.impartirea Mostenirii. Formele Si Efectele Impartirii

CUVÂNT ÎNAINTE

Încă de la apariția sa omul a fost nevoit, pentru a supraviețui, să desfășoare anumite activități. Ordonarea și disciplinarea acestora, înaintarea omului pe scara evoluției au transformat aceste activități în muncă, mai întâi întâmplătoare, apoi din ce în ce mai organizată. Omul a muncit pentru a-și asigura existența, mijloacele de trai pentru sine și pentru familia sa.

Evoluția tehnică a făcut posibilă dezvoltarea mijloacelor de muncă și, implicit o îmbunătățire a producției, ceea ce a dus la o acumulare treptată de bunuri. Odată cu această acumulare apare și sentimentul proprietății, al apartenenței bunurilor respective.

În acele momente nu exista încă proprietatea privată, ci doar o stăpânire personală asupra uneltelor: uneltele de vânătoare și de pescuit aparțineau bărbatului, iar cele de uz casnic aparțineau femeii. Deși la moartea acestora, bunurile treceau, de drept, în stăpânirea gintei, având valoare neînsemnată, ele erau, în fapt, însușite de rudele femeii, în ginta matriarhală, sau de rudele bărbatului, în ginta patriarhală. Această transmisiune de fapt nu este un drept de moștenire. Moartea determina transmisiunea doar a puterilor de la un șef la altul, iar nu transmisiunea unei universalități de drepturi și obligații de la un titular de patrimoniu la altul. Noul șef continua exercițiul cultului privat, conducerea grupului și administrarea averii acestuia, fără a avea drept asupra acestei averi.

Dorința de a prelungi această protecție și după moartea capului de familie duce la conturarea unei instituții juridice, cu ample și profunde rădăcini în viața de zi cu zi a tuturor oamenilor: instituția moștenirii.

Cu trecerea timpului, șeful familiei, care la început apărea, ca reprezentant al grupului în procesul de schimb economic, începe să devină unic, deplin și de necontrolat, șef al familiei, muncii și persoanei sale, al soției sau soțiilor sale, cât și a copiilor săi. Astfel, dispare progresiv proprietatea grupului familial, pentru a fi înlocuită cu proprietatea privată individuală.

În preajma morții, oamenii vor dori să lase moștenire tot ce au agonisit ei : bunurile imobile (casa de locuit și, eventual, o suprafață de teren), bunurile mobile adunate în timpul vieții. Dar în timpul vieții ei au putut face datorii sau, dimpotrivă, au putut credita pe alții. Toate bunurile mobile și imobile ale unei persoane, alături de drepturile și obligațiile al căror subiect este, constituie patrimoniul acestei persoane. Acest patrimoniu se transmite, în momentul morții persoanei, către moștenitorii ei.

Titularul patrimoniului, uzând de dreptul său de dispoziție, poate întocmi un act unilateral prin care să lase acest patrimoniu, în tot sau în parte, uneia sau mai multor persoane sau să împartă bunurile sale, după voința sa, între moștenitori. Beneficiarii testamentului pot fi urmașii titularului patrimoniului sau pot fi persoane străine de familie.

În acest moment intervine legiuitorul, care limitează dreptul titularului de patrimoniu de a testa întreaga sa avere unor persoane străine. Se urmărește prin aceasta protejarea membrilor familiei, asigurarea pentru ei a unui minim necesar dezvoltării lor ulterioare. Astfel, prin dispoziția legiuitorului, o cotă fixă, diferită în funcție de numărul de succesori și de clasa din care fac parte, revine moștenitorilor legali.

La moștenirea patrimoniului pot veni în concurs mai mulți erezi, ceea ce determină o situație specială: formarea unei proprietăți indivize și, ca urmare, în viitor, împărțirea moștenirii între acești succesori. Gradul de rudenie al succesorului față de cel despre a cărui moștenire este vorba determină clasa de moștenitori din care face parte eredele, clasă care, la rândul ei, determină cota parte la care eredele are dreptul din patrimoniul succesoral.

Aflat la început în stare de indiviziune, patrimoniul de cujus-ului va fi împărțit pe cote – părți între moștenitorii lui, prin procedura partajului succesoral.

Dreptul civil analizează în normele sale întreaga viață a omului, de la naștere și chiar de la concepție și până la moarte, și chiar după moarte, reglementând urmarea ei patrimonială, moștenirea (succesiune, ereditate).

Art. 644 C.Civ. prevede: "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune." Din această enumerare s-ar părea că legiuitorul distinge între succesiune și legate, ceea ce nu este exact. În realitate, prevederile art.644 au în vedere cele două forme ale moștenirii: moștenirea legală și moștenirea testamentară.

Moștenirea este legală în cazul în care transmisiunea din cauză de moarte are loc în temeiul legii. Ea intervine numai atunci când cel care lasă moștenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale în favoarea uneia sau a mai multor persoane. De aceea, moștenirea legală se mai numește și moștenire ab intestat (moștenire fără testament).

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea moștenirii are loc în temeiul voinței, manifestată într-un testament, a celui care lasă moștenirea. În acest caz, moștenitorii sunt desemnați chiar de către cel care lasă moștenirea, care se numește de cujus sau testator.

Instituția moștenirii nu poate fi explicată decât pornind de la transformările care au avut loc în baza economică a societății. Dezvoltarea forțelor de producție, diviziunea muncii, creșterea productivității și schimburilor economice au impus ca, în contradicție vădită cu dezvoltarea gentilică, să I se recunoască proprietarului dreptul de a dispune de averea sa și după moarte. Aceasta, deoarece:

Pe de o parte, stimularea producției cerea ca acumularea de bunuri să nu fie stânjenită și oprită prin moartea proprietarului, ci, dimpotrivă, să fie întărită prin încredințarea acestuia că, la moartea sa, bunurile ce-I aparțin vor trece asupra urmașilor;

Pe de altă parte, garantarea creditului producției cerea ca dreptul de proprietate să nu dispară la moartea titularului, ci să se perpetueze, trecând asupra moștenitorilor proprietarului, rămânând astfel în gajul comun al creditorilor și după această dată.

Cap. I. INDIVIZIUNEA ȘI ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII

Secțiunea I. Indiviziunea moștenirii.

A. Noțiune.

Dreptul de proprietate poate fi pur și simplu sau afectat de una din următoarele modalități:

proprietatea comună,

proprietatea anulabilă și

proprietatea rezolubilă.

Proprietatea comună se caracterizează prin faptul că toate prerogativele dreptului aparțin, împreună și concomitent, de regulă, neafectate de nici o condiție, la mai mulți titulari.

Indiviziunea nu este specifică moștenirii, deși este reglementată în Titlu I al Cărții a II-a din Codul Civil, “Despre succesiuni”. Aceasta poate avea ca sorginte moștenirea, dar poate izvorî și dintr-un contract de vânzare-cumpărare, ori dintr-un contract de societate. Art.748-799 Cod Civil sunt de aplicație generală, oricare ar fi izvorul indiviziunii.

În cazul indiviziunii succesorale, unul din izvoarele ei este voința “de cujus-ului” de a lăsa moștenire patrimoniul său unui număr mai mare de persoane (moștenitori legali sau testamentari). Fiecare dintre moștenitori primește, încă de la moartea de cujus-ului, o cotă parte ideală și abstractă din moștenire, adică din toate drepturile și obligațiile pe care moștenirea le cuprinde, comoștenitorii urmând să aibă o cotă parte (1/2, 1/4, 3/8 etc.) din patrimoniul de cujus-ului.

În literatura de specialitate părerile autorilor converg spre o definiție generală și singulară a indiviziunii. Astfel, s-a afirmat că:

Indiviziunea succesorală se caracterizează ca fiind o masă de bunuri transmise către o pluralitate de moștenitori, fiecare dintre aceștia dobândind numai câte o cotă parte ideală din drepturi asupra bunurilor, fără ca această cotă să fie concretizată în materialitatea ei asupra unor anumite bunuri precis determinate din succesiune.

B. Reguli generale aplicabile indiviziunii

Dreptul fiecărui indivizar privitor la indiviziune este un drept real, iar nu un drept de creanță. Acest drept fiind asupra unei cote părți din întreaga succesiune, dar și asupra fiecărui bun succesoral, urmează să deosebim:

cota parte ideală din moștenire, adică din drepturile și obligațiile moștenirii, porțiune abstractă ce intră în patrimoniul fiecărui comoștenitor la data deschiderii succesiunii;

masa lucrurilor corporale din succesiune, masă care rămâne în indiviziune până la împărțeală.

De aici rezultă cele două reguli generale aplicabile indiviziunii:

nici unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun din indiviziune;

fiecare din coindivizari are un drept exclusiv asupra cotei-părți ideale ce i se cuvine din indiviziune (de exemplu 1/ 4, 1/3 etc.).

Conform acestor reguli, un comoștenitor poate uza de lucrurile ce se află în indiviziune, dar fără ca prin folosința lui să știrbească dreptul celorlalți comoștenitori, drept egal cu al său. Pe lângă uzul bunurilor, care implică acte materiale, comoștenitorii pot face acte juridice având ca obiect bunurile succesiunii. De vreme ce fiecare coindivizar nu are un drept exclusiv asupra unui anumit bun din indiviziune, înseamnă că actele juridice privind un anume bun nu pot fi făcute de către un singur coindivizar, ci numai cu consimțământul unanim al coindivizarilor. Aceste acte, potrivit legii, trebuie încheiate, deci, respectând principiul unanimității, indiferent dacă este vorba de acte de administrare sau de acte de dispoziție.

Comoștenitorul poate face, totuși, acte de dispoziție fără consimțământul celorlalți comoștenitori, dar numai asupra părții sale abstracte și ideale din moștenire (actele de dispoziție având ca obiect un bun succesoral indiviz încheiate fără consimțământul celorlalți comoștenitori, cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare cu un drept de proprietate rezolutorie). Astfel, vânzarea va fi anulabilă dacă bunul care face obiectul contractului, în urma împărțelii, ar reveni altui succesor decât vânzătorul bunului. Acel bun este și rămâne valabil transmis cumpărătorului dobânditor dacă în urma împărțelii, el ar reveni comoștenitorului care l-a vândut.

Așadar, pentru a înstrăina sau greva valabil un lucru din moștenire, precum și pentru a face orice act de administrație, este necesar consimțământul tuturor copărtașilor – acesta este principiul unanimității, așa cum a fost denumit în doctrina de specialitate,.

Practica judiciară s-a orientat însă în mod just și a atenuat rigiditatea principiului unanimității, găsind posibilități legale de continuare a indiviziunii (în situația când comoștenitorii doresc acest lucru) prin validarea unor acte juridice încheiate de un coindivizar pe temeiul gestiunii de afaceri sau al unui mandat tacit, actul fiind util întregii indiviziuni.

Astfel, s-a decis că actele de administrare sau conservare asupra unui imobil aflat în indiviziune, făcute de un coindivizar, profită și celorlalți, înlăturând caracterul de imobil abandonat.

De asemenea, un coindivizar poate singur cere remedierea degradărilor unui bun indiviz sau poate cere despăgubiri, conform art.998 C.Civ., deoarece aceste reparații utile vor profita tuturor comoștenitorilor.

Când însă un coindivizar execută lucrări de întreținere sau de sporire a confortului unui bun indiviz, el nu dobândește decât un drept de creanță, neafectând cu nimic cotele din dreptul de proprietate ce vor reveni comoștenitorilor.

În ceea ce privește actele materiale privind bunurile aflate în indiviziune, nu se cere, ca în cazul actelor juridice, să se respecte regula unanimității, dar trebuie ca fiecare coindivizar care folosește bunul indiviz să respecte drepturile celorlalți și să nu schimbe destinația bunului.

Comoștenitorii se pot folosi de mijloace legale pentru a continua starea de indiviziune, astfel:

comoștenitorii pot încheia între ei un contract de societate civilă. În acest caz, indiviziunea ia sfârșit, iar raporturile dintre moștenitori se prefac în raposte vorba de acte de administrare sau de acte de dispoziție.

Comoștenitorul poate face, totuși, acte de dispoziție fără consimțământul celorlalți comoștenitori, dar numai asupra părții sale abstracte și ideale din moștenire (actele de dispoziție având ca obiect un bun succesoral indiviz încheiate fără consimțământul celorlalți comoștenitori, cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare cu un drept de proprietate rezolutorie). Astfel, vânzarea va fi anulabilă dacă bunul care face obiectul contractului, în urma împărțelii, ar reveni altui succesor decât vânzătorul bunului. Acel bun este și rămâne valabil transmis cumpărătorului dobânditor dacă în urma împărțelii, el ar reveni comoștenitorului care l-a vândut.

Așadar, pentru a înstrăina sau greva valabil un lucru din moștenire, precum și pentru a face orice act de administrație, este necesar consimțământul tuturor copărtașilor – acesta este principiul unanimității, așa cum a fost denumit în doctrina de specialitate,.

Practica judiciară s-a orientat însă în mod just și a atenuat rigiditatea principiului unanimității, găsind posibilități legale de continuare a indiviziunii (în situația când comoștenitorii doresc acest lucru) prin validarea unor acte juridice încheiate de un coindivizar pe temeiul gestiunii de afaceri sau al unui mandat tacit, actul fiind util întregii indiviziuni.

Astfel, s-a decis că actele de administrare sau conservare asupra unui imobil aflat în indiviziune, făcute de un coindivizar, profită și celorlalți, înlăturând caracterul de imobil abandonat.

De asemenea, un coindivizar poate singur cere remedierea degradărilor unui bun indiviz sau poate cere despăgubiri, conform art.998 C.Civ., deoarece aceste reparații utile vor profita tuturor comoștenitorilor.

Când însă un coindivizar execută lucrări de întreținere sau de sporire a confortului unui bun indiviz, el nu dobândește decât un drept de creanță, neafectând cu nimic cotele din dreptul de proprietate ce vor reveni comoștenitorilor.

În ceea ce privește actele materiale privind bunurile aflate în indiviziune, nu se cere, ca în cazul actelor juridice, să se respecte regula unanimității, dar trebuie ca fiecare coindivizar care folosește bunul indiviz să respecte drepturile celorlalți și să nu schimbe destinația bunului.

Comoștenitorii se pot folosi de mijloace legale pentru a continua starea de indiviziune, astfel:

comoștenitorii pot încheia între ei un contract de societate civilă. În acest caz, indiviziunea ia sfârșit, iar raporturile dintre moștenitori se prefac în raporturi dintre societari;

erezii pot da unuia dintre ei sau unei terțe persoane un mandat de administrare a moștenirii;

dacă unul dintre erezi preia administrația indiviziunii, iar ceilalți nu se opun, deși cunosc această situație, prin chiar aceasta, cei din urmă împuternicesc printr-un mandat tacit pe cel dintâi să administreze moștenirea;

dacă, din orice cauză, unii dintre moștenitori nu pot fi consultați, ceilalți vor putea administra succesiunea în calitate de geranți de afaceri, obligând pe cei dintâi prin actele săvârșite, dacă gestiunea este utilă și nu a fost făcută împotriva opoziției erezilor pe socoteala cărora se încheie actul.

În caz de dezbinare între comoștenitori, nu există altă soluție decât împărțeala. Dar aceasta poate să întârzie. Între timp, instanța, pe cale de ordonanță președințială, poate numi, la cererea oricărui moștenitor, un administrator sechestru, ales de preferință dintre cei interesați la împărțeală, conform art. 14, 15 din Legea 603/1943.

Prin principiul unanimității, legiuitorul a urmărit ca indiviziunea să fie o stare vremelnică, trecătoare. Coindivizarii, obligați de greutățile întâmpinate în efectuarea actelor de dispoziție sau de administrare, vor fi nevoiți să ceară împărțeala cât mai repede posibil. Realitatea relațiilor sociale însă a contrazis, dacă nu în totalitate, atunci parțial acest principiu.

Masa de bunuri indivize a sfârșit prin a fi privită ca o masă de bunuri autonomă, ce rămâne independentă de patrimoniile moștenitorilor copărtași. Masa indiviză poate suferi importante prefaceri și transformări după moartea defunctului, astfel că o serie de instituții ale dreptului se vor aplica în ceea ce privește indiviziunea conform principiilor lor generale, necunoscând o aplicare de excepție în această materie.

Principiul subrogației reale se va aplica în virtutea normei că în universalitățile juridice, prețul ia locul lucrului, iar acesta pe cel al prețului (“in judicis universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretii” ).

Totodată, bunurile din indiviziune supuse împărțelii vor fi prețuite la valoarea lor din momentul efectuării acestei operații. În acest fel nu se va prețui fiecare bun în parte și nu va prejudicia sau profita numai moștenitorul care a primit bunul, ci se va raporta la valoarea întregii moșteniri.

O altă problemă o reprezintă înapoierea sau nu la masa indiviză a fructelor naturale sau civile produse de bunurile indivize, fructe intrate în patrimoniul copărtașilor. În mod rațional, plecând de la faptul că împărțeala are efect retroactiv, ar fi trebuit să se admită că fiecare copărtaș are dreptul la fructele produse în timpul indiviziunii. Cu toate acestea, se consideră că fructele sporesc moștenirea (“fructus augent hereditatem”) și deci ele constituie un element al masei ce urmează a fi împărțită – dacă moștenitorii n-au încheiat anterior o împărțeală provizorie, un partaj al folosinței.

Dacă am admis că fructele moștenirii aparțin masei succesorale, va trebui să admitem și că obligațiile corespunzătoare – cheltuieli de întreținere și de administrare – rămân în sarcina moștenirii.

Art.1060 C.Civ. prevede că după moartea de cujus-ului, creanțele acestuia se divid între comoștenitori, de la deschiderea succesiunii, dar acest lucru nu poate fi realizat decât dacă aceste creanțe intră în masa de împărțit. Pe de altă parte, bunurile indivize constituie gajul creditorilor de cujus-ului, care atât timp cât durează indiviziunea le vor putea urmări, fără a li se putea opune diviziunea de drept a obligațiilor succesorale.

Masa indiviză poate să determine creanțe și obligații între moștenitori. Comoștenitorii creditori se pot îndestula din masa succesorală cu prilejul efectuării împărțelii.

C. Ieșirea din indiviziune

Indiviziunea succesorală ia sfârșit prin împărțeală.

Prin acțiunea de împărțeală se cere ca dreptul indiviz al fiecărui moștenitor asupra masei de împărțit să fie înlocuit cu un drept diviz și exclusiv asupra bunurilor concrete cuprinse în lotul fiecăruia dintre copărtași.

Comoștenitorii beneficiază de acțiunea de împărțeală, dar împărțeala se poate efectua în două modalități:

prin bună învoială, fără a recurge la o acțiune în justiție;

dacă oricare dintre erezi se adresează instanței de judecată cerând împărțeala, instanța va ordona împărțeala și va supraveghea desfășurarea ei conform legii și va judeca contestațiile ivite – în acest caz avem de-a face cu împărțeala pe cale judecătorească.

Conform art.728 C.Civ., “nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărțeala succesiunii, chiar când ar exista convenții ori prohibiții contrare.” Această regulă prevăzută de Codul Civil este imperativă. Împărțeala este reglementată de legiuitor în art.728-799 C.Civ., conform unor principii care să asigure egalitatea dintre copărtași. Acest scop urmărit de legiuitor – egalitatea dintre copărtași – explică cele mai multe dintre regulile legale ale acestei operații: efectul declarativ al partajului, regulile de formă, raportul darurilor și datoriilor, obligația care incumbă coerezilor.

Cu privire la regula din art.728 c.civ., trebuie precizat că există câteva situații când copărtașii pot să suspende efectuarea împărțelii, și anume:

după cum prevede alin.2 al art.728, “se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi.” Această convenție are ca urmare efectuarea unui partaj provizoriu, copărtașii având numai posesiunea și folosința, fără dreptul de dispoziție.

testatorul poate impune moștenitorilor săi prelungirea indiviziunii, dar nu pentru o durată mai mare de 5 ani.

Așadar, oricât timp ar fi trecut de la deschiderea succesiunii, oricare din coindivizari poate cere sistarea stării de indiviziune, prin împărțeală, dreptul fiind imprescriptibil din punct de vedere extinctiv. De menționat însă că nu și din punctul de vedere al prescripției achizitive, întrucât, dacă unul din coindivizari exercită timp de 30 de ani o posesie utilă pentru sine a unor bunuri ale moștenirii aflate în indiviziune, el va putea opune celorlalți dobândirea proprietății exclusive asupra acelor bunuri, prin uzucapiune (art.729 C.Civ.). Pentru a putea fi invocată prescripția achizitivă este necesar ca părțile să nu poată invoca un act de împărțeală, căci astfel indiviziunea ar fi luat sfârșit prin acest act, urmând să se aplice prima parte a art.729 C.Civ., care înlătură acțiunea de ieșire din indiviziune – în afară de prescripție – în cazul când a intervenit un act de partaj. Se deduce, deci, că acțiunea de partaj este inadmisibilă în cazul în care există un partaj voluntar anterior. Se consideră că din momentul partajului voluntar, foștii copărtași stăpânesc porțiunea atribuită în mod exclusiv și sub nume de proprietar, fiind considerați că deținând bunul direct de la defunct, rezultând că o nouă operație juridică de împărțire este inadmisibilă.

Pe lângă împărțeală, încetarea stării de indiviziune poate avea loc și în cazul când unul dintre copărtași devine proprietar exclusiv al bunului, prin cumpărare, donație, succesiune ca și în cazul când bunul indiviz este înstrăinat către o altă persoană, cu consimțământul tuturor copărtașilor.

Secțiunea a II-a. Împărțeala moștenirii – condiții generale.

A. Noțiune. Definiție.

Împărțeala este operațiunea juridică care pune capăt stării de indiviziune ( coproprietate) prin împărțirea, în natură și/sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune, având ca efect înlocuirea cu efect retroactiv a cote părți ideale, indivize asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra unor bunuri (valori) determinate în materialitatea lor.

Legiuitorul, în dorința de a asigura deplina egalitate și sinceritate în operația de împărțeală, tratează această instituție în mod detailat și cuprinzător, începând cu art.728 până la art.799 Cod Civil, la care se adaugă dispozițiile Legii 603/1963 privind simplificarea procedurii împărțelilor judiciare și dispozițiile Decretului 841/1965, privind reglementarea ieșirii din indiviziune a statului.

Prin împărțeală se pune capăt indiviziunii succesorale, iar bunurile aflate până în acest moment în indiviziune trec în proprietatea exclusivă a coindivizarilor, potrivit cotei părți la care are dreptul fiecare.

În literatura juridică, părerile specialiștilor converg spre o opinie unanimă în ceea ce privește definirea împărțelii:

Împărțeala este operația juridică prin care încetează starea de indiviziune, iar în locul cotei părți ideale ce avea asupra masei indivize, fiecărui moștenitor îi revine proprietatea exclusivă asupra unuia sau mai multor bunuri determinate în materialitatea lor.

În concepția legii, împărțeala privește dreptul de proprietate asupra bunurilor indivize și are ca efect încetarea definitivă a stării de indiviziune.

În literatura juridică s-a admis, și practica a preluat această modalitate a împărțelii, un partaj provizoriu, prin aceasta înțelegându-se partajul posesiunii și al folosinței, cu excluderea proprietății depline, care ar cuprinde și dreptul de dispoziție. Proprietatea rămâne în acest caz indiviză, în modalitatea juridică a proprietății comune. Datorită acestui mod de împărțeală, care nu poate depăși însă 5 ani, fiecare comoștenitor va avea dreptul să perceapă fructele naturale sau civile ale bunurilor ce i-au fost atribuite provizoriu, devenind proprietarul acestor fructe.

Împărțeala provizorie se deosebește de cea definitivă și prin faptul că nu este retroactivă. Prin natura lucrurilor, dreptul de folosință și posesiune diviză se naște din momentul încheierii convenției de împărțeală sau de la termenul fixat, după această dată, de către copărtași.

Copărtașii pot cere împărțeala provizorie sau de folosință, fără a aduce atingere fondului dreptului de proprietate. În cazul în care nu se vor înțelege asupra partajului, fiecare are dreptul de a se adresa instanței pentru efectuarea împărțelii definitive.

În literatura juridică s-a emis părerea că rațiuni practice ar trebui să determine admisibilitatea partajului de folosință judiciar. Partajul de folosință pronunțat de instanță nu poate fi considerat ca incompatibil cu starea de indiviziune, avându-se în vedere și condițiile social-economice actuale, în care acțiunile în împărțeală ajung să fie dezavantajoase. Acțiunea în împărțeala folosinței bunurilor aflate în indiviziune ar putea fi admisă; dacă însă unul din coindivizari ar cere, în același timp, ieșirea din indiviziune, prima acțiune nu ar mai putea fi admisă.

B. Condițiile generale de fond ale împărțelii

Legiuitorul a prevăzut expres o serie de condiții necesare pentru efectuarea partajului. Aceste condiții imperative se referă în primul rând la persoana care poate cere partajul, subînțelegându-se faptul că nu oricine poate cere acest lucru, și la capacitatea persoanei care cere efectuarea împărțelii, cu referiri la situația minorilor sau a persoanelor cu capacitate restrânsă care au nevoie de o serie de autorizații în acest scop.

I. Persoanele care pot cere împărțeala sunt copărtașii și cei care le înfățișează drepturile, adică creditorii acestora, precum și persoanele cărora copărtașii le-au cedat drepturile lor succesorale.

a. În primul rând sunt primiți să ceară împărțeala copărtașii (comoștenitorii), adică moștenitorii legali, legatarii, precum și donatarii de bunuri viitoare, sub condiția de a fi succesori universali sau cu titlu universal. Legatarii cu titlu particular nu pot cere împărțeala deoarece ei dobândesc, de la data deschiderii succesiunii, un singur bun, un drept privit “ut singuli”. Felul acceptării succesiunii (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar) este indiferent, după cum indiferent este și faptul dacă succesorul se bucură sau nu de sezină.

b. În al doilea rând, potrivit art.1825 C.Civ., creditorii personali ai oricărui moștenitor nu sunt primiți să scoată în vânzare partea indiviză din imobilele succesorale ce se cuvine debitorului lor: “partea indiviză a unui coerede în imobilele unei succesiuni nu poate fi pusă în vânzare de către creditorii săi personali înaintea împărțelii ce pot provoca creditorii, dacă vor găsi de cuviință sau în care au dreptul de a interveni”. Din teza a II-a a art. 1825 deducem dreptul creditorilor de a cere (în numele debitorilor lor) efectuarea împărțelii și dreptul de a continua acțiunea sau de a interveni în proces, când partajul a fost inițiat de moștenitorul debitor, respectiv de unul dintre ceilalți moștenitori. În aceste cazuri, creditorii nu exercită un drept propriu, ci exercită chiar dreptul debitorului lor, pe calea acțiunii oblice, acțiunea în împărțeală nefiind dintre cele legate de persoană. Creditorii nu se pot subroga debitorului în cazul acțiunilor personale, care necesită o hotărâre subiectivă a titularului dreptului. În cazul împărțelii, neavând de-a face cu o acțiune personală, creditorii se pot subroga în drepturile debitorului lor, cerând în numele lui împărțeala moștenirii. Datorită acestei situații apar în cadrul procesului civil de partaj al succesiunii o serie de consecințe legate de persoana creditorului și a moștenitorilor:

dreptul creditorilor este subsidiar, adică este condiționat de inacțiunea copărtașului debitor, creditorul neputând porni o altă acțiune dacă debitorul însuși a pornit-o;

ceilalți copărtași sau terții vor putea opune creditorului care a cerut împărțeala în numele debitorului său toate actele pe care acesta din urmă le-a încheiat, mai înainte de cererea creditorului, cu privire la drepturile sale succesorale. Asemenea acte pot fi o convenție de indiviziune încheiată cu coerezii sau cesiunea drepturilor succesorale în favoarea unui terț. În cazul în care comoștenitorul și-a vândut cota parte unei terțe persoane, indiscutabil, creditorul său pierde dreptul la acțiunea în împărțeală. Dacă însă vânzarea este fictivă (prețul este mult prea mic, cumpărătorul este o rudă apropiată, posesia și folosința bunurilor au rămas în continuare la moștenitor), prin aceasta urmărindu-se prejudicierea creditorului, acesta din urmă va avea dreptul la acțiune, care îi va fi admisă în principiu, dar el va trebui să demonstreze mai întâi vânzarea fictivă și abia apoi poate cere împărțeala succesiunii.

cheltuielile împărțelii sunt în sarcina copărtașului în numele căruia lucrează creditorii săi, în cele din urmă în sarcina moștenirii.

c. În al treilea rând, au dreptul să ceară împărțeala moștenirii cesionarii de drepturi succesorale și succesorii în drept ai copărtașilor, dacă transmiterea este cu titlu universal sau universală. Comoștenitorul poate să cedeze drepturile sale asupra succesiunii unei terțe persoane care, fiind astfel proprietarul unei cote-părți din masa indiviză, poate cere împărțeala.

d. În al patrulea rând, poate cere împărțeala moștenirii, conform art.45 c.pr.civ., procurorul, ca parte alăturată sau ca parte principală, în cazul apărării unor interese generale. Chiar în cazul în care procurorul cere împărțeala, convențiile de indiviziune vor fi respectate.

II. O altă condiție de fond a împărțelii este capacitatea persoanei de a cere partajul.

Fiind un act declarativ, și nu translativ sau constitutiv de drepturi, pentru împărțeala ar putea fi suficientă o capacitate restrânsă, necesară pentru săvârșirea actelor de administrare. Prin împărțeală însă copărtașii schimbă dreptul lor ideal și abstract asupra unei fracțiuni din moștenire cu un drept diviz și exclusiv purtând asupra bunurilor concrete și determinate ce au fost cuprinse în lotul lor. Împărțeala, așadar, nu poate fi asimilată cu un act de administrație, asemănându-se mai degrabă, prin gravitatea ei, cu un act de dispoziție.

Datorită acestui aspect, asimilată fiind actelor de dispoziție, împărțeala cere subiecților săi capacitate de exercițiu deplină, adică o capacitate de a face acte de dispoziție.

Așa fiind, minorii care nu au împlinit 14 ani și interzișii judecătorești nu vor putea cere împărțeala și nici nu vor participa la ea decât prin reprezentanții lor legali: părinți, tutore, iar în cazuri excepționale, curatorul, potrivit art.11 alin.3 din Decretul 31/1954 și art. 147 Codul Familiei.

O situație deosebită o au minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, deoarece, având discernământ, dar fiind lipsiți de experiența vieții, pot cere singuri împărțeala sau pot participa tot astfel la ea, dar numai cu asistența persoanelor chemate de lege să le încuviințeze actele. Cu toate acestea, încuviințarea prealabilă nu este suficientă, deoarece se consideră că nu constituie un mijloc suficient de ocrotire. Din această cauză, persoanele prevăzute de lege vor fi citate alături de cel ocrotit, pentru a încuviința actele juridice la care participă minorul.

Potrivit art.3 alin.2 din Legea 603/1943 și art.129 alin.2 C. Fam., trebuie să deosebim dacă împărțeala se face prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

Atunci când împărțeala se face pe calea unei acțiuni în instanța de judecată, interesele minorului vor fi ocrotite prin formalitățile împărțelii judecătorești și drept urmare încuviințarea prealabilă a autorității tutelare nu mai este necesară. Când însă împărțeala se face prin bună învoială, încuviințarea autorității tutelare trebuie să fie cerută, ea fiind singura formalitate de ocrotire a intereselor celor lipsiți de capacitate sau cu capacitate restrânsă pe care legea noastră o instituie. Această idee se regăsește și în practica judiciară. Astfel, într-o soluție din practica Tribunalului Suprem se consideră că partajul prin atribuire este admisibil și în cazul în care printre moștenitori se află un minor, dar într-o atare situație este necesar a se lua autorizația autorității tutelare.

Această exigență corespunde împrejurării că actul juridic al împărțelii depășește categoria actelor de administrare și, prin urmare, când nu s-ar face prin mijlocirea justiției, potrivit art.129 alin.2 C.Fam., dacă nu se respectă cerința legii, aceste acte sunt nule de drept din chiar momentul încheierii lor.

C. Obiectul împărțelii

Constituie, în principiu, obiect al împărțelii toate elementele patrimoniale existente la data deschiderii succesiunii în patrimoniul de cujus-ului.

Cu toate că aparțin patrimoniului defunctului, unele drepturi ale acestuia nu vor fi supuse împărțelii și, totodată, vor fi supuse împărțelii unele bunuri care nu aparțin în acel moment patrimoniului defunctului, dar care vor fi incluse în acesta mai târziu.

De asemenea, creanțele și datoriile nu constituie obiect al împărțelii, deoarece ele s-au transmis divizate către moștenitori din chiar momentul deschiderii succesiunii, potrivit art.1060 c.civ.

În legătură cu bunurile supuse împărțelii și mai exact în ceea ce privește evaluarea lor, sunt necesare unele precizări:

în cadrul operațiunilor de partaj se are în vedere valoarea bunurilor din momentul împărțelii, iar nu valoarea lor din momentul nașterii stării de indiviziune. Astfel, diminuarea valorii bunurilor prin uzură morală sau fizică ori creșterea valorii lor se va reflecta în masa indiviză, cu excepția cazului când nu sunt rezultatul activității unuia dintre copărtași. Creșterea sau diminuarea valorică va profita sau respectiv se va imputa asupra tuturor comoștenitorilor.

în cazul existenței în masa succesorală a unui teren, pentru determinarea valorii reale a acestuia, va trebui să se țină seama de următoarele criterii: categoria de folosință și clasa; importanța social-economică, diferențiat după cum sunt construibile sau arabile; natura și proprietățile solului; gradul de fertilitate; relieful; existența pânzei de apă freatică; condițiile climatice; eventualele procese de degradare; amplasamentele construcțiilor etc.

dacă în masa succesorală se află și construcții, în practica judiciară s-a decis în mod constant că, în principiu, la evaluarea lor se va ține seama de valoarea de circulație de la data efectuării partajului, diferențiat după cum sunt locuințe construite cu sprijinul statului sau proprietate personală. Astfel, valoarea de circulație a locuințelor construite cu sprijinul statului, pentru care există prețuri fixate de lege, trebuie să fie stabilită în baza actului normativ ce determină evaluarea, dar în funcție de dispozițiile legale existente la data ieșirii din indiviziune, și nu de cele existente la data contractării.La această valoare se va adăuga sporul rezultat din îmbunătățirile aduse construcției, fără însă a considera drept îmbunătățiri coeficienții de zonă centrală, dotările din zonă etc. Construcțiile ridicate fără sprijinul statului urmează a fi evaluate de un expert pentru a li se stabili valoarea de circulație. Expertul se va conduce după normele legale în vigoare, dar numai orientativ și numai dacă există o asemenea necesitate, ținând seama de elementele concrete: suprafața construită, soliditatea clădiri, numărul de nivele, starea și vechimea construcției, finisajul etc. În cazul unei construcții ridicate în regie proprie, la stabilirea valorii de circulație se va ține seama de criterii ca: materialele din care este construită clădirea, finisajele, prețurile practicate în acea localitate pentru imobilele similare etc.

dacă în masa succesorală există bijuterii de mare preț, ele se vor evalua avându-se în vedere valoarea fixată de Banca Națională a României, la care se va adăuga valoarea manoperei de prelucrare pentru montura și modelul metalului prețios și valoarea pietrelor folosite, ținându-se seama de numărul de carate ale aurului și de prețul pieții la data evaluării.

în cazul unor bunuri care se procură în condiții speciale ori pentru care, deși există preț oficial, sunt deficitare în comerț (ca de exemplu buteliile de gaze lichefiate), se va lua în considerație valoarea bunului de pe piața neorganizată, acesta fiind prețul real al zilei pentru bunul respectiv.

Numai elementele patrimoniale active cuprinse în moștenire – drepturile – intră în indiviziune. Drept urmare datoriile defunctului și sarcinile moștenirii se împart, prin puterea legii, potrivit art.1060 c.civ., între comoștenitori, chiar de la data deschiderii succesiunii, în proporție egală cu cota parte cuvenită fiecăruia din moștenire.

În principiu, toate drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii constituie obiect al împărțelii.

Există unele excepții de la această regulă, pe care le putem grupa în două categorii:

bunuri care, deși existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, nu sunt totuși supuse partajului;

bunuri care sunt supuse împărțelii, deși nu au existat în masa succesorală la data deschiderii succesiunii.

a. În primul rând, creanțele defunctului se împart între comoștenitori, de la moartea de cujus-ului. Fiind împărțite deja, creanțele și obligațiile nu mai intră în masa indiviză. Așa fiind, comoștenitorii sau unul dintre ei, nu vor putea urmări pe debitorii succesiunii pentru întreaga creanță, ci numai pentru partea din aceasta care li se cuvine, parte egală cu cotitatea la care are dreptul. De vreme ce drepturile de creanță sunt împărțite, iar drepturile reale trec și ele împărțite în mod ideal între moștenitori, înseamnă că alcătuiesc obiectul împărțelii numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale.

În al doilea rând, sunt excluse din masa de împărțit bunurile determinate individual, lăsate cu titlu de legat particular de către de cujus. Ele nu sunt în indiviziune, pentru că proprietarul lor dobândește proprietatea din chiar momentul deschiderii succesiunii.

O altă categorie de bunuri care nu fac parte din masa de împărțit, deși există în patrimoniul defunctului la data morții acestuia sunt bunurile care, prin natura lor sau prin destinația lor, nu sunt susceptibile a fi împărțite nici în natură nici în valoare. Este vorba de mormintele de familie, amintirile de familie – precum portrete, decorații, diplome, hârtii de familie. De asemenea, fac parte din aceeași categorie de bunuri servituțile și dependințele afectate indivizibil unui imobil.

Tot astfel, nu se cuprind în masa de împărțit sumele depuse la C.E.C. asupra cărora cel despre a cărui moștenire este vorba a dispus printr-o clauză înscrisă în libret, în favoarea unei anumite persoane.

Nu vor putea fi cuprinse în masa de împărțit nici adăugirile sau îmbunătățirile aduse de către unul sau unii dintre comoștenitori unor bunuri succesorale. În măsura în care bunurile respective nu cad în lotul moștenitorului care a efectuat îmbunătățirile, ele vor forma obiect de desocotire între moștenitori.

b. Fac obiectul împărțelii, deși nu se aflau în patrimoniul de cujus-ului, în primul rând, fructele civile sau naturale produse de bunurile succesorale, după deschiderea succesiunii, cu condiția ca între comoștenitori să nu fi intervenit o împărțeală de folosință. Egalitatea fiind principiul fundamental al partajului, este echitabil ca fructele unui bun indiviz culese doar de unul dintre comoștenitori să fie aduse la partaj, urmând a fi împărțite.

Instanța supremă, de-a lungul timpului în deciziile pe care le-a pronunțat a făcut distincție între fructele naturale, civile și cele industriale. Astfel, s-a statuat că atât fructele naturale cât și cele civile se dobândesc în momentul culegerii și devin ale proprietarului în virtutea dreptului de accesiune; dobândind din momentul culegerii o existență de sine stătătoare, urmează că fiecare coproprietar este îndreptățit să le culeagă potrivit cotei sale de proprietate.

S-a decis că fructele civile reprezentând sume de bani (de exemplu chiriile), deci un drept de creanță, se cuvin tuturor copărtașilor și se acordă numai pe ultimii trei ani, în cadrul termenului de prescripție.

Fructele industriale produse pe un teren cultivat de mai mulți coindivizari se vor include în masa partajabilă, cel care le-a cules trebuind să le împartă cu ceilalți, acțiunea acestora din urmă fiind imprescriptibilă dacă fructele există în materialitatea lor, iar dacă nu există, echivalentul lor reprezintă un drept de creanță care nu poate fi valorificat decât în termenul de prescripție de 3 ani.

Autorul Francisc Deak consideră că soluția împărțirii fructelor naturale și industriale se impune chiar și atunci când unul singur dintre coindivizari a muncit terenul personal, ceilalți închiriindu-l sau arendându-l. Până în 1990, se decisese că fructele industriale produse de pe un teren cultivat în exclusivitate de un coproprietar aparțin numai acestuia, arendarea, darea în plată și închirierea fiind considerate forme de exploatare a omului și interzise de lege.

De asemenea sunt obiect al împărțelii bunurile care au devenit obiecte ale succesiunii prin efectul subrogației reale cu titlu particular, adică prețul care a fost luat în locul bunului succesoral și bunul care a fost cumpărat cu prețul unui bun succesoral.

În al treilea rând fac obiectul împărțelii bunurile care au părăsit patrimoniul de cujus-ului în timpul vieții acestuia prin liberalități și care au fost readuse la masa succesorală prin efectul raportului donațiilor și reducțiunii liberalităților.

CAP.II. ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII

Secțiunea I. Lichidarea pasivului succesoral.

A. Noțiune.

Patrimoniul succesoral cuprinde, pe lângă activul succesiunii, și obligațiile și sarcinile moștenirii, acestea formând pasivul succesoral. În pasivul succesoral vor intra obligațiile patrimoniale ale defunctului, care pot avea izvor diferit:

obligații ce s-au născut ca urmare a săvârșirii de către defunct a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unei terțe persoane;

obligații care s-au asumat prin fapte licite (contracte) care nu au caracter intuitu personae.

În pasivul moștenirii sunt incluse și sarcinile moștenirii, adică acele cheltuieli care au loc cu ocazia inventarierii, conservării, administrării sau lichidării succesiunii, cheltuielile de înmormântare, legatele cu titlu particular care au ca obiect bunuri generice etc.

Conform practicii, pot fi trecute în pasivul succesoral cheltuielile necesare înmormântării, dar nu și orice alte cheltuieli care exced ritualul acestui eveniment și nici alte cheltuieli ulterioare. Tot practica a statuat că lichidarea cheltuielilor de înmormântare are loc între moștenitori în cadrul procedurii de împărțeală.

Succesorii sunt ținuți la plata pasivului ereditar chiar cu propriile bunuri, dacă nu au acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar; cei care au acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar fiind ținuți la plata pasivului ereditar doar în limita emolumentului pe care l-au cules.

În strânsă legătură cu împărțeala succesiunii este și împărțeala datoriilor, din aceasta izvorând dreptul creditorilor de a urmări pe moștenitori și datoria erezilor de a contribui la lichidarea pasivului succesoral.

Legea stabilește condițiile în care se împarte pasivul succesoral între moștenitori, precum și dreptul moștenitorilor de a cere ce au plătit peste limita obligației lor.

B. Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral

Codul Civil, în articolele 774, 777 și 1060 consacră principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral.

Astfel, conform art.774 c.civ., “coerezii contribuie la plata datoriilor și sarcinilor succesiunii, fiecare în proporție cu ce ia”, iar art. 777 statuează: ”coerezii plătesc datoriile și sarcinile succesiunii, fiecare în proporție cu partea sa ereditară”.

Pasivul succesiunii se împarte așadar, de drept, în aceeași proporție ca și activul succesiunii. Totuși, dispoziția privitoare la diviziunea de drept între moștenitori a pasivului succesoral nu are caracter imperativ, aceasta rezultând din art.1061 alin.2 c.civ., în care se prevede că unul dintre erezi poate fi însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligației, acest titlu putând rezulta fie dintr-o convenție încheiată de către defunct, fie din testament. Astfel, în cazul în care obligația de a suporta cheltuielile de înmormântare este stabilită de către defunct în sarcina legatarului, prin una dintre clauzele testamentului, obligația de a le suporta îi revine numai acestuia, nu și celorlalți moștenitori.

Art.774 C.Civ., referindu-se la contribuția fiecărui moștenitor la suportarea datoriilor și sarcinilor succesiunii, prevede în final: “fiecare în proporție cu ce ia”. În literatura de specialitate autorii au criticat această formulare, din care se înțelege că fiecare moștenitor va suporta datoriile și sarcinile în raport cu emolumentul cules din moștenire, și nu în funcție de cota sa parte din moștenire la care ar avea dreptul.

Textul art. 777 C.Civ. este mai clar în această privință, iar literatura juridică și practica a achiesat la opinia potrivit căreia fiecare moștenitor va contribui la datoriile și sarcinile succesiunii în raport cu “partea ereditară” a fiecărui moștenitor, adică în raport cu vocația sa la succesiune, și nu ceea ce ei au cules efectiv.

Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral se justifică pentru continuatorii persoanei defunctului prin aceea că fiecare moștenitor continuă pe de cujus numai pentru partea sa, iar cât privește pe succesorii la bunuri determinate, prin aceea că, nefiind ținuți de pasiv decât în virtutea principiului că dobândirea unui bun dintr-o universalitate este condiționată de plata datoriilor referitoare, ei nu pot fi obligați să plătească pasivul succesoral decât în măsura în care sunt chemați să culeagă bunurile moștenirii.

Problema prezintă interes practic în cazul în care emolumentul este mai mic decât vocația la care are dreptul succesorul. Situația se întâlnește în cazul unui legat cu titlu universal cu sarcină, sarcină care poate reduce emolumentul cules, sau în cazul unui moștenitor lipsit de o parte din bunurile sale, parte pe care a dosit-o sau a dat-o la o parte.

În acest caz, ceea ce moștenitorii vor lua din succesiune este mai puțin decât partea la care au dreptul, dar ei vor suporta datoriile și sarcinile, nu proporțional cu ceea ce au luat ci cu partea la care erau îndreptățiți.

La calcularea părților ereditare se va ține cont de vocația tuturor moștenitorilor universali sau cu titlu universal, care vin la moștenire în temeiul legii sau prin testament. Legatarii cu titlu particular nu răspund, în principiu, pentru pasivul succesoral, deci nu vor fi luați în calcul la împărțirea acestuia. Acești legatari cu titlu particular devin proprietari ai bunurilor ce le primesc din chiar momentul deschiderii succesiunii, bunurile fiind determinate. În acest caz ei vor răspunde doar dacă bunul este precis determinat în creanță (ipotecat, gajat) și vor răspunde doar în limita și cu natura bunului.

Potrivit practicii, diviziunea pasivului succesoral operează atât în cazul acceptării pure și simple, cât și în cazul acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar. Însă cele două modalități de acceptare a moștenirii determină și modul de încasare, respectiv de plată a creanței. Astfel în cazul acceptării pure și simple, cota parte din patrimoniul de cujus-ului se contopește cu patrimoniul moștenitorului, ceea ce determină satisfacerea creanței chiar peste limita moștenirii, din patrimoniul eredelui.

În cazul acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, cele două patrimonii, cel al de cujus-ului și cel al moștenitorului, nu mai fuzionează, astfel că va fi satisfăcută creanța doar în limitele părții din succesiune primite.

Diviziunea de drept a pasivului succesoral se reflectă direct asupra dreptului de urmărire al creditorilor moștenirii. Creditorul, în loc să pornească o singură urmărire împotriva debitorului, va trebui să urmărească pe fiecare copărtaș pentru obligațiile corespunzătoare părții sale ereditare, ceea ce implică un spor de cheltuieli.

O a doua consecință ar fi faptul că riscul insolvabilitații unuia dintre comoștenitori va fi suportat de creditor, nu de ceilalți comoștenitori, cum s-ar fi întâmplat în cazul unei răspunderi solidare.

C. Excepții de la principiul diviziunii.

Problemele pe care le ridică, pentru creditori, diviziunea pasivului succesoral sunt parțial înlăturate prin creații ale practicii judiciare și mai ales ale legiuitorului.

Principala abatere de la principiul diviziunii este cea statornicită în practică conform căreia dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor ereditare este indivizibil cât timp durează indiviziunea.

Această derogare, criticată de unii autori este justificată prin preocuparea de a diminua consecințele pe care diviziunea de drept a pasivului succesoral le are asupra drepturilor creditorilor.

Cât timp durează indiviziunea, creditorii vor putea urmări bunurile succesorale, fără a trebui să fracționeze urmărirea și, prin urmare, nu vor avea de suportat insolvabilitatea vreunuia dintre erezi.

Alteori, principiul diviziunii pasivului succesoral este înlăturat chiar de către legiuitor.

Astfel dacă obligația este indivizibilă prin natura ei sau prin puterea convenției, creditorul va putea urmări pentru întreg pe oricare dintre coerezi. Art. 1061 pct.3 C.Civ. prevede că “rezultă… din scopul ce părțile își au propus prin contract că intenția lor a fost ca debitul să nu se poată achita în părți”. Stipulația indivizibilității convenționale este mijlocul cel mai des folosit pentru înlăturarea diviziunii datoriei între erezii debitorului.

A doua situație o întâlnim în cazul unei creanțe ipotecare. Creditorul are la îndemână două acțiuni pentru satisfacerea creanței sale: o acțiune personală, izvorâtă din calitatea de creditor, deci din contract și o acțiune reală, izvorâtă din calitatea de proprietar al dreptului de ipotecă. Acțiunea personală se divide între comoștenitori. Acțiunea reală, ipotecară, este indivizibilă, potrivit art.893 și 896 C.Civ. Cu alte cuvinte, creditorul va putea urmări pentru întreaga creanță pe comoștenitorul în lotul căruia a intrat imobilul ipotecat.

Art.1061 pct.1 C.Civ. prevede un alt caz de indivizibilitate a datoriei, și anume atunci când creanța se referă la un bun individual determinat, moștenitorul care este în posesia bunului este singurul ținut la executarea obligației.

După cum am arătat deja, principiul diviziunii pasivului succesoral poate fi înlăturat prin convenția părților. Art.1061 pct. 2 C.Civ. prevede situația în care unul dintre comoștenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligației. În acest caz, creditorii îl vor putea urmări pentru întreaga datorie. După plata datoriei, moștenitorul care a plătit are o acțiune în regres prin care poate pretinde celorlalți comoștenitori restituirea a ceea ce a plătit peste partea sa, dacă obligația rezultă din titlul creanței. Dacă însă el a fost însărcinat prin testament cu plata integrală a pasivului, nu va mai avea dreptul de a se întoarce împotriva comoștenitorilor, această dispoziție, în măsura în care nu aduce atingere rezervei succesorale, trebuind respectată.

O situație asemănătoare se întâlnește atunci când erezii – după deschiderea succesiunii – convin că unul dintre ei va plăti toate sarcinile și datoriile succesiunii sau numai pe unele dintre ele. Creditorul se poate folosi de această convenție și poate urmări pe moștenitorul obligat. Creditorul fiind însă terț față de convenție, înțelegerea comoștenitorilor nu-i este opozabilă (“res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest”- contractele au efect numai între părțile contractante, conform art. 973 c.civ.). Drept urmare, dacă această convenție nu îi este convenabilă, creditorul va putea urmări pe fiecare comoștenitor pentru partea sa ereditară, conform principiului diviziunii pasivului succesoral. Moștenitorul care a plătit datoria urmează să se îndestuleze cu ceea ce a plătit peste partea sa de la ceilalți comoștenitori.

D. Dreptul comoștenitorului de a cere ceea ce a plătit peste limita părții sale ereditare

Potrivit art. 778 c.civ., comoștenitorul are drept de recurs împotriva celorlalți comoștenitori, pentru a obține ceea ce a plătit peste ceea ce datora.

Se disting două situații posibile:

moștenitorul a plătit din propria voință întreaga datorie și în acest caz are împotriva celorlalți comoștenitori o acțiune izvorâtă din gestiunea de afaceri; de asemenea, prin excepția prevăzută la art.1108 pct.4 c.civ., moștenitorul se bucură de beneficiul subrogației în drepturile creditorului.

moștenitorul a plătit peste partea sa contributivă, constrâns fie de o creanță ipotecară, fie de o creanță indivizibilă. În acest caz, va avea la îndemână trei acțiuni:

acțiune izvorâtă din gestiunea de afaceri;

acțiune în garanție izvorâtă din împărțeală – faptul de a fi obligat să achite o datorie peste partea sa din moștenire constituie o tulburare a drepturilor recunoscute prin împărțeală. Art.1737 pct. 3 c.civ. conferă moștenitorului privilegiul imobiliar al garanției și posibilitatea de a cere dobânzile sumelor pe care le-a avansat peste partea sa, din ziua plății, fără punere în întârziere. Privilegiul va putea fi exercitat doar în limita părții cuvenite fiecărui moștenitor (art.788 c.civ.).

acțiune izvorâtă din subrogarea moștenitorului în drepturile creditorului. Moștenitorul a fost ținut să plătească o datorie împreună cu alții. Dacă a plătit singur, potrivit art. 778 și 1108 c.civ., el se va subroga în toate drepturile creditorului plătit. Această subrogare nu este însă perfectă, pentru că ar declanșa o situație de regres în cascadă. Moștenitorul se va îndrepta împotriva comoștenitorilor pentru a cere ceea ce a plătit peste partea sa, acțiunea fiind divizibilă între succesori, proporțional cu partea la care aceștia erau îndreptățiți din moștenire. Acțiunea recursorie se împarte doar între erezii care sunt solvabili la data când moștenitorul a făcut plata. Partea din datorie care ar fi trebuit să fie plătită de erezii insolvabili se divide între comoștenitorii solvabili în același fel ca datoria, proporțional cu cota parte cuvenită din moștenire.

Secțiunea a II-a . Raportul donațiilor.

A. Noțiune. Definiție.

Masa indiviză cuprinde și unele bunuri care la data morții de cujus-ului nu se aflau în patrimoniul acestuia. Unele din acestea sunt donațiile făcute de “de cujus”, în timpul vieții sale, unora dintre persoanele chemate să-l moștenească. Legea a instituit raportul donațiilor, urmărind astfel să asigure egalitatea moștenitorilor în ceea ce privește bunurile ce primesc din succesiune.

Mihail Eliescu definește raportul ca fiind:

obligația pe care – sub condiția de a fi acceptat succesiunea, chiar sub beneficiu de inventar – o are orice moștenitor aparținând clasei descendenților precum și soțul supraviețuitor, în concurs cu descendenții de a raporta, adică de a înapoia moștenirii tot ceea ce a primit cu titlu de donație de la defunct, afară numai dacă donatorul l-a scutit de această obligație.

Această definiție, de altfel foarte cuprinzătoare, este totuși prea întinsă și sofisticată, primind în ea și o parte din condițiile raportului.

În literatura de specialitate mai nouă autorii Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Dumitru Macovei s-au oprit la o definiție concisă și cuprinzătoare totodată:

Raportul succesoral este acea operație prealabilă împărțelii constând în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și sume de bani pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.Astfel, obligația de raport este obligația de readucere la masa succesorală a bunurilor donate, iar readucerea bunurilor, în executarea acestei obligații poartă denumirea de raport.

Finalitatea acestei instituții este asigurarea egalității comoștenitorilor la primirea succesiunii. Astfel, toate gratificațiile făcute de “de cujus” în timpul vieții sale sunt, de fapt, niște avansuri asupra părții din moștenirea pe care succesorii o vor culege la decesul său.

Această prezumție este relativă, ea putând fi infirmată prin voința contrară a de cujus-ului, voință prevăzută în testamentul său și care va preciza că toate gratificațiile făcute comoștenitorilor nu sunt avansuri asupra moștenirii. De cujus – ul poate scuti de raport pe toți comoștenitorii sau numai pe unii din ei, donația fiind făcută în acest caz peste partea din moștenire care se cuvine moștenitorului respectiv.

De asemenea, prezumția poate fi infirmată și prin includerea în actul de donație a unei clauze de scutire de raport.

În practica instanței supreme s-a decis că, întrucât raportul este întemeiat pe intenția prezumată a donatorului, scutirea de raport se deduce din interpretarea prezumată a acestei voințe. Ea poate să rezulte fie dintr-o clauză expresă cuprinsă în actul de donație sau într-un alt act ulterior, fie din modul în care donatorul a creat folosul gratuit în favoarea descendentului, dacă implică în mod neîndoielnic intenția ca folosul creat să fie peste partea ereditară a beneficiarului.

Prin instituția raportului, moștenitorii întorc la masa succesiunii bunurile dăruite de de cujus, urmând ca aceste bunuri să fie reîmpărțite.

Moștenitorii păstrează unele drepturi și foloase de pe urma stăpânirii bunului. Astfel:

pentru că ei au intrat în posesia bunului, păstrează fructele civile sau naturale produse de bun până în momentul deschiderii succesiunii;

la deschiderea succesiunii, donatarul se bucură de dreptul de opțiune, putând alege între a primi succesiunea și a raporta donația sau a păstra donația și a renunța la succesiune;

atunci când legea permite, moștenitorii pot păstra bunurile primite, raportul făcându-se prin luare mai puțin sau prin înapoierea echivalentului valoric al bunului.

Având drept scop și efect să readucă bunurile donate în masa indiviză, raportul intervine de obicei în cazul împărțelii, pe care o însoțește. Cu toate acestea, raportul poate fi cerut și independent de acțiunea de ieșire din indiviziune.

Dacă de exemplu un raport nu a fost efectuat cu ocazia împărțelii, nimic nu se opune ca dreptul la raport să fie valorificat după împărțeală, pe cale de acțiune principală. Acțiunea în executarea raportului se prescrie în termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii.

Instituția raportului donațiilor prezintă o serie de caracteristici care o deosebesc de alte instituții asemănătoare:

Raportul donațiilor este diferit de operația pe care o implică stabilirea masei de calcul – care constă în adăugarea fictivă la masa succesorală a valorii donațiilor făcute în timpul vieții de cel care lasă moștenirea. Deosebirile constau în faptul că raportul donațiilor implică o readucere efectivă, în natură sau prin echivalent, a bunurilor donate, în timp ce operația prin care se stabilește masa de calcul se face printr-o “aducere” fictivă, pe hârtie. Pe de altă parte, raportul donațiilor se referă la donațiile făcute fără scutire de raport, moștenitorilor care au obligația de a raporta donațiile, pe când raportul pentru stabilirea masei de calcul, privește toate donațiile, indiferent de persoana gratificată și de felul donației.

Raportul donațiilor este diferit și de reducțiunea liberalităților excesive, între aceste două instituții existând deosebiri majore:

scopul raportului donațiilor este de a asigura egalitatea între moștenitorii legali ai de cujus-ului, pe când reducțiunea liberalităților are ca scop desființarea acelor donații care au depășit cotitatea disponibilă, încălcând rezerva succesorală;

subiecții raportului donațiilor sunt moștenitorii legali, iar raportul donațiilor privește relațiile dintre ei, pe când subiecții reducțiunii sunt persoanele care au fost gratificate, indiferent dacă sunt moștenitori sau nu;

obiectul celor două instituții este diferit: prima are ca obiect numai donațiile, a doua privește orice liberalitate excesivă, donație sau legat;

normele ce reglementează cele două instituții sunt diferite: cele privitoare la raport au caracter dispozitiv, cele privitoare la reducțiune au caracter imperativ.

B. Subiectul obligației de raport.

Potrivit art.751 C.Civ. și art.1 din Legea 319/1944 cu privire la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, au obligația să raporteze donațiile primite descendenții defunctului și soțul supraviețuitor, când vine la moștenire în concurs cu descendenții de cujus-ului.

În teza a doua a art.751 C.Civ. se prevede că există această obligație “afară de cazul când donatorele a dispus altfel”. Deci persoanele ce au obligația de raportare a donațiilor pot fi scutite de această obligație prin voința donatorului.

C. Condițiile obligației de raport.

Pentru a exista obligația de raport, legea cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

1) Persoana să fie chemată de lege la moștenire, în calitate de descendent al celui care lasă moștenirea sau în calitate de soț supraviețuitor (numai când vine în concurs cu descendenții). Succesorii legali din celelalte clase precum și cei testamentari, fie universali, fie cu titlu universal, nu au îndatorirea de a raporta donația.

Potrivit art. 63, 75 și 79 C. Fam., prin descendenți trebuie să înțelegem nu numai pe copiii din căsătorie, dar și (prin asimilare) pe cei din afara căsătoriei sau pe adoptați. Descendenții sunt obligați la raport și atunci când ei sunt de grade diferite și vin împreună la succesiune.

Trebuie adăugat că, datorită faptului că raportul este întemeiat pe voința defunctului, acesta va putea obliga la raportul donațiilor și pe alți moștenitori decât pe descendenți și pe soțul supraviețuitor, chiar și pe legatarii universali. Acest lucru este posibil fără a se putea invoca nulitatea care lovește pactele asupra moștenirilor viitoare, căci defunctul se mulțumește să-și afirme voința de a asigura egalitatea între succesori.

2) Pentru a fi obligați la raportul donațiilor, descendenții și soțul supraviețuitor (în concurs cu descendenții) trebuie să fi acceptat succesiunea.

Nu interesează modul în care a fost acceptată moștenirea – pur și simplu sau sub beneficiu de inventar.

Moștenitorul care renunță la partea sa din moștenire poate opri donația primită în limita cotității disponibile (art.752 C.Civ.).

3) Potrivit art. 753 C.Civ., calitatea de moștenitor legal și de donatar trebuie să coexiste în momentul deschiderii succesiunii. Nu interesează faptul că la data la care s-a făcut liberalitatea, donatarul nu avea calitatea de a moșteni, din moment ce la data când s-a deschis succesiunea avea această calitate.

Moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile primite personal, deci raportul este pentru sine, și nu pentru altul. În acest context trebuie menționate dispozițiile art.754 și 756 C.Civ., conform cărora donațiile făcute fiului sau soțului unui descendent sunt socotite că s-au făcut cu scutire de raport. Moștenitorul nu este obligat să raporteze donațiile făcute de de cujus succesorilor săi (soț, descendenți).

Practica a stabilit că obligația de a raporta liberalitățile nu incumbă moștenitorului cu privire la bunurile donate copiilor săi, întrucât el nu are decât calitatea de descendent, dar nu și pe cea de donatar, liberalitățile fiind consimțite în favoarea unei alte persoane.

De la regula că raportul este pentru sine și nu pentru altul există o excepție, și anume în cazul moștenirii prin reprezentare. Potrivit art.755 C.Civ., când un moștenitor vine la moștenire prin reprezentare, el este dator să raporteze donația pe care părintele său (reprezentatul) a primit-o de la cel care lasă moștenirea, chiar dacă a renunțat la moștenirea părintelui. Când însă descendentul vine la moștenire în nume propriu, el nu are obligația de raport a donației primită de părintele său de la de cujus, chiar dacă a cules moștenirea acelui părinte.

4) Raportul va fi datorat numai dacă donația a fost făcută fără scutire de raport. După cum am amintit, donatorul poate scuti pe donatar de obligația raportării donației, fie printr-o clauză expresă din actul de donație sau din alt act ulterior, fie implicit, prin modul în care a creat folosul în favoarea moștenitorului, de unde s-ar deduce intenția certă de a-l scuti de raport.

Manifestarea de voință a donatorului în sensul scutirii de raport, fiind ea însăși o liberalitate (așa numita liberalitate definitivă) nu va putea fi făcută decât din disponibil și va fi reductibilă dacă atinge rezerva. Deci scutirea de raport nu produce efecte decât în limitele cotității disponibile.

D. Persoanele care pot cere raportul donațiilor.

După îndeplinirea condițiilor obligației de raport, pot cere raportul următoarele categorii de persoane:

descendenții donatorului – când vin la moștenire în concurs cu alți descendenți ai de cujus-ului sau cu soțul supraviețuitor;

soțul supraviețuitor, când vine în concurs cu descendenții;

creditorii personali ai moștenitorului îndreptățit la raport, prin intermediul acțiunii oblice;

creditorii succesorali, cu condiția ca moștenitorul să fi acceptat succesiunea pur și simplu.

În legătură cu ultimele două categorii de persoane care pot cere raportarea donațiilor, trebuie făcute unele precizări:

Potrivit art. 763 C.Civ. “legatarii și creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raport”. În privința legatarilor, textul este deosebit de clar. În legătură însă cu creditorii se impun câteva precizări, determinate de faptul că acțiunea de raport nu este o acțiune personală, din punct de vedere al persoanei care o introduce, de aceea creditorii vor putea, prin acțiunea oblică, să pună în mișcare raportul; este vorba doar de creditorii personali ai moștenitorului îndrituit. (art.974 c.civ.)

Creditorii personali pot cere raportul donațiilor. Creditorii succesorali nu pot cere acest lucru dacă acceptarea succesiunii s-a făcut sub beneficiu de inventar, ci doar dacă acceptarea este pură și simplă. În acest ultim caz, patrimoniul succesoral se confundă cu patrimoniul moștenitorului, iar creditorii succesorali devin creditori personali ai eredului și pot, deci, cere raportul pe calea acțiunii oblice.

Potrivit dreptului comun, sarcina probei va reveni celui care pretinde raportul. El trebuie să dovedească nu numai actul translativ de drepturi, dar și faptul că transmisiunea s-a făcut cu titlu de donație. Dovada donației raportabile poate fi făcută prin orice mijloace de probă admise de lege.

Cei chemați să raporteze donațiile nu se vor putea apăra invocând prescripția achizitivă. Practica judiciară a precizat în acest sens că, întrucât legea nu face distincție sub acest aspect, descendentul e obligat să raporteze liberalitatea de care a beneficiat, indiferent de timpul care s-a scurs de la data când a primit-o. Prescripția achizitivă are ca scop sancționarea pasivității proprietarului care timp îndelungat lasă bunuri în posesia altor persoane. Ori, pe data actului de liberalitate, dreptul s-a transmis de la donator la donatar, așa că acesta are posesia bunului ca atribut al unui drept real, iar nu ca uzurpator, așa că nu s-ar justifica aplicarea prescripției achizitive.

Cei îndreptățiți a cere raportul vor putea renunța la acest drept numai după deschiderea succesiunii, nu și înainte de această dată, căci ne-am situa în prezența unui pact asupra unei succesiuni nedeschise, sancționat cu nulitatea absolută.

E. Obiectul raportului (donațiile supuse raportului).

Majoritatea autorilor consideră că fac obiectul raportului numai donațiile, deși din textul Codului Civil ar reieși că și legatele fac obiectul raportului. Literatura a stabilit că legatele fac obiectul reducțiunii, atunci când depășesc cotitatea disponibilă, deci când sunt excesive.

Art. 751 c.civ. precizează că moștenitorii “trebuie a raporta coerezilor săi tot ce au primit de la defunct prin dar, atât direct cât și indirect, afară de cazul când donatorele a dispus altfel”. Rezultă că sunt supuse raportului donațiile făcute de de cujus în timpul vieții, directe sau indirecte.

Donațiile directe sunt

donațiile făcute prin înscris autentic – adică în forma unui act de donație;

donațiile deghizate – adică acelea ascunse sub înfățișarea unui act cu titlu oneros;

donațiile făcute prin interpunere de persoane – aceste donații vor fi supuse raportului dacă din forma în care au fost făcute nu rezultă că donatorul a dorit să scutească pe donatar de raport prin intermediul simulației;

darurile manuale – bunuri mobile corporale donate prin predare de la mână la mână.

Pe de altă parte sunt supuse raportului donațiile indirecte, adică acele donații care rezultă din clauzele unui act juridic care are alt obiect decât donația, ca de exemplu:

renunțarea de cujus-ului la un drept: renunțarea la un legat, la o moștenire, la o parte din bunurile rămase în urma desfacerii căsătoriei, renunțare care profită unuia dintre succesorii de cujus-ului. În acest caz, cel care culege moștenirea va trebui să raporteze coerezilor emolumentul cules în urma renunțării. Renunțarea trebuie să se fi făcut în scopul gratificării moștenitorului, altfel donația indirectă făcută în acest fel nu este raportabilă.

iertarea de datorie făcută de defunct, în calitate de creditor al descendentului sau soțului său, constituie și ea o liberalitate indirectă, supusă raportului și, drept urmare, o simplă amânare de plată.

Art. 758 c.civ. prevede: ”coeredele este dator a raporta ceea ce părintele său a cheltuit cu dânsul dotându-l, procurându-i vreo carieră sau plătindu-i datoriile”.

Așa fiind vom avea cheltuieli de înzestrare care, chiar dacă nu sunt făcute în formă autentică, exprimă voința donatorului de a-i ceda donatarului atât folosul bunului cât și fructele ori veniturile produse de el, pe toată perioada în care l-au avut în folosință. Deci din punct de vedere al raportului donațiilor, aceste înzestrări au același regim juridic legal pe care îl au donațiile.,

Nu sunt supuse raportului donațiilor:

donațiile care au fost scutite de raport conform voinței donatorului;

donațiile care, potrivit legii, sunt scutite de raport. Conform art.759 c.civ., nu sunt supuse raportului “cheltuielile de nutriment, întreținere, educație, de învățătură a unui meșteșug, cheltuielile ordinare pentru îmbrăcăminte și alte obiecte trebuincioase la intrarea în armată, cheltuielile de nuntă și prezenturile (darurile) obișnuite”.

Toate aceste cheltuieli sunt considerate ca fiind făcute în executarea obligației legale de întreținere, prevăzută în sarcina părinților.

Totodată se consideră ca fiind daruri obișnuite, în cadrul obligației legale de întreținere, acele daruri care nu duc la diminuarea sensibilă a patrimoniului gratificantului și la sporirea patrimoniului celui gratificat. De regulă aceste daruri se fac din venituri.

Tot potrivit legii sunt scutite de raport fructele și veniturile bunurilor supuse raportului, dobândite anterior deschiderii succesiunii, conform art.762 c.civ.

Bunul este raportat, dar fructele sale naturale civile vor fi păstrate, dacă au fost dobândite anterior deschiderii succesiunii. Dispoziția confirmă intenția dispunătorului care, atunci când a făcut o donație, nu s-a putut gândi să interzică donatarului perceperea fructelor sau a veniturilor. De aceea raportul nu produce efecte retroactive cu privire la fructe și venituri.

Într-adevăr, defunctul a voit să procure descendentului sau soțului folosința lucrurilor obiect al donației, înainte de deschiderea succesiunii. Dacă donatarul ar trebui să întoarcă toate fructele, pe lângă bun, donația ar dispărea, căci aparenta liberalitate ar constitui în realitate un simplu împrumut de fructe, iar realizarea obligației de raport ar fi prea oneroasă pentru donatar. Din aceste motive, o eventuală clauză prin care donatarul s-ar obliga să raporteze împreună cu bunul și fructele sale este nulă, ca alcătuind un pact asupra unei moșteniri viitoare. Dispozițiile legii în acest sens sunt imperative, orice convenție sau clauză contrară fiind nule. Mai mult chiar, donatorul va putea permite printr-o clauză donatarului să păstreze fructele naturale și civile ale bunului și după deschiderea succesiunii, până în momentul partajului.

De asemenea, în situația în care s-a donat numai nuda proprietate, iar fructele și veniturile au fost culese de către donatar în timpul vieții donatorului, este prezumată îngăduința acestuia din urmă cu privire la posibilitatea acordată donatarului de a se folosi parțial sau total de fructe și venituri, nefiind posibilă cenzurarea modului în care donatorul a înțeles să dispună, personal sau prin altul, de fructele sau de bunurile sale.

F. Modurile de efectuare a raportului

Potrivit art. 764 c.civ., “raportul se face sau în natură sau scăzându-se valoarea sa din partea celui obligat a face raport.” Conchidem deci că cele două modalități de efectuare a raportului sunt: în natură sau prin luare mai puțin (prin echivalent).

I. Raportul se face în natură când moștenitorul obligat la raport readuce efectiv la masa succesorală bunul pe care l-a primit cu titlu de donație de la cel care a lăsat moștenirea.

Raportul prin luare mai puțin sau prin echivalent este acela în care succesorul păstrează obiectul donației, înapoind comoștenitorilor numai valoarea acestuia.

Acest din urmă raport – prin echivalent – se poate realiza în practică prin următoarele modalități:

– prin preluare. Este procedeul descris de art.739 C.Civ. și constă în faptul că moștenitorii care au dreptul la raport preiau din masa succesorală o parte egală în valoare cu obiectul raportului, pe cât posibil bunuri de același fel, apoi restul bunurilor succesorale se împart între toți erezii.

În practică acest procedeu este folosit la împărțeala pe cale judecătorească și când împărțirea loturilor se face prin tragere la sorți, aceasta fiind o cale de a concilia atribuirea loturilor.

– prin imputație. Practic, această modalitate se realizează astfel: se adună fictiv valoarea raportului la masa de împărțit, se efectuează împărțeala. Moștenitorul care datorează raportul va culege efectiv din moștenire diferența dintre valoarea fictivă a părții sale succesorale și valoarea raportului său.

– în bani. Moștenitorul depune la masa succesorală o sumă de bani care reprezintă contravaloarea donației primite. Această ultimă situație presupune ca valoarea donației să fie mai mare decât valoarea părții din moștenire cuvenită moștenitorului gratificat. De obicei, în această situație, donatarul renunță la moștenire pentru a păstra donația, dar în cazul unei acceptări forțate (ca urmare a dosirii unor bunuri succesorale) sau în cazul decăderii din dreptul de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar, raportul se face în bani și are caracterul unui raport prin luare mai puțin.

În concepția legiuitorului de la 1864, raportul prin echivalent este destinat bunurilor mobile, în timp ce raportul în natură este preferat pentru bunurile imobile.

Potrivit art.765 C.Civ. “raportul imobilelor se pretinde în natură”.

Consecința raportului este că donația este rezolvită retroactiv, contractul de donație este desființat și, de la data deschiderii succesiunii, bunul imobil intră în masa succesorală indiviză (art.769 c.civ.).

De aici decurg o serie de consecințe:

dacă bunul piere fortuit, moștenitorul este liberat de obligația de a raporta donația. Riscurile sunt pentru proprietar, adică pentru moștenire (art.760 C.Civ.);

donatarul răspunde pentru toate degradările și deteriorările care au micșorat valoarea bunului, cauzate din fapta sa ilicită și culpabilă (art.767 C.Civ.);

donatarul are dreptul de a cere întoarcerea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru imobil (art.766 C.Civ.), și anume cele necesare în întregime, iar cele utile în măsura sporului de valoare. Donatarul se bucură până la plată de un drept de retenție asupra imobilului, aflându-ne în fața unei datorii legate de un lucru (debitum cum re junctum);

potrivit art.765 și 769 C.Civ., bunul se întoarce la masa succesorală liber de orice sarcini, cu excepția ipotecilor.

Am precizat că art.765 C.Civ. cere expres raportul imobilelor în natură; totuși, tot art.765 C.Civ. în teza a II-a prevede câteva excepții de la principiul statuat.

Aceste excepții sunt:

Excepțiile facultative: atunci când donatorul autorizează donatarul să raporteze imobilul prin luare mai puțin, fără însă să-l oblige la aceasta. O asemenea clauză este valabilă, căci raportul se întemeiază pe voința prezumată a defunctului; sau atunci când moștenirea cuprinde imobile de aceeași natură cu cel ce se raportează, raportul va fi făcut prin luare mai puțin, căci principiul egalității nu poate suferi nici o atingere prin raportarea prin echivalent.

Excepțile obligatorii sunt cele prevăzute în art.765 c.civ., și anume:

donatorul poate scuti pe donatar în totalitate sau în parte de raportul în natură. De asemenea, donatorul poate stabili raportarea prin echivalent și chiar suma care va trebui raportată.

cazul în care bunul imobil ar fi pierit din greșeala donatarului, raportul nu se mai poate face decât prin echivalent, sub formă de despăgubire (art.760 c.civ.).

dacă înainte de deschiderea succesiunii, imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat, art.765 prevede, pentru securitatea circuitului civil, ca raportul să se facă prin echivalent.

În toate aceste cazuri, valoarea ce se va raporta va fi stabilită în funcție de valoarea bunurilor la momentul deschiderii succesiunii.

O situație deosebită de raportul imobilelor o constituie raportul mobilelor. Dacă donatorul nu a impus sau nu a permis raportul în natură, mobilele se vor raporta prin echivalent, potrivit art. 772 c.civ.

În acest caz, contractul de donație nu este desființat, donatarul păstrând dreptul de proprietate asupra bunului primit. Acest fapt are o serie de consecințe:

riscurile sunt în seama proprietarului, adică a donatarului; chiar dacă bunul ar fi pierit din cauză de forță majoră sau în mod fortuit, donatarul va trebui să raporteze contravaloarea lui:

actele juridice (gaj, ipotecă, vânzare) făcute de donatar în legătură cu bunul își păstrează valabilitatea.

Valoarea ce va trebui raportată este cea pe care bunul mobil o avea la momentul facerii donației, apreciată după statul estimativ anexat înscrisului, iar când acest stat estimativ este pierdut, prețuirea se face de către experți, la valoarea din ziua liberalității, deoarece aceasta este valoarea cu care s-a îmbogățit donatarul (art.772 c.civ.). În mod excepțional, raportul mobilelor se face în natură, când donatorul a impus ori a autorizat acest lucru.

G. Acțiunea privind raportarea donațiilor.

Din punctul de vedere al practicienilor, este interesant și indispensabil de știut cum poate fi introdusă acțiunea cu privire la raportarea donațiilor și mai ales termenul în care poate fi ea exercitată.

Acțiunea privind raportarea donațiilor poate fi introdusă separat sau în cadrul unei acțiuni de ieșire din indiviziune. Ea nu poate fi intentată decât împotriva moștenitorilor donatari, nu și împotriva celor cărora li s-au transmis, cu orice titlu, bunurilor donate. De aici rezultă caracterul personal al acestei acțiuni. De asemenea, acest caracter se dezvăluie din faptul că cei ce solicită raportul nu au un drept de urmărire, care este de esența dreptului real, deci ei au doar un drept personal, născut din lege și din voința presupusă a donatorului defunct, așa că acțiunea care-l sancționează are un caracter personal.

Fiind o acțiune personală, având ca obiect un drept patrimonial, acțiunea în raportarea donațiilor se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut în art. 3 din Decretul 167 /1958 cu privire la prescripția extinctivă, termen care începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.

Secțiunea a III-a. Raportul datoriilor.

Noțiune

Art. 738 C.Civ. prevede că fiecare erede raportează la masa succesiunii “donațiunile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune”.

Necesitatea raportului datoriilor este explicată de unii autori prin aceea că, neraportând datoriile succesiunii, unii moștenitori ar fi prejudiciați în drepturile lor, ei devenind creditori chirografari ai moștenitorului dator către succesiune și având astfel de suportat concurența altor creditori și, eventual, o situație de insolvabilitate.

Pentru a evita aceste inconveniente, legea instituie obligația de a raporta datoria. Aceasta se poate face fie prin plata debitului către succesiune, fie prin posibilitatea ca ceilalți moștenitori să ia din masa succesorală, înainte de a fi împărțită, bunuri în limita cotei de creanță la care are dreptul. În acest fel, comoștenitorii sunt satisfăcuți în drepturile lor și egalitatea tuturor comoștenitorilor este păstrată.

B. Natura juridică.

În legătură cu natura juridică a raportului datoriilor, în literatura de specialitate există controverse. După unii autori – M. Cantacuzino, C.Hamangiu, I. Rosetti, Bălănescu, Al.Băicoianu – raportul datoriilor are aceeași natură juridică cu raportul donațiilor; el ar fi un raport prin luare mai puțin. În consecință se vor aplica regulile raportului donațiilor, fiind datorat numai între moștenitorii între care există și obligația de raport al donațiilor. În această opinie, raportul datoriilor este specific indiviziunii izvorâte din transmisiune succesorală.

Alți autori – M. Eliescu, C.Stătescu, Francisc Deak – socotesc că raportul datoriilor constituie o modalitate de lichidare a datoriilor proprie împărțelii, care are drept scop să asigure egalitatea între copărtași. Drept urmare, raportul datoriilor își găsește aplicarea în toate cazurile de indiviziune, când unul din copărtași are o datorie către masa de împărțit.

Cap. III. FORMELE ȘI EFECTELE ÎMPĂRȚELII

Secțiunea I. Formele împărțelii

A. Noțiune.

În legătură cu împărțeala, legiuitorul prevede două forme în care aceasta se poate face, și anume:

prin bună învoială (partaj voluntar) – atunci când moștenitorii se înțeleg între ei și efectuează singuri împărțeala:

pe cale judecătorească – atunci când între moștenitori există neînțelegeri sau atunci când legea impune această modalitate de împărțeală.

B. Împărțeala prin bună învoială.

În opoziție cu împărțeala judecătorească, când lichidarea moștenirii presupune îndeplinirea unor formalități relativ greoaie prevăzute de lege, împărțeala prin bună învoială sau partajul voluntar nu este supus nici unor reguli de formă.

Conform art. 730 c.civ., dacă toți copărtașii sunt prezenți și se înțeleg, ei pot ca fără nici o formalitate specială să procedeze la formarea loturilor și la repartizarea între ei a acestora, punând astfel capăt stării de indiviziune.În acest punct, avem nevoie de o precizare: așa cum am văzut când am prezentat instituția indiviziunii, pentru efectuarea partajului sunt necesare anumite condiții:

– toți comoștenitorii să fie prezenți – în caz contrar împărțeala este anulabilă;

– toți moștenitorii să fie majori, sau cei minori să fie reprezentați sau asistați, după caz, eventual și cu autorizarea autorității tutelare. Minorul devenit major poate ratifica fie expres fie tacit actul de împărțeală;

– toți moștenitorii să se fi înțeles cu privire la împărțeală.

Neîndeplinirea condițiilor enumerate atrage anulabilitatea actului de împărțeală, sancțiune aplicabilă și în cazul vicierii consimțământului vreunuia dintre moștenitori.

Legea nu prevede nici o condiție de formă pentru validitatea împărțelii. Aceasta se poate face verbal ori se poate constata printr-un înscris, “ad probationem”; în nici un caz înscrisul nu este cerut de lege “ad validitatem”.

În mod excepțional, când în masa de bunuri se află imobile, împărțirea prin bună învoiala va îmbrăca forma înscrisului autentic, ca și atunci când partajul se face în cadrul procedurii succesorale notariale. Nerespectarea formei autentice în aceste cazuri atrage nulitatea absolută a partajului convenit între părți. .

Împărțeala prin bună învoială se poate realiza și în cursul procedurii necontencioase notariale.

Procedura succesorală notarială este reglementată de art.68 și urm. din Legea notarilor publici și a activității notariale, nr.36/1995. Procedura succesorală notarială constituie, conform art.8 pct.c din Legea 36/95 un act notarial, îndeplinit de notarul public. Conform art.4 din aceeași lege, “actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”. Actul de împărțeală realizat în urma procedurii succesorale notariale este deci un act autentic. El se concretizează în încheierea finală a procedurii succesorale (art.81 alin.1 Legea 36/95) și în certificatul de moștenitor sau de legatar (art.83 Legea 36/95).

Competența cu privire la procedura succesorală notarială aparține, potrivit art. 10 pct. a din lege, notarului public din biroul electoral situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu”. Dacă defunctul nu a avut domiciliul în țară, potrivit art.68 alin.2, competența revine notarului public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare. Dacă în respectivele circumscripții sunt mai multe birouri de notari publici, competența de îndeplinire a procedurii succesorale aparține primului birou sesizat.

Procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate. Și procurorul poate iniția această procedură, ca și secretarul consiliului local al localității în care defunctul a avut ultimul domiciliu, în cazul în care acesta are cunoștință că moștenirea cuprinde și bunuri imobile.

Cererea de deschidere a procedurii succesorale trebuie să cuprindă, conform art.69 Legea 36/95, datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului și valoarea lor, precum și valoarea pasivului succesoral.

După inițierea procedurii succesorale, notarul public va putea lua unele măsuri cu privire la masa succesorală. Astfel, la cerere sau în cazurile prevăzute de lege, va proceda la inventarierea bunurilor succesorale; de asemenea, el va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va putea preda unui custode, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a acestor bunuri. Sumele de bani sau hârtiile de valoare găsite se vor putea depune în depozitul notarial sau la instituții specializate.

Toate aceste măsuri de conservare a bunurilor ce constituie masa succesorală vor produce efecte până la data finalizării procedurii succesorale (art.74 alin.2).

În cadrul acestei proceduri, notarul va cita pe cei care au vocație la moștenire, adică pe moștenitorii legali, iar dacă există testament, și pe legatari și pe executorul testamentar. În cazul moștenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal și autoritatea tutelară.

În cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora și compunerea masei succesorale. În cadrul dezbaterilor succesorale, la fiecare termen, notarul întocmește o încheiere motivată, cu mențiuni referitoare la îndeplinirea procedurii, cu declarațiile părților și cu măsurile dispăruse în vederea soluționării cauzei. Încheierea finală se întocmește în cazul în care s-a realizat acordul între moștenitori și s-au administrat probe îndestulătoare. Dacă exista un act de împărțeală anterior procedurii succesorale, convenit între moștenitori, acest act va fi cuprins în încheierea finală sau va fi întocmit separat.

Pe baza încheierii finale, se va întocmi în termen de 20 zile certificatul de moștenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările din această încheiere referitoare la masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor, cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.

Dacă în fața notarului, moștenitorii prezenți și-au recunoscut reciproc drepturile succesorale și au solicitat eliberarea certificatului de moștenitor, între ei a intervenit un acord de voință, adică o convenție încheiată pe această cale (o modalitate a partajului voluntar). Așa fiind, moștenitorii prezenți în fața notarului public nu pot să atace conținutul certificatului de moștenitor, în sensul că una sau mai multe mențiuni din cuprinsul său ar fi nereale. Atacarea certificatului de către acești moștenitori, prezenți la desfășurarea procedurii succesorale notariale, este posibilă numai pe motivul că voința lor a fost viciată prin eroare, dol sau violență.

Certificatul de moștenitor constituie numai un mijloc de probă a calității de succesor, fără ca el să fie titlu de proprietate. Ca atare, reclamantul care, în baza unui certificat de moștenitor, revendică un bun imobil, este obligat să dovedească dreptul de proprietate al autorului asupra acelui imobil, nefiind suficient să pretindă că pârâtul posesor nu are un asemenea drept.

În legătură cu natura juridică a certificatului de moștenitor, putem preciza că acesta este un înscris doveditor al calității de moștenitor și al drepturilor recunoscute persoanei care are această calitate.

În cazul în care moștenitorii și-au împărțit bunurile succesorale prin procedura notarială, certificatul de moștenitor va cuprinde și modalitatea de efectuare a împărțelii, el putând fi pus în executare. Dacă însă împărțeala nu a fost desăvârșită, conform art. 84 din Legea 36/95, la solicitarea moștenitorilor sau când determinarea bunurilor moștenirii necesită operațiuni de durată, se poate emite un certificat de calitate de moștenitor. Acesta va face doar dovada calității moștenitorilor și a cotelor părți ideale ce li se cuvin din averea indiviză. Aceste cote determinate în mod ideal printr-o fracțiune matematică se concretizează abia cu prilejul partajului. Așadar, în măsura în care între comoștenitori nu a intervenit o înțelegere de împărțeală consemnată în certificatul de calitate de moștenitor, acest certificat nu este o piedică în calea introducerii unei acțiuni de ieșire din indiviziune la instanța judecătorească.

De asemenea, nu constituie o asemenea piedică nici existența unei proceduri succesorale notariale suspendate, în cazurile prevăzute de art. 78 pct. a și b din Legea 36/1995. Astfel, procedura succesorală se poate suspenda când au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și, deși au fost legal citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor, și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat succesiunea. De asemenea, procedura se va suspenda când succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor care li se cuvin. La rândul ei, introducerea unei acțiuni de partaj la instanța judecătorească determină suspendarea procedurii notariale inițiate anterior (art.78, pct. c).

Potrivit art. 730 c.civ., moștenitorii majori pot să pună capăt stării de indiviziune împărțind bunurile succesorale prin partaj voluntar, fără îndeplinirea vreunei formalități. Din momentul partajului, foștii copărtași stăpânesc porțiunea atribuită în mod exclusiv și sub nume de proprietar, fiind considerați că dețin bunul direct de la defunct (art.786 c.civ.)

Proba partajului voluntar se face în condițiile art. 1191 c.civ., aplicabil tuturor actelor juridice. Părțile pot însă deroga de la această dispoziție prohibitivă, chiar și în mod tacit, de exemplu atunci când nu se opun la administrarea probei cu martori. Existența partajului voluntar trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând fi reținută din stări de fapt care, deși prin natura lor sunt specifice de regulă proprietarului (ca efectuarea de îmbunătățiri la imobile, înscrierea la fisc), se pot efectua și de alte persoane și nu sunt recunoscute de moștenitori ca expresie a partajului voluntar.

Așa cum s-a precizat în literatura de specialitate, partajul voluntar poate avea ca obiect dreptul de proprietate asupra bunurilor indivize (împărțeala definitivă), sau numai dreptul de folosință asupra acestor bunuri, urmând ca împărțeala definitivă să se facă la o dată ulterioară.

Spre deosebire de împărțeala definitivă, care are drept consecință încetarea stării de indiviziune prin efectul declarativ al partajului, împărțeala de folosință are ca obiect numai folosința bunurilor indivize, fără a se stabili fondul dreptului de proprietate al coindivizarilor, care își împart în mod vremelnic numai fructele sau uneori și posesia, rămânând în continuare posesori precari. Această înțelegere intervenită între coindivizari și care se întemeiază pe principiul înscris în art.969 c.civ., este îngăduită de lege dacă nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri. Este însă necesar ca toți coindivizarii să-și dea consimțământul, întrucât o asemenea convenție nu ar deveni opozabilă celor care nu au participat la ea ori nu au avut capacitatea legală.

În cazul în care cerințele legii sunt îndeplinite, fiecărui coindivizar i se atribuie cota respectivă din bunurile succesiunii, în măsura stabilită de ei prin învoială, fiecare devenind astfel proprietarul anticipat asupra porțiunii de folosință convenite, fără ca la împărțeala definitivă să se procedeze la restituirea fructelor și fără a se da vreo socoteală pentru cele culese. Fac totuși excepție fructele culese înainte de încheierea convenției, care urmează a se împărți potrivit normelor legale.

Împărțeala de folosință a unui bun indiviz nefiind reglementată prin lege, urmează că în cazul în care comoștenitorii nu se înțeleg să încheie o asemenea convenție, ei au deschisă calea acțiunii în împărțeală definitivă. De vreme ce împărțeala de folosință constituie o facultate și nu o obligație pentru copărtași, refuzul unuia dintre ei de a consimți nu poate fi considerat abuz de drept.

O modalitate de a efectua împărțeala este aceasta: unii dintre moștenitori dobândesc nuda proprietate asupra bunului, iar ceilalți coerezi dobândesc folosința bunului și, eventual, o sultă. Legea nu prevede această modalitate, dar nici nu se opune la ea.

Totodată, partajul poate avea ca obiect întreaga moștenire sau doar o parte din ea, restul rămânând în indiviziune și putând fi împărțit ulterior, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

Împărțeala prin bună învoială prezintă mai multe avantaje. Astfel, ea este mai comodă, în cazul în care comoștenitorii se înțeleg, datorită formalităților simple și cheltuielilor reduse pe care le implică. De asemenea, el se poate efectua repede și permite comoștenitorilor să-și împartă bunurile succesorale așa cum consideră de cuviință.

Există cazuri în care partajul voluntar nu este posibil – și anume atunci când coerezii nu se înțeleg cu privire la împărțeală și atunci când legea prevede expres imposibilitatea utilizării acestei modalități. În aceste cazuri, împărțeala se va realiza pe cale judecătorească.

C. Împărțeala pe cale judecătorească

Împărțeala judecătorească constituie o modalitate de împărțeală a moștenirii la care se recurge în cazurile în care moștenitorii, în cursul procedurii succesorale notariale sau în afara acesteia, nu se înțeleg și nu pot ajunge la împărțeala moștenirii prin bună învoială, precum și acele cazuri în care această formă de împărțeală este obligatorie. Împărțeala succesiunii este reglementată amănunțit de dispozițiile art. 728-799 c.civ. și de dispozițiile Legii nr.603/1943 pentru simplificarea împărțelilor judiciare.

Potrivit art. 730 alin.2 c.civ., împărțeala pe cale judecătorească este obligatorie în următoarele cazuri:

dacă vreunul dintre erezi nu consimte la împărțeala prin bună învoială;

dacă vreunul dintre erezi nu este prezent, fie în persoană, fie prin reprezentant;

când un copărtaș, fiind minor sau interzis judecătoresc, autoritatea tutelară nu a încuviințat împărțeala prin bună învoială.

Acțiunea de partaj este imprescriptibilă cu privire la bunurile indivize și prescriptibilă cu privire la fructe, termenul de prescripție fiind de 3 ani, prevăzut în Decretul 167/1958. Practica a statuat și ea că acțiunea în împărțirea bunurilor mobile indivize este imprescriptibilă, ca și cererea de împărțire a fructelor produse de bunurile imobile indivize, dacă ele există în materialitatea lor, ceea ce dă cererii caracterul unei acțiuni în revendicare. Atunci când fructele, inclusiv sumele ce reprezintă echivalentul lipsei de folosință, exprimat în chiria cuvenită conform legii, nu mai există, cererea are caracterul unei acțiuni personale, supusă prescripției de 3 ani.

Legea 603/1943 privind simplificarea procedurii împărțelilor judiciare prevede că acțiunea de împărțeală judecătorească se introduce direct la instanța de judecată, fără a fi nevoie ca moștenitorii să se adreseze notariatului pentru a constata neînțelegerea. Dacă însă anterior introducerii acțiunii în instanță avusese loc un partaj voluntar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă căci, potrivit art.729 C.Civ., acțiunea de împărțeală poate fi introdusă “ dacă nu a fost act de împărțeală sau dacă nu se poate opune prescripția”.

Împărțeala judecătorească are loc la cererea copărtașului interesat, care cheamă în judecată pe ceilalți copărtași. Partajul judecătoresc, ca și cel voluntar, nu produce efecte dacă au loc fără participarea unuia dintre coproprietari. Altfel, ar însemna să se valideze o împărțeală în cadrul căruia s-a dispus de drepturile altuia, ceea ce nu poate fi admis. Cum dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, iar acțiunea de partaj e imprescriptibilă, nu are relevanță sub aspectul admisibilității acțiunii reclamantului faptul că acesta s-a adresat instanței după un timp îndelungat de la data încheierii actului de partaj care i-a prejudiciat drepturile, chiar dacă ar fi avut cunoștință de acel act.

În practică s-a discutat dacă pârâtul s-ar putea opune la admiterea acțiunii de împărțeală. Răspunsul este că oricâte inconveniente ar avea acțiunea de ieșire din indiviziune (cheltuieli, pierdere de timp, formarea uneori a unor loturi inconvenabile etc.), dat fiind principiul înscris în art.728 C.Civ. (“nimeni nu este obligat a rămâne în indiviziune”), urmează că odată investită, instanța trebuie să procedeze la împărțeală.

Cererea de chemare în judecată va cuprinde, pe lângă datele obligatorii ale reclamantului, numele defunctului, averea rămasă de la acesta, inclusiv bunurile supuse raportului sau reducțiunii, numele și calitatea celor ce pretind că au vocație succesorală, precum și cotele părți ce li se cuvin, după susținerile celui care reclamă împărțeala, precum și creanțele și datoriile moștenitorilor față de defunct sau născute din cauza și în timpul indiviziunii. Astfel, potrivit art. 112 c.pr.civ. , raportat la art. 2 din Legea 603/1943, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:

numele, prenumele și domiciliul părților, cu precizarea că trebuie chemate în judecată toate părțile interesate:

calitatea juridică în care părțile stau în judecată, atunci când nu stau în nume propriu:

numele și prenumele defunctului, locul și data deschiderii succesiunii;

obiectul cererii îl constituie împărțirea averii succesorale și în acest scop trebuie enunțate toate bunurile care urmează a fi împărțite, inclusiv bunurile care au fost donate sau testate de defunct și sunt supuse raportului sau reducțiunii. Se recomandă ca bunurile să fie evaluate, pentru că, în cazul în care una dintre părți contestă total sau parțial masa succesorală, reclamantul este obligat să timbreze acțiunea la valoarea bunurilor contestate;

numele, prenumele și calitatea celor îndreptățiți la moștenire și cota parte cuvenită fiecăruia, precum și datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct;

arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;

arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Prin acțiunea de partaj se poate cere și anularea unui certificat de moștenitor eliberat de notarul public, în cazul în care au fost omise unele părți sau bunuri, precum și înființarea unui sechestru judiciar, dacă această măsură este utilă și menită să înlesnească actele de conservare și administrare privind bunurile respective.

S-a decis că acțiunea de ieșire din indiviziune fiind o acțiune complexă, presupune și soluționarea cererilor de raport și de reducțiune, pentru a se putea forma masa bunurilor succesorale și a se respecta principiul egalității între moștenitori în privința actelor de liberalitate supuse raportului și rezerva succesorală în privința liberalităților excesive.Nu există nici o rațiune și nu este nici în interesul moștenitorilor ca aceste chestiuni să formeze obiectul unui proces prealabil, pentru ca numai după aceea să se poată cere împărțeala succesiunii. Dimpotrivă, este normal ca împărțeala să cuprindă toată masa de bunuri ce formează obiectul indiviziunii.

În materie de moștenire, competența aparține, potrivit art. 14 c.pr.civ., “instanței celui din urmă domiciliu al defunctului”; regula este aceeași chiar când moștenirea este imobiliară, căci este vorba de o competență specială, iar imobilul constituie un element al activului succesoral, obiectul transmisiunii fiind patrimoniul.

În cadrul acțiunii de împărțire a unor bunuri, se impune a se da curs și cererilor făcute de părți cu privire la drepturile și obligațiile succesorale, printre care și cererile de aducere la masa de împărțit și a altor bunuri, a fructelor acestora și a datoriilor și sarcinilor succesiunii.

De drept, toate sarcinile și datoriile succesiunii se împart între moștenitori din ziua deschiderii succesiunii, în proporție cu partea ereditară a fiecăruia. În ipoteza că unul dintre moștenitori a suportat voluntar cheltuielile de înmormântare (care fac și ele parte din categoria sarcinilor succesiunii), el se poate îndrepta împotriva celorlalți comoștenitori cu o acțiune izvorâtă din gestiunea de afaceri. Dacă a fost obligat să plătească aceste cheltuieli, are contra celorlalți moștenitori două acțiuni alternative: una izvorâtă din împărțeală – acțiunea în garanție; alta întemeiată pe prevederile art. 778 și 1108 c.civ., referitoare la subrogația reală în drepturile creditorului plătit.

Aceste acțiuni sunt considerate ca fiind personale, prin care se valorifică drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani, chiar dacă sunt realizate în cadrul partajului care este o acțiune imprescriptibilă.

Procesul de partaj parcurge două faze:

prima, în care se administrează probele și care ia sfârșit, în general, printr-o încheiere de admitere în principiu a acțiunii;

a doua în cadrul căreia sunt evaluate bunurile, se fac loturile și se pronunță hotărârea.

În literatura juridică și în practica judiciară se admite însă că doar în cauzele complexe este necesară și pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu (prevăzută de lege în vederea unei mai bune organizări a judecății), în cauzele mai simple, când instanța are suficiente elemente probatorii, putându-se trece direct la soluționarea în fond, prin pronunțarea hotărârii.

Instanța de judecată se va pronunța asupra admiterii în principiu a cererii de împărțeală, cu citarea părților interesate, printr-o încheiere interlocutorie.

Prin încheierea de admitere în principiu se constată calitatea de copărtași a părților, cota succesorală a fiecărui copărtaș, creanțele și datoriile copărtașilor față de cel care a lăsat moștenirea. Totodată se stabilește masa de împărțit și, când este cazul, se operează raporturile și reducțiunile. Tot prin această încheiere se poate numi un sechestru judiciar – dacă nu s-a hotărât aceasta printr-o încheiere anterioară – care să conserve și să administreze bunurile până la desăvârșirea împărțelii. Prin aceeași încheiere se va numi un expert care, cu citarea părților, va proceda la evaluarea bunurilor și va face propuneri asupra modului de împărțire a masei succesorale.

Încheierea de admitere în principiu este o încheiere interlocutorie. Pentru valabilitatea ei nu se cere întocmirea unei minute, care se întocmește numai la hotărârea de admitere în fond a partajului. Lipsa minutei nu poate deci impieta asupra valabilității partajului, întrucât nu se pot crea nulități în afara unei prevederi legale exprese.

Încheierea interlocutorie trebuie motivată ca orice hotărâre judecătorească, arătându-se motivele de fapt și de drept, pentru că ea statuează asupra unor chestiuni legate de fondul litigiului.

Încheierea de admitere în principiu a acțiunii de partaj nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu hotărârea finală dată asupra împărțelii. Atunci însă când instanța dispune scoaterea la vânzare a bunului prin licitație publică, ea finalizează modul de împărțire a bunului, iar încheierea constituie, în acest sens, hotărârea finală asupra împărțelii. În consecință partea interesată poate să atace cu recurs, în această situație, însăși încheierea de admitere în principiu a acțiunii de partaj, separat și nu odată cu fondul.

În cadrul celei de a doua faze, care ia sfârșit prin pronunțarea hotărârii, se urmărește și se realizează întocmirea corespunzătoare a raportului de expertiză, discutarea eventualelor obiecții și refacerea sau completarea raportului, încuviințarea unei contraexpertize, dacă este cazul și, în final, pronunțarea hotărârii. Raportul de expertiză trebuie să stabilească bunurile ce vor fi supuse împărțelii, valoarea lor și trebuie să conțină propuneri de lotizare și repartizare între moștenitori a acestor loturi.

Modalitatea în care se va face împărțeala vă fi stabilită de instanță, ținând cont de elementele aflate la dosar. Ea va hotărî dacă împărțeala se va face în natură ori dacă bunurile succesorale sau unele dintre ele vor fi scoase la vânzare. În primul caz – cel al împărțelii în natură, instanța va decide dacă împărțeala se va face prin tragere la sorți a loturilor (modalitate prevăzută de Legea 603/1943), sau prin atribuirea lor de către instanță.

Dacă instanța va hotărî că împărțeala se va face în natură, ea va delega un judecător care, în conformitate cu hotărârea instanței, va proceda, cu citarea părților, la formarea loturilor. În cazul în care este necesar un expert, va fi numit și un expert.

Dispozițiile Legii 603/43 prevăd în primul rând modalitatea de împărțeală în natură și numai în cazul în care aceasta nu este posibilă partajul trebuie făcut prin atribuire sau vânzare prin bună învoială ori, în caz de neînțelegere, prin licitație publică, potrivit art. 9 din legea amintită.

Conform dispozițiilor art. 741 C.Civ., la formarea și compunerea părților trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât posibil, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare, evitându-se pe cât este cu putință îmbucătățirea imobilelor. Prin această dispoziție s-a urmărit asigurarea deplinei egalități între moștenitori, în sensul ca, prin împărțeală, fiecare dintre ei să primească în natură partea de bunuri la care este îndreptățit. În cazul în care însă există un testament, cu prevederi exprese prin care dispunătorul a arătat cum anume și cui dintre beneficiarii respectivi urmează să i se atribuie bunurile, principiul din art. 741 C.Civ. nu-și găsește aplicare.

Practica a stabilit că, în justa aplicare a textului, este inadmisibil ca, fără consimțământul copărtașilor, să se atribuie unora dintre ei toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părții ce li se cuvine, atât timp cât este posibil să se dea fiecăruia bunuri în aceeași cantitate și de același fel, urmând ca loturile să se egalizeze prin plata unor sulte în bani.

În același sens, practica a statuat că partajul trebuie să consacre copărtașilor un drept real de proprietate, deoarece nu există nici o rațiune de a se modifica acest drept, dându-i un alt conținut. Această regulă se desprinde din art.741 și 742 C.Civ., potrivit cărora numai în cazul în care nu e posibilă atribuirea către fiecare copărtaș a unor bunuri de aceeași natură și valoare, urmează a se compensa în bani drepturile reale ale unora dintre ei.

Posibilitatea unui acord între părți, chiar numai în privința împărțelii unuia din bunuri, nu este interzisă de lege. O astfel de împărțeală este în concordanță cu principiul disponibilității și cu prevederile legale.

Astfel, în cazul în care părțile sunt de acord ca împărțeala unui imobil să nu se facă prin atribuire, nici una dintre ele nefiind interesată de sistarea stării de indiviziune în acest mod, ci prin scoaterea bunului în vânzare prin licitație publică, instanța trebuie să dea curs acordului de voință al părților exprimat în acest sens.În același sens statuează și o altă decizie a instanței supreme: în cazul în care copărtașii nu doresc să primească bunurile în natură întrucât nu au interes, ori numai unul dintre ei se opune acestei modalități și motivează de ce nu poate să accepte acest mod de ieșire din indiviziune, instanța nu poate hotărî atribuirea, ci trebuie să dispună vânzarea bunurilor, după caz prin bună învoială sau prin scoatere la licitație publică.

Împărțeala nu se face deci în natură când moștenitorii se opun la această modalitate și, de asemenea, când din punct de vedere material, nu este posibilă împărțirea bunurilor între copărtași este cazul când bunurile supuse împărțelii nu sunt comod partajabile în natură. Astfel, un imobil nu poate fi considerat comod partajabil în natură când împărțirea sa pe apartamente nu s-ar putea face decât după efectuarea unor modificări în structura sa funcțională, arhitectonică și de rezistență, ca de exemplu prin amenajarea unui grup sanitar sau a unor dependințe.

Atunci când nu este posibilă împărțirea în natură a unui bun, instanța poate să-l atribuie în întregime unuia dintre copărtași, urmând ca ceilalți să primească toate bunurile mobile sau echivalentul părții lor în bani. În aprecierea sa, instanța va trebui să țină seama de împrejurările de fapt și de disproporția existentă între cotele părți cuvenite copărtașilor, precum și de natura bunului și de posibilitatea de a fi valorificat în cât mai bune condiții din punct de vedere economic, de ocupațiile copărtașilor și de alte criterii similare.

Așa cum s-a decis în practica împrejurarea că un copărtaș nu posedă permis de conducere auto nu este de natură să împiedice ca autoturismul supus împărțelii să-i fie atribuit lui, de vreme ce are posibilitatea, în condițiile legii, să dobândească un asemenea permis.

De asemenea, simplu fapt că un copărtaș are o cotă mai mică decât altul din bunurile supuse împărțelii, nu îndreptățește instanța să-l excludă de la atribuirea bunului, dacă acesta este un imobil, iar copărtașul respectiv nu are altă locuință și face dovada că l-a folosit ca atare pentru el și familia sa.

În cazul imposibilități partajării în natură, instanța poate decide și scoaterea bunului la vânzare prin licitație publică, urmând ca prețul obținut pe el să fie împărțit între copărtași conform cotelor ce li se cuvin . Precizăm că vânzarea la licitație constituie o modalitate de excepție a lichidării stării de indiviziune, ea putându-se dispune numai când partajul nu se poate realiza prin celelalte modalități prevăzute de lege (împărțirea în natură și atribuirea bunului către un copărtaș).

Loturile vor fi alcătuite conform principiului egalității, nu numai în valoare dar și în natură. Inegalitatea loturilor se compensează cu o sumă de bani numită sultă.

În cazul împărțirii în natură a unei case, loturile formate trebuie să reprezinte fiecare, din punct de vedere arhitectonic, o unitate locativă, fără ca moștenitorii să rămână în indiviziune forțată asupra unei părți din interiorul unui apartament.

De regulă se formează atâtea loturi câți moștenitori sunt, în afară de cazurile în care:

împărțeala se face pe tulpini, caz în care se vor forma atâtea loturi câte tulpini sunt;

dacă unul din copărtași moare, lăsând mai mulți succesori, pentru copărtașul decedat se va forma un singur lot;

dacă copărtașii au părți inegale, se vor forma atâtea loturi de câte ori intră partea cea mai mică în totalul moștenirii.

În formarea loturilor, instanța trebuie să țină seama , pe lângă cotele cuvenite părților, și de posibilitatea lor de a valorifica bunul în cele mai bune condiții, natura bunului, ocupația copărtașilor, faptul că unul dintre ei l-a folosit un timp îndelungat, că nu mai are posibilitatea de a-și procura o altă locuință, precum și alte criterii asemănătoare.

După formarea loturilor, se trece la atribuirea lor de către instanță sau la tragerea lor la sorți. Atribuirea loturilor se hotărăște prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Hotărârea finală de partaj trebuie să desăvârșească împărțeala și nu doar să arate drepturile ce se cuvin părților; ea nu poate menține starea de indiviziune asupra unor imobile, iar cu privire la altele să dispună partajul.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executor și este susceptibilă de executare, indiferent dacă prin acțiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunurilor și chiar dacă instanța nu a dispus predarea.

Cererea pentru executarea hotărârii se prescrie în termen de 3 ani, termen prevăzut de art.6 din Decretul 167/1958. După expirarea acestui termen, nu este admisibilă o altă acțiune în împărțeală, ci trebuie introdusă o acțiune în revendicare împotriva fostului coproprietar care continua să dețină imobilul, dovedindu-și dreptul de proprietate cu hotărârea de împărțeală.

Când prin hotărârea de partaj unul dintre coproprietari a fost obligat să plătească o sultă, aceasta are caracterul unei creanțe născute din acea hotărâre, iar în privința ei nu operează principiul caracterului declarativ.

Potrivit art. 1737 pct.3 C.Civ., coerezii au drept de privilegiu asupra imobilelor succesiunii, pentru garantarea împărțelii făcute și a sumelor datorate cu titlu de sultă. Deci creanțele ce provin din împărțeală, a căror realizare este urmărită de unul dintre moștenitori împotriva altuia, sunt privilegiate cu privire la imobilul ce formează obiectul cererii de executare silită și care a fost atribuit debitorului urmărit.

Hotărârea de partaj pune capăt stării de indiviziune și individualizează drepturile copărtașilor asupra bunurilor moștenirii.

Secțiunea a II-a . Efectele împărțelii.

A. Efectul declarativ.

Potrivit art.786 C.Civ., prin împărțeală, “fiecare coerede este prezumat că a moștenit singur și imediat toate bunurile care au compus partea sa sau care i-au căzut prin licitație, și că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii”.

Prin împărțeală, copărtașii nu înstrăinează și nici nu dobândesc drepturi. Dreptul lor indiviz asupra unei părți ideale din întreaga moștenire este prefăcut într-un drept diviz și exclusiv asupra bunurilor concrete, determinate în materialitatea lor, cuprinse în partea ce a fost atribuită fiecăruia din ei.

În concepția Codului Civil, drepturile asupra bunurilor repartizate, prin împărțeală, fiecărui copărtaș, sunt considerate ca dobândite la data deschiderii succesiunii, direct de la cel care lasă moștenirea. Aceasta înseamnă că prin împărțeală nu se produce un transfer de drepturi între copărtași, fiecare dintre ei fiind considerat că a dobândit aceste drepturi direct și nemijlocit de la de cujus, pe data deschiderii succesiunii. Practica instanței supreme a statuat că hotărârile de partaj sunt declarative și retroactivează, în sensul că drepturile asupra bunurilor atribuite prin împărțeală sunt considerate ca dobândite de fiecare copărtaș de la data la care a luat naștere starea de indiviziune. Prin împărțeală se constată deci, cu efect retroactiv, drepturi care au existat pentru copărtași de la deschiderea succesiunii.

Deci împărțeala are efect declarativ de drepturi, și nu efect translativ.

În literatura de specialitate efectul declarativ al împărțelii este considerat ca fiind o ficțiune legală, datorită faptului că numai printr-o ficțiune se poate considera că drepturile asupra bunurilor primite de fiecare copărtaș au fost dobândite direct de la cel care lasă moștenirea, ignorându-se starea de indiviziune în care s-au găsit copărtașii.

Prin instituirea acestei ficțiuni s-a urmărit asigurarea egalității loturilor copărtașilor; în caz contrar, în timpul indiviziunii, un copărtaș ar putea încălca drepturile celorlalți.

Întrucât efectul declarativ al împărțelii a fost consacrat în interesul succesorilor, prin voința lor aceștia pot deroga de la această regulă, stipulând u efect translativ al împărțelii. Cu alte cuvinte, regula consacrată în art. 786 c.civ. are un caracter dispozitiv, și nu imperativ.

Efectul declarativ al împărțelii are o serie de consecințe în plan practic:

Actele de dispoziție (înstrăinare sau grevare) încheiate cu terții de unul dintre copărtași cu privire la un bun indiviz vor fi valabile sau ineficace ca emanând de la un neproprietar, după cum prin împărțeală bunul în cauză a căzut sau nu în lotul copărtașului care a dispus de el. Datorită efectului declarativ, actele încheiate se consolidează sau, dimpotrivă, sunt desființate retroactiv.

Înstrăinarea în timpul indiviziunii, de către un copărtaș, a unui bun indiviz, nu este deci nulă, ci supusă condiției rezolutorii, în cazul în care bunul vândut cade în lotul altui copărtaș decât înstrăinătorul. Dacă se îndeplinește condiția rezolutorie, actul juridic de înstrăinare se desființează cu efect retroactiv. Instanța chemată să rezolve un asemenea litigiu nu dispune rezoluțiunea contractului, ci constată ineficiența lui, survenită ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii. Dobânditorul bunului indiviz poate să facă însă cerere de intervenție în acțiunea de partaj, pentru a-și apăra interesele, în sensul ca bunul respectiv să fie inclus în lotul copărtașului care i l-a transmis.

Nefiind succesori în drepturi unii față de ceilalți, copărtașii nu pot folosi acțiunea în rezoluțiune dacă unul dintre ei nu-și exercită obligațiile rezultate din împărțeală, spre exemplu dacă nu plătesc sulta. În mod excepțional, se admite că acest drept există numai dacă copărtașii au convenit în acest sens ori în caz de neplată a prețului bunului dobândit prin licitație publică.

Datorită faptului că este declarativă de drepturi, împărțeala nu este supusă publicității imobiliare. Potrivit cu dispozițiile Legii nr.7 /1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, art.28, “Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune…Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele.” Noua lege a preluat dispozițiile similare existente în regimul cărților funciare vechi – în care dobândirea drepturilor reale prin moștenire opera independent de înscriere, dar pentru a le putea transmite mai departe, drepturile trebuiau intabulate – și le-a extins la întreg teritoriul țării.

Împărțeala având caracter declarativ nu poate constitui just titlu pentru ca un copărtaș să poată dobândi prin uzucapiunea de 10-20 de ani un bun pe care l-a primit în lotul său, dar care nu a aparținut celui care lasă moștenirea.

B. Domeniul de aplicare a efectului declarativ al împărțelii.

Efectul declarativ al împărțelii trebuie analizat separat, cu privire la actele, bunurile și persoanele la care acest efect se aplică.

1)Actele care constituie o împărțeală cu efect declarativ trebuie să îndeplinească o serie de condiții:

sa fie o convenție. Împărțeala este o convenție între copărtași; dacă este un act juridic unilateral sau un fapt juridic, indiviziunea poate înceta, dar nu prin împărțeală (de exemplu, unul dintre coindivizari îl moștenește pe celălalt).

convenția să aibă caracter oneros. Când unul dintre coindivizari, printr-o liberalitate, cedează toate drepturile sale celuilalt, indiviziunea încetează, dar nu prin împărțeală.

actul să atribuie în proprietate exclusivă bunuri care anterior erau indivize (ca în cazul împărțelii în natură sau al împărțelii cu sultă). O situație deosebită se întâlnește în cazul împărțelii prin scoaterea la vânzare prin licitație publică. Dacă cumpărătorul este un copărtaș, iar acesta impută prețul licitației asupra părții sale ereditare, el dobândește acest bun direct de la defunct, și deci o asemenea operațiune poate fi considerată împărțeală.

actul să ducă la încetarea indiviziunii față de toți copărtașii; nu interesează dacă se referă la toate bunurile indiviziunii, sau numai la o parte din ele.

actul trebuie să aibă ca efect încetarea indiviziunii în mod definitiv. Efectul declarativ este legat de împărțeala proprietății. Împărțeala de folosință nu produce efect declarativ, căci ea lasă să dăinuiască mai departe indiviziunea proprietății.

2)Efectul declarativ al împărțelii privește toate bunurile din masa succesorală, indiferent dacă ele sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale.

Dacă în privința bunurilor mobile sau imobile nu există dubii, în privința creanțelor, s-a discutat mult timp dacă în cazul lor operează sau nu efectul declarativ al partajului.

Potrivit art.786 C.Civ. (care consacră caracterul declarativ cu privire la “toate bunurile”), se poate trage concluzia că și asupra creanțelor operează efectul declarativ. Mai mult, art, 741 c.civ. pare să consacre expres această soluție: “la formarea și compunerea părților, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de mobile, imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare”. Art. 1060 C.Civ. consacră însă principiul diviziunii de drept a creanțelor de la data deschiderii succesiunii.

În prezent se admite că regula diviziunii de drept a creanțelor urmează să se aplice în raporturile externe dintre moștenitorii și debitorii defunctului, iar norma privind efectul declarativ al partajului se va aplica în raporturile interne dintre moștenitori. În raporturile copărtașilor cu terții, fiecare moștenitor are dreptul să constrângă pe debitorii defunctului să-i plătească partea ce i se cuvine, iar plățile parțiale făcute de debitor în timpul indiviziunii diferiților erezi sunt liberatorii. În relațiile dintre comoștenitori, atribuirea creanței, prin partaj, unuia din ei este declarativă de drepturi, fiind opozabilă terților fără notificare sau acceptarea debitorului, iar drepturile dobândite asupra creanței în timpul indiviziunii de succesorii în drepturi ai oricărui copărtaș vor depinde de rezultatul împărțelii.

3)Persoanele cu privire la care se aplică efectul declarativ.

Datorită faptului că efectul declarativ este o ficțiune legală, logic ar fi ca, făcând o interpretare restrictivă, efectul declarativ să privească numai raporturile dintre un moștenitor cu ceilalți sau cu succesorii în drepturi ai acestora.

Practica judecătorească a extins însă aplicarea efectului declarativ și la raporturile dintre un copărtaș și succesorii săi în drepturi, la raporturile dintre succesorii aceluiași copărtaș ca și cele dintre copărtaș și terțele persoane, altele decât succesorii în drepturi ai celorlalți coerezi.

Secțiunea a III-a. Obligația de garanție între copărtași.

Noțiune.

Potrivit art. 787 c.civ., “coerezii sunt datori garanți unul către altul numai despre tulburările și evicțiunile ce proced dintr-o cauză anterioară împărțelii”.

Din această prevedere rezultă neîndoielnic că împărțeala dă naștere unei obligației de garanție între copărtași, care este de altfel indispensabilă pentru menținerea egalității între copărtași.

O asemenea obligație este explicabilă în cazul unui act translativ de drepturi, deoarece este o extindere peste timp a prestației care constă în transferul dreptului respectiv. Deși împărțeala este un act declarativ, legea instituie această obligație de garanție, pentru menținerea egalității între copărtași. Observăm că, din rațiuni practice care țin de respectarea principiului egalității, legea s-a depărtat de la ficțiunea efectului declarativ al partajului. În același timp, legea restrânge acest beneficiu numai asupra “tulburărilor și evicțiunilor ce proced într-o cauză anterioară împărțelii”.

În cazul în care tulburarea posesiunii unui copărtaș sau evicțiunea s-ar datora unei cauze posterioare împărțelii, el nu va avea drept la garanție în temeiul acestui act. Dacă , de exemplu terțul a evins pe copărtaș, invocând dobândirea proprietății prin efectul uzucapiunii împlinite după împărțeală, ceilalți nu datorează garanție, căci cel evins putea evita evicțiunea, întrerupând prescripția achizitivă.

În virtutea obligației de garanție, copărtașul păgubit se poate îndrepta cu acțiune recursorie împotriva celorlalți copărtași pentru restabilirea egalității dintre ei.

Obligația de garanție este guvernată, în principiu, de regulile generale prevăzute de Codul Civil în materia garanției în contractul de vânzare cumpărare, cu următoarele deosebiri:

a)pe când în materie de vânzare întinderea despăgubirii se calculează după valoarea bunurilor de la data evicțiunii, în materie de împărțeală se ține seama de valoarea bunului la data împărțelii;

b)pe când în materia cesiunii de creanță cedentul răspunde numai de existența valabilă a creanței, nu și de solvabilitatea debitorului cedat, copărtașii își garantează reciproc și solvabilitatea debitorului unei creanțe ce a făcut obiectul partajului (art.789 c.civ.);

c)clauzele de negaranție care în materie de vânzare pot fi nu numai speciale dar și generale, în materie de împărțeală pot fi numai speciale și exprese;

d)spre deosebire de vânzare, copărtașul garantat suferă și el o parte din consecințele evicțiunii, proporțional cu partea ce i se cuvine din masa indiviză;

e)creanța în despăgubire a copărtașului este garantată cu privilegiul copărtașului, având ca obiect imobilele cuprinse în loturile celorlalți copărtași, garanție care nu există în materie de vânzare.

B. Condițiile obligației de garanție

Art. 787 c.civ. prevede o serie de condiții pentru ca obligația de garanție între copărtași să poată exista:

1.Copărtașul să fi suferit o tulburare sau o evicțiune, prin tulburare sau evicțiune înțelegându-se orice împrejurare ar duce la micșorarea lotului unui moștenitor.

În literatura de specialitate se consideră că tulburarea este o împiedicare adusă exercițiului dreptului de proprietate; ca și la vânzare-cumpărare, pentru a atrage obligația de garanție a copărtașilor, tulburarea trebuie să fie de drept, iar nu doar de fapt (de exemplu, când cineva trece pe terenul copărtașului fără încuviințarea lui, dar fără a pretinde că are o servitute de trecere, ne aflăm în fața unor simple tulburări de fapt, care nu dau loc la garanție, spre deosebire de situația în care terțul ar introduce o acțiune confesorie, prin care pretinde recunoașterea unei servituți de trecere. Evicțiunea este considerată a fi deposedarea prin judecată a copărtașului de dreptul său asupra unui bun din lotul său.

Legea face referire expresă la tulburare sau evicțiune, dar opiniile unor autori consideră că obligația de garanție poate fi aplicată și viciilor ascunse.

Cauza evicțiunii să fie anterioară împărțelii, condiție desprinsă din art.787 c.civ., teza a doua. Menționăm că pentru tulburările sau evicțiunile posterioare împărțelii nu există obligația de garanție. Astfel, nu există obligația de garanție dacă după partaj, imobilul atribuit unui copărtaș a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică.

Să nu fi intervenit o clauză de negaranție specială și expresă.

Potrivit art.787 alin.2 c.civ., obligația de garanție nu există între copărtași în următoarele două situații:

în cazul când copărtașii au convenit că nu își datorează garanție pentru tulburare sau pentru evicțiune. Legea interzice clauzele de negaranție generală. Prin convenție trebuie stipulate expres cazurile de negaranție.

în cazul când tulburarea sau evicțiunea s-au produs datorită culpei copărtașului.

C. Efectele garanției.

Datorită acestei obligații de garanție prevăzută de Codul Civil, copărtașul tulburat în exercițiul drepturilor sale este îndreptățit să cheme în judecată pe ceilalți copărtași pentru a fi apărat.

Când însă evicțiunea se produce, copărtașii, potrivit art.788 alin.2 c.civ., vor fi obligați să despăgubească pe copărtașul evins pentru paguba suferită, fiecare în proporție cu partea sa ereditară la care are dreptul.

Pentru a asigura deplina egalitate între copărtași, legea prevede o serie de condiții privitoare la modul în care funcționează obligația de garanție. Astfel, despăgubirea va fi calculată la valoarea bunului de care a fost evins, în momentul evicțiunii și nu în cel al împărțelii. Totodată , paguba va fi suportată de toți copărtașii, inclusiv de cel evins.

Potrivit art. 788 alin.3 c.civ., în cazul insolvabilității unuia dintre copărtași, partea acestuia va fi suportată de toți copărtașii, inclusiv de cel evins.

Privilegiul copărtașului, prevăzut în art.1737 alin.2 și art. 1741 c.civ. garantează creanța de despăgubire a copărtașului evins împotriva celorlalți copărtași. Conform acestor texte, coerezii au drept de privilegiu asupra imobilelor succesiunii, pentru garanția împărțelii făcute între ei și a sumelor cu care au rămas datori unul către altul. Ca atare, creanțele ce provin din împărțeala succesorală, a căror realizare este urmărită de unul sau de unii dintre succesori împotriva altui succesor, sunt privilegiate cu privire la imobilul care formează obiectul cererii de executare silită și care a fost atribuit debitorului urmărit.

Secțiunea a IV-a. Drepturile creditorilor cu privire la împărțeală.

A. Noțiune.

Înainte de a încerca să explicăm drepturile creditorilor cu privire la împărțeală, trebuie să precizăm despre care creditori este vorba. Întrucât despre creditorii succesorali am amintit într-o secțiune anterioară, vom prezenta acum doar situația creditorilor personali ai copărtașilor. Creditorii succesorali devin, în cazul acceptării pure și simple a succesiunii, creditori personali ai copărtașilor, în virtutea principiului împărțirii de drept a datoriilor moștenirii între succesori de la data deschiderii succesiunii.

Creditorii personali pot fi păgubiți de debitorii lor prin felul în care înțeleg să facă împărțeala moștenirii. Practic, copărtașii se pot înțelege ca în lotul debitorului să fie numai bunuri mobile, ușor de ascuns, astfel încât creditorul acelui copărtaș să nu-și poată satisface creanța.

Legea pune la îndemâna creditorilor, în general, două acțiuni: acțiunea oblică, subrogatorie și acțiunea pauliană, revocatorie. Cu toate că printr-o asemenea împărțeală cu intenție de fraudă creditorii personali sunt păgubiți, ei nu pot folosi acțiunea pauliană, revocatorie, pentru că prin revocarea împărțelii s-ar ajunge din nou la o stare de indiviziune între copărtași.

Întrucât legea nu acceptă revocarea împărțelii, ea pune la îndemâna creditorilor personali o altă cale de a interveni în procedura de împărțeală.

Acest mijloc îl constituie dreptul de opoziție la împărțeală. El poate fi definit ca dreptul recunoscut creditorilor de a interveni în procedura împărțelii și de a-i supraveghea desfășurarea.

B. Dreptul de opoziție la împărțeală.

Potrivit art. 785 c.civ., “creditorii unuia dintre compărțitori, ca nu cumva împărțeala să se facă cu viclenie în vătămarea drepturilor lor, pot pretinde să fie prezenți la împărțeală, pot dar să intervină cu spezele lor; nu pot însă să atace o împărțeală săvârșită, afară numai de s-a făcut în lipsă-le și fără să se țină seama de opoziția lor.” Intervenția creditorilor în împărțeală se va manifesta printr-o opoziție la împărțeală.

Prin opoziție putem înțelege nu numai o poprire, ci și orice act al creditorului din care reiese voința sa de a lua parte la operațiile împărțelii, cum ar fi: un act de urmărire a unui bun succesoral, o cerere de împărțeală, o convenție cu vreun copărtaș prin care acesta se obligă să nu participe la împărțeală decât de față cu creditorul său etc.

Într-o decizie a Curții Supreme, aceasta s-a pronunțat în sensul că opoziția creditorului poate exista atât atunci când în mod formal, după ce a început procedura împărțelii, și-a exprimat voința de a participa, cât și în cazul când, anterior acestei proceduri, a efectuat acte în legătură cu bunuri ce urmau să facă parte din masa partajabilă. În speță, s-a admis acțiunea creditorilor și s-a dispus anularea tranzacției încheiate între copărtași, prin care unuia i-au fost atribuite două imobile, în timp ce debitoarei, care avea o cotă majoritară, i s-au atribuit bunuri mobile. S-a reținut că în timp ce era în curs de soluționare cererea formulată de reclamanți (promitenți cumpărători) împotriva pârâtei debitoare, pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la unul din imobilele în litigiu, copărtașii (pârâta și fiul său) au procedat la ieșirea din indiviziune prin tranzacția socotită păgubitoare pentru creditori.

Opoziția se poate realiza atât timp cât împărțeala nu a fost definitiv făcută; deci poate interveni și în timpul operațiunilor de împărțeală.

Opoziția produce următoarele efecte:

creditorul trebuie chemat la împărțeală, fie că aceasta se face prin bună învoială, fie pe cale judecătorească. Copărtașii nu vor putea proceda valabil la împărțeală decât punând în calcul și pe creditorul oponent.

creditorul odată chemat la împărțeală se va mărgini să supravegheze efectuarea partajului, fără a putea să impună o anumită împărțeală care i-ar fi favorabilă.

partea cuvenită din moștenire debitorului este poprită prin intervenția creditorului. Aceste drepturi succesorale sunt lovite de indisponibilitate, astfel că, după opoziție, eredele nici nu poate încasa sumele ce i se cuvin din moștenire, nici nu poate ceda unui terț partea sa.

Potrivit art. 785 c.civ., dacă împărțeala s-a făcut în lipsa creditorului care a făcut opoziția, această împărțeală este revocabilă. O împărțeală făcută în condiția respingerii creditorului este prezumată a avea caracter fraudulos, de aceea legea pune la îndemâna creditorilor, în acest caz, acțiunea pauliană, revocatorie.

După efectuarea împărțelii, creditorii pierd orice drept cu privire la împărțeală, nemaiputând să o atace. Practica a intervenit în sensul moderării acestei reguli. Astfel, s-a admis posibilitatea desființării împărțelii atunci când ea s-a făcut în grabă – dovedindu-se astfel intenția frauduloasă a copărtașilor – sau în cazul în care împărțeala a fost simulată. În aceste cazuri, deși împărțeala a fost făcută, creditorii pot cere totuși constatarea nulității absolute a împărțelii.

Cap. IV. DESFIINȚAREA ÎMPĂRȚELII.

Secțiunea I. Nulitatea împărțelii.

Împărțeala va putea fi desființată atunci când a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale.

Desființarea se poate produce prin nulitate sau prin anularea împărțelii-cerută de copărtași sau de creditori.

Neîndeplinirea unor condiții prevăzute expres și imperativ de lege pentru validitatea împărțelii va fi sancționată cu nulitatea absolută. Cazurile de nulitate absolută sunt destul de rare, de exemplu când împărțeala unui teren agricol s-a făcut prin vânzarea acestuia către un terț și nu s-a respectat forma autentică a actului impusă de Legea 18/91 a fondului funciar.

O decizie a Curții Supreme a calificat drept cauză de nulitate absolută a împărțelii omisiunea unui moștenitor sau participarea la împărțeală a unei persoane fără vocație succesorală. Unii autori însă și-au manifestat dezaprobarea față de o asemenea soluție.

De asemenea, împărțeala poate fi anulată la cererea expresă a unui copărtaș în următoarele cazuri:

când acesta, nefiind prezent sau nefiind de acord cu împărțeala prin bună învoială, partajul s-a făcut totuși pe această cale, deși legea impune în acest caz împărțeala pe cale judecătorească;

când unul dintre copărtași este lipsit de capacitate deplină de exercițiu, iar împărțeala s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legii privind ocrotirea persoanelor incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (în cazul minorilor între 14 și 18 ani). Astfel, va fi anulabilă împărțeala prin bună învoială consimțită de un minor care nu a împlinit 14 ani sau de un interzis, lucrând prin reprezentantul său legal, fără prealabila încuviințare a autorității tutelare. Tot astfel, va fi anulabilă împărțeala consimțită de un minor care a împlinit 14 ani, cu încuviințarea persoanei chemate de lege să-i încuviințeze actele, dar fără autorizarea autorității tutelare;

când consimțământul dat la împărțeală a fost viciat prin dol sau violență, potrivit art.790 c.civ. Copărtașul al cărui consimțământ a fost viciat nu mai poate cere anularea împărțelii dacă, ulterior încetării dolului sau violenței, a înstrăinat, în tot sau în parte, partea sa ereditară, fiind prezumat irefragabil că a confirmat împărțeala și a renunțat la acțiunea în anulare, conform art. 793 c.civ.

Conform Codului Civil, eroarea asupra alcătuirii masei de împărțit nu atrage nulitatea partajului, ci doar un supliment de împărțeală. În acest sens, art.790 alin.2 c.civ. prevede că: ”pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se strică împărțeala; se face numai un supliment de împărțeală pentru obiectul omis”.

Nici în alte cazuri de eroare nu se poate cere anularea împărțelii. Cea mai frecventă eroare ce poate apărea în caz de împărțeală este eroarea în evaluare. Întrucât legislația noastră nu admite acțiunea în resciziune pentru leziune, desființarea împărțelii nu va fi posibilă în acest caz. Copărtașul păgubit va avea însă la dispoziție acțiunea în garanție împotriva celorlalți copărtași.

Aceeași acțiune va avea copărtașul dacă în masa de bunuri a fost cuprins un bun care nu aparținea moștenirii, iar după împărțeală a fost evins de un terț.

Împărțeala moștenirii poate fi desființată și la cererea creditorilor copărtașilor, prin acțiune pauliană, în anumite condiții. Astfel, dacă deși s-a făcut opoziție la împărțeală, aceasta s-a efectuat în lipsa creditorului, acesta are dreptul să ceară desființarea ei, existând o prezumție de fraudă. Este vorba de o acțiune pauliană simplificată, în care frauda este prezumată. Dacă creditorii nu au făcut opoziție la împărțeală, ei nu au dreptul, în principiu, de a ataca partajul efectuat.

Anulabilitatea, având caracter relativ, poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau tacită a actului. Confirmarea tacită poate să reiasă din executarea voluntară a împărțelii.

În dorința de a ocroti stabilitatea împărțelii și de a evita reîntoarcerea la starea de indiviziune, art.793 c.civ. dispune că moștenitorul care a înstrăinat în tot sau în parte porțiunea sa ereditară nu mai poate cere anularea împărțelii “dacă înstrăinarea s-a făcut în urma descoperirii dolului sau încetării violenței”. Textul derogă de la dreptul comun prin aceea că privește drept confirmare tacită un act care, direct, nu constituie o executare a împărțelii. Legiuitorul consideră că, printr-un asemenea act, copărtașul și-a manifestat hotărârea de a face o înstrăinare validă, ceea ce implică voința de a confirma împărțeala.Este vorba de o prezumție legală irefragabilă, căci ea nu poate admite dovada contrară, din moment ce în temeiul ei legea refuză acțiunea în justiție.

Secțiunea a II-a. Efectele desființării împărțelii.

După desființarea împărțelii prin nulitate sau anulare va renaște starea de indiviziune anterioară partajului. Comoștenitorii vor trebui să întoarcă bunurile primite. În cazul constatării nulității absolute, copărtașii vor trebui să restituie și fructele, pe lângă bun, culese de ei de la data împărțelii. În situația declarării nulității relative, fructele vor fi restituite doar de la data introducerii acțiunii.

Ca efect al nulității împărțelii, și actele de dispoziție încheiate cu terții vor fi desființate retroactiv. De la această regulă fac excepție, potrivit art. 1909 c.civ., actele încheiate cu terții dobânditori de bună credință cu privire la bunurile mobile sau imobile, comform principiului “error communis facit jus”.

Datorită desființării împărțelii, starea de indiviziune a renăscut. Această indiviziune va putea înceta printr-o nouă împărțeală, făcută de această dată cu respectarea dispozițiilor legii.

C O N C L U Z I I

Prin succesiune (moștenire) se înțelege o transmisiune a patrimoniului, a unei fracțiuni a acestuia, ori a unor bunuri sau valori determinate care au aparținut unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice în viață, către una sau mai multe persoane juridice sau către stat, în baza unor norme juridice prestabilite.

Instituția juridică a moștenirii s-a concretizat odată cu apariția proprietății și s-a dezvoltat pe măsura dezvoltării forțelor de producție și a schimbărilor economice, care au accentuat caracterul privat al proprietății.

Primele reglementări ale transmisiunii succesorale se găsesc la romani și la atenieni. La început, succesiunea era bazată pe legătura de sânge, defunctul neputând dispune de averea sa decât în lipsa descendenților. Ulterior, transmisiunea succesorală a devenit primară, voința proprietarului, exprimată prin testament având întâietate față de rudenia de sânge. În prezent, succesiunea testamentară este limitată, legea acordând descendenților o cotă parte din moștenire, în pofida voinței defunctului testator.

Fundamentul transmisiunii succesorale își are originea într-o instituție complexă, având la bază 2 idei centrale:

ideea afecțiunii prezumate a defunctului față de persoana care îl va moșteni

ideea obligației morale, transformată în obligație și datorie față de familie și de o anumită categorie de moștenitori (cei rezervatari) spre a le asigura mijloacele de existență.

În timpul indiviziunii, succesorii sunt proprietari ai unei cote părți, ideale și abstracte, din patrimoniu, aceste bunuri nefiind individualizate în materialitatea lor.

6. Instituția împărțelii moștenirii dă posibilitatea fiecărui succesor să-și însușească cota parte cuvenită din patrimoniul de cujus-ului. Importanța practică a împărțelii moștenirii privește efectele pe care ea le produce asupra patrimoniului succesoral.

7. Legea vine în ajutorul succesorilor cu mijloace juridice de realizare a împărțelii. ( ex. Legea 603/ 1943 pentru simplificarea procedurii împărțelilor judiciare).

8. Împărțeala protejează drepturile coerezilor, principiul fundamental al acestei instituții fiind egalitatea în drepturi.

Împărțeala constituie o importantă instituție a dreptului civil succesoral, fără de care un sector important de relații interumane nu s-ar putea desfășura, determinând situații conflictuale în plan juridic și social.

BIBLIOGRAFIE :

ALEXANDRESCO Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV, partea a II-a, București, 1912

Cărpenaru Stanciu, Drept Civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

CĂRPENARU Stanciu, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală Succesiunile, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

Cărpenaru Stanciu, Dreptul de Moștenire, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1982

Cărpenaru Stanciu, Dreptul de Moștenire, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

Cărpenaru Stanciu, Drept civil. Contractele Speciale. Dreptul de Autor. Dreptul de moștenire, Universitatea din București, facultatea de Drept, 1986

CHIRICA Dan , Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996

Ciucă M. Valerius, Procedura partajului succesoral, Editura Polirom, Colecția Collegium, Iași, 1997

Deak Francisc, Moștenirea legală Editura ACTAMI , București, 1994

DEak Francisc, Moștenirea testamentară, transmisiunea și împărțeala moștenirii, Editura ACTAMI , București, 1996

DEAK Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura ACTAMi, București, 1999

eliescu Mihail, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în Dreptul R.S.R. , Editura ACTAMI , București 1996

ELIESCU Mihail, Moștenirea și Devoluțiunea ei în Dreptul R.S.R., Editura Academiei R.S.R., București , 1966

Fruth Oprișan D.M. Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia partajului”.

Hamangiu Constantin , Bălănescu I. Rosetti, ; Tratat de drept civil român, vol. III, Editura ALL București, 1998,

Manoliu Julieta, Rauschi Ștefan Drept civil. Succesiuni, Iași, 1983.

Macovei Dumitru Drept civil.Succesiuni, Editura “ Ștefan Procopiu” Iași, 1993.

Stătescu Constantin Drept civil București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967.

Zinveliu Ioan, Dreptul la Moștenire în R.S.R., Editura dacia, Cluj napoca, 1975

Colecția Revista Română de Drept pe anii 1990-1999.