.functia Publica In Cadrul Uniunii Europene

I. EUROPA – SPAȚIU, IDEE, ACȚIUNE

1.1. Europa – o creație mitologică

Mitologia consemnează legenda grecească în care prințesa Europe/Europa, fiica regelui Agenor, al Feniciei, datorită frumuseții devine obiect de dispută între două ținuturi, cu chip de femei: „ținutul Asiei", care vroia s-o ocrotească și s-o păstreze, și „ținutul din față", care conform dorinței lui Zeus, voia s-o ducă dincolo de ape. Copleșit de dragostea pentru ea, Zeus, îmbracă forma unui taur și în timp ce se plimba cu alte prințese pe malul mării, o răpește și o duce în Creta, unde Europe îi dăruiește trei fii: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade și Sarpedon al Luciei, viitori regi sau prinți. Regele Asterion al Cretei se va căsători mai târziu cu ea, și îi va adopta copiii. Va fi venerată de popor sub numele de Hellotis, pâna târziu.

Idila prințesei Europe se va regăsi ilustrată în manuscrisele operelor lui Ovidiu, va decora zidurile orașului Pompei și ale caselor din Italia, Gallia, Britannia și Germania, va constitui un motiv pentru pictori, ca Perugino, Tizian sau Boucher. Relatarea alexandrinului Moschos nu este singura. În alte legende, Europa este una din Oceanide, fiicele lui Oceanos și ale zeiței Tethys, sau cea care s-a căsătorit, cu Poseidon și l-a avut pe Euphenos, însoțitorul lui Iason în căutarea Lânii de Aur. Mai târziu, tradiția creștină urmărește nu numai diferențierea continentului european, ci și reconsiderarea numelui însuși. Sf. Ieronim și Sf. Ambrozie, reluând în sec.IV istoria lui Noe din Cartea Genezei, acorda fiecăruia dintre fiii acestuia un teritoriu: Ham primește Africa, Sem – Asia și Iafet – Europa. În astronomie apare o altă conotație a Europei: așa ar fi botezat un astronom german al patrulea satelit, ca marime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei. În „Cosmografia Universalis" a lui Sebastian Munster, ediția 1588, Europa reprezintă o femeie al cărei cap este Spania, iar picioarele Grecia și Sciția.

Reprezentările fictive continuă cu „Iconologia" lui Cesare Ripa din 1593, unde Europa este încoronată ca regină a lumii. Rubens realizează la 1615 „Cele patru continente", în care patru bărbați puternici țin în brațe patru tinere, insistând în același timp pe forța fluviilor Dunărea, Nilul, Rio de la Plata și Gangele. Mai târziu, în Anglia, protestantul Samuel Purchas, insistând pe ideea că Europa este teritoriul creștinismului, afirmă că Isus și-a întors fața dinspre nerecunoscătoarea Asie, unde s-a născut și dinspre Africa unde s-a refugiat și a devenit cu totul european. Între atâtea incertitudini, singura rămâne afirmația lui Herodot: „Despre Europa nu știe nimeni nici de unde și-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat".

1.2 Spațiul European

Cu o suprafață de 10 milioane kilometri patrati, Europa este penultimul continent în ordinea mărimii și nu ocupă decât 7% din suprafața uscatului măsoară 4000 km de la Capul Nord pâna în Creta si 5000 km de la Lisabona la Ural Componentă a blocului asiatic și cuprinsă între Atlantic și Ural, Oceanul Înghețat de Nord și Mediterană, limitele sale sunt ușor de descifrat.

Această prezentare a continentului reprezintă însă un demers insuficient pentru o analiză validă a spațiului european din perspectiva integrării, unificării. A lua în considerare că încadrarea geografică este rezultatul eludării celorlalte coordonate, pe care, atunci când explica filozofia unificării europene, Andrei Marga a identificat în:

apartenența istorică, văzută ca participare la crearea formelor instituționale și culturale ale continentului, începând cu polisurile continuând cu revoluțiile moderne și pâna la „apărarea fundamentelor societății libere".

apartenența instituțională, care presupune organizarea și legislația specifică unei societăți deschise.

apartenența culturală, adică recunoașterea „unei atitudini în cunoaștere și în viața practică" specifică. însumarea acestor apartenențe geografice, istorice, instituționale și culturale dă valoare apartenenței europene. Urmărind procesul evolutiv al societății, în general, pe direcțiile respective, constatăm că „Europa a fost principala scenă pe care s-a desfășurat istoria universală". Primul epicentru european a fost în Mediterană. Aici, reprezentanții Europei, grecii, s-au opus reprezentanților Asiei, persanii, la Marathon și Salamina și au încercat s-o definească prin morala lui Socrate, idealurile lui Platon și prin politica lui Aristotel.

Dacă delimitarea spațiului european este posibilă fără prea mari dificultăți, când se pune problema identificării regiunilor se ivesc o sumedenie de controverse, în funcție de criteriul avut în vedere: geografic, istoric, politic, cultural, confesional

Marea Mediterană, mult timp „Mare nostrum", a fost centrul civilizației, sudul avansat în comparație cu nordul. Acutizarea Mării Schisme din 1054, conflictul religios dintre Imperiul Roman, de origine germanică, și cel de răsărit, guvernează contradicția Est-Vest care va marca harta politico-ideologică a continentului.

Urmărind coordonatele istorice, constatăm că majoritatea autorilor plasează originile istoriei europene în perioada Imperiului carolingian, în jurul anului 800. Cristalizarea Vestului este plasată între anii: 500 și 800, când partea apuseană a Imperiului Roman este cucerită de barbari, ulterior acesta extinzându-se spre nord și est. Europa de est se naște mai greu; ea se conturează la începutul mileniului, în jurul Bizantului, moștenirea răsăriteană a Imperiului Roman.

Se apreciază că spre sfârșitul perioadei de formare, care coincide cu debutul erei noi, centrul este acaparat de Moscova. Liniile de demarcație sunt considerate a fi inițial granițele de est ale regatelor polonez și ungar și ale teritoriilor Ordinului Teutonic din Prusia Orientală. În Evul Mediu, acestea se vor suprapune peste limita estică a Imperiului carolingian, respectată apoi cu precizie diabolică la Conferința de la Ialta (1945). Începând cu sec.VIII, sudul Europei creștine ia contact cu lumea islamică, care va ocupa Peninsula Iberică. Căderea Constantinopolului în 1453 va distruge Imperiul Bizantin și dinastia otomană pătrunde în Peninsula Balcanică, ajungând de două ori la porțile Vienei (1520 și 1683).

Odată cu pătrunderea otomană în Europa, islamul va pierde al-Andalusia (Spania), urmare a căderii Granadei în 1492.

Extinderea Imperiului Otoman pe continentul european începând cu sec.XIV, se va produce pe un teritoriu situat între regiunile extreme ale Europei, care va constitui obiectul marilor tensiuni, dispute sau conflicte dintre puterile diverselor momente istorice.

Istoricul maghiar Jeno Szucs, în studiul „Cele trei regiuni ale Europei" publicat în 1983 vorbește de: Europa de Vest, Europa central-estică și Europa de Est.

Această zonă intermediară, Europa Centrală sau Europa central-estică este luată în discuție mult mai devreme însă. Contururile sunt foarte vagi, corespunzător împrejurărilor și nu coincid cu realități geografice.

În sensul de Mitteleuropa, apare cel mai adesea în discursurile germane încă de la Războiul de 30 de ani ca o nostalgie a Sfântului Imperiu roman germanic. Pentru Fr. Ratzel (1898) spațiul Europei Centrale se întinde din Alpi pâna la Marea Nordului, de la Canalul Britanic pâna pe culmile Carpaților de-a lungul Rhinului și Dunării. De aceea, forța germanilor trebuie să stea în „constituirea puterii central-europene între marile puteri mondiale Anglia, Rusia și Statele Unite". Mitteleuropa (sau Zwischeneuropa) intra în vocabularul uzual german în 1914 și este marcată de ideologia pangermanistă, fiind însușită și promovată de credincioșii ideii de Reich. De remarcat, în acest context, că Metternicht consideră Reichul ideal, cel care includea nordul Italiei, teritoriile istorice ale Casei de Habsburg și Confederația germanică. Sunt motivele pentru care noțiunea displace astăzi și pentru delimitarea de nuanță pangermanistă se folosește cuvântul Zentraleuropa de către austrieci și Ostmitteleuropa de către germani. Ideea trezește neîncrederea francezilor, determinându-l pe Joseph Ronan să spună că „ori să distrugă Europa, ori cine propovăduiește ideea Mitteleuropei vrea s-o impiedice". Pentru sociologul F. List, Europa Centrală o reprezenta toate ținuturile dominate de cultura germană situate între partea apuseană și cea răsăriteană. În concepția geopoliticienilor germani, nucleul este Germania și Austria. Tomas G. Masaryk (președinte cehoslovac între 1918 și 1935), considera că Europa Centrală cuprinde Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Estonia, Litonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania, Turcia și Grecia.

Este vehiculată și teza conform căreia această zonă cuprinde regiunile învecinate direct cu Europa bizantină. Polonezul K. Pomian susține că Europa Centrală aparține creștinătății latine, dar a fost mult timp influențată în mod direct de cultura ortodoxă Mai departe spune că „nu se poate vorbi de unitate culturală dacă nu există conștiința apartenenței la Europa Centrală".

Urs Altermatt împărtășește ideea lui Jacques L. Rider, cum că această parte a Europei „constituie o comunitate dictată de destin în perioade de criză, care generează în permanență noi utopii".Scriitorul ceh M. Kundera definește Europa Centrală ca „o parte a Occidentului latin ajuns sub stapânire rusească, care din punct de vedere geografic se află în centrul continentului, în privința culturii este tributara Vestului, dar politic este legată de Est".

Dacă pentru ruși Europa Centrală este o identitate vagă și fac distincție doar între Occident și Orient, în 1994, Departamentul de stat american a înlocuit denumirea de „Eastern Europe" cu „Central Europe" datorită schimbărilor produse după dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Pâna în anii '90 considerente exclusiv geopolitice și geostrategice au stat la baza definirii celor două blocuri europene. Acestea veneau în contradicție cu realitățile geografice, cu granițele culturale sau religioase.

Rațiuni care au introdus Grecia ortodoxă, Spania lui Franco sau Portugalia lui Salazar în „lumea liberă" a Europei Occidentale. Jocul politic a dictat împărțirea în regiuni distincte. Europa s-a împărțit „după cum și-a oconstruit existența politică – de o parte o societate permisivă, care îngăduie cetațeanului inițiativa și-i impune răspundere; de cealaltă parte societate a constrângerii care cerea cetățeanului să participe și-i impune ascultare"

O întrebare care apare cu aceeași insistență este: unde se termină zona Centrală și unde încep Balcanii, care este Europa de Sud – Est.

Peninsula Balcanică este o zonă care s-a deschis alternativ când spre Orientul apropiat, când spre Occident, alături de Europa Centrală. Sec. XIX marchează începutul unei perioade de translație către centrele politice și culturale ale apusului. Ortodoxia, pe lângă faptul că a modelat comportamente și a apropiat popoare, a creat individualitatea Sud – Estului european. Aceasta contribuție este completată prin construirea statelor naționale și modernizarea forțată a societăților.

N. Iorga remarcă „în conferința despre Sud – Est, Rusia, deși ortodoxă,, a cunoscut un alt destin. Așa cum Grecia deschide spre Mediterană, lumea românească se deschide spre Europa Centrala".

Destinul nostru s-a împletit cu destinul lumii danubiene. Mai mult, construcția și menținerea structurilor politice în principatele române ne îndepărteză de zona balcanică și ne integrează în ansamblul central-european. Locul României este unul aparte: „ea aparține unei tradiții de civilizație", a jucat rolul unui centru de conexiuni.

Frontierele mentale, stereotipurile sunt cele care ne orienteză în acceptarea zonelor europene. Termeni ca bizantism, balcanism, orientalism, occidentalism pot crea și pune în mișcare imagini provocatoare de tensiuni. „Regiunile au trăsături persistente și altele mobile care dau în fond, unitatea conștientului. Regiunile se pot constitui într-o Europă liberă, după afinități și interese comune”.

II. STRUCTinități și interese comune”.

II. STRUCTURI EUROPENE

2.1. Construcția europeană după al doilea război mondial

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ideea europeană nu era nouă Încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat ministrului său, Anthony Eden, Winston Churchill lansează formula de "Statele Unite ale Europei", idee care se înscria în noua ordine mondială, reflectată în Carta Atlanticului din 1941, document ce cuprinde strategia comună pentru organizarea lumii după război.

După ce la 5 martie 1946, la Fulton în SUA, denunța amenințarea sovietică, omul de stat britanic, revine asupra temei, pe 19 septembrie 1946, într-o conferință ținută la Universitatea din Zurich, motivat de dorința "de a reconstitui familia europeană și de a-i asigura o structură care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace, suveranitate și libertate". Afirmă cu deplină convingere că: "trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor.

În realizarea acestei sarcini urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al națiunilor, puternica Americă și eu sper, Rusia sovietică, ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronunță pentru dreptul ei la viață și strălucire ".

Această provocare vine pe un teren favorabil, întemeindu-se pe experiența americană și pe convingerea că războaiele europene avuseseră cauze preponderent economice. De fapt, în acest moment gândirea europeană federalistă este alimentată de mișcarea paneuropeană a contelui Kalergi și de programul politic pentru federația europeană, semnat de Ernesto Colorni, Ernesto Rossi și Altiero Spinelli (ulterior deputat în Parlamentul European) în1941, "Manifestul de la Ventotene "(cunoscut și sub numele de "Pentru o Europă liberă și unită)". Manifestul făcea o "analiză asupra pervertirii politice și economice la care conducea naționalismul" și recurgea la o prezentare "rațională a alternativei federale “.

Se consideră că "problema care trebuie rezolvată mai întâi este aceea a abolirii definitive a diviziunii Europei în state naționale suverane".

Numărul din 17 februarie 1943 al revistei "Resistance" scria: "de două secole există o dilemă sau o Europă prusacă a la prussienne), sau o comunitate europeană compusă din popoare libere, egale …".

În această perioadă statele Europei apusene se găseau într-o dezordine social-politică și economică: intoleranța ideologică și necesitatea reluării practicii democratice; competiții politice interne; inflație generalizată; sistem monetar inexistent; șomaj, sărăcie și foame.

Prin urmare Franța conștientizează că modernizarea și industrializarea este posibilă numai prin asociere cu alte țări, de aceea va alege "modernizare și dependență" în locul "independenței și declinului". Marea Britanie acceptă "o limitare voluntară a independenței în cadrul unei asocieri europene" în scopul recâștigării unei poziții importante în structura postbelică a lumii. Italia percepe că nu se poate reconstrui fără a recurge la asociere. Alternativa, pentru fiecare în parte și pentru toți la un loc, a fost asocierea prin acorduri, deci stabilitate și progres, sau acceptarea confruntărilor cu efectele corespunzătoare. Politicile au fost direcționate spre prima opțiune, ducând la crearea "nucleului Europei".

Cele două superputeri, SUA și URSS, își impărțeau militar și ideologic continentul. Sovieticii acaparau fără jenă "teritoriile eliberate " de armata roșie și impuneau acolo ideologia lor. SUA, apreciind "problema germană" ca fiind o problemă crucială, își va orienta țelurile și va gândi structura Europei pe direcția sprijinirii europenilor pentru lichidarea diviziunii; creării și consolidării Europei unite, precum și promovarea unei alianțe atlantice pentru a contracara expansiunea sovietică.

Bipolarismul va domina de acum relațiile europene. Acestea sunt condițiile în care revirimentul Europei Occidentale depinde de începerea unei noi construcții, a unui nou proces politic. "Europe must federate or perish" (Europa trebuie să se federalizeze sau să piară) va constata primul ministru britanic Attlee, succesorul lui W.Churchill.

Demarajul construcției europene se va produce la 15 ani de la prezentarea proiectului de către A.Briand în Societatea Națiunilor, în 1929. Realizarea primei structuri subregionale, Benelux-ul, își are originea în proiectul de Uniune economică, incheiat la Londra între guvernele din exil al Belgiei, Olandei si Luxemburg și care va deveni operațional în octombrie 1947.

De fapt, anul 1947 este anul în care intențiile americane vor căpăta concretețe, odată cu lansarea "Planului Marshall", prin care se acordă ajutor Europei, în cazul în care statele europene vor coopera între ele, și a "Doctrinei Truman", în care SUA își exprima disponibilitatea de a oferi asistență și suport tuturor celor amenințați de agresiunile comuniste. Sunt elemente ale modelului geopolitic de răspuns ale factorilor de decizie de la Casa Albă, la provocările sovietice.

2.1.1. Planul MARSHALL

Pe 5 iunie 1947, într-un discurs ținut la Universitatea Harward, secretarul de stat american, generalul Marshall declara "război foamei, sărăciei, disperării și haosului din Europa" pentru ca, spune ei, " și reconstrucția structurii economice va cere evident mult mai mult timp și eforturi mai mari decât am prevăzut noi".

Scopul acestui program, numit oficial "European Recovery Program" (ERP), era de a contribui la "renașterea unei economii active în lume pentru a crea condițiile politice și sociale în care să poată să existe instituții libere". Condiția formulată însă, pentru aplicarea lui este "să se realizeze un acord de către toate țările Europei asupra nevoilor lor actuale și asupra a ceea ce aceste țări vor face ele însele pentru a eficientiza toate măsurile pe care acest guvern ar putea să le ia.

Nu ar fi nici bine, nici util ca guvernul SUA să stabilească el însuși un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este problema europenilor.".

Rolul SUA se va rezuma la acordarea "unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european și să ajute apoi la aplicarea cestuia în măsura în care va fi posibil să o facă".

La sfârșitul Conferinței franco- anglo-rusă de la Paris, pe 2 iulie, aliații vor refuza participarea la program, iar Molotov va declara: "statele iși pierd autonomia lor economică și independentă națională în profitul unor mari puteri" .

Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desfășoară la Paris o "Conferință de Cooperare Economică Europeană". Problemele asupra cărora s-a obținut acordul comun, în privința rezolvării imediate, au fost:

– un mare efort de producție; obținerea și menținerea stabilității financiare interne; dezvoltarea cooperării economice între statele asociate; soluționarea penuriei de dolari.

La 16 aprilie 1948, se constituie Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei și teritoriul Triest.

Ulterior vor mai fi admise RFG în 1955 și Spania în 1959. Tot acum este stabilit "Programul Global de Reconstrucție a Europei", care viza: promovarea producției industriale și agricole, obținerea și menținerea stabilității monetare și bugetare; creșterea schimburilor internaționale între țările participante, în particular pe seama reducerii barierelor comerciale.

În aceste condiții, planul Marshall va fi administrat de două instituții: ECA (Economic Cooperation Administration) de partea americană și OECE de partea europeană. Organizația va contribui la: repartiția ajutorului american; coordonarea politicilor economice naționale; crearea unui sistem multilateral de plăți (în 1950 este creată Uniunea Europeană de Plăți); liberalizarea schimburilor și eliminarea restricțiilor cantitative.

Între august 1948 și ianuarie 1952 suma netă a creditelor bugetare s-a ridicat la 12817 milioane dolari (85% sub formă de materiale sau produse și 15% împrumuturi). Din această sumă au beneficiat Marea Britanie-24,9%, Franța-29,9%, Germania-10,3%, Olanda-7,7%, Grecia-5,5%, Austria-5,3%. S-a transferat astfel în Europa peste 1%din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul european (fără ajutorul militar).

Programul de ajutor american, a avut ca efecte (după Rene Girault): stoparea extinderii comunismului în Occident; realizarea coeziunii Europei de Vest; demonstrarea că SUA sunt gata să promoveze o politică economică coerentă, pentru refacerea Europei. A fost "arma economică" care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a permis depășirea nivelului mediu de dezvoltare de dinainte de război, în 1949, și a creat condițiile consolidării structurilor economice și a politicilor liberale.

2.1.2. Uniunea Occidentală

Parcă pentru a contrazice istoria, miniștrii afacerilor externe francez și britanic, G. Bidault și E. Benin, semnează pe 4 martie 1947, Tratatul de alianță și asistență mutuală la Dunkerque, împotriva unei posibile agresiuni germane în viitor.

Refuzul sovietic, de a participa la Planul Marshall, descoperă un nou dușman virtual. Semnatarele Tratatului de la Dunkerque invita statele Benelux-lui să participe la un sistem de garanție mutuală.

Pe 17 martie 1948 se semnează la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale (UO), care presupune angajarea la asistență împotriva oricărei agresiuni. Sunt stabilite prin tratat relații militare, politice, economice și culturale.

La Fountainbleau este instalat încă din timp de pace un stat major interaliat, și sunt constituite forțe militate comune, gata de a fi plasate în caz de război, sub comanda mareșalului Montgomery. Generalul Beaufre scrie în eseul "NATO și Europa": "această polisinodie nu corespundea micii organizații pe care noi o constituisem în acea vreme cu aproximativ 20 de ofițeri pentru fiecare comandament nu dispuneam la începutul unui conflict decât de vreo 10 divizii staționate în Germania în raport cu cele 22 de divizii sovietice din Europa Centrală". După semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, UO pierde din conținut, structurile militare fiind asimilate de alianță.

La 14 decembrie 1960, OECE se transforma în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, care, cuprinzând și Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și SUA, se va transforma într-o comunitate a statelor industrializate. Obiectivul statelor membre este de a realiza "expansiunea considerată posibilă, a economiei și ridicarea nivelului de viață în țările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerțului mondial pe o bază nediscriminatorie și multilaterală" .

2.1.3. Consiliul Europei

La câteva luni de la Zurich, unde a lansat chemarea "Ridică-te , Europa!", W. Churchill înființează în Marea Britanie "United Europe Moment" (Mișcarea pentru Europa Unită).

În Franța, Raul Dantry creează "Consiliul Francez pentru Unitatea Europei". Henri Brugmans prezidează în decembrie 1946 "Uniunea Europeană a Federaliștilor", Coudenhow-Kalergi reconstituie "Uniunea Paneuropeană". La începutul anului 1947 se conturează "Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei". Dacă aceste grupări exprimau curente politice, cele precum "Liga Europeană de Cooperare Economică" (LECE) creată de belgianul Paul von Zeeland exprimau interese de afaceri. Unificarea mișcărilor europene, are loc în decembrie 1947, sub denumirea de "Comitetul Internațional de Coordonare pentru o Europa Unită" prezidat de ministrul britanic Duncan Sandys. Sarcina acestuia era de a pregăti un Congres la Haga, în perioada 7-10 mai 1948.

Rezoluția politică finală a Congresului Europei care cerea constituirea unei "Adunări Parlamentare Europene" transmite un semnal: "a venit ora pentru națiunile Europei să transfere unele din drepturile lor de suveranitate, în vederea coordonarii si dezvoltării resurselor lor". Tot acum, sunt lansate primele idei cu privire la instituții comune, piața comună, carta drepturilor omului, curte internaționala de justiție.

Statele membre ale U.O. vor alcătui un "Comitet Permanent pentru Studiul și Dezvoltarea Federației Europene", pentru a materializa conținutul rezoluției Congresului. Apar însă divergențe între reprezentanții celor 5 state. Britanicii doreau aplicarea metodei interguvernamentale, adică, o strictă dependență de guvernele naționale.

Ideea franco-belgiană susținea aplicarea metodei supranaționale, conform căreia instituția să aibă caracter parlamentar și să i se acorde competențe extinse. Compromisul la care ajung negociatorii este tratatul semnat la 5 mai 1949, la Londra, de cele 5 state ale UO, la care se alătura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia și care statuează Consiliul Europei. Pentru structura Consiliul Europei (a nu se confunda cu Consiliul European, creat la 10 decembrie 1946 la Paris, ca structură superioară de conducere a UE) sunt stabilite două instituții:

Adunarea Parlamentară Consultativă, care reflecta, dimensiunea federalistă, pur consultativă și compusă din reprezentanții fiecărei țări membre, aleși de către parlament;

Comitetul de Miniștri (ai Afacerilor Externe), organ de decizie, compus din reprezentanții guvernelor.

Obiectivul CE "este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, în vederea salvgardării și promovării ideilor și principiilor ce reprezintă patrimoniul lor comun și al favorizării progresului lor economic și social".

Competența recunoscută CE se manifestă în domeniile: economic, social, cultural, științific, juridic, administrativ și etnic. Art. 1, al. "d." exclude explicit "chestiunile relative la apărarea națională". Totuși, Adunarea își rezervă dreptul de a dezbate aspectele politice ale problemelor militare, abținându-se de la cele de natură tehnică.

Mijloacele de care dispune CE sunt, conform art. 1, al. "b." :examinarea problemelor, încheierea acordurilor, adoptarea unei acțiuni comune.

De la înființarea ei și pâna azi, organizația s-a dezvoltat gradual. Acum are 41 de membri. Încă din anii 50, membri CE semnează o Convenție Europeană a drepturilor omului (viață, conștiință, expresie, asociere, proprietate, educație, securitate) și instituie o comisie de protecție a acestora (Comisia Europeană a Drepturilor Omului). În 1961 s-a semnat la Roma Carta Socială Europeană, document pe care CE îl considera o completare în domeniul social a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În 1961 se mai constituie Consiliul pentru Cooperarea Culturală.

Principalele obiective, formulate la Viena (1993) și Strasburg (1997), sunt: acceptarea principiilor democrației și statului de drept; asigurarea protecției minorităților naționale; întărirea coeziunii sociale; protejarea securității cetățeanului; găsirea răspunsurilor adecvate la sfidările de natură culturală și educațională; perfecționarea sistemului de monitorizare a respectării angajamentelor luate de statele membre.

2.1.4. Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului

La 9 mai 1950, textul pregătit de J.Monnet a fost prezentat într-o Declarație Oficială, de către ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman. Este lansat planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și a oțelului din cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez.

Acest lucru a fost sugerat de cancelarul Adenauer, înca din 1 ianuarie 1949, care propusese înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului exercitat de învingători, cu o "asociație de drept internațional pe baza cooperativă". Asociația ar fi cuprins "Germania cu feroasele din Ruhr, Franța cu minereul din Lorena, Franța, Germania, Saar, Luxemburgul și Belgia cu industria grea".

Planul Schuman combina însă aspectele economice, tehnice cu un proiect politic mult mai vast. "Strângerea la un loc a națiunilor europene necesita ca opoziția seculară a Franței și Germaniei să fie eliminată". De aceea, "guvernul Francez propune plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate Comună, într-o organizație deschisă participării celorlalte țări din Europa". Autorii planului sunt convinși că "stabilirea acestei unități de producție deschisă tuturor țărilor va pune bazele reale ale unificării lor economice". Inițiatorii cred că "prin punerea în comun a producțiilor de bază și instituirea unei noi Înalte Autorități, ale cărei decizii vor lega Franța, Germania și celelalte țări care vor adera la ea”, această propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei Federații Europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.

Principalele obiective ale înaltei Autorități, conform declarației, erau: "modernizarea producției și ameliorarea calității sale; furnizarea cărbunelui și oțelului în condiții identice pe piața franceză și germană, ca și pe piața celorlalte țări care adera; omogenizarea în progresul condițiilor de viață ale forței de muncă din această industrie".

Declarația se mai referă la compunerea Înaltei Autorități, din "personalități independente desemnate pe o bază prioritară de către guverne; un președinte ce va fi ales de comun acord, de către guverne, deciziile sale vor fi obligatorii … un reprezentant al Națiunilor Unite pe lângă această Autoritate, va fi însărcinat să facă de două ori pe an un raport public la ONU, dând seama de funcționarea noului organism".

Primirea făcută de Europa a fost favorabilă, majoritatea acceptând "transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional". Singura Marea Britanie va refuza să participe la negocieri, finalizate prin Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, semnat de Franța, Germania, Italia și cele 3 state ale Benelux-ului prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Prima comunitate economică europeană avea un sistem instituțional compus din:

Înalta Autoritate Federală, formată din 9 membri desemnați de guvernele statelor membre, investită cu independență și autoritate legală. Deciziile sale erau obligatorii, iar aceasta era controlată de cei 78 de membri ai Adunării, căreia anual îi adresa un raport, ce putea fi respins cu majoritatea de 2/3. Avea dreptul de: a studia piețele și prețurile și de a stabili strategii pe termen lung; a publica informații referitoare la piață; a avea propriul capital; a asista la programele de investiții prin oferirea de împrumuturi și garanții firmelor; a lua măsuri directe în cazul în care are loc o reducere a cererii; a stabilii dacă este necesar un preț minim și maxim pe Piața Comună; a opri formarea de către statele membre de trusturi, carteluri sau alte înțelegeri care să afecteze concurența. A dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca este împărțită pe directorate generale.

Consiliul de Miniștri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse.

Adunarea Parlamentară, alcătuită din deputați ai parlamentelor din statele membre; în timp va deveni Parlamentul European.

Curtea de Justiție, care va deveni o forță majoră în UE.

Piața unică este prognozată a se realiza progresiv, în două perioade, pregătitoare și de tranziție, trebuind să permită adaptarea industriilor naționale la noile condiții. Tratatul va intra în vigoare la 25 iulie 1952.

Odată încheiată perioada pregătitoare, în cursul căreia sunt organizate instituțiile, Piața comună va fi deschisă pe 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu de fier și fier vechi și pe 1 mai 1953 pentru oțel.

2.1.5. Piața Comună

Conferința de la Messina, Italia, din 1-2 ianuarie 1955, a miniștrilor de externe a statelor membre CECO a luat în discuție inițiativa țărilor din Benelux, cuprinsă în Planul Beyen și care propunea crearea unei piețe comune cu libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și muncitorilor. Este momentul relansării construcției comunitare, după eșecul Comunității Europene de Apărare.

Reprezentanții la Conferință au aprobat inițiativa și pe 9 iulie 1955, sub președinția belgianului Paul Henri Spaak un Comitet Interguvernamental își începe activitatea, fiind însărcinat să studieze un program privind: stabilirea unei rețele europene de căi de transport; dezvoltarea schimburilor de gaze și curent electric; organizarea comună a utilizării pașnice a energiei atomice; pregătirea progresivă a unei piețe comune fără taxe vamale și licențe de import.

Pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak, prezintă celor 6 state un raport prin care se propune crearea unei Comunități Economice Europene (CEE) și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul este discutat și aprobat cu prilejul Conferinței de la Veneția, 29-30 mai 1956. La Roma, pe 25 martie 1957, șefii de guvern din Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda semnează cele două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energie Atomice (EURATOM). Vor intra în vigoare pe 1 ianuarie 1958.

Scopul CEE, cuprins în tratat, este că "prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga comunitate, o extindere continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații și mai strânse între statele pe care le reunește".

Obiectivele conținute în Tratatul CEE sunt:

eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor;

stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în relațiile cu terțe țări;

abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

politica comună în domeniul agriculturii;

politica comună în domeniul transporturilor;

stabilirea unui regim de concurență veritabilă;

aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale statelor membre și prevenirea dezechilibrelor în balanțele de plăți;

apropierea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune;

crearea unui Fond Social European pentru a ridica standardul de viață;

crearea unei Bănci Europene de Investiții (BEI) pentru sprijinul expansiunii economice;

asocierea cu țări și teritorii extra-comunitare.

Realizarea obiectivelor este asigurată de următoarele instituții majore: Parlament, Consiliu, Comisia și Curtea de Justiție. Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social, cu funcții consultative.

Controlul conturilor este asigurat de o Curte de Conturi. Instituțiile Comunității, conform art.6, pct.2, "veghează la necompromiterea stabilității financiare interne și externe a statelor membre.” Consiliul, la propunerea, Comisiei și în cooperare cu Parlamentul European, poate decide cu majoritate calificată, orice reglementare.

Art.48 prevede- instituirea treptată a Pieței Comune pe parcursul unei perioade de tranziție de 12 ani, divizată în trei etape de câte patru ani, fiecărei etape urmând să i se stabileasca un număr de acțiuni ce trebuiesc începute și continuate concomitent.

2.2. De la Comunitațile Europene la Uniunea Europeană

Din momentul semnării și până la Tratatul de la Maastricht, în 1992, Tratatul CEE va suferii ajustări în conținut și modificări în interpretări, determinate de natura și fluxul evenimentelor politice interne și externe:

evoluția sistemului instituțional al comunității;

noi competențe în luarea deciziilor și fuziunea executivelor comunităților;

extinderea comunităților prin aderarea de noi state membre;

lărgirea sferei de acțiune la noi domenii și completarea sistemului de cooperare economică cu problemele de politică externă (Actul Unic European, din 1986).

Chiar dacă, își făceau simțită prezența primele semne de prosperitate economică, evoluția de la un proces de integrare economică spre UE se găsea sub incidența factorului politic. Marea confruntare, ce se manifestă în plan politic, avea ca subiect organizarea constituțională a Europei, în privința căreia se formaseră două viziuni. Una a europenilor, susținută de generalul de Gaulle, care condamna "anumite organisme, mai mult sau mai puțin extranaționale, care au valoarea lor tehnică, dar nu au și nu pot avea autoritate și prin urmare, eficacitate politică". Statele sunt "singurele entități care au dreptul să ordone și puterea de a fi ascultate. În susținerea Europei statelor, a posibilități unei construcții cel mult confederale, se atacau componentele Europei comunitare, considerate "o figurație de executiv, o figurație de legislativ și o tehnocrație în mare parte străină, un aeropag tehnocratic, apatrid și iresponsabil".

Adepții celeilalte viziuni, respectiv Europa supranațională, erau ferm convinși de superioritatea construcțiilor supranaționale asupra cooperării interstatale tradiționale.

"Europa europenilor" este opusă în acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, că singurul reper politic stabil era considerat statul național, idee opusă federalizării atlantice. Președintele francez explica: "Europa integrată, cum se spune, unde nu va exista politica, va depinde de cineva din spatele ei și care va avea o politică a sa. Va exista un federator, dar unul care nu va fi european". Această explicație, formulată în mai 1962, a fost un răspuns dat SUA în privința inițieri unei politici de înglobare a ansamblului european (discursul președintelui Kennedy, Philadelphia, iulie 1961). Politica de "partnership," propusă, avea ca obiectiv crearea unei zone de liber schimb în regiunea Atlanticului. Răspunsul francez merge mai departe astfel încât cererea Marii Britanii, de a intra în Piața Comună, este respinsă de două ori, în 1963 și 1967, pe motivul că ar putea reprezenta "calul troian al americanilor în Europa".

2.2.6. Planurile Fouchet

După prima întâlnire la nivel înalt între șefii de state și de guverne din cele 6 state comunitare, în 18 iulie 1961, conferința de la Bonn se finalizează cu "Declarația de la Bad Godesberg", prin care o comisie interguvernamentală este însărcinată să studieze și să propună un proiect de uniune politică, considerat parte integrantă a Tratatului de la Roma.

Primul proiect supus dezbaterii, Planul Fouchet I, relua ideile enunțate în declarația din iulie, cu accent pe supranaționalitate, apărare și problema Marii Britanii. Amendamentele aduse, în principal de Belgia și Olanda vizau câteva prevederi calificate drept inacceptabile. În primul rând se solicita precizarea obiectivului clauzei de revizuire.

Această clauză, stipulată în proiect, prevedea ca la 3 ani după intrarea în vigoare a Planului, acesta să fie revizuit pentru ca uniunea să poată stabili o politică externă comună și o centralizare în sensul uniunii.

În al doilea rând, în domeniul apărării, se dorea menținerea atributelor de apărare și politică mondială în competența NATO, adică acceptarea unei politici europene de apărare, dar fără a aduce prejudicii Alianței.

În al treilea rând, se contesta absența valorilor federaliste și condiționarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii Britanii.

În 18 februarie 1962, este prezentat un nou proiect, Fouchet II, în care sunt făcute, de către Franța, câteva concesii: "este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare și colaborarea ce trebuie stabilită în cadrul NATO, introducându-se și elemente comunitare, un secretar general independent scos de sub influența statelor, o adunare parlamentară, ale cărei puteri să depășească treptat simpla consultare, o clauză de revizuire specificată pentru a elimina orice incertitudine privind integritatea structurilor comunitare".

De asemenea, este formulat principiul conform căruia, statele care vor adera la Comunitățile Europene se vor angaja să adere și la Uniune.

În cadrul negocierilor purtate ulterior, părțile vor intra din nou în dezacord, în privința respectării concurenței economice, a competenței NATO, introducerea votului majoritar în Consiliu, precizarea rolului Adunării Parlamentare și regruparea Comunităților și Uniunii într-un cadru care să respecte tratatele de la Paris și Roma. Robert Bloes și Susanne Bodenheimer sunt de părere că factorii care au contribuit la complicarea situațiilor au fost impactul constant al candidaturii britanice, ambiguitatea și intransigența poziției olandeze, stilul iritant de negociere al francezilor, precum și tactica "ieșirilor violente" adoptata de aceștia, care urmărește bruscarea partenerilor în momentele de împotmolire".

Ideea unificării politice europene va fi reluată de germani și italieni în 1964, separat, dar propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Franței, care le va respinge în 1965.

2.2.7. Crizele Comunităților

Controversele privind instituțiile comunitare și funcționarea CEE se vor acutiza în momentul instituirii Pieței Comune Agricole și încercărilor de alcătuire a unui buget comunitar.

În 1964, Comisia propune Parlamentului European urmărirea efectelor financiare ale politicii comune agricole: "intervenții destinate să regularizeze piețele, subvenționarea prețurilor, restituirile la export către țările terțe".

De aceea se consideră necesar, nu numai alcătuirea unui buget federal, ci și participarea Parlamentului la procedura bugetară, adică sporirea competenței acestuia. Se face trecerea de la contribuțiile statelor membre la resurse comunitare.

Executivul olandez, de exemplu, nu accepta constituirea resurselor proprii CEE decât sub controlul Parlamentului. Demersurile coincid cu cea de a treia fază a perioadei de tranziției a Pieței Comune.

Începând cu 1 ianuarie 1966 deciziile în cadrul Consiliului urmau a fi luate pe baza regulii majorității. Prin urmare Franța se va retrage de la Bruxelles, ea declarându-se de la început împotriva instituțiilor tehnocratice și a transferului de prerogative guvernamentale.

Franța va reveni însă și la 28-30 ianuarie 1966 se va semna "Compromisul de la Luxemburg". De acum încolo, se va aplica regula majorității, dar "în cazul în care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discuțiile trebuiau să continue până se găsea un acord unanim" într-un termen rezonabil. "

Însă nici o procedură nu a fost prevăzută pentru a determina care probleme prezintă interese foarte importante". Excepția va deveni regula pâna la Actul unic din 1986.

CEE este afectată în anii ’70 de "schimbarea regulilor de joc" monetar internațional și de criza energetică. Ordinea monetară mondială instituită prin sistemul de la Bretton Woods în 1944 și "planul Keynes" al britanicilor vor avea drept consecințe: "dolarul devine singura monedă stabilă, convertibilă în aur la un preț fix de 35$ uncia"; vor fi respectate "principiile de stabilitate a taxelor de schimb, interdicția de manipulări monetare, convertibilitatea monedelor".

La 15 august 1971, președintele american Nixon anunța devalorizarea dolarului și suspendarea convertibilității sale în aur. Urmările sunt considerabile: monedele devin o marfă și se supun regulilor pieței, mobilitatea masei monetare crește, fluctuațiile sunt mari. Robert Marjolin avea să declare în 1975 că "eforturile întreprinse din 1969 pentru o uniune economică și monetară s-au soldat cu un eșec".

Criza petrolului declanșată ca urmare a reluării ostilităților din 1973 dintre evrei și arabi și înterpunerii statelor nealiniate în dialogul politic est-vest va afecta în aceeași măsura comunitățile. Suspendarea livrărilor de petrol către SUA și Olanda și limitarea acestora pentru celelalte state occidentale va determina: apariția unei noi mase monetare (petro-dolari); creșterea costurilor produselor de import; creșteri masive ale șomajului și prețurilor; moderarea consumului energetic; necesitatea exploatării propriilor resurse.

2.2.8. Extinderea Comunităților

Noul președinte al Franței, ales în 1969, Georges Pompidou, va declara la prima conferință de presă: "ne străduim în primul rând să trecem la perioada definitivă. Acest lucru are prioritate, între preocupările noastre .. în al doilea rând aprofundarea vieții comunitare, folosind noile politici comunitare; în sfârșit, lărgirea Comunităților, după o pregatire comună serioasă a Celor Șase".

În replică, cancelarul Willy Brandt va enumera rațiunile lărgirii: "o amânare a examinării acestei probleme ar paraliza viața comunitară; o Comunitate lărgită ar fi mai capabilă să-și mențină poziția și să-și asume responsabilități mondiale; lărgirea este mai necesară ca oricând în această perioadă a apropierii între Est și Vest". În comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabilește un nou cadru pentru procesul comunitar: finalizarea, aprofundarea și extinderea.

Finalizarea exprimă "voința de a trece de la etapa de tranziție la cea definitivă în Comunitatea Europeană", adică, perfecționarea politicii agricole comune, rezolvarea problemelor privind resursele Comunității și puterea de control a Parlamentului European.

Prin decizia 729/21 aprilie 1970 a Consiliului se stabilește: contribuțiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resursele comunitare proprii, provenite din dreptul de vamă și 1 % din TVA; Parlamentul European va exercita puterea sa de control și de decizie asupra a aproximativ 3,8% din bugetul comunitar și cheltuielile administrative.

Aprofundarea viza elaborarea, în cursul anului 1970, a unui plan pe etape în vederea creării unei uniuni economice și monetare. Președintele guvernului luxemburghez, în cadrul " Planului Werner" definește ca obiectiv ideal înlocuirea monedelor naționale cu o monedă comună. Până atunci, monedele naționale rămâneau interschimbabile după o paritate fixă.

Decizia din 21 martie 1972 fixează limitele, permise fluctuațiilor monedelor europene, la 2,25 ("șarpele monetar european"). Planul presupunea o politică economică de ansamblu și stabilirea unui centru comun de decizie, pentru politica economică, și a unui sistem comunitar al băncilor centrale. El va servi ca fundament în realizarea unei uniuni economice și monetară.

În privința extinderii, documentul final al Conferinței de la Haga preciza: "atâta timp cât statele candidate acceptă tratatele și finalitățile lor politice, deciziile intervenite după intrarea în vigoare a tratatelor precum și opțiunile luate, șefii de state și de guverne și-au dat acordul pentru deschiderea negocierilor între Comunitate, de o parte, și statele candidate, de cealaltă parte".

Regula de bază, ce urma a fi aplicată era: candidații să accepte tratatele și așa numitul "aquis communantaire" și să se stabilească o perioadă de tranziție, pentru ca statele care vor adera să se adapteze condițiilor comunitare.

După dezbateri, Consiliul a stabilit următoarele condiții: acceptarea tratatelor și finalităților lor politice, a deciziilor de orice natură intervenite de la intrarea în vigoare a tratatelor și opțiunile de dezvoltare; purtarea negocierilor asupra stabilirii măsurilor de tranziție și nu asupra modificării regulilor existente; măsurile de tranziție vor fi limitate în timp și însoțite de un calendar precis; progresele în domeniul politicii agricole trebuie să fie paralele; în domeniul schimburilor, perioada de tranziție va fi aceeași pentru toți; diferitele tratate de aderare vor intra în vigoare la aceeași dată; este însușit principiul responsabilității față de țările în curs de dezvoltare. Pe 30 iunie 1970 se deschid la Luxemburg negocierile cu țările candidate, negocieri axate în principal asupra perioadei de tranziție necesare adaptării la sistemul economic comunitar.

Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei sunt semnate pe 22 ianuarie 1972 și vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 1973.

Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea procesului de integrare. Danemarca ratifica tratatul prin referendum, la 26 septembrie 1972 cu 63,5% voturi pentru și 36,5% contra. O situație deosebită apare în 1982, când Groenlanda se retrage din comunitate. La data ratificării tratatului, insula era provincie daneză, dar din 1979 obține un statut aparte, de teritoriu autonom atașat coroanei daneze.

Atitudinea insularilor se explică prin interesul strategic manifestat de americani (baza militară din Thule) și speranțele în vânzarea drepturilor de pescuit în apele teritoriale.

Irlanda ratifica tratatul de adeziune la Comunitățile Europene prin referendumul din 10 mai 1972 cu 68% voturi pentru și 32% contra.

În Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunităților Europene, votat în Camera Comunelor la 13 iulie 1972: 301 voturi în favoarea aderării și 284 voturi împotrivă. Ulterior, britanicii vor beneficia însă de două runde de negocieri.

Subiectul primei etape, din 1974, îl constituie importul de brânză din țările extracomunitare și de unt neozeelandez, diminuarea PIB-ului și a standardelor de viață.

Referendumul privitor la rămânere în CEE trece în iunie 1975 cu 67,7 % voturi pentru.

A doua etapă, 1979, se axează pe chestiunea bugetară: "se reuneau interesul și doctrina; Anglia importând mult din alte țări, varsă sume substanțiale, dar, țara puțin agricolă, beneficia într-o maniera limitată de susținerea Comunității". Problemele sunt rezolvate printr-un acord al Consiliului (1984, Foutainebleau). Contribuția britanică este redusă, iar în cadrul acțiunilor comunitare în regiuni defavorizate, Țara Galilor și nord-vestul Angliei primesc contribuții suplimentare.

În ratificarea tratatului Norvegia va furniza o surpriză. La referendumul organizat, norvegienii se vor opune: 46,7% voturi pentru, 53,3% voturi contra (26 septembrie 1972).

Alinierea la condițiile comunitare nu corespundea cu interesul agricultorilor, subvenționați cu aproximativ 77% din venitul agricol și cu politica în domeniul pescuitului, unde realiza jumătate din producția de pește a statelor comunitare luate la un loc. Prin urmare, norvegienii sunt primii care refuză integrarea și o vor mai face odată în anii ’90. Vor încheia în schimb un acord de liber schimb cu Comunitatea lărgită în mai 1973.

Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 și Spania la 28 iulie 1977 își vor depune candidatura la CEE. Încă din 1961 Grecia beneficia de un acord de asociere cu Piața Comună.

Tratatul de aderare se va semna la 29 mai 1979 și va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981. Acesta cuprindea: o perioadă de tranziție de 5 ani pentru alinierea prețurilor la produsele agricole; eliminarea drepturilor de vamă în 5 ani; libera circulație a persoanelor după 7 ani; beneficierea de Fondurile structurale ale comunității.

Spania intra în CEE la 1 ianuarie 1986, chiar dacă pe perioada negocierilor se înregistrează o reducere a creșterii economice, inflație, șomaj (22% in 1985), degradare a balanței de plăți.

La finalizarea procesului de extindere CEE devine cea mai mare putere comercială a lumii și își va ridica prestigiul politic în organizațiile internaționale. În 1986, după ultima extindere, va avea un spațiu economic cu 320 milioane de cumpărători și o suprafață agricolă de 134,2 milioane km2. Relațiile comunitare se vor extinde prin Marea Britanie cu statele din Commonwealth și prin Spania și Portugalia cu America Latină.

2.2.9. Actul Unic European

În decembrie 1974, la Paris, premierul belgian Leo Tindemans este însărcinat de șefii de state cu redactarea unui raport care să definească conceptul de Uniune Europeană. Terminat în1975, raportul conține, printre altele, următoarea afirmație a premierului: "am refuzat intenționat să fac un raport care ar avea pretenția de a fi, în parte, Constituția viitoarei Uniuni Europene; mentația calitativă legată de UE nu presupune o perturbare a cadrului instituțional existent, ci o creștere a autorității sale, a eficacității, legimității și coerenței sale".

Prin urmare, raportul aducea două precizări importante: extinderea procesului spre domenii politice, politică externă, uniune economică și monetară, politică socială și regională; în al doilea rând o extindere fără intervenții majore în structuri comunitare, ci doar adaptarea acestora.

Ministrul de externe al Germaniei; H. D. Genscher și ministrul de externe al Italiei, E. Colombo prezintă în 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza: dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozițiilor în privința problemelor de securitate; cooperarea în domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice și întărirea unei conștiințe europene comune în domeniul dreptului; acțiuni concertate în domeniul ordinii publice și terorismului.

Din punct de vedere instituțional proiectul prevedea o structură de decizie sub autoritatea CE și redefinea importanța PE. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital". Un stat care susținea că interesele sale vitale sunt în discuție trebuia să ofere motivația sa în scris, motivație care urma să stea la baza amânării deciziei de către Consiliu.

"Proiectul Spinelli" adoptat la 14 februarie 1984 a apărut în urma inițiativei primului Parlament European ales prin sufragiu universal direct. Noutatea proiectului constă în principiul de subsidiaritate, principiu specific statelor federale și care urma să stea la temelia UE.

El încorpora tratatele în vigoare și textele privind cooperarea politică și sistemul monetar. În privința procedurilor de decizie, Parlamentului i se recunoaște puterea de decizie în materie legislativă și bugetară, alături de Consiliul de Miniștrii, iar Comisia va fi investită de acum încolo de catre Adunare.

Problema reformei instituționale este reluată în cadrul Consiliului European reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hotărăște constituirea unui comitet de lucru a cărei bază să fie „Declarația solemnă de la Stuttgard" și „Proiectul de UE" a Parlamentului. Raportul final, prezentat în martie 1985, prevedea: o Piață Comună până la sfârșitul decadei; îmbunătățirea competitivității; promovarea valorilor comunitare comune; căutarea identității externe; un mecanism de vot în luarea deciziilor; întărirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului în procesul legislativ; convocarea Conferinței pentru proiectarea tratatului asupra UE.

Elementele comune ale „Raportului Dooge" și ale „Proiectului Spinelli" constau în: diagnosticarea identică a ineficacității instituțiilor comunitare și a insuficienței acțiunii comune; lărgirea cooperării politice în materie de politică externă și apărare; consolidarea acțiunii comune. Cele două documente vor sta la originea Actului Unic European.

Reunit la Milano, în 28-29 iunie 1985, Consiliul European aproba Carta Albă a Comisiei, în care se stabilește programul și agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pieței interne complet unificate până în 1992 și hotărăște negocierea interguvernamentală a unui nou tratat.

În Carta Albă se susținea înlăturarea celor trei tipuri de bariere: fizice (timbrele vamale și controalele la frontieră), tehnice (standardele naționale diferite pentru bunuri și servicii) și fiscale (regimurile diferite de TVA).

Începând cu 27 ianuarie 1986 AUE este deschis spre semnare statelor comunitare.

Pe 28 februarie 1986 AUE este semnat de toate statele. Importanța acestui act rezida în faptul că în conținutul său coexista dispoziții referitoare la comunitatea economică și la cooperarea politică, iar documentul se constituie într-un tratat complementar în care sunt adunate amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunităților și procedurile de cooperare. Realizarea spațiului fără frontiere reprezintă obiectivul esențial al AUE. Principalele inovații apărute sunt: modificări în procesul decizional – cu excepția sectorului social și a celui fiscal, toate deciziile referitoare la libera circulație și realizarea pieței interne vor fi luate cu vot majoritar; libera circulație a capitalurilor; liberalizarea activităților bancare și a sectorului asigurărilor, care vor beneficia de drepturi de rezidență și libera prestație; liberalizarea transporturilor aeriene; aproprierea taxelor TVA; dreptul de rezidență pentru persoane în statul pentru care optează; suprimarea controalelor fizice la frontiere.

Principiile fundamentale luate în calcul sunt: capacitatea juridică a Comunității de a legifera pe teritoriul comunitar, în domeniile de competență; prioritatea liberei circulații în dezvoltarea pieței interne; principiul subsidiarității (înfăptuirea unei acțiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de cetățeni); principiul de separare între metoda comunitară și cooperarea în materie de politică externă.

III. NOUL CADRU AL POLITICII EUROPENE –

UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. Organe și Instituții comunitare

În literatura de specialitate precum și în mass-media se operează în mod frecvent cu anumite concepte care vin să evidențieze structura complexă și dinamică a procesului construcției europene: instituții comunitare și organe comunitare.

Conceptul de instituții comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice:

au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competențelor lor, regulile juridice fundamentale de constituire și de funcționare a Comunităților și a U.E.

sunt create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene

în domeniile în care acționează sunt dotate cu puterea de a lua decizii și de a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele tradiționale ale cooperării internaționale, în care executarea tratatelor este supusă disponibilității semnatarilor, suveranitatea națională fiind cauza principală a așa-numitei "paralizii a tratatelor"

prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităților (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) și interesele dreptului (Curtea de Justiție)

beneficiază de anumita autonomie juridică, administrativă și financiară, corolar al specificității lor funcționale

Organele comunitare se diferențiază prin faptul că:

îndeplinesc funcții consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituții în vederea exercitării atribuțiilor lor; cele inființate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituții trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcții de execuție strict controlate, să nu modifice echilibrul instituțional.

Instituțiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților și popoarelor, asigură respectarea dreptului și acționează în domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre.

Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de către instituțiile comunitare, în vederea îndeplinirii unor funcții consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar și de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social). Sintagmele organizațional-funcționale: Comunități Europene – Comunitate Europeană – Uniunea Europeană.

Din punct de vedere doctrinar, conceptului de "Comunități Europene" îi sunt caracteristice trei trăsături fundamentale care corespund obiectivelor pentru care au fost create:

prin structura instituțională și prin solidaritatea concretă pe care și le propun, atribuie Europei o identitate și o personalitate pe care nici una dintre organizațiile existente nu era în măsură să i le confere;

țin de categoria organizațiilor regionale deschise, la care pot adera doar țările care aparțin regiunii, tratatele nedispunând posibilitatea retragerii sau a excluderii membrilor;

sunt organizații specializate; specializare rezultată din personalitatea juridică conferită fiecarei comunități prin tratatele constitutive.

Comunitatea Europeană.

Datorită fuziunii instituționale, și nicidecum funcționale, a organelor motorii ale construcției europene, organizate prin tratatul de la Bruxelles, fapt pentru care cele trei tratate rămân în vigoare simultan, Parlamentul European a adoptat pe 16 februarie 1978 o rezoluție referitoare la o denumire unică pentru Comunitate.

Paragraful 1 conține aprecierea că termenul de "Comunitate Europeană" este corespunzător pentru a desemna în primul rând entitatea politică suprastatala realizată prin tratatele de instituire, și în al doilea rând, grupul statelor membre.

Mai departe,în paragraful 2 se încurajează utilizarea acestei denumiri în documente, în măsura în care este posibil și de dorit și se recomandă celorlalte instituții și statelor membre să se conformeze acestei uzanțe (paragraful 3). Termenul are valoare simbolică și nu o semnificație juridică, deoarece, din punct de vedere juridic, nu a avut loc fuziunea tratatelor, cele trei comunități nu au fuzionat într-una singura.

3.2. Tratatul asupra Uniunii Europene

Actul Unic European prefigura două dezvoltări ulterioare a construcției europene pentru perioada 1986-1992: una economică și alta politică. În tratatul CEE este inserat un nou articol (120A) referitor la politica economică și monetară.

Astfel, în ideea găsirii soluțiilor pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.) în raportul prezentat Consiliului European la ședința de la Madrid, din 1989, Comisia propune crearea unui sistem "european de bănci centrale, de natură federală cu responsabilitatea conducerii politice monetare unice, bazată pe parități fixe, irevocabile, între monedele naționale". Evenimentele din Europa de Est și iminenta unificare a Germaniei vor determina Consiliul European întrunit pe 25-26 iunie, la Dublin, să decidă ca pe lânga Conferința pentru U.E.M. să se desfășoare și Conferința asupra Uniunii Politice Europene (U.P.E.). Agenda Conferinței U.E.M. cuprindea "ajungerea la o monedă unică, managerii instituțiilor monetare europene vor fi total independenți de guvernele naționale, finanțarea monetară a deficitului sectorului public va fi interzisă și nu vor fi garanții pentru statele cu deficit cronic".

În același timp însă nu era creionată o agendă de lucru pentru Conferința U.P.E. În privința aplicării "măsurilor destinate stabilirii progresive a pieței interne în cursul unui termen ce expiră la 31 decembrie 1992" (conf. Art.8A din A.U.E.), Comisia a realizat un studiu economic, „Raportul Cecchini", publicat în 1988. Documentul sugera că "integrarea economică ar putea, în decurs de câțiva ani, adăuga între patru și șapte procente la produsul intern al Comunității, ar reduce costurile și ar produce beneficii economice potențiale în valoare de peste 200 miliarde de ECU". Se preconiza ca piața unică va genera "o reacție în lanț, cu efecte economice pozitive, prin care înlăturarea barierelor în cadrul pieței, ar scădea costurile și reduce prețurile, ar stimula cererea suplimentară și ar permite firmelor să-și mărească producția; deficitul din sectorul public s-ar reduce și s-ar obține un impact pozitiv, pe termen mediu, asupra gradului de ocupare a forței de muncă".

La 7 februarie 1992, la Maastricht, în Olanda, 12 state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, au decis să instituie o Uniune Europeană (Tratatul de la Maastricht).

În cuprinsul tratatului sunt reluate sau modificate texte din tratatele de la Paris și Roma. Ulterior, parte din dispoziții vor fi completate sau înlocuite conform Tratatului de la Amsterdam din 1997. Prin urmare, Comunitățile care au funcționat până acum vor fi înglobate într-un ansamblu mai larg.

Structura U.E., așa cum este concepută în tratat se bazează pe trei piloni: Comunitatea Europeană, cu Piața Comună și Uniunea Economică și Monetara, PESC (politica externă și de securitate comună) și Afaceri interne și de justiție.

Uniunea instituită de părtile contractante (conf. Art. A1) nu are personalitate juridică, nu poate încheia tratate, nu se poate angaja pe plan extern față de terțe state, decât pe plan politic. Comunitățile își păstrează personalitatea juridică, se pot angaja în acorduri internaționale. PESC este o politică comună a U.E. și a statelor membre, iar cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne este o cooperare a statelor membre. Singura instituție cu adevărat a Uniunii este Consiliul European; toate celelalte sunt instituții comunitare puse la dispoziția celorlalți piloni (cu excepția Curții de Justiție).

Obiectivele Uniunii Europene sunt: (art. B2)

promovarea unui progres economic și social, echilibrat și durabil, prin crearea spațiului fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând în timp, o monedă unică;

afirmarea identității pe scena internațională, în special prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comune, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare comune, care, ar putea conduce la o apărare comună;

întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

menținerea și dezvoltarea Uniunii ca o zonă a libertății, securității și justiției, în cadrul căreia, libertatea de mișcare a persoanelor să fie asigurată împreună cu măsurile adecvate controlului granițelor externe, azilului, imigrării, precum și în materia prevenirii criminalității și a luptei împotriva acestui fenomen;

menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui pentru a examina în ce măsură ar fi necesară o revizuire a politicilor și formelor de cooperare instituite prin prezentul tratat, în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.

Principiile pe care se fondează U.E. (art. F6) sunt cele ale:

libertății și al democrației;

respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale;

statului de drept;

respectului identității naționale a statelor membre.

În cazul încălcării principiilor enunțate, de către unul din statele membre, la propunerea unei treimi din statele membre, sau a Comisiei și după obținerea avizului Parlamentului European, Consiliul reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern, hotărând cu majoritate calificată poate decide să suspende anumite drepturi statului membru vizat, care, rezulta din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot și poate proceda în consecință la suspendarea drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice; pentru aplicarea acestei prevederi Parlamentul European hotărăște cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, aceasta reprezentând majoritatea membrilor săi <blockquote>.

3.3. Instituțiile Comunității

Instituțiile comunității se pot grupa în:

instituții de orientare, direcție și decizie – Consiliul European, Consiliul de Miniștri și Comisia Europeană

instituții de control – Parlamentul European, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi

alte organisme: cu rol consultativ – Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor; cu rol de legătură între comunitate și statele membre– COREPER; cu roluri diverse – Comitetul monetar, Comitetul guvernatorilor băncilor naționale, Comitetul de gestiune agricolă, Comitetul de gestiune al FEDER.

3.3.1. Parlamentul European

Parlamentul European, cu baza la Strasbourg, este compus din 626 reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, aleși prin sufragiu universal direct. Acesta se întrunește în fiecare lună pe durata unei săptămâni, în sesiuni extraordinare la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului, a Comisiei, sau în sesiuni solemne.

Organele de conducere sunt președintele și biroul. Din birou alături de președinte mai fac parte 14 vice-președinți și 5 chestori, cu drept de vot consultativ. Sunt alese pentru o perioadă de 2,5 ani. Parlamentul are capacitatea de a-și numi comisiile prevăzute de regulamentul interior:

20 comisii permanente, specializate pe domenii și care pregătesc lucrările parlamentului;

comisii temporare, constituite pentru o perioadă de 1 an, când exista un subiect de interes european care necesita o analiză profundă;

comisii de anchetă, formate atunci când parlamentul consideră că există unele încălcări ale legii comunitare, sau când sunt sesizate aspecte negative ale vieții comunitare;

comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate, sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării.

Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se desfășoară pe trei nivele:

federațiile transnaționale, realizate pe baza unor principii. Partidul Oamenilor (Poporului) Europei (E.P.P.), compus din partide creștin-democrate; Partidul Liberal Democrat și Reformist (ELDR) și Partidul Socialiștilor Europeni (PES); alături de care funcționează și alte grupări, alianțe (verzilor, comuniste, extrema dreaptă);

grupurile politice constituite pe baza ideologiei comunitare și beneficiilor organizaționale;

partidele naționale;

Competentele parlamentului:

drept de codecizie în proiectarea legislației transmisă de Comisie, Consiliului;

drept de a propune amendamente, pe care Consiliul trebuie să le ia în considerare, sau cel de a bloca legislația dacă majoritatea se opune;

dreptul de a aproba sau respinge numirea președintelui Comisiei, de a aproba acorduri internaționale și de acceptare de noi membri în Uniune;

dreptul de a aproba sau respinge proiectul de buget, de a hotărâ cheltuielile nonobligatorii;

dreptul de a cenzura, de a demite întreaga Comisie (ca în martie 1999) și dreptul de a emite opinii referitoare la activitatea U.E.

Cele 626 de mandate în Parlamentul European sunt repartizate după cum urmează: Germania 99; Franța, Italia, M.Britanie câte 87; Spania 64; Olanda 31; Portugalia, Belgia, Grecia câte 25; Suedia 22; Austria 21; Finlanda și Danemarca câte 16; Irlanda 15 și Luxemburg 6.

În baza hotărârilor luate în decembrie 2000, la Nisa, după primirea țărilor candidate la aderare, parlamentul va avea un total de 728 de deputați: pentru Franța, M.Britanie și Italia, acesta se va reduce la 72 de deputați; dintre țările candidate, de exemplu, România ar putea avea 33 de reprezentanți, Ungaria 20, Bulgaria 17 și Polonia 50.

Parlamentul European reprezintă în formularea Tratatului de la Roma din 1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 375 de milioane de cetățeni europeni din 15 țări sunt în prezent implicați în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanți pe care îi au în Parlamentul European.

Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ținut în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, popoarele națiunilor Europei, o dată destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale.

Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Președinția, Biroul și Conferința Președinților

Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și Conferinței Președinților.

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lângă Președinte și cei paisprezece vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu un mandat de doi ani și jumătate.

Conferința Președinților cuprinde: Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.

Comisiile

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează în 17 comisii permanente.

Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înființa și subcomisii, comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum și comisii de anchetă.

Comisiile parlamentare unite întrețin relațiile cu parlamentele Statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere.

Delegațiile interparlamentare fac același lucru pentru parlamentele multor altor țări și pentru organizațiile internaționale.

Secretariatul

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, și care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană

Puterile Parlamentului European

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:

puterea legislativă

puterea administrativă financiară

puterea de a supraveghea executivul

Puterea legislativă

Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European și Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu și de Parlamentul European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului European și al Consiliului European.

Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mișcarea liberă a forței de muncă, de crearea unei piețe interne, de cercetarea și dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecția consumatorului, educație, cultură și sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat directiva "televiziunii fără granițe", care interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor și a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micșora considerabil poluarea atmosferică.

Deși codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi problemele fiscale, sau revizuirea anuală a prețurilor agricole, în care parlamentul pur și simplu își exprimă părerea.

Puterea administrativă financiară

Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să își stabilească prioritățile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de Președintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziția Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.

Din 1970, bugetul este finanțat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1,27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

Taxele vamale percepute la granițele externe ale Uniunii;

Taxele pe produsele agricole importate de la țările care nu sunt membre ale Uniunii;

1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse și servicii în cadrul Uniunii;

o "a patra resursă", calculată pe baza prosperității relative a fiecărui Stat Membru (produsul intern brut al acestor state).

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 și 1975, care au creat resursele proprii ale Comunității, Parlamentul European și Consiliul European au devenit cele două brațe ale autorității bugetare – cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativă financiară.

Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva șomajului, mai ales în rândurile tinerilor și femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale și educaționale, cum ar fi programele Erasmus și Socrates; Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European și de Comisia Europeană. Parlamentul își folosește puterile pentru a mări fondurile pentru ajutor umanitar și programelor pentru refugiați.

În ceea ce privește cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.

În cazul în care Parlamentul European și Consiliul European nu reușesc să ajungă la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget, între mai și decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, și întreaga procedură se reia. Semnătura Președintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare a bugetului.

După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor și acțiuni permanente pentru îmbunătățirea procedurilor de împiedicare, detectare și pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile.

Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat să acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru 1996, din motive de administrare improprie a fondurilor și lipsă de transparență.

Puterea de supraveghere democratică

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităților comunitare. Această putere, care inițial se aplica numai asupra activităților Comisiei Europene, a fost extinsă și asupra Consiliului de Miniștri, asupra Consiliului European și a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în fața Parlamentului. Parlamentul European poate de asemenea constitui comisii de anchetă. Acest lucru a fost făcut de câteva ori – spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii nebune", care a dus la constituirea unei Agenții Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat și crearea Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

Parlamentul și Comisia Europeană

Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Președintele Comisiei, Parlamentul audiază membrii nominalizați pentru Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot de încredere.

Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia – o armă politică puternică, de vreme ce adoptarea unei moțiuni de cenzură ar obliga Comisia să demisioneze.

Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moțiune de cenzură. Adoptarea unei moțiuni de cenzură ar necesita susținerea unei majorități absolute a membrilor, precum și votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experți independenți împuterniciți de Parlament, Comisia a ales să demisioneze, mai degrabă decât să se supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.

Parlamentul își exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte (spre exemplu, raportul anual general și rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

În plus, Membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral sau în scris. În timpul ședințelor în plen, "Secțiunea de întrebări" devine un forum pe chestiuni specifice între membrii Parlamentului și membrii Comisiei. Membrii independenți ai Parlamentului și grupurile politice adresează anual peste 5000 de întrebări Comisiei.

Parlamentul și Consiliul European

Puterile bugetare și legislative extinse ale Parlamentului au mărit influența acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European și Parlamentul European.

Parlamentul și politica comună externă și de securitate (CFSP)

Țelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor '70, era să depășească un cadru economic și social stabilit de Tratatele comunitare, și să ajungă la o strategie comună originală a Statelor Membre în domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaște nevoia de a încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde în principiu în toate domeniile de politică internațională care implică interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activității Comunității.

Importanța extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politică Externă, Drepturile Omului, Securitate Comună și Politici de Apărare.

Președinția Consiliului European consultă Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politică externă și de securitate, și asigură luarea în considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de Președinție și de Comisia Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă și de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politică externă și de securitate comună. Primul deținător al acestei funcții este Xavier Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.

Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări Consiliului European. Anual, Parlamentul ține dezbateri asupra progresului în implementarea CFSP.

Parlamentul și cooperarea în domeniul justiției și politicii interne

Parlamentul acordă o atenție specială implementării politicilor în domenii de interes comun, cum ar fi politicile de azil și emigrare, lupta împotriva dependenței de droguri, fraudei și criminalității internaționale.

Parlamentul este consultat și informat cu regularitate asupra cooperării între autoritățile juridice și de politică internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta poate pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea, Parlamentul ține dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste domenii.

Parlamentul și supravegherea democratică a Uniunii Economice și Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relația cu Banca Centrală Europeană (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare și Economice).

Banca se bucură de independență totală în deciziile de politică monetară. Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt și în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menținerea stabilității monedei euro.

Cu toate acestea, independența operațională a Băncii Centrale Europene este contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în fața Parlamentului European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are în numirea Președintelui, Vicepreședintelui și a altor membri ai Biroul Executiv al Băncii. După audierile comisiei, nominalizații trebuie să fie aprobați de Parlament înainte de a putea fi numiți de Consiliu.

Președintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în ședința plenară a Parlamentului. În plus, Președintele Băncii Centrale și alți membri ai Biroului Executiv se prezintă în fața comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din părți. Cel puțin patru asemenea întâlniri trebuie tinute in fiecare an

Activitatea Membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în ședință plenară, timp de o săptămână, la Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.

Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a ușura contactul cu Comisia și Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru ședința plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are și întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.

Deși își are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei puncte de lucru, din motive istorice. Cele trei Comunități nu au fost constituite în același moment. Comunitatea Europeană pentru Cărbune și Oțel (ECSC) a fost constituită la Luxemburg în 1952, iar Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, adesea numită EURATOM, și Comunitatea Economică Europeană (EEC) au fost constituite în principal în Bruxelles, în 1958. Strasbourg a devenit mai întâi sediul Consiliului European, iar apoi, în 1952, sediul Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană. Întâlnirea Consiliului European de la Edinburgh (1992) și Tratatul de la Amsterdam (1997) au oficializat amplasarea Instituțiilor în cele trei locuri.

Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare și discuțiilor comisiilor este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă și suedeză. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse și publicate în toate aceste unsprezece limbi.

Activitatea Parlamentului este organizată în general pe următoarele principii:

comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Înconjurător pe probleme de legislație a poluării) numește un membru ca "raportor", pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;

raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;

după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot și, dacă este cazul, amendat;

raportul se discută apoi în ședință plenară, amendat și supus la vot. Parlamentul adoptă apoi o poziție asupra chestiunii respective.

Aceasta este procedura pentru adoptarea legislației, care necesită două lecturări, ca în cazul procedurii de codecizie.

Pe lângă adoptarea propunerilor legislative și a bugetului, Membrii Parlamentului European mai analizează și activitatea Comisiei Europene și a Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei și Consiliului, în cadrul ședințelor în plen.

Parlamentul European: un organism orientat spre exterior

Relații cu țările în curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate țările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare și cooperare din cadrul Parlamentului, și prin activitatea Adunării Comune AC-EU. Prin procedura bugetară, Parlamentul influențează direct cheltuielile pentru prioritățile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistență pentru refugiați și persoane strămutate și susținerea activității organizațiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă de asemenea o mare importanță furnizării de ajutoare umanitare.

În special prin Adunarea Comună, instituția democratică a convenției AC-EU care unește Uniunea Europeană cu 71 de țări ale regiunilor africană, a Insulelor Caraibe și a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerț și dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei și respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice.

Mulțumită Parlamentului European, Convenția ACP/EU include acum o "clauză de democrație" – opțiunea de a suspenda ajutorul către țările ACP care se fac vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.

Apărarea drepturilor omului

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu țările care nu sunt membre ale Uniunii și la încheierea de acorduri internaționale.

Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice și puterea să respingă acorduri internaționale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul își folosește puterea pentru a cere țărilor care nu sunt membre ale Uniunii să își imbunătățească practicile în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste țări să elibereze deținuții politici sau să accepte angajamente internaționale pentru respectarea drepturilor omului.

În 1998 Parlamentul a decis să creeze PREMIUL SAHAROV, oferit anual unor persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este un lucru neobișnuit ca deținătorii Premiului Saharov să primească ulterior Premiul Nobel pentru Pace.

Parlamentul european – forum internațional

Puterile considerabile ale Parlamentului în domeniul relațiilor externe fac din acesta un adevărat forum internațional. În timpul sesiunilor plenare, șefii statelor care nu sunt membre ale Uniunii sunt adesea invitați să se adreseze Parlamentului în ședințe oficiale.

De asemenea, Președintele Parlamentului European este adesea invitat să facă vizite oficiale în diferite părți ale lumii, reflectând astfel poziția internaționala a Parlamentului.

Avocatul european al poporului.

Parlamentul European mai numește și un Avocat al Poporului, care răspunde de investigarea conflictelor care pot apărea între cetățeni și autoritățile administrative ale instituțiilor Uniunii Europene.

3.3.2. Consiliul European

Consacrat oficial sub numele de Consiliul Uniunii Europene, prin decizia 93-591 din 8 noiembrie 1993, este instituția care reprezintă direct statele membre și în care fiecare stat participă prin reprezentați la ședințele care de obicei se țin la Bruxelles. A fost creat (conf. T.M., art.145) pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, pentru a acționa ca organ de luare a deciziilor și pentru a defini operațiile de management general ale Comisiei. Este un organism interguvernamental, cu rol principal în luarea deciziilor în probleme majore, pe baza propunerilor Comisiei.

Funcționează pe mai multe "consilii" (agricultură, externe, comerț), fiecare guvern fiind reprezentat de ministrul său în sectorul respectiv. Consiliul este asistat de un secretariat general, iar în pregătirea lucrărilor rolul major îl deține Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER). În afară de comitetele constituite formal, Consiliul este ajutat în muncă de grupurile de lucru, responsabile în a face analize, la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European, pentru Consiliu. Fiecare stat membru asigură președinția Consiliului pe durata a șase luni, prin rotație, într-o ordine prestabilită. Consiliul este principala putere legislativă, pentru că aici se hotărăște și se fixează cadrul vieții comunitare. Hotărârile Consiliului sunt obligatorii. Deciziile în cadrul Consiliului se iau prin trei modaliăți de votare:

votul în unanimitate, pentru domeniile politicilor comune și mai ales a armonizării legislațiilor naționale;

votul cu majoritate calificată (voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere specială în funcție de anumite criterii) – se aplică numai în ceea ce privește mediul (pentru celelalte domenii s-a păstrat regula unanimității);

votul cu majoritate simplă, calculată în raport cu membrii Consiliului și nu în raport cu membrii prezenți – se folosește la tarife anti-dumping și anti-subvenție în contextul Politicii Comerciale Comune.

3.3.3. Comisia Europeană

Comisia Europeană este puterea executivă a U.E. Este o instituție supranațională compusă din 20 de comisari aleși pe baza competenței lor generale și oferind toate garanțiile de independență. "Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității. În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern și de la nici un organism, se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor" (conf.art.157 din T.M.) Comisarii sunt numiți de statele membre pentru un mandat de 5 ani.

Comisia își desfășoară activitatea pe două paliere: unul este Colegiul celor 20 de comisari, iar al doilea, personalul permanent care lucrează la Bruxelles, divizați în 23 de departamente (sau Directorate Generale). Președintele Comisiei coordonează activitatea acesteia, reprezintă instituția în relațiile externe, participă la lucrările Consiliului European, la întâlnirile la vârf în G7. Fiecare comisar dirijează un sector de activitate. În linii mari, Comisia are o organizare de tip guvernamental (ceea ce îi face pe partizanii federalismului în Europa să vadă în Comisie viitorul guvern federal).

Funcțiile Comisiei (conf. T.M., art.155) sunt:

veghează asupra aplicării dispozițiilor luate de instituții, precum și a prevederilor tratatului;

formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului;

ia decizii în domeniile specificate în tratat și participă la formularea actelor Consiliului și Parlamentului European;

exercită competențele pe care Consiliul i le conferă, pentru executarea regulilor stabilite de el.

Ulterior cuprinderii în U.E. a actualelor state candidate, mărimea Comisiei se va limita la 27 de membri. La reuniunea de la Nisa din decembrie 2000 s-a hotărât menținerea dreptului de veto în problemele de fiscalitate și securitate socială. De asemenea, în luarea deciziilor, s-a introdus "fileul demografic", care presupune că un stat membru poate cere să se verifice, dacă o majoritate calificată reprezintă cel puțin 62% din populația U.E. Toate aceste hotărâri vor intra în vigoare la 01 ianuarie 2005.

3.3.4. Curtea de Justiție

Curtea de Justiție "asigură respectul dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului" (conf. art. 164, din T.M.). Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție, căreia i se pot adresa numai state și organizații internaționale și ale cărei hotărâri nu sunt obligatorii, Curții de Justiție Europene i se pot adresa atât statele cât și persoanele fizice, iar hotărârile luate sunt obligatorii. Este formată din 15 judecători, cu sediul la Luxemburg și asistată de 8 avocați generali. Avocatul general "are ca rol prezentarea publică, cu deplină imparțialitate și independență a concluziilor motivate asupra cazurilor aduse în fața Curții, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale"(art.166, din T.M.). C.J. se întrunește în plen când este sesizată de un stat sau o instituție comunitară, sau în camere compuse din 3-5 judecători, pentru alte cazuri, din rațiuni de eficiență.

Președintele Curții de Justiție este desemnat de către judecătorii Curții din rândul acestora, prin vot secret, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reânnoit.

Atribuțiile președintelui CEJ sunt:

conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările din camera de consiliu

repartizează cazurile pe Camere

stabilește un judecător pentru fiecare caz

fixează zilele audierilor și deliberărilor

fixează zilele audierilor și deliberărilor

decide, prin ordonanță președințială, asupra cererilor de măsuri provizorii

Avocații (procurorii) generali sunt însărcinați prin tratate " să prezinte plenului Curții, în deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor supuse CEJ, în vederea sprijinirii acesteia în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin".

În fiecare an, Curtea desemnează un prim-avocat general care decide asupra repartizării între aceștia a cazurilor înaintate CEJ, imediat ce judecătorul raportor a fost numit de către președintele Curții, în fiecare cauză contencioasă sunt ascultați, în principiu, avocații generali afectați Camerei căreia îi aparține judecătorul raportor.

Referenții sunt juriști calificați care desfășoară activități de informare și documentare și pregătesc dosarele cauzelor. Fiecare judecător sau avocat general beneficiază de asistența personală din partea celor doi referenți. Aceștia sunt, de regulă, doctori în drept avănd aceeași naționalitate ca și judecătorul sau avocatul general.

Grefierul este numit de către judecători, de comun acord și cu consultarea avocaților generali, pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reânoirii mandatului.

Rolul Curții de Justiție este de a:

veghea asupra relațiilor ce se stabilesc între competențele atribuite instituțiilor comunitare și ale celor rămase statelor;

interpreta dreptul comunitar;

proteja statele, persoanlele fizice sau juridice de eventualele abuzuri în derularea integrării.

Curții de Justiție îi sunt atribuite următoarele competente:

"controlează legalitatea actelor adoptate în comun, de Parlamentul European și de Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale BCE, diferite de recomandări și avize și a actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți."(conf.art.173, din T.M.) În acest sens Curtea de Justiție poate anula, parțial sau total, aceste acte, pentru incompetența, violare a formelor substanțiale, violare a prevederilor tratatului sau a oricărei reguli de drept la aplicarea sa, sau deturnare de putere de un stat, Consiliu și Comisie;

"de a statua cu titlu prejudicial" asupra: interpretării tratatului; "validității și interpretării actelor adoptate de instanțele Comunității și de BCE"; interpretării tratatelor organismelor create de un act al Consiliului (conf.art.177, din T.M.);

de a se pronunța asupra oricărui litigiu dintre Comunitate și statele membre, în limitele și condițiile stabilite (art.179, din T.M.);

de a judeca litigiile privind: executarea obligațiilor de către statele membre; deliberările Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții; executarea de către băncile centrale naționale a obligațiilor rezultate din tratat și din statutul BCE (conf.art.180, din T.M.);

"de a statua în virtutea unei clauze compromisuri conținute într-un contract de drept public, sau privat, încheiat de Comunitate sau în numele ei"(conf.art.181, din T.M.);

de a se pronunța asupra oricărui diferend dintre statele membre, în legătura cu obiectul tratatului;

Jurisdicția Curții de Justiție nu cuprinde și domeniile politicii de apărare, politicii externe, cooperării, afaceri interne și de justiție. La cererea Curții, prin Actul Unic European și printr-o decizie a Consiliului din octombrie 1988, a fost creat Tribunalul de primă instanță, "limitat la chestiunile de drept, în condițiile fixate de statut"(conf.art.168a, din T.M.). Acesta nu este competent pentru a judeca cauzele cuprinse la art.177.

3.3.5. Alte Instituții Comunitare

Curtea de Conturi, creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 25 iulie 1975, asigura controlul financiar contabil (art.188A, din T.M.).

Se constituie din 15 membri aleși de Consiliul European, după consultarea Parlamentului, pentru 6 ani. În cadrul Curții funcționează o Cameră de expertiză, în care sunt pregătite deciziile.

Art.188C prevede că drepturile Curții de Conturi sunt de a examina toate veniturile și cheltuielile comunității și de a se convinge asupra realității economice a bugetului. Pentru desfășurarea activităților colaborează cu instituțiile naționale similare. Competențele Curții de Conturi sunt:

de a realiza expertiza bugetului U.E., de a verifica legalitatea, regularitatea și buna gestiune financiară a conturilor, intrărilor și cheltuielilor comunitare

de a supraveghea Parlamentul și Consiliul în exercitarea competențelor bugetare.

Comitetul Economic și Social este compus din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții economice și sociale, ale statelor membre și este consultat obligatoriu de Consiliu și Comisie. Durata mandatului este de patru ani și funcționează pe diverse secțiuni specializate pentru principalele domenii acoperite de tratat. Avizul obligatoriu este extins și la alte domenii: fiscalitatea indirectă; apropierea dispozițiilor legislative; coeziunea economică și socială; cercetarea și mediul inconjurător; politica socială.

Comitetul Regiunilor, compus din reprezentanții colectivităților regionale și locale, are caracter consultativ în legătură cu: acțiunile de promovare în domeniul educației, sănătății publice și culturii; proiectele referitoare la rețelele transeuropene; definirea misiunilor, obiectivelor prioritare și organizării fondurilor structurale; crearea Fondului de coeziune. (conf.art.198, din T.M.)

Banca Europeană de Investiții are personalitate juridică, iar membrii ei sunt statele semnatare ale tratatului. Misiunea băncii este de a "contribui, făcând apel la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și continuă a pieții comune în interesul comunității."

Prin acordarea de împrumuturi și de garanții, finanțează în toate sectoarele economiei:

proiecte pentru punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;

"proiecte pentru modernizarea sau conversia intreprinderilor sau crearea de noi activități, apărute prin stabilirea progresivă a pieței comune";

proiecte de interes comun, pentru mai multe state membre, care nu pot fi acoperite din mijloace de finanțare proprii (conf.art.198, din T.M.);

ameliorarea calității mediului;

3.3.6. Organizația pentru securitate și cooperare în Europa – OSCE

La 3 iulie 1973 se deschid lucrările Conferinței pentru securitate și Cooperare în Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu SUA și Canada).

La început a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog și negociere, fără structuri permanente, care încerca să organizeze destinderea pe continent. Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 în capitala Finlandei, "Actul final de la Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la baza relațiilor, dintre state; măsuri de creștere a încrederii în domeniul militar; hotărârea statelor membre de a continua examinarea și elaborarea unei metode general acceptabile pentru reglementarea pașnică a disputelor; măsuri în privința respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale; o bază de cooperare în domeniul economic, cultural, al științei și al tehnologiei.

Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotărât continuarea și aprofundarea procesului CSCE. În acest scop, a funcționat până în 1990 sub forma unor reuniuni și conferințe, stabilind o serie de norme și angajamente și analizând periodic felul cum sunt implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). După 1990 CSCE este forumul în care se stabilesc primele negocieri în materie de securitate europeană.

La întâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o nouă Europă", care marchează sfârșitul formal al războiului rece și începutul instituționalizării CSCE. Tot acum, statele membre în cele două alianțe militare semnează "Tratatul asupra forțelor armate convenționale în Europa" (CFE) care limitează forțele convenționale în Europa, de la Atlantic la Urali.

Șefii de stat și de guvern din țările participante la CSCE au adoptat la finalul reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declarația intitulată "Provocările schimbării".

Documentul precizează că CSCE este un acord regional în spiritul cap.8 al Cartei ONU și reflectă acordul la care se ajunsese asupra întăriri instituțiilor CSCE, asupra elaborări unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor și de gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de anchetă și misiuni de raportori). Cu același prilej se hotărăște crearea la Viena a unui forum CSCE pentru cooperarea în domeniul securității, Forum care în noiembrie 1993 a adoptat 4 documente importante privind măsurile de stabilizare a situațiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze transferurile de arme convenționale, planificarea apărării, precum și contactele și cooperarea pe plan militar.

La finalul conferinței de analiză a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat documentul intitulat "Spre un parteneriat real într-o eră nouă" și cuprinde: schimbarea de nume a CSCE, devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE); continuarea dezvoltării mijloacelor CSCE în materie de prevenire a conflictelor și de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor politico-militare ale securității. Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate comun și cuprinzător pentru Europa sec. XXI" prezintă provocările la adresa securității statelor membre și posibilitățile de cooperare pentru preântâmpinarea lor.

La Istambul, în ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeană" și alte documente referitoare la măsurile de încredere și securitate, precum și la reducerea forțelor armate convenționale în Europa.

Astăzi OSCE este o organizație paneuropeană de securitate, care în rândul celor 55 de state membre (54 + Iugoslavia suspendată în 1992) include toate statele europene, SUA, Canada și fostele republici sovietice din Asia Centrală. Este concepută pentru a servi drept instrument de primă instanță pentru avertizarea din timp și prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor și reconstrucția post-conflict în Europa. Regulile de bază sunt egalitatea membrilor și consensul în adoptarea deciziilor, OSCE este structurată astfel:

Consiliul Permanent, alcătuit din reprezentanții statelor membre ale organizației; se reunește săptămânal la Viena, pentru a dezbate și lua decizii în toate domeniile aferente OSCE;

Consiliul Superior; dezbate periodic aspectele de natură politică;

Consiliul Ministerial, reunirea miniștrilor de externe;

Președintele în exercițiu al OSCE, respectiv ministrul de externe al țării desemnate, asistat de precedentul și următorul (Troica); deține întreaga responsabilitate a activității executive a organizatiei;

Secretarul general al OSCE (ambasadorul Jan Kukis, Slovacia, pentru un mandat de 3 ani, începând cu iunie 1999), acționează în calitate de reprezentant al președintelui în exercițiu, pe care îl sprijină în toate activitățile destinate să ducă la îndeplinirea obiectivelor OSCE. Secretariatul mai include: Centrul de Prevenire a Conflictelor, Departamentul de Administratie și Operațiuni și Coordonatorul activităților OSCE în domeniul economic și cel al mediului.

Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului; joacă un rol important în monitorizarea alegerilor și dezvoltarea de instituții naționale electorale sau de apărare a drepturilor menționate.

Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale (funcție ocupată acum de olandezul Max van der Stoel); are un rol important în semnalarea din timp și prevenirea conflictelor, prin recomandări și rapoarte încurajează menținerea unei politici a nonconfruntării.

Reprezentantul OSCE pentru Libertatea Media; urmărește îndeaproape evenimentele din această sferă de activitate și reacționează promt față de orice încărcare a principiilor organizației și angajamentelor statelor participante, în ce privește libertatea de opinie și cea a presei.

Adunarea Parlamentară; alcătuita din 300 de reprezentanți ai tuturor țărilor membre; își desfășoară sesiunea anuala în luna iulie; dezbate teme de larg interes și adoptă rezoluții și recomandări specifice profilului OSCE.

Curtea de Conciliere și Arbitraj prin care statele semnatare ale Convenției pot supune atenției o problemă în divergență, urmând ca aceasta să fie reglementată de Tribunalul de Arbitraj sau de Comisia de Conciliere.

OSCE și-a stabilit următoarele priorități:

consolidarea valorilor comune ale statelor membre și ajutarea lor în construirea societății civile democratice, bazate pe suprematia legii;

prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și readucerea păcii în zonele de conflict;

surmontarea unor deficite, ori numai presupuse, ale stării de securitate a statelor membre și prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Instrumentele la dispoziția organizației sunt:

misiunile de informare a raportorilor OSCE;

misiunile sau alte activități similare în teren, ca instrument principal pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor, managementul crizelor, rezolvarea conflictelor și revenirea la normalitate;

reprezentanții personali ai președintelui executiv, desemnați a-l asista în rezolvarea unor situații survenite în diverse regiuni;

grupurile de conducere, pentru indeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete în domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor și rezolvării disputelor;

mecanismele pentru rezolvarea pașnică a conflictelor;

acțiunile de mentinere a păcii;

3.4. Sistemul Financiar

Componentele sistemului financiar sunt bugetul comunitar, împrumuturile Băncii Europene de Investiții și ajutorul comunității către 89 de state din Africa, Pacific și Caraibe în alcătuirea bugetului comunitar, statele membre se orientează după următoarele principii:

bugetul este anual unitar și universal;

menținere în echilibru a raportului intrări cheltuieli;

bugetul este alcătuit din resurse comunitare și nu din contribuția statelor;

cuplul Consiliu-Parlament asigură autoritatea bugetară [6].

Sursele bugetare sunt:

resursele proprii: drepturi de vamă, taxele aplicate produselor agricole, precum și alte taxe aplicate conform politicii agricole comune;

resurse provenite din TVA (din statele membre conform plafonului de 1,4%)

resurse din PNB, calculat la 0,19% din PNB pe comunitate.

Fondurile bugetare sunt alocate pentru susținerea cheltuielilor instituțiilor comunitare și pentru cheltuielile în sectorul agriculturii, pentru acțiunile fondurilor structurale (cca. 20%), pentru finanțarea programelor de cercetare și dezvoltare (cca. 3%) si pentru alte politici comune. Fondurile structurale sunt destinate "promovării dezvoltării armonioase", "întărirea coeziunii economice și sociale", "reducerea diferențelor între nivelul de dezvoltare a diverse regiuni" (art.130a, din T.M.). Obiectivele fondurilor structurale sunt: "promovarea dezvoltării și amenajarea structurală a regiunilor rămase în urmă; reconvertirea economică a regiunilor greu afectate de declin industrial; combatarea șomajului de lungă durată; facilitatea pregătirii profesionale a tinerilor; accelerarea adaptării structurilor agricole; promovarea dezvoltării în zonele rurale". Aceste obiective sunt îndeplinite prin Fondul Social European, Fondul european de orientare și garanție agricolă, Fondul european de dezvoltare regională. Banca Europeană de Investiții acordă împrumuturi și garanții atât în interiorul Comunității cât și în exteriorul acesteia. Avantajele sunt reprezentate de dobânzile reduse și garanțiile de stat (pentru destinația împrumuturilor, a se vedea subcapitolul în care este prezentată BEI).

3.5. Dreptul Comunitar

Dreptul comunitar își are izvorul în următoarele surse (clasificare ce aparține lui Louis Cartou, în "L’Union europeenne", Paris, 1994), fundamentale, reprezentate de actele juridice, tratatele încheiate de statele europene, prin care s-a inițiat procesul de integrare europeană și convențiile încheiate, destinate a reglementa domenii care nu au fost cuprinse în tratate;

secundare, care se referă la actele comunitare emise de instituții, cu caracter obligatoriu (regulamentul, directiva și decizia), sau cu semnificație politică (avizul, recomandarea, propunerea și rezoluția). Regulamentul are caracter general și este "obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre"(art.189, din T.M.). Nu trebuie confirmate de parlamentele naționale și prevalează față de legea națională. Sunt emise de Consiliu, iar Comisia le transpune în practică. Directiva este destinată statelor membre și le obligă în privința rezultatului ce trebuie obținut într-o anumită perioada dată, "lăsând instanțelor naționale competențele privind forma și mijloacele" (art.189, din T.M.). Sunt emise de Consiliu la propunerea Comisiei. "Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează" (art.189, din T.M.), fie ca sunt state, companii sau persoane fizice. Comisia este autoritatea care poate emite decizii înscrise, izvorâte din jurisprudența Curții de Justiție.

Obiectul dreptului comunitar sunt tratatele, ca rezultat al cooperării interstatale, legislația comunitară, adică ceea ce definește cadrul pieței, politicilor și acțiunilor comune și o ultimă categorie, dispozițiile comunitare, care urmăresc armonizarea normelor, regulilor la cele trei nivele național, supranațional și interstatal.

Relația drept comunitar-drept național se stabilește pe baza următoarelor principii:

primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern; între o normă comunitară și una națională, prima va avea întâietate;

aplicarea imediată a dreptului comunitar; derivat din regulamente și decizii, nu este nevoie de o legiferare internă, pentru a fi aplicat și încorporat în sistemul juridic național;

subsidiarității; conf. art. 3B din tratat, "comunitatea nu intervine, conform cu principiul subsidiarității, decât dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii, avute în vedere, nu pot fi realizate într-o manieră suficientă de către statele membre și tinând cont de dimensiunea sau efectele acțiunii respective, pot fi mai bine realizate la nivel comunitar."

Fiind o problemă de echilibru, ea poate fi interpretată sub aspectul eficienței, prin cea de proximitate, fiecare nivel asumându-și sarcinile pe care le poate satisface în mod optim, înseamnă căutarea eșalonului celui mai adecvat problemei de reglat (după T. de Berranger).

3.6. Afaceri interne și de justiție

A treia componentă a UE o constituie cooperarea în afacerile interne și de justiție. De fapt, cooperarea începuse înainte de Maastricht: în primul rând, consultări între Comunitate și alte state (în grupul TREVI) – Austria, Canada, Elvetia, Maroc, Norvegia, SUA; în al doilea rând, cooperarea între statele comunitare în baza Acordului de la Schengen, din 14 iunie 1985, dintre cinci state (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda), la care au aderat apoi și alte state. Un asemenea tip de cooperare a devenit firesc, din momentul aplicării libertății de circulație și de stabilire a persoanelor în interiorul Comunității.

Obiectivele propuse sunt: reguli și metode de control la trecerea frontierelor interioare; politica de azil și de emigrare; lupta contra fraudelor; lupta contra criminalității (terorism, droguri); lupta contra toxicomaniei; cooperarea vamală; cooperare judiciară în materie civilă și penală.

Metodele de cooperare constau în: informări și consultări la nivelul Consiliului, căruia i s-a adăugat și un Consiliu al miniștrilor de interne și de justiție, în scopul armonizării acțiunilor statelor membre; poziții, proceduri sau acțiuni comune, pe care, la inițiativa statelor sau Comisiei, Consiliul le poate hotărâ; cooperare bi sau multilaterală între state.

Conform declarației privitoare la cooperarea polițienească, anexată la Tratat, statele își pot acorda asistență în anchete și cercetări, pot constitui bănci de date, pot colecta și centraliza informații, pot stabili strategii la scara europeană. În acest sens funcționează la Haga un "Europol". Pentru urmărirea implementării strategiei europene în domeniul drogurilor, a fost creat un organism special al UE: Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA).

Unul din cele mai importante documente aprobate la Feira (Portugalia), în vara anului 2000, este cel privind spațiul european comun a AIJ. UE are misiunea de a integra problemele AIJ în ampla dimensiune a relațiilor externe. Prioritățile acestei acțiuni includ următoarele aspecte: emigrare și azil; lupta împotriva crimei organizate și a terorismului; lupta împotriva traficului de droguri și a spălării banilor; lupta împotriva criminalității "hi-tech" și a traficului de persoane; cooperarea în domeniul legislației civile; dezvoltarea parteneriatelor cu țările dezvoltate. Se va asigura crearea unui "spațiu de libertate, securitate și justiție" fără ca dezvoltarea dimensiunii externe a AIJ să devină deocamdată un obiectiv în sine. La baza stabilirii priorităților vor sta următoarele criterii:

relevanța în termeni a creări unui spațiu – existența politicilor și măsurilor interne, fiind parametrul cheie al justificării necesității;

valoarea adăugată acțiunilor statelor membre; UE intervine numai dacă acțiunile sale furnizează o valoare adăugată acțiunilor bilaterale ale statelor (principiul subsidiarității);

contributia la obiectivele politice generale ale politicii extern a UE;

realizarea obiectivelor într-o perioadă rezonabilă de timp;

aplicabilitatea pe o perioadă mai lungă.

Principalul organism al UE responsabil de problema spațiului european a AIJ este COREPER (din cadrul Consiliului de Miniștri al UE), acesta urmând să supravegheze implementarea deciziilor și să prezinte raportul asupra progreselor făcute, la Summit-ul din decembrie 2001. Dosarele majore pe care Europa unificată le are de rezolvat în continuare sunt:

reforma instituțiilor comunitare, Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri, care dimensionate, după criterii învechite, nu mai fac față actualului număr de membri;

extinderea propriu-zisă, în urma analizării celor 31 de domenii în care trebuie realizată armonizarea țărilor candidate cu UE;

definitivarea „Chartei drepturilor fundamentale pentru cetățeanul comunitar", cu rolul de a apropia UE de omul obișnuit

crearea unei politici de apărare unitate și comune, sub umbrela comunitară, capabilă să acționeze eficient la nivelul continentului, fără a pune în pericol interesele SUA;

rezolvarea problemei comerțului, în condițiile în care UE nu mai poate justifica subvențiile anuale de 50 miliarde dolari alocate fermierilor.

IV. COMUNITATEA EUROPEANĂ

Art.1 al Tratatului de la Maastricht prevede: Comunitatea Economică Europeană se transformă în Comunitatea Europeană, ca prima componentă a Uniunii Europene și în care este cuprinsă Piața Comună și Uniune Economică și Monetară. în realizarea Pieței Comune și a Uniunii Economice Monetare, prin politici și acțiuni comune, Comunitatea Europeană trebuie să îndeplinească următoarele misiuni (art.2):

dezvoltarea armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice;

ridicarea gradului de ocupare a forței de muncă și de protecție socială;

egalitate între bărbați și femei;

o creștere durabilă și neinflaționistă;

o înaltă competitivitate și convergență performanțelor economice;

ridicarea nivelului de protecție și ameliorarea calității mediului;

ridicarea nivelului de trai și a calității vieții;

coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre.

Pentru realizarea scopurilor prevăzute, sunt vizate următoarele acțiuni (art.3):

eliminarea tarifelor vamale și a restricțiilor cantitative, la intrarea și ieșirea mărfurilor;

o politică comercială comună;

o piață internă bazată pe libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

măsuri relative, cu privire la circulația persoanelor în spațiul comunitar;

elaborarea unei strategii coordonate, pentru ocuparea forței de muncă din statele membre;

o politică comună în domeniul agriculturii și pescuitului;

o politică comună în domeniul transporturilor;

stabilirea unui regim de concurență în cadrul pieței interne;

apropierea legislațiilor naționale;

o politică în domeniul social;

o politică în domeniul mediului înconjurător;

întărirea competitivității industriei;

promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice;

realizarea unui nivel înalt de protecție a sănătății;

o politică în domeniul educației și culturii;

promovarea cooperării pentru dezvoltare;

întărirea protecției consumatorilor;

politici și acțiuni în domeniul energiei, protecției civile și turismului;

asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări, pentru creșterea schimburilor.

4.1. Cetățenia Uniunii

Convenția Schengen (Olanda), din 14 iunie 1985 și aplicată după 26 martie 1995, a fost unul din pașii făcuți pentru realizarea "spatiului fără frontiere interne", pentru eliminarea controalelor la frontierele intercomunitare. Prin art.8[17] al tratatului se instituie o cetățenie a Uniunii, de care beneficiază orice persoană care posedă naționalitatea unui stat membru. În continuare se subliniază faptul că, cetățenia Uniunii nu înlocuiește, ci completează cetățenia națională. Drepturile de care se bucură cetățenii Uniunii sunt:

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre;

dreptul de a vota și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale și europene, din statul membru unde își are reședința, în condiții egale cu ceilalți resortisanți ai statului;

dreptul de protecție diplomatică și consulară în terțe țări;

dreptul de a adresa petiții.

Opt din statele U.E. acceptă dubla cetățenie: Portugalia, Irlanda, M.Britanie, Olanda, Belgia, Franța, Italia și Grecia.

4.2. Piața Comună

În virtutea Tratatului de la Roma (CEE), statele semnatare reânnoiesc angajamentul de a urma calea realizării pieței comune, prin respectarea principiului liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Pentru facilitarea finalizării dificilului proces, declanșat prin ridicarea restricțiilor de orice natură, sunt convenite reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislative.

"Comunitatea se bazează pe o unitate vamală, care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a tarifelor vamale la import și la export și a tuturor taxelor cu un echivalent, ca și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile lor cu țările terțe" – (T.M. art. 9 [23]).

Realizarea acestui obiectiv, a însemnat, în primul rând, armonizarea, recunoașterea mutuală a normelor tehnice și apropierea fiscală. Există însă sectoare economice cu statut strategic în unele state, precum gaz, electricitate, poștă, telefon. Libera circulație a serviciilor, înseamnă acordarea dreptului de exersare a unor activități în spatiul comunitar, adică libertatea de acces, nondiscriminarea în raport cu autohtonii, care practică același tip de activități, nondiscriminări legislative. Sunt considerate servicii, activități cu caracter industrial, comercial, artizanal și profesiunile liberale. Textul tratatului se aplică fără a prejudicia cu nimic, regimul proprietății in statele membre.

În privința liberei circulații a forței de muncă, aceasta implică "abolirea oricărei discriminări, bazate pe naționalitate, a forței de muncă din statele membre, în privința angajării, remunerării și a celorlalte condiții de muncă." (T.M., art.48[39]). Cuprinde dreptul:

de a răspunde angajărilor oferite efectiv;

de a se deplasa liber, în acest scop pe teritoriul comunității;

de a sejurna în unul din statele membre, cu scopul de a ocupa un loc de muncă, conform dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative, care se aplică angajării forței de muncă naționale;

de a rămâne, în condițiile în care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru după ocuparea unui loc de muncă în acel stat.

Pentru instaurarea progresivă a liberei circulații a capitalurilor, statele convin, de asemenea, asupra suprimării, în măsura necesară bunei funcționări a pieței comune, a restricțiilor privind deplasarea capitalurilor aparținând persoanelor rezidente, ca și a discriminărilor de tratamente, bazate pe naționalitatea sau reședința părților, sau pe localizarea plasamentului. Impactul pieții comune asupra economiei naționale este deosebit, pentru că:

autonomia macro-economică a statelor scade, soluțiile fiind identificate tot mai mult la nivel comunitar; rezultă importanța influenței deciziilor centrale în realizarea interesului național;

apare riscul dislocării sau paralizării, unor activități din cauze de piață comună sau de mondializare;

se îngustează spațiul de manevră socială, al rolului sectorului public, al modului în care se face și se alocă bugetul.

4.3. Uniunea Economică și Monetară (U.E.M.)

TUE. Același obiect îl are Protocolul privind statutul Sistemului european de bănci centrale și statutul Băncii Centrale Europene, precum și Protocolul privind Institutul monetar european (anexe la tratatul de la Maastricht). Obiectivul declarat și ireversibil al UEM este crearea unei monede unice.

Repere istorice

După încheierea Tratatului de la Roma, chiar dacă inițiatorii gândiseră crearea unei monede comune (și nu unice), activitatea CEE se desfășura pe baza prevederilor aranjamentului Bretton-Woods și a sistemului de cursuri fixe. Până în 1958 a funcționat Uniunea Europeană de Plăți, un sistem de clearing multilateral. În 1970 a fost publicat Planul Werner, care conținea principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a fi realizată în 3 etape, pe o perioadă de 10 ani. Se avea în vedere: o convergență a politicilor economice, convertibilitatea totală și ireversibilă a monedelor, eliminarea marjelor de fluctuație a cursurilor, completa liberalizare a mișcarilor de capital. Singurul rezultat al planului a fost "sistemul european al limitelor înguste ale cursului valutar" supranumit "șarpele valutar", prin care statele membre își luau angajamentul de a nu permite fluctuații ale cursurilor valutare reciproce, mai mari de +/-2,25%.

Participau DM, monedele din Benelux și coroana olandeză. La 13 martie 1979, ca urmare a planului convenit între președintele Franței Giscard d’Estaing și cancelarul Germaniei Helmut Schmidt, intra în vigoare Sistemul Monetar European, cu rol principal în integrarea monetară. În cadrul sistemului se introduce ECU-ul (european currency unit), unitate de cont și instrument de plăți și de rezervă, emisă de Fondul European de Cooperare Monetară. Acesta a rezultat dintr-un coș de monede naționale, greutatea fiecărei monede fiind direct legată de puterea economică a statului respectiv. SME s-a constituit pe parcurs într-un instrument pentru lupta împotriva inflației, a redus imprevizibilitatea evoluției cursurilor, a redus variabilitatea ratelor dobânzii.

Etapele Uniunii Economice și Monetare

Părți din UEM au fost puse în aplicare înaintea tratatului propriu-zis (1991) și înaintea TUE (1992), ca urmare a Raportului Delors, din aprilie 1989, referitor la UEM. Consiliul European, reunit la Madrid, în iunie 1989, stabilea că :

Etapa I, cu începere de la 1 iulie 1990, să conțină eliminarea ultimelor bariere privind tranzacțiile monetare, întărirea coordonării politicilor economice și bugetare, întărirea cooperării între băncile centrale. Tratatul de la Maastricht stabilește condițiile și termenele pentru celelalte două etape, și prevede transferul autorității monetare către Sistemul European de Bănci Centrale, precum și crearea unei Bănci Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin acțiuni conforme cu principiile economiei de piață. Misiunile fundamentale constau în definirea și punerea în practică a politicii monetare, conducerea operațiilor de schimb, deținerea și girarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre, promovarea bunei funcționări a sistemelor de plată.

SEBC este compus din BCE și băncile centrale naționale și este condus de organele de decizie ale BCE care sunt Comitetul Guvernatorilor și Consiliul Executiv alcătuit din 6 membri, numiți de Consiliul European (art.105-106 din T.M.).

Etapa a doua, a început la 1 ianuarie 1994. În cadrul ei a fost creat Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Are personalitate juridică și este condus de un Consiliu, compus dintr-un președinte și din guvernatorii băncilor centrale naționale; TUE stabilește pentru IME următoarele misiuni: întărirea cooperării între băncile centrale naționale, coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcționării Sistemului Monetar Europen; realizarea consultărilor asupra problemelor care țin de competența băncilor centrale naționale și care pot afecta stabilitatea instituțiilor și pietelor financiare; facilitarea utilizării ECU și supravegherea evoluției acestuia.

Pentru declanșarea celei de-a treia faze, IME trebuia să pregătească instrumentele și procedurile necesare aplicării politicii monetare unice; să armonizeze regulile și practicile privind colectarea, stabilirea și difuzarea statisticilor; să elaboreze regulile pentru operatîțiunile pe care le vor întreprinde băncile centrale naționale în cadrul SEBC; să încurajeze eficacitatea plăților transfrontaliere; să supervizeze pregătirea tehnică a biletelor de bancă emise în ECU.

Până la 31 decembrie 1996 IME trebuia să precizeze cadrul regulamentar, organizațional și logistic de care SEBC avea nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile în timpul celei de-a treia etape (cf.art.109F[117], din T.M.).

Institutul a fost desființat începând cu 1 ianuarie 1999, intrând în acțiune BCE și SEBC.

Etapa a treia (etapa finală) a început la 1 ianuarie 1999. De reținut, că nu toate statele vor face trecerea la această etapă, decât cele care îndeplinesc criteriile de convergență. Începând cu această dată, politica monetară va fi de competența BCE, iar EURO, moneda unică, va inlocui monedele naționale din statele participante. Criteriile de convergență sunt:

"rata inflației, exprimată în indicele prețurilor de consum să nu depașească 1,5% din media celor mai performante trei țări din comunitate;

rata nominală a cursului valutar, să nu fie modificată cel puțin 2 ani înainte de intrarea în etapa a III-a a uniunii monetare;

rata dobânzilor pe termen lung, trebuie să se mențină în cadrul unei diferențe de 2% față de media ratelor dominante în trei țări cu cel mai bun rezultat în privința inflației;

criteriul fiscal, datoria publică totală să nu fie mai mare de 60% din PIB, iar deficitul bugetar să nu depașească 3% din PIB" [10].

Beneficiile introducerii monedei unice sunt considerate a fi:

dispariția riscului valutar în spațiul european;

creșterea stabilității în politica monetară europeană;

fixarea cursurilor de schimb;

reducerea costului tranzacțiilor;

creșterea transparenței pieței;

reducerea discriminărilor în politica de prețuri;

intensificarea concurenței;

siguranța procesului decizional;

eficiența în alocarea și distribuirea resurselor;

reducerea șomajului;

creștere economică și bunăstare.

Costurile aferente sunt pierderea autonomiei politicii monetare, pierderea posibilității de alegere a ratei inflației și pierderea cursului valutar, ca instrument pentru înlăturarea dezechilibrelor macroeconomice.

Se va realiza în trei etape:

În prima etapă a intrat în funcțiune BCE care va pregăti emisiunea de bacnote și monede.

De asemenea vor fi promulgate o serie de acte normative și legislative, pentru sprijinirea implementării monedei unice.

În cadrul etapei a doua (1999-2002) se vor fixa cursurile valutare ale țărilor membre și se va stabili cursul de conversie la EURO al monedelor naționale. Piețele financiare vor funcționa în această monedă, iar bancile centrale naționale din statele participante vor pierde competențele în materie de politică monetară în favoarea BCE.

Etapa a treia, de la 1 ianuarie 2002, începe cu punerea în circulație a monedelor și bacnotelor în EURO, apoi se ve generaliza cărți bancare, cecuri, viramente.

Monedele naționale vor circula în paralel cu EURO-ul șase luni, după care își vor pierde statutul legal și funcția de mijloc de plată. Se apreciază că moneda unică ar putea constitui un factor de stimulare a concurenței și creșterii economice, ar putea întări solidaritatea financiară în interiorul UE și ar aduce stabilitate la nivel microeconomic, înlesnind astfel efectuarea trecerii de la economia de piață socială la economia de piață liberală.

Cu toate acestea, rămân state care și-au anunțat refuzul de participare la moneda unică, ori și-au manifestat rezerve.

Moneda unică europeană a trecut cu brio examenul, pe timpul valului de instabilitate care a zguduit piețele financiare eurasiatice și din America Latină. Multi investitori se retrag de pe piețele micilor,"tigri" sau "dragoni" asiatici, reorientându-și capitalul spre mult mai eficientele și sigurele obligațiuni europene.

În interiorul spațiului EURO, reculul cererii de pe piețele afectate de recesiune a fost compensat de cererea internă. Astfel ca produsul intern brut al comunitarilor nu va avea de suferit.

De exemplu, monede scandinave cum ar fi coroana daneză și cea suedeză, care nu fac parte din zona EURO, au suferit, după crahul rus, o cadere liberă. Adapostită sub umbrela EURO, marca finlandeză nu a facut obiectul crizei.Totuși, pentru a doua oară în ultimii zece ani, Danemarca tratează cu refuz UEM (la ultimul referendum, din 2000, 53,1% din cele 95% de voturi exprimate au fost negative), după ce a respins tratatul de la Maastricht, M.Britanie și Suedia au rămas ultimele membre ale UE care nu au acceeptat încă intrarea în uniunea economică și monetară.

4.4. Întărirea relațiilor României cu Uniunea Europeană

Problematica lărgirii

Anul 1997 a marcat declanșarea procesului de lărgire a Uniunii Europene în ansamblul său, în care a fost inclusă și România. În luna iulie 1997, a fost publicat avizul Comisiei Europene privind candidatura celor 10 țări central și est-europene la aderarea la UE, în cadrul unui pachet mai amplu de reforme interne cunoscut ca "Agenda 2000". Propunerile respective, care preconizau inițial începerea procesului de lărgire și negocieri cu 6 țări, inclusiv Cipru, au fost reținute cu o serie de nuanțări de către Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997).

Concluziile acestui Consiliu au consfințit, printr-un consens istoric al statelor membre UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate în relații de asociere cu Uniunea Europeană. Caracterul inclusiv, dinamic și evolutiv al procesului inițiat la Luxemburg a fost prezervat în etapele ulterioare (deschiderea Conferinței Europene, ca un cadru pan-european de întărire a cooperării interstatale; lansarea oficială, la Bruxelles, în martie 1998, a procesului de lărgire a Uniunii cu toate statele nominalizate la Luxemburg; demararea "screening"-ului / examinării analitice a "acquis"-ului comunitar; elaborarea unui raport anual asupra progreselor pentru fiecare țară candidată, începând cu toamna anului 1998; parteneriatele pentru aderare, conținând priorități precise pe termen scurt și mediu).

Reuniunile ulterioare ale Consiliului European de la Viena (decembrie 1998) și Köln (iunie 1999), au luat notă de progresele constante ale țărilor candidate în direcția aderării și de evoluția pozitivă a procesului de lărgire. Aceste constatări aveau să prefigureze recomandările celui de-al doilea Raport anual al Comisiei Europene care a propus, în esență, adoptarea de către Consiliul European de la Helsinki a unei decizii de începere a negocierilor în anul 2000 cu toate țările candidate "care necesare pentru satisfacerea criteriilor economice", respectiv România, Letonia, Lituania, Slovacia, Bulgaria și Malta. îndeplinesc criteriul politic și care au dovedit că sunt gata să adopte măsurile

Decizia istorică a Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de începere a negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România, a pus capăt divizării țărilor candidate în două grupe, divizare operată la Luxemburg, reinstituind un tratament egal pentru țările candidate, diferențierile între acestea urmând a se produce în cadrul procesului de negociere în funcție de meritele individuale ale fiecărui candidat. Deciziile summit-ului de la Helsinki au reprezentat pentru țara noastră, în egală măsură, și un moment al impulsionării eforturilor interne de pregătire pentru aderare și de redimensionare a acestora, pentru a răspunde de o manieră și mai angajată exigențelor pe care le implică acest proces.

La data de 15 februarie 2000, la Bruxelles, a avut loc Conferința Interguvernamentală România-UE care a lansat, în mod oficial, procesul de negociere a aderării țării noastre la Uniunea Europeană. Cu acest prilej, a fost reafirmat angajamentul țării noastre de a depune toate eforturile necesare pentru integrarea cât mai rapidă și mai armonioasă în comunitatea de valori europene.

Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a constituit, de asemenea, un moment de referință pe traiectoria țărilor candidate către UE, fiind reuniunea care deschide perspectivele concrete ale lărgirii cu primele țări candidate începând cu anul 2004 și oferă Uniunii, prin Tratatul de la Nisa, pachetul de reforme interne necesare extinderii. Țărilor candidate li s-a oferit perspectiva participării mai directe la negocierile ce vor avea loc în cadrul viitoarei conferințe interguvernamentale. Tot în urma acordului obținut la Nisa, României i se oferă perspectiva de a beneficia, la aderare, de un post de comisar, 14 voturi în Consiliul de miniștri și 33 de europarlamentari.

Conferința Europeană a constituit un nou cadru de dialog între statele membre ale UE și țările candidate la aderare. Cele patru reuniuni ale acestui for (martie 1998, iulie 1999, noiembrie 2000 și decembrie 2000, ultima la nivel de șef de stat și de guvern) au dat posibilitatea abordării unei game largi de probleme de interes comun, între care: chestiuni de politică externă, aspecte ale cooperării regionale, justiție și afaceri interne, protecția mediului și, recent, conferința interguvernamentală privind reforma și lansarea reflecției asupra viitorului Europei.

Relațiile bilaterale

În conformitate cu prevederile Acordului European, s-au desfășurat, până în prezent, șase reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere România-UE, precum și reuniuni ale Comitetului de Asociere și a Subcomitetelor de Asociere sectoriale, care au analizat implementarea prevederilor Acordului European și evoluțiile înregistrate în procesul de pregătire a aderării. În același cadru, au avut loc începând cu 20 aprilie 1995 reuniuni semestriale ale Comitetului Parlamentar mixt România-UE. În februarie 2000, la inițiativa ambelor părți, a fost constituit un Comitet Consultativ Mixt România-UE, cu participarea reprezentanților patronatelor și asociaților sindicale, având rol consultativ în chestiunile economice și sociale relevante pentru Consiliul de Asociere România-UE.

Începând cu luna ianuarie 1997 au avut loc numeroase contacte politice la cel mai înalt nivel cu oficialități comunitare, între care se rețin:

două vizite ale Președintelui României la Comisia Europeană în cursul anului 1997 cu întâlniri la cel mai înalt nivel;

patru vizite ale prim-ministrului Guvernului la Comisia Europeană, cu întâlniri la cel mai înalt nivel și la nivel înalt (1997 – dl. Ciorbea, 1999 – dl. Vasile și două în cursul anului 2000 – dl. Isărescu);

două vizite ale Președintelui Comisiei Europene (J.Santer – 1997 și R.Prodi – 2000) la București;

vizite ale președintelui Parlamentului European în România (dl. Gil Robles și d-na Nicole Fontaine);

vizite anuale ale comisarului responsabil cu problematica lărgirii (Hans Van den Broek și ulterior Gunther Verheugen);

vizite ale comisarilor responsabili cu știința și tehnologia, educația, justiție și afaceri interne, mediul înconjurător, energie;

numeroase contacte la nivel ministerial.

În perioada 1997-2000, s-a consolidat și dimensiunea parlamentară a relațiilor româno-comunitare, aceasta fiind reflectată prin numeroasele schimburi parlamentare sau reuniuni (reuniunile președinților de parlamente din țările candidate cu președintele PE, precum și reuniunile bianuale ale Comitetului parlamentar mixt România-UE).

Aspecte concrete ale relațiilor România-UE și priorități pentru viitor

Relații politice: Față de 1 ianuarie 1997, România a înregistrat progrese substanțiale într-o serie de domenii ce aparțin primului criteriu de aderare de la Copenhaga – cel politic – între care: consolidarea democrației și statului de drept, dezvoltarea relațiilor de bună-vecinătate, participarea activă la diversele scheme de cooperare subregională, situația drepturilor omului, situația minorităților naționale.

În urma deciziei Consiliului European de la Helsinki privind începerea negocierilor de aderare cu România, țara noastră s-a angajat să adopte măsurile necesare îndeplinirii integrale a criteriului politic de aderare. Aceasta presupunea inițierea unor acțiuni care să conducă la îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați și la ameliorarea situației socio-economice a etnicilor romi.

Ținând cont de aceste aspecte, Ministerul Afacerilor Externe a monitorizat demersurile întreprinse de instituțiile responsabile cu definirea și aplicarea politicilor pentru protecția copilului și pentru îmbunătățirea situației socio-economice a romilor, Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, respectiv Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale. De asemenea, a făcut recomandări pentru accelerarea adoptării măsurilor necesare atingerii angajamentelor asumate la Helsinki de către guvernul României.

În contextul dezbaterii asupra îndeplinirii de către țara noastră a criteriilor politice de aderare, trebuie menționate progresele înregistrate în cele două domenii sensibile mai sus menționate:

Îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați:

A fost creată o instituție cu atribuții în coordonarea tuturor politicilor și instituțiilor pentru protecția și îngrijirea copilului – Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC),

Bugetul de stat pentru anul 2000 asigură fondurile necesare pentru îngrijirea și educarea copiilor instituționalizați.

A fost adoptată o strategie guvernamentală pentru protecția copilului.

În vederea sprijinirii sistemului de protecție a copilului în România, la inițiativa raportorului Parlamentului European asupra aderării României la UE, doamna Nicholson of Winterbourne, a fost creat un Grup de donatori la nivel înalt. La reuniunile acestui grup, au participat ministrul afacerilor externe și secretarul de stat pentru afaceri europene. Până în prezent, Grupul a avut patru reuniuni, la Bruxelles și București. În urma primelor dezbateri, în acest cadru a fost decisă elaborarea unui pachet model de asistență, în valoare de 20 de milioane de euro, pe baza unei Cărți Albe a sistemului pentru protecția copilului, definitivată de către guvernul român. Această finanțare, va completa fondurile alocate, prin programul Phare, reformei sistemului pentru protecția copilului din România.

Au fost încheiate procedurile necesare pentru utilizarea sumei de 25 milioane Euro, alocate prin programul PHARE 1999 pentru reforma sistemului de protecție a copiilor.

Îmbunătățirea situației socio-economice a romilor:

În prezent, se află în desfășurare procesul de elaborare a unei strategii globale pentru romi. Prin intermediul Oficiului național pentru Romi(ONR), Guvernul României primește o finanțare în valoare de 2 milioane de euro (proiectul Phare RO 99 05.02) în scopul redactării și testării prin programe-pilot a Strategiei naționale pentru integrarea socio-profesională a romilor. Ambele teme vor constitui și în viitor preocupări prioritare ale autorităților românești competente.

Cooperarea politică cu UE a cunoscut o evoluție sensibilă în ultimii ani. Dialogul politic la nivel de experți și la nivel superior a continuat și a fost aprofundat pe diversele teme de politică externă. România s-a aliniat la instrumentele de PESC într-o gamă largă de domenii, între care sancțiunile împotriva RFI, embargourile asupra armelor, poziții exprimate în cadrul diferitelor organizații internaționale. Negocierile asupra capitolului PESC au fost inițiate și închise, cu titlu provizoriu, sub președinția portugheză a Consiliului UE (semestrul I 2000).

România a acordat o maximă importanță recentelor dezvoltări în direcția constituirii unei politici europene de securitate și apărare. La recenta Conferință de angajare a capacităților, țara noastră și-a făcut cunoscută contribuția națională la Forța Europeană de Reacție Rapidă. În viitor, evoluțiile în direcția preluării UEO în UE și dezvoltarea cooperării cu UE în domeniul PESA va reprezenta un obiectiv prioritar de politică externă.

Strategia economică pe termen mediu

În paralel cu pregătirea pentru începerea negocierilor, țara noastră a desfășurat un efort concentrat de definire a unei strategii economice pe termen mediu, document consensual vizând orientarea de perspectivă a procesului de dezvoltare al țării noastre și de natură a răspunde și exigențelor Comisiei Europene privind dezvoltarea orientată a economiei românești. Această strategie, susținută printr-o declarație politică de sprijin al întregului spectru politic, social și politic românesc, a fost prezentată Comisiei Europene la data de 20 martie a.c., fiind urmată de adoptarea, în luna iunie, a unui plan de acțiune pentru implementarea obiectivelor strategiei implementarea strategiei și a planului de acțiune sunt monitorizate în mod constant de către Comisia Europeană, aceasta reprezentând cheia îndeplinirii de către țara noastră a exigențelor la capitolul economic (criteriul 2 de la Copenhaga). Îndeplinirea acestei exigențe va reprezenta o prioritate pe termen mediu a activității Guvernului.

Vize

În ceea ce privește regimul de vize aplicat cetățenilor români în spațiul comunitar, România a primit cu deosebită satisfacție adoptarea, de către Comisia Europeană, a unei noi propuneri de reglementare privind politica comună a UE în materie de vize, în care, între altele, se prevede eliminarea obligativității vizelor pentru cetățenii români (si bulgari) care doresc să călătorească în statele membre ale Uniunii Europene. Ulterior, Parlamentul European și-a dat avizul favorabil pentru proiectul Comisiei. În paralel, a fost demarat un amplu program de accelerare a preluării și implementării "acquis"-ului Schengen din perspectiva asigurării unei frontiere externe sigure a UE, program care are în vedere, pe termen scurt, securizarea frontierelor și eficientizarea luptei împotriva migrației ilegale și a criminalității transfrontaliere.La 1 decembrie, Consiliul JAI a decis includerea României pe "lista albă" a reglementării amintite, cu un asterisc care semnifică faptul că retragerea obligativității vizelor pentru cetățenii români care circulă în spațiul Schengen va deveni efectivă numai după o decizie favorabilă ulterioară pe care Consiliul o va lua în baza unui raport al Comisiei Europene care va trebui să reflecte progresele înregistrate pe linia îndeplinirii condițiilor tehnice precizate de statele membre UE.

Conferința interguvernamentală pentru reforma instituțiilor europene

La 15 februarie 2000, a debutat Conferința Interguvernamentală pentru reforma instituțiilor europene (CIG 2000). Scopul convocării acestei Conferințe a fost analizarea și adoptarea măsurilor necesare pentru reformarea instituțiilor europene și modificarea procedurilor de luare a deciziilor pentru a permite aderarea primilor noi membri. Deoarece reforma instituțiilor europene a fost pusă în contextul procesului de lărgire, statele membre au considerat oportună invitarea statelor candidate să-și expună punctul de vedere asupra finalității CIG.

În urma invitației lansate de Președinția portugheză a Consiliului, ministrul afacerilor externe al României, domnul Petre Roman, a transmis, în luna februarie, o scrisoare omologului său portughez, în care a prezentat viziunea autorităților române asupra reformei instituțiilor europene. Ulterior, un document de poziție complex a fost pregătit și prezentat Președinției franceze. exercițiul de reflecție cu statele candidate la aderare pe tema finalității reformei instituționale și a viitoarei arhitecturi a Uniunii Europene lărgite a continuat și pe parcursul Președinției franceze a Consiliului. Țările candidate și-au expus viziunile asupra acestor teme în cadrul celor două reuniuni ale Conferinței Europene.

La 23 noiembrie, s-a desfășurat ministeriala acestei Conferințe, la care a participat secretarul de stat pentru afaceri europene, domnul Eugen Dijmărescu. Reuniunea la nivel înalt a Conferinței Europene a avut loc la 7 decembrie, delegația României fiind condusă de președintele Emil Constantinescu.

Analizând rezultatele finale ale negocierilor asupra reformei instituțiilor europene, constatăm un grad ridicat de convergență între poziția exprimată de România asupra acestui subiect și ceea ce a fost decis de liderii statelor membre în cadrul Consiliului European de la Nisa (7-11 decembrie 2000).

Invitarea țărilor candidate să participe la negocierile viitoarei CIG, într-o formulă ce va fi stabilită ulterior, ce a rezultat în urma Consiliului European de la Nisa, face necesar ca România să își definească din timp și să își evalueze poziția națională față de diversele teme ce vor face obiectul negocierilor, plecând de la interesele sale și de la poziția pe care și-o dorește în cadrul viitoarei Europe.

Carta Drepturilor Fundamentale

Țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană au fost invitate de statele membre să-și exprime poziția și asupra textului Cartei Drepturilor Fundamentale (CDF), document politic care combină într-un singur text drepturile civile, politice, economice, sociale și societale, așa cum sunt ele definite în documente internaționale, europene sau naționale. Astfel, la 19 iunie a.c., secretarul de stat pentru afaceri europene, domnul Eugen Dijmărescu, a participat la reuniunea Convenției de redactare a proiectului CDF. Textul final al Cartei a fost proclamat de liderii statelor membre UE la Consiliul European de la Nisa, prevederile acesteia urmând să devină repere importante în evaluarea gradului de atingere, de către statele candidate la aderare, a standardelor și exigențelor în domeniul respectării drepturilor omului.

V. FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

5.2. Statutul Funcționarului public în cadru UE

Instituirea succesivă a celor trei Comunități, a condus la apariția a 3 grupuri de reprezentanți cu statut diferit.

"Statutul funcționarilor și regimul aplicabil celorlalți reprezentanți" a fost elaborat de Consiliu în baza articolelor 212 din Tratatul C.E.E și 186 din Tratatul C.E.E.a. și se limita la 3 puncte cu referire expresă la statutul personalului din cadrul C.E.C.A., astfel:

funcționarea unei ierarhii pe grade;

nivelul de ansamblu al baremurilor remunerațiilor mai mic cu 3 %;

regimul de pensionare mai riguros reglementat.

Tratatul de fuzionare din 8 aprilie 1965 a unificat , prin art 24, funcția publică a celor 3 Comunități, fiind supusă unui text unic (adoptat în Consiliu cu majoritate calificată).

Statutul funcționarilor Comunităților europene și regimul aplicabil altor reprezentanți ai acestor Comunități au făcut obiectul regulamentului din 29 februarie 1968, modificat în mai multe rânduri.

În plus, personalul comunitar beneficiază de dispozițiile Protocolului asupra privilegiilor și imunităților Comunităților europene, anexat la tratatul de fuziune.

Funcțiile publice comunitare se deosebesc de alte funcții publice internaționale prin caracterul lor temporar, nu de lungă durată, neexistând siguranța unei cariare îndelungate.

Potrivit art. 1 din Statut, este funcționar "orice persoană care a fost numită, în condițiile prevăzute în statut, într-o funcție permanentă în una dintre instituțiile Comunităților".

Sunt selecționate printr-un act unilateral de către o autoritate competentă și se supun dreptului comunitar, precizat prin statut, statut care poate fi modificat de la o etapă la alta, în funcție de evoluția sistemului comunitar.

În afara celor mai înalți funcționari (directorii generali și directorii), funcționarii sunt selecționați prin concurs. Litigiile dintre ei sunt de competență exclusivă a Curții de justiție a Comunității.

În concordanță cu normele prevăzute în "regimul aplicabil celorlalți reprezentanți", instituțiile pot angaja prin concurs, diferite categorii de ageți care se vor supune fie dreptului comunitar, fie celui național.

În condițiile contractuale sunt înscrise două categorii de personal: cel permanent (din cercetare) și cel temporar. În afara cazului în care sunt intermediari, persoanele angajate nu vor fi destinate folosirii în sensul dat de situația cu efectivele. Ele sunt remunerate prn credite globale deschise în acest sens de către instituții.

Agenții angajați prin contract pentru o perioadă determinată se deosebesc de ceilalți funcționari prin faptul că ei sunt reânnoiți permanent. Ei nu-și pot propune să lucreze pe o perioadă mai mare de timp.

Pentru îndeplinirea unor sarcini materiale sau a unor servicii, pe teritoriul altor state decât statele membre ale Comunităților, instituțiile pot selecționa și agenți locali. În acest caz, se încheie contracte de încheiere de servicii, fondate de reglementările de drept de lucru ale țării în care agentul își exercită funcțiile.

Litigiile între instituții și agentul local sunt supuse unui judecător național competent în domeniu.

În categoria funcționarilor publici comunitari care pot introduce acțiuni la organele comunitare de jurisdicție sunt incluși atât oficialii Comunităților, cât și alți funcționari.

Oficialii sunt persoanele numite în funcțiile stabilite în cadrul personalului unei instituții comunitare prin decizia scrisă a autorității competente să numească, potrivit Regulamentului de personal în vigoare.

În categoria "alți funcționari" se încadrează personalul temporar, personalul auxiliar și local, consilierii speciali, etc.

Funcționarii publici comunitari pot face sesizarea organelor jurisdicționale competente, cu avizarea autorității de numire, prin intermediul superiorilor direcți, aceasta în scopul reglementării amiabile a litigiilor. Autoritatea de numire va lua o decizie, care va fi notificată reclamantului și apoi va putea fi contestată la Curtea de primă instanță.

Funcționarii pot, de asemenea, să acționeze contra oricărui act care îi afectează, chiar dacă el a fost adresat altor persoane, de exemplu, cele care au fost numite sau promovate. Esențial, însă, este ca acei funcționari să acționeze în propriul interes concret.

Conform Regulamentului personalului, în cauze urgente, un funcționar poate să depună o plângere la instanță după ce a notificat-o autorității de numire, în scopul de a obține o hotărâre provizorie, dar instanța nu poate să decidă definitiv dacă această autoritate nu a luat o decizie expresă sau implicita respingând plângerea.

În practică s-a acceptat posibilitatea ca în fața instanței să se aducă noi argumente în sprijinul acțiunii, față de plângerea inițială, fără a putea fi modificată.

În cazul în care un act ilegal a fost contestat la acea autoritate și după aceea este introdusaă o acțiune ăn anulare, aceasta poate fi suplimentată solicitându-se daune care sunt cauzate de actul nelegal.

5.2 FUNCȚIONARUL COMUNITAR

5.2.1. Membrii Parlamentului European

Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, într-un sistem de reprezentare proporțională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie și în Belgia, fie pe bază națională, cum se întâmplă în Franța, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg și în alte țări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.

Statutul incompatibil și mandatele duble. Membrii Parlamentului European nu au voie să desfășoare anumite activități profesionale sau să dețină anumite funcții (spre exemplu, funcția de judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naționale care restricționează sau interzic mandatele duble.

Un statut comun

Membrii Parlamentului European primesc aceleași alocații ca parlamentari, ca și membrii parlamentelor lor naționale. Această alocație este plătită de fiecare Stat Membru și completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere cheltuielile Membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor și recrutării de asistenți. Aceste alocații pot fi blocate dacă Membrii nu participă regulat la ședințele plenare.

La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere referitoare la un statut comun pentru toți Membrii Parlamentului European. Acest statut va fi adoptat în curând și va elimina discrepanțele între salariile Membrilor de diferite naționalități, asigurând în același timp o transparență mai mare.

Membrii Parlamentului european beneficiază de imunități și privilegii definite de articolele 8 la 10 din Protocolul din 8 aprilie 1965 asupra privilegiilor și imunităților anexat la Tratatul de la Bruxelles. În special, aceștia nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor în exercitarea funcțiilor lor.

Pe durata sesiunilor Parlamentului, beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute parlamentarilor din țara lor, iar pe teritoriul oricărui alt stat membru, de scutirea de orice măsură de detenție și de orice urmărire judiciară. Imunitatea nu poate fi însă invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui un obstacol în dreptul Parlamentului european de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.

5.2.2. Membrii Comisiei Europene

Comisia poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar ca atribuțiuni foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar.

Criteriile principale în desemnarea membrilor Comisiei sunt competența lor deosebită recunoscută și garanțiile de independență care sunt neândoielnice și care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că, deși trebuie să fie naționali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea îndatoriilor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau ale vreunui organism și se vor abține de la orice acte incompatibile cu caracterul funcțiilor lor, fiecare membru angajandu-se să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Independența membrilor Comisiei este în acelasi timp o obligație pentru statele membre, iar în acest sens, fiecare stat membru se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinii lor.

În același timp, membrilor Comisiei, care mai sunt denumiți și comisari, le este interzis ca, pe timpul exercitării funcției lor, să exercite vreo altă activitate profesională remunerată sau nu. La instalarea lor ei își vor lua un angajament solemn de a respecta, pe durata funcțiilor lor și după încetarea lor, obligațiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate și de prudență în ce privește acceptarea, după această încetare, de anumite funcții și avantaje. În caz contrar, la sesizarea Consiliului, Curtea de justiție poate să pronunțe, după caz, demisia din oficiu sau decăderea din dreptul la pensie a celui în cauză sau din alte avantaje.

Membrii Comisiei sunt numiți pentru un mandat de cinci ani, care poate să fie reânnoit. Astfel, guvernele statelor membre, în consultare cu președintele desemnat, desemnează celelalte personalități pe care intenționează să le numească în calitate de membri ai Comisiei.

În practică, fiecare membru al Comisiei primește o responsabilitate specială cu privire la un sector anume al activității comunitare. Astfel, Comisia poate, cu condiția ca principiul răspunderii colegiale să fie pe deplin respectat, să abiliteze unul sau mai mulți dintre membrii săi, să ia, în numele și sub controlul său, măsuri de gestiune și administrare clar definite și în special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de către membrii Comisiei.

5.2.3 Membrii Consiliului European

Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei.

Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre și fiecare guvern delega în Consiliu pe unul dintre membrii săi, respectănd următoarele prevederi juridice:

numai persoanele avănd calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu:

nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Consiliul Europei, reprezentanții statelor membre și secretariatul se bucură, pe teritoriul statelor membre, de imunitățile și privilegiile necesare exercitării atribuțiilor.

5.2.4 Membrii Curții de Justiție

Deși nici o dispoziție a tratatelor nu prevede ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre, în practică s-a urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puțin căte un judecator din fiecare dintre statele membre.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență. Ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre dintre "personalitățile oferind toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competențe notorii".

Durata scurtă a mandatului nu aduce atingere principiului inviolabilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor.

Înainte de intrarea în funcție, fiecare judecător trebuie să depună jurământ, în ședința publică, că își va exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și conform conștiinței și că va păstra secretul deliberărilor Curții.

Funcțiile de judecător și cea de avocat general cunosc un număr de incompatibilități destinate să le garanteze independența. Sunt interzise în special exercitarea oricărei funcții politice sau administrative, cum și exercitarea oricărei activități profesionale, remunerate sau nu, cu o singură derogare excepțională privind de exemplu funcțiile de învătământ.

Mandatul judecătorilor și al avocaților generali poate fi reânnoit. Datorită acestei posibilități, unii membri ai Curții au beneficiat de o longevitate a mandatului care le-a permis să exercite o influență apreciabilă asupra dezvoltării jurisprudenței.

Judecătorii și avocații generali beneficiază de privilegii și imunități care au scopul de a asigura independența lor mai ales față de statele membre pe timpul exercitării mandatului lor.

În plus față de imunitatea de jurisdicție pe această perioadă, ei beneficiază de imunitate și după încetarea funcției lor în privința actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv enunțurile exprimate în scris sau verbal. Curtea, întrunită în plen, le poate ridica imunitatea.

Funcția publică în cadrul UE încetează prin expirarea mandatelor, demisie voluntara, demisie din oficiu sau deces.

BIBLIOGRAFIE

Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu – Drept Comunitar General – Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ediția II, Ed. Polirom, 2002

Viorel Marcu – Drept Instituțional Comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001

Corneliu Birsan – Drept Instituțional Comunitar, note de curs, 1999

Ion Filipescu, Augustin Fuerea – Drept Instituțional Comunitar European, Ed. Actami, București, 1999

Roxana Muntean – Drept European, Ed. Oscar Print, București 1996

Octavian Manolache – Drept Comunitar, Ed. All, București, 1996

Brândușa Ștefănescu – Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Nicolae Voiculescu – Drept și Instituții Sociale Internaționale, Ed. Pan-Publishing House, București, 1997

Boulois J.- Droit institutionnel des Communautes europeennes, Paris, 3-e edition, 1991 et 4-e edition, 1994

"L'ABC du droit communitaire", documentation europeenne, Luxemburg Office des Publication des Communautes europeennes, 1990 si 1993

Periodique 1991, "Les institutions de la Communaute europeenne” par Emil Noel (President de l'institut universitaire europeen, Florence, Bruxelles)

Constanța Călinoiu, Virginia Vedinaș – Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999̣

Victor Duculescu – Dreptul integrării europenẹ Tratat elementaṛ Editura Lumina Lex, 2003.