau reintegrare ( cazul persoanelor care se repatriază și redobândesc cetățenia pierdută), ori prin renunțare autorizată de organele competente și în orice al mod prevăzut de legislația statului în cauză.
În toate aceste situații momentul schimbării cetățeniei, va fi cel indicat de legislația statului respectiv sau de tratatele internaționale.
S-a spus că schimbarea cetățeniei fiind un act al statului, acesta renunță, astfel, și la dreptul său de pedepsire în temeiul principiului personalității.
Nu-i mai puțin adevărat că există și cazuri în care schimbarea cetățeniei depinde exclusiv de voința persoanei respective ( cazul transferului de teritorii, al repatrierii etc). Aceste cazuri sunt asemănătoare cu schimbarea domiciliului de către apatrizi, libertatea stabilirii domiciliului depinzând de voința acestora.
În aceste situații, s-ar putea ca persoana respectivă să-și schimbe cetățenia sau domiciliul tocmai în scopul de a frauda legea sa națională și a scăpa de pedeapsă, dobândind cetățenia sau domiciliul într-o țară care nu pedepsește acea infracțiune.
Nu există nici un caz în legislația noastră când s-ar putea schimba cetățenia fără acordul Consiliului de Stat. Organele judiciare nu ar putea să cenzureze aceste acte de suveranitate. În cazul schimbării domiciliului, infractorul dispare de pe teritoriul nostru.
În ambele cazuri nu mai există nici o rațiune pentru aplicarea principiului personalității. Infractorul poate fi extrădat sau expulzat, ori poate fi judecat de instanțele noastre în temeiul altor principii ( al realității, universalității) dacă interesele demne de ocrotit cer aceasta.
Se poate ca persoana care săvârșește în străinătate o infracțiune să aibă dublă cetățenie, față de modul diferit în care aceasta este reglementată de diverse state.
În acest caz, se consideră că ambele state sunt deopotrivă competente, sesizarea unuia neîmpiedicând sesizarea celuilalt. Se va deduce însă pedeapsa executată în străinătate sau detenția preventivă.
Condițiile privind pedepsirea. Dacă condițiile privind infracțiunea și persoana infractorului arătate sunt îndeplinite, se va aplica legea română fără restricție. În ceea ce privesșe tragerea la răspundere penală, este necesar ca fapta să fie prevăzută în legea noastră și să nu existe piedici legale în calea urmăririi, judecării și pedepsirii ei.
Temeiul pe care este fundamentat principiul personalității legii penale, și anume obligația pentru cetățenii români și apatrizii domiciliați pe teritoriul țării noastre de a respecta legile noastre chiar atunci când se află în străinătate- obligație rezultând din transpunerea pe plan legislativ a unui înalt postulat al moralei – dă acestui principiu o aplicare principală.
3.2. Principiul realității legii penale
3.2.1. Conceptul și rațiunea principiului
Acest principiu este cunoscut și sub denumirea de principiul protecției reale sau al naționalității pasive. Potrivit acestui principiu, consacrat în art. 5 alin.(1) Cod penal, legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra siguranței statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării.
Aplicarea legii penale române potrivit acestui principiu se justifică prin interesul deosebit pe care îl are statul român de a proteja chiar și în străinătate (protecție reală), valori sociale de mare importanță: siguranța națională, pe de o parte și persoana cetățenilor români, pe de altă parte, împotriva unor infracțiuni ce s-ar putea săvârși în afara teritoriului țării noastre de către cetățeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate.
Aplicarea principiului personalității ca un corectiv al teritorialității legilor, nu este suficientă pentru reprimarea tuturor infracțiunilor. Sunt unele infracțiuni săvârșite în străinătate care afectează în mod vădit securitatea statului sau alte interese importante și care nu sunt pedepsite nici un temeiul principiului teritorialităii, nici al personalității. Pedepsirea acestor infracțiuni comportă adoptarea principiului competenței reale în baza căruia statul are dreptul de a pedepsi infracțiunile îndreptate contra intereselor sale ori contra cetățenilor săi.
Dacă în cazul principiului teritoriului esențial este teritoriul, la cel al personalității cetățenia sau domiciliul, aici esențial este valoarea lezată, interesul special ocrotit. Scopul legii penale de a ocroti suveranitatea, independența și unitatea statului, drepturile și unitatea statului, drepturile și interesele cetățenilor săi dictează extinderea efectelor legii penale oriunde există un pericol pentru aceste valori. Protecția acestora nu poate fi realizată decât de legea română. Însăși idee de securitate refuză aplicarea legii străine. Națiunea interesată în mod esențial în pedepsirea acestor infracțiuni este cea contra căreia se indreaptă actul ostil.
Păstrând competența asupra infracțiunilor săvârșite în străinătate contra intereselor sale, statul nostru recunoaște aceeași competență statelor străine.
Pentru aplicarea principiului realității, potrivit art. 5 Cod penal, se cer a fi realizate următoarele condiții:
infracțiunea să fie săvârșită în străinătate, adică în afara teritoriului țării noastre. Incidența legii penale cu privire la aceste infracțiuni comise în străinătate este justificată de necesitatea apărării și dincolo de granițele țării a unor valori de maximă importanță, cum sunt siguranța națională sau persoana cetățenilor români, având în vedere, mai cu seamă, faptul că o lege penală străină nu poate incrimina actele îndreptate împotriva siguranței naționale române;
infracțiunea săvârșită să fie îndreptată contra siguranței statului român sau contra vieții unui cetățean român ori prin care s-a adus vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român;
infracțiunea să fie săvârșită de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării. Pentru a fi urmărit sau judecat, nu se cere prezența făptuitorului pe teritoriul nostru, el putând fi condamnat și în lipsă, însă, în cele mai multe cazuri, se începe urmărirea penală și judecată împotriva infractorilor care se află în România, fie că au venit din proprie inițiativă, fie că au fost extrădați de statul pe teritoriul căruia au săvârșit infracțiunea sau de cel pe teritoriul căruia s-au refugiat;
fapta sa constituie infracțiune potrivit prevederilor legii penale române, nefuncționând condiția dublei incriminări;
punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție, condiție absolut necesară, lipsa ei constituind o cauză impeditivă a procesului penal.
3.2.2. Limitele principiului
În legislațiile moderne infracțiunile pedepsite pe baza acestui principiu sunt limitativ enumerate, fiind în general prevăzute numai infracțiunile care constituie o lezare reală a intereselor statului. O extensiune prea mare nu ar avea nici o justificare și ar irita susceptibilitatea statelor străine prin urmările la care ar da naștere.
Art.8 din Rezoluția Institutului de drept de la Munchen (1883), adoptat și de Conferința de la Varșovia din 1927, prevedea pedepsirea străinilor care comit în străinătate fapte penale „atunci când aceste fapte constituie o atingere la existența socială a statului în cauză și compromit securitatea sa și când nu sunt prevăzute deloc de legea penală a țării pe teritoriul căreia au avut loc”. Astfel conceput, principiul era prea limitat, pentru că nu vorbea nimic de protecția naționalilor și ineficace, deoarece lăsa pe seama unui stat străin ocrotirea intereselor superioare ale statului lezat prin infracțiune, când ambele legislații incriminau fapta.
Art. 5 din codul penal a limitat sfera de acțiune a principiului realității numai la infracțiunile contra securității statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății unui cetățean român.
Ocrotirea acestor valori se realizează, când este vorba de infracțiuni contra securității statului român sau contra vieții unui cetățean român, indiferent că sunt consumate ori rămân în faza tentativei, când aceasta se pedepsește. De asemenea, principiul realității se va aplica și în cazul tăinuirii și favorizării la infracțiunile contra securității statului român, aceste fapte fiind incriminate în art. 173 Cod penal. În cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății se cere însă să se fi produs o vătămare gravă ceea ce înseamnă că infracțiunea trebuie să fie consumată.
În toate cazurile, nu se va distinge, dacă infracțiunea este săvârșită cu intenție sau din culpă, pentru că textul nu distinge. Deci, vor cădea sub incidența acestui principiu și infracțiunile din culpă care au avut rezultatele menționate.
Ar exista motive să se extindă câmpul de aplicare al acestui principiu si de alte infracțiuni decât cele prevăzute în capitolul „Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății” care au avut ca urmare suprimarea vieții unui cetățean român ori o vătămare gravă. Aceasta, pentru că adoptând criteriul rezultatului, art. 5 nu face alte distincții, încât l-am putea aplica și unor infracțiuni ca tâlhăria, violul, pirateria care au avut urmările menționate.
O astfel de interpretare ar fi extensivă, sfera de aplicare a art. 5 fiind țărmuită nu numai de rezultatul produs, dar și de obiectul juridic, care se circumscrie la relațiile sociale privind ocrotirea persoanei. Mai ales în cazul unor infracțiuni (de regulă, complexe), acestea având ca obiect juridic principal alte relații sociale, conținutul lor ar trebui scindat pentru a pedepsi numai activitatea ce vizează relațiile sociale care ocrotesc persoana, ceea ce nu ar fi posibil.
Acțiunea legii noastre nu se extinde însă în temeiul acestui principiu la infracțiunile comise în străinătate contra statelor străine ori contra cetățenilor aparținând altor state, pentru că pedeapsa nu se justifică nici prin necesitatea de apărare a intereselor statului nostru, nici prin datoria de protecție a statului față de cetățenii săi.
Se cere ca infracțiunea să fie săvârșită în străinătate, adică în afara teritoriului țării noastre, indiferent că acolo există o suveranitate sau nu. Dacă infracțiunea este săvârșită parte pe teritoriul țării noastre, parte în străinătate, va prevala principiul teritorialității.
Cu privire la persoane. Pentru autorul infracțiunii se cere să fie cetățean străin ori o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării noastre. Aceste calități se cer atât în momentul săvârșirii infracțiunii, cât și în momentul judecării acesteia. Dacă în cursul urmăririi penale sau judecății, înainte de pronunțarea hotărârii, infractorul a devenit cetățean român ori și-a stabilit domiciliul pe teritoriul țării noastre, vom fi competenți în temeiul principiului personalității care exclude aplicarea principiului realității.
Nu se va distinge dacă inculpatul este autor, instigator sau complice, suficient fiind să fie pedepsit ca atare de legea noastră.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, se cere ca victima să fie cetățean român și să aibă această calitate atât în momentul săvârșirii infracțiunii, cât și în tot cursul urmăririi penale și judecății.Dacă persoana vătămată prin infracțiune a devenit cetățean român dupa comiterea acesteia ori a pierdut cetățenia română înainte de pronuntarea hotărârii definitive, aplicarea principiului realității nu se mai justifică.
Cu privire la condițiile de pedepsire. Legea română se aplică în toate privințele când fapta este incriminată și pedepsită de aceasta și condițiile anterioare sunt îndeplinite.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general. Inițiativa poate veni însă și de la procurorul sau de la persoana vătămată prin infracțiune, iar procurorul general va hotărâ dacă autorizează sau nu pornirea procesului penal.
Competența statului nostru în temeiul principiului realității are caracter excepțional, este o competența defensivă și subsidiar față de dispozițiile, în alt sens, care ar putea fi cuprinse în convențiile internaționale. Convențiile internaționale semnate de statul nostru, de regulă, lărgesc câmpul acestui principiu și prevăd alte condiții de pedepsire.
În lipsa unei convenții competența statului nostru este principală. Aceasta înseamnă că nu se cere condiția dublei incriminări, nu operează principiul mitior lex și nici maxima „non bis in idem”. Infractorul nu poate invoca prevederile legii străine și nici nu este primit să facă dovada că a fost achitat în străinătate, a executat pedeapsa, a fost grațiat ori că a operat prescripția sau alte cauze de stingere a raportului de drept conform legii străine. Data fiind rațiunea acestui principiu de a ocroti interesele statului și cetățenilor noștri, infractorul va fi judecat fără a se ține seama de aceea ce s-a întamplat în străinătate. Exigența legii noastre cu privire la cetățeni ( principiul personalității) trebuie extinsă și pentru străini.
Infractorul se va prevala însă de toate dispozițiile legii noastre privind prescripția sau alte moduri legale de înlăturare a răspunderii penale sau a pedepsei. De asemenea, i se va deduce pedeapsa și detențiunea preventivă executată în străinătate.
Nu se cere conditia prezentei in tara. In codul anterior, in acest caz, infractorul avea dreptul sa ceara rejudecarea procesului daca se afla in tara si termenul de prescriptie a pedepsei nu expirase. Aceasta prevedere nu a mai fost mentinuta in noul cod.
3.3. Principiul universalității legii penale
3.3.1. Conceptul și rațiunea principiului
Principiul personalității legii penale a unui stat se aplică, în anumite condiții, oricăror alte infracțiuni săvârșite în afara teritoriului țării de către cetățenii străini sau de către persoane care nu au nici o cetățenie și care domiciliază în străinătate.
Principiul universalității, consacrat prin dispozițiile art.6 din Codul penal în vigoare, asigură legii penale române limita maximă până la care aceasta lege își poate găsi aplicațiunea.
Faptele care pot fi aduse, potrivit acestui principiu, sub incidența legii penale române nu au întotdeauna o legătură directă cu obiectivele ce țin de scopul legii penale, potrivit art. 1 Cod penal ; aducerea lor sub incidența legii penale române servește însă, indirect, dar necontestat, acestui scop. În primul rând, în măsura în care legea penală română concură la reprimarea celor care au săvârșit fapte penale în străinătate, în aceeași măsură ea determină un tratament similar din partea altor state, față de cei care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul României și s-ar refugia apoi pe teritoriile altor state.
Pentru infracțiunile îndeptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetățean român, infractorul poate fi judecat și în cazul când s-a obținut extrădarea lui.
Principiul universalității legii penale având, în cadrul reglementării limitelor de aplicare a legii penale, un rol subsidiar, dispozițiilor din art. 6 Cod penal bazate pe acest principiu, constituie și ele o reglementare complementară a reglementării principale întemeiate pe principiul teritorialității, dupa cum reglementări complementare sunt și normele înscrise în art. 4 și 5 Cod penal.
Există o serie de infracțiuni deosebit de periculoase, în mod direct sau indirect, pentru orice stat, independent de locul săvârșirii lor. Aceste infracțiuni trebuie reprobate de toate statele, în care scop s-a recunoscut competența locului de refugiu, de captură sau arestare. Lupta împotriva acestor infracțiuni care lovesc în bazele sociale ale oricărui stat și afectează, în general, interesele colective ale omenirii este dusă prin cooperarea statelor tradusă în numeroase convenții multilaterale. Fiind reprobate de morala internațională asemenea fapte, denumite și infracțiuni internaționale, au căpătat oarecum caracterul de infracțiuni de universală represiune fiind prevăzute de legile tuturor statelor care au aderat la convențiile în care sunt prevăzute.
Originea principiului se găsește în Codul lui Justinian care, determinând resortul guvernatorilor în materie penală, atribuia competența atât tribunalului de la locul săvârșirii infracțiunii, cât și celui de la locul arestării.
Cel care a acordat toată importanța acestui principiu a fost Hugo Grotius, care l-a conceput ca expresie naturală a solidarității dintre popoare. În temeiul dreptului natural, un stat, în puterea căruia se găsea infractorul are obligația să-l pedepsească ori să-l extrădeze. Numai că în acea vreme solidaritatea statelor era foarte slabă. Cucerire a burgheziei în ascensiune, principiul universalității începe să fie socotit ca una dintre soluțiile ce trebuie să ducă la completa reprimare a infracțiunilor pe măsură ce ideea unei socitas generii humani devenea mai curentă, pe măsură ce apăreau noi interese, comune tuturor statelor capitaliste ca urmare a tendinței de cucerire de către acestea a pieței mondiale și a extinderii raporturilor dintre ele.
La cel de-al III- lea Congres internațional de drept penal de la Palermo (3-8 aprilie 1933), V.V Pella a expus principiile privind competența universală și a propus un proiect de rezoluție care a fost votat în unanimitate. El a arătat că există, în principiu, o categorie de infracțiuni care s-ar putea numi delicte de dreptul ginților (juris gentium). Deosebirea dintre aceste infracțiuni și cele de drept comun poate consta si în locul săvârșirii infracțiunii, când acesta nu ține de vreo suveranitate, ori în natura intereselor lezate care sunt comune tuturor țărilor. Fiind susceptibile de represiune universală- condiția esențială fiind lipsa unui interes preponderent al unui stat determinat care să fi fost lezat prin infracțiune- s-a provocat ideea incriminării unor asemenea fapte de către toate statele, competența revenind statului de refugiu. Atribuirea competenței statului de refugiu este de dorit și în cazul infracțiunilor de drept comun în situația în care extrădarea nu se cere nici de statul de la locul săvârșirii infracțiunii, nici de cel național. Internaționalizarea pedepsei, fiecare stat obligându-se să pedepsească pe infractorul prins pe teritoriul său, oricare ar fi fapta sa și oriunde ar fi fost săvârșită- aceasta este una dintre cele mai însemnate misiuni ale dreptului penal internațional.
Astăzi principiul universalității este susținut de doctrină și consacrat de toate legislațiile.
Unii autori văd în universalitate o completare a principiului teritorialității legii penale. Prezența unui infractor pe teritoriul unui stat ar constitui un pericol pentru acel stat care are dreptul la pedepsirea în baza principiului teritorialității.
Alți autori adoptă ca bază a principiului ideea de justiție, idealul de dreptate așa cum îl concepe mintea omenească. Ideea conform căreia idealul de justiție se impune ca lege superioară a oricărei suveranității, care se găsește la Kant, a fost dezvoltată de Pinherio-Ferreira și Carrara care au pus-o la baza universalității represiunii.
Cei mai mulți dintre autori adoptă direct criteriu de aplicare a universalității vătămarea unui interes comun tuturor țărilor. Art. 10 al Rezoluției de la Munchen (1883) concepea universalitatea numai pentru infracțiunile pentru care nu se putea stabili locul perpetuării și cele pentru care extrădarea nu era posibilă. Rămâneau însă celelalte pentru care statele sunt astăzi mult mai interesate să le reprime. Este vorba în primul rând de infracțiunile contra păcii și omenirii care prin întinderea și oroarea lor ating omenirea în întregime, lovesc în bazele conviețuirii mondiale. „Protecția penală a păcii caracterizează răspunderea penală internațională ca forma cea mai înaltă a răspunderii statelor și indivizilor pentru agresiune. De modul în care este definită și angajată răspunderea statelor depinde în mare măsură apărarea ordinii internaționale și până la urmă pacea și securitatea popoarelor. Realitățile complexe ale vieții internaționale în etapa actuală relevă faptul că fiecare națiune mare sau mică poartă răspunderea pentru soarta păcii, pentru preîntâmpinarea unui război și dezvoltarea cooperării internaționale. Caracterul universal al relațiilor internaționale, raportul calitativ nou creat în lume în favoarea păcii, democrației și progresului, au creat condiții în care rolul unui stat în viața internațională nu poate fi privit numai în raport de întinderea teritoriului, de numărul populației, de gradul de dezvoltare a economiei și forței militare. Vocația țărilor mici și mijlocii de a contribui la rezolvarea problemelor majore ale vieții internaționale ridică pe o treaptă nouă lupta contra agresiunii.
Așadar, la baza universalității legii penale stă, în primul rând, ideea de realizare pe plan internațional a unei cooperări a statelor în lupta contra infracțiunilor. Fiecare stat, indiferent de orânduirea sa socială, are obligația de a concura la reprimarea acestor infracțiuni care ating interesele întregii omeniri, pacea și securitatea popoarelor.
Alături de extrădare, tranzitarea extrădaților, comisiile rogatorii, procurarea antecedentelor penale, reglementate prin convenții, prin declarații de reciprocitate sau prin normele dreptului intern, pedepsirea infracțiunilor în temeiul principiului universalității constituie un aspect al asistenței juridice penale pe care statele și-o acordă în lupta contra infracțiunilor. Dreptul responsabilității este astăzi conceput sub forma îndatoririlor către comunitatea internațională, o daună cauzată unui stat putând să fie dauna adusă întregii comunități internaționale.
Faptele ce cad sub incidența principiului universalității deși nu au întotdeauna o legatură directă cu obiectivele ce țin de scopul legii penale române, așa cum este definit în art. 1 din codul penal, servesc în mod indirect și de necontestat acestui scop. Aceste fapte, străine de realitățile din țara noastră, dar pe care conștiința socialistă le reproba „ nu puteau lipsi din noul cod penal, în primul rând, fiindcă statul nostru s-a angajat, prin ratificarea unor convenții internaționale, să incrimineze aceste fapte împotriva cărora se duce o luptă continuă pe plan internațional; în al doilea rând, fiindcă s-ar putea ca pe teritoriul țării noastre să-și găsească refugiu persoane care au săvârșit în alte țări astfel de infracțiuni ori impunitatea acestora ar fi asigurată prin lipsa din codul penal a incriminărilor respective, iar extrădarea lor ar deveni inadmisibilă pentru același motiv.
Statele au extins principiul represiunii universale de infractiunile de dreptul gintilor si la alte infractiuni, indiferent de natura intereselor lezate, urmarind acoperirea integrala a zonelor de nepedepsire pe care le lasa celelalte principii. Aceasta extindere a fost explicata pe necesitatea ca nici un infractor sa nu ramana nepedepsit si sa nu poata gasi niciunde loc de refugiu, ceea ce ar justifica pedepsirea sa in toate cazurile.
Această idee este depășită de realitățile existente astăzi în lume, de existența unor state cu orânduiri social-politice, cu principii morale și legislații diferite. Legea penală exprimă voința clasei dominante într-o societate dată și într-o perioadă dată. Această voință determină cadrul general în limitele căruia este asigurată ocrotirea penală a relațiilor sociale dintr-o anumită societate. Aceasta face ca valorile ocrotite să difere de la stat la stat și apărarea lor să nu fie peste tot și în aceași măsură asigurată. Dubla incriminare, care ține de esența acestui principiu, nu poate fi deci realizată decât în măsura în care interesele statelor la pedepsire coincid. Dar atunci când aceste interese coincid, principiul universalității nu asigură totdeauna o bună justiție pentru absolut toate infracțiunile, din cauza greutății administrării dovezilor. De aceea, pentru a nu da naștere, la abuzuri, principiul a fost admis sub multiple condiții, fiecare stat modelându-l în raport cu prevederile legii de la locul comiterii infracțiunii, de persoana infractorului și de locul comiterii infracțiunii, de persoana infractorului și de progresul realizat în relațiile internaționale.
3.3.2. Condițiile de aplicare a principiului universalității
Legislația austriacă a fost prima care a consacrat principiul universalității. Art. 10 al Rezoluției de la Munchen (1880) l-a admis numai în parte, pentru crimele grave. Multe state îl accepta numai pentru infracțiunile care atrag o anumită pedeapsă minimă. Conferința de drept penal internațional de la Varșovia din 1927 a lărgit cadrul de aplicare a acestui principiu în privința faptelor.
Contra tendinței din doctrină și legislație de a face o aplicare cât mai largă a principiului universalității, art. 5 din Rezolutia a V-a a Institutului de drept internațional de la Cambridge (1931) a adoptat destul de restrâns acest principiu, limitându-l numai la infracțiunile contra intereselor generale protejate de dreptul internațional și punând condiții în plus față de conferința de la Varșovia.
Cele mai importante infracțiuni care se înscriu în câmpul de aplicare a principiului universalității, potrivit noilor dispoziții ale codului penal, sunt infracțiunile contra păcii și omenirii, cum sunt: -propaganda de război, incriminată în art. 356. Această infracțiune a fost socotită crimă de război în art. 6 lit. a din Statutul Tribunalului internațional de la Nurnberg și de rezoluția nr. 110 a Adunării Generale O.N.U din 3 noiembrie 1947;
-tratatele neomenoase, distrugerea și jefuirea unor obiective sau valori culturale, incriminate în art. 358-360 pe baza celor patru Convenții internaționale de la Geneva din 12 august 1949 și a Convenției de la Haga din 14 mai 1954 ; – genocidul, incriminat în art. 357 pe baza Convenției adoptate de Adunarea Generală a O.N.U de la 9 decembrie 1948.
În afara acestora codul nostru penal incriminează o serie de infracțiuni de dreptul ginților pe baza unor convenții și acorduri internaționale prin care se urmărește protejarea unor bunuri materiale, valori spirituale sau interese umanitare cu caracter universal. Acestea sunt: infracțiunile contra reprezentantului unui stat străin, pirateria, sclavajul, traficul de stupefiante, falsificarea de monedă, răspândirea de materiale obscene.
Este indiferent dacă infracțiunea este săvârșita pe teritoriul unui stat străin sau într-un loc neaparținând vreunei suveranități, condiția fiind ca fapta să nu fie săvârșită pe teritoriul țării noastre.
În ceea ce privesc persoanele, se cere, ca și la principiul realității, ca infractorul să fie cetățean străin ori o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării noastre.
Infractorul nu poate fi judecat în lipsă, textul cerând prezența sa pe teritoriul țării noastre. Art. 11 din codul anterior prevedea pedepsirea numai „ dacă străinul infractor se află în țară și dacă nu se cere extrădarea lui sau dacă extrădarea nu poate fi executată. Ultima parte a textului a fost eliminată, art. 6 lit. b) din noul cod prevăzând numai condiția dacă „făptuitorul se află în țară”.
Pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetățean român, s-a făcut o excepție în sensul că vom fi competenți și în situația în care s-a obținut extrădarea infractorului. Excepția este justificată întrucât în aceste cazuri există din partea noastră un interes de pedepsire.
Esența principiului universalității rezidă în existența dublei incriminări. Faptul că infracțiunea este prevăzută de ambele legislații dovedete că aceasta este reprobată de morala universală și motivează urmărirea la noi.
Dacă infracțiunea nu este prevăzută de legea noastră condamnarea ar fi contrară principiului fundamental al legalității incriminării, pedepsei și răspunderii penale cât și ordinii publice din țara noastră. Dacă nu este prevăzută de legea străină înseamna că persoana respectivă a săvârșit o faptă permisă la locul comiterii și nu exist nici un interes s-o pedepsim noi. Aplicarea legii penale ar constitui un abuz.
Art. 6 lit. a prevede că legea nostră se va aplica dacă „fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită” iar art.6 alin. Final dispune „Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a săvârșit infracțiunea, există vreo cauză care impiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.
Prin urmare, infracțiunea trebuie să fie prevăzută atât de legea noastră română, adică de legea locului unde are loc urmărirea, cât și de legea de la locul comiteri infracțiunii.
Nu este nevoie ca între cele două legi să fie identitate în privința incriminării (calificării) și nici a pedepsei. Nu se cere ca pedepsele să fie formal similare ori să existe analogie între pedepse, suficient ca fapta să fie pedepsibilă sub o forma oarecare conform ambelor legi. Poate fi de exemplu, infracțiunea consumată după legea străina și tentativa dupa legea noastră.
Legea noastră neavând rațiune să intervină decât acolo unde ar fi putut interveni și legea străină, condiia dublei incriminări se întinde la toate circumstanțele faptei, deci nu numai în cazul infracțiunii consumate, ci și în cazul tentativei, actelor de participare
(instigare, complicitate), a tăinuirii sau favorizării. Dubla incriminare privește și condițiile de imputabilitate, cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori continuarea acesteia, cauzele care apără de pedeapsă, în sensul că aplicarea legii penale trebuie să fie posibilă în raport cu toate dispozițiile celor două legi.. Raportul de drept procesual penal trebuie să fie deci posibil conform ambelor legi. Dintre cauzele care potrivit uneia dintre legile în prezență fac imposibilă urmărirea infractorului în țara noastră sunt: a operat amnistia sau prescripția răspunderii penale, pedeapsa s-a stins prin executare, a fost scutit de executare (suspendarea condiționată a executării pedepsei); pedeapsa s-a stins printr-o cauză legală (prescripție, grațiere etc); se cere plângerea prealabilă și aceasta lipsește sau deși există a fost legal retrasă conform legii care o prevede etc.
Condiția dublei incriminări va fi apreciată în raport de legile în prezență în momentul în care are loc urmărirea penală, pentru că în acest moment se pune problema dacă față de condițiile fixate de legea noastră, represiunea trebuie să aibă loc, întrucât la un moment anterior infractorul nu se afla pe teritoriul țării noastre. Dar aceasta numai într-o situație normală. Când are loc o schimbare în cadrul uneia dintre legislații, care afectează incriminarea infracțiunii respective, se crede că momentul săvârșirii infracțiunii va avea importanță. Este situația în care pe conflictele de legi în spațiu se grefează conflicte de legi în timp. Dacă legea noastră ori cea străină din momentul săvârșirii infracțiunii nu incrimină fapta, infractorul a săvârșit o faptă permisă, deci dacă cel puțin una dintre legi incrimină fapta la data comiterii, condiția dublei incriminări nu este realizată, chiar dacă ambele legi în prezență în momentul urmăririi l-ar pedepsi. Dacă legea noastră din momentul comiterii infracțiunii pedepsea fapta, ca și legea din momentul urmăririi, dar mai ușor, sau invers, se va aplica principiul legii mai favorabile.
Aceleași principii vor funcționa și când a intervenit o schimbare a legii străine cu privire la incriminare ori a legii române cu privire la incriminare sau pedeapsa în timpul urmăririi penale.
Condiția dublei incriminări se apreciază numai față de legea de la locul comiterii infracțiunii. Nu interesează legea națională a infractorului sau legea statului care se pretinde lezat prin infracțiune și care nu s-a sesizat, deși avea dreptul s-o facă și nici nu a cerut extrădarea.
Competența statului nostru este subsidiară în raport de legea străină în sensul că raportul de drept trebuie să fie posibil conform legii străine. În rest însă competența legii noastre este principală. Aceasta înseamnă că nu s-a admis nici principiul legii mai favorabile, nici regula non bis in idem.
În codul anterior opera principiul mitior poena, în caz de deosebire între pedepse aplicându-se cea mai ușoară, iar dacă aceasta era cea din legea străină, judecatorul trebuie să o transforme într-o pedeapsă prevăzută de legea noastră. Instanțele nu puteau să aplice o pedeapsă mai severă în țară la noi decât în țara unde fapta a fost comisă și unde rezonanța ei a fost mai puternică. Se exceptau însă infracțiunile de dreptul ginților.
Aplicarea aici a principiului legii mai favorabile nu este la adăpost de critică. Aceasta pentru că acest principiu este propriu aplicării legii penale în timp, iar nu în spațiu. În plus, cum vom vedea la recunoașterea legilor străine, în această situație nu se pune problema că în dreptul internațional privat unde poate primi aplicare și o lege străină. Nici un motiv din cele care decid exteritorialitatea legilor civile nu poate fi invocat în sprijinul exteritorialității legilor penale. În dreptul penal, infracțiunile sunt fapte antisociale, considerate periculoase pentru o societate situată în spațiu pe un anumit teritoriu și care diferă între ele de la stat la stat. O lege penală a unui stat nu poate servi scopurilor de ocrotire a valorilor sociale din alt stat. Sunt motivele pentru care începând cu Rezoluția de la Cambridge din 1931, care nu a mai admis principiul legii favorabile ( aplicarea pedepsei mai ușoare din legea străină), legislațiile multor state nu l-au mai prevăzut.
Aplicarea acestui principiu aici, ar înseamna posibilitatea incriminării unor fapte prin analogie ceea ce nu este permis nici în dreptul intern, analogia fiind contrară principiului legalității incriminării și pedepsei.
În cazul în care fapta a fost săvârșită într-un loc ce nu face parte din teritoriul unui stat ( marea liberă, spațiul cosmic), competența instanțelor noastre este principală în toate privințele. În acest caz nu va opera nici condiția dublei incriminări neavând o lege a locului comiterii la care să ne raportăm. Nimic nu impiedică statele ca în cazul infracțiunilor care prin gravitatea lor excepțională și prin modul care au fost săvârșite nu sunt susceptibile de localizare, să hotărască judecarea acestora de către un tribunal internațional.
3.4. Excepții privind aplicarea legii penale române în spațiu
Reglementând conduita oamenilor, aplicarea legii penale se raportează nu numai la spațiu și timp, dar și la persoane. Raportul de drept penal se leagă între stat și persoana fizică care săvârșește o fapta penală.
Toate persoanele aflate pe teritoriul statului nostru sunt chemate să observe dispozițiile legii noastre penale și să le respecte.
Există însă anumite persoane care sunt la adăpost de incidența legii noastre penale pentru că beneficiază de o imunitate de jurisdicție penală, deși din punctul de vedere al întinderii în spațiu, legea noastră ar trebui să li se aplice. În aceste cazuri suntem deci în prezența unor limitări ale acțiunii legii noastre penale.
Aceste limitări sunt tot expesia suveranității statelor și se întemeiază pe principiul egalității suverane a acestora. Ele sunt stabilite prin convenții internaționale în interesul normalei desfășurări a relațiilor dintre state.Reciprocitatea constituie fundamentul acestor imunități. Statele își fac anumite concesii cu privire la dreptul lor general și asbolut de jurisdicție pe teritoriul ce le aparține. Ceea ce pentru un stat înseamna o limitare a aplicării legii penale, pentru celălalt înseamna o extindere.
Aceste imunități de jurisdicție privesc anumite persoane și drept consecință locurile unde acestea își desfășoară activitatea, iar nu teritoriile. „Imunitățile sunt personale, adică legate de o anumită calitate a celui ce beneficiază de ele și de aceea imunitățile privesc aplicațiunea legii penale, în raport cu persoana.”
Ca tehnică juridică, noul cod penal a adoptat în art. 8 ca normă de principiu, și anume: „Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”.
Fiind așezata după enunțarea tuturor principiilor de aplicare în spațiu a legii penale, norma din art. 8 privește situații care constituie excepții de la toate aceste principii, nu numai de la principiul teritorialității. Aceasta înseamnă că nu se va putea trage la răspundere penală o persoană care beneficiază de o imunitate, nici în temeiul teritorialității, nici în temeiul celorlalte principii. Daca ar constitui excepții numai de la principiul teritorialității înseamnă că aceste imunități s-ar baza pe argumente ținând te teoria „prelungirii”teritoriului, ficțiune juridică neadmisă de dreptul socialist, iar nu de calitatea persoanei.
Deși sunt generale, în sensul că apară de incidența legii noastre penale în toate cazurile, aceste imunități nu sunt absolute, revenind statului căruia aparține persoana respectivă obligația de a o trage la răspundere penală.
Imunitatea de juridicție crează o derogare de la principiile realității și universalității legii penale, în sensul că dacî s-ar descoperi ca un reprezentant diplomatic a săvârșit fie anterior venirii în țară, fie ulterior o infracțiune în condițiile art. 5 sau 6 Cod penal, el nu va putea fi urmărit beneficiind de imunitate de jurisdicție.
3.4.1. Extrădarea. Noțiune și caracter.
Este o concepție politică foarte veche care datează din secolul al XVI-lea. Explicația extrădării este legată de istoricul ei.Unii cugetători s-au opus extrădării considerând-o o practică barbară sau un simplu act de politețe care contravine dreptului unei persoane de a locui unde-i place, cât timp nu abuzează de acest drept.
Cei mai mulți au cautat însă să explice legitimarea extrădării, pornind de la diversele concepții legate de epoca în care au trăit. Fundamentul extrădării a fost explicat la început prin concepții teologice, considerându-se ca fiind un drept al suveranității, este conferit regilor de divinitate. Alții l-au explicat pe baza dreptului natural care, obligând pe suveran să facă dreptate pe teritoriul său, acesta era ținut și să predea pe supusul său suveranului natural pentru stabili fapta cu mai multă ușurință, a descoperi pe participanți și a proceda la pedepsirea exemplară. J.J. Rousseau si H.Grotius au explicat extrădarea prin sistemul contractual, infractorul obligandu-se prin insusi faptul savarsirii infractiunii, de a se supune jurisdicției statului unde a comis-o . Daca se refugiază nu-și mai ține obligația contractuală și trebuie ca cele două state să-l silească să și-o țină. În această concepție, extrădarea este în toate cazurile o obligație pentru stat.
Fundamentul extrădării rezidă în interesul comun al popoarelor și în cooperarea statelor contra infracțiunilor.
Extrădarea este un act de asistență juridică prin care un stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un inculpat sau condamnat, care nu este cetățean al statului solicitat, îl preda pe acesta, la cererea statului în drept de a-l urmări penal, judeca sau supune la executarea condamnării penale.
În lupta împotriva infracțiunilor, statele sunt obligate să-și acorde asistență juridică reciprocă, cooperând în descoperirea, reținerea și condamnarea celor care au încălcat legea penală.
Există numeroase situații când anumiți infractori, dupa ce au comis infracțiuni sau după ce sunt condamnați pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând, în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul trebuie ca, pe baza solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau aceluia care a fost lezat prin infracțiune ori al cărui cetățean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan internațional împotriva criminalității.
Pentru ușurarea realizării unor astfel de relații între state a fost creată instituția extrădării.
De asemenea, se consideră că extrădarea, ca formă de asistență juridică internațională, este actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea este un act bilateral, ea intervenind între două state: statul solicitant ( care poate fi statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, statul ale căror interese au fost afectate prin comiterea infracțiunii sau statul al cărui cetățean este făptuitorul) și statul solicitat ( cel pe al cărui teritoriu s-a refugiat infratorul străin).
Într-o altă opinie, se consideră că extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaționale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran ( statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant)o persoană care se află pe teritoriul său și care este urmarită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutat în vederea executării unei pedepse în statul solicitant. Extrădarea poate fi, din punct de vedere al procedurii, obișnuită, voluntară și, respectiv, simplificată.
Extrădarea obișnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenția europeană de extrădare și de legea internă, persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea conferită de acestea de a se apăra împotriva cererii de extrșdare, inclusiv prin exercitarea căii de atac a recursului.
Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoană reclamată renunță la beneficiile conferite de lege, consimțind la extrădare.
Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar, în plus, presupune eliminarea cerinței transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare.
Fundamentul extrădării rezidă în interesul comun al popoarelor și în cooperarea statelor contra infracțiunilor. De aici și utilitatea acestei instituții. Când un infractor se refugiază în alt stat sporește primejdia și acolo și acesta nu are interes să-l tolereze. Neextrădarea ar crea loc de impunitate și pentru alții care i-ar pune în primejdie securitatea și ar fi o continuă cauză de neînțelegeri internaționale. „Instituția extrădării apare ca un început de solidaritate internaționala, solidaritate izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei națiuni de a preda pe răufăcători justiției statului a cărui ordine publică a fost tulburată”.
Extrădarea apare ca un mijloc sigur pentru intimidarea infractorilor care ar spera să găsească azil în altă țară. În acest fel s-a vorbit despre extrădare ca despre mijlocul prin care statul solicitat își execută propriile acte de justiție.
Prin Decizia -cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002, s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale și judecării. Elementul major de noutate în cadrul executării simplificate îl constituie eliminarea etapei administrative. Potrivit instrumentelor juridice de extrădare, procedura de extrădare presupune două etape, una administrativă și una judiciară, în etapa administrativă autoritățile centrale ( de regulă ministerul de justiție) având un rol important, mai ales în cadrul extrădării active, când autoritatea centrală a statului solicitant formulează, la propunerea autorității judiciare competențe, și transmite, pe cale directă sau diplomatică, cererea de extrădare, dar și în cadrul extrădării pasive, când autoritatea centrală a statului solicitat examinează cererile de extrădare primite sub aspect formal al regularității internaționale și fie sesizează autoritatea judiciară competentă, fie restituie cererea de extrădare, motivat, dacă nu sunt întrunite condițiile formale.
România a încheiat convenții de asistență juridică internațională, cuprinzând reglementări în domeniul extrădării cu mai multe state, și anume: Albania în 1961, Algeria în 1979, Belgia în 1977, Bulgaria în 1959, Cehoslovacia, China, Republica Populară Democrată Coreeană în 1972, Cuba în 1981, Franța în 1975, Germania, Grecia în 1973, Italia în 1973, Iugoslavia în 1971, Maroc în 1972, Moldova, Mongolia în 1973, Polonia n 1962, Rusia, Siria în 1979, Tunisia în 1972, Turcia în 1970, Ungaria în 1959.
Cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților a aprobat Tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U a adoptat acest Tratat prin Rezoluția nr. 45/1990, invitând statele membre să coopereze în cadrul unor aranjamente bilaterale și multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalității și de întărire a procesului de justiție penală. În acest timp, prin legea nr. 80/1997, România a ratificat Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris în 1957 și protocoalele adiționale încheiate la Strasbourg în 1975 și 1978. În anul 2001, a fost adoptată Legea nr. 296 privind extrădarea, care a înlocuit Legea nr. 4/1971, depățită de noua concepție europeană. În 28 iunie 2004, a apărut Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală care aprogă Legea nr. 296/2001 privind extrădarea.
Asemeni legii anterioare, și Legea nr. 302/2004 face distincție între extrădarea activă și extrădarea pasivă, în raport de poziția de stat solicitant sau stat solicitat pe care o are România. Extrădarea va fi activă atunci când țara noastră va înainta o cerere de extrădare către alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în faza urmăririi penale, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii, la propunerea motivată a președintelui instanței competente.În cazul extrădării pasive, statul român primește o cerere de extrădare, prin Ministerul de Justiie, din partea unui stat străin.
În legea nr. 302/2004, este utilizat și conceptul de extrădare voluntară. Potrivit art. 49 alin. (1), persoana extrădabilă are dreptul să declare în fața instanței că renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a apăra împotriva cererii de extrădare și că își dă consimțământul să fie executată și predată autorităților competente ale statului solicitant.
Unii autori consideră extrădarea obligatorie independent de natura ei contractuală, legislativă sau de simpla reciprocitate. Această concepție contravine naturii extrădării care este un act de suveranitate.
În raport de această natura se distinge:
– când există convenie sau dispozițiile de drept intern, extrădarea este obligatorie pentru cazurile prevăzute de acestea și se bazează pe consimțământul reciproc al celor două state;
– când nu există convenție sau lege internă ori extrădarea se cere pentru alte cazuri, neprevăzute de acestea, părerea dominantă este că are caracter facultativ.
În literatura juridică s-a susținut însă și pîrerea potrivit căreia convenția sau legea obligă statul în cauză să nu extrădeze pe infractor pentru cazurile neprevăzute expres de aceasta. Părerea contrară corespunde într-adevăr necesităților de ordin practic întemeindu-se pe faptul că infractorul va fugi în alt stat, cu care nu avem convenție, scăpând nepedepsit, cât și pe latitudinea pe care o are statul, în temeiul suveranității, de a aprecia dacă este caz de extrădare sau nu, pe temeiul reciprocității.
Problema dacă extrădarea este obligatorie pentru infracțiunile săvârșite anterior convenției este controversată. Unii autori susțin retroactivitatea tratatului pe motiv că nu stabilește nici o penalitate nouă și nici nu agravează raporturile dintre două state, ci transformă numai o obligație morală în una juridică. Alți autori arată că tratatul de extrădare este ca o lege penal și va retroactiva numai dacă creează infratorului o situație mai favorabilă. În acest caz inexistența unui tratat creează infractorului o situație rea. De aceea se consideră că tratatul va retroactiva, numai dacă și înainte a existat tratat sau lege și fapta respectivă era pasibilă de extrădare conform acestora.
Specialiștii consideră că deși tratatul nu are efect retroactiv, nimic nu impiedică statele să-i dea acest efect, ori să extrădeze pe infractorul care a săvârșit infracțiunea anterior tratatului, pe temeiul reciprocității, principiu care, exprimând poziția de egalitate a statelor în raporturile internaționale, își face tot mai mult loc în materia extrădării.
3.4.2. Condițiile extrădării
România acceptă să predea, la solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracțiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de autoritățile judiciare ale statului solicitant.
Privind reglementările Legii 302/2004, rezultă că pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiții referitoare la infracțiune, la infractor, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată în instanță, competența și de ordin procedural.
Condiții de fond.
Condiții privind persoanele supuse extrădării. Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârșit o infracțiune ori au fost condamnate definitiv pentru o infrațiune săvârșit pe teritoriul unui stat ori contra intereselor acestuia sau cetățenilor săi și s-au refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor național și nu are o competență principală de a le judeca. De aici se deduc următoarele condiții:
persoana să fi săvârșit o infracțiune pentru care statul solicitant are o competență principală de a o judeca și condamna;
să se găsească pe teritoriul statului solicitat;
să fie față de statul solicitat un cetățean străin sau un apatrid nedomiciliat pe teritoriul său;
persoana respectivă să nu fi fost definitiv judecată ori să nu se fi dat o ordonanță de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale pentru aceeași faptă de organele judecătorești sau de urmărire penală din statul solicitat;
să nu fi săvârșit o alta infracțiune pe teritoriul statului solicitat, pentru că va fi mai întâi judecată, condamnată și apoi extrădată. Extrădarea va fi amânată, dupa caz, până la sfârșitul procesului penal, până la executarea pedepsei, ori până la stingerea acelei executări. Numai dacă această amânare ar atrage după sine împlinirea termenului de prescripție sau ar putea crea mari greutăți statului solicitant în stabilirea faptelor, se poate admite extrădarea temporară sau condiția expresă că persoana respectivă va fi înapoiată îndată după efectuarea actelor procesuale pentru care s-a admis extrădarea.
Excepții de neextrădare privesc ( și numai când suntem stat solicitat) cetățenii români, persoanele fără cetățenie domiciliate în țara noastră și persoanele care au obținut drept de azil în România
Admițând principiul teritorialității absolute, unele state admiteau extrădarea cetățenilor. A treia Conferința de drept internațional pentru unificarea dreptului penale de la Bruxelles (1900), a formulat dezideratul extrădării cetățenilor pentru anumite categorii de infractori și infracțiuni care prezintă pericol comun pentru toate statele. Mulți autori s-au pronunat pentru extrădarea cetățenilor, pornind de la faptul că legea având caracter teritorial, cetățenii ar rămâne nepedepsiți când săvârșesc infracțiuni în străinătate. Judecătorul natural nu este cel competent rationae personae, ci judecătorul de la locul săvârșirii infracțiunii, competent rationae materiae. Aici este necesară represiunea și mai ușoară aflarea adevărului.
Adevarata explicație a neextrădării cetățenilor rezidă în cetățenie, în legatura care există între aceștia și statul cărora aparțin. În virtutea acestui raport cetățenul are o serie de drepturi printre care și cel de a locui pe teritoriul statului căruia îi aparține și de a se bucura de protecția legilor sale naționale, drepturi care nu se pot pierde niciodată. În plus explicația rezidă în modul în care a fost conceput principiul personalității legii penale în codul nostru penal, motivele pentru care statul nostru are o competență principală de judecare a cetățenilor ( art. 4 Cod penal), fiind în același timp și motivele pentru care aceștia nu pot fi extrădați.
Convențiile noastre cu statele burgheze încheiate înainte de 1944 prevăd că nu se admite extrădarea pentru infracțiunile politice. Principiul neextrădării infractorilor politici a fost formulat pentru prima dată în art. 6 din legea belgiană din 1833. Revoluția burgheză de la 1848 care aruncase peste graniță o seama de refugiați politici a creat un curent favorabil neextrădării acestora.
Rațiunea neextrădării infratorilor politici constă în faptul că, daca s-ar admite extrădarea, statul care predă pe infractor, apreciind caracterul infracțiunii politice ar judeca legitimitatea regimului politic al statului care cere extrădarea. „Principiul independenței suveranităților, ar fi atins daca un stat s-ar amesteca în chestiunile politice ale altui stat, fie chiar prin simplul fapt că și-ar rezerva libertatea de a aprecia oportunitatea extrădării sau pedepsirii delicvenților politici ce s-ar refugia pe teritoriul său”.
Condiții privind infracțiunea. Extrădarea se admite pentru infracțiunile de o oarecare gravitate, incriminate de legea ambelor state. De aici se deduce:
să existe dubla incriminare, adică infracțiunea să fie prevăzută și de legea noastră și de legea străină.
Această condiție a fost criticată de unii autori pe motiv că lacunele unei legislații își produc efectele și în alte țări care și-au perfecționat legislația, cât și pe motiv că nu ar fi conformă cu natura extrădării care nu este un act de jurisdicție, ci de asistența mutuală, fără altă bază decât utilitatea.
Toate statele consacră însă regula dublei incriminări, aceasta constituind temeiul juridic al extrădării. Se cere deci ca infracțiunea să fie susceptibilă de urmărire și judecată, iar hotărârea să fie susceptibilă de executare conform legilor ambelor state, să fie deci posibilitatea de pedepsire sau executare a pedepsei în concret conform ambelor legi. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este potrivit legii unuia dintre cele două state prescrisă, amnistiată ori exist o altă cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, extrădarea poate fi admisă.
Infracțiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o oarecare gravitate, și anume, să atragă, potrivit legii ambelor state, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de doi ani sau o pedeapsă mai grea, iar în cazul în care extrădarea se solicită în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa pronunțată este mai mare de un an sau mai grea.
Aprecierea admisibilității extrădării se va face în raport de legea statului nostru și a statului străin, indiferent că acesta este statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea sau un alt stat ( ale cărui interese au fost lezate sau al cărui cetățean este infractorul), cu condiția ca acest stat să fie cel căruia i se acordă ori cel care acordă extrădarea. Nu interesează deci legea altor state care au solicitat și ele extrădarea dar cărora aceasta nu li se acordă. Dacă conform legii unuia dintre cele două state urmează a se aplica infractorului legea mai favorabilă, se va stabili care este acea lege și în raport de aceasta se va aprecia admisibilitatea extrădarii. Statul în legislația căruia au intervenit schimbări și pentru care se pune problema aplicării legii mai favorabile este singurul în drept să stabilească care este această lege după criteriile din legea proprie, indiferent că este stat solicitat sau solicitant. Va trebui însă să transmită celuilalt stat toate textele de lege din care rezultă criteriile de determinare a legii mai favorabile și la nevoie să invoce practica judiciară și doctrina.
Potrivit ambelor legi aciunea penală să poată fi pusă în mișcare numai din oficiu. Extrădarea nu se admite pentru infracțiuni urmărite, conform ambelor legi, la plângerea prealabilă e persoanei vătămate, indiferent de mărimea pedepsei sau dacă s-a formulat sau nu o astfel de plângere.
Fapta să nu atragă o competență principală din partea statului nostru sau a statului străin în temeiul principiului teritorialității sau al realității, iar când suntem stat solicitat și în temeiul personalităii. În aceste cazuri, cum nu mai există pericolul ca infractorul să rămână nepedepsit, nici extrădarea nu-și mai gesește rațiunea.
Condiții de formă
În general, condițiile privind forma în care se realizează extrădarea, se referă la procedura pregătitoare, efectuată în statul solicitant și procedura din statul solicitat, prin care se verifică legitimitatea și regularitatea cererii de extrădare. Fac parte din condițiile de formă și acele reguli privind ordinea de preferință a statelor la extrădare.
Procedura în cazul în care România este stat solicitant. Solicitarea extrădarii se face de statul român unui stat străin la propunerea motivată a procurorului sau a instanței la care se află dosarul. Ordonanța procurorului sau încheierea instanței prin care se propune cererea extrădării, însoțite de actele prevăzute de art. 9 din legea privind extrădarea.
Procedura în situația în care România este stat solicitat. Extrădarea pasivă a avut ca și cea activă multă vreme caracter pur administrativ, fiind supusă principiului oportunitatii si sustrasa competentei instantelor judecatoresti. Aceste caracter a fost aproape pretutindeni atenuat. Admiterea și respingerea cererii de extrădare se făcea de guvern care verifica prin organele sale adiministrative conformitatea cererii cu tratatele internaționale și culegea datele necesare. Decizia guvernului ca și ordinul de arestare provizorie erau acte administrative nesupuse cenzurării instanțelor judecătorești. Procedura era secretă și inculpatul nu era primit să dea explicații.
Sistemul adoptat de recenta lege privind extrădarea, îmbină avantajele sistemului administrativ și judiciar, înlăturând în acest fel, neajunsurile aplicării exclusive a unuia sau a celuilalt.
Organele judiciare ( procurorul prin ordonanța confirmată de procurorul general sau tribunalul județean ori cel al municipiului București prin hotărâre definitivă) hotărăsc singure în caz de încetare a cererii de extrădare. Actele acestora nu pot fi cenzurate de organele administrative.
În cazul în care instanța judecătorească constată că sunt îndeplinite condițiile extrădării, hotărârea are caracterul unui aviz. Aceasta este supusă aprecierii Consiliului de Miniștrii care hotărăște asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare ca și asupra amânării sau a extrădării temporare. Hotărârea definitivă de extrădare deși aparține guvernului este pregătită printr-o procedură judiciară. Acest sistem are avantajul că oferă persoanei respective posibilitatea de a se apăra și a evita o extrădare în condiții neregulate și lasă guvernului posibilitatea de apreciere, chiar în cazul în care organele justiției ajung la concluzia că sunt realizate condițiile extrădării.
Legea privind extrădarea curpinde o reglementare amănunțită și precisă a procedurii de soluționare a cererilor de extrădare în fața organelor noastre judiciare. În cadrul acestei proceduri s-a acordat o atenție deosebită asigurării dreptului de apărare pentru persoana a cărei extrădare s-a cerut. Legea prevede obligația ascultării acesteia, a strângerii datelor necesare pentru a se stabili dacă condițiile extrădării sunt sau nu îndeplinite; stabilește cazurile când se poate dispune arestarea și obligația desemnării unui apărător din oficiu, dacă nu există un apărător ales. Dezbaterile deși au loc în ședință secretă se desfășoară în contradictoriu. Normele din codul de procedură penală primesc aplicare în tot cursul procesului, în măsura în care legea privind extrădarea nu a derogat expres de la acestea.
Instanța nu examinează vinovația, ci numai regularitatea cererii și conformitatea ei cu dispozițiile din convenții și lege și dă avizul său de extrădare. Persoana în cauză poate susține că cererea de extrădare este neîntemeiată invocând cetățenia, domiciliul ori identitatea sa, sau orice alt motiv de neextrădare. Măsura arestării se poate lua, în principiu, numai în cazul în care la cererea de extrădare s-au anexat toate actele prevăzute de art. 9 din legea penală privind extrădarea și numai dacă din acestea nu rezultă în mod neîndoios inadmisibilitatea acestei cereri. În mod excepțional, și numai pentru un timp limitat, măsura arestării se poate lua și când din actele înaintate nu rezultă cu suficiență îndeplinirea condițiilor extrădării sau când cererea s-a făcut telefonic ori telegrafic, cazuri în care procurorul fixează termen pentru înaintarea actelor respective în condițiile art. 14 și 15 din legea privind extrădarea.
Pentru a asigura respectarea reciprocității, principiu care exprimă poziția de egalitate în drepturi a statelor, legea privind extrădarea cuprinde dispoziția potrivit căreia la cererea de extrădare adresată statului nostru este necesar să se anexeze și o declarație din partea statului străin solicitant prin care își ia obligația să soluționeze favorabil o eventuală cerere de extrădare de același fel, formulată de statul român.
În cazul admiterii cererii de extrădare se comunică statului solicitant data și locul unde va avea loc extrădarea. Dacă reprezentantul acestui stat nu se prezintă la data și locul indicat și nici nu s-a solicitat o amânare a predării, care nu poate depăși 15 zile, persoana arestată va fi pusă în libertate. În acest caz dacă cererea de extrădare este repetată, poate fi refuzată.
Dacă persoana extrădată se sustrage de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei și se întoarce pe teritoriul statului nostru, va putea fi din nou extrădată printr-o procedură simplificată prevăzută în art. 25 din legea privind extrădarea.
Statele în drept să ceară extrădarea. Au dreptul de a cere extrădarea: statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, statul contra intereselor căruia infracțiunea a fost îndreptată, precum și statul al cărui cetățean este infractorul.
Se poate întampla ca aceste state îndreptățite la extrădare, s-o solicite concomitent sau succesiv încât între cererile formulate să se nască un concurs. De exemplu, un englez săvârșește în Italia o infracțiune contra statului francez și se refugiază pe teritoriul țării noastre. Toate cele trei state în prezență sunt în drept să ceară extrădarea.
Prin convenții internaționale s-au adoptat diverse criterii după care extrădarea poate fi acordată, și anume: locul săvârșirii infracțiunii, cetățenia infractorului, interesele lezate, gravitatea infracțiunii, vechimea datei cererii. Unele convenții dau prioritate statului al cărui cetățean este infractorul. Când acest stat nu a formulat cerere de extrădare, unele convenții internaționale îi recunosc un drept de protecție pentru cetățenii săi. Aceste convenții prevăd că statul solicitat este ținut să aibă consimțământul statului al cărui cetățean este infractorul.
Dacă doua sau mai multe state reclamă unui alt stat o persoană care a comis câte o infracțiune pe teritoriul lor sau contra intereselor lor, în general, se acordă preferința statului unde, sau împotriva căruia s-a comis infracțiunea mai gravă. Dacă infracțiunile sunt de gravitate egală primează cererea cu data mai veche.
Legea noastră de extrădare prevede în art. 24 alin.1 că în cazul în care mai multe cereri sunt admisibile, Consiliul de Miniștri decide pe baza elementelor ce rezultă din lucrările primite, căruia dintre statele solicitante i se dă preferință. Numai în lipsa unor elemente de apreciere cum ar fi gravitatea infracțiunii în raport de fiecare stat, pierderea prin prescripție a dreptului de urmărire, se dă preferință statelor în următoarea ordine: statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, statul contra intereselor căruia s-a săvârșit infracțiunea, statul contra intereselor căruia aceasta se îndreaptă sau statul al cărui cetățean este infractorul. În condițiile egale de preferință, extrădarea se acordă statului care a solicitat-o mai înainte.
Capitolul 4.
Aplicarea legii penale în timp
Aplicarea legii penale în raport cu timpul implică soluționarea prealabilă a unor probleme privind determinarea legii incidente și, deci, aplicabile în reglementarea relațiilor de apărare socială la un moment dat. Asistăm la o permanentă mișcare a legislației penale, la adoptarea și punerea în vigoare a unor legi și la aprobarea altora, la succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleași relații de apărare socială.
Schimbarea legislației penale cu legi noi dă naștere în practica judiciară la numeroase probleme.
Este posibil ca o faptă concretă, care la data săvârșirii era incriminată, ulterior, prin modificarea sau abrogarea legii penale, să fie dezincriminată sau o faptă ar putea fi comisă când era în vigoare o anumită lege penală, dar ulterior să apară, succesiv, alte dispoziții penale privind aceeași faptă și care să prevadă un tratament penal diferit. O faptă care la data comiterii ei nu era considerată infracțiune poate, printr-o lege ulterioară, să fie incriminată.
De asemenea, este posibil ca, dupa ramanerea definitiva a unei hotarari si inceperea executarii pedepsei, sa se adopte o noua lege care sa prevada pentru aceeasi fapta o pedeapsa mai usoara decat cea aplicata sub legea veche sau infractiunea sa se comita sub imperiul unei legi penale temporare sau exceptionale, iar judecata sa aiba loc dupa iesirea acesteia din vigoare
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să ofere soluții problemelor de interacțiune a timpului cu faptele infracționale, adică să determine legea penală aplicabilă:
când infracțiunea s-a săvârsit și se judecă sub imperiul aceleași legi;
când fapta la data când s-a săvârșit nu era infracțiune, dar o lege ulterioară o consideră infracțiune;
când fapta la data săvârșirii era infracțiune dar până la judecarea ei ori până la executarea pedepsei pronunțate pentru acea infracțiune intervine o lege care scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
când fapta săvârșită sub o lege este considerată infracțiune, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracțiune;
când dupa aplicarea definitivă a pedepsei pentru infracțiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;
când infracțiunea se săvârșește sub imperiul unei legi penale temporare și nu este judecată până la ieșirea din vigoare a acesteia.
4.1. Principiul activității legii penale
Principiul activității este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, ce dă expresie și decurge din principiul legalității, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca și al apărării drepturilor și libertăților cetățenilor.
5.1.1. Conceptul, rațiunea și conținutul principiului activității legii penale
Legea penală- ca ori și care lege- este activă. Activitatea legii penale înseamnă că ea se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât legea se află în vigoare. Legea penală, de regulă, nu este retroactivă, adică, nu se aplică faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii, nici nu este ultraactivă, adică nu se aplică faptelor urmărite sau judecate după ieșirea din vigoare a legii.
În Codul penal din 1936, inițial, regula activității legii penale se găsea formulată expressis verbis în alin. (1) al art. 1. Ulterior, prin modificarea Codului penal intervenită la 27 februarie 1948, textul alin. (1) al art. 1 a primit un alt conținut, dar regula activității legii penale, chiar în lipsa unei reglementări exprese, și-a găsit în continuare aplicarea, pe baza principiilor generale.
Asigurarea ordinii de drept în țară noastră implică o strictă respectare a principiului legalității. Pentru aceasta este necesar ca momentul de intrare în vigoare a legii penale, precum și momentul de ieșire din vigoare să fie bine determinate.
Intrarea în vigoare a legii penale se realizează, în prezent, după trecerea a 3 zile din momentul publicării în Monitorul Oficial sau la data prevăzută explicit în cuprinsul legii. În cazul legilor de mai mare amploare, cum sunt codurile penale, studierea acestora și luarea măsurilor de aplicare a legii impun o perioadă de timp mai îndelungată; de aceea , în cuprinsul lor, de regulă, se prevede explicit o dată mai îndepărtată de intrare în vigoare. Așa, de pildă, Codul penal actual, care a fost adoptat la 21 iunie 1968 și publicat în Monitorul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispoziție prevăzută în chiar conținutul acestui cod în art. 363.
Legea penală încetează să mai fie activă, adică să aibă eficiență și, implicit, să se mai aplice din momentul ieșirii din vigoare. Ieșirea din vigoare a legii penale poate avea loc, de pildă, prin abrogarea legii ( abrogare expresă, tacită, totala sau parțială).
Abrogarea este expresă când noua lege sau legea de punere în aplicare a noii legi prevede că se abrogă legea anterioară. Din punct de vedere al tehnicii legislative folosite, în abrogarea expresă putem întâlni două modalități. Una, când sunt enumerate explicit legile sau dispozițiile din lege abrogate, iar cealaltă când abrogarea are un caracter general, folosindu-se o clauză generală de abrogare, cum ar fi „ se abrogă orice dispoziții contrare prezentei legi”. Această tehnică este folosită când abrogarea are o sferă mai întinsă, extinzându-se asupra mai multor dispoziții cuprinse în aceeași lege sau în legi diferite sau asupra unui număr mai mare de legi. Abrogarea expresă are precădere față de celelalte modalități de ieșire din vigoare. Un exemplu de abrogare expresă îl reprezintă Legea nr. 30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal din 1968, care în art. 1 era cuprinsă o astfel de clauză, unde se prevedea că legile penale speciale și dispozițiile penale din legi speciale, contrare prevederilor Codului penal, precum și dispozițiile penale din hotărâri ale Consiliului de Miniștri se abrogă pe data intrării în vigoare a acestui cod.
Abrogarea este tacită atunci când aceasta se desprinde din întreaga economie a legii noi, deoarece reglementează aceeași materie ca și legea anterioară. În acest caz, se întelege implicit că legea nouă înlătură dispozițiile legii vechi în virtutea principiului lex posterior derogat priori. Cu atât mai mult operează abrogarea tacită când este pusă în vigoare o altă lege sau dispoziție penală care disciplinează exact aceeași materie, dar într-un mod diferit. Așa, de pildă, după intrarea în vigoare a Constituției României în decembrie 1991, care a prevăzut în art. 41 pct. 7 că averea dobandită licit nu poate fi confiscată, s-a considerat în literatura juridică penală și în practica judiciară că toate dispozițiile din Codul penal privitoare la pedeapsa confiscării averii sunt abrogate implicit.
Pe lângă abrogarea ca modalitate principală de scoatere din vigoare a unei legi, în teoria dreptului penal se mai disting și alte trei situații: ajungerea la termen sau dispariția condițiilor speciale care au impus adoptarea legii, ieșirea din vigoare prin dispariția obiectului de ocrotire (protecție), ieșirea din vigoare prin schimbarea condițiilor social politice.
Prima modalitate amintită caracterizează legile temporare și cele excepționale. Aceste legi își încetează activitatea odată cu ajungerea lor la termen sau cu dispariția condițiilor speciale care le-au determinat. În acest caz, se poate vorbi de o autoabrogare, deoarece, de regulă, în corpul legii temporare se prevede că ea se aplică doar până la o anumită dată sau la un anumit moment, dinainte determinat, după care legea iese din uz.
În cazul legilor temporare, abrogarea operează automat, prin simpla ajungere la termen, pe când în cazul legilor excepționale, abrogarea operează în momentul intrării în vigoare a unui act normativ extrapenal, adoptat de puterea legiuitoare, prin care se constată încetarea stării excepționale.
Ieșirea din vigoare prin dispariăia obiectului protecției. Teoretic, este posibil ca o lege penală să fie adoptată pentru a se asigura respectarea unei legi cu caracter nepenal, spre exemplu o lege iîn domeniul sănătății publice sau o lege privind asigurarea protecției muncii. Odată cu abrogarea legilor nepenale ale căror dispoziții au fost asigurate prin legile cu caracter penal, sunt scoase din vigoare și aceste din urmă legi, dispărând obiectul protecției.
O lege mai poate ieși din vigoare prin schimbarea condițiilor social-politice care au impus o anumită reglementare ce nu mai poate fi menținută, fiind contrară noilor condiții social-politice apărute, situație care poate fi ilustrată prin evenimentele din decembrie 1989, care au impus ieșirea din vigoare a dispozițiilor penale, care ocroteau societatea comunistă și instituirea unor noi reglementări, expresie juridică a schimbărilor social politice survenite.
Conținutul prncipiului activității legii penale, conceput în mod riguros, rezidă în aplicarea imediată, obligatorie, integrală și continuă, pe toată durata existenței sale, a legii penale.
Dacă legea penală nu se aplică trecutului, ea se aplică de îndată viitorului, adică tuturor faptelor pe care le reglementează, ivite după intrarea sa în vigoare și până la ieșirea din vigoare. În legea adoptată și neabrogată trebuie să caute judecătorul regementarea faptului supus judecării.
Domeniul propriu de aplicare al legii penale este deci țărmuit la un capăt, de domeniul opririi acțiunii acesteia asupra trecutului- neretroactivitatea- iar la celălalt capăt, de domeniul neaplicării ei după ieșirea din vigoare- nesupraviețuirea.
Fiecare din cele două legi se aplică cu strictețe în domeniul său. Legea nouă respectă ceea ce s-a făcut în trecut, dar guvernează singură de la data intrării sale în vigoare.
Distincția între aplicarea imediată a legii noi și retroactivitatea ei, mult discutată în dreptul civil, deoarece situațiile juridice, se pot întinde pe o lungă perioadă, nu are aceeași importanță în dreptul penal unde faptele, în regulă generală, își produc efectele imediat. Totuși aceste situații nu se confundă. Aplicarea imediată are ca obiect faptele în curs, săvârșite după intrarea în vigoare a legii, iar retroactivitatea, faptelor în întregime consumate în trecut.
Normele de drept penal constituind forma cea mai energică de reglementare a ordinii sociale se deosebesc de cele nepenale prin intensitatea forței lor obligatorii. „Toate regulile de drept sunt obligatorii și irefragabile, dar pe când obligativitatea normelor extrapenale este eventuală, adică devine activă numai în momentul când s-ar ivi situațiunea la care se referă normele extrapenale, dimpotrivă obligativitatea normelor de drept penale este imediată, adică devine activă din chiar momentul în care normele penale au fost edictate”. Din această cauză se spune că normele penale sunt dinamice în sensul că din clipa intrării lor în vigoare exercită înrâurirea lor asupra tuturor persoanelor cărora se adresează. În acest sens, normele de drept sunt imperative. În raport cu faptele pe care le reglementează și cu persoanele, aplicarea acestor norme este generală și obligatorie neputând constitui o facultate pentru anumite organe sau persoane.
Dacă exercițiul acțiunii și executarea unei hotărâri sunt lăsate, în cazul normelor nepenale, în general, la latitudinea părții interesate, în dreptul penal, acțiunea, ca și executarea sentințelor, se exercită de organele statului din oficiu. Voința anumitor persoane sau organe nu poate împiedica, în principiu, aplicarea legii penale care interesează în cel mai înalt grad ordinea politică, socialaă și economică a statului.
Activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei imediată, dar și aplicarea ei constinuă, pe toată durata eficacității sale acționând cu conținutul său integral. Nu se poate concepe suspendarea legii penale ori ieșirea ei din vigoare prin desuetudine. De regulă generală, o dată ce o lege a intrat în vigoare, forța obligatorie rămâne indefinită. Nici scurgerea de timp, nici toleranța, nu au influență asupra ei. Legile sunt deci durabile în timp.
4.1.2. Criterii de determinare a infracțiunilor săvârsite sub legea în vigoare
Infracțiuni materiale și formale. Prin săvârșirea unei infracțiuni se întelege comiterea oricărei dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
Cu privire la stabilirea momentului săvârșirii infracțiunii s-a considerat că aplicându-se principiul activității legii penale, acest moment coincide cu realizarea conduitei umane, adică cu realizarea activității, fără a se lua în considerare timpul producerii rezultatului. De exemplu, în caz de omor, săvârșirea infracțiunii coincide cu activitatea de ucidere, indiferent de momentul când s-a produs moartea victimei. Acest criteriu este greșit pentru că atâta timp cât nu s-a produs moartea victimei, nu s-a realizat întregul conținut al infracțiunii și nu poate fi vorba decât de o tentativă. Fapta va fi infracțiune în raport cu legea penală care era în vigoare în momentul când s-a produs rezultatul.
De aceea, în privința momentului consumării infracțiunii vom distinge după cum aceasta este dintre cele zise materiale (de rezultat) sau formale (de atitudine, de simplă acțiune). În cazul infracțiunilor materiale, dacă s-a realizat numai acțiunea și nu s-a produs rezultatul, este numai o tentativă. Aceasta, pentru că infracțiunea se consumă numai când la capătul activității fizice integrale s-a produs rezultatul material cerut de textul de incriminare. Infracțiunile formale la care urmărea constă într-o stare periculoasă, se consumă în mometul în care activitatea fizică s-a desfășurat integral, adică în momentul terminării executării. La aceste infracțiuni nu este posibilă decât tentativa neterminată.
Infracțiunile continuate, continui și de obicei. Infracțiunile continuate se consumă în momentul când a fost săvârșită ultima acțiune componentă, potrivit cu rezoluția unică a făptuitorului sau în momentul când activitatea infracțională a fost descoperită. Propriu-zis, infracțiunea se consumă în forma ei simplă prin săvârșirea primei acțiuni (inacțiuni) care întrunește trăsăturile respectivei infracțiuni. Faza exacutării se prelungește însă cu fiecare nouă repetare a acțiunilor de același fel încât activitatea infracțională, deși consumată în forma ei simplă de la prima acțiune, se epuizează abia în momentul când a avut loc ultima acțiune.
Infracțiunile continui și de obicei se consumă în momentul epuizării activității infracționale. Pentru existența laturii obiective este necesară fie o prelungire în timp, pentru cele continui, fie o repetare de acte care să indice o obișnuință, o îndeletnicire, pentru cele de obicei.
Pentru aceste infracțiuni se pune problema care lege se va aplica atunci când au început sub imperiul unei legi și au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt de acord că în această situație nu se pune problema aplicării legii mai favorabile, ci se va aplica totdeauna legea nouă. În toate aceste cazuri activitatea ilicită efectuându-se și sub imperiul legii noi, această lege va fi totdeauna aplicabilă, fiindcă, făcând abstracție de ceea ce s-a petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită penală efectuată sub legea nouă, pentru a justifica aplicarea acestei legi. Infracțiunea având caracter unitar, nu poate fi scindată și nu pot fi privite separat actele anterioare și cele posterioare legii noi și nici făcută socoteala în ce timp s-a săvârșit cea mai mare parte a infracțiunii, ci va primi aplicare legea din momentul când infracțiunea s-a consumat.
În situația în care infracțiunea începută sub legea veche și continuată sub cea nouă a primit în legea nouă o disciplinare mai completă se va aplica legea nouă dacă sub imperiul acesteia s-au realizat și modalitățile din legea nouă. Ori de câte ori legea nouă schimbă calificarea unei infracțiuni ori agravează pedeapsa, aceea infracțiune va primi calificarea și va fi urmărită sub legea nouă, daca ea s-a prelungit fie ca infracțiune continuată, fie ca infracțiune continuă, pentru că prin această continuare se înfrânge și legea nouă. Infractorul trebuie să se oprească în momentul apariției legii noi pentru a evita agravarea. Dacă nu s-ar aplica legea nouă s-ar încuraja continuarea infracțiunilor. În plus, este bine cunoscut că în cazul acestor infracțiuni, calificarea cea mai gravă dată unuia dintre actele infracțiunii, atrage calificarea pentru toate celelalte, ceea ce justifică aplicarea legii noi chiar atunci când agraveaz situația infractorului. Singura condiție este ca cel puțin printr-un act al infracțiunii să fie realizate toate cerințele din legea nouă.
Principiul legalității incriminării și pedepsei cere ca în cazurile în care legea nouă schimbă calificarea faptei în favoarea infractorului sau reduce pedeapsa, aceasta să primească, de asemenea, aplicare în toate cazurile. Legea nouă este cea sub care s-a consumat infracțiunea și o agravantă sau un plus de pedeapsă din legea veche nu mai poate fi menținută.
În cazurile analizate, sub o formă sau alta infracțiunea era prevăzută și sancționată și de legea veche, ceea ce justifică soluțiile menționate, adică retroactivitatea legii noi.
Când nu a existat o lege care să incrimineze fapta anterior, față de regula nemo censetur care are și rolul de a proteja pe cetățeni, soluțiile vor fi altele. S-a reținut, de exemplu, că fapta imputată inculpatului (abandon de familie), deși începută sub imperiul legii vechi care nu o prevedea, dar continuată sub imperiul noii legi care o sancționează, va cădea în intregime sub legea nouă.
Această soluție este evident greșită, pentru că fiind vorba de o incriminare nouă, legea care o prevede nu retroactivează fiind eminamente activă. Deci infracțiunea va fi sancționată numai dacă condiția prelungirii în timp, necesară pentru existanța infracțiunii, s-a realizat integral sub legea nouă.
Pentru aceleași motive, în cazul infracțiunilor de obișnuință, dacă unele acte au fost săvârșite sub legea veche și aceasta nu le incrimina, aceste acte nu pot fi pedepsite și deci nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea obișnuinței.
Concursul de legi penale. În evoluția legislației penale, există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai multe legi penale reglementează aceleași reguli sociale, una din legi fiind o lege penală generală, alta o lege penală specială și chiar excepțională.
Legea specială apare după legea generală și creează un regim special, impunând anumite reguli ce urmează să se aplice cu privire la unele situații și pentru un anumit timp. Din aceste considerente, legea specială derogă de la prevederile legii generale, care rămâne însă mai departe în vigoare.
Articolul 362 Cod penal arată că „ dispozițiile din partea generală a acestui cod se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea nu prevede altfel”.
Mențiunea din finalul acestei dispoziții „afară de cazul când legea dispune altfel”, se referă la cazurile speciale pe care le creează concursul de legi penale. Rezultă că, în cazul concursului de legi penale, se aplică legea specială în defavoarea celei generale sau cea excepțioanală, în raport cu cea specială și cea generală.
Concursul de norme penale. Presupune existența a două sau mai multe norme aflate concomitent în vigoare și care au vocație a fi aplicate cu privire la faptă.
În aparență, o faptă este susceptibilă de a fi încadrată, potrivit mai multor norme juridice penale dar, în realitate, este vorba de singura infracțiune.
În literatura de specialitate, concursul de norme penale i se mai spune și concurs de calificări.
Calificări alternative. Suntem în prezența unor calificări alternative în situația în care între conținuturile legale ale infracțiunilor susceptibile de a fi reținute există o opoziție esențială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe celalaltă.
Opoziția celor două calificări face ca, în realitate, să fie întrunite elementele constitutive doar în cazul unuia dintre cele două incriminări. Astfel, dacă se determină prin promisiuni de căsătorie o minoră de 14 ani să aibă un raport sexual, se va reține doar infracțiunea de act sexual cu un minor, și nu și infracțiunea de seducție în concurs, deoarece, pentru existența acestei infracțiuni minora trebuia să aibă cel puțin 15 sau 16 ani. Așa fiind, cele două incriminări se exclud și se va reține doar o singură infracțiune- art. 198 Cod penal- act sexual cu un minor.
Calificări incompatibile. Există calificări incompatibile atunci când o infracțiune este consecința logică și, întrucâtva, naturală alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze același interes colectiv sau individual și au la bază o rezoluție infracțională unică. În acest caz, se va reține doar calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată.
Astfel, autorul unui furt va raspunde doar pentru această infracțiune, chiar dacă atunci când este surprins de organele de poliție distruge bunul furat. În acest caz, suntem în prezența unui concurs de calificări, existând o singură rezoluție infracționala ce vizează însușirea bunului. Distrugerea nu este decât o materializare a atributului de dispoziție ce derivă din însușire.
Dacă deținerea bunului sustras este interzisă potrivit unor alte norme legale, va exista un concurs de infracțiuni. Astfel, dacă o persoană fură o armă și apoi o deține un timp, se va reine un concurs de infracțiuni între furt și nerespectarea regimului armelor și munițiilor.
Concursul între o calificare generată si una specială. Aceasta este ipoteza la care se referă cel mai frecvent doctrina noastră și care-și găsește soluționarea pe baza principiului specialității, norma cu caracter special primind prioritate de aplicare față de norma generală. De exemplu, fapta de a lua mită comisă de un funcționar, care reprezintă în concret o încălcare a atribuțiilor de serviciu ale acestuia, nu va fi încadrată ca abuz de serviciu- art. 256 Cod penal, ci în art. 254 Cod penal- luarea de mită, acest text de lege având caracter de normă specială față de art. 246 Cod penal, care se referă, în general, la fapte abuzive ale funcționarilor publici sau funcționarilor.
Concursul între două calificări dintre care una constituie element sau circumstanță a celeilalte. Situația are cel mai frecvent în ipoteza infracțiunilor complexe când norma de incriminare a faptei complexe și norma incriminatoare a faptei absorbite par a avea deopotrivă aplicabilitate în speță.
Astfel, vătămarea corporală a unui funcționar public ce reprezintă autoritatea de stat va atrage reținerea infracțiunii de ultraj – art. 239 Cod penal, nefiind posibilă reținerea în concurs și a infracțiunii de vătămare corporală –art. 181 Cod penal.
Calificări echivalente. Există această situație atunci când aceeași activitate materială intră sub incidența a două calificări.
Conflictul de calificări echivalente se rezolvă pe baza criteriului cronologic, dând prioritate de aplicare normei mai recente.
Prin norma recentă se întelege norma mai recent adoptată, dar și norma care a fost ultima dată modificată.
4.2. Extraactivitatea legii penale
Legile penale sunt active, adică se aplică numai pentru timpul cât se află în vigoare. Ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive. Aceasta este situația normală, obisnuită, când fapta este săvârșită sub o lege și condamnarea este aplicată, executată și își produce toate consecințele sub aceeași lege, adică raportul juridic penal începe să își epuizeze toate efectele sub una și aceeași lege.
Cel mai adesea însă, atunci când o lege intră în vigoare găsește neepuizate o serie de relații sociale sau raporturi juridice născute sub imperiul unei legi vechi și care urmează să primească o soluționare sub imperiul legii noi. De asemenea, după ieșirea din vigoare a unei legi, continuă să subziste raporturi sociale sau juridice care au luat naștere în timpul cât aceasta era în vigoare și care nu și-au găsit rezolvarea până la abrogarea ei. În asemenea cazuri datorate faptului că infractorii nu au fost descoperiți, urmăriți sau judecați definitiv sub imperiul unei legi, ori nu au executat complet pedeapsa sub imperiul acelei legi, sau deși au executat-o aceasta mai produce încă anumite consecințe, iau naștere situații intermediare, de trecere de la o lege la alta. Aceste situații au fost denumite conflictul legilor în timp. Se presupune că denumirea este inexactă, întrucât nu este vorba de un conflict propriu-zis, care să implice prezența a două legi ce nu pot fi conciliate, de vreme ce una este abrogată. De aceea urmând literatura juridică în materie se vor denumi aceste situații , tranzitorii.
Situațiile tranzitorii iau naștere atât din succesiunea unor legi penale( coduri sau legi speciale), cât și din succesiunea unor dispoziții izolate din acestea.
În cazul acestor situații tranzitorii se pune problema care dintre cele două legi va primi aplicare: cea nouă ori cea veche. Raportul juridic penal începând sub o lege și continuând sub alta, una dintre acestea cu necesitate extraactivează. Într-o asemenea situație tranzitorie, întrucât o lege penală trebuie să fie aplicată și cum legea aplicată nu poate fi decât ori cea anterioară, ori cea ulterioară, cu necesitate se ajunge la extraactivitatea uneia dintre legi, și anume a legii penale a cărei aplicare se face. Dacă se va aplica legea nouă aceasta va retroactiva, iar dacă se va aplica legea veche aceasta va ultraactiva.
Rezolvarea dificultăților de trecere de la o lege penală veche la una nouă, se face prin adoptarea în codul penal a unor norme de generală aplicare cu privire la situațiile tranzitorii sau a unor norme cu aplicare limitată și vremelnică denumite dispoziții tranzitorii.
Pentru înlăturarea dificultăților ce iau naștere din succesiunea în timp a legilor penale s-au produs în doctrină diverse soluții:
Teoria ultraactivității legii penale. Consideră că se va aplica totdeauna legea din momentul săvârșirii infracțiunii. Este cea mai veche teorie și pornește de la preceptele dreptului român unde regula retroactivității riguros respectată pe motiv că cel care a comis o infracțiune sub legea veche, mai aspră, probează o mare doză de îndrazneală și aceasta trebuie să i se aplice.
Această teorie se întemeiază pe argumentul că legea penală nu poate dispune decât pentru viitor, cât și pe faptul că drepturile câștigate sub o lege nu pot fi atinse de o lege nouă, fie că sunt dobândite de persoane particulare, fie că sunt dobândite de stat. Toate argumentele arătate la principiul activității, ar pleda pentru această teorie.
Teoria se izbește de multe dificultăți și în primul rând de principiul legalității incriminării și pedepsei. Dacă a intrat în vigoare o lege nouă, înseamnă că acesta este mai bună. Corespunde mai bine represiunii penale. În plus, i se împotrivesc toate argumentele pentru care se va vedea că legea penală trebuie să retroactiveze..Teoria drepturilor cîștigate nu are nici o rațiune. Asupra infracțiunii nu pot există drepturi câștigate. De drepturile infractorului nu poate fi vorba, pentru că legea veche îi agravează situația și nu se poate susține nici că s-a încălcat dreptul statului de a pedepsi, de vreme ce tot statul a găsit legea necorespunzătoare și a abrogat-o.
Teoria retroactivității legii penale reprezintă reversul celei dintâi, susținând că totdeauna trebuie aplicată legea nouă, chiar dacă este mai aspră. Pentru pozitiviștii principiului legalității privește numai incriminarea, nu și pedepsele, încât legiuitorul poate aduce oricând modificări sistemului de represiune.
Această teorie nu poate fi acceptată, pentru că înfrânge principiul legalității care privește și pedepsele și răspunderea penală. Legea nouă este o lege pe care infractorul nu a cunoscut-o și nu era obligat s-o respecte. Infractorul nu ar avea conștiința că sancțiunea ce i se aplică este dreaptă, iar pedeapsa nu și-ar realiza rolul ei reeducativ.
Teoria extraactivității legii mai favorabile. Conform acesteia, în caz de succesiune a legilor penale, din cele două legi , cea abrogată și cea în vigoare se va aplica aceea care este mai favorabilă infractorului.
Când legiuitorul abrogă o lege penală și o înlocuiește cu alta mai blândă înseamnă că fapta nu mai prezintă pericolul social anterior și se impune aplicarea legii noi; când legea veche este mai blândă, ar fi nedrept ca o persoană să fie sancționată cu o pedeapsă mai aspră decât cea avută în vedere la data săvârșirii faptei și se impune aplicarea legii vechi.
În ambele sensuri, extraactivitatea legii penale își găsește rațiune în regula nullum crimen et nulla poena sene lege. Dacă legea nouă incriminează o faptă care nu era prevăzută de legea veche ori prevede o sancțiune mai severă și se aplică această lege înseamnă a pronunța o pedeapsă sau un plus de pedeapsă care nu există în momentul comiterii infracțiunii. Dacă legea veche incrimina o faptă pe care legea nouă a dezincriminat-o ori prevedea o pedeapsă mai aspră, nu se mai poate aplica, pentru că o asemenea incriminare sau pedeapsă nu există în lege în momentul pronunțării hotărârii și nu are deci nici o bază legală. Prin urmare, va trebui să se aibă în vedere atât momentul când s-a născut raportul de drept penal, cât și momentul când este considerat definitiv stins. Aceste două momente extreme cuprind între ele o serie de alte momente, încât ele servesc de momente limite ale raportului de drept penal.. Or, principiul legalității incriminărilor și pedepselor trebuie verificat în raport cu întreg acest lanț de momente plasat între cele două momente limită, astfel încât pentru fiecare moment în parte să se găsească uniform satisfăcut principiul legalității. Așadar, incriminarea și pedeapsa trebuie să aibă permanent o baza legală. În plus, există considerente de umanitate, echitate și politică penală care cer ca unei persoane să i se aplice legea penală mai favorabilă.
Aplicarea legii noi, mai favorabile, în aceste cazuri, a fost contestată ori admisă numai pentru anumite situații.
Teoria intangibilității autorității lucrului judecat. Potrivit acestei teorii, legea nouă mai favorabilă, nu poate fi aplicată pedepselor definitive. Ea nu poate avea nici o eficiență acolo unde justiția și-a spus definitiv cuvântul, pentru că puterea legiuitoare s-ar amesteca în atribuțiile puterii judecătorești anihilând autoritatea hotărârilor pronunțate de aceasta.
Aspru criticată în trecut, această teorie este inadmisibilă în dreptul socialist. Puterea de stat fiind unitară, teoria separației puterilor este neștiințifică și inacceptabilă. În plus intangibilitatea autorității lucrului judecat duce la consecințe absurde fiind de neimaginat ca o persoană să mai execute o pedeapsă care nu mai există ori care a fost redusă.
În fața acestor consecințe, susținătorii acestei teorii au propus ca aceste nedreptăți să fie înlăturate printr-un decret de grațiere sau legiuitorul să prevadă dispoziții tranzitorii pentru aplicarea legii noi mai favorabile.
b) Retroactivitatea legii noi mai favorabile. Față de consecințele inechitabile la care ar da naștere neaplicarea legii noi în situația în care este mai favorabilă, mulți autori, au admis că legea nouă care suprimă sau reduce o pedeapsă trebuie să profite persoanelor care au fost irevocabil condamnate sub legea veche. Lucrul judecat nu mai poate fi modificat în privința existenței faptei și a vinovăției, dar oricând legea nouă poate modifica tratamentul juridic, chiar pentru fapte definitiv judecate. O pedeapsă care se dovedește inutilă sau exagerată nu mai poate fi executată. Legea nouă se aplică deci pe deplin și pedepselor definitive, care după caz vor fi considerate inexistente ori vor fi reduse.
Această problemă a constituit obiectul discuției la Congresul al XI- lea de drept penal și penitenciar de la Berlin din 1935, care a admis că legea penală mai favorabilă trebuie să influențeze hotărârile deja executorii, nu numai în caz de dezincriminare, dar și în cazul în care atenuează pedeapsa.
Sistemul codului penal în vigoare. Consecvent aplicării unitare a principiului legii mai favorabile, noul cod penal dă eficiență legii noi, dacă este mai blânda și asupra pedepselor definitive, a celor aflate în curs de executare, ori executate fiind, mai produc anumite consecințe penale pe care legea nouă le înlătură.
Codul penal reglementează în art. 14 și 15 în mod distinct, două situații: aplicarea obligatorie și aplicarea facultativă a legii penale în cazul condamnării definitive.
Extraactivitatea legii penale, indiferent că privește cauzele în curs de soluționare ori condamnările definitive, este soluția care comportă cele mai puține riscuri atât din punctul de vedere al inculpatului sau condamnatului, care nu se poate plânge că i se aplică legea favorabilă, cât și din punctul de vedere al statului, pentru că se aplica o lege care exprimă tot voința sa.
Pentru avantajele pe care le prezintă, extraactivitatea legii mai favorabile este recunoscută de majoritatea autorilor și consacrată, fie în totalitatea consecințelor sale, fie parțial , în toate legislațiile penale.
Câmpul de aplicare al extraactivității legii penale. Întinderea extraactivității legii penale este în funcție de modalitățile sub care se pot prezenta situațiile tranzitorii ce iau naștere din succesiunea legilor penale. Aceste situații sunt:
fapta care nu este prevazută ca infracțiune de legea veche, este incriminată pentru prima dată de legea nouă ( incriminatio ex novo);
fapta care este prevazută de legea veche ca infracțiune potrivit legii noi ( abolitio criminis);
fapta constituie infracțiune potrivit ambelor legi, însă reglementarea lor diferă sub raportul pedepsei, fie că noua lege conține dispoziții mai blânde , fie mai severe.
Acestor trei situații le corespund trei principii reglementate distinct în codul nostru penal: neretroactivității legii penale (art. 11), retroactivității (art. 12) și legii mai favorabile (art. 13-15). Între aceste principii există asemănări , și anume:
toate aceste principii acționează numai în favoarea infractorului și sunt prevăzute pentru garantarea drepturilor acestuia;
împreună își găsesc justificarea în principiul legalității incriminării și pedepsei.
Două aspecte de o deosebită importanță practică dictează necesitatea de a preciza intelesul legii penale când aceasta primește aplicare ca lege extraactivă, și anume:
Se consideră că extraactivitatea legii penale (principiul mitior lex înțeles aici în sens larg) este proprie numai normelor de drept penal substanțial. Normele de procedură penală au o acțiune în timp fundamental deosebită de a celor de drept substanțial. Pentru primele funcționează regula imediatei aplicări a legii noi și a validității actelor procesuale îndeplinite în conformitate cu legea în vigoare- tempus regit actum. În plus, se consideră că legile de fond, când sunt defavorabile inculpatului, în aplicarea lor se interpretează restrictiv, pe când cele de formă, edictate fie în vederea unei bune administrări a justiției, fie direct în favoarea inculpatului, vor primi o interpretare extensivă. Dar pot exista norme aparținând altor ramuri de drept care interesează dreptul penal și de care depinde uneori incriminarea unei fapte ori tragerea la răspundere penală. Principiile aplicării în timp a acestor norme, conform ramurilor de drept cărora aparțin, sunt diferite față de cele din dreptul penal.
Se admite unanim că în aplicarea în timp a legilor penale nu se pot combina dispozițiile dintr-o lege cu dispozițiile din altă lege pentru a se crea pe cale de interpretare o a treia lege ( lex tertia). Pentru aplicarea acestui principiu, care delimitează trecutul de prezent, va trebui să știm care este sfera de cuprindere a legii vechi și a celei noi, care este întinderea fiecăruia și cum se identifică hotarul dintre ele, unde se sfârșesc dispozițiile uneia și unde încep ale celeilalte.
4.3. Neretroactivitatea legii penale
Acest principiu este consacrat prin dispozițiile art. 11 Cod penal „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”.
Principiul neretroactivității legii penale conține regula că legea penală care incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracțiuni nu se aplică faptelor săvârșite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penală dispune numai pentru viitor nu și pentru trecut când este vorba de incriminarea faptelor.
Principiul neretroactivității apare ca un aspect al principiului fundamental al legalității.
În adevăr, prin dispozițiile prevăzute în art. 11 Cod penal se consacră regula că nimeni nu poate fi ținut să răspundă de o faptă care la data săvârșirii ei nu era prevăzută ca infracțiune.
Dacă principiul legalității formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins și această regulă, a interzicerii retroactivității legii penale noi, care incriminează, el ar fi fost complet formulat, iar dispozițiile din art. 11 Cod penal ar fi fost de prisos.
Întrucât principiul legalității nu cuprinde și o astfel de prevedere, de neretroactivitate a legii care incriminează, dispozițiile art. 11 Cod penal sunt necesare și constituie o completare a principiului legalității, o garanție a libertății indivizilor.
4.4. Retroactivitatea legii penale
Prin retroactivitatea legii penale se întelege aplicarea prevederilor unei legi penale, a efectelor acesteia unor fapte comise înainte de intrarea în vigoare a legii respective. Această extindere nu poate avea decât caracter de excepție, abătându-se justificat de la principiul neretroactivității legii penale. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe categorii de legi care retroactivează, unele dintre ele nemaifiind în concordanță cu principiile constituționale:
O primă lege, care retroactivează este legea penală în conținutul căreia se prevede expres că urmează ăa se aplice și unor fapte săvârșite anterior intrării ei în vigoare. Înainte de adoptarea Constituției din 1991, neretroactivitatea legilor penale nu era un principiu constituțional, astfel că în cazuri excepționale legiuitorul putea conferi caracter retroactiv unei legi penale. Totuși, o asemenea măsură trebuia să fie justificată de cerințele momentului istoric și arătată expres în cuprinsul legii căreia i s-a conferit acest caracter.
Legea interpretativă este, de asemenea, considerată retroactivă, aspect apreciat și de doctrina penală în unanimitate, datorită faptului că ea face corp comun cu legea interpretată. Legea interpretativă realizează o interpretare a termenilor dintr-o anumită lege intrată în vigoare anterior, stabilește adevăratul înțeles al unor reglementări cuprinse în legea anterioară.
Legea interpretativă nu conține incriminări noi, nu modifică normele din legea anterioară, ci precizează voința legiuitorului exprimată în dispozițiile legii interpretate, ceea ce explică rațiunea retroactivității legii. Legea interpretativă poate să apară numai în situații în care normele cuprinse în legea interpretată sunt înțelese și aplicate în mod diferit de către instanțele de judecată. Această lege interpretativă nu aduce atingere principiului legalității incriminării, întrucât nu este o lege cu incriminare ex novo, ci dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară, a cărei formulare a condus la o asemenea situație. În cazuri cu totul excepționale, dacă unele dispoziții din legea interpretativă ar conduce implicit la modificarea unor norme de incriminare, aceste dispoziții vor retroactiva numai în măsura în care sunt mai favorabile. Se consideră că prin interpretare nu se poate ajunge la modificarea unor norme penale, acest lucru fiind în contradicție cu principiul legalității.
În altă opinie, se consideră că nu se poate vorbi de retroactivitatea legii penale interpretative din cel puțin două considerente. În primul rând, pentru că în toate cazurile în care legiuitorul consideră necesar să dea alt înțeles anumitor termeni sau expresii o poate face în conținutul legii cu prilejul adoptării acesteia. În al doilea rând, procedura de elaborare a legilor penale, în condițiile actuale, face aproape imposibilă necesitatea explicării ulterioare a înțelesului unor dispoziții din conținutul său, iar dacă s-ar ivi o asemenea nevoie, se poate recurge la modificarea legii respective.
În doctrina penală se acceptă ideea că un caracter retroactiv legile care prevăd masuri de siguranță și educative, dar există și păreri conform cărora nu mai este posibil acest fapt datorită prevederilor constituționale, pentru că s-ar putea încălca libertatea persoanei.
În art. 12 alin. (2) Cod penal se consacră că „Legea care prevede măsuri de siguranță sau măsuri educative se aplică și infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”. Caracterul retroactiv al acestor legi se explică prin natura juridică a măsurilor de drept penal pe care le cuprind. Măsurile de siguranță sunt acele sancțiuni ce se iau față de persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, având caracter de mijloace de prevenire a săvârșirii unor noi fapte în viitor.
Prin caracterul lot profilactic, măsurile de siguranță apără societatea împotriva faptelor comise de anumite persoane care au ajuns în astfel de situații fie datorită maladiilor de care suferă, fie incapacității ori insuficienței pregătiri în activitatea pe care o desfășoară, ce le fac să devină improprii pentru funcțiile ocupate sau activitățile exercitate, incapacități care se manifestă cu prilejul săvârșirii faptei. De asemenea, prezența unor persoane în anumite localități sau locuri ori deținerea unor mijloace sau lucruri de către acestea poate prezenta un pericol social.
Același caracter au și legile care prevăd masuri educative, acestea fiind aplicate infractorilor minori. Urmărindu-se prin aplicarea măsurilor educative reeducarea în condiții cât mai bune a minorilor infractori, legea nouă care prevede măsuri educative în structura cărora sunt antrenați factori cu sporite valențe educative se va aplica și faptelor săvârșite sub legea veche și incriminate de acestea.
O veritabilă lege cu caracter retroactiv este legea penală de dezincriminare, în conținutul căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai constituie infracțiuni.
La un moment dat, o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condițiilor socio-economice, poate să își modifice gradul de pericol social abstract, în sensul mișcorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea ei din sfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracțiuni din sfera ilicitului penal se face printr-o lege de dezincriminare. Se justifică caracterul retroactiv al legii de dezincriminare având în vedere faptul că un proces penal nu poate continua sau o pedeapsă nu poate fi executată dacă lipsește baza legală, adică dispoziția legală care proclamă că infracțiunea pentru care s-a declanșat acel proces penal. Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută în art. 12 Cod penal. Potrivit acestei dispoziții, dacă legea penală nouă nu mai prevede ca infracțiuni anumite fapte săvârșite sub legea veche și considerate ca atare, aceste fapte nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor definitive judecate, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranță, a măsurilor educative, precum și a tuturor consecințelor hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi.
Legea de dezincriminare, dupa ce a fost adoptată, în funcție de fiecare caz în parte, poate produce următoarele efecte: dacă intervine înainte de a se fi pronunțată condamnarea , adică în cursul urmăririi penale, se va pronunța scoaterea de sub urmărire penală sau se va clasa cauza, iar cursul judecății se va pronunța achitarea; dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu se va mai pune în executare, iar dacă executarea acesteia a început, va înceta. De asemenea, aceasta va înceta și executarea pedepselor complementare, dacă s-au pronunțat, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, întrucât nu mai există o bază legală de executare a lor; dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale și complementare, încetează toate consecințele ce decurg din condamnare. În acest caz de dezincriminare, operează o veritabilă reabilitare de drept. De asemenea, legea de dezincriminare are ca efect și înlăturarea stării de recidivă, deoarece potrivit art. 38 lit. c), o condamnare pentru o infracțiune care a fost dezincriminată nu poate genera recidiva. În situația comiterii unei noi infracțiuni, după ce în prealabil un infractor mai comisese o infracțiune care a fost dezincriminată, se va putea pronunța suspendarea condiționată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sau supraveghere, chiar dacă condamnarea anterioară era mai mare de 6 luni sau mai mare de un 1 an.
Ultima lege cu caracter retroactiv este legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv potrivit art. 13 Cod penal. Conform acestui articol dacă până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, care va retroactiva în mod obligatoriu.
În doctrina penală se afirmă că legea mai favorabilă trebuie să retroactiveze. Pentru a argumenta existența unei asemenea teze, teoreticieni ai dreptului penal au formulat mai multe teorii, dintre care teoria cu cei mai multi adepți a fost aceea a extraactivității legii penale mai blânde sau principiul mitior lex , potrivit căruia, în situațiile tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este legea veche.
În sprijinul acestei teorii , în doctrină s-au adus două argumente. Un prim argument este acela că, dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice fiindcă a fost cunoscută de infractor în momentul săvârșirii infracțiunii. Un al doilea argument se referă la faptul că, dacă legea nouă este mai favorabilă, aceasta trebuie să se aplice pentru că ea răspunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva faptelor antisociale și pentru că legiuitorul însuși a recunoscut că legea veche, mai severă, nu mai corespunde acestei necesități.
O problemă nouă în viața noastră juridică, este aceea a aplicării în timp a actelor normative penale neconfirmate (total sau parțial) de Parlament sau declarate total sau parțial neconstituionale. În aceste cazuri, ceea ce se confruntă este legea anterioară cu dispoziții penale (Ordonanța de urgență a Guvernului ori legea penală înainte de examinarea ei de către Curtea Constituționala) și legea care s-a adoptat de către Parlament, de confirmare ori neconfirmare, totală sau parțială, a legii anterioare ori decizia Curții Constituționale care a declarat ca total sau parțial neconstituționala legea anterioară.
Dacă legea adoptată de Parlament consacră o soluție mai favorabilă inculpatului decât legea anterioară ( de pildă, confirmă Ordonanța de urgență care conține dispoziții mai favorabile decât în trecut ori o confirmă cu modificări neesențiale cu privire la soluția de bază mai favorabilă) sau dacă decizia Curții Constituționale respinge motivul de neconstituționalitate a legii ori îl admite cu privire la aspecte care nu modifică esența soluției care este mai favorabilă inculpatului decât în trecut, nu se va ridica nicio chestiune de interpretare, deoarece va rămâne în vigoare o lege care consacră o soluție mai favorabilă inculpatului.
Problema este mai delicată când Parlamentul nu confirmă Ordonanța de urgență, făcând să reînvie legea anterioară mai nefavorabilă ori Curtea Constituționala declară ca neconstituțională legea penală supusă examinării, făcând să-și reia aplicarea legea veche care consacră o soluție nefavorabilă. Pe durata de timp cât a fost în vigoare actul normativ neconfirmat ( Ordonanța de urgență a Guvenului sau legea ulterior declarată ca fiind neconstituțională), aceasta a produs efectele unei legi mai favorabile. Dacă aceste efecte ar putea fi anulate prin revenirea în actualitate a actelor normative anterioare defavorabile ar însemna să se încalce principiul legii mai blânde, principiu care operează și în cazul succesiunii mai multor legi penale până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau până la epuizarea consecințelor condamnării definitive conform art. 14 și 15 Cod penal. Soluția în discuție ar avea drept consecință retroactivitatea unei legi cu dispoziții mai grele, aceea care ar subzista după actul Parlamentului de neconfirmare sau după decizia Curții Constituționale de declarare drept neconstituționale a legii cu dispoziții mai ușoare.
În doctrina penală s-au propus două soluții, și anume: legea penală cu dispoziții mai grele, care ar rezulta ca urmare a neconfirmării dispozițiilor mai ușoare ale legii anterioare sau prin declararea ca neconstitutionala a acestei legi, sa nu retroactiveze, dispozitiile mai ușoare producându-și efectele, chiar temporar, atât cu privire la faptele comise anterior intrării în vigoare a unei astfel de legi (ulterior neconfirmată sau declarată neconstituțională), cât și cu privire la faptele săvârșite după intrarea în vigoare a acestei legi (legea mai favorabilă ar fi atât retroactivă, cât și activă).
O altă soluție ar fi aceea ca legea mai ușoară să-și producă efectele numai cu privire la faptele săvârșite anterior intrării sale în vigoare (adică legea să fie retroactivă, nu și activă). Se argumentează că acela care comite o faptă penală sub imperiul unei legi susceptibile de confirmare sau neconfirmare ori de a fi declarată ca neconstituționala își asumă riscul de a fi infirmată legea mai favorabilă ori să fie declarată neconstituțională, revenindu-se la status quo ante, adică la prevederile legii mai grele, înlocuite temporar de legea nouă mai favorabilă.
4.5. Principiul legii mai favorabile
Principiul legii penale mai favorabile este consacrat în art. 13 Cod penal și are în vedere ipoteza în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea, legea mai favorabilă infractorului, ce va fi aplicată.
În determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit asupra a trei criterii:
al condițiilor de incriminare;
al condițiilor de tragere la răspundere penală;
al sancțiunilor penale (pedepsei).
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret la o soluție mai blândă pentru infractor și nu la o apreciere generală a legii penale mai favorabile, care desprinsă de fapta concretă, poate conduce la aplicarea art 11 sau art. 12 Cod penal.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârșirii faptei, cea din momentul judecării faptei, ca și cele intermediare) în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauză concretă dedusă judecății.
Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului, dintre legile penale succesive.
Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la găsirea acelei legi care oferă soluția ce mai favorabilă pentru infractor (chiar și în cazul în care s-ar ajunge la nepedepsire) dar nu pentru că fapta nu este infracțiune, ci pentru că nu sunt realizate condițiile, în cazul concret, de incriminare ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel mai pedepselor principale.
Situații:
între legile care prevăd fapta ca infracțiune, dacă pedepsele sunt de natură diferită (detențiunea pe viață și închisoarea) va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă intr-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzuta este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepția ar fi în cazul în care, în cauză, s-au constatat circumstanțe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanțelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedepsa amenzii.
Când între legile succesive pedepsele sunt de aceeași natură (inchisoarea sau amendă), dar cu limitele speciale diferite va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este același, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dacă maximul special al pedepsei este același, dar minimul diferit va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut.
În caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în concret de judecător și în funcție de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstanțe de agravare- judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special și atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârșit în circumstanțe de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.
4.5.1. Aplicarea legii penale mai favorabile faptelor nedefinitiv judecate
Potrivit art. 13 alin. (2) Cod penal, dacă de la săvârșirea infracțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, apar două sau mai multe legi, se aplică legea mai favorabilă. Problema se pune bineînțeles în situația în care fapta comisă este prevăzută ca infracțiune și în legea nouă, existând continuitate sub aspectul incriminării.
Dacă fapta nu mai este prevăzută ca infracțiune în legea nouă, atunci se vor aplica regulile pe care le presupune apariția unei legi de dezincriminare.
Problema incidenței legii penale mai favorabile apare numai în măsura în care fapta respectivă a fost săvârșită în întregime sub imperiul legii vechi. Dacă este vorba despre o infracțiunea susceptibilă de epuizare (infracțiune continuă, continuată, progresivă, și de obicei), iar aceasta durează în timp și după intrarea în vigoare a legii noi, aceasta va fi singura lege aplicabilă, indiferent că este favorabilă sau nefavorabilă.
Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existența unei activități infracționale săvârșite până în momentul apariției noi legii (consumată sau epuizată până în acel moment).
Pentru că din mai multe legi penale apărute succesiv în raport cu timpul săvârșirii unei infracțiuni să se aleagă legea mai favorabilă, trebuie să existe niște criterii. Aceste criterii nu sunt prevăzute în Codul penal, lucru care nici nu ar fi de preferat, având în vedere că în aplicarea legii penale mai favorabile organul judiciar trebuie să aibă în vedere prevederile Codului penal în ansamblu.
Literatura de specialitate a relevat că, în principal, legile trebuie să se compare sub aspectul condițiilor de incriminare a faptei (al conținutului infracțiunii), al condițiilor de urmărire sau judecată (de tragere la răspundere penală), al sancțiunilor, precum și al altor aspecte asupra cărora au survenit modificări (termenul de prescripție al răspunderii penale sau al executării pedepsei).
Deosebiri sub aspectul condițiilor de incriminare. În primul rând, legile care apar succesiv după săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se compara sub aspectul conținutului infracțiunii, forma de bază sau calificată. După cum este știut, conținutul infracțiunii constituie totalitatea trăsăturilor obiective și subiective, pevăzute de lege, necesare pentru existența unei anumite infracțiuni.
Este posibil ca o lege să incrimineze o faptă care este săvârșită doar în anumite condiții, iar altă lege să incrimineze fapta fără existența vreunei condiții. Va fi mai favorabilă legea care prevede unele condiții pentru existența faptei ca infracțiune , deoarece în lipsa acestor condiții nu se mai poate vorbi de o infracțiune. Astfel, în vechiul Cod penal era prevăzută ca infracțiune „coruperea de martori”, neexistând nicio alta condiție. În actualul Cod penal, la art. 261, este incriminată încercarea de a determina mărturia mincinoasă, care se poate săvârși prin „constrângere sau corupere”. Evident că acest ultim text de lege constituie „legea mai favorabilă”, deoarece în absența acestor două mijloace ce pot fi folosite de făptuitor, nu există infracțiunea de la art. 261 Cod penal. În vechea reglementare, fapta constituia infracțiune, dacă era săvârșită prin orice mijloace, aspect care evident era defavorabil unui potențial infractor.
Legile se pot deosebi și sub aspectul conținutului calificat. Este posibil ca legea veche să fi prevăzut unele forme de conținut calificat, prin săvârșirea faptei în condițiile unor agravante, care în noua lege nu mai sunt prevăzute, ceea ce face ca fapta săvârșită să se încadreze în conținutul de bază al noii legi, cu limite de pedeapsă mai reduse.
Deosebiri sub aspectul condițiilor de urmărire și judecată (de tragere la răspundere penală). În cadrul acestui criteriu de distincție, între legile succesive se pot distinge mai multe situații. În primul rând, pot apărea diferențe în ceea ce privește condiția de punere în mișcare a acțiunii penale. În cazul în care legea nouă condiționeaza punerea în mișcare a acțiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate și o astfel de plângere nu s-a făcut, iar potrivit legii vechi acțiunea penală trebuie pusă în mișcare din oficiu, legea nouă este mai favorabilă și urmează a se aplica. Sub acest aspect, există deosebiri între infracțiunea de violare a secretului corespondenței din vechea reglementare, când acțiunea penală se pornea din oficiu și infracțiunea de la art. 195 din actualul cod penal, conform căruia acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; evident acest text de lege apare ca „lege mai favorabilă” în raport cu făptuitorul. De asemenea, legea nouă poate condiționa punerea în mișcare a acțiunii penale de autorizare prealabilă a unui anumit organ sau de sesizarea unor organe indrituite în acest sens, situație în care apare mai favorabilă față de legea veche care nu impunea o astfel de condiție. În aceeași ordine de idei, procesul penal nu mai poate continua dacă părțile s-au împăcat sau persoana vătămată și-a retras plângerea prealabilă, cauze care operează în baza legii noi.
Deosebiri sub aspectul sancțiunilor. Acest criteriu al sancțiunilor se pare a fi cel mai important, deoarece până la urmă, orice proces penal, de cele mai multe ori, se finalizează cu aplicarea unei sancțiuni penale (o pedeapsă) care dacă este mai blândă, mai ușoară va imprima același caracter legii care o prevede.
Dintre sancțiunile de drept penal aplicabile, cea mai importantă este pedeapsa care interesează atât din punctul de vedere al pedepselor principale, cât și a celei complementare.
Astfel, dacă legea nouă pentru faptă prevede pedeapsa cu amenda, iar cea veche prevede pedeapsa cu închisoarea, va fi mai favorabilă legea nouă. Dacă în acest caz, în urma aplicării unor circumstanțe atenuante existente doar în legea veche s-ar ajunge la înlocuirea pedepsei închisorii cu amenda în limite mai mici decât în legea nouă, atunci legea mai favorabilă va fi legea veche.
Dacă în legea veche și cea nouă se prevede o pedeapsă cu închisoarea între aceleași limite, cu deosebire că în legea nouă pedeapsa cu închisoarea se prevede aternativ cu pedeapsa amenzii, va fi mai favorabilă legea nouă, conform acesteia existând posibilitatea să se aplice doar amenda.
Daca ambele legi prevăd pedepse cu închisoarea, instanța de judecată va examina minimul și maximul la fiecare, iar apoi va aplica legea penală mai favorabilă.
În situația în care ambele legi prevăd pedeapsa alternativă ( închisoarea și amenda) instanța va avea în vedere situația aplicării doar a amenzii și în acest caz va vedea conform carei legi limitele amenzii vor fi mai mici. Legea care va prevedea pentru pedeapsa amenzii limite mai mici va fi mai favorabilă.
Compararea legilor nu se reduce numai la observarea limitelor de pedeapsa din normele incriminatorii, ci presupune, în plus, examinarea tuturor reglementărilor privitoare la pedeapsa și la mijloacele legale de individualizare a ei. Trebuie avute în vedere cauzele de modificare a pedepsei (de atenuare sau de agravare), precum și circumstanțele atenuante și agravante. O simplă privire a pedepsei din partea specială a Codului penal nu este relevantă pentru a determina legea mai favorabilă, deoarece, aplicându-se prevederile din Codul penal, se pot modifica limitele de pedeapsă din textele incriminatorii, fie prin depășirea maximului special sau coborarea sub minimul special, mergând până la înlocuirea pedepsei dintr-un gen mai grav cu unul atenuant (închisoarea cu amenda).
Criterii de determinare a legii mai favorabile.
Considerată altădată cea mai grea problemă a aplicării legii penale în timp, problema găsirii criteriilor de stabilizare a legii mai favorabile, poate fi considerată la noi ca rezolvată, dată fiind unanimitatea de vederi la care s-a ajuns în literatura juridică și în practica judiciară. Controversată este, problema înțelesului pe care trebuie să-l dăm legii penale.
Pentru a dovedi justețea soluțiilor la care s-a ajuns cu privire la criteriile de stabilire a legii mai favorabile, înfățișarea sistemelor ce s-au propus este necesară.
Criteriul maximului. Conform acestui criteriu, pentru determinarea legii mai blânde trebuie observat maximul celor două pedepse, fără preocupare de minim și va fi mai blândă legea cu maxim mai scăzut. Chiar în caz de pedepse asimetrice va fi mai severă legea care ridică maximul și mai blândă cea care îl scade, diferențele între minim neavând nici o relevanță.
Susținătorii acestui criteriu arată ca minimul, de care nu se ține seama, poate fi redus cu ajutorul circumstanțelor atenuante.
Criteriul minimului. Unii autori au susținut dimpotrivă că legea mai blândă este cea cu minim mai coborât, independent de maxim.
Cei care susțin criteriul maximului au criticat acest sistem pe motiv că deși judecătorul are posibilitatea să aplice inculpatului în baza legii vechi o pedeapsă sub minimul fixat de legea nouă, același judecător, în baza aceleiași legi poate aplica o pedeapsă care să treacă peste limita maximă stabilită în noua lege ceea ce compromite iremediabil însăși noțiunea de lege mai blândă. Dacă de exemplu , pedeapsa din legea veche este de 6 luni la 5 ani închisoare, iar cea din noua lege de la 1 an la 3 ani închisoare, potrivit criteriului minimului, legea veche fiind mai blândă, în temeiul ei judecătorul va putea aplica și o pedeapsă de 6 luni, dar și una de 4 ani. Criteriul maximului ar avea avantajul de a înlătura acest mare neajuns.
Criteriul calculului proporțional. Într-o opinie rămasă izolată, problema s-ar rezolva pe baza unui calcul aritmetic. În cazul în care legea veche prevede o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la de la 1 an la 3 ani, legea veche are la maxim, o diferența de 2 ani, iar la minim de 6 luni. În urma acestui calcul se poate spune că legea veche e mai gravă, fiindcă față de o scădere de 6 luni, urcă pedeapsa cu 2 ani.
Criteriile expuse sunt abstracte, constând în compararea între ele a datelor pe care le conțin textele de lege. Ele au în vedere numai elemente obiective, adică numai infracțiunea și pedeapsa, iar nu infractorul și condițiile concrete în care a săvârșit fapta.
Fiecare dintre aceste sisteme fiind abstract, unic și invariabil pentru toate infracțiunile de același fel, independent de infractor și împrejurări, soluțiile vor fi aceleași pentru același tip de infracțiuni.
Criteriul aprecierii în concret. Conform acestui criteriu legea mai blândă nu poate fi stabilită a priori , ci numai în raport de situația inculpatului în proces și de circumstanțele în care a săvârșit fapta. Legea cea mai blândă nu este aceea care, în abstracto, conține dispozițiuni mai favorabile, ci aceea care, față cu cazul concret reținut de judecători, conduce la o situațiune avantajoasă infractorului. Astfel spus, legea mai blândă nu este cea care prevede o pedeapsă mai redusă, ci aceea care, în complexul dispozițiilor ei, în aplicarea ei cu privire la toate circumstanțele personale ale infractorului și toate împrejurimile cauzei, creează acestuia o situație mai favorabilă.
Nu este un criteriu arbitrar întrucât judecătorul nu alege, ci se conformează principiului că legea mai blândă este cea care în judecată, se impune ca atare. Judecătorului i se impune să aplice, iar nu să aleagă între cele două legi. Când el voiește să fie sever, legea cea mai blândă pentru infractor va fi legea care favorizează pe acesta contrar severității judecătorului; din contră atunci când voiește să fie indulgent legea cea mai blândă este cea care îi permite să coboare cât mai jos.
Acest sistem este cel mai preferabil pentru că se apropie cel mai mult de rațiunea art. 13 din Codul penal și este conform cu celelalte principii ale dreptului penal și , în primul rând, cu principiul legalității pedepsei și al individualizării răspunderii penale. Este cel mai rațional pentru că satisfăcând principiul legii noi mai favorabile, nu neglijează nici dreptul suveran al instanței de a aplica legea mai blândă, nici regula că aplicarea unei legi exclude colaborarea cu altă lege.
Acest sistem a fost criticat spunându-se că așa cum este conceput nu răspunde decât la situația în care judecătorul s-ar fixa pe o pedeapsă minimă sau maximă (circumstanțe atenuante sau agravante), dar nu ne dă soluția pentru cazul în care, neconstatându-se asemenea circumstanțe care să arate sensul pedepsei ( spre minim sau maxim), pedeapsa se fixează în limitele legale.
4.5.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Codul penal în vigoare a extins principiul aplicării legii mai favorabile și în cazul pedepselor principale, a celor complementare și a măsurilor de siguranță pronunțate prin hotărâri definitive, aflate în curs de executare sau executate fiind, mai produc încă consecințe juridice penale. Codul penal distinge în art. 14 și art. 15 două situații: aplicarea obligatorie și aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile.
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.
Situația prevăzută în art. 14 alin.1 . „ Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care pevede o pedeapsă mai usoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.
Aceste dispoziții își găsesc aplicarea în următoarele condiții:
Legea nouă să fi intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei.
Să fie vorba de o pedeapsă cu închisoare sau amendă. Textul se referă numai la pedepsele principale. Prin pedepsa închisorii se înțelege toate pedepsele privative de libertate.
Sancțiunea aplicată să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită. În privința închisorii este vorba de durata acesteia, iar în privința amenzii, este vorba de cuantumul prevăzut de legea nouă.
S-a stabilit, în mod just, că aplicarea art. 14 alin. 1 se va face avându-se în vedere maximul sancțiunii în încadrarea juridică care a fost reținută, precum și toate dispozițiile corespunzătoare din noua lege. Dacă inculpatul a fost condamnat, de exemplu, pentru tentativă sau complicitate, se va compara pedeapsa aplicată cu pedeapsa din textele corespunzătoare din noul cod pentru aceleași activități infracționale, iar nu cu pedeapsa din textul care prevede infracțiunea de bază. În cazul în care s-au reținut cauze de modificare a pedepsei ( circumstanțe atenuante, stare de provocare, concursul de infracțiuni, recidiva etc) se vor raporta similar la cele din legea nouă.
Când cele trei condiții enumerate sunt îndeplinite, are loc o reducere legală, instanța nefăcând decât să o constate și neputând să o refuze.
Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Codul penal reglementează în art. 15 două situații în care s-a admis aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Situația din art. 15, alin.1. „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, cu conduita acestuia dupa pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsa, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită”.
Condițiile de aplicare a acestui text sunt următoarele:
Legea nouă să fi intervenit după rămânerea definitivă a condamnării și înainte de executarea completă a acesteia.
Condamnarea să conste în închisoare, nu și în amendă.
Legea nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât legea anterioară. Este vorba de pedepsele legale prevăzute de cele două legi pentru infracțiunea săvârșită, si anume de un maxim special mai redus în legea nouă. Prin ipoteză, condițiile de incriminare și tragere la răspundere penală sunt identice, încât cele spuse la art. 14, alin.1 cu privire la compararea acestor dispoziții, sunt valabile și aici.
Sancțiunea închisorii aplicate prin hotărârea rămasă definitivă să fie mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă. Textul, se crede, că va primi aplicare și în cazul în care pedeapsa închisorii aplicate prin hotărâre este egală cu maximul special din legea nouă.
Ca și în cazul art. 14, alin. 1 se va compara pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă ( textul vorbește de „pedeapsa mai ușoară”, iar nu de „legea mai favorabilă”).
Să fie îndeplinite condițiile de fapt enumerate în text. Este în principal vorba de elemente de fapt intervenite după condamnarea definitivă și pe care instanța nu le-a putut avea în vedere la aplicarea sancțiunii. Anumite particularității sau însușiri ale infractorului se manifestă de-abia dupa condamnare și mai ales în procesul executării pedepsei, ceea ce conduce la posibilitatea ivirii unei discordanțe între mărimea pedepsei stabilite și cerințele reale de îndreptare a celui condamnat, în sensul că pedeapsa ar putea depăși aceste cerințe.
în acest caz, reducerea pedepsei este impusă de principiul legalității în sensul că legea nouă, reducând în general pedeapsa, permite o reindividualizare a acesteia.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, are loc o reapreciere judiciară, și deci facultativă a pedepsei, instanța hotărând în raport de imprejurimile cerute de text, oportunitatea acestei reduceri, care nu poate fi coborata sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită. Altfel spus, cu cât legiuitorul a redus maximul special al pedepsei în legea nouă față de maximul special al acesteia din legea veche, cel mult cu atât se va reduce și pedeapsa aplicată.
Capitolul 5.
Aspecte de practică judiciară
Speța nr. 1
În fapt s-a reținut că inculpatul M.S a fost condamnat în baza art. 1 din Decretul-lege nr. 24/1990, reținându-se că a ocupat un apartament din fondul locativ de stat, prin repartiție și contract de închiriere în anul 1993, iar de la data de 9.10.1997, această locuință a fost repatizată altei persoane.
De menționat este faptul că Decretul-lege a fost adoptat de un organ revoluționar (C.F.S.N.), cu funcționare provizorie și pentru anumite condiții rezultate în timpul și după Revoluția populară din decembrie 1989. Caracterul provizoriu și excepțional al acestui act normativ rezultă din expunerea de motive, în care se prevede: „în timpul și după victoria Revoluției populare în luna decembrie 1989, unele persoane, întelegând în mod greșit sensul și scopurile revoluției, ignorând prevederile legale, au ocupat în mod abuziv unele locuințe din fondul locativ de stat și că, prin fapta lor, aduc, în condițiile actuale, o gravă atingere ordinii și legalității în domeniul distribuirii locuințelor”. Inculpatul a declarat apel contestând hotărârea dată.
Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul pe motiv că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Se cere să se arate dacă recursul inculpatului este întemeiat.
Rezolvare:
Recursul inculpatului este întemeiat. Principiul activității este consacrat de legislația noastră penală în art. 10 C.penal, care prevede că „Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare”. Acest principiu este întărit și de dispozițiile art. 11 C.penal, care stabilesc regula neretroactivității legii penale și care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.
În concluzie, potrivit principiului activității legii penale, o lege penală nu se aplică decât pentru infracțiunile săvârșite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare și data scoaterii ei din uz.
Scoaterea din uz a unei legi penale se poate realiza prin abrogare expresă, aprogare tacită sau autoabrogare.
În speță, din expunerea de motive amintite în descrierea acestei spețe, rezultă în mod clar, că prevederile Decretului-lege nr. 24/1990 se referă, în mod exclusiv, la conotațiile și situațiile din timpul și de după Revoluția populară din decembrie 1989, astfel încât acest act are un caracter provizoriu și excepțional. În acest caz, ne aflăm în fața unei autoabrogări, deoarece legea penală iese din uz în momenul încetării Revoluției populare din decembrie 1989.
Concluzia logică ce se desprinde din această situație este aceea că acest decret-lege și-a încetat aplicabilitatea după primele alegeri libere din luna mai 1990 ori a fost abrogat implicit și tacit prin adoptarea Constituției României din 1991, când s-au pus bazele statului de drept.
În consecință, rezultă că, la data când inculpatul s-a mutat în acea locuință (anul 1993) acest act normativ nu era în vigoare (deși nu a fost niciodată abrogat, în mod expres) și, deci, acesta a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută în legea penală.
( Curtea de apel București, s.I pen., dec. nr. 1275/1990, nepublicată)
Speța nr. 2
În fapt, s-a reținut că, la data 8.10.1997, inculpatul a fost oprit de către organele de poliție în timp ce se afla într-un autocar aparținând firmei „TOROS” din Turcia și care se deplasa pe DN5 dinspre Giurgiu spre București, și la controlul corporal efectuat s-au găsit asupra sa 87 bare laminate semibombate din aur 750 %, împachetate cu bandă adezivă, într-un brâu special confecționat din material textil elastic și cu privire la care a declarat că le-a cumpărat din Turcia cu suma de 15.000 USD.
Prima instanță a reținut că ascunderea, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a celor 87 de bare din metal prețios nu constituie infracțiunea prevzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, cu referire la art. 37 alin.(1) din Decretul nr.210/1960, deoarece art. 37 din Decretul nr. 244/1978 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, astfel încât fapta prevăzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este lipsită de sancțiune. În acest sens, instanța l-a achitat pe inculpatul P.S. pentru infracțiunea de operațiuni interzise cu metale prețioase, prevăzută de art.50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, cu referire la art.37 alin. (1 ) din Decretul nr. 210/1960. Totodata s-a dispus restituirea către inculpat a 87 fragmente bară laminată semibombată din aur 750%, în greutate totală de 1863,69 grame, aflate în custodie la Banca Națională a României- Sucursala Județeana Giurgiu..
S-a mai reținut că legea penală este de strictă interpretare și, în lipsa unor prevederi speciale exprese, instanța nu o poate extinde, ci numai o poate aplica în favoarea inculpatului.
De menționat, este faptul că abrogarea art. 37 din Decretul-lege nr 210/1960 prin Decretul nr.9/1989 se referă numai la infracțiunile privind regimul mijloacelor de plată străine, și nu la regimul metalelor prețioase și al pietrelor prețioase.
Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu și Banca Naționala a României- Sucursala Județeana Giurgiu.
Este de menționat, de asemenea, faptul că art. 50 lit.d) din Decretul nr. 244/1978 este norma penală incriminatoare, iar art. 37 alin.(1) din Decretul nr. 210/1960 este norma în care este prevăzută sancțiunea la care face trimitere art. 50 din Decretul nr. 244/1978.
Apelul declarat în cauză este întemeiat? Justificați răspunsul.
Rezolvare:
Apelul declarat în cauză este întemeiat.
S-a considerat, în mod greșit, că norma penală prevăzută în art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 a fost abrogată, rămânând lipsită de sancțiune ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 prin Decretul-lege nr.9/1989, deoarece ceea se abrogă sunt faptele (infracționale) iar nu pedepsele. În consecință, abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut nici o consecință asupra art. 67 din Decretul nr. 244/1978, fiind vorba de o normă de trimitere , astfel că fapta prevăzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este , în continuare, incriminată și se sancționează cu pedeapsa menționată în art, 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960.
De asemenea, dipozițiile art. 67 din Decretul nr. 244/1978, potrivit cărora infracțiunile prevăzute de art.50 din același decret se sancționează cu pedepsele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 210/1960, este o normă de trimitere care se completează cu elemente incorporate în norma la care trimite, ca și cum ar fi ale sale. Însușindu-și elemente de normă complinitoare, așa cum acestea erau prevăzute la data elaborării ei, norma de trimitere devine independentă față de norma din care a preluat aceste elemente.
În fine, abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 prin Decretul-lege nr. 9/1989 se referă numai la infracțiunile privind regimul mijloacelor de plată străine, și nu la regimul metalelor prețioase și al pietrelor prețioase.
(Trib. Giurgiu, dec.nr 196 din 7 aprilie 1999, nepublicată)
Speța nr. 3
Prin sentința penală nr. 445/3.05.1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, inculpatul T.I. a fost condamnat, în baza art. 208-209 lit. a), g) C.penal cu aplicarea art. 13 C. Penal la o pedeapsă de 2 ani si 6 luni închisoare, infracțiunea fiind săvârșită la 4.09.1996.
În baza art. 81-82 C.penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 83 C.penal referitoare la revocarea suspendării. Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel solicitând reducerea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea mare, dar apelul a fost respins.
Inculpatul a declarat recurs, iar Curtea de Apel București a admis recursul declarat, în motivare arătând că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea art. 13 C.penal și l-a condamnat pe inculpat la 2 ani și 6 luni închisoare, dar în mod greșit a aplicat suspendarea condiționată a executării pedepsei
În final, instanța de recurs a redus pedeapsa la 2 ani închisoare și a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, motivând că nu se putea dispune această modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea dacă cuantumul acesteia este mai mare de 2 ani.
Este corectă decizia și motivarea instanței de recurs?
Rezolvare:
În ceea ce privește reducerea pedepsei, decizia instanței de recurs nu este greșită, având în vedere dispozițiile art. 72 C.penal referitoare la individualizarea răspunderii penale. Dar motivarea instanței referitoare la faptul că nu se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei când cuantumul acesteia este mai mare de 2 ani este greșită.
Atât anterior, cât și ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 140/1996 potrivit art. 81 alin. (1) lit. a) C.penal se poate dispune suspendarea condiționată a executării unei pedepse cu închisoarea de maxim 3 ani (și nu 2 ani) sau cu amendă.
Limita de 2 ani închisoare, pentru a se putea dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei este prevăzută de art. 81 alin. (2) C.penal, atât în vechea cât și în noua reglementare, în caz de concurs de infracțiuni și dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. b) si c), ceea ce în speță nu este cazul, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea unei singure infracțiuni și nu a mai multora aflate în concurs.
(Curtea de Apel București, s. a II-a pen. Dec. nr. 1701 din 22 noiembrie 1999, nepublicată)
Speța nr. 4
Autoritățile judiciare ale Republicii Franceze au solicitat extrădarea cetățenului francez A.M pe motiv că acesta a săvârșit pe teritoriul statului francez mai multe infracțiuni, între care acte de viol în grup, agresiuni sexuale și acte de corupție sexuală asupra unor minori mai mici de 15 ani.
Tribunalul București a respins cererea, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea extrădării, deoarece cetățeanul francez fiind condamnat definitiv la 5 ani închisoare pentru săvârșirea pe teritoriul României a infracțiunilor de relații sexuale cu un minor și de perversitate sexuală, extrădarea poate fi acordată, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 296/2001 și art. 9 pct. 1 din Convenția Europeană referitoare la extrădare, numai după executarea acestei pedepse.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, susținându-se că cererea de extrădare putea fi doar amanâtă și nu respinsă.
Este fondat recursul în anulare declarat?
Rezolvare:
În conformitate cu art. 9 C.penal, extrădarea se acordă sau nu poate fi solicitată pe bază de convenții internaționale, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.
Legea nr. 296/2001 se referă numai la posibilitatea amânării extrădării dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată în fața organelor de urmărire penală ori a instanțelor judecătorești din România, sau dacă are de executat o pedeapsă privativă de liberatate pronunțată de o instanță română. Totodata se mai prevede că, în cazul amânării, extrădarea se poate acorda numai după ce procesul ia sfârșit, iar când se pronunță o hotărâre de condamnare extrădarea se va putea dispune numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată.
Pe de altă parte, prin art. 19 pct. 1 din Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 martie 1957 și ratificată prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997, se prevede că „ partea solicitată, va putea, dupa ce va fi statuat asupra cererii de extrădare, să amâne predarea persoanei, pentru a putea fi urmărită de ea însăși sau dacă persoana a fost deja condamnată, să poată executa, pe teritoriul său, o pedeapsă aplicabilă pentru un alt fapt decât acela pentru care este cerută extrădarea”.
Așa fiind, se constată că instanța avea temeiuri legale numai pentru amânarea predării cetățeanului francez, iar nu și pentru respingerea cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare franceze.
În consecință, sentința trebuie casată iar, în baza art. 9 C.penal, trebuie să se dispună extrădarea cetățeanului francez, amânându-se totodată predarea în temeiul art. 19 pct. 1 din Convenția europeană de extrădare, ratificată prin Legea nr. 80/1997.
(C.S.J., s.pen., dec., nr. 1330/1999, în R.D.P. nr. 1.2001, p.138)
Speța nr. 5
Inculpatul G.D., cetățean italian, aflat în perioada 1997-1998 pe teritoriul Germaniei, a săvârsit infracțiunea de trafic de stupefiante, asa cum rezultă din mandatul internațional emis pe numele său de autoritățile germane. După săvârșirea infracțiunii, acesta s-a refugiat pe teritoriul României. Autoritățile judiciare române l- identificat și reținut pe cetățeanul italian, după care au dispus arestarea acestuia în vederea extrădării, chiar dacă nu există o cerere expresă de extrădare. La cererea procurorului, instanța de judecată a dispus prin încheiere prelungirea arestării preventive a inculpatului în vederea extrădării.
Împotriva încheierii inculpatul a declarat recurs. Este fondat recursul declarat în cauză?
Rezolvare:
Recursul declarat de inculpat este nefondat, deoarece potrivit art. 32 din Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, procurorul poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.
Datorită faptului că în cauză există un mandat de arestare al autorităților germane și că sunt indeplinite condițiile prevăzute în art. 6 si 9 C. Penal ( cetățean străin; fapta prevazută de legea penală a țării unde a fost săvârșită, făptuitorul se afla în țară, exista de asemenea și condiția reciprocității), arestarea preventivă a inculpatului și relungirea acesteia sunt pe deplin justificate, chiar dacă nu există o cerere scrisă în acest sens.
(Curtea de Apel București, s. a II-a pen., dec. nr. 61/1998, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 117)
Speța nr. 6
În fapt s-a reținut că în luna noiembrie 1996 inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior și la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată. S-a constatat că inculpatul a sustras enegie electrică în perioada noimbrie 1996- martie 1997.
Instanța l-a condamnat la pedeapsa amenzii pentru infracțiune continuă de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) si (2), cu aplicarea art. 13 C.penal privind legea mai favorabilă. De menționat este faptul că, anterior legii de modificare și completare a Codului penal, când a și fost începută activitatea infracțională, furtul era pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, iar după apariția legii, când s-a epuizat activitatea infracțională, furtul este pedepsit cu închisoare de la 1 la 12 ani.
În raport de cele prezentate să se arate dacă este corectă condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii.
Rezolvare:
Soluția dată de instanță nu este corectă.
Infracțiunea de furt săvârșită este una continuă. În cazul infracțiunii continue începută sub legea veche mai favorabilă și epuizată sub legea noua nefavorabilă, se aplică legea nouă, prevederile art. 13 C.penal nefiind aplicabile.
Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existența unei activități infracționale săvârșite până în momentul intrării în vigoare a noii legi. Când activitatea ilicită a infractorului a fost începută sub legea veche dar s-a prelungit și sub legea nouă, având caracterul unei infracțiuni continue, momentul săvârșirii infracțiunii este acela al epuizării activității infracționale.
Cum epuizarea infracțiunii a avut loc în luna martie 1997, după intrarea în vigoare a noii legi nefavorabile, infracțiunea se consideră săvârșită în acel moment, iar legea aplicabilă este legea nouă. Conform legii noi, singura pedeapsă aplicabilă este cea cu închisoarea.
( C.S.J., s. pen., dec. nr. 2154/1999, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 121)
Speța nr. 7
Inculpatul D.C., minor, a săvârșit infracțiunile de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C.penal și distrugere prevăzută în art. 217 C.penal în concurs real. Instanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultată de un an și 6 luni inchisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Anterior modificării Codului penal, conform art. 81 alin. (3) C.penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei nu se putea dispune în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.
Ținând seama că acest text de lege era în vigoare la data săvârsirii faptei, să se arate dacă este corectă condamnarea cu suspendarea condiționata a executării pedepsei.
Rezolvare:
Soluția pronunțată de instanță este corectă.
Pentru infractorii minori Codul penal, prevede în art. 109 alin. (1) că pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, ale căror limite se reduc la jumătate. Așa fiind, pentru infracțiunile săvârșite de minori condiția restrictivă prevăzută de art. 81 alin (3) C.penal trebuie corelată cu dispoziția de reducere a limitelor pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, în raport cu proporția stabilită în art. 109 alin. (1) C.penal.
(C.S.J., s.pen., dec. nr. 257/1999, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 135)
Speța nr. 8
Inculpatul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. d), g), i) și alin. (3) C.penal, reținându-se în cauză existența consecințelor deosebit de grave. După apariția O.U.G. nr. 207/2000, art. 146 privind consecințele deosebit de grave a fost modificat, astfel că prejudiciul anterior produs prin infracțiunea săvârșită nu se mai înscrie în limitele actuale ale urmărilor care caracterizează consecințele deosebit de grave.
Instanța superioară a schimbat încadrarea juridică, nemaireținând consecințele deosebit de grave și a micșorat pedeapsa, ca urmare a unui nou proces de individualizare a pedepsei. Este corectă soluția instanței?
Rezolvare:
Soluția instanței este corectă.
În cazul în care, după condamnarea în primă instanță a inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni care a produs consecințe deosebit de grave, intervine o lege penală mai favorabilă, potrivit căreia consecințele infracțiunii săvârșite de inculpat nu mai sunt deosebit de grave, instanța superioară are dreptul și obligația în același timp, conform prevederilor legale, să schimbe încadrarea juridică potrivit legii mai favorabile și totodată să modifice pedeapsa aplicată de prima instanță și să aplice o pedeapsă mai ușoară.
Reindividualizarea pedepsei în sensul arătat mai sus trebuie făcută și în cazul în care durata pedepsei aplicate conform vechii încadrări juridice se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări.
(C.S.J.., s. pen., dec. nr. 1882/2000, în R.D.P. n. 3/2002, p. 106)
Speța nr. 9
În speță autoritățile române au fost solicitate de autoritățile braziliene să efectueze demersurile necesare în vederea arestării preventive și extrădării unui cetățean brazilian care a comis infraciunea de fals în documente. Prima instanță a admis cererea și a dispus extrădarea cetățeanului brazilian. Acesta a declarat apel, dar apelul a fost respins. Inculpatul a declarat recurs, susținând la fel ca și în apel, că extrădarea sa nu poate fi dispusă, întrucât între România și Brazilia nu există o convenție de extrădare. De menționat este faptul că, la data judecării cererii de extrădare era în vigoare Legea nr. 4/1971 privind extrădarea ( în prezent este în vigoare Legea nr. 296/2001).
Recursul declarat de inculpat este fondat?
Rezolvare:
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Este adevărat că între România și Brazilia nu s-a încheiat o convenție cu privire la extrădare, dar potrivit art. 2 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, dipozițiile acestei legi se aplică în măsura în care nu se stabilește altfel prin convenții internaționale sau pe bază de reciprocitate, așa încât, acest criteriu fiind îndeplinit, argumentul invocat de inculpat este nefondat.
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 1882/2000, în R.D.P. nr. 4/2001, p. 210)
Concluzii
Între normele care reglementează aplicarea legii penale în spațiu și cele care privesc aplicarea în timp există o serie de trăsături comune, de elemente care le apropie.
Nici unele, nici altele nu cuprind direct reguli de conduită. Ele alcătuiesc un fel de jus supra jura, indicând care dintre legile rivale în prezență – concomintente sau succesive – urmează a primi aplicare în cazul unui raport juridic determinat.
În aplicarea lor, ambele categorii de norme conduc la un rezultat similar în sensul că obliga organele de urmărire penală sau de judecată ca în anumite cazuri să țină seama, ori chiar să facă aplicarea unei legi care în mod normal nu este aplicabilă.
În cazul aplicării legii în spațiu, în toate cazurile, aceste organe vor ține seama de pedeapsa executată în străinătate, pe baza legii străine, iar uneori, în mod direct de legea străină ori de dispozițiile din convențiile internaționale care limitează acțiunea în spațiu a legii noastre. Spre deosebire de dreptul internațional privat nu se va putea face aplicarea legii străine, dar aceasta poate avea un efect negativ, de neaplicare, de împiedicare a acțiunii firești a legii noastre.
Cu privire la aplicarea legii în timp, va trebui să primească eficiență uneori o lege ce aparține trecutului și care nu mai este în vigoare sau, deși este în vigoare, nu aparține timpului săvârșirii infracțiunii.
Spre deosebire de dreptul civil, unde cutuma este luată în considerare în rezolvarea conflictelor de legi în spațiu, în dreptul penal asemenea conflicte, fie că este vorba de aplicarea legii penale în spatiu, fie în timp, nu pot avea loc decât între legi. Aceasta din cauza principiului fundamental, propriu tuturor legislațiilor, al legalității, incriminării și pedepsei.
Cu toate asemănările semnalate există importante deosebiri între acțiunea legilor penale în spațiu și în timp.
Înțelesul legii penale este mai larg în situația în care se face referință la aplicarea ei în spațiu și mai restrâns când privește aplicarea acesteia în timp. Mai mult, în primul caz, normele îîn prezență sunt toate în vigoare, active, pe când în al doilea caz, unele din aceste norme sunt active, iar altele abrogate.
Conflictele de legi în spațiu, pun față in față legislațiile penale apaținând unor state deosebite, din care cauză sunt conflicte de suveranitate. Cele în timp au loc în cadrul legislației aparținând unuia și aceluiași stat.
Cauzele care generează conflictele de legi în spațiu sunt deosebite de cele care determină conflictele de legi în timp. În primul caz, acestea rezidă în voința infractorului care trece frontierele și prelungește astfel raportul juridic penal și pe teritoriul altui stat sau altor state, iar în al doilea caz, în voința legiuitorului care abrog o lege pentru a o înlocui cu alta. Aceste deosebiri fac ca cele două probleme să nu poată fi tratate împreună.
Solomonescu G. – Al treilea congres internațional de drept penal în ‚Revista de drept penal și știință penitenciară”, 1933.
Stănoiu R.M. – Asistență juridică internațională în materie penală, Editura Academiei române, București, 1975.
Tatomir N. – Curs de drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1961.
Tanoviceanu I. – Tratat de drept și procedură penală, Vol. I, București, 1921.
Tomulescu C. St. – Conflictul legilor penale în timp și spațiu, în „C.J” nr. 12/1839.
Zolyneak M., Michinici M.I. – Drept penal. Partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1999.
Zolineak M. – Concepția unității de infracțiune în materia participației și implicațiilor ei în cazul succesiunilor în timp a legilor penale, RRD nr. 10/1971.
Monitorul Oficial nr. 77 din 31 ianuarie 2002.
Monitorul Oficial nr. 300 din 21 noiembrie 1996.
Art. 17 alin. (1) : „Jurisdicția penală a României se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiunea săvârșită la bordul unei asemenea nave pe timpul când acestea se află în porturi românești sau în apele maritime interioare”.
Art. 22 din Legea nr. 30/2004.
Art. 10: „ Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicarea Legii Penale In Timp Si Spatiu (ID: 125363)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.