.impartirea Bunurilor Comune ale Sotilor In Timpul Casatoriei

Drept

.impartirea Bunurilor Comune ale Sotilor In Timpul Casatoriei

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUVÂNT ÎNAINTE

Împărțirea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei, reprezintă un subiect, cu o largă aplicabilitate în viața de zi cu zi.Tocmai din această aplicabilitate reieșind și importanța temei, ea având profunde implicații teoretice și practice.

În elaborarea lucrării am folosit opiniile exprimate în literatura juridică, în revistele de specialitate, pe care le-am completat cu propriile mele opinii. De asemenea am facut referire în lucrarea de față atât la legislația în vigoare, folosindu-mă de aceasta pentru a prezenta cât mai precis tema dată, cât și la legislația care nu mai este în vigoare, acest lucru folosindu-mi mai ales în cadrul primului capitol intitulat “Caracterizarea generală a relațiilor de familie “, în cadrul căruia m-am referit printre altele și la istoricul acestor relații.

Am ales aceasta tema cum am mai spus datorită implicațiilor importante pe care aceasta le are în viața noastră și datorită amplorii acesteia.

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A RELAȚIILOR

DE FAMILIE

1.1. Familia.Noțiunea sociologică și juridică a familiei

Pestalozzi afirma: ”cea dintâi școală firească a omului este familia”, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul personalității. Întreaga evoluție a omului a fost și va fi influențată de către familie, aceasta văzută ca nucleu social punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate.

Definirea precisă, exactă a noțiunii de familie întâmpină anumite dificultăți cauzate în principal de către doi factori. Pe de o parte, deoarece familia, acest fenomen social deosebit de complex, constituie obiect de cercetare, de studiu pentru multiple științe cum ar fi: dreptul, sociologia, istoria, medicina, fiecare dintre ele încercând sa dea o definiție ce să conțină, să surprindă elementele caracteristice propriului unghi de vedere, iar, pe de altă parte fiindcă însuși legiuitorul nu este consecvent, dând accepțiuni diferite acestei noțiuni.

Legiuitorul nu definește, nu dă o definiție generală a noțiunii de familie, dar având în vedere diferitele categorii de reglementări putem constata faptul că noțiunii de familie i se asociază atât un înțeles restrâns, cat și un înțeles larg. În ceea ce privește înțelesul restrâns, se are în vedere familia formată, sau mai bine spus familia ce îi cuprinde doar pe soți și pe copii lor.Având în vedere sensul larg, înțelesul larg atribuit noțiunii de familie, trebuie precizat că se ia în considerare familia în componența căreia, pe lângă soții și copii lor minori, intră și alte categorii de persoane.

Ca regulă, legiuitorul vizează înțelesul restrâns al noțiunii de familie, însă în legi speciale, în funcție de domeniul relațiilor sociale reglementate, noțiunea de familie primește și accepțiuni mai largi. Astfel potrivit dispozițiilor legii nr.114/11 oct. 1996, publicată in Monitorul Oficial al României, așa cum a fost modificată prin O.U.G nr.40/10 iulie 1997 prin familie se înțelege: “soțul, soția, copii minori precum și copii majori și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună ” .

Noțiunea de familie, în sens larg poate fi privită și dintr-o altă perspectivă, și anume având ca principal criteriu ideea de domiciliu. Astfel conform dispozițiilor legii nr.67/24 iunie 1995 privind ajutorul social se precizează ca făcând parte din familie „ și copii necăsătoriți care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursuri la zi, în instituții de învățământ care funcționează potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără sa depășească vârsta de 25 de ani, respectiv 26 de ani în cazul acelora care urmează studii superioare, cu o durată de școlarizare mai mare de cinci ani ”.

Ca o concluzie a celor de mai sus, se constată că reglementarea juridică a relațiilor de familie, cât și a celor rezultate din căsătorie, din adopție și din afara căsătoriei sunt cuprinse atât în codul familiei, cât și în legi speciale.

În doctrină există două aspecte, două puncte de vedere din prisma cărora familia poate fi caracterizată sau privită :

sociologic

juridic

Din punct de vedere sociologic familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și într-ajutorare. În acest sens, familia este privită ca fiind o formă specifică de comunitate umană; în cadrul relațiilor familiale apărând aspecte de ordin moral, fiziologic, economic etc. Complexitatea aceasta a relațiilor de familie poate fi dedusă printre altele și prin declarația lui Pestalozzi care afirma cu multă pătrundere că “școala cea mai eficientă este casa părintească, iar disciplina morală în familie constituie temeiul învățăturii unui om pe toată viața”. Influența mediului familial este condiționată de o serie de factori caracteristici, care se particularizează de la familie la familie, dând nota specifică personalității copiilor, ca reflectare și ecou al personalității părinților.

Dintr-un alt punct de vedere, familia poate fi privită ca fiind o realitate biologică,prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și procreație, fiind o realitate socială deoarece reprezintă cadrul comunității de viață și interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendență într-un model unic al solidarității umane.

Din punct de vedere juridic familia desemnează un grup de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc atât din căsătorie, rudenie cât și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege, fiind recunoscută și ocrotită juridicește. Aici în cadrul juridic al familiei trebuie să amintim cele două aspecte principale pe care se axează intențiile normative și anume : protejarea familiei ca entitate socială – aici incluzându-se stabilirea unor cerințe legale care să asigure accesul la un asemenea statut – si cea de-a doua intenție stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre membrii familiei.

În cadrul primei idei, și anume „protejarea familiei ca entitate socială” se poate aminti ca în România, statul ocrotește căsătoria și familia, el sprijinind prin măsuri economice și sociale dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului manifestând totodată o grijă deosebită în educarea minorilor.

Sub al doilea aspect și anume cel al reglării relațiilor din interiorul familiei, legea proclamă principiul egalității soților în relațiile dintre ei cât și în exercițiul drepturilor față de copii. De asemenea trebuie amintit dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea și educația copiilor, relațiile de familie bazându-se pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, aceștia fiind datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.

1.2. Caracterele și funcțiile familiei

Familia, ca celulă de bază a societății este o instituție care se bucură de protecție constituțională, atât în țara noastră cât și în multe state europene, care la rândul lor au prevăzut protecția familiei ca un obiectiv important al ordinii constituționale.

Astfel în ceea ce privește legislația romană, mai precis Constituția României se fac referiri exacte către familie, referiri din care rezultă, reies caracterele acesteia, dintre care se pot aminti:

– familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor;

– copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie;

– copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor;

– persoanele handicapate se bucură de protecție socială specială;

– părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Din acestea rezultă importanța deosebită acordată familiei, atât de către statul român, cât și de către alte state europene ce au prevăzut protecția familiei ca fiind un obiectiv important al ordinii constituționale.

Relațiile familiale au un caracter complex și implică atât legături de natură afectivă cu caracter nepatrimonial, cât și unele relații patrimoniale. Omniprezentă prin structura și funcțiile ei îi orice societate umană, familia dobândește noi caracteristici și forme particulare în funcție de gradul de dezvoltare al societății.

În decursul istoriei întâlnim diferite tipuri de familie, în care structurile familiale, formele de autoritate, rolurile membrilor familiei și funcțiile acesteia diferă de la un timp la altul, în funcție de gradul de autonomie economică și socială față de mediul înconjurător pe care-l prezintă familia respectivă, de întindere, rudenie și de repartiția autorității între parteneri. Astfel în ceea ce privește funcțiile familiei, în doctrina juridică sunt menționate patru asemenea funcții:

a) funcția de perpetuare a speciei;

b) funcția economică;

c) funcția educativă;

d) funcția de solidaritate familială.

1.2.1. Funcția de perpetuare a speciei

Având în vedere faptul ca familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație, se observă faptul că aceasta funcție are un caracter primordial în raportul cu celelalte funcții, deoarece fără perpetuarea speciei umane, societatea este de neconceput.

Familia are la bază, deși nu exclusiv, atracția biologică dintre bărbat și femeie, determinată de diferența sexuală; în plus trebuie evidențiată dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și crește copii, această funcție asigurând astfel reproducerea populației. Atracția către sexul opus este inerența naturii umane după cum tot astfel este și nevoia de a avea copii. Hotărârea unui cuplu de a avea copii este și trebuie să fie una personală, dar în același timp să fie determinată într-o oarecare măsură și de realitățile social-economice existente. Cu toate că urmașii, copii, constituie în cadrul familiei un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de mărire a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor, ei reprezentând viitorul, hotărârea cuplului de a avea copii este în general influențată de către societate. Statistica arată că această natalitate depinde în mod nemijlocit de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale, dar în anumite cazuri și de politica societății privind natalitatea. Astfel în anumite țări se duce o politică de sprijinire a natalității în timp ce în altele se duce o politică exact inversă și anume de frânare a sporului populației.

1.2.2. Funcția economică

Reprezentând cea mai importantă și dinamică structură a vieții sociale, familia este determinată de legile generale de dezvoltare a societății și de întreg procesul istoric, care o transformă, o face să evolueze în forme particulare, dar care nu îi modifică existența. De aici rezultă clar ca nu realitățile biologice determină existența grupului familial, ci realitățile sociale. Astfel ca și în cazul funcției de perpetuare a speciei și în acest caz funcția economică este influențată de gradul de dezvoltare social-economic al societății.

Această funcție este cel mai strâns dependentă de tipul de societate, de nivelul de dezvoltare social-economic, iar în realizarea sa practică, aceasta funcție a familiei prezintă anumite aspecte, din care mai importante sunt:

a) latura productivă – care vizează „asigurarea de venituri din activități în cadrul familiei și evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesități ale membrilor familiei de cătrnie și de repartiția autorității între parteneri. Astfel în ceea ce privește funcțiile familiei, în doctrina juridică sunt menționate patru asemenea funcții:

a) funcția de perpetuare a speciei;

b) funcția economică;

c) funcția educativă;

d) funcția de solidaritate familială.

1.2.1. Funcția de perpetuare a speciei

Având în vedere faptul ca familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație, se observă faptul că aceasta funcție are un caracter primordial în raportul cu celelalte funcții, deoarece fără perpetuarea speciei umane, societatea este de neconceput.

Familia are la bază, deși nu exclusiv, atracția biologică dintre bărbat și femeie, determinată de diferența sexuală; în plus trebuie evidențiată dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și crește copii, această funcție asigurând astfel reproducerea populației. Atracția către sexul opus este inerența naturii umane după cum tot astfel este și nevoia de a avea copii. Hotărârea unui cuplu de a avea copii este și trebuie să fie una personală, dar în același timp să fie determinată într-o oarecare măsură și de realitățile social-economice existente. Cu toate că urmașii, copii, constituie în cadrul familiei un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de mărire a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor, ei reprezentând viitorul, hotărârea cuplului de a avea copii este în general influențată de către societate. Statistica arată că această natalitate depinde în mod nemijlocit de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale, dar în anumite cazuri și de politica societății privind natalitatea. Astfel în anumite țări se duce o politică de sprijinire a natalității în timp ce în altele se duce o politică exact inversă și anume de frânare a sporului populației.

1.2.2. Funcția economică

Reprezentând cea mai importantă și dinamică structură a vieții sociale, familia este determinată de legile generale de dezvoltare a societății și de întreg procesul istoric, care o transformă, o face să evolueze în forme particulare, dar care nu îi modifică existența. De aici rezultă clar ca nu realitățile biologice determină existența grupului familial, ci realitățile sociale. Astfel ca și în cazul funcției de perpetuare a speciei și în acest caz funcția economică este influențată de gradul de dezvoltare social-economic al societății.

Această funcție este cel mai strâns dependentă de tipul de societate, de nivelul de dezvoltare social-economic, iar în realizarea sa practică, aceasta funcție a familiei prezintă anumite aspecte, din care mai importante sunt:

a) latura productivă – care vizează „asigurarea de venituri din activități în cadrul familiei și evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesități ale membrilor familiei de către familie însăși, în interiorul acesteia”;

b) latura financiar-contabilă – ce constă în administrarea unui buget comun de venituri și cheltuieli, indiferent dacă provin din munca în gospodărie sau din activități desfășurate în afara acesteia;

c) latura profesională – adică modalitatea în care familia se constituie în cadrul adecvat și suficient pentru pregătirea profesională a tinerilor, adică în ce măsură și în ce mod familia asigură însușirea unei profesii de baza de către adolescenți.

În ceea ce privește o legătură a acestei funcții cu „Dreptul familiei” se observă că funcția economică își găsește aplicațiunea în regimul comunității de bunuri ale soților, precum și în obligația legală de întreținere în anumite cazuri speciale. De aici rezultă și faptul că importanța funcției economice diferă de la o societate la alta.

Sub un alt aspect, funcția economică a familiei se exprimă și în caracterul de unitate de producție pe care îl are aceasta, iar ca exemplu se poate da familia din mediul rural și anume a întreprinzătorilor economici.

Ca o concluzie a celor de mai sus se poate afirma că funcția economică a familiei poate fi privită și din prisma realizării unor venituri suficiente pentru toți membrii familiei și în organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun.

1.2.3. Funcția educativă

„În orice societate familia reprezintă factorul primordial al socializării morale și integrării sociale a adolescentului, constituind cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuințele sale psihologice și sociale. În calitatea sa de mediu natural și de grup primar, ea este primul intermediar în relațiile cu societatea și constituie matricea care îi imprimă copilului cele mai importante și cele mai durabile trăsături caracteriale și morale”.

Aceasta funcție are o importanță deosebită, dovadă fiind și faptul că familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Familia nu numai că dă copiilor primele noțiuni despre conduita, morala, bine și rău, dar imprimă personalității sale în formare reguli și deprinderi, principii, ce constituie fundamentul pe care apoi se clădește personalitatea unui om matur. Scopul educației în familie fiind formarea unei persoane cu o dezvoltare multilaterala și armonioasă. Astfel Cod fam. art.101, alin.2 precizează faptul că: „ părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea sa fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității”. Părinții au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori, a căror răspundere le revine. De asemenea părinții au obligația de a dirija formarea școlară, profesională, religioasă, civică morală și politică a copilului. Părinții asigură responsabilitatea civilă a copilului și în cazul în care copiii cauzează un prejudiciu legea poate prezuma că părinții sunt responsabili, comițând o eroare de supraveghere, sau fiind vorba de un defect de educație al minorilor respectivi, orice delict minor angajând responsabilitatea părinților săi. Există o unitate între educația în familie și educația în societate, statul edictând o serie de norme juridice și stabilind atribuții anumitor organe de stat în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

Art. 108 Cod fam. precizează ca „autoritatea tutelară are la rândul ei și obligații de a verifica modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului”, iar în cazul neîndeplinirii sau a îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părintești, aici incluzându-se și cele educative, intervin anumite sancțiuni din care se pot aminti:

– decăderea din drepturile părintești;

– darea copilului în plasament familial sau încredințarea lui spre creștere și educare unor terțe persoane.

În unele cazuri sancțiunile sunt chiar mai grave, angajându-se chiar răspunderea civilă, administrativă sau chiar penală a părinților.

Misiunile de protecție a minorului, coordonate de către stat sunt coordonate de către „Ajutorul social al copilului” și de „Protecția maternă și infantilă a serviciilor departamentale de acțiune sanitară și socială”. Tribunalul departamental pentru copii și judecătorii, are în acest domeniu, o misiune de protecție și de sancționare, legea din ianuarie 1993 integrând un articol al Convenției Națiunilor Unite, din noiembrie 1989, recunoscând dreptul la o exprimare a copilului minor, în întreaga procedură civilă care îl privește, și asta indiferent de vârsta lui, care înainte de această dată era fixată la 13 ani. Minorul va fi audiat singur, sau cu un avocat, beneficiind automat de asistență juridică.

Familiei îi revine astfel responsabilitatea fundamentală pentru ca procesul de educație să evite erorile și să favorizeze o dezvoltare morală adecvată, care să permită stimularea participării adolescentului la exigențele vieții sociale.

1.2.4. Funcția de solidaritate familială

Această funcție de solidaritate este adăugată de unii autori celorlalte trei, iar de alții nici măcar nu o menționează. Considerând că fără aceasta din urmă nu poate fi întregită imaginea referitor la funcțiile rezultate din relațiile familiale, am hotărât să o prezint în câteva rânduri.

După unii autori, această solidaritate se naște, este rezultată din comunitatea de viață a membrilor familiei, din legătura biologică și din afecțiunea naturală ce există între ei, ea fiind de ordin etic, afectiv. Un argument destul de elocvent prin care se demonstrează că însuși dreptul, prin reglementările sale contribuie la această solidaritate, îl constituie prevederile art.2 cod fam. potrivit căruia „relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.

De asemenea,la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei mai contribuie și prevederile referitoare la:

egalitatea în drepturi și obligații între soți;

prevederile referitoare la comunitatea patrimonială de bunuri;

prevederile referitoare la egalitatea părinților în drepturi și obligații față de copii lor minori și la exercitarea ocrotirii drepturilor părintești numai în interesul copiilor;

reglementări referitoare la obligația legală de întreținere între membrii familiei;

dispozițiile codului penal privind sancționarea abandonului de familie și relele tratamente aplicate minorului cât și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

Ca o concluzie se pot observa doua tipuri de solidaritate. Există solidaritate atât morală cât și solidaritate materială, ambele tipuri existând între membrii familiei și realizându-se în familie.

Aceasta funcție de solidaritate poate fi considerată ca fiind o entitate de sine stătătoare doar în măsura în care privim funcțiile familiei din interior, adică din privința raporturilor interne care există între membrii familiei.

Diferența dintre funcția de solidaritate și celelalte trei funcții ale familiei este aceea ca aceasta din urmă vizează în primul rând relațiile familiei cu societatea, în timp ce funcția de solidaritate, cum am mai spus, vizează relațiile interne care există între membrii unei anumite familii.

În ansamblul lor, raporturile familiale reprezintă un timp specific de solidaritate și integrare socială, care implică indivizii aflați într-o interacțiune reciprocă și permanentă. Pentru acest motiv, nu relațiile biologice, ci relațiile sociale definesc esența vieții de familie.

1.3. Formele istorice ale familiei. Scurt istoric referitor la realitățile personale și patrimoniale dintre soți

1.1.3. Formele istorice ale familiei

Familia, deși relativ independentă în raport cu societatea externă ei, este totuși condiționată într-o oarecare măsură în organizarea și evoluția sa de modul de organizare al societății pe care de altfel îl reflectă. Se observă din acest punct de vedere o serie de deosebiri importante între o orânduire socială și alta, chiar și în cadrul aceleiași formațiuni social-economice. De asemenea sunt deosebiri în ceea ce privește etapele formațiunii respective și nu în ultimul rând deosebiri ce au loc în viața familială a unei clase față de alta.

În ceea ce privește obștea sătească se poate preciza că principiul fundamental al acesteia era egalitatea dintre membrii săi, determinată de către caracterul stăpânirii devălmașe asupra pământului și de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor. În condițiile create prin dispariția stăpânirii sclavagiste romane și când încă nu apăruseră deosebirile de avere, calitățile personale de inteligență, vitejie, bună comportare, puteau să evidențieze pe unii membrii din cadrul comunității sătești.

Pe plan social această egalitate se manifesta în posibilitatea fiecăruia de a îndeplini anumite însărcinări date de obște, aceeași egalitate manifestându-se și în alte domenii de relații, ca acela de succesiune, de obligații, de răspundere, de familie.

În secolele IV – IX familia mică devine celula de bază a societății, munca ambilor soți și a copiilor în gospodăria casnică fiind temeiul drepturilor lor egale asupra patrimoniului familial, ceea ce determină o puternică solidaritate între membrii familiei, aceasta manifestându-se în îndatorirea de întreținere reciprocă între soți și între părinți și copii.

În cadrul comunei primitive slaba dezvoltare a forțelor de producție îi silea pe oameni să se unească în hoarde pentru executarea în comun a unor activități ca vânătoarea, culesul. În această epocă nu existau grupuri familiale, gospodării familiale private în sânul hoardei, toți membrii grupului fiind sau considerându-se rude, descendente dintr-un strămoș comun. Exista totuși și în această perioadă o diferențiere a oamenilor după două criterii și anume: în primul rând după sex, între bărbat și femeie; bărbații ocupându-se îndeosebi cu vânătoarea, femeile cu culesul – și, în al doilea rând, după grupe de vârstă. Din acest punct de vedere hoarda despărțindu-se în trei categorii mari:

bătrâni inapți pentru muncă;

maturi care se aflau in deplină maturitate de muncă deținând totalitatea capacității productive;

în copii care nu erau încă apți pentru muncă.

Această diferențiere pe sexe și pe grupe de vârstă servea în această epocă și pentru reglementarea relațiilor conjugale. Astfel un bărbat din grupa adulților nu se putea căsători cu o femeie din altă grupa de vârstă. Ceea ce trebuie reținut este faptul că în cadrul hoardei primitive lipsa grupurilor familiale distincte nu trebuie înțeleasă ca o lipsă a oricărei reglementări a relațiilor conjugale; o astfel de reglementare există, dar ea prezintă un anumit specific, fiind condiționată de împărțirea hoardei în cele două categorii: sex și vârstă.

Reglementarea relațiilor conjugale din sânul hoardei primitive era și mai complicată deoarece în afară de sistemul de mai sus mai există încă unul. Conform acestuia primitivii împărtășeau credința că se trag dintr-un strămoș comun; această credință reflecta de fapt în cunoștința lor solidaritatea economică reală a hoardei. Acest sistem se suprapunea în reglementarea relațiilor conjugale, sistemului de împărțire pe grupe a hoardei, complicându-l.

În societatea sclavagistă, familia este restrânsă la familia stăpânului de sclavi, care alcătuia o unitate de producție directă, în familie, adică în gospodăria stăpânului de sclavi fiind incluși și sclavii. Astfel se poate observa faptul că în epoca sclavagistă sclavii aparțineau familiei mari a proprietarilor de sclavi. Acestora li se îngăduiau relații sexuale între ei, dar nu aveau voie să-și alcătuiască legal familii proprii, fiind considerați doar simplii muncitori direcți în familia stăpânului. De regulă, stăpânul era acela care stabilea o anumită reglementare a relațiilor sexuale dintre sclavii săi, dar cum am mai spus neîngăduind acestora să întemeieze familii proprii, putând totodată oricând să despartă pe mama de copil sau pe tata de mama și de copil.

În cadrul societății feudale devine clară despărțirea în două categorii mari a familiei dintre care este de remarcat faptul ca cea a nobililor feudali își organiza familia ca un colectiv patrimonial, colectiv a cărui bază consta în drepturile de exploatare a unor alte familii aparținând claselor aservite, care în atelierele lor meșteșugărești sau în gospodăria lor agricolă asigurau baza organizatorică a procesului de producție. ”Ca persoană fizică omul în feudalism este încadrat în diverse stări sociale, al căror regim statutar fățiș inegal se răsfrânge și asupra sferei capacității sale juridice.”

Astfel, boierii aveau o capacitate juridică deplină în ceea ce privește drepturile și obligațiile publice și private, fără deosebire prea mare între ei la începuturile feudalismului. Chiar și în Ardeal, în condițiile infiltrării străine în secolul XIV erau încă recunoscute boierilor români anumite privilegii, păstrate mai târziu cu condiția maghiarizării și părăsirii religiei ortodoxe. De asemenea și în Țara Românească a avut loc o diferențiere a boierilor în legătură cu drepturile pe care aceștia le aveau. Astfel existau boieri mari și mici, boieri de curte și de țară, boieri cu și fără slujbe.

Clerul, ca și boierii avea o situație privilegiată, cu anumite atribuții de drept public de participare la treburile țării, în sfatul domnesc, în adunările de stări, având competența de a judeca în anumite procese civile, penale și canonice, conform ierarhiei sale bisericești și monahale.

Orășenii aveau și ei anumite drepturi dintre care se amintesc: dreptul de a participa la administrarea orașelor și târgurilor, de a dispune de bunurile lor și de a-și rezolva diferendele lor judiciare.

O alta clasă ce avea o situație asemănătoare în ceea ce privește administrarea satelor și dispoziția asupra bunurilor ce le aparțineau, sunt țăranii liberi, de multe ori numiți doar țărani spre a fi deosebiți de țăranii aserviți. Aceștia din urmă puteau dispune de bunurile pe care le mai păstrau în proprietatea lor, dar erau excluși de la exercițiul drepturilor publice, ei putând reveni la starea de oameni liberi prin răscumpărare și iertare de către rumânie; termenul de „rumân” având atât un înțeles etnic cât și social.

Robii, tătarii și țiganii, trăiau sub regimul unui „drept al robilor” sau al unui drept țigănesc. Erau lipsiți de libertate, considerați obiecte asupra cărora puteau face diverse tranzacții, dar nu puteau dispune de viața lor, putând fi vânduți sau donați, existând și țigani liberi care se vindeau ei înșiși ca robi. Aveau în stăpânire puține bunuri rezultat al muncii proprii.

Deplina dezvoltare a acestei situații în care familiile se despart în două categorii opuse, o întâlnim în societatea capitalistă, în care apare net, distinct, deosebirea dintre familia burgheză și familia proletară. Familia burgheză se întemeiază pe puterea capitalului și în consecință principala sa funcție rezidă în acumularea, păstrarea și transmiterea prin moștenire a proprietății.

În cadrul acestei familii organizarea sau structura autorității este de tip patriarhal ,păstrarea și transmiterea moștenirii revenindu-i tatălui. Rezultă deci că în cadrul grupului familial atât soția cât și copii sunt subordonați autorității tatălui. De observat că în cazul acestui tip de familie interesul economic primează față de atracția reciprocă, față de înclinația sau iubirea dintre cei doi parteneri. De aici rezultă și ideea că societatea burgheză dă naștere unei vieți de familie lipsită de suflet, unei iluzii a vieții de familie. Ceea ce caracterizează în principiu acest tip de familie sunt mai ales următoarele trăsături:

a) în primul rând familia reprezintă un colectiv de muncă sau de exploatare a muncii altora;

b) în al doilea rând, în cadrul grupului familial atât femeia cât și copii sunt subordonați puterii capului de familie, care este și posesorul averii;

c) în al treilea rând, aceste familii se caracterizează prin recunoașterea inegalității dintre sexe, a inegalității dintre bărbat și femeie.

Astfel încă din timpuri foarte vechi femeia era subordonată bărbatului. De subliniat faptul că atunci când este copil se află la discreția absolută a puterii tatălui, când devine mai mare rămâne în continuare sub puterea tatălui și a fraților ei, mai târziu ea trebuie să dea ascultare orbească soțului ei, și în fine spre bătrânețe este subordonată propriilor ei copii de sex masculin.

În condițiile capitalismului apare și familia proletară, care tinde să se întemeieze pe relații cu adevărat umane între parteneri. Deosebirile dintre caracteristicile familiei muncitorești în societatea capitalistă față de familia burgheză izvorăsc din deosebirile celor două clase în privința poziției lor față de mijloacele de producție, în privința poziției lor în producție. Dacă trăsăturile dominante ale familiei burgheze sunt determinate de faptul că această clasă este posesoare a mijloacelor de producție, ca proprietar individual al acestor mijloace de producție și care exploatează forța de muncă străină, dominantele familiei proletare își au originea în faptul că proletariatul este clasa care nu posedă nimic în afara propriei sale forțe de muncă, pe care este nevoit să o vândă pentru ca el și familia lui să poată trăi.

Ca urmare a acestei situații relațiile de familie ale acestei clase se constituie pe cu totul altă bază decât relațiile de familie ale familiei burgheze. La baza familiei proletare nu stă dorința de înavuțire. Această familie nu este legată în constituirea ei de proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

În cadrul acestei familii gospodăria încetează de a mai fi o gospodărie de producție așa cum se prezintă ea în vechile orânduiri, ea devenind o gospodărie de consum în comun a unor venituri dobândite de către membrii ei în mod individual. Ca urmare relațiile de familie ale familiei muncitorești sunt bazate pe afecțiune reciprocă, pe egalitate și respect reciproc între parteneri, între soț și soție, între părinți și copii, prefigurând din acest punct de vedere noul tip de familie, familia socialistă, care apare și se dezvoltă în cursul și după înfăptuirea revoluției socialismului, adică atunci când proletariatul, înfăptuind revoluția, înlăturând în cursul înfăptuirii revoluției proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, înlătură pentru totdeauna și condițiile încheierii familiei pe bază de interese egoiste, pur materiale.”

O primă premisă a stabilirii unor relații de egalitate între soți este aceea a înlăturării primei baze pe care se construiau relațiile de familie și anume desființarea relațiilor de exploatare. De asemenea noua orânduire stabilește și un alt cadru legal, alte norme juridice, pentru închegarea și întărirea familiei. Societatea socialistă aduce prin lege drepturi egale pentru toate persoanele, implicit drepturi egale între bărbați și femei, atât în viața publică cât și în viața de familie.

1.2.3.Scurt istoric referitor la relațiile personale și patrimoniale dintre soți

Dreptul familiei reunește normele juridice care reglementează raporturile personale și cele patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie, precum și din alte relații asimilate de lege, sub unele aspecte, relațiilor de familie.

Ca ramură de drept, apartenența sa la dreptul privat este incontestabilă. De altfel până în anul 1954, anul punerii în aplicare a Codului Familiei, dispozițiile relative relațiilor de familie, ca parte integrantă a dreptului civil – dreptul privat general – erau cuprinse în Cod civil, Cartea I „Despre persoane”.

Reconstituirea normativă a relațiilor de familie s-a făcut prin abrogarea unui segment consistent ca însemnătate și întindere din cuprinsul Codului Civil, pentru a face loc noilor dispoziții ale codului familiei, acest lucru realizându-se sub efectul tendințelor de specializare din dreptul civil, puternic influențate de schimbările care au marcat societatea românească începând cu deceniul V al secolului trecut. S-a recurs la o astfel de soluție deoarece modificarea dispozițiilor legale din codul civil era practic imposibilă deoarece textele codului civil, în ceea ce privește relațiile de familie, nu mai puteau fi păstrate, fiind depășite chiar și principiile fundamentale care ordonau materia.

Autonomia dreptului familiei a fost acceptată ca fiind de domeniul evidenței ulterior punerii în aplicare a codului familiei, având totodată și argumentul propriei culegeri de dispoziții legale. Criteriul obiectului reglementării este unanim admis în doctrină ca fundamental în constituirea și delimitarea ramurilor de drept. Din acest punct de vedere, atât dreptul civil, cât și dreptul familiei supun reglementării raporturile patrimoniale și cele nepatrimoniale în care părțile figurează pe poziții egale.

Faptul că interferențele cu dreptul civil sunt atât de numeroase și substanțiale, fac de neconceput un drept al familiei fără suportul dreptului civil și conferă un înțeles cu totul particular ideii de „autonomie”. Oricum, de vreme ce pentru fiecare dintre noi familia reprezintă fundalul socio-afectiv cel mai relevant, principala preocupare ar trebui să fie asigurarea unei cât mai depline armonii între drept și familie chiar dacă, la un moment dat, eforturile în această direcție s-ar face cu sacrificiul autonomiei dreptului familiei ca ramură de drept.

Starea de persoană căsătorită aduce un complex de drepturi și îndatoriri atât de natură patrimonială în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soți, drepturi și îndatoriri ce vor însoți căsătoria pe toata durata sa. Existența și conținutul acestor drepturi și îndatoriri sunt prestabilite de lege, fără posibilitatea soților de a le accepta subiectiv, sub condiții sau termen. Numitorul comun al efectelor căsătoriei este deplina egalitate între soți, îndemnați să decidă de comun acord în tot ceea ce privește căsnicia.

1.2.4. Relațiile personale dintre soți

Relațiile de natură personală, nepatrimonială, care au luat ființă prin încheierea căsătoriei, acoperă un domeniu foarte vast. Dintre aceste relații, normele dreptului familiei reglementează doar o parte, care dobândesc în acest fel caracter juridic. Majoritatea raporturilor dintre soți fiind de natură morală, legiuitorul a considerat mai potrivit să lase soților libertatea reglării lor, stabilind numai cadrul unei minime organizări juridice atunci când enunța principiile care le guvernează: „ bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie ”. Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria de aici rezultă că ori de câte ori nu se prevede o anumită conduită obligatorie, soții hotărăsc ei înșiși de comun acord încercând să aleagă soluția cea mai potrivită intereselor lor. Eventualele divergențe ce pot interveni între soți nu pot fi înlăturate decât prin voința și efortul lor conjugat. Astfel, stabilitatea relațiilor familiale poate fi distrusă prin anumite eșecuri, prin neputința și nepriceperea soților de a înfrunta împreună toate realitățile vieții conjugale, în cele din urmă toate acestea putând duce la desfacerea căsătoriei.

Starea de persoană căsătorită nu poate înzestra pe nici unul dintre soți cu vreo „autoritate” asupra celuilalt; soții putând să-și aleagă profesia sau ocupația fără a fi necesară încuviințarea celuilalt soț, și nici unul dintre ei nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței sau relațiilor sociale ale celuilalt soț. Dintre drepturile și obligațiile personale ale soților putem aminti:

– numele soților;

– obligația de sprijin moral reciproc;

– obligația de coabitare;

– obligația de fidelitate;

– anumite îndatoriri conjugale.

1.2.5. Relațiile patrimoniale dintre soți

În ceea ce privește regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soți înainte de apariția codului familiei, Codul civil de la 1846 consacră în privința acestui tip de raporturi regimul separației de bunuri, regim care se aplică numai atunci când soții nu au înțeles prin convenție patrimonială să se supună altuia. Astfel regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri, fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, de folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-și întrețină soția, acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu a treia parte din veniturile sale.

Codul civil reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotal; dota fiind potrivit dispozițiilor art.1233 „averea ce se aduce bărbatului din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei” .Soții îl puteau adopta cu sau fără modificări, prin convenția matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, femeia putând înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare , de folosință și de dispoziție asupra bunurilor.

Constituția din 1948, deși nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil și nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii a adus importante modificări relațiilor de familie. Astfel regimul dotal a fost considerat abrogat tacit. Deși regimul legal al separației de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a codului familiei, după Constituția din 1948 practica judiciară i-a adus unele corectări, în sensul principiilor enunțate de legea fundamentală. Soția nu mai era obligată să dea soțului partea sa de contribuție la cheltuielile căsătoriei, fiind de asemenea folosite noțiuni noi precum „patrimoniu conjugal” sau „comunitate de fapt”, prin care se urmărea desemnarea comunității de bunuri a soților și recunoașterea contribuției, prin muncă în gospodărie a femeii casnice.

Adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, Codul familiei a scos complet relațiile de familie de sub incidența Codului civil. După acest moment raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispozițiile acestui cod, indiferent de datele căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor patrimonial de mai înainte. Bunurile pe care soții le aveau la data căsătoriei au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor codului.

O problemă delicată există în cazul căsătoriilor ce erau desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei în cele din urmă ajungându-se la ideea că nu se puteau aplica dispozițiile acestui cod Cu toate acestea, în temeiul Constituției din 1948 și a celei din 1952, practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deși femeia nu putea invoca prezumția de comunitate, putea face proba contribuției sale la achiziționarea bunurilor. De asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia dintre soți nu constituia un impediment pentru celalalt soț în a dovedi contribuția sa la achiziționarea acestuia și în același timp la stabilirea cotei ce i se cuvenea.

Reglementate acum prin art.29 – 36 din Cod Fam., relațiile patrimoniale dintre soți vin ca o completare relațiilor personale dintre aceștia. Viața în comun, gospodăria comună și creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale soților, atât sub aspectul drepturilor cât și al obligațiilor, subordonate aceleiași finalități: asigurarea suportului material necesar existenții și pe cât posibil, confortul familiei.

Numeroasele raporturi patrimoniale ce se nasc între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsătoriei;

raporturi cu privire la bunurile lor;

raporturi privitoare la obligația reciprocă de întreținere.

În general raporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există și acte juridice pe care soții le încheie și își găsesc reglementarea în Codul civil.. De altfel, în cazurile în care dreptul familiei nu oferă soluții normative proprii acestora, urmează să se facă aplicarea dispozițiilor Codului civil.

Bunurile soților, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre ei sunt împărțite în bunuri comune, care constituie regula și bunuri proprii acestea fiind excepția. Temeiul acestei afirmații este acela că toate bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune, iar pentru ca un bun să fie considerat propriu oricăruia dintre soți va trebui să se facă dovada în acest sens; prezumția de comunitate având la bază realitatea că în mod normal, soții dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Motivul pentru care legiuitorul a înțeles să acorde prioritate prezumției comunității de bunuri este acela că aceste bunuri sunt destinate acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum și creșterii și educării copiilor.

CAPITOLUL II

ASPECTE PRIVIND BUNURILE COMUNE ȘI PROPRII

ALE SOȚILOR

2.1. Regimul matrimonial în dreptul român actual

Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea care se formează în relațiile cu terțe persoane.

Una din primele caracteristici ale regimului juridic al bunurilor soților este aceea că este în exclusivitate legal, această legalitate rezultând din faptul că regimul matrimonial s-a fixat prin norme legale, preponderent normative și nu prin o convenție. Astfel bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt considerate a fi bunuri comune, orice altă convenție fiind lovită de nulitate în temeiul art.30 Cod Fam. , numai anumite bunuri limitativ determinate de către lege prin art.31 Cod Fam. fiind considerate proprii ale fiecăruia dintre soți.

Codul familiei, necunoscând principiul convențiilor matrimoniale, soții nu se pot supune unui regim matrimonial convențional care să-si găsească aplicare în locul comunității de bunuri. De aici rezultă obligativitatea acestui regim. În cazul în care această obligativitate nu ar exista, măsura de ocrotire a intereselor comune ale soților și ale familiei realizată prin acest regim, nu ar fi întotdeauna eficientă, soții putând-o înlătura prin convenția lor matrimonială. Se observă că această obligativitate a regimului comunității de bunuri constituie o măsură legală de ocrotire a intereselor comune ale soților împotriva propriilor și eventualelor slăbiciuni, a inexperienței, ori a tendinței de risipă a oricăruia dintre ei.

Regimul matrimonial este de asemenea unic, datorită faptului că este exclusă concurența oricărui alt regim, legal sau convențional; este imutabil fiindcă nu poate fi modificat în timpul căsătoriei; și nu în ultimul rând este imperativ. Această ultimă caracteristică a regimului matrimonial reieșind din ideea că soții nu au posibilitatea sau dreptul de a se sustrage de sub incidența sa.

Revenind la sancțiunea nulității, se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută orice convenții intervenite, fie între soți, fie între aceștia și terțe persoane, prin care se poate aduce atingere regimului matrimonial al bunurilor soților. Astfel vor fi considerate nule convențiile încheiate între soți, prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, ca de exemplu acelea prin care s-ar stabili ca anumite bunuri deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soți. De asemenea lovite de nulitate sunt atât declarațiile unilaterale ale unuia dintre soți prin care s-ar recunoaște că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate ar aparține în exclusivitate celuilalt soț cât și convențiile încheiate de viitorii soți sau de soți cu terțe persoane prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.

Se observă faptul că este unanim admis în literatura română că sunt considerate ca fiind nule acele convenții prin care s-ar urmări o restrângere a comunității de bunuri. În legătură cu aceasta teorie s-au emis și o serie de alte opinii, acestea din urmă fiind legate de faptul că anumite bunuri care potrivit art. Cod Fam. sunt considerate proprii să fie incluse în categoria bunurilor comune.

Astfel într-o primă opinie se emite ideea ca în condițiile în care regimul comunității de bunuri este obligatoriu micșorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama celor proprii nu este posibilă, în același timp nefiind posibilă nici mărirea bunurilor comune în detrimentul celor proprii datorită caracterului obligatoriu al comunității de bunuri căruia i s-ar atribui astfel un caracter unilateral, care nu rezultă din nici un text legal. În susținerea acestei idei se precizează faptul că mărirea comunității de bunuri se face doar potrivit dispozițiilor art.31 lit. b Cod Fam. în care se precizează: „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”.

Într-o altă opinie se precizează faptul că aceste convenții de lărgire a comunității trebuie privite ca valabile dacă prin ele nu se aduce atingere intereselor terților, deoarece potrivit art.30 alin 2 Cod Fam. sunt lovite de nulitate numai convențiile care aduc atingere existenței întinderii comunității. Se observă deci faptul că nu numai convențiile prin care s-ar micșora comunitatea de bunuri a soților sunt nule, ci și acelea prin care se încearcă o mărire a ei, astfel anumite bunuri proprii fiind considerate ca făcând parte din comunitate. Nulitatea de care sunt lovite aceste convenții prin care s-ar mări comunitatea de bunuri reiese din faptul că ele contravin dispozițiilor cu caracter imperativ care consacră cele două categorii de bunuri ale soților, cele comune și cele proprii, ca regim legal, unic, obligatoriu și imuabil.

Ca o concluzie a celor de mai sus se poate afirma că regula este comunitatea. De asemenea se observă ca legiuitorul a urmărit cu predilecție asigurarea unei baze materiale necesare existenței familiei prin efortul comun al soților recunoscând fiecăruia dintre soți o independență patrimonială la cote minime. Preocuparea legiuitorului în apărarea comunității de bunuri a soților este evidentă și se poate observa faptul că se extinde și la protecția patrimoniului propriu al fiecărui soț, deoarece numai în acest mod este posibilă realizarea unui echilibru necesar între interesele comune ale familiei și cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin oferirea unei minime independențe patrimoniale. Astfel în cazul în care s-ar permite orice convenții de majorare a comunității de bunuri pe seama bunurilor proprii s-ar ajunge la câștigarea de către unul dintre soți a unui drept, asupra unui bun la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuție.

Un eventual prejudiciu ar trebui privit nu numai din prisma unuia dintre soți ci și din punctul de vedere al unui posibil moștenitor. Un caz aparte existând în situația în care unul dintre moștenitori este dintr-o căsătorie anterioară.

Important de știut este faptul că instanțele românești au posibilități mai mari de a interveni în cazul unor neînțelegeri între soți cu privire la bunurile lor. Acestea sunt investite cu soluționarea litigiilor de împărțire a bunurilor comune, fie după pronunțarea divorțului, fie chiar în timpul căsătoriei, sau cu soluționarea unor cereri de stabilire a caracterului comun al unora dintre bunurile dobândite în timpul căsătoriei și vor pronunța hotărâri prin care vor stabili caracterul de bunuri comune sau proprii ale soților.

2.2. Bunurile soților

Accepțiunea ce trebuie să fie conferită noțiunii de bunuri utilizată de către Codul familiei este aceea din dreptul civil, în ideea că ea cuprinde bunurile corporale precum și toate drepturile reale și drepturile de creanță, adică tot ceea ce se află în circuitul civil.

Din art. 30 si 31 Cod Fam. reiese faptul că legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soțului: pe de o parte categoria bunurilor comune ambilor soți, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia. Astfel art.30 Cod Fam. prezintă o definiție a bunurilor comune precizând ca: „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”. Se observă faptul că regula este aceea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă prin excepție soții au și bunuri proprii.

2.2.1.Bunurile proprii ale soților

Potrivit Codului Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale acestora. În unele situații, bunurile dobândite de un soț, deși în timpul căsătoriei, nu sunt comune, ci proprii acestuia.

Bunurile proprii constituie o excepție de la comunitatea de bunuri, astfel încât Codul Familiei prevede anumite categorii de bunuri care sunt proprii și nu comune, chiar dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. Bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege. Așadar, se consideră bunuri proprii:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

Acestea sunt proprii deoarece nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Dacă soții au dobândit împreună un bun înainte de încheierea căsătoriei, acesta nu devine comun, soții fiind coproprietari asupra lui, ceea ce înseamnă că este un bun propriu. De asemenea, sunt bunuri proprii și cele dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, foștii soți fiind coproprietari asupra acestor bunuri.

b) bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

Donațiile și legatele, liberalitățile sunt acte juridice cu titlu gratuit, făcute în considerarea persoanei gratificate, așadar bunurile dobândite prin donație și legat sunt bunuri proprii pentru a se respecta voința dispunătorului.

bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;

Aceste categorii de bunuri sunt proprii datorită destinației lor, respectiv

uzul personal și profesia. Pentru a fi bunuri proprii, este necesar ca aceste bunuri să fie afectate în mod efectiv uzului exclusiv personal al unuia dintre soți, cum ar fi îmbrăcămintea și încălțămintea. În cazul bunurilor de lux, cum sunt bijuteriile de o anumită valoare, se consideră că acestea sunt bunuri comune și nu proprii, cu toate că sunt folosite de către un singur soț.

În cazul bunurilor destinate exercitării profesiei unuia din soți, se consideră că aceste bunuri sunt proprii, indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace bunuri proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloace bunuri comune. Soțul care a contribuit cu munca sau cu mijloacele proprii la dobândirea unor bunuri destinate exercitării profesiei de către celalalt soț are împotriva acestuia un drept de creanță, fundamentat pe îmbogățirea fără justă cauză. În situația în care s-au exercitat mai multe profesii, bunurile care au servit la exercitarea oricăreia dintre acestea rămân proprii.

Chiar daca ambii soți au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece își păstrează caracterul de bunuri proprii.

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri;

Acestea sunt proprii acelui soț care a adus un aport excepțional în munca pe care o prestează, ceea ce justifică acordarea distincției. Manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații sunt bunuri proprii. Sumele primite de autor cu titlu de remunerație pentru opera sa, constituie bun comun și nu propriu al autorului, întrucât, în acest caz, este vorba de dreptul patrimonial de autor, care nu se confundă cu manuscrisele, schițele și proiectele.

indemnizația de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei;

Sumele de bani care au fost încasate de către un soț cu un asemenea titlu sau creanțele cu privire la aceste bunuri sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de munca etc.

valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare;

Potrivit Codului Familiei, devin proprii: bunul dobândit in schimbul altui bun propriu; prețul vânzării unui bun propriu; creanța prețului de vânzare a unui bun propriu; bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu; despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.

Se observă că datorită faptului că, în majoritatea cazurilor, bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, în schimb partea care pretinde că un bun este propriu trebuie să facă dovada. În aceasta materie, bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat până la proba contrarie bun comun. Între soți, dovada calității de bun propriu se poate face prin orice mijloc de probă, nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții.

Bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege, iar soții nu pot prin act juridic să prevadă că anumite bunuri, care nu intră în categoria celor prevăzute de Codul Familiei, sunt proprii.

Se observă că în cadrul stabilirii caracterului de bunuri proprii ale soților se folosesc mai multe criterii cum ar fi: data dobândirii lor (lit. a), legătura bunului cu persoana soțului (lit. b – e), subrogația reală (lit. f).

De asemenea este de remarcat faptul că enumerarea acestor categorii de bunuri proprii este limitativă,în sensul că nu se mai pot adăuga alte categorii de bunuri proprii la cele enumerate mai sus, însă se pot aduce unele precizări celor de mai sus existând posibilitatea extinderii sau restrângerii sferei bunurilor la care face referire legiuitorul.

Soții nu pot prin act juridic să prevadă că anumite bunuri care nu fac parte din categoria celor prevăzute de art.31 Cod Fam. sunt proprii, deoarece ar însemna să restrângă categoria de bunuri, ceea ce art.30 alin 2 Cod Fam. nu permite, comunitatea de bunuri neputând fi restrânsă sau suprimată nici prin act juridic încheiat între soți și terți.

Cu toate că există această delimitare, diferențiere între bunurile comune și cele proprii acest lucru nu înseamnă că nu exista o legătura între cele două tipuri de bunuri. Astfel sunt anumite situații în care un bun propriu poate deveni comun, iar ca exemplu se poate da bunul propriu al unui soț care este donat celuilalt soț cu clauză că devine astfel. De asemenea se observă și situații inverse în care bunul comun devine propriu. Astfel un bun de uz personal sau pentru exercitarea unei profesii devine propriu chiar dacă este dobândit ca fiind bun comun. Bunurile comune pot deveni proprii și prin efectul împărțirii în timpul căsătoriei, fie la cererea unuia dintre soți, fie la cererea creditorilor personali ai soților. Acest caracter de bunuri comune sau bunuri proprii poate fi schimbat retroactiv, în cazul declarării morții unuia dintre soți, al rectificării acestei date și al anulării hotărârii judecătorești declarative de moarte.

2.2.1.1. Bunurile dobândite înaintea încheierii căsătoriei

Având în vedere că art.30 alin.1 Cod Fam. prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, se înțelege că bunurile dobândite înaintea căsătoriei sunt proprii, fiindcă acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Observăm că s-a făcut astfel precizarea că bunurile pe care soții le au în momentul căsătoriei nu intră în comunitatea de bunuri. Un caz special este acela în care soții au dobândit împreună un bun înaintea încheierii căsătoriei; în acest caz bunul nu este comun, el este propriu, soții fiind coproprietari ai acestuia. Ca o excepție de la această regulă se poate exemplifica faptul că în cazul în care soții au construit un imobil, construit pe numele unuia dintre ei, dar cu o contribuție a ambilor, să intre sub regimul comunității de bunuri la data căsătoriei dacă au convenit acest lucru.

2.2.1.2. Bunurile dobândite prin legat, moștenire sau donație

Bunurile dobândite prin legat, moștenire sau donație sunt proprii datorită caracterului personal al dobândirii lor. Rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să confere acestui tip de bunuri calitatea de bun propriu este, în cazul bunurilor dobândite prin moștenire, legătura de rudenie sau de căsătorie dintre moștenitor și cel care lasă moștenirea.

Donațiile și legatele sunt acte încheiate „intuituu personae” fiind făcute în considerarea persoanei gratificate. Ele sunt în același timp proprii pentru a se respecta voința dispunătorului, se observă faptul că textul prevede că prin „legate” să se înțeleagă moștenirea testamentară.

Bunurile dobândite prin donație sunt proprii atât în cazul în care donația este făcută între vii cât și în cazul în care donația este făcută din cauză de moarte, adică donația între vii pentru bunurile viitoare, care este întotdeauna revocabilă. De asemenea tipul donației nu afectează în nici un fel caracterul de bun propriu dobândit prin donație. Astfel sunt considerate bunuri proprii cele dobândite prin donație directă, indirectă, deghizată sau dar.

Donațiile între soți se pot face numai din bunurile proprii, nu și din bunurile comune căci în acest ultim caz ar însemna să se micșoreze comunitatea de bunuri ceea ce art. 30 alin. 2 C. fam. nu permite.

Bunul primit în legat e propriu fără a deosebi după cum este legatul universal, cu titlu universal sau cu titlu particular deoarece legea nu distinge.

Art. 31 lit. b C. fam. în partea sa finală arată că dispunătorul poate să prevadă că bunul va deveni comun. Astfel se impun anumite precizări:

această excepție se referă numai la legate și donații, adică liberalități nu și la succesiunea legală, fiindcă în acest ultim caz transmiterea bunurilor se face potrivit normelor legale neputându-se vorbi de dispunător;

voința dispunătorului ca bunul să devină comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi tacită dacă este neîndoielnică, ca exemplu se poate da cazul darurilor de nuntă făcute soților;

proba voinței dispunătorului ca bunul să devină comun se poate face cu orice mijloace de probă inclusiv martori și prezumțiile.

În legătură cu liberalitățile făcute soților dat fiindcă manifestarea voinței dispunătorului în sensul că bunul donat ori legat să fie comun poate să fie expresă sau tacită, în acest din urmă caz trebuind să fie neîndoielnică pot interveni mai multe situații cum ar fi:

liberalitatea este făcută ambilor soți cu mențiunea expresă că devine bun comun; bunul va fi comun

liberalitatea este făcută ambilor soți fără mențiunea expresă că bunul devine comun; în acest caz bunul va fi comun deoarece voința ca liberalitatea să intre în comunitate nu trebuie să fie neapărat expresă

liberalitatea este făcută numai unuia din soți dar cu mențiunea expresă că bunul devine comun; bunul e comun

liberalitatea este făcută unuia dintre soți fără nici o mențiune, în acest caz bunul fiind propriu

În ceea ce privește darurile de nuntă acestea urmează să se considere bunuri comune ale soților deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei, adică la serbarea nunții, deci după încheierea căsătoriei, iar scopul lor este acela de a forma începutul patrimoniului comun. Darurile de nuntă făcute de părinții unuia dintre soți sunt bunuri comune.

2.2.1.3. Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți

Aceste bunuri devin proprii în temeiul destinației lor, astfel textul se referă la două categorii de bunuri: bunuri de uz personal și bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soți.

Grupa bunurilor proprii de uz personal cuprinde acele bunuri care sunt afectate uzului fizic sau intelectual, personal , exclusiv și efectiv al unuia dintre soți, cum ar fi obiectele de îmbrăcăminte, instrumente muzicale, echipament sportiv, obiecte întrebuințate de către unul dintre soț în vederea întreținerii sau îmbunătățirea stării sale de sănătate, etc.

Natura bunului în sine nu este un criteriu suficient pentru calificarea acestuia ca fiind propriu ceea ce interesează cu deosebire fiind destinația primită prin folosința exclusivă a bunului de către unul dintre soți. De asemenea data dobândirii bunului în raport cu încheierea căsătoriei nu este nici ea relevantă după cum nu interesează nici împrejurarea că bunul fiind procurat în timpul căsătoriei au fost întrebuințate inclusiv sau exclusiv mijloace comune ambilor soți fiindcă aceștia sunt obligați unul altuia sprijin moral și material ori cheltuielile pe care le implică nevoile proprii ale fiecăruia sunt suportate de obicei din veniturile comune ale soților. Un caz aparte este acela în care la dobândirea bunului propriu a contribuit și celălalt soț prin munca sa ori prin întrebuințarea bunurilor sale proprii,acesta din urma putând invoca în favoarea sa un drept de creanță,fundamentat pe îmbogățirea fără justă cauză.

Regula potrivit căreia bunurile de uz personal sunt proprii se aplică fără rezerve numai în privința bunurilor de valoare uzuală procurate în cadrul scopurilor economice obișnuite ale familiei. În ceea ce privește bunurile de uz personal, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a fi considerate proprii:

bunul să aparțină unuia dintre soți, adică acesta să-l fi dobândit

În cazul în care bunul aparține unuia dintre soți dar este folosit pentru uzul personal al celuilalt, bunul nu este propriu al acestuia din urmă; ca exemplu se poate da cazul în care îmbrăcămintea feminină este moștenită de bărbat, dar folosită de către soția acestuia, astfel nu sunt bunuri proprii ale acesteia ci bunuri proprii ale bărbatului.

bunul devine propriu soțului care-l folosește fără a deosebi între modurile de dobândire, în afară de cazul în care potrivit modului de dobândire bunul devine propriu în temeiul altei dispoziții a art. 31 C. fam. decât cea privitoare la bunurile de uz personal.

În acest caz se observă că bunul dobândit de soțul care-l folosește pentru uzul său personal devine propriu chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune. Se cere însă condiția ca procurarea bunului să se fi făcut în acest scop nu pentru investirea unor economii realizate în timpul căsătoriei.

bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv și personal al unuia dintre soți, exemplu îmbrăcămintea și încălțămintea. Bunurile de lux, cum ar fi bijuteriile nu sunt socotite bunuri proprii datorită valorilor sale mari ci comune chiar atunci când sunt folosite de către un singur soț. Astfel de bunuri sunt considerate comune dacă au o valoare deosebit de mare disproporționată față de veniturile soților și de nivelul lor de viață fiind achiziționate în scopul investirii economiilor realizate de către soți în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți acestea sunt proprii dacă este destinat exercitării profesiei de către soțul dobânditor al bunului. Bunul este propriu dacă este afectat unei îndeletniciri cu titlu profesional nu unei activități vremelnice și întâmplătoare. Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți sunt proprii indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace bunuri proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloace bunuri comune. Dacă bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți alcătuiesc obiecte de lux și au fost dobândite total sau parțial cu valori comune în aceeași măsură se menține caracterul de bunuri comune deoarece aceste valori comune au depășit destinația lor matrimonială.

2.2.1.4. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice, schițele și proiectele artistice, proiecte de invenții, precum și alte asemenea bunuri

Aceste bunuri sunt proprii unuia dintre soți fiindcă prin ele își găsesc exprimare aportul de excepție sau calitățile intelectuale deosebite ale celui care le-a obținut ori creat.

Legea deosebește două grupe de bunuri și anume, prima grupă fiind reprezentată de premii și recompense, iar a doua de manuscrise științifice sau literare, schițe și proiecte artistice, proiectele de invenții și inovații precum și alte asemenea bunuri. În acest context premiul reprezintă răsplata ocazională pentru merite, eforturi remarcabile, iar recompensa obținută este bun propriu în cazul în care s-a acordat în caz excepțional pentru merite deosebite

2.2.1.5. Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei

Sumele obținute cu acest titlu de unul dintre soți vor fi proprii ale acestuia indiferent dacă au fost încasate sau se înfățișează ca drepturi de creanță în indemnizație ori în despăgubire fiindcă servesc reparării unor prejudicii intime legate de persoana soțului. Indemnizația de asigurare devine bun propriu al soțului în persoana căruia s-a realizat riscul asigurat chiar dacă plata primelor de asigurare s-a făcut de către o altă persoană și fără să intereseze sursa sumelor care au servit la achitarea primelor. În doctrină s-a emis părerea potrivit căreia despăgubirea, dacă este acordată pentru vătămări cauzate integrității corporale sau sănătății și reprezintă echivalentul câștigului din muncă de care este lipsit soțul sau pe care nu-l poate dobândi în viitor datorită vătămărilor suferite va fi comun ambilor soți ca efect al subrogației reale.

2.2.1.6. Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare

În acest caz bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii aparținând fiecăruia dintre soți. În acest sens s-a decis ca imobilul cumpărat de către soți în timpul căsătoriei cu bani proveniți din vânzarea unui imobil care la rândul lui fusese dobândit înainte de căsătorie e bun propriu. Tot astfel bunul dobândit în timpul căsătoriei prețul fiind achitat de către un soț cu banii proprii devine proprietatea exclusivă a acestuia.

2.2.2. Bunurile comune ale soților

Potrivit art. 30 C. fam., „bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, sunt de la data dobândiri lor bunuri comune ale soților (alin. 1); orice convenție contrară este nulă.” Categoria bunurilor comune exprimă pe plan juridic comunitatea de interese ale cei doi soți precum și originea lor comună venituri din muncă sau activitatea prestată în gospodărie de oricare dintre soți. În temeiul dispozițiilor legale art. 30 -31 C. fam. un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

e dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei

nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii

Pentru ca aceste criterii să devină funcțional este necesar să fie lămurite câteva noțiuni implicate în conținutul lor: noțiunea de dobândire, calitatea de dobânditor al soțului, data sau momentul dobândirii și modul în care bunurile devin comune

2.2.2.1. Noțiunea de dobândire

Art. 30 C. fam. dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, a dobândi însemnând astfel a deveni titularul unui drept real sau de creanță prin intermediul unor acte sau fapte juridice. Vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soților prin oricare dintre modurile de dobândire reglementate de legea civilă indiferent dacă au fost achiziționate de unul sau de ambii soți și indiferent de natura bunului.

În cazul drepturilor reale bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire original fie printr-un mod de dobândire derivat. Bunurile devin comune fără deosebire între modurile de dobândire cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit car devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres sau tacit în acest caz neîndoielnic că vot fi comune, de asemenea bunul va deveni comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul intre ei. Tot astfel, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau prin munca unuia dintre aceștia. Concluzionând prin dobândire se înțelege obținerea sub semnul prezumției de comunitate de către oricare din soți sau de ei împreună a unui drept patrimonial real sau de creanță în temeiul legii al unui act sau fapt juridic.

2.2.2.2. Calitatea dobânditorului

Vor fi considerate bunuri comune astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin.1 C. fam. acelea care sunt dobândite fie de către soți împreună fie de oricare dintre soți singur. Rezultă deci ideea că dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soț; în legătură cu determinarea calității de soț a dobânditorului se impun anumite precizări referitoare la timpul sau durata căsătoriei, astfel căsătoria durează între momentul încheierii sale, acesta fiind acela în care ofițerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru căsătorie și acela al desfacerii căsătoriei prin divorț, a încetării ei prin moarte sau a desființării în caz de nulitate prin hotărâre judecătorească. În cazul anulării sau nulității căsătoriei aceasta este retroactiv desființată, bărbatul și femeia fiind considerați ca niciodată nu au fost căsătoriți, toate bunurile achiziționate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel ca re a contribuit cu sume proprii e bani la achiziționarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanță sau va fi considerat proprietar, prezumția de comunitate funcționând numai în cazul căsătoriei.

Despărțirea în fapt a soților nu face să înceteze comunitatea matrimonială așa încât vor fi considerate bunuri comune și acelea achiziționate în astfel de perioade.

Deoarece numai căsătoria generează prezumția de comunitate în cazul concubinajului aceasta nu funcționează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia în proporția în care au contribuit la achiziționarea lor.

2.2.2.3. Momentul dobândiri

i

Dobândirea bunurilor comune înseamnă, după cum am mai spus intrarea acestora în patrimoniul soților, astfel că momentul dobândirii este acela care potrivit dreptului comun, marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terțe persoane în acela al soților. Pentru a deveni comune ambilor soți, bunurile trebuie să fie dobândite în timpul căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea și după caz desfacerea, desființarea sau încetarea căsătoriei, chiar dacă momentul dobândirii nu coincide cu intrarea efectivă a soților în posesia acelui bun. Bunurile dobândite în afara acestei perioade sunt considerate proprii, în afara cazului în care la cumpărarea bunurilor au contribuit ambii viitori sau foști soți, în acest caz ei având un drept de comunitate comună pe cote-părți, potrivit aportului efectiv al fiecăruia.

Desfacerea căsătoriei stinge principalele efecte ale acesteia, printre care și pe cel al comunității matrimoniale. Separația în fapt a soților nu ridică, prin ea însăși, caracterul comun al bunurilor dobândite în această perioadă de fiecare dintre soți datorită faptului că ei continuă să fie căsătoriți. Totuși dacă această separație este de durată, ea nu rămâne fără ecou în plan matrimonial, deoarece lipsa aportului unuia dintre soți la constituirea masei comunitare se va lua în calcul în cazul în care trebuie determinate cotele de contribuție a soților în cazul în care se va pune problema partajării acestora, fie în timpul căsătoriei, fie la desfacerea acesteia. Rezultă ideea că bunul dobândit în timpul separației de fapt al soților este bun comun al acestora.

2.2.2.4. Dovada bunurilor comune ale soților

Necesitatea cunoașterii mijloacelor prin care este posibilă dovada apartenenței unui anumit bun la masa bunurilor comune sau, dimpotrivă, la cea a bunurilor proprii unuia dintre soți, este aceea de a cunoaște regimul juridic specific aplicabil fiecăreia din categoriile de bunuri aflate în patrimoniul soților.

Art.30 alin.3 Cod fam. instituie, în privința bunurilor dobândite de către soți în timpul căsătoriei, prezumția de comunitate, ceea ce scutește de dovadă pe cel care pretinde calitatea de bun comun. Cel care contestă calitatea unui bun comun trebuie să dovedească, fie că bunul nu a fost dobândit în timpul căsătoriei, fie că, deși dobândit în timpul acesteia este propriu în temeiul art. 31 Cod fam. Această prezumție de comunitate a bunurilor soților este incidentă pe toată durata căsătoriei, chiar și în perioada separației în fapt a soților și nu este condiționată de contribuția reală a soților la dobândirea acestora.

CAPITOLUL III

ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR ÎN

TIMPUL CĂSĂTORIEI

3.1. Condiții generale

Principalul efect patrimonial al căsătoriei și anume regimul comunității matrimoniale trebuie să existe tot timpul căsătoriei. Despărțirea în fapt a soților nu atrage încetarea acestuia, deoarece regimul comunității matrimoniale nu poate fi modificat ca urmare a înțelegerii sau neînțelegerii soților. Astfel că în cele mai multe cazuri acest regim durează tot timpul căsătoriei, însă există uneori și anumite situații în care interesele creditorilor personali ai soților sau chiar ale acestora să ducă la împărțirea bunurilor comune nu numai la desfacerea și încetarea căsătoriei ci și în timpul acesteia. Aceasta împărțire se face în mod excepțional și numai pe cale judiciară, putând fi atât în întregime sau numai in parte.

Măsura extremă a partajului în timpul căsătoriei poate fi dispusă numai în prezența cumulativă a următoarelor condiții :

există motive temeinice în susținerea cererii de împărțeală, motive a căror realitate a fost dovedită în fața instanței;

partajarea bunurilor comune a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.

Se observa din aceste condiții caracterul excepțional ce îl prezintă „împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei”; astfel dacă ne raportăm la împărțirea bunurilor la desfacerea căsătoriei observăm faptul că împărțirea se face atât pe cale convențională cât și pe cale judiciară, iar în cazul în care se face pe cale judiciară, admisibilitatea cererii nu mai e condiționată de faptul invocării și dovedirii motivelor temeinice de partaj.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai în următoarele cazuri:

la cererea oricăruia dintre soți

la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți

în cazul confiscării bunurilor anume determinate sau a unei cote părți dintr-un bun al soților

3.2. Împărțirea bunurilor comune la cererea soților

Potrivit art.36 alin. ultim Cod fam. bunurile comune pot fi împărțite în timpul căsătoriei la cererea oricăruia dintre soți dacă sunt îndeplinite câteva condiții.

O primă condiție ar fi aceea ca împărțirea să se facă numai pentru motive temeinice. Legea nu arată în ce ar putea consta aceste motive temeinice, aprecierea acestora făcându-se de către instanțele judecătorești; ele nu trebuie însă să fie confundate cu motivele temeinice care se cer pentru a exista o acțiune de divorț, câmpul lor de aplicare fiind diferit. Un exemplu concludent în acest caz îl reprezintă comportarea imorală a unui soț care ar putea fi motiv temeinic de divorț, dar nu ar putea fi motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei. Tot astfel există și exemple inverse celui de mai sus în ideea că poate exista un exemplu care sa fie temeinic pentru împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei, dar care să nu justifice o cerere de desfacere a căsătoriei. Un astfel de exemplu ar putea fi acela în care unul dintre soți va putea obține împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, pentru ca apoi bunurile devenite proprii în urma împărțirii să le poată înstrăina deoarece, din lipsa de alte mijloace numai astfel ar putea ajuta un copil din altă căsătorie.

Reprezintă de asemenea un motiv de împărțire a bunurilor în timpul căsătoriei faptul că sumele de bani ce constituie bun comun sunt depuse la bancă pe numele unuia dintre soți, împiedicându-l pe celalalt să le folosească pentru nevoile căsniciei.

De asemenea, un alt caz este acela în care soțul după despărțirea în fapt prin alungarea de la domiciliu a soției, trăiește în concubinaj cu o altă femeie în casa construită în timpul căsătoriei. Și aici ca și în celelalte cazuri prezentate este justificată împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Fostul Tribunal Suprem s-a pronunțat în sensul că în cazul săvârșirii de către unul dintre soți a infracțiunilor de furt sau abuz de încredere, cererea de împărțire a bunurilor în timpul căsătoriei e justificată prin existența hotărârii de condamnare. Vârsta înaintată și starea de boală a unuia dintre soți reprezintă motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Se observă, deci, faptul că cererea de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei este îndreptățită și atunci când, datorită comportamentului unuia dintre soți, există pericolul iminent al degradării sau risipirii bunurilor comune, al sustragerii sau distrugerii acestora, sau când soțul pârât are tendința de a ascunde unele bunuri în scopul însușirii sau al înstrăinării.

Împrejurările ce au fost enumerate mai sus sunt exclusiv exemplificative, neputându-se face o clasificare sau enumerare concretă a acelora care constituie așa – zisele „motive temeinice”, fiind în sarcina instanțelor judecătorești de a judeca de la caz la caz, în funcție de situațiile existente și

de probele administrate și de a vedea dacă o astfel de acțiune este întemeiată sau nu. De asemenea instanța nu poate lua act de tranzacția părților și să dispună împărțirea bunurilor comune fără să examineze în prealabil existența și temeinicia motivelor invocate. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate observa că are întotdeauna caracter judiciar, iar eventuala convenție a soților în sensul împărțirii lor este lovită de nulitate absolută deoarece ea este contrară prezumției de comunitate a bunurilor. Astfel prevăzând această partajare a bunurilor comune în timpul căsătoriei, legiuitorul a hotărât să stabilească anumite condiții de admisibilitate a motivelor considerate ca fiind temeinice. Una dintre acestea și de fapt cea mai importantă o reprezintă faptul că în cursul procesului de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei nu se va putea lua act de tranzacția părților, fără prealabila cercetare a temeiniciei și veridicitătii motivelor invocate. Se remarcă faptul că aprecierea acestor argumente se află strict sub controlul instanțelor judecătorești, acest lucru reprezentând o garanție a faptului că argumentele acestea invocate în susținerea cererii sunt reale și serioase, iar demersul părții nu este doar o încercare de a sustrage anumite bunuri de sub incidența prezumției de comunitate.

În cazul în care căsătoria încetează datorită morții unuia dintre soți, acțiunea de împărțire a bunurilor comune intentată anterior nu mai poate continua împotriva, sau de către moștenitori, datorită faptului că aceasta este lipsită de obiect.

S-a decis că împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competența instanței în a cărei rază teritorială este domiciliul comun al soților unde se află și bunurile supuse împărțelii. Bunurile comune existente în momentul în care se face împărțirea, pot fi împărțite în întregime sau în parte; în timp ce bunurile a căror împărțire nu s-a cerut sau au fost dobăndite în viitor de către soți, au calitatea de bunuri comune, ceea ce înseamnă că această împărțire nu afectează regimul de comunitate de bunuri.

Împărțirea, sau mai bine spus acțiunea de împărțire a bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei, poate fi pornită pe toata durata căsătoriei, inclusiv ulterior punerii în mișcare a acțiunii avănd ca obiect desfacerea acesteia, până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Cum spuneam hotărârea privind partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi pronunțată chiar în condițiile în care procesul de divorț este în curs de desfășurare, de soluționare. Trebuie însă precizat că părțile sunt îndreptățite să solicite suspendarea judecății procesului de partaj în considerarea procesului privind desfacerea căsătoriei, până la finalizarea acestuia din urmă, instanța fiind obligată să dea curs cererii de suspendare voluntară a judecății.

3.3. Aspecte procesuale

Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate realiza exclusiv pe cale judiciară.

Procedura care este de urmat în cazul împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei este ce aplicabilă pentru judecarea oricărei cereri de împărțeală în ceea ce privește bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună, afară dacă însăși legea nu stabilește o altă procedură.

Caracterul personal al dreptului de acțiune reiese din faptul că acest drept poate fi exercitat numai de către unul dintre soți. Daca unul dintre aceștia moare, iar decesul a survenit în timpul procesului de partaj rezultă respingerea cererii de partaj, deoarece aceasta nu mai are un obiect, iar judecata nu poate fi continuată de către moștenitorii defunctului. În acest caz soțul supraviețuitor urmează să-și valorifice pretențiile în cadrul procedurii succesorale.

În ceea ce privește instanța competentă să judece aceste cereri, din punct de vedere material, este reprezentată de către judecătorie. Aceasta este desemnată conform art. 1 alin.1 Cod proc. civ. sa rezolve în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Din punct de vedere teritorial, competența revine judecătoriei de pe lângă domiciliul pârâtului, sau, „în cazul în care acesta nu are domiciliul în țară, sau nu este cunoscut, la instanța reședinței sale din țar ”.

Reclamantul trebuie să precizeze în cuprinsul cererii sale următoarele lucruri:

bunurile supuse împărțelii;

evaluarea lor;

locul unde se află acestea;

persoana care le deține sau le administrează;

persoanele între care urmează a avea loc împărțeala;

titlul pe baza căruia se cere împărțeala.

Deoarece admisibilitatea cererii de partaj a bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei este condiționată de existența motivelor temeinice de partaj, reclamantul va trebui să facă o mențiune și cu privire la acest aspect.

Conform art. 673 Cod proc. civ. instanța, la prima zi de înfățișare, în cazul în care părțile s-au prezentat va lua din oficiu un interogatoriu părților, prin aceasta cerându-le practic să facă declarații cu privire la fiecare bun ce este supus împărțelii. Tot aici instanța ia act, atunci când este cazul de recunoașterile și acordul soților cu privire la existența bunurilor, locul în care se află acestea și valoarea lor. Se impune o precizare în ceea ce privește acest ultim aspect al valorii bunurilor și anume acela că nu este important prețul de achiziție sau valoarea din momentul dobândirii, ci din contră, interesează valoarea reală a acestora din momentul partajului.

Încheierea de admitere, în principiu nefiind obligatorie, dacă instanța dispune de suficiente elemente probatorii, se poate trece la soluționarea cauzei de fond și pronunțarea hotărârii. În ceea ce privește respingerea ca fiind neîtemeiată a cererii de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, acest lucru nu interzice părții posibilitatea de a formula o nouă cerere, întemeiată pe motive noi, care nu au mai fost invocate în cadrul primei judecăți.

3.4. Împărțirea bunurilor comune ale soților la cererea creditorilor personali ai acestora

Spre deosebire de împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soți, partajul solicitat de către creditorii personali ai acestora este soluția menită să garanteze interesele creditorilor și implicit, certitudinea și securitatea circuitului civil general.

Astfel „ după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere urmărirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale”. Astfel, soții nu pot avea decât două tipuri de datorii și anume: personale sau comune, rezultă de aici că și acesti creditori ai soților sunt tot de două feluri, precum datoriile: personali și comuni. După cum e lesne de înțeles, creditorii personali nu pot urmări pentru realizarea creanței lor bunurile comune ci doar pe cele proprii ale soțului debitor. Situația care interesează este aceea în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanțelor creditorilor personali acestuia, în acest caz putând cere împărțirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă cum am mai spus, numai în măsura necesară acoperirii creanței

Se observă din aceste lucruri, că această împărțire privește numai bunurile comune existente ale soților în acel moment și nu se au în vedere și acelea care vor fi achiziționate ulterior împărțirii; bunurile achiziționate, dobândite ulterior vor fi bunuri comune. Acțiunea în justiție se introduce împotriva ambilor soți deoarece este necesar ca hotărârea care se va da să le fie opozabila ambilor.

Acțiunea de împărțeală poate fi făcută pe două căi; astfel ea se poate face pe cale principală și pe cale incidentală adică pe calea contestației la executare silită. Împărțirea bunurilor în cele două situații se face în mod diferit, creditorii exercitând, în momentul cererii de împărțire a bunurilor comune, un drept propriu și nu dreptul soțului debitor pe calea acțiunii subrogatorii. Deci această împărțire a bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai soților se poate face prin introducerea cererii de chemare în judecată, aceasta reprezentând calea principală, sau prin cadrul contestației de executare silită, aceasta fiind calea incidentală.

De asemenea, împărțirea pe cale incidentală se mai poate efectua și în cadrul contestației introduse împotriva actelor de executare silită îndeplinite în cursul urmăririlor efectuate, la cererea oricărei părți interesate.

Aceasta cerere de împărțire a bunurilor poate fi făcută de către soțul neurmărit sau de către oricare altă persoană interesată; iar prin aceasta se determină ce bunuri revin soțului împotriva căruia nu există titlu executor, în acest caz bunurile trebuind să fie scoase de sub urmărire, și ce bunuri revin soțului debitor, ori condamnat, în acest caz fiind necesara pedeapsa confiscării, bunurile acestuia fiind supuse executării silite.

Așa cum se deduce din cele de mai sus, ordinea de urmărire a bunurilor este imperativă ea făcându-se mai întâi asupra bunurilor proprii, pentru ca mai apoi să se urmărească partajarea celor comune și continuarea urmăririi bunurilor devenite astfel proprii. Dacă totuși creditorul omite prima etapă și solicită de la început împărțirea bunurilor comune ale soților, oricare dintre aceștia cât și instanța pot invoca beneficiul de discuțiune. Limita valorică în care urmează să se înfăptuiască partajul este determinată de către cuantumul creanței ramase neacoperite, de aici rezultă și ideea că în cazul în care după ce creanța a fost acoperită, bunurile rămase sunt proprii soțului, și nu vor fi resorbite de comunitate, după cum și bunurile atribuite celuilalt soț au devenit și rămas proprii.

Cererea acestor creditori personali în ceea ce privește împărțirea bunurilor poate avea ca obiect numai bunuri existente în patrimoniul comun al soților la data partajului, neluându-se în calcul și cele viitoare ale acestora.

Astfel în vederea realizării creanțelor sale, creditorul personal al soților este îndreptățit să ceară anumite măsuri asiguratorii asupra bunurilor comune cum ar fi:

sechestrul asigurator;

poprirea.

Datorită faptului că așa-numita calitate a bunului comun nu trebuie dovedită, în cursul procesului creditorul personal nu este ținut să facă dovada caracterului comun al bunurilor supuse împărțelii. Cel interesat, însă, poate face dovada că bunul supus împărțelii nu face parte din patrimoniul comun și poate proba apartenenței acestuia la patrimoniul propriu. Efectul acestui tip de partaj este acela că bunurile împărțite vor deveni proprii, iar cele care nu au fost supuse împărțelii, precum și cele care au fost dobândite ulterior partajului vor fi comune.

3.5. Împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației la măsurile asiguratorii sau de urmărire

Pedeapsa confiscării bunurilor anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun lovește partea codevălmașă a soțului condamnat din partea bunurilor comune, de aici rezultând și ideea că statul se substituie soțului condamnat devenind astfel proprietar comun cu celalalt soț asupra bunurilor comune anume determinate. În această situație, atât soțul celui condamnat cât și statul care, cum am mai spus, acționează în calitate de proprietar, pot să ceară încetarea proprietății comune prin împărțirea bunurilor comune.

În situația în care, în momentul în care confiscarea își produce efectele, există deja pornită o acțiune de împărțire a bunurilor comune, fie la cererea unuia dintre soți, fie la cererea creditorilor personali ai soților, statul se substituie în drepturile soțului condamnat și participă la acțiunea de împărțeală. De aici rezultă că în situația condamnării unuia dintre soți la confiscarea unui bun determinat, în procesul de împărțire, care poate fi pornit fie pe cale principală, ori pe cale incidentă, în cadrul contestației la executare, nu va mai figura soțul condamnat, ci în locul său va figura statul, în calitate de proprietar.

Tribunalul Suprem, arată că, la cererea oricărei părți interesate și în cadrul contestației introduse împotriva actelor de executare, instanța poate decide și asupra împărțirii bunurilor comune ale soților. Dacă instanța admite această contestație la executare, ea urmează a menține măsurile asiguratorii aplicate asupra bunurilor comune ale soților, chiar daca nu s-a solicitat împărțirea acestor bunuri ori de câte ori ele au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a bunului unuia dintre soți împotriva căruia s-a pornit procesul penal pentru o infracțiune la care se poate aplica această pedeapsă, precum și în ipoteza în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru a garanta repararea pagubelor creditorului urmăritor. Astfel, trebuie să fie făcută o deosebire între măsurile asiguratorii și urmărirea propriu-zisă. Se prevede astfel, că, în cazul în care averea personală a debitorului căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanței, se pot sechestra și bunurile considerate comune ale soților, pentru a asigura despăgubirea și din aceste bunuri după împărțirea lor, astfel, instanța poate decide în cadrul judecării contestației, la cererea oricărei părți interesate și asupra împărțirii bunurilor comune.

În cazul creanțelor creditorilor, oricare parte interesată poate și este obligată pentru a obține scoaterea de sub sechestru să ceară împărțirea bunurilor comune în cadrul contestațiilor introduse împotriva măsurilor asiguratorii sau de urmărire care afectează bunurile comune. În prezent, conform prevederilor constituției, în forma sa modificată, averea dobândită ilicit nu poate fi confiscată. Codul Penal însă, se referă la o anumită confiscare specială în articolele 254-257 și prevede că, se pot confisca totuși banii, valorile, sau orice alte bunuri. Această confiscare specială este văzută ca fiind o măsură de siguranță.

3.6. Împărțirea bunurilor comune ale soților în cadrul contestației la executare

„Împărțirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul contestației la executare”. Astfel atunci când urmărirea datoriilor personale ale unuia dintre soți poartă și asupra unor bunuri comune, părțile interesate în această procedură execuțională sunt îndreptățite să solicite împărțirea bunurilor comune în măsura în care este necesară acoperirea integrală a creanței. Creanța la executare poate fi caracterizată ca fiind un mijloc procedural specific celei de-a doua faze a procesului civil.

Deoarece creditorii nu pot urmări bunurile comune ale soților pentru datoria unuia dintre ei, oricare dintre soți este interesat de a scoate de sub urmărire bunurile comunitare, pe calea contestației la executare, același interes existând și în situația în care actele de urmărire poartă asupra bunurilor proprii ale soțului nedebitor.

Se observă faptul că aceasta soluție a împărțirii bunurilor comune în cadrul contestației la executare prezintă anumite avantaje. Primul avantaj constă în „operativitatea măsurilor de executare”. Pe lângă acesta se mai poate preciza și avantajul că asigură protecția intereselor soțului împotriva căruia nu există titlu executoriu prin aceea că acestea vor fi scoase de sub urmărire prin determinarea bunurilor care-i revin în exclusivitate din cele comune supuse urmăririi.

În final trebuie precizat cărei instanțe îi revine competența de soluționare a acestei contestații la executare propriu-zisă; aceasta este instanța de executare, deci competenta revine primei instanțe de fond, iar hotărârea pronunțata cu privire la contestație se dă fără drept de apel, iar în cazul admiterii acesteia, instanța, după caz anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anularea ori lămurirea titlului executoriu, sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. În cazul în care această contestație a fost respinsă, contestatarul poate fi obligat, la cerere, la plata unor despăgubiri pentru pagubele cauzate de către întârzierea executării.

Un caz aparte îl constituie acela în care contestația a fost exercitată cu rea-credință, în acest caz contestatarul va fi obligat, pe lângă plata pagubelor cauzate de către întârzierea executării și la plata unei amenzi.

CAPITOLUL IV

ALTE ASPECTE PRIVITOARE LA BUNURILE COMUNE

SI

DATORIILE COMUNE ALE SOȚILOR

4.1. Datoriile comune ale soților

4.1.1.Considerații generale

După cum se observă, în patrimoniul soțului există două mari grupe de bunuri: cea a bunurilor proprii și cea a bunurilor comune, fiecare urmând un regim juridic specific. Corespunzător acestor grupe de bunuri, acestea reprezentând activul patrimonial, pasivul patrimonial fiind format din datoriile soților se divide în datorii comune ambilor soți și datorii proprii ale fiecăruia dintre ei. În ceea ce privește regimul legal al acestor datorii, determinat de prevederile art. 32-34 cod fam.., se remarcă faptul că, în preocuparea sa de a ocroti comunitatea matrimonială, legiuitorul, în timp ce determină limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii, rezumând că toate celelalte sunt comune, în privința datoriilor acest lucru se întâmplă tocmai invers, legiuitorul determinând limitativ datoriile comune prezumând deci, că toate celelalte sunt proprii. Și de această data, prezumția are caracter relativ, la fel ca și prezumția de comunitate a bunurilor dobândită în timpul căsătoriei putând fi răsturnată prin administrarea probei contrare.

De reținut faptul că, este vorba de raporturi juridice obligaționale care implică un terț creditor și nu de acele datorii pe care le-ar avea soții unul față de celălalt sau față de alți membrii ai familiei în cadrul îndatoririi de sprijin material reciproc.

Din ansamblul reglementărilor privind raporturile patrimoniale dintre soți, se desprinde ideea că, în general sunt datorii comune ale ambilor soți numai cele strâns legate de bunurile lor comune sau care servesc intereselor comunității, acestea urmând să fie acoperite pe seama bunurilor comune.

Obligațiile izvorâte din aceste acte juridice privind bunurile unuia dintre soți, vor fi datorii personale ale acestora, iar creditorul personal de va îndestula din bunurile proprii ale debitorului său. Se poate preciza faptul că delimitarea datoriilor comune de cele personale este la prima vedere mai puțin categorică, obligațiile solidare ale soților cât și cele indivizibile putând fi urmărite asupra tuturor bunurilor soților. De asemenea, dreptul de gaj general al creditorului se întinde asupra tuturor bunurilor debitorilor soți. Conform dispozițiilor art. 33-34 cod fam. s-a stabilit doar ordinea prioritară de urmărire a bunurilor proprii și a celor comune, în ideea că un creditor personal nu poate urmării bunurile comune, dar poate cere împărțirea acestora în măsura necesară acoperirii restului de creanță rămas supă epuizarea bunurilor proprii ale debitorului, în tipo ce creditorul comun va urmări bunurile comune, nu și pe cele proprii, dar dacă nu s-a reușit îndestularea, el va putea continua urmărirea asupra bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți.

4.1.2 Datorii comune ale soților

Potrivit art. 32 cod fam.. sunt considerate datorii comune ale soților urmând ca soții să răspundă cu bunurile lor comune următoarele:

cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

obligațiile contractate împreună de către soți;

obligațiile contractate de către fiecare dintre soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei;

obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților;

4.1.2.1. Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune

Aceste cheltuieli sunt reglementate de art. 32 lit.a cod fam.. Sunt considerate datorii comune în considerarea interesului familiei în asigurarea administrării eficiente a patrimoniului comun. Noțiunea de cheltuieli de administrare este receptată într-un sens larg atât de literatura de specialitate și în practica judiciară, rezultă de aici faptul că vor fi considerate ca fiind astfel toate obligațiile asumate de soți sau impuse de lege în vederea întreținerii și punerii în valoare a bunurilor pentru plata impozitelor și a primelor de asigurare. De asemenea, sunt considerate cheltuieli de conservare a bunurilor comune cele cauzate de întreruperea unei prescripții, înscrierea unei ipoteci, etc…

Deoarece în cuprinsul textului se face referire la cheltuieli făcute, datoria contractată de unul dintre soți pentru acoperirea costurilor de administrare a bunurilor va fi comună numai în cazul în care a servit în mod efectiv conservării întreținerii ori valorificării unor bunuri comune. Instanța Supremă a decis astfel că soții vor răspunde cu bunurile lor comune numai pentru cheltuielile a căror realitate a fost dovedită. Rezultă faptul că interesul creditorului este acela ca datoria soților să fie considerată comună, având astfel avantajul de a-și putea realiza creanța prin urmărirea bunurilor comune, el trebuind să supravegheze întrebuințarea concretă a datoriei contractată de debitorul său, potrivit scopului inițial. Dacă numai cauza împrumutului este o cheltuială de administrare a bunurilor comune, datoria va fi considerată personală a soțului contractant cu toate consecințele regimului juridic aplicabil. Totuși există un caz prin care se poate evita o astfel de situație împovărătoare contractând cu ambii soți, ipoteză în care obligația devine comună ca fiind asumată de către soți împreună.

Analizând dispozițiile art.32 cod fam.. se poate formula concluzia că legiuitorul, pentru a determina care a nume obligații urmează a fi satisfăcute din bunurile comune, a folosit în principal criteriul naturii acestora, dar și pe cel al modului de contractare. Astfel, pe de o parte se menționează cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune sau obligațiile privind nevoile obișnuite ale căsniciei, iar pe de altă parte, obligațiile “contractate împreună” sau de fiecare dintre soți.

În privința cheltuielilor făcute cu administrarea bunurilor comune, s-a susținută, în principiu în actul prin care se contractează obligația trebuie să figureze numai unul din soți, deoarece în cazul în care ar fi menționați ambii soți, obligația ar deveni comună, dar nu în temeiul art.32 lit.a cod fam., ci al art.32 lit.b cod fam. Întrucât potrivit art. 35 cod fam.., soțul care exercită un drept asupra bunurilor comune se prezumă că are și consimțământul celuilalt, astfel că juridic obligația este contractată de către ambii soți. S-a precizat că diferența dintre obligațiile prevăzute de către art. 32 și cele prevăzute de art. 32. lit.b, cod fam. s-ar realiza prin aceea că în cazul celor prevăzute la lit.a, numai unul din soți figurează în act, dar într-o dublă calitate, reprezentându-l și pe celălalt, pe când în cazul celor de la lit. b, ambii soți figurează în actul prin care s-a asumat obligația.

4.1.2.2. Obligațiile contractate de soți împreună.

În ceea ce privește această categorie de obligații, s-a susținut ideea că nu interesează cauza, obligațiile urmând a fi comune, chiar dacă nu au nici o legătură cu nevoile căsniciei. Pentru această ipoteză a obligațiilor contractate de soți împreună, singura cerință impusă în mod expres pentru caracterul comun al datoriei este acela ca obligația să fi fost contractată împreună de către soți. Cum spuneam, deoarece legiuitorul nu face nici o precizare referitoare la cauza obligației, unii autori apreciază că datoria va fi comună chiar dacă nu are nici o legătură cu nevoile căsniciei. Se observă mai multe rezerve și opinii diferite în ceea ce privește această idee.

Atunci când legiuitorul vorbește în art.32 lit.b cod fam., de obligații “contractate de soți împreună”, se poate considera că sintagma are înțelesul juridic concordant cu art.35 alin.2 cod fam.. care precizează: “oricare dintre soți exercitând singuri aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimțământul celuilalt soț”. Așadar, trebuie considerate comune, acele obligații pentru asumarea cărora art.35 alin.2 cod fam. cere participarea efectivă a soților la încheierea actului juridic pentru a-și exprima un consimțământ expres.

Participarea efectivă a ambilor soți la încheierea și a altor acte juridice decât cele vizate de acest articol este oricum superfluă, întrucât se prezumă că unul dintre soți exprimă consimțământul amândurora, iar efectele actului se vor răsfrânge asupra comunității matrimoniale câtă vreme terțul cu care s-a contractat nu a cunoscut în mod obiectiv dezacordul celuilalt soț. Prin urmare, orice obligație asumată de către unul din soți privind administrarea, folosința sau dispoziția bunurilor din comunitate va fi comună sub rezerva neopunerii celuilalt soț.

Dacă s-ar accepta ideea că dispozițiile art. 35.lit.b, cod fam. vizează orice fel de obligații, indiferent de cauza lor, cu singura condiție de a fi asumate de soți împreună, înseamnă că soții pot, prin convenții încheiate cu terțe persoane, să prejudicieze interesele comunității de bunuri, ceea ce nu e admisibil. Datorită faptului că legiuitorul menționează ideea că e vorba despre obligații contractate, se poate afirma că vor intra în această categorie nu numai obligațiile asumate prin acte juridice bilaterale, cât și cele constatate prin acte juridice unilaterale, fiindcă legea prezumă că acestea s-au făcut în interesul comun al căsniciei.

De asemenea, nu e nevoie ca soții să se oblige prin același act juridic, obligația putând fi asumată succesiv și prin acte juridice diferite, precum este posibil și ca unul dintre soți să-și asume obligație pur și simplu, iar celălalt sub condiție sau termen. Textul permite, astfel cum este precizat în literatura juridică, ca obligația unuia dintre soți să fie principală, iar în ceea ce îl privește pe a celuilalt să fie accesorie, cu condiția de a fi contractată de ambii soți. Ideea potrivit căreia prevederile art.31, lit.b cod fam. vizează orice fel de obligații, care vor deveni comune chiar dacă nu au nici o legătură cu bunurile comune, ori prin care s-ar urmări interese străine comunității cu singura condiție ca amândoi soții să participe în mod efectiv la încheierea actului juridic, contrazice litera și spiritul reglementărilor din materia comunității matrimoniale. În acest fel, s-ar deschide calea satisfacerii obligațiilor contractate de soți în interesul exclusiv al unuia dintre ei, sau în folosul terțelor persoane pe seama comunității de bunuri a soților, deși potrivit art., 30, alin.2, cod fam., orice convenție contrară comunității de bunuri e sancționată cu nulitatea absolută.

4.1.2.3. Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei

Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei sunt reglementate de către art. 32 lit. c cod fam. și sunt considerate comune numai în cazul în care au fost asumate în vederea satisfacerii nevoilor obișnuite ale familiei. Aceste obligații își pot avea originea fie într-un act juridic unilateral, fie într-unul bilateral, însă asumate de un singur soț, fiindcă dacă ar fi contractate de ambii soți, ar face parte din categoria obligațiilor contractate de soți împreuna.

Mai pronunțat decât în cazul celorlalte datorii comune ale soților, în cazul celei de față se relevă scopul social economic al comunității de bunuri destinată servirii, acoperirii unor asemenea cheltuieli.

Conținutul noțiunii de nevoi obișnuite ale căsniciei urmează a se determina în raport de nivelul de trai al soților în cauză. În general, sunt considerate astfel cheltuieli legate de :

procurarea alimentelor;

plata chiriei;

achiziționarea mobilierului;

achiziționarea ustensilelor casnice;

procurarea medicamentelor necesare unui membru al familiei;

plata taxelor și impozitelor;

Cheltuielile care depășesc vădit standardul de viață al soților cum sunt cele de lux, vor fi personale ale soțului contractant, care va răspunde cu bunurile sale proprii. Obligația este comună prin cauza ei, fără să intereseze dacă prestația primită a fost sau nu întrebuințată în mod efectiv în vederea împlinirii nevoilor obișnuite ale căsniciei. În practică s-a decis că soții vor răspunde cu bunurile lor comune ori de câte ori s-a stabilit că obligația contractată de unul dintre ei, a fost asumată în interesul căsniciei. În consecință, instanța are datoria de a determina nu doar împrejurările care au ocazionat încheierea actului juridic, ci și dacă scopul urmărit a fost cel prevăzut de art. 32 lit. c, cod fam.

De precizat faptul că opunerea soțului reprezentat în baza mandatului tacit prezumat, împotrivire cunoscută de creditorul contractant e de natură să împiedice răspunderea soților cu bunurile din comunitate, datoria fiind considerată personală a soțului participant la încheierea actului juridic.

4.1.2.4. Obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică

Obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică este reglementă prin prevederile art. 32, lit. d, cod fam. Cea care a determinat includerea acestor categorii de obligații în grupa obligațiilor comune este aceea a necesității ocrotirii avutului public. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 135 din Constituția României, proprietatea este publică și privată; în același articol făcându-se și precizarea că “proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ – teritoriale” .

Categoria de obligații la care se referă art. 32, lit. d, cod fam. nu izvorăște din acte juridice, reprezentând manifestări licite de voință, ce își au sursa în comiterea de către unul dintre soți, a unor fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii avutului public. Este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții pentru ca obligația să fie comună. Acestea sunt:

să fie produs un prejudiciu patrimonial care generează obligația de reparare;

prejudiciul să fie produs prin însușirea unor bunuri care fac obiectul dreptului de proprietate publică;

Deși textul se referă la dreptul de proprietate, se observă și trebuie înțeles și în sensul că se referă la elementele patrimoniului, de unde rezultă și ideea că textul își are aplicabilitate nu numai atunci când s-a adus atingere dreptului de proprietate în întregul său, ci și unui drept de folosință sau a unui drept real în condițiile menționate. În ceea ce privește termenul de “însușire” au fost exprimate în literatura juridică două păreri. Într-o primă opinie s-a susținut faptul că se referă nu numai la ipoteza săvârșirii unei infracțiuni, ci și la orice act sau fapt juridic de natură civilă ce ar atrage răspunderea ambilor soți cu bunurile comune în măsura în care acestea au sporit. În a doua părere se susține că prin teremnul de însușire folosit de art. 32 lit. d, cod fam. se înțelege numai activitatea infracțională, fiindcă în caz contrar textul nu s-ar referi la însușire, ci la dobândire, ori însușirea este o activitate ilicită care constituie întotdeauna o infracțiune.

însușirea să fi fost săvârșită de către unul dintre soți ; dacă însuțirea s-a produs înainte de încheierea căsătorie, textul art. 32 lit d, cod fam. nu este aplicabil, chiar dacă rezultatul însușirii s-ar fi folosit pentru dobândirea de bunuri după încheierea căsătoriei, fiindcă aceste bunuri nu sunt comune ci proprii.

bunurile comune să fi înregistrat o sporire în sensul că au fost achiziționate noi bunuri, a sporit valoarea celor existente sau a fost evitată diminuarea valorii celor pe care soții le aveau deja.

să se dovedească existența raportului de cauzalitate între faptul însușirii și sporul de valoare al bunurilor comune, deși la început a existat opinia în sensul că raportul de cauzalitate între însușire și sporul de valoare realizat trebuie prezumat ori de câte ori acesta din urmă e posterior însușirii, credem că el trebuie dovedit.

Bunurile comune vor putea fi urmărite numai în limita sporului de valoare realizat, ceea ce nu înseamnă că vor fi avute în vedere numai acele bunuri care au sporit valoric, ci și alte bunuri comune, chiar dacă au fost dobândite înainte de însușire.

În cazul în care activitatea de însușire a fost realizată de ambii soți, titularul dreptului de despăgubire va putea urmări bunurile comune ale soților, fără a i se putea opune beneficiul de discuțiune în sensul de a urmări în prealabil bunurile proprii ale soților fiindcă într-o astfel de situație ambii sunt ținuți să răspundă solidar.

4.1.2.5. Regimul juridic al datoriilor comune ale soților

Așa cum rezultă din prevederile art. 33 și art. 34 ale cod fam., există o corespondență între natura creanței și categoria de bunuri în care poate fi satisfăcută, bunurile comune neputând fi urmărite decât de creditorii comuni ai soților. Creditorii personali se pot îndrepta în principiu numai asupra bunurilor proprii ale soțului debitor, însă dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărțirea bunurilor comune în proprția necesară pentru acoperirea creanței lor. Se observă însă, faptul că, nu se realizează o abatere de la regulă, fiindcă în măsura în care bunurile comune s-au împărțit, ele au devenit proprii ale soțului debitor și astfel pot fi urmărite de către creditorii personali.

La rândul lor, creditorii comuni ai soților își pot îndrepta pretențiile și aspura bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanței lor. Această ordine de urmărire a bunurilor soților are un caracter imperativ și prin urmare nu se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligația ar fi solidară.

În materie de datorii ale soților, regula de principiu este că datoriile comune se acoperă din masa bunurilor comune, iar cele proprii din patrimoniul propriu al soțului debitor. Creditorii comuni care trec și la urmărirea bunurilor proprii dacă cele comune nu sunt suficiente, vor trebui să își dividă urmărirea față de ambii soți, fiecare dintre aceștia trebuind să răspundă pentru jumătate din valoarea creanței rămase neachitate. În situația înc are obligațiile sunt solidare sau indivizibile, creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soți pentru valoarea întregii creanțe rămase neachitate. Contribuția soților la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egale. Astfel, cu ocazia împărțirii bunurilor comune se va stabili și contribuția la datoriile comune, aceasta fiind desigur direct proporțională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soț.

4.2. Datoriile personale ale soților

Datoriile soților sunt comune numai dacă legea le califică astfel în mod expres, regula fiind că oricare alte datorii sau cheltuieli ale fiecăruia dintre soți vor fi considerate datorii personale ale acestuia. Creditorii personali vor putea urmări numai bunurile proprii ale soțului debitor, nu și pe cele cuprinse în comunitatea matrimonială. În situația în care bunurile proprii ale debitorului sunt neîndestulătoare în limitele necesare acoperirii restului de creanță, creditorul personal este îndreptățit să solicite pe cale judecătorească partajarea bunurilor comune așa cum stabilește art. 33 alin. 2 cod fam. În acest fel, bunurile care vor fi atribuite soțului debitor devin proprii ale acestuia, ceea ce permite continuarea urmăririi asupra patrimoniului propriu al debitorului personal.

Ordinea în care are loc urmărirea este următoarea: mai întâi se urmăresc bunurile proprii, apoi urmărirea are loc asupra celor devenite proprii prin efectul partajului cu mențiunea că, soluția împărțirii bunurilor comune, de cele mai multe ori parțială, intră în discuție numai după ce au fost epuizate bunurile proprii fără să se fi reușit îndestularea creditorului. Ordinea aceasta în care are loc urmărirea este imperativă.

Deoarece legea oprește numai urmărirea bunurilor comune de către creditorul personal este admisibilă indisponibilizarea provizorie a unor bunuri din comunitate prin luarea de măsuri asiguratorii și anume sechestrul asigurator sau poprirea asiguratorie.

Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea de către instanța de judecată, la cererea creditorului a unor bunuri mobile sau imobile aparținând debitorului, pentru ca la nevoie să se poată executa silit în vederea acoperirii creanței. Dacă debitorul oferă o garanție îndestulătoare, instanța poate dispune la cerere ridicarea sechestrului asigurator.

Poprirea asiguratorie înseamnă indisponibilizarea de către instanță, de asemenea la cererea creditorului, a obligației pe care o are față de debitorul său, un debitor al acestuia.

4.3. Natura juridică a comunității matrimoniale

Pentru calificarea juridică a comunității matrimoniale, în teoria dreptului s-a impus noțiunea de proprietate comună în devălmășie. Având ca reper textul art. 30, cod fam., sintagma comunitate de bunuri a soților are o sferă mai largă de cuprindere în comparație cu sensul riguros juridic atribuit formulei proprietate comună în devălmășie, înfățișându-se ca o universalitate juridică ce reunește o multitudine de drepturi patrimoniale, reale și de creanță, precum și obligații patrimoniale.

Nici sfera bunurilor aflate în materialitatea lor în comunitatea soților nu se confundă cu masa bunurilor asupra cărora soții au un drept de proprietate comună în devălmășie, această din urmă categorie fiind mai restrânsă decât prima, motivul fiind faptul că în context, termenul de proprietate comună devălmașă, devălmășia evocă situația juridică în care soții stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept real, fără ca ei să cunoască întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia sau bunurile care le revin în mod efectiv și exclusiv în materialitatea lor. Din această perspectivă, devălmășia nu e o modalitate rezervată doar dreptului de proprietate, ci o modalitate a tuturor drepturilor reale.

Principala caracteristică a dreptului de proprietate comună în devălmășie, forma dreptului de proprietate comună este aceea că aparține nefracționat și nefracționabil titularilor codevălmași.

Dreptul de proprietate comuna în devălmășie, și dreptul de proprietate comună pe cote părți se deosebesc prin câteva trăsături care le asigură identitatea.

Astfel aceste trăsături prin care se deosebesc sunt:

în cazul dreptului de proprietate comună devălmașă, nici unul dintre codevălmași nu are determinantă o cotă-parte ideală, abstractă din dreptul de proprietate, determinarea acestor cote producându-se abia la încetarea stării de devălmășie. Dimpotrivă, în cazul proprietății comune pe cote-părți fiecare titular cunoaște întinderea dreptului său exclusiv, care este exprimată sub forma unei fracții matematice chiar dacă bunul în materialitatea sa este și rămâne nefracționat;

potrivit art. 35, cod fam., oricare dintre soți poate săvârși acte de folosință și administrare asupra bunurilor comune precum și cu unele limitări acte de dispoziție prezumându-se mandatul tacit al celuilalt soț. Coproprietarii nu pot încheia astfel de acte privind bunul în întregul său, decât având acordul tuturor coproprietarilor ca expresie a principiului unanimității;

întrucât întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune nu este determinată, nici unul dintre aceștia nu poate înstrăina dreptul său prin acte între vii. Cu totul alta este situația coproprietarilor pe cote-părți, fiecare fiind liber să dispună singur, fără consimțământul altui sau altor coproprietari de cota sa abstractă de proprietate.

proprietatea devălmașă a soților ia naștere ca efect al actului juridic al căsătoriei, în vreme ce proprietatea comună pe cote părți are o multitudine de surse cum ar fi: legea, convenția părților, uzucapiunea, etc…

existența proprietății devălmașă este strâns legată de calitatea de soț, cu alte cuvinte această modalitate a dreptului de proprietate comună, care este devălmășia, are caracter intuitu personae, de aceea transmisiunea calității de co devălmaș prin acte juridice nu este posibilă.

În schimb, orice persoană poate fi titular al dreptului de proprietate comună pe cote-părți, fără a fi necesare anumite calități juridice sau existența unor raporturi juridice prestabilite între coproprietari, ceea ce asigură transmisibilitatea statului de coproprietar pe cote-părți.

Se poate preciza în concluzie că proprietatea devălmașă a soților nu exclude dreptul de proprietate comună pe cote-părți sau în indiviziune al acestora cu o altă persoană.

CONCLUZII

În prezenta lucrare am încercat să abordez într-o manieră cât mai completă, subiectul complex al „împărțirii bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei”, totodată am încercat să îl prezint cât mai obiectiv, privindu-l din punct de vedere al legislației în vigoare, legislație care după cum bine se știe se află într-o continuă schimbare.

Având o aplicabilitate extraordinară în zilele noastre, am încercat sâ pătrund cât mai profund în centrul acestei teme, iar pentru acest lucru, am abordat în primul capitol evoluția pe care dreptul familiei a cunoscut-o de-a lungul timpului până în momentul în care reglementările acestuia au rămas în forma definitivă adică în cea care se află astăzi. Astfel am început prin a prezenta, în prima fază, evoluția istorică a familiei, deoarece aceasta stă la baza formării Codului familiei, apoi am continuat dezvoltând tema relațiilor referitoare la familie și la tot ce înseamnă aceasta, fiindcă ea reprezintă fundamentul pe care s-a format acest cod.

În cel de-al doilea capitol, m-am axat mai mult pe aspecte referitoare la bunurile comune și proprii ale soților. Am încercat să dezvolt și să prezint astfel, cât mai bine aceste categorii de bunuri, precum și organele competente să soluționeze eventualele litigii apărute cu privire la aceste bunuri. Prin prezentarea regimului matrimonial în dreptul roman actual am făcut un prim pas în vederea abordării capitolului III; acesta reprezentând de fapt centrul lucrării, în jurul căruia celelalte teme gravitează, completându-l.

Cum spuneam, în capitolul III m-am axat exclusiv pe tema împărțirii bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei, prezentând modalitățile de înfăptuire a împărțirii bunurilor cât și condițiile în care se poate face aceasta.

Astfel am prezentat împărțirea bunurilor comune ale soților la cererea acestora; împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai soților, cât și împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei în cazul confiscării bunurilor anume determinate sau a unei cote părți dintr-un bun al soților.

În ultimul capitol al lucrării m-am referit la anumite aspecte referitoare la bunurile comune ale soților, cât și la anumite datorii ale acestora, care în opinia mea pot afecta, sau mai bine spus, sunt un factor destul de important în momentul în care intervine aceasta împărțire a bunurilor în timpul căsătoriei.

ANEXE

Codul familiei

(actualizat la data de 01.12.2003)

Capitolul III: Efectele căsătoriei

Secțiunea I: Drepturile și obligațiile personale ale soților

Articolul 25

Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie.

Articolul 26

Soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.

Articolul 27

La încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.

Soții pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.

Articolul 28

Soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.

Daca soții s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispozițiilor art. 27 din codul de față, fiecare din soți nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimțământul celuilalt soț.

Secțiunea a II-a: Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților

Articolul 29

Soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

Articolul 30

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.

Orice convenție contrară este nulă.

Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

Articolul 31

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;

e) indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.

Articolul 32

Soții răspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

b) obligațiile ce au contractat împreună;

c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Articolul 33

Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii.

Articolul 34

Creditorii comuni vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune.

Articolul 35

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele.

Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

Articolul 36

La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Daca soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

Capitolul IV: Desfacerea căsătoriei

Articolul 37

Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.

Căsătoria se poate desface prin divorț.

Articolul 38

Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultați din căsătorie.

(3) Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

(4) La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama și de interesele minorilor.

Articolul 39

(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

(2) Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

Articolul 40

(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.

(2) Instanța judecătorească va lua act de aceasta învoială prin hotărârea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soți.

(3) Daca nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

Articolul 41

Până la desfacerea căsătoriei în condițiile prevăzute de art. 39, soții își datorează întreținere.

(2) Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacității de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai daca incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

(3) Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. 2 poate fi stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net din muncă al soțului obligat la plată.

(4) Când divorțul este pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile alineatelor 2 si 3, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recăsătorirea soțului îndreptățit să o primească.

Articolul 42

(1) Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta, daca au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei. Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unor rude, ori unor alte persoane, cu consimțământul acestora, sau unor instituții de ocrotire. (2) Totodată, instanța judecătorească va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

(3) Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviințată de instanța judecătorească.

Articolul 43

Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești.

Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare.

Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.

Articolul 44

În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii.

Modificarea măsurilor luate potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 si 2 se va face cu paza cerințelor prevăzute de acele dispoziții.

ACTIUNE DE IMPARTIRE A BUNURILOR COMUNE ALE SOTILOR IN TIMPUL CASATORIEI, INTENTATA DE CREDITORUL PERSONAL AL UNUIA DINTRE SOTI.

Domnule Președinte,

Subsemnatul__________domiciliata în_____jud.____str._____nr.____ap.__

chem în judecată și personal la interogatoriu pe ________________ ambii domiciliați în__________ jud._____________str._____nr. ____et.___ap___, pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să dispuneți împărțirea averii comune a susnumiților soți în scopul satisfacerii creanței subsemnatului împotriva soțului___________

Motivele acțiunii sunt următoarele:

În fapt, prin sentința civilă nr.______din_____a ________ , pârâtul _________ a fost condamnat să-mi plătească suma de_______lei pe care mi-o datora cu titlu de împrumut. Această sentință a rămas definitivă prin neatacarea ei cu recurs de către pârât și, ca atare, a fost pusă în executare în conformitate cu dispozițiile legale. Prin procesul verbal din ________încheiat de executorul judecătoresc______, s-a constatat că suma obținută din vânzarea silită a bunurilor personale ale pârâtului se ridică numai la valoarea de ________lei, care este insuficientă pentru acoperirea creanței mele, recunoscută în justiție. Cum pârâtul este lipsit de orice alt venit sau de orice bunuri care ar putea fi urmărite, sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune împărțirea bunurilor comune ale soților în limita sumei ce pretind. Bunurile comune ale soților sunt următoarele ___________

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.33 din Codul fam.

În dovedirea acțiunii înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâților – care urmează a fi citați cu această mențiune ______ și dă dovada cu acte, și anume de sentința civilă nr._______ din____, a ______ prin care pârâtul a fost obligat să îmi plătească suma de ____lei și de procesul-verbal al executorului judecătoresc al________.

Depun prezenta cerere, precum și copii certificate de pe actele susmenționate în trei exemplare, dintre care unul pentru instanță și două pentru a fi comunicate pârâților.

Semnătura reclamantului________

Domnului Președinte al__________

ACȚIUNE DE ÎMPĂRȚIRE A BUNURILOR COMUNE, INTENTATĂ DE UNUL DIN SOȚI DUPĂ RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII DE DIVORȚ

Domnule Președinte,

Subsemnata_______________,domiciliată în_________,județul_____,str._ nr._______, etajul,__________ apart. ___,chem în judecată și personal la interogatoriu pe fostul meu soț____________,domiciliat în______, jud.____, str.__, nr._,etajul_____,apart._________,pentru ca prin hotărârea ca veți pronunța să procedați la împărțirea bunurilor dobândite de noi în timpul căsătoriei și anume______________

Motivele acțiunii sunt următoarele:

În fapt, subsemnata am fost căsătorită cu pârâtul de la________până la _____, când Judecătoria județului_________a admis acțiunea de divorț a fostului meu soț. În cadrul acestei acțiuni nu s-a discutat și nu s-a soluționat chestiunea bunurilor comune. Întrucât înțelegerea prin bună învoială cu pârâtul nu a fost posibilă, va rog să procedați la împărțirea bunurilor achiziționate de noi în timpul căsătoriei ținând seama de faptul că pârâtul a avut în tot timpul căsătoriei un salariu de________lei, și ca subsemnata, pe lângă faptul ca m-am ocupat de întreținerea gospodăriei și creșterea copiilor, am mai executat și anumite lucrări de croitorie acasă, din care am realizat un venit mediu lunar de_________lei.

Menționez, de asemenea, că următoarele bunuri ______________,deși dobândite în cursul căsătoriei, nu fac parte din bunurile comune, întrucât mi-au fost donate de mătușa mea__________la data de____________

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art.36, alin1din Codul familiei.

Înțeleg să mă folosesc, în dovedirea cererii mele, de interogatoriul pârâtului _____ care urmează a fi citat cu această mențiune_____și de proba cu acte, și anume de certificatul din care rezultă salariul primit de soțul meu în timpul căsătoriei, de certificatul din care rezultă că în aceeași perioadă subsemnata am fost impusă la plata impozitului pentru activitatea de croitorie și de sentința civilă nr._______din_________a Judecătoriei__prin care s-a desfăcut căsătoria noastră. Înțeleg să folosesc de asemenea, și proba cu martori, pentru care propun pe:

1.__________,din_______jud.______,str.____,nr.____,ap___etaj_________

2__________,din_______jud.______,str.____,nr.____,ap___etaj_________

Depun prezenta cerere, precum și copiile certificate de pe actele de care înțeleg să mă folosesc, în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanță și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantei,

DOMNULUI PREȘEDINTE AL __________________________________

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .impartirea Bunurilor Comune ale Sotilor In Timpul Casatoriei (ID: 125358)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.impartirea Bunurilor Comune ale Sotilor In Timpul Casatoriei

Copyright Notice

Consecintele Condamnarii

Organizatii Si Institutii Sociale

Drepturile Persoanelor Condamnate

Capitolul I. Noțiuni generale. Istoricul apariției S.R.L.

Regimul Raspunderii Politice Si Penale a Presedintelui din Romania

Teoria Separatiei Puterilor In Stat

Copyright Notice

Similar Posts