.filiatia Fata de Tatal din Afara Casatoriei

NOȚİUNİ İNTRODUCTİVE

Reproducerea populației este una dintre cele mai importante condiții ale existenței și dezvoltării societății. Dar procesul de reproducere al societății nu se reduce la nașterea copiilor, ci implică și educația prin muncă și cea spirituală a noilor generații de oameni, pregătirea acestora a ca membrii activi ai societății.

Rezultă deci, că în cadrul căsătoriei, a relațiilor dintre bărbat și femeie, ca și în relațiile dintre părinți și copii, adică acest ansamblu de legături sociale care leagă pe membrii familiei, constituie unul dintre cele mai complexe domenii ale vieții sociale.

Întrucât căsătoria este legată de creșterea copiilor, educația lor, societatea a intervenit întotdeauna activ în relațiile dintre sexe și le-a reglementat conform intereselor sale.

În sens larg, putem defini căsătoria ca un grup de persoane unite prin căsătorie, rudenie de sânge, civilă și prin alianță, precum persoane care, deși nu au legături de căsătorie sau de rudenie , între ele s-au stabilit relații asemănătoare cu cele care se nasc din căsătorie sau rudenie .

Așadar, putem privi căsătoria ca fiind acel grup de persoane legate prin căsătorie, sânge sau adopțiune, care trăiesc împreună, au o gospodărie casnică comună.

Putem spune că rudenia firească este o legătură juridică dintre două sau mai multe persoane, care coboară unele din altele, în cadrul rudeniei în linie dreaptă sau care fără a descinde unele din altele, au un caracter comun, în cadrul rudeniei în linie colaterală.

După cum am văzut, rudenia se bazează pe faptul filiației, din care izvorăsc numeroase efecte juridice.Noțiunea de filiație însă, prezintă două ințelesuri:

– în sens larg, prin filiație se desemnează tot șirul de nașteri care leagă pe o persoană de un strămoș al ei.

– în sens restrâns, filiația se referă la legătura, raportul dintre copil și părinții săi, raport întemeiat pe legătura de sânge care rezultă între ei din faptul procreației și al nașterii.

Familia, în sensul restrâns al noțiunii, desemnează unitatea socială pe care o constituie tatăl, mama și copii lor, iar în sens juridic, filiația înseamnă maternitate sau paternitate după cum este considerată în raport de mamă su tată. Șirul de persoane între care există rudenia, poartă denumirea de linie de rudenie care poate fi dreaptă sau colaterală.Rudenia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei .Când nașterea unei persoane ca temei al rudeniei se plasează în cadrul căsătoriei părinților săi, atunci vorbim de filiația din căsătorie. Nașterea unei persoane din părinți între care nu au existat legături de căsătorie este privită juridic ca o filiație din afara căsătoriei , pe care se clădește o rudenie din afara căsătoriei.

Prin filiație, în sens juridic, se înțelege legătura de descendență dintre copil și părinții săi, legătură de sânge care rezultă din naștere sau din faptul concepției și se stabilește în mod diferit după cum este vorba de filiație față de mamă – maternitate sau față de tată – paternitate.

În toate cazurile filiația produce efecte juridice doar în măsura în care este stabilită în condițiile determinate de lege.Este necesar ca în prealabil să se stabilească maternitatea și apoi paternitatea, deoarece numai în raport de data nașterii copilului se poate determina data concepției.Filiația paternă rezultă din faptul concepției, pe când filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, cu consecințe din acest punct de vedere asupra stabilirii lor în mod deosebit.

Faptul nașterii, cert și ușor de dovedit, implică mai puține dificultăți în stabilirea maternității, pe când faptul concepției nesusceptibil de a fi dovedit în mod direct și nemijlocit, decât indirect prrin prezumții pe baza cărora se va determina probabilitatea paternității, implică mari dificultăți.

Filiația față de tată este legătura juridică dintre copil și tatăl sau.Această filiație se numește paternitate și poate fi din căsătorie sau din afara ei. În cadrul lucrării de față vom analiza stabilirea paternității atât din căsătorie cât și din afara ei. În stabilirea paternității din căsătorie vom explica ce înțelegem prin prezumție de paternitate, necesitatea prezumției și mărginirea ei doar la copiii din căsătorie, temeiurile prezumției.Întrucât aplicabilitatea prezumției se rezumă doar la copii din căsătorie, vom explica notțiunea de '' copil din căsătorie ''. Dar un copil beneficiază de prezumția de paternitate numai dacă se stabilește că a fost conceput sau născut în timpul căsătoriei. De aceea este necesar a se lămuri și pentru noțiunea de timp legal al concepției, modul de calcul și aprecierea puterii prezumției care stabilește timpul legal al concepției. În stabilirea paternității din afara căsătoriei vom cerceta în primul rând recunoașterea voluntară de paternitate sub aspectul condițiilor în care poate fi făcută, a capacității cerute pentru a o face, a noțiunii juridice și irevocabilității ei.

De asemenea, vom vedea care sunt formele legale în care trebuie să se facă recunoașterea : declarația la starea civilă, înscris autentic, făcând referire la discuțiile care au avut loc în literatura și practica judiciară cu privire la valoarea consemnării de către instanță a actelor procedurale folosite în activitatea judiciară a unei recunoașteri voluntare de paternitate, și, în sfârșit modalitatea recunoașterii prin testament, oprindu-ne bineînțeles și asupra problemei efectului recunoașterii asupra modificării numelui de familie al copilului.

Vom analiza și problema dublei paternități și a cazurilor aparente de dublă paternitate. Prezintă un interes examinarea cazurilor de nulitate absolută și relativă a recunoașterii și efectul viciilor de consimțământ și incapacității asupra recunoașterii de paternitate, făcând o prive și asupra discuțiilor purtate în literatura și practica judiciară pe această temă.

Având în vedere că filiația paternă se stabilește și prin hotărâre judecătorească când presupusul tată nu recurge la recunoașterea voluntară de paternitate, vom vedea cine poate porni acțiunea în stabilirea paternității , împotriva cui se îndreaptă acțiunea și instanța competentă a o primi.

Vom expune pe larg procedeul prescripției dreptului la acțiune: data începerii cursului ei, întreruperea, suspendarea prescripției și repunerea în termen, arătând și aici discuțiile purtate în literatura juridică referitoare la efectele întreținerii asupra prescripției acțiunii.

O importanță deosebită o prezintă sistemul probator, de aceea vom cerceta în amănunțime acest procedeu, atât din punct de vedere judiciar cât și medical.Stabilirea paternității prin acțiune în justiție implică și alte procedee de abordat: stabilirea pensiei de întreținere, obligațiile la plata cheltuielilor de judecată, etc.

Stabilirea filiației paterne din afara căsătoriei are numeroase efecte juridice asupra numelui copilului, cetățeniei, obligația părinților de a se îngriji de creșterea, educarea, pregătirea profesională a copilului, etc. în scopul asimilării depline a situației copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de părinți, cu situația legală a copilului din căsătorie .

Am arătat pe scurt problemele ce vor fi cuprinse în prezenta lucrare cu intenția de a anticipa oarecum importanța lot teoretică și practică, dar dincolo de aspectul teoretic al problemelor, prin determinarea filiației paterne a unui copil se urmărește practic înlăturarea incertitudinii în ce privește filiația sa, stabilirea raportului tată-copil sub aspectul valorificării dreptului și realizarea obligațiilor ce decurg dintr-o filiație stabilită ce privește atât pe părinte cât și pe copil.

Vom face referire la diferite acte normative care alcătuiesc sediul materiei în problemele cercetate pentru a exemplifica prin intermediul reglementării legale, problemele discutate, făcând apel la texte din Codul Familiei ( titlul II, art.45-65,etc.),Codul civil, Decretul 978/68 privitor la nume, Legea 21/1991 privind cetățenia, etc. și asociindu-le cu diversele decizii ale Curții Supreme de Justiție și a altor instanțe judecătorești.

Arătând că stabilirea paternității în dreptul nostru prezintă o importanță deosebită întrucât urmărește stabilirea filiației paterne a copiilor, încheiem această prezentare sumară a procedeelor ce vor fi cercetate în prezenta lucrare pentru a trece la cercetarea detaliată a fiecărei chestiuni.

CAPİTOLUL I

STABİLİREA FİLİAȚİEİ FAȚĂ DE TATĂ

Secțiunea I : Aspecte privind paternitatea din căsătorie

Paternitatea copilului din și din afara căsătoriei a preocupat atât

literatura de specialitate cât și practica judiciară.

Paternitatea din căsătorie implică în primul rând stabilirea prealabilă a filiației față de mamă. În cazul copilului din căsătorie, spre deosebire de cel din afara căsătoriei, filiația față de mamă și cea de tată nu sunt independente, în sensul în care copilul din căsătorie nu-și poate stabili filiația față de tată înainte de a-și stabili filiația față de mamă.Dar aceasta odată stabilită, paternitatea din căsătorie se stabilește la rândul său, cu ajutorul prezumției de paternitate prevăzută în art.53 C.Fam.,care operează în folosul copilului din căsătorie.

În ce privește paternitatea copilului din afara căsătoriei, aceasta se poate stabili prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească ( art.56 C.Fam.).Potrivit art.63 C.Fam., copilul din afara căsătoriei, care și-a stabilit paternitatea, are față de părinte și rudele acestuia aceeași situație legală a copilului din căsătorie.

Prezumția de paternitate

Întrucât paternitatea nu rezultă dintr-un fapt cert ca cel al nașterii, considerat baza stabilirii și dovedirii maternității, filiația față de tată, deci, raportul tată-copil bazat pe legătura de sânge întemeiată pe faptul greu de dovedit al zămislirii copilului, nesusceptibil de a fi dovedit direct și nemijlocit, se stabilește deosebit.

Legea prevede un mijloc de probă prin care, plecându-se de la un fapt material, cert și ușor de dovedit – nașterea – să se ajungă la faptul necunoscut și imposibil de stabilit în mod nemijlocit – zămislirea . Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate, reglementată de art.53 – al.1 și 2, în următorii termeni : '' copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei'', '' copilul născut după desfacerea căsătoriei , declararea nulității sau anularea căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie ''.Prin urmare, în această situație trebuie să se stabilească dacă concepția copilului a avut loc în timpul căsătoriei.

Condiționarea prezumției de paternitate numai de faptul concepției nu și de cel al nașterii, în sistemul reglementării anterioare a dreptului familiei, atrăgea necesitatea unei reglementări deosebite a situației copiilor născuți în timpul căsătoriei , dar zămisliți anteriori și precizarea modului în care se va stabili filiația față de tată și mai ales dacă sunt considerați copii din căsătorie sau din afara ei.Sistemul admis de Codul Familiei înlesnește stabilirea paternității prin dovada simplă și usor de făcut – că data nașterii copilului este posterioară încheierii căsătoriei.

Este evident că paternitatea izvorăște din faptul zămislirii și nu al nașterii și pare ilogic ca prezumția să acopere atât pe copiii concepuți în afara căsătoriei, cât și pe cei concepuți anterior ei, într-o epocă în care între părinți nu există îndatorirea de fidelitate.Dar faptul încheierii căsătoriei posterior concepției copiliația față de mamă.Dar aceasta odată stabilită, paternitatea din căsătorie se stabilește la rândul său, cu ajutorul prezumției de paternitate prevăzută în art.53 C.Fam.,care operează în folosul copilului din căsătorie.

În ce privește paternitatea copilului din afara căsătoriei, aceasta se poate stabili prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească ( art.56 C.Fam.).Potrivit art.63 C.Fam., copilul din afara căsătoriei, care și-a stabilit paternitatea, are față de părinte și rudele acestuia aceeași situație legală a copilului din căsătorie.

Prezumția de paternitate

Întrucât paternitatea nu rezultă dintr-un fapt cert ca cel al nașterii, considerat baza stabilirii și dovedirii maternității, filiația față de tată, deci, raportul tată-copil bazat pe legătura de sânge întemeiată pe faptul greu de dovedit al zămislirii copilului, nesusceptibil de a fi dovedit direct și nemijlocit, se stabilește deosebit.

Legea prevede un mijloc de probă prin care, plecându-se de la un fapt material, cert și ușor de dovedit – nașterea – să se ajungă la faptul necunoscut și imposibil de stabilit în mod nemijlocit – zămislirea . Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate, reglementată de art.53 – al.1 și 2, în următorii termeni : '' copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei'', '' copilul născut după desfacerea căsătoriei , declararea nulității sau anularea căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie ''.Prin urmare, în această situație trebuie să se stabilească dacă concepția copilului a avut loc în timpul căsătoriei.

Condiționarea prezumției de paternitate numai de faptul concepției nu și de cel al nașterii, în sistemul reglementării anterioare a dreptului familiei, atrăgea necesitatea unei reglementări deosebite a situației copiilor născuți în timpul căsătoriei , dar zămisliți anteriori și precizarea modului în care se va stabili filiația față de tată și mai ales dacă sunt considerați copii din căsătorie sau din afara ei.Sistemul admis de Codul Familiei înlesnește stabilirea paternității prin dovada simplă și usor de făcut – că data nașterii copilului este posterioară încheierii căsătoriei.

Este evident că paternitatea izvorăște din faptul zămislirii și nu al nașterii și pare ilogic ca prezumția să acopere atât pe copiii concepuți în afara căsătoriei, cât și pe cei concepuți anterior ei, într-o epocă în care între părinți nu există îndatorirea de fidelitate.Dar faptul încheierii căsătoriei posterior concepției copilului, de către bărbatul care a cunoscut sarcina, este considerat de legiuitor și asimilat unei recunoașteri tacite a paternității copilului, legea interpretând doar atitudinea bărbatului și întemeind prezumția de paternitate pe prezumția intermediar și subînțeleasă a recunoașterii tacite.

În situația în care copilul a fost născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea ei, acesta are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput un timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.Art 53 al.2 C.Fam. se referă la încetarea căsătoriei în cazurile generale prevăzute de lege: moarte, declararea judecătorească a morții bărbatului, apoi la ipotezele speciale de desfacere a căsătoriei prevăzute de art.22 C.Fam. având soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit, iar ulterior hotărârea declarativă a morții este anulată, și în sfârșit divorțul.În fiecare aceste cazuri în parte, în raport de data desfacerii sau încetării căsătoriei, urmează a se stabili dacă concepțiunea copilului se situează sau nu în timpul căsătoriei părinților.

Textul art.53 al.2 C.Fam. se mai referă la desființarea căsătoriei prin declararea nulității ori anulării ei.Art. 25 C.Fam. prevede că: declararea nulității căsătoriei nu trebuie să aibă nici o urmare în privința copiilor născuți după rămânerea definitivă a hotărârii care pronunță desființarea căsătoriei, dar concepuți anterior și bucurându-se de prezumția de paternitate, păstrându-și situația de copii din căsătorie. Deși anularea căsătoriei are caracter retroactiv, totuși potrivit art.53 C.Fam., declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor care își păstrează calitatea de copii din căsătorie.

Ce înseamnă copil din căsătorie

După cum am arătat există două categorii de copii din căsătorie, dar cărora li se aplică un regim deosebit, în raprt de epoca concepțiunii lor. În prima categorie intră copiii concepuți în timpul căsătoriei ( art.53 al.1 C.Fam.) indiferent dacă sunt concepuți și născuți în această perioadă sau sunt concepuți mai înainte de căsătorie și născuți în timpul acesteia;prezumția de paternitate sprijinindu-se pe faptul nașterii.

În a doua categorie intră copiii din timpul căsătoriei, concepuți în timpul ei, dar născuți după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei.Legea extinde această prezumție de paternitate și la acea categorie de copii care sunt născuți la cel mult 300 de zile după desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea ei.

2.1. Timpul legal al concepțiunii. Determinarea epocii concepțiunii.

Deci, pentru a opera prezumția de paternitate este necesar sa se stabilească data concepției copilului, aplicarea acesteia făcându-se cu ajutorul unei prezumții cumulative care să exonereze partea interesată de sarcina dovedirii directe a datei zămislirii.Neputându-se determina cu precizie data concepției copilului, art.61 C.Fam.,pe baza datelor puse la îndemână de știința medicală privind durata minimă și cea maximă de gestație, a stabilit timpul legal al concepției copilului, fiind perioada cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii acestuia.Dacă această perioadă, o parte din ea sau numai o zi se situează în timpul căsătoriei, copilul se consideră conceput în acea căsătorie, cu toate efectele juridice care decurg din aceasta. Prezumția privind timpul legal al concepției are un caracter absolut, unanim recunoscut, opinii diferite existând în literatura de specialitate în ce privește sensul ce se atribuie acestui caracter.

Într-o opinie se susține că timpul legal al concepțiunii este o prezumție absolută, în sensul în că nu se poate face dovada că durata gestației a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile și nici că epoca concepției copilului a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepției copilului.

Dacă prezumția care stabilește timpul concepției în categoria prezumțiilor absolute,cu caracter ireprobabil, împotriva cărora '' nici o dovadă nu este primită ''(art.1202 C.Proc.Civ.) este unanimă, nu același lucru se poate spune în legătură posibilitatea admiterii dovezii că zămislirea copilului se situează într-o perioadă cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii. Conform acestor opinii, primirea unei atare dovezi nu ar fi permisă în cadrul legislației în vigoare, chiar dacă îngăduirea ei ar putea fi considerată drept o propunere binevenită cu prilejul unei viitoare legiferări.

Dacă înlăuntrul termenului de 300 de zile de la desfacerea sau declararea nulității căsătoriei, fosta soție naște doi copii, fără a fi gemeni, cel de-al doilea copil nu se consideră conceput în timpul căsătoriei, chiar dacă o parte din perioada de concepție s-ar situa în acest timp.Explicația ce se dă acestei situații este că, pe de o parte,prezumția privind timpul legal al concepției copilului, deși absolută, nu se poate aplica, deoarece datele științei medicale nu lasă nici o urmă de îndoială asupra faptului că cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei,iar pe de altă parte, aceeași prezumție nu poate avea aplicare pentru că puterea ei doveditoare încetează cu prilejul nașterii primului copil.

Într-o altă opinie caracterul absolut al prezumției privind timpul legal

al concepției, este înțeles în sensul că nu se poate face dovada că gestația

copillului a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile, dar

se poate dovedi că epoca concepției copilului a avut loc într-o anumită

parte, între anumite zile din timpul legal al concepției.

Potrivit acestei păreri, în cazul situației excepționale de mai sus,

explicația ce se dă faptului că prezumția nu mai operează privitor la cel

de-al doilea copil, este că nașterea primului copil dovedește în mod cert

că cel de-al doilea copil nu a fost conceput în acea parte a timpului legal

al concepției care se situează în timpul căsătoriei.Prezumția de paternitate

nu-și găsește aplicare față de fostul soț întrucât al doilea copil a fost

conceput după desfacerea sau declararea nulității acelei căsătorii .

Secțiunea II: Aspecte privind paternitatea din afara căsătoriei

Paternitatea unui copil din afara căsătoriei se poate stabili fie pe calea recunoașterii făcute de pretinsul tată, fie pe calea unei acțiuni introdusă la instanța de judecată de către mamă sau alte categorii de persoane prevăzute de lege în numele copilului.

2.1. Recunoașterea voluntară a paternității

În legătură cu prima formă, cea a recunoașterii, o primă problemă care se pune este aceea dacă un copil care a fost deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, care pretinde că acel copil este al său.În legătură cu această problemă au fost formulate mai multe opinii în urma cărora s-a ajuns la părerea că, cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștință de prima, dar delegatul de stare civilă , constatând acest lucru este îndreptățit să refuze înregistrarea recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiind necoraspunzătoare adevărului.Argumentele ce se pot aduce în susținerea acestei soluții ar fi:

– faptul că nu există un text de lege care să interzică recunoașterea unui copil deja recunoscut, singura condiție cerută de lege, fiind aceea ca el să fie din afara căsătoriei;

– apoi, interesul copilului nu numai că nu se opune la admiterea acestei soluții, ci, dimpotrivă, situația neclară cu privire la paternitate, în asemenea situație, va fi soluționată deândată ce se va introduce o acțiune în contestarea uneia din cele două recunoașteri.

Față de cele arătate, se socotește că, ar fi indicat ca viitoarea reglementare să cuprindă dispoziții exprese în această privință.

O altă problemă ar fi aceea dacă, un copil recunoscut poate introduce acțiunea în stabilirea paternității fața de un alt bărbat, decât cel ce a făcut recunoașterea. Răspunsul este afirmativ, deoarece nu există nici un text care să oprească aceasta.Hotărârea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii făcută anterior, astfel că rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.

De aceea, în literatura juridică se admite că în cazul pe care îl avem în vedere nu este posibil conflictul în paternitățile din afara căsătoriei, fiind valabile numai paternitățile stabilite prin hotărâre judecătorească, deși este ulterioară recunoașterii de paternitate . În cazul în care, cel ce a recunoscut pe copil face dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității, hotărârea judecătorească nemaifiindu-I opozabilă, recunoașterea este valabilă, ea implicând o nouă recunoaștere în fața instanței judecătorești.

În situația inversă, copilul care și-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească nu poate fi recunoscut ulterior de un alt bărbat care se pretinde că este tatăl copilului, deoarece hotărârea este opozabilă până la proba contrară făcută pe cale judecătorească.

2.2.Stabilirea paternității pe calea acțiunii introduse la instanța de judecată

În cadrul acestei forme de stabilire a paternității, se pot deosebi mai multe situații:

– în cazul în care copilul nu are capacitate de exercițiu, acțiunea se introduce în numele copilului de către mama lui, chiar dacă aceasta este minoră sau decăzută din drepturile părintești, iar în lipsa acesteia, de către reprezentantul său legal.În sprijinul acestei soluții se invocă art.59. al.1 C.Fam. și caracterul personal al acțiunii deoarece mama poate să introducă acțiunea, fie că are vârsta între 14-18 ani, fie că are vârsta sub 14 ani.

– în cazul în care copilul are capacitate de exercițiu restrânsă, s-a susținut că acesta poate introduce acțiunea singur fără a avea nevoie de încuviințare, deoarece acțiunea are caracter personal, iar încuviințarea se cere dacă legea nu prevede astfel pentru acțiunea cu caracter patrimonial .În sprijinul acestei soluții se mai poate adăuga că dacă mama copilului, fără a avea încuviințare chiar și atunci când nu are capacitate de exercițiu restrânsă poate introduce acțiunea, de ce nu ar putea face același lucru copilul cu capacitate restrânsă de exercițiu.

S-a pus problema dacă mama sau reprezentantul legal al copilului, care a introdus o asemenea acțiune, mai poate renunța la ea.În legătură cu aceasta s-au exprimat două păreri : una consideră că mama sau reprezentantul legal al copilului nu poate renunța la acțiune datorită caracterului sau personal, legea prevăzând în interesul copilului, numai introducerea acțiunii nu și renunțarea la acțiunea introdusă ; cealaltă opinie conchide că mama sau reprezentantul legal al copilului poate renunța la acțiune, dar cu încuviințarea autorității tutelare deoarece renunțarea privește dreptul la administrare .

Într-adevăr, acțiunea aparține copilului.Ea are caracter personal .Așadar în lipsa unui text care să prevadă expres posibilitatea renunțării la acțiune de către mamă ori de către reprezentantul legal al copilului, considerăm că această renunțare nu poate fi admisă.

Potrivit prevederilor art.59 C.Fam., moștenitorii copilului nu pot introduce ațiunea în stabilirea paternității, dar o pot continua.În literatura de specialitate, s-a arătat că, în acest caz, legea a considerat că sunt demne de ocrotit numai interesele patrimoniale, nu și cele de stare civilă, dreptul de a continua acțiunea având-o toți moștenitorii, atât cei legali cât și cei testamentari.

Potrivit art.59 al.ultim C.Fam., acțiunea în stabilirea paternității se poate porni și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.Dat fiind că textul se referă la ''moștenitorii'' pretinsului tată, considerăm că acțiunea în stabilirea paternitații nu poate fi introdusă împotriva rudelor care nu au calitatea de moștenitori .În cazul în care pretinsul tată nu a lăsat o moștenire și nu are rude cu vocație succesorală, acțiunea nu se poate introduce împotriva statului, în măsura în care se admite că statul culege succesiunea vacanta în calitate de moștenitor, deoarece nu este vorba de o succesiune vacantă și deci nu se pune problema dacă statul are sau nu calitate de moștenitor.

Rezultă așadar, că, prin art.59 al.1,C.Fam. consacră necondiționat și nelimitat,dreptul copilului născut în afara căsătoriei de a-și stabili filiația față de tată în justiție, acest mod de stabilire a paternității din afara căsătoriei neconstituind o excepție.Codul familiei nu mai păstrează nici o restricție privitoare la probe în acțiunea în stabilirea paternității, instanța putând cerceta și reține,în virtutea rolului său activ, orice dovadă din care ar rezulta netemeinicia cererii formulate de reclamant, și , formându-și convingerea asupra paternității copilului.Astfel judecătorul va putea admite acțiunea dacă, din diferite dovezi administrate și din toate împrejurările cauzei își va forma convingerea că tatăl este pârâtul, care a avut relații intime cu mama copilului în intervalul de 120 de zile dintre a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului considerat de art.61 C.Fam. ca temei legal al concepției.

CAPİTOLUL II

RECUNOAȘTEREA VOLUNTARĂ A PATERNİTĂȚİİ

Secțiunea I: Condițiile în care poate fi efectuată recunoașterea de paternitate

Dreptul nostru asigură ocrotirea mamei și copilului născut în afara căsatoriei, chiar dacă nu au fost stabilite raporturile sale de filiație față de tată.În acest sens s-au emis o serie de acte normative prin care se creează condiții corespunzătoare pentru creșterea, îngrijirea și educarea lor.

Din sistemul adoptat de Codul Familiei se poate trage concluzia că legiuitorul român a aplicat concepția potrivit căreia, paternitatea copilului este o legătură biologică ce unește pe copil de tatăl său, care există independent de voința acestuia și care produce efecte juridice prin ea însăși, chiar împotriva voinței tatălui .

În urma stabilirii raporturilor de filiație I se stabilește copilului o condiție juridică care produce efecte în legătură cu domiciliul, numele, cetățenia copilului.

Potrivit art.56 C.Fam. filiația față de tată se poate stabili prin două moduri:

– recunoașterea voluntară a pretinsului tată

– prin hotărâre judecătorească

recunoașterea de paternitate este actul prin care un bărbat mărturisește legătura de filiație dintre el și un copil despre care pretinde că este al său.Din textul art.57 al.1 C.Fam. reiese că poate fi recunoscut de tatăl său copilul născut în afara căsătoriei și numai paternitatea acestuia poate face obiectul unei recunoașteri.

Secțiunea II: Formele recunoașterii voluntare

Recunoașterea voluntară de paternitate trebuie făcută numai în formele limitativ prevăzute de lege în art.57 al.2 C.Fam. și care sunt: declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic și testament.

1. Recunoașterea la serviciul de stare civilă

Prin această formă de recunoaștere, paternitatea copilului se stabilește odată cu înregistrarea nașterii sau ulterior.Când recunoașterea se face odată cu înregistrarea nașterii, ea va fi cuprinsă chiar în actul de naștere, care va face dovada filiației față de tată. Numai simpla trecere a tatălui în certificatul de naștere al copilului, făcută de către mamă cu ocazia înregistrării nașterii, nu poate constitui dovadă a filiației față de tată .

Așadar, pentru valabilitatea unei asemenea recunoașteri, este nevoie ca pretinsul tată să facă o declarație la serviciul de stare civilă în fața delegatului de stare civilă, fapt care dă declarației caracterul de autenticitate indiferent de forma în care este făcută. Când o asemenea declarație este făcută verbal nu există nici un impediment ca și recunoașterea de paternitate să fie valabil făcută sub această formă, pentru că,ceea ce oferă caracterul de autenticitate nu este forma în care este făcută declarația ci împrejurarea că recunoașterea de paternitate este adusă la cunoștință unui funcționar investit cu calitatea de a-i da caracterul de autenticitate .Singura condiție pe care o impune legea pentru ca recunoașterea de paternitate să fie valabilă în aceste cazuri, este aceea ca declarația să fie făcută la serviciul de stare civilă.

Declarația ulterioară de paternitate se poate face în fața oricărui serviciu de stare civilăprintr-un act separat, declarație care va fi trimisă la serviciul de satre civilă a locului înregistrării nașterii copilului, pentru înregistrarea ei, conform dispozițiilor Decretului 278/1960 –art.19.

2.Recunoașterea prin înscris autentic

O asemenea recunoaștere constă într-un înscris autentic încheiat sub forma actului autentic în fața Notariatului Public sau Consililului Popular sau în fața instanței judecătorești în cursul unui proces printr-o mărturisire neechivocă a tatălui din care să reiasă cert identificarea și recunoașterea copilului respectiv în localitățile în care nu există notariate.

Așadar, au caracter autentic nu numai înscrisurile făcute în fața Notariatului public, ci și celelalte înscrisuri făcute de funcționarii de stat în cadrul competenței lor, cu respectarea dispozițiilor art.1171 Cod Civil care prevede că: ''actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, investit de lege cu această calitate.

Au caracter autentic și recunoașterile de paternitate făcute în cursul unui litigiu dacă s-a respectat forma cerută de lege . De asemenea Curtea Supremă a stabilit că, recunoașterea unui copil făcută prin acțiune introductivă în instanță, are valoarea unei recunoașteri prin înscris autentic și produce efectele prevăzute de lege,iar instanța trebuie să ia act de ea .O recunoaștere voluntară prin înscris autentic o reprezintă și recunoașterea de paternitate făcută de pârât cu ocazia judecății și consemnată în încheierea de ședință și semnată de judecător și grefier, precum și recunoașterea făcută de pârâtul tată, la interogator și semnată de acesta.

După cum am mai spus, art.57 al.2 C.Fam. și art.1171 Cod Civil, definesc actul autentic,condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească Potrivit art.147 Cod Proc.Civilă și incheierea de ședință are caracter de autenticitate, dar acest lucru odată stabilit nu este temeiul suficient pentru soluționarea problemei subtile a posibilității realizării recunoașterii voluntare prin consemnarea în încheiere a declarației pârâtului.

În primul rând se impune a lămuri înțelesul prevederilor art.1171 Cod Civil referitoare la solemnitățile cerute de lege pentru a da caracter autentic actului.În această dispoziție dată înscrisului, mențiunea privind prezența părților, verificarea identității lor, semnarea lui și declarațiile părților că cele cuprinse în înscris reprezintă voința lor, constatările personale ale notarului, în virtutea atribuțiilor sale legale, fac deplina dovadă până la înscrierea în fals.

În ce privește încheierea de ședință, aceasta trebuie semnată de judecători și grefier, acestea fiind solemnitățile cerute de lege fără a ami fi necesară semnătura părților ca în primul caz. Aceasta, deoarece legiuitorul a considerat suficiente cele două semnături pentru garantarea intereselor părților.

O altă problemă ar fi aceea, dacă, consemnarea declarației pârâtului cu privire la paternitate constituie o constatare personală a agentului instrumentator. İnstanța este obligată să consemneze toate faptele petrecute într-un proces verbal (art.147 Cod Proc.Civilă) legea nefăcând distincție între asemenea fapte. Este neândoielnic că în cuprinsul lui se poate include și o mărturisire judiciară obținută prin procedura interogatoriului, propusă de partea potrivnică sau de instanță din oficiu sau care este făcută spontan și de care instanța ia act în procesul verbal dându-i caracter de autenticitate.

A condiționa recunoașterea de procedura interogatoriului ar însemna îngustarea nejustificată a câmpului de aplicare a art.57 C.Fam. în ce privește posibilitatea recunoașterii prin înscris autentic și încălcând principiul oralității dezbaterilor ce guvernează procesul civil.

Contestarea recunoașterii ar rămâne singura cale pentru înlăturarea ei (art.58 C.Fam.) în cazul neînscrierii în fals a încheierii ce o consemnează.

Alți autori, consideră că, inserarea într-o încheiere sau practicaua unei hotărâri, a unei mărturisiri privind paternitatea nu poate echivala cu răspunsul dat la interogatoriu, când răspunsurile se trec pe aceeași pagină cu întrebările (art.22 C.Proc.Civilă), aopi interogatoriul va fi semnat de judecător și grefier, cel ce a propus și partea care a răspuns, pe fiecare pagină după cunoașterea cuprinsului său. Mărturisirea făcută prin răspinsurile date la interogatoriu cu respectarea dispozițiilor art.225 Cod Proc.Civilă este o mărturisire neechivocă și completă, cuprinzând date pentru identificarea copilului recunoscut, clară, precisă și necondiționată, permițând stabilirea exactă a statutului personal al copilului .Conform dispozițiilor legale, un înscris autentic este supus condițiilor de competență, capacitate și formă, iar garanția constă în îndeplinirea formalităților, printre care și semnătura părții care mărturisește. Aceasta certifică mărturisirea adevărului și voința reală a celui ce o face. Semnătura pentru consemnarea unei recunoașteri voluntare de paternitate este necesară, întrucât redactarea recunoașterii sub forma declarației, în formă autentică este impusă de lege pentru valabilitatea actului.

Se consideră că, numai așa, hotărârile judecătorești constituie înscrisuri autentice de recunoaștere a unui copil, iar forma lor autentică este condiția esențială a existenței raportului juridic creat pe baza mărturisirii semnate. Neînscrierea în fals a mărturisirii inserate în practicaua hotărârii și nesemnată de parte rămâne ca o recunoaștere voluntară prin înscris autentic. Prin înscrierea în fals se combat numai constatările directe ale agentului instrumentator cu ocazia întocmirii actului în virtutea atribuțiilor sale legale. Cele consemnate de agentul instrumentator cu ocazia întocmirii actului în virtutea atribuțiilor sale legale. Cele consemnate de agentul competent în act, că s-au petrecut în fața sa cu ocazia redactării autentificării actului, nu pot fi răsturnate decât prin dovedirea falsului ,celelalte mențiuni exced atribuțiile sale și pot fi combătute cu orice mijloc de probă.

Unii autori susțin că pârâtul ce contestă inserarea în practicaua unei hotărâri a recunoașterii sale de paternitate, are la îndemână acțiunea de rectificare a actului, deci dreptul combaterii ei prin orice mijloc de probă fără a recurge la înscrierea în fals. Se consideră că este periculos a crede că mărturisirile inserate, dar nesemnate de părți într-o încheiere sau practicaua unei hotărâri, din rea-voință sau din greșeala funcționarilor, s-ar putea înlătura doar prin procedura înscrierii în fals. Din moment ce se consideră că recunoașterea voluntară consemnată într-o hotărâre echivalează cu o recunoaștere prin act autentic, hotărârea însăși este acest act.

3. Recunoașterea prin testament

Recunoașterea aceasta se poate face prin oricare din formele testamentului, dar nu prin acte în formă testamentară .O primă problemă care se impune este aceea privind momentul din care o asemenea recunoaștere produce efecte juridice. Legiuitorul a statuat că asemenea efecte se produc de la data întocmirii testamentului.

În pimul rând trebuie să facem distincție între diferitele dispoziții testamentare pe care acesta le cuprinde și cea privitoare la recunoașterea unui copil, distincțiedeterminată de natura juridică diferită dintre recunoaștere și actul testamentar propriu-zis.

İncluderea unei astfel de recunoașteri într-un testament nu schimbă natura juridică a acestuia și nici nu împrumută caracterul de act pentru cauză de moarte a testamentului, ci împrumută numai forma lui.

İdeea de distincție nu trebuie făcută între caracterele de fond ale testamentului, ci ale recunoașterii cuprinsă într-un înscris testamentar.În susținerea acestei idei, argumentăm în baza art.48 al.3 și art.57 al.3 C.Fam. privind irevocabilitatea recunoașterii chiar când e făcută printr-un testament care este esențialmente revocabil și își produce efectele de la moartea testatorului. Fiind mărturisirea unui adevăr, recunoașterea nu se poate face sub condiție sau sub termen, chiar când este cuprinsă în testament.

Așadar, recunoașterea are valabilitate și își produce efectele de la data redactării testamentului. Ea poate fi contestată de la această dată, iar cel recunoscut poate proba existența ei și cere în justiție recunoașterea drepturilor ce decurg din legătura de filiație existentă prin recunoașterea sau schimbarea stării civile.Această soluție, pornind de la cerințele realității contribuie la oglindirea pe plan juridic a unei legături de filiație existente și prin interpretarea dată textelor, se oglindește principiul apărării mamei și copilului .

Secțiunea III : Copii care pot fi recunoscuți

Conform art.57 al.1 C.Fam. numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său. Spre deosebire de art.48 C.Fam., care mărginește dreptul de recunoaștere al mamei la cazurile când nașterea copilului nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, sau a fost trecut în registru că s-a născut din părinți necunoscuți, art.57 nu cuprinde în această privință nici o mărginire. Aceasta nu înseamnă însă că un tată poate recunoaște orice copil din afara căsătoriei și în orice condiții. Astfel, nu poate fi recunoscut un copil față de care a fost stabilită anterior o altă filiație de tată, sau un copil care are situația de copil din căsătorie față de alți părinți și care, ca atare se bucură de prezumția de paternitate .

Recunoașterea de către tată nu este de asemenea posibilă atunci când se pretinde că în registrul de stare civilă nu figurează numele adevăraților părinți, cele menționate fiind false ori atunci când registrele au fost pierdute sau distruse. În primul caz cel ce voiește a recunoaște un copil va trebui să dovedească, în prelabil, în justiție, falsul; în al doilea caz, va trebui să ceară reconstituirea actului de naștere, spre a dovedi apoi în justiție că el nu cuprinde numele tatălui sau că prenumele pe care îl cuprinde este fals.

1. Recunoașterea unui copil înainte de a se naște

Potrivit art.7 Decr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice ''drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă se naște viu.

În ceea ce privește filiația față de tată, se susține că un copil nu poate fi recunoscut anterior nașterii deoarece legea prevede că poate fi recunoscut numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Concepția copilului nu este suficientă pentru recunoașterea lui, fiind posibil să se nască în timpul cât mama lui s-a căsătorit, în care caz, s-ar ajunge la situația recunoașterii unui copil din căsătorie care are paternitatea stabilită în virtutea prezumției de paternitate (art.53 C.Fam.) și implicit la un conflict de paternitate.

2. Recunoașterea unui copil după ce a murit

Legea prevede posibilitatea recunoașterii unui copil după moartea sa numai dacă a lăsat descendenți direcți (art. 47 al. 1 C.Fam.). Astfel recunoașterea ar avea caracterul unui act făcut exclusiv în interesul tatălui care rămâne în inacțiune cât timp a trăit copilul,pentru a nu-i presta întreținere și l-ar recunoaște în momentul rămânerii ca beneficiar -singur- al recunoașterii, putând clege moștenirea în virtutea vocațiunii sale succesorale. İnexistența interdicției legii ar fi permis recunoașterea și a copiilor care nu au lăsat descendenți firești, deoarece, recunoașterea conform legii noastre este un act unilateral necondiționat de consimțământul copilului.

3. Recunoașterea unui copil care a fost deja recunoscut

În ce privește recunoașterea voluntară de paternitate, nici un text de lege nu interzice recunoașterea unui copil a cărui paternitate a fost deja recunoscută, stabilită printr-o recunoaștere anterioară. Cu tot caracterul absolut al primei recunoașteri, nimeni nu oprește pe adevăratul tată să recunoască un copil ca fiind al său, mai ales că cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștințe de prima. Delegatul de stare civilă însă, constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrarea recunoașterii ulterioare câtă vreme prima nu este înlăturată pe calea contestației ca fiind necorespunzătoare adevărului.

4. Recunoașterea copiilor majori

Deoarece legea nu face nici o distincție, pot fi recunoscuți și copii majori, pentru aceasta nu se cere nici o condiție de vârstă sau de diferență de vârstă între cel care recunoaște și cel care este recunoscut. Aceasta este posibilă datorită caracterului unilateral al recunoașterii.

Această formă de recunoaștere însă, nu se poate face decât cu consimțământul copilului major recunoscut. Argumentul cel mai edificator ni-l oferă spiritul de echitate și anume : dacă tatăl în perioada minorității copilului a refuzat recunoașterea paternității, când poate copilul avea cea mai mare nevoie de acesta, de ce la majorat, când poate tatăl este în nevoie, să-l recunoască fără consimțamântul lui? Dacă tatăl a refuzat să-l recunoască în timpul minorității este cu totul normal ca în cazul recunoașterii unui major să se ceară și consimțământul său.

Recunoașterea nu însemnă numai stabilirea filiației, ci și nașterea obligației de întreținere față de tată. Ar însemna că recunoașterea se face în interesul tatalui, de aceea considerăm că și aici ca și la înfiere trebuie să primeze interesul copilului, indiferent dacă este minor sau major.

Secțiunea IV:Natura juridică și caracterele recunoașterii voluntare a paternității

Recunoașterea voluntară de paternitate are un caracter complex, care determină și o natură juridică complexă: recunoașterea de paternitate fiind o mărturisire a unui fapt material, ea este un mijloc de probă, dar în același timp este și un act juridic generator de drepturi și obligații.

Prin acest act juridic se stabilește legătura dintre părinți și copil și se introduce copilul nou născut în familia autorului recunoașterii. Totodată, această recunoaștere este și un mijloc de probă, fiindcă prin ea se mărturisește un fapt material,faptul nașterii copilului cu efect declarativ, chiar din momentul concepției, însă numai dacă copilul se naște viu. Deoarece recunoașterea nu este numai un act juridic, ci și o mărturisire, pentru efectuarea ei, nu se cere capacitatea de exercițiu necesară pentru săvârșirea actelor juridice, ci numai discernământul necesar pentru a face o mărturisire. Rezultă deci, că, recunoașterea voluntară de paternitate trebuie privită în dublul ei aspect ca mijoc de probă și ca act juridic.

Recunoașterea voluntară de paternitate este un act unilateral fiindcă nu are nevoie să fie acceptată de copil, fiind rezultatul unei voințe unice, voința tatălui. Recunoașterea nu poate fi făcută prin reprezentant legal. Așa cum prevede art.57 al. 1 C.Fam., recunoașterea de paternitate este un act strict personal , în sensul că numai tatăl copilului personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică poate recunoaște în mod voluntar pe coilul născut în afara căsătoriei.

Prin recunoașterea făcută de către tată, acesta mărturisește paternitatea sa, stabilindu-se astfel filiația față de copilul din afara căsătoriei. De aici rezultă că recunoașterea are un caracter declarativ. Recunoașterea se referă la consecința unor fapte petrecute anterior, de aici rezultând și caracterul retroactiv al acesteia. Efectele sunt produse, în principiu, de la data recunoașterii , însă, cum efectul este retroactiv rezultă că raportul de filiație dintre tatăl și copilul recunoscut se consideră preexistent încă de la nașterea lui.

Recunoașterea de paternitate nu constituie numai o manifestare de voință, care să poată fi ulterior revocată, ci mărturisirea unui fapt anterior, deci dovada unui fapt care odată administrat, rămâne câștigat copilul. Așadar, recunoașterea de paternitate este un act pur, personal, facultativ, unilateral, declarativ și irevocabil.

Art. 57 al.3 Cod Fam. Se referă la interzicerea revocării unilaterale a recunoașterii, iar art.58 al.1 Cod Fam., la posibilitatea de a ataca pe cale judecătorească recunoașterea care nu corespunde adevărului. Art.57 al. ultim Cod Fam.,precizează irevocabilitatea ei, chiar când e făcută prin testament, act unilateral revocabil prin excelență. Dar irevocabilitatea nu exclude posibilitatea contestării ei când nu corespunde adevărului ( art.58 Cod Fam.).

Secțiunea V : Contestarea recunoașterii de paternitate

Recunoașterea unui copil din afara căsătoriei este irevocabilă, dar ea poate fi contestată dacă nu corespunde adevărului de orice persoană interesată, indiferent dacă interesul este patrimonial sau nepatrimonial, situația reală fiind posibil a se dovedi prin orice mijloc de probă.

După cum s-a subliniat și în literatura de specialitate contestarea recunoașterii de paternitate nu trebuie confundată cu revocarea ei. Într-adevăr, în timp ce revocarea este o manifesatre unilaterală de voință care se poate face fără nici o justificare cel puțin exterioară din partea autorului ei, contestarea trebuie dovedită pentru a demonstra că ea nu corespunde adevărului, realității

Confuzia dintre contestarea recunoașterii de paternitate și revocarea recunoașterii a determinat faptul că tatăl nu poate contesta propria recunoaștere cu motivarea că aceasta este irevocabilă (soluții ale instanței). Opinia dominantă este aceea că și tatăl care a făcut recunoașterea poate să o conteste. Aceasta datorită caracterului jurisdicțional al contestației, organul competent fiind chemat să stabilească adevărul.

1.Cine poate introduce acțiunea

Aceasta poate fi introdusă așa cum am arătat, atât de cel care a facut recunoașterea cât și de copilul recunoscut care are interesul stabilirii adevăratei sale filiațiuni. În ce privește pe autorul recunoașterii , acesta va trebui să demonstreze că respectivul copil nu este al său,să probeze că mărturisirea făcută nu înfățișează caracterele unei adevărate mărturisiri, deoarece nu poate mărturisi un fapt care nu a existat.

Așadar, în situația în care recunoașterea nu corespunde adevărului , realității, autorul recunoașterii poate exercita, în afară de acțiunea în contestarea recunoașterii și acțiunea în anulare pe care o vom trata în secțiunea VI. Uneori însă, executarea acțiunii în anulare apare ca lipsită de interes pentru autorul recunoașterii care are la îndemână posibilitatea exercitării acțiunii în contestarea recunoașterii.

Într-adevăr, regimul juridic al acțiunii în contestarea recunoașterii este mult mai avantajos decât cel al acțiunii în anulare, deoarece :

– contestarea recunoașterii se poate face oricând, dreptul la acțiune fiind imprescriptibil; în schimb, la acțiunea în anulare este prescriptibil; termenele fiind prevăzute în Decretul 167/1958.

– contestarea recunoașterii se poate face de orice persoană interesată, în timp ce acțiunea în anulare se poate exercita numai de persoana a cărui consimțământ a fost viciat.

– prin acțiunea de stabilire a paternității pe calea recunoașterii și deci prin contestarea recunoașterii se urmărește stabilirea adevăratului statut al unei persoane, chestiune care privește nu numai acea persoană, ci și societatea, deci se urmărește protejarea unui interes general, în schimb prin acțiunea în anulare, se urmărește apărarea interesului persoanei a cărei consimțământ a fost viciat.

– în cazul acțiunii în anularea recunoașterii se urmărește, pentru vicii de consimțământ să se probeze de către reclamant atât existența viciului, cât și împrejurarea că recunoașterea nu corespunde realității căci astfel, acțiunea ar fi lipsită de interes, în schimb, în cazul acțiunii în contestarea recunoașterii, autorul recunoașterii trebuie să probeze numai faptul că recunoașterea nu corespunde realității. (În situația în care recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendentul acestuia reclamantul nu trebuie să dovedească nimic, sarcina probei inversându-se în sensul că dovada paternității urmează să o facă autorul recunoașterii sau moștenitorii săi – art.58 al.2 CodFam.).

Rezultă, deci, că mai pot introduce o astfel de acțiune în contestarea recunoașterii:

– bărbatul care a recunoscut anterior pe același copil, existând doi bărbați care recunosc același copil, fiecare dintre ei având interes la contestarea recunoașterii făcută de celălalt , care ar vrea să recunoască pe același copil.

– mama copilului care prin introducerea acțiunii face o mărturisire a relațiilor sale cu cel care a făcut recunoașterea.

– moștenitorii celui care a făcut recunoașterea, având interese patrnimoniale, pentru a înlătura de la succesiune pe cel recunoscut.

– procurorul poate acționa conform art.47 al. 2 al Decretului 32/1954 și art.45 Cod Proc.Civilă.

– descendenții copilului recunoscut.

Nu se admite contestarea când filiația s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească , iar aceleași părți s-au mai judecat într-un proces de moștenire în care s-a discutat titlul lor de moștenitor.

2. Proba în cadrul acțiunii în contestare

În afară de cei prevăzuți în art.58 al.2 Cod Fam., orice altă persoană care ar contesta recunoașterea copilului este supusă regimului probator de drept comun. Regimul probator de favoare mai este atenuat de rolul activ al instanței care poate ordona din oficiu orice mijloc de probă pentru aflarea adevărului ( art.129-130Cod Proc. Civ.).

Justificarea constă în faptul că, mama sau copilul uneori sunt lipsiți de mijloace de probă necesare pentru dovedirea falsității recunoașterii și că ei ar fi supuși consecințelor unei recunoașteri necorespunzătoare realității care ar atribui copilului o anumită filiație și ar implica pentru mamă legături cu un anumit bărbat în afara căsătoriei .

Simpla contestare a recunoașterii de către persoanele arătate, conferă autorului recunoașterii numai dreptul de a stabili în cadrul unei acțiuni în justiție paternitatea sa față de copil, care necesită, ca în prealabil, pentru pornirea acțiunii să fi făcut o recunoaștere contestată ulterior de mamă, copil sau descendenții acestuia. Astfel, o acțiune de stabilire a paternității care aparține copilului, ajunge pe această cale să fie exercitată indirect de tată.

Dacă acțiunea în contestare este posterioară morții autorului recunoașterii, sarcina probei revine moștenitorilor acestuia, alții decât copilul respectiv a cărei filiație se discută. Când aceștia nu pot face proba respectivă, acțiunea în contestare este respinsă.

3. Termenul introducerii acțiunii în contestare

În interesul stabilirii adevărului cu privire la starea civilă a unei persoane,dreptul la acțiunea în contestarea paternității nu este prescriptibil și nici supus vreunui termen de decădere.

4. Efectele acțiunii în contestare

Admiterea acțiunii pe baza probelor administrate de persoana interesată înlătură cu efect retroactiv legătura de filiație pe care o stabilise recunoașterea contestată. Admiterea acțiunii de contestare atrage modificarea numelui de familie al copilului care,pe viitor va dobândi numele în raport de situația avută în vedere:

Dacă copilul nu are stabilită filiația față de mamă (lucru rar) copilul va reveni la numele avut anterior celui dobândit prin recunoașterea de paternitate, adică la numele stabilit de autoritatea tutelară (Decr.975/1968). Dacă are stabilită filiația față de mamă, el revine la numele mamei dobândit, potrivit art.64 al.1 Cod Fam. Dacă mama copilului și-a schimbat numele pe cale administrativă sau și l-a modificat ca urmare a stării civile (căsătorie , divorț), prima ipoteză, copilul nu va lua numele schimbat deoarece numai acesteia i s-a încredințat să poarte acest nume, iar admiterea contestării recunoașterii de paternitate exclude posibilitatea pentru copil de a purta în continuare numele celui pe care îl recunoscuse.

Copilul ar putea lua ulterior numele mamei, numai dacă aceasta i s-ar încuviința tot pe cale administrativă în considerațiunea interesului său de a avea același nume cu mama lui.

Dacă mama lui și-a schimbat numele prin căsătorie, copilul nu poate lua numele ei actual (numele soțului sau numele lor reunite). De asemenea dacă înainte de recunoaștere copilul a avut numele mamei din timpul căsătoriei, iar ulterior mama copilului ar fi divorțat și în urma divorțului aceasta are un nume diferit de cel din timpul căsătorie este greu de admis că acel copil poate să ia numele actual al mamei de după divorț, care este diferit de cel pe care copilul l-a avut înainte de recunoașterea contestată, întrucât pentru el ar însemna un nou nume față de cel avut înainte cât și după recunoașterea de paternitate, apoi contestată.

În toate cazurile deci, ar urma să se admită revenirea copilului la numele de familie pe care l-a avut înainte de cel pe care l-a luat ca urmare a recunoașterii de paternitate. Potrivit acestei soluții, copilul poate să aibă un nume diferit de cel al mamei sale, deși are filiația stabilită numai față de aceasta. Un asemenea rezultat se poate obține și în alte situații, de exemplu prin căsătoria mamei, aceasta ia numele soțului ei , iar copilul va rămâne cu numele mamei avut anterior căsătoriei, el neputându-se schimba prin căsătoria mamei.

Mai pot fi și alte situații în care ca efect al modificării stării civile, numele mamei copilului să se schimbe între timp.S-ar putea da aceeași soluție ca mai sus.În cazul în care copilul își va stabili ulterior paternitatea, el va putea lua numele de familie al tatălui său în condițiile art.64 al.2 Cod Fam.

Secțiunea VI : Nulitatea recunoașterii de paternitate

Ca act juridic, recunoașterea este ineficace pentru cauzele de nulitate care lovesc actul juridic în cazul condițiilor de fond și formă necesare validității, dând naștere unei acțiuni de nulitate.

1. Cazuri de nulitate absolută

Există următoarele cazuri de nulitate absolută:

A. Recunoașterea făcută de o persoană fără calitate

Ca act pur personal, individual, recunoașterea se face doar de părinte personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică, iar dacă moare el, nimeni nu mai poate face recunoașterea respectivă. Printr-un singur act se pot recunoaste unul sau mai mulți copii cu condiția individualizării fiecăruia prin nume, vârstă și sex.

B. Recunoașterea primită fără competență

Recunoașterea este nulă când este primite o persoană lipsită de calitatea de a primi asemenea acte, sau deși competentă, a lucrat în afara competenței sale. Sunt competenți : notarul și delegații de stare civilă.

Notarii sunt competenți a primi recunoașterea indiferent de locul nașterii copilului, domiciliul autorului recunoașterii sau al copilului, recunoașterea fiind valabilă.Deși art.57 Cod Fam. pare a se referi la serviciul de stare civilă al locului nașterii, orice delegat de stare civilă va primi o recunoaștere valabilă, chiar dacă delegatul stării civile este incompetent, înregistrările vor fi valabile chiar dacă și-a exercitat în mod public atribuțiunile. Eroarea comună și de neânlăturat în care se află cel interesat, validează actul. În fața altor persoane recunoașterea făcută este nulă.

C. Recunoașterea făcută fără respectarea formelor legale

Recunoașterile se fac prin act autentic, declarație la serviciul de stare civilă concomitent ori ulterior înregistrării nașterii. Recunoașterea este un act solemn, iar forma este cerută '' ad validitatem '' pentru asigurarea libertății de voință și conservarea actului ca mijloc de probă . Recunoașterea făcută concomitent cu înregistrarea nașterii determină încheierea unui act unic ca formă, dar care constă și dovedește două operații distincte: nașterea și recunoașterea. Nulitatea uneia nu o atrage și pe a celeilalte. Se pot face și acte separate.

Recunoașterea ulterioară nașterii, presupune un act special și se poate face și prin actul de căsătorie al părinților dacă copilul este recunoscut cu această ocazie. Recunoașterea verbală sau prin înscris privat este nulă cu excepția aceleia ăcute prin testament olograf. Înscrisul autentic ce constată recunoașterea poate fi un act propriu operației sau de altă natură, dar care conține și o recunoaștere. Recunoașterea este valabilă și când este făcută în instanță fie chiar corecțională și chiar în faza anchetei penale, dacă s-a luat notă de ea și s-a consemnat de autoritatea respectivă.

În lipsa formalităților arătate, actul este nul. Nesemnarea actului de către autor atrage nulitatea, afară de cazul când nesemnarea se datorează uitării. Actul este valabil choar nesemnat de delegatul de stare civilă aceasta atrăgând alte sancțiuni. Neregularitățile și omisiunile nu influențează actul, el făcând dovadă prin el însuși.

D. Recunoașterea unui copil din căsătorie

Operând prezumția de paternitate, recunoașterea este nulă absolut. Dacă ulterior paternitatea este tăgăduită, copilul devenind din afara căsătoriei, de la concepția sa, întrucât hotărârea are caracter retroactiv, recunoașterea devine valabilă, prin dispariția cauzei de nulitate. Deși la data recunoașterii copilul trebuie să fie recunoscut se susține că nu s-ar infirma utilitatea recunoașterii de către presupusul tată al copilului înainte de naștere, mai ales când presupusul tată ar deceda înainte de nașterea copilului .Se invocă art.7 al.2 Decretul 31/1954 (infans conceptus).

Dacă mama se căsătorește cu autorul recunoașterii, copilul beneficiază de prezumția de paternitate, recunoașterea fiind nulă, iar dacă se căsătorește cu alt bărbat, acesta are posibilitatea tăgăduirii paternității, recunoașterea rămânând valabilă.

Un caz particular ar exista în imposibilitatea recunoașterii unui copil născut de o femeie căsătorită al cărei soț este dispărut, întrucât operează prezumția art.53 Cod Fam. Dacă tatăl este declarat mort, iar data decesului prin hotărârea judecătorească este anterioară nașterii copilului, recunoașterea ar deveni valabilă, întrucât copilul devine din afara căsătoriei ca urmare a efectului retroactiv al hotărârii. Recunoașterea nulă devine valabilă prin dispariția cazului de nulitate.

Dacă tatăl reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte, copilul va fi iar considerat din căsătorie, recunoașterea fiind din nou de nulitate absolută. Dacă tatăl va tăgădui paternitatea copilului, el devine din afara căsătoriei, iar recunoașterea este din nou valabilă. Recunoașterea este nulă sau validă de drept, hotărârea judecătorească ce a intervenit constând, numai după caz, nulitatea ori valabilitatea recunoașterii .

În ce privește efectele nulității se aplică dreptul comun. Actul fiind fără ființă, nu produce efecte juridice. Nulitatea se invocă de orice persoană interesată prin acțiune sau pe cale de excepție. Ea nu poate fi confirmată. Este nevoie de contestarea nulității, deoarece ea are o aparență de drept și o existență de fapt. Se aplică regulile generale, deoarece legea nu prevede vreun termen pentru invocarea ei. Nu se prescrie dreptul la acțiune, deoarece nu avem un drept material; dreptul invocării nulității absolute este imprescriptibil, cu atât mai mult cu cât este vorba de drepturi nepatrimoniale, respectiv de starea civilă a persoanei (art.2 Decretul 167/1958). Această teză a imprescriptibilității acțiunii se corelează și cu art.1890 Cod Civil, după care orice acțiune se prescrie în termen de 30 de ani dacă legea nu a declarat-o imprescriptibilă sau nu a fixat un termen mai scurt. Aceasta nu înseamnă că acțiunea se prescrie în termen de 30 de ani pentru motivele arătate mai sus. Statutul civil al persoanei interesează ordinea socială și de aceea, timpul nu poate valida un act privitor la acet statut.

2. Cazuri de nulitate relativă

În materie de recunoaștere a filiației, problema este controversată și anume, se pune problema dacă se poate exercita acțiunea în anulare în caz de incapacitate sau în cazul viciilor de consimțământ.

S-a susținut că recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru viciul de consimțământ, ea putând fi numai contestată dacă nu corespunde adevărului. Dacă recunoașterea corespunde realității, ea produce efectele prevăzute de lege, indiferent dacă actul prin care ea s-a făcut a fost opera unei persoane incapabile, ori consimțământul său a fost viciat prin eroare, dol sau violență .Dacă recunoașterea nu corespunde realității, ea poate fi atacată de cei interesați cu acțiunea în contestare.

Într-o altă părere, recunoașterea de paternitate poate fi anulată pentru incapacitate și viciu de consimțământ prin dol sau violență; în ceea ce privește

eroarea, se face distincție dacă eroarea se produce asupra identității persoanei, acțiunea în nulitate relativă va fi primită dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitate relativă se confundându-se cu acțiunea în contestarea recunoașterii.

Faptul că legea nu interzice anularea recunoașterii, pentru incapacități și vicii de consimțământ, în lipsa altor reglementări, ea va fi generată de regulile dreptului comun. Este adevărat că interesul copilului trebuie să primeze, dar înfăptuirea acestui lucru nu se poate face contrar principiilor de drept; a refuza acțiunea în anulare înseamnă a admite aceste acte care, deși anulabile, pot produce efecte juridice.

Așadar este posibilă acțiunea în anulare relativă, având în vedere natura juridică a recunoașterii, mijloc de probă și act juridic. La părerea opusă se ajunge tocmei fiindcă se ignoră aspectul de act juridic al recunoașterii și se accentuează celălalt aspect al recunoașterii ca mijloc de probă. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau lipsite de aceasta, pot recunoaște personal copii dacă la data efectuării actului recunoașterii, au avut discernământ.

3. Efectele viciilor de consimțământ și incapacitate asupra recunoașterii paternității

Așa cum am arătat, literatura de specialitate cunoaște două teze diferite în această materie:

A – una afirmativă – în cadrul căreia se susține că din moment ce recunoașterea are caracterul unui act juridic unilateral de voință, viciile recunoașterii sunt de natură – în lipsa dispozițiilor derogatorii – să determine anularea ei în condițiile dreptului comun.

B – una negativă – în cadrul căreia se susține inadmisibilitatea actului în anularea filiației săvârșite prin eroare, dol sau violență ori de câte ori o astfel de recunoaștere corespunde realității.

După cum am mai spus, natura juridică a recunoașterii face ca aceasta să fie atât mijloc de probă cât și act juridic, ea putând fi atacată pentru vicii de consimțământ sau incapacitate, deoarece, niciodată legaea nu s-a arătat că s-a derogat în această materie de la principiile dreptului comun.

Prin recunoaștere ca mijloc de probă se mărturisește un fapt material, faptul nașterii copilului, cu efect declarativ din momentul concepției, dar numai dacă copilul se naște viu. Ca act juridic unilateral, recunoașterea creează legătura de filiație copil-părinte.

În această materie raționalizând, ajungem la două situații diferite : când recunoașterea corespunde realității – recunoașterea reală – și când nu corespunde – recunoaștere falsă.

Autorul recunoașterii ca recalmant în acțiune nu poate fi obligat să se angajeze pe terenul dificil al realității sau falsității recunoașterii. Cât viciul de consimțământ și incapacitatea există, nu se poate face abstracție de ele. Când recunoașterea este reală iar actul juridic este lovit de nulitate relativă, se consideră că incapacitatea invocată sau viciul de consimțământ dau dreptul la introducerea acțiunii în anulare. Se poate face însă, o nouă recunoaștere cu această ocazie, în instanță, care nu poate fi trecută cu vederea. Prin noua recunoaștere făcută, apare ca fără interes acțiunea în anularea recunoașterii anterioare de vreme ce este confirmată prin noua recunoaștere făcută în mod liber.

Dacă atunci când recunoașterea corespunde realității, acțiunea în anulare ar fi în principiu admisibilă pentru că, recunoașterea este un act juridic, ea apare ca fără interes față de recunoașterea făcută liber în instanță pentru că ea este și un mijloc de probă. Noua recunoaștere, care ca și prima,corespunde realității, constituie un obstacol care se opune introducerii acțiunii în anulare.

Când recunoașterea este falsă, unii autori consideră că acțiunea în anulare nu poate fi respinsă, deși, fiind vorba de inexactitatea recunoașterii, ea se poate contesta, datorită faptului că ea este un mijloc de probă ce poate fi contestat când nu corespunde realității, ignorându-se aspectul de act juridic care poate fi anulat pentru incapacitate sau vicii de consimțământ. În acțiunea de anulare, autorul are doar sarcina dovedirii incapacității sale sau a viciului de consimțământ, dovadă mai ușor de făcut, iar în cazul contestării, dovedirea falsității recunoașterii.

Se impune ca actul juridic să îndeplinească sancțiunea anulării când viciul sau incapacitatea invocate sunt realități, interesul copilului de a avea un părinte nejustificând inadmisibilitatea acțiunii în anulare. Un tată care cere în justiție pronunțarea nulității relative a recunoașterii copilului, neagă în realitate însăși paternitatea copilului. Nulitatea actului fiind relativă, ea nu poate fi invocată decât de autorul ei. Atacarea actului recunoașterii pentru a obține nulitatea relativă fără a nega paternitatea nu se concepe. Se consideră că, nulitatea relativă sancționează și actul juridic al recunoașterii paternității în caz de dol, eroare sau violență.

Când recunoașterea corespunde adevărului stabilit este posibil ca în cadrul acțiunii pentru pronunțarea nulității, să se introducă și o acțiune reconvențională pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Cererii reconvenționale nu i se poate opune prescripția întrucât dreptul la acțiune în stabilirea paternității se naște doar în momentul pronunțării nulității relative, până atunci acțiunea neavând obiect sau neexistând interesul introducerii ei.

Există o deosebire în ce privește eroarea, sub aspectul – erori asupra filiațiunii copilului recunoscut și eroarea asupra identității acestuia. Când eroarea privește filiațiunea, acest lucru duce la contestarea ei ca falsă, acțiunea în anulare fiind o acțiune în contestare, reclamantul atacând însuși realitatea filiației. Când eroarea privește identitatea copilului, ea rămâne un veritabil viciu de consimțământ care dă dreptul la acțiunea în anulare.

În cea de-a doua teză, cea negativă, se susține inadmisibilitatea acțiunii în anularea filiației săvârșită prin eroare, dol sau violență, ori de câte ori o astfel de recunoaștere corespunde realității.

Dacă recunoașterea nu corespunde realității, acțiunea în anulare devine de prisos, efectele recunoașterii fiind desființate prin acțiunea în contestare, se invocă faptul că dacă reclamantul nu neagă faptul că copilul este al său , dar ar cere anularea recunoașterii pe motiv de incapacitate sau viciu de consimțământ, prin însăși această atitudine ar recunoaște pe copil.

Spre deosebire de actele normative mai vechi, care prevedeau expres că '' recunoașterea determinată prin dol sau smulsă prin violență poate fi anulată'', Codul Familiei actual nu mai cuprinde o dispoziție asemănătoare și acțiunea nu poate fi interpretată decât în sensul soluției juridice anterior consacrate.

A admite recunoașterea filiației din afara căsătoriei pentru motivele arătate, deși deplina concordanță între situația de drept astfel creată și starea de fapt subzistă, concepția formalistă cu privire la mecanismul sancțiunii nulității este o concepție străină realismului dreptului nostru. Aceastã tezã a inadmisibilitãții anulãrii recunoașterii datoritã viciilor de consimțãmânt și a incapacitãții este susținută și de juriștii străini , adepți ai construcțiilor juridice formaliste de obicei.

În ce privește persoana care exercită acțiunea în anulare și timpul când o poate exercita, arătăm că în materia drepturilor nepatrimoniale, autorului nu i se cere capacitatea deplină de exercițiu pentru efectuarea unui act fiind suficientă voința conștientă. Astfel de acte fiind incompatibile cu materia reprezentării, minorul va putea ataca recunoașterea dacă nu a lucrat conștient.

De asemenea, interzisul o va putea ataca după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție afară de cazul când se dovedește discernământul lui în acel moment.

În concluzie, considerăm că ar trebui admisă acțiunea în anularea recunoașterii pentru incapacitatea manifestată prin lipsa discernământului pentru eroare asupra asupra persoanei, pentru dol sau violență.

Secțiunea VII: Efectele recunoașterii asupra modificării numelui de familie

Când recunoașterea voluntară a paternității copilului din afara căsătoriei intervine, la nașterea acestuia numele copilului se va stabili prin acordul părinților care vor decide dacă va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite (art.62 al.2 C.Fam.).

În cazul în care filiația din afara căsătoriei a fost recunoscută în același timp de ambii părinți, instanța poate încuviința ca ulterior numele de familie al copilului să fie înlocuit cu numele celuilalt părinte (art.64 C.Fam.).

Această reglementare privește numele de familie pe care urmează să-l poarte copilul în cazul filației din afara căsătoriei, distingându-se două ipoteze:

a) – art.64 al.1 – când filiația nu a fost stabilită în același timp față de ambii părinți, dispune că, copilul dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost întâi stabilită; totuși, ținând seama de interesele copilului, prin al.2 se acordă instanței judecătorești facultatea de a încuviința ca copilul să poarte numele de familie al părintelui ce l-a recunoscut ulterior.

b) – art.64 al.3 – când filiația a fost recunoscută în același timp, concomitent de ambii părinți; este ipoteza în care se prevede că se aplică dispozițiile art.62 – al.2 C.Fam. – “determinarea numelui cpilului se face odată cu declarația nașterii, fie prin învoiala părinților, fie – dacă aceștia nu se înțeleg – prin dispoziția autorității tutelare.

Cea de-a doua ipoteză a art.64 – al.3 C.Fam., este asimilată cu aceea a copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au nume comun de familie .Rezultă că atunci când filiația copilului din afara căsătoriei a fost recunoscută concomitent de ambii părinți, nu se mai poate determina schimbarea numelui anterior stabilirii, adică la declararea nașterii copilului, pentru a fi înlocuit cu numele celuilalt părinte, nici prin învoiala părinților sau decizia autorității tutelare și cu atât mai puțin a instanței judecătorești.

În acest sens art.12 al Decretului 51/1954 prevede că “ schimbarea în orice fel a numelui sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege “.

În sensul celor arătate printr-o acțiune în instanță reclamantul I.E. a chemat în judecată pe pârâtul P.I. pentru că instanța în contradictoriu cu acesta să încuviințeze ca minora C.I. a cărei paternitate a fost recunoscută de pârât să poarte numele acestuia, în baza art.62 al.2 C.Fam. Soluția instanței a fost greșit dată conform căreia, când copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, instanța va putea încuviința ca minorul să poarte numele oricăruia.

Considerăm că în acest caz instanța și-a depășit competența aprobând schimbarea numelui de un alt organ de stat, decât cel stabilit în D.75/1968 – privitor la schimbarea numelui pe cale administrativă. Recunoașterea concomitentă a ambilor părinți se poate deduce și din actele depuse la dosar , în cazul unei asemenea acțiuni, cum ar fi:

certificat de naștere al copilului care nu este o probă decisivă, deoarece el poate purta această mențiune cu privire la recunoașterea făcută de către tată și în cazul stabilirii concomitente a filiației și în cazul unei stabiliri succesive și chiar în cazul când copilul ar fi rezultat din căsătoria părților care și-au menținut numele anterioare căsătoriei , iar la nașterea copilului s-au învoit ca acesta să poarte numele mamei.

Conform art.19 Decret 278/60 privitor la actele de stare civilă, înscrierea ulterioară sau o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a filiației se face prin mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei a cărei filiație a fost recunoscută sau stabilită, iar la cererea de înscriere se vor alătura declarația de recunoaștere ori copie legalizată de pe hotărârea judecătorească rămasă definitivă, precum și certificatul de naștere în locul căruia se va elibera un alt certificat constatator al nașterii.

În cazul stabilirii concomitente a filației față de ambii părinți, prin recunoaștere, declarația de recunoaștere a filiației, poate fi făcută odată cu înregistrarea nașterii trecându-se direct la întocmirea actului de naștere.

Rezultă așadar, că instanțele au la îndemână mijloace probatorii necesare cercetării faptului dacă stabilirea filiației s-a făcut concomitent față de ambii părinți, în funcție de care se impun soluții diferite, așa cum am arătat.

Secțiunea VIII: Dubla paternitate

Prezumția de paternitate determină cu certitudine legală filiația din căsătorie a copilului față de soțul mamei, dar prezumția are o îndoită bază întemeindu-se pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, iar în unele cazuri pe faptul concepției lui în acest interval.

1. Recăsătorirea mamei

Dubla bază a prezumției este de natură să determine în cazul recăsătoririi mamei o dublă paternitate desemnând ca tată al copilului pe ambii soți succesivi ai mamei. Cumulul de paternitate determinat de aplicarea prezumției legale rezultă pentru primul soț din concepția copilului în timpul căsătoriei sale cu mama, iar pentru al doilea soț din faptul nașterii copilului după incheierea celei de-a doua căsătorii. În lipsa precizărilor art.53 al.2 care spune :

“ copilul născut după desfacerea, declararea nulității ori anulării căsătoriei, are ca tată pe fostul soț al mamei dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie “. Copilul conceput după încheierea celei de-a doua căsătorii a mamei putea invoca prezumția față de ambii soți ai mamei. Față de primul soț, deoarece a fost conceput în timpul primei căsătorii, iar față de al doilea soț de-al mamei, întrucât s-a născut după încheierea noii căsătorii. Se acordă întâietate legală faptului nașterii și prezumția va opera față de cel de-al doilea soț al mamei. Numai dacă nașterea copilului a avut loc înainte ca mama să se fi recăsătorit, prezumția operează față de fostul soț. În lipsa intervenției legii, prezumția de paternitate s-ar fi neutralizat reciproc, pentru că , în temeiul lor, ar fi rezultat paternitatea contradictorie, a ambilor soți. Tăcerea legii ar fi impus fie soluția atribuirii instanțelor a sarcinii determinării paternității echivalând cu înlocuirea prezumției legale în simple prezumții de fapt, fie a recunoaște copilului dreptul alegerii unui tată dintre soții succesivi ai mamei, lucru ce ar fi redus stabilirea paternității la un raport juridic manifestat prin voința copilului și consfințirea dreptului copilului de a tăgădui oricând paternitatea. Soluția întemeierii prezumției pe faptul nașterii este justificată, deoarece paternitatea celui de-al doilea soț este mai întemeiată, având ca bază afecțiunea ca singură cauză a încheierii căsătoriei și evitatrea în general a ipotezei încheierii unei noi căsătorii de o femeie ce ar cunoaște existența unei sarcini anterioare ascunzând și atribuind celui de-al doilea soț o paternitate care nu corespunde adevărului. Apoi soluția art.53 C.Fam. este pe deplin aplicabilă în cazul prevăzut de art.22 C.Fam., în care prima căsătorie a mamei era desfăcută numai pe baza încheierii noii căsătorii. Soluția legii constituie singura paternitate care corespunde realității în cazul în care soția bărbatului declarat mort s-a recăsătorit. Copilul născut înainte de 300 de zile de la data recăsătoririi mamei are ca tată pe al doilea soț întrucât în timpul legal al concepției, primul soț era dispărut și declarat mort.

Considerăm că în cazul tăgăduirii paternității copilului din a doua căsătorie a mamei, trebuie să admitem recunoașterea de plin drept a prezumției de paternitate în favoarea primului soț.

Întâietatea prezumției bazată pe faptul nașterii este stabilită de lege numai sub condiție rezolutorie și subînțeleasă că paternitatea atribuită astfel, corespunde adevărului. Când prin tăgada paternității se dovedește contrariul, prezumția în favoarea primului soț este înlăturată retroactiv, operând acum în favoarea noului soț. Această interpretare corespunde pe deplin intereselor copilului .

2. Bigamia

Codul Familiei reglementează dubla paternitate doar în cazul recăsătoririi mamei, dar acesta nu este singurul caz când aplicarea prezumției legale poate determina în contradictoriu desemnarea a doi bărbați ca tată al aceluiași copil. Situația aceasta apare când mama, încălcând dispozițiile art.5 C.Fam. încheie o a doua căsătorie, fără să fi fost desfăcută sau desființată în prealabil cea dintâi. A doua căsătorie, deși nulă (art.19 C.Fam.),copiii rezultați își păstrează situația de copii din căsătorie, (art.23 C.Fam). Care va fi soluția cumulului de paternitate în tăcerea legii? Socotim că reglementarea art.53 C.Fam. referitoare la primul caz de paternitate constituie sistemul de bază pentru soluționarea în general a problemei dublei paternități. Sistemul legii urmărește realizarea certitudinii de drept în materia filiației prin primatul uneia din prezumții. În determinarea acestui primat nu trebuie să guverneze criteriul formal al validității primei căsătorii împotriva realității faptelor. Deși a doua căsătorie este nulă, prezumția ce izvorăște în temeiul ei corespunde mai mult adevărului, fiind greu de presupus că mama a întreținut relațiile cu primul soț sau că a încheiat noua căsătorie cunoscând sarcina. Considerăm că prezumția bazată pe încheierea căsătoriei desființăte trebuie să primeze.

3. Cazurile aparente de dublă paternitate

Prezumția de paternitate constituind unul din efectele legale ale căsătoriei, dubla paternitate este exclusă între filiația din căsătorie stabilită față de tată în virtutea prezumției legale și filiația din afara căsătoriei stabilită prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească (art.56 C.Fam.). Prezumția de paternitate din căsătorie neânlăturată prin tăgada pternității de soț nu poate fi înlăturată prin stabilirea altei filiații din afara căsătoriei. Altă persoană nu poate fi declarată tată al copilului conceput în timpul căsătoriei, dacă soțul nu a înlăturat prezumția, prin tăgăduirea paternității, indiferent dacă prin hotărâre judecătorească sau recunoaștere s-ar încerca stabilirea filiației față de alt bărbat decât soțul. Dubla paternitate în acest caz este exclusă, recunoașterea nu ar avea nici un efect juridic, întrucât numai “ copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut “. Soluția se impune fără deosebire indiferent dacă prezumția rezultă dintr-o căsătorie valabilă sau una desființată, ori în caz de anulare a hotărârii declarative a moarții soțului dispărut. Cât timp nu se pronunță anularea hotărârii declarative copilul născut după 300 de zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind a morții soțului, copilul este considerat din afara căsătoriei. În acest timp se poate stabili filiația față de alt bărbat prin hotărâre judecătorească sau recunoaștere.

Prin efectul anulării hotărârii copilul devine din nou din căsătorie beneficiind de prezumția art.53, care poate fi înlăturată numai prin tăgada paternității sau recunoaștere ,hotărârea judecătorească de stabilire a paternității încetându-și efectele.

Socotim că putem califică drept dublă paternitate situația când pentru un copil s-ar stabili paternitatea prin recunoaștere iar ulterior filiația față de mamă care căsătorită fiind, atrage aplicarea prezumției de paternitate, copilul având ca tată pe soțul mamei.

Dacă filiația ulterioară față de mamă este urmată de o hotărâre judecătorească de stabilire a paternității soluția este asemănătoare. Stabilirea ulterioară a paternității înseamnă implicit contestarea recunoașterii pe care se întemeia anterior paternitatea în afara căsătoriei ca necorespunzătoare adevărului. Stabilirea maternității dovedește că, copilul recunoscut avea la data recunoașterii calitatea de copil din căsătorie, ori art.57 din C.Fam. dispune că nu se poate recunoaște decât copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Dar ce soluție se impune când maternitatea nu este stabilită prin hotărâre judecătorească ci tot prin recunoaștere ca și paternitatea ? Ne aflăm în fața a două recunoașteri contradictorii din care una nu corespunde adevărului. Stabilirea paternității reale va rezulta în mod necesar prin contestarea și dovedirea neveridicității uneia din recunoasteri. Câtă vreme însă nu s-au înlăturat prin contestare efectele recunoașterii săvârșite de mamă, prezumția de paternitate ce rezultă față de soțul ei va primi deplină aplicare.

Soluția se impune și în cazul când copilul formează obiectul recunoașterii de către doi bărbați când prin contestare se va înlătura paternitatea necorespunzătoare realității. În fine, vom analiza cazul când paternitatea din afara căsătoriei se va stabili succesiv prin moduri legale diferite față de doi bărbați, prin recunoaștere și hotărâre judecătorească. Dacă recunoașterea este anterioară hotărârii judecătorești, pronunțarea ei înseamnă și contestarea recunoașterii ca potrivnică adevărului. Când recunoașterea este posterioară hotărârii se poate susține că recunoașterea nu produce efecte dacă a fost făcută înainte ca autorul ei să fi administrat dovada contrarie paternității stabilită prin hotărâre . Adminstrarea acestei dovezi, probe, înlătură unul din modurile de stabilire a paternității care ar fi putut întemeia aparent existența conflictului de paternitate.

CAPITOLUL III

STABILIREA PATERNITĂȚII PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ

Secțiunea I : Exercitarea dreptului la acțiune

Acțiunea pentru stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei este o acțiune în reclamație în stare civilă al cărui obiect îl formează dovedirea paternității, stabilirea raportului de filiație copil-presupusul tată. Prin art. 1 din C.Fam. se consacră necondiționat și nelimitat acest drept al copilului în căutarea paternității, deoarece stabilirea adevărului asupra paternității, filiației , nu poate fi îngrădită. Legea nu prevede cazurile în care un copil își poate stabili prin acțiune în justiție paternitatea. Prin acțiune se urmărește stabilirea adevărului și ea este admisibilă, ori de câte ori se poate stabili adevărata realitate privind paternitatea unui copil,în interesul ocrotirii lui. Acțiunea poate fi pornită de copilul din afara căsătoriei ori de câte ori acesta vrea să stabilească paternitatea. Copilul din căsătorie nu poate intenta acțiunea pentru a-și stabili o altă paternitate decât cea arătată în prezumția legală de paternitate ,decât în urma tăgăduirii cu succes a paternității de către soțul mamei.

1. Cine poate porni acțiunea în stabilirea paternității

Acțiunea în stabilirea paternității având un caracter personal aparține copilului și se introduce în numele lui de mamă, când copilul nu are capacitatea de exercițiu, chiar dacă este minoră sau decăzută din drepturile părintești, iar în lipsa acesteia, de reprezentantul legal al copilului. Când copilul are capacitate de exercițiu restrânsă el poate introduce acțiunea singur fără încuviințare, deoarece acțiunea are caracter personal, iar încuviințarea se cere pentru acțiunile cu caracter patrimonial. Caracterul personal al acțiunii este determinat de obiectul acțiunii. Mama copilului nu introduce acțiunea în calitate de reprezentant, ci ca ruda cea mai apropiată care datorită faptului concepției, cunoaște împrejurările de fapt, de natură a forma convingerea judecătorului că pârâtul este tatăl copilului. Nici o altă rudă nu poate introduce acțiunea în numele copilului.

Mama exercită în numele copilului acțiunea singură chiar dacă nu a atins majoratul; dacă a împlinit 14 ani nu are nevoie de nici o încuviințare, fiindcă având această vârstă va putea porni singură acțiunea fără a fi reprezentată de părinți sau tutorele ei. Când mama este moartă sau dispărută acțiunea se introduce de reprezentantul legal al copilului fără autorizarea autorității tutelare. Datorită caracterului său personal, dreptul la acțiune nu poate forma obiectul unei convenții, tranzacții și nici nu poate fi exercitată de creditorii copilului în cazul inacțiunii acestuia. Mama sau reprezentantul legal au doar posibilitatea intentării acțiunii în numele copilului, ei nu pot renunța la ea. În literatura juridică s-au exprimat două păreri în acest sens : – una consideră că mama sau reprezentantul legal pot renunța la acțiune cu încuviințarea autorității tutelare, deoarece renunțarea depășește dreptul de administrare ; – cealaltă conchide inadmisibilitatea renunțării la acțiune, legea prevăzând în interesul copilului numai introducerea acțiunii nu și renunțarea la acțiunea introdusă.

În ceea ce privește pe minorul înfiat la care prin efectul înfierii, drepturile cât și îndatoririle părintești ale părinților firești trec asupra celui care înfiază, trebuie arătat că și acesta are drept la acțiune în stabilirea paternitații, introducerea ei pentru minorul sub 14 ani făcându-se de către înfietor, iar peste 14 ani de înfiat, personal, cu asistența înfietorilor. În situația în care mama a introdus acțiunea înaintea celui care înfiază, acesta o va continua, fiind introdus în proces în acest scop.

Înfierea, chiar cea cu efecte depline, nu face inutilă stabilirea paternității din afara căsătoriei, pentru că înfiatul în cazul în care s-ar desface înfierea poate să beneficieze de dispozițiile art.86 C.Fam., care arată că părinții firești redobândesc drepturile și obligațiile părintești, deci și obligația de întreținere. La înfierea cu efecte restrânse, înfiatul păstrează toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiația față de părinții săi firești. O asemenea soluție este justă, deoarece după ce a intervenit înfierea sau ea a fost desfăcută, renasc raporturile de paternitate cu tatăl firesc, copilul revenind în familia acestuia.

Conform art.59 al.2 C.Fam., moștenitorii copilului nu pot introduce acțiunea, dar o pot continua. Legiuitorul a considerat demne de ocrotit numai interesele patrimoniale nu și cele de stare civilă, dreptul continuării acțiunii aparținând moștenitorilor legali ori testamentari, chiar dacă aceștia din urmă nu au nici o legătură de familie cu copilul defunct și nici nu pot invoca interese de stare civilă. Ca urmare a intervertirii caracterului acțiunii din personal în patrimonial, în mâinile moștenitorilor se consideră că, creditorii moștenitorilor copilului pot continua în numele acestora acțiunea .

Art.59 al.2 din C.Fam. permite continuarea acțiunii de către moștenitori dacă autorul lor nu s-a desistat de al ea și nu a lăsat-o să se perime. Prin trecerea acțiunii asupra moștenitorilor, unii autori consideră că ea capătă caracter pur patrimonial, în lipsa acestuia acțiunea fiind respinsă.

În practica judecătorească s-a ridicat problema dacă exercitarea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității este condiționată sau nu de vârsta copilului. Din analiza art.59 C.Fam. rezultă că acțiunea aparține copilului și se exercită în numele său de către mamă. Argumentele aduse în practică și literatură că acțiunea aparține numai copilului minor sunt:

a) textul art.59 din C.Fam. pare să arate o atare soluție în felul în care se exprimă referindu-se la copilul minor;

b) potrivit art.60, titularul acțiunii stabilirea paternității poate fi numai copilul minor;

c) termenele prevăzute pentru alte ipoteze de intentare a acțiunii sunt foarte scurte (art.60 al.2 și 3). De aici decurge intenția legiuitorului ca toate aceste probleme să fie definitiv soluționate în timpul minorității copilului;

d) în fine, se invocă scopul și finalitatea legii în această materie și anume de a ocroti interesele copiilor minori. Posibilitatea tânărului de 16 ani de a încheia singur un contract de muncă, iar cei între 14-16 ani, cu încuviințarea reprezentanților legali, nu exclude rațiunea prelungirii pornirii acțiunii pentru copilul ce a depășit majoratul. Împărtășim opinia că acțiunea în căutarea paternitații îi aparține și copilului major pentru următoarele considerente:

când textul prevede că acțiunea aparține copilului nu distinge între copilul minor și copilul major. Când legea acordă un drept numai copilului minor o spune în mod expres (art.67 din C.Fam.)

stabilirea unor termene scurte pentru intentarea acțiunii nu constituie un argument. În cadrul dispozițiilor legale sunt unele situații când termenul nu curge de la data nașterii copilului și are alte puncte de plecare prin care legiuitorul a înțeles să acorde posibilitatea stabilirii paternității și pentru copilul major (art.60 al.2). Termenul de 6 luni pentru tăgăduirea paternității curge de la data când tatăl a aflat efectiv de nașterea copilului sau de la data ridicării interdicției pentru soțul mamei aflat sub interdicție (art.55 al.3 C.Fam.).

Aceste împrejurări pot interveni și când copilul a devenit major. Chiar și în cazurile când pretinsul tată a conviețuit cu mama sau a prestat întreținerea copilului până după majoratul acestuia, dreptul la acțiune revine copilului chiar dacă este major, termenul de prescripție de un an curgând după încetarea împrejurărilor care au întrerupt-o. Deci dreptul copilului de a-și căuta paternitatea subzistă chiar după majorat. Situația este asemănătoare în cazul art.55 al.3 C.Fam. În virtutea art.58 al.2 C.Fam., recunoașterea de paternitate poate fi contestată oricând, iar dacă este contesataă de mamă, copil ori descendenții acestuia, la dovada paternității este ținut tatăl ajungânde-se astfel la o adevărată acțiune în stabilirea paternității într-o perioadă când copilul poate fi major. Conform art.59 C.Fam., moștenitorii copilului pot continua acțiunea pornită de acesta dacă el nu s-a desistat sau acțiunea nu s-a perimat. Existența moștenitorilor chiar descendenți nu este în funcție de vârsta majoratului defunctului. Dar este greu de presupus, în dreptul nostru că,copilul major nu are dreptul la acțiune în timp ce moștenitorii copilului minor, indiferent de vârsta lor sunt chemați să o continue.

Neinterpretând art.59 al.1 C.Fam. în favoarea acordării dreptului la acțiune copilului major s-ar îngrădi capacitatea de folosință a persoanei, deși această îngrădire nu poate fi prezumată. Ea poate să existe “doar în cazul și în condițiile prevăzute de lege” (art.6 din Decr.nr. 31/1954). Dacă legiutorul ar fi urmărit să acorde dreptul la acțiune în stabilirea paternității ar fi folosit o formulare corespunzătoare (copil minor) și expresă ca în cazul înfierii, ”numai minorei pot fi înfiați” (art.67 din C.Fam.). Acordarea dreptului la acțiune nu este refuzată majorului chiar dacă este ocrotit prin asigurarea dreptului la muncă. Altfel finalitatea și interesul stabilirii filiației ar fi reduse numai la nevoia întreținerii copilului până la majorat.

Copilului major din afara căsătoriei nu i se poate refuza a primi drepturile sale privind moștenirea tatălui sau a rudelor în virtutea principiului că are o situație legală identică cu copilul din căsătorie, chiar dacă el nu are încă filiație legal stabilită. Prin neacordarea dreptului la acțiune am lipsi în mod nejustificat copilul major, de un unul din modurile de stabilire a filiației. Întrucât recunoașterea de paternitate poate fi săvârșită oricând ( după majoratul copilului sau chiar moartea acestuia), am ajunge la o discriminare între cele două moduri de stabilire a paternității cu toate că indiferent de felul în care a fost stabilită (recunoaștere, hotărâre judecătorească) produce aceleași efecte juridice. Acțiunile în reclamație de stare civilă au drept scop reabilitarea adevărului prin cercetarea paternității stabilindu-se filiația, apartenența la o familie. Majoratul nu poate constitui o cauză de stingere a dreptului pe care legea îl consacră, indiferent de vărstă, dobândirea deplinei capacități nu poate alcătui în sistemul dreptului nostru izvorul unei incapacitați spaciale cu privire la stabilirea paternității.

Procurorul nu poate intenta acțiunea datorită caracterului ei strict personal, dar, el poate interveni în orice fază a procesului dacă intervenția lui este necesară pentru apărarea intereselor statului sau ale oamenilor muncii (art. 45, Cod pr. Civ.modificat prin Decretul 38/1959).

În literatura juridică s-a exprimat și părerea că dreptul de a intenta acțiunea aparține și procurorului. Nu împărtăștim această opinie. Tatăl copilului, considerăm că, nu poate intenta o atare acțiune care s-ar intenta împotriva lui deoarece dorind să stabilească legătura de filiație dintre el și copil are la îndemână calea recunoașterii. Cu toate acestea, în cazul contestării, recunoașterii de către mamă, copil sau descendenții acestuia, nu este suficient ca tatăl să mărturisească în formele legale că, copilul este al său ci, este obligat să probeze cele pretinse întocmai ca un reclamant, într-o acțiune de stabilire a paternității. Sarcina probelor în dovedirea paternității revine deci autorului recunoașterii sau moștenitorilor săi (art. 58 al.2 C.Fam), întocmai ca în cazul unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

2. Împotriva cui se îndreaptă acțiunea

În mod normal, acțiunea se pornește împotriva pretinsului tată. Legea prevede că acțiunea poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată când acțiunea este introdusă în termen, indiferent dacă succesorii sunt legali sau testamentari. Cănd acțiunea trece asupra moștenitorilor se susține că ea își pierde caracterul personal și capătă un caracter pur patrimonial în lipsa acestui caracter aciunea fiind respinsă .

Întrucât textul se referă la moștenitorii pretinsului tată, considerăm că, acțiunea nu poate fi introdusă împotriva rudelor care nu au calitatea de moștenitori. Ppractica judecătorească și literatura de specialitate s-a oprit asupra unei probleme și anume: înfierea ca instituție juridică creează raporturi de filiație între persoane care nu-s legate din punct de vedere legal prin raporturi ce decurg în mod firesc din rudenia de sânge. Stabilirea paternității pentru copilul din afara căsătoriei creează acestuia o situație legală identică cu a copilului din căsătorie(art.63 C.Fam.). În literatură și în practică s-a pus problema dacă rudenia relizată prin înfiere se poate suprapune celei firești sau dacă intervenind o înfiere cu efecte depline mai este necesară și posibilă stabilirea paternității copilului înfiat întrucât înfietorul este și tatăl copilului. Problema nu se pune când cei ce vor să intre în raporturi de înfiere sunt chiar părintele și copilul său firesc întrucât, efectele înfierii le produce rudenia firească dacă, între părinte și copil este stabilită filiația, iar cererea pentru încuviințarea înfierii este ulterioară.

Care va fi soluția în situația inversă, când ulterior înfierii se stabilește că părintele copilului este înfietorul? Constituie înfierea cu efecte depline sau restrânse un fine de neprimire a acțiunii în stabilirea filiației față de înfietor? Răspunsul a fost negativ. Înfierea nu înlătură în întregime raporturile ce se stabilesc între copil și părinții săi firești. Raporturile care iau naștere între înfiat și înfietor în cadrul înfierii cu efecte restrânse se suprapun, coexistă cu unele raporturi dintre copil și părinții săi firești. În acest caz interesul copilului de a stabili filiația persistă, este posibil ca anterior datei înfierii, de când ea produce efecte, copilul să fi dobândit dreptul la succesiunea rudelor firești, apoi prin desfacerea înfierii copilul redobândește numele părinților firești iar aceștia drepturile lor părintești ca în situația decăderii înfietorului din drepturile părintești.

După data înfierii urmează ca filiația să se stabilească față de înfietori care cumulează calitatea de părinte și înfietori. Dar stabilirea filiației nu poate fi împiedicată. Considerând înfierea un impediment, indirect, nu am promova principiul asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. În al doilea rând exercitarea acțiunii se referă la o situație existentă anterior înfierii. Stabilirea paternității ar înlătura legătura izvorâtă din înfiere întrucât se constată că s-a încuviințat înfierea între rude pe linia dreaptă de gradul 1, adică unde apare evidentă incompatibilitatea celor două feluri de înrudire. Efectele stabilirii filiației firești între înfiat și înfietor trebuie să se restrângă asupra înfierii însăși, chiar dacă printr-un act juridic premergător stabilirii filiației, adevăratul înfietor este tatăl copilului.

Filiația stabilită poate fi invocată de oricine și opusă oricui. Constatarea că înfietorul este părintele firesc al copilului implică constatarea că condiția juridică a copilului este aceea de copil firesc al părintelui ce a avut calitatea de înfietor al propiului copil. Constatarea filiației firești are efect retroactiv de la naștere și chiar de la concepție (art.7 Decretul 31/1954).

Trebuie reliefat faptul că, în ipoteza înfierii cu efectele filiației firești, legătura de sânge cu părinții firești nu se pierde și nici nu se înlocuiește, fiind recunoscută de lege în art. 6 C.Fam. ca impediment la căsătorie, de unde concluzia că rudenia rezultată din înfierea cu efecte depline depline nu se substituie total celei firești ce decurge din legătura de sânge. Natura lor juridică rezultă din faptul că una are la bază situația civilă nou dobândită prin înfiere iar cealaltă se bazează pe legătura de sânge. Refuzând stabilirea paternității față de înfietor s-ar putea ajunge la stabilirea, realizarea unei înfieri între frați. În cazul înfierii cu efecte restrânse, deoarece aici primează stabilirea filiaței în raport de înfiere, aceasta reprezintă realitatea și conferă copilului maximum de drepturi. Întrucât filiația din afara căsătoriei se stabilește și prin recunoaștere voluntară, considerăm că copilul înfiat poate fi recunoscut de adevăratul tată dacă nu are stabilită filiația. Înfietorii însă, pot contesta recunoașterea dacă nu corespunde adevărului, întrucât ea poate fi contestată de orice persoană interesată (art.58 al.1 C.Fam.). Sarcina probațiunii revine înfietorilor deoarece art. 58 al.2 C.Fam., prevede limitativ cazurile când dovada paternității cade în sarcina autorului recunoașterii. Rezultă că stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei față de înfietori este utilă din considerente de ocrotire a copilului, privind redobândirea drepturilor părintești, privind numele copilului dacă paternitatea a fost stabilită printr-o hotărâre anterioară înfierii, privind obligația de întreținere și vocația succesorală. Iată că în aceste situații acțiunea se introduce tot împotriva presupusului tată care are calitatea de înfietor.

3. İnstanța competentă

În lipsa dispozițiilor contrarii se aplică regulile de drept comun, potrivit cărora, sub aspectul competenței teritoriale, acțiunea se introduce la instanța domiciliului pârâtului (art.5 din Codul de Procedură Civilă). În această materie, considerăm că trebuie să se stabilească competența teritorială a instanței de la domiciliul mamei minorului, aceasta fiind în interesul rezolvării mai operative a pricinei, dat fiind că, de regulă, la domiciliul mamei reclamantului s-au consumat faptele ce se cer dovedite și ținând seama de faptul că în cazul respingerii acțiunii reclamantul va trebui să suporte și cheltuielile ocazionate de deplasarea pârâtului la sediul instanței competente. Cererea pentru pensia de întreținere fiind accesorie este de competența instanței care judecă cererea principală de stabilire a paternității (art.17 din Codul de Procedură Civilă), neputând fi vorba de o competență alternativă.

Secțiunea II : Prescripția dreptului la acțiunea în stabilirea paternității

1.Data începerii cursului prescripției

Deși regula generală în materia raporturilor de familie și stare civilă este imprescriptibilitatea drepturilor la acțiune izvorâte din aceste raporturi, prin derogare legiuitorul consacră prin art.59 C.Fam. dreptul copilului născut în afara căsătoriei de a-și stabili paternitatea prin acțiune în justiție în termen de un an (art.60 C.Fam). Considerăm că dreptului la acțiunea în căutarea paternității din afara căsătoriei prescriptibil conform dispozițiilor C.Fam., i se vor aplica prevederile Decr. 167/1958, republicat la 15 iulie 1960 și nu prevederile corespunzătoare ale Codului Civil (art.1865-1876) abrogate prin art. 26 din ecretul amintit care constituie în prezent dreptul comun în materia prescripției extinctive. İnterpretarea dispozițiilor art.1 din Decr.167/1958, “Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” nu poate duce la concluzia că dispozițiile sale ar fi cu totul inaplicabile drepturilor la acțiune ce au un obiect patrimonial. Decretul amintit se referă numai la prescripția drepturilor la acțiune având un obiect patrimonial deoarece, în domeniul drepturilor la acțiune având un obiect nepatrimonial, domină principiul imprescriptibilității. Dar, când legiuitorul prin dispoziții exprese, speciale, prevede prescriptibilitatea unor drepturi la acțiune având obiect nepatrimonial (ex. Art.55 și 60 din C.Fam.) fără să reglementeze toate consecințele juridice ce se leagă de acestea, se vor aplica dispozițiile decr. 167/1958.

Mărginirea în timp a dreptului de a porni acțiunea este justificată de interesul copilului de a-și valorifica drepturile

Bibliografie

A se vedea – Gheorghe Piticaru, Curs de drept familial, 1978, pag.2

A se vedea I.P.Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura ALL 1995, pag.296

A se vedea P.Anca – Caracterele prezumției de paternitate în LP nr. 5/1959, pag.20 ;Dr.M.Mureșan, I.Bobotici-

Prezumția legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei în R.R.D. nr.7/1988, pag.54

A se vedea T.R.Popescu-Dreptul familiei, tratat, volumul II, editura Didactică și Pedagogică,București,pag.74, M.Mayo în R.R.D. nr.7/1978, pag.17-20

A se vedea I.P.Filipescu,Unelel probleme în legătură cu stabilirea paternității,R.R.D. nr.12/1970, pag.86

A se vedea T.Popescu, op.cit.Vol.II,pag.45; P.Anca, Filiația în căsătorie în ''Rudenia'',Ed.Acad.București,1966pag.60

A se vedea P.Anca,notă la decizia civilă Nr.912/1976 a Trib.Jud.Maramureș în R.R.D.nr.2/1978,pag 38

P.Anca, op.cit.,pag.39

A se vedea S.Șerbănescu, Codul familiei comentat și adnotat,Ed.Științ.Buc.1963,pag.201-202; I.P.Filipescu,op.cit.pag.300-301

A se vedea P.Anca, op.cit .pag.92

A se vedea I.P.Filipescu, op.cit . pag.323-324

A se vedea I.P.Filipescu op.cit.pag.324-325; P.Anca,op.cit.,pag 105; T.R.Popescu, op.cit.,pag.57

A se vedea V.Economu, Filiația din afara afara căsătoriei,în ''Rudenia'', Ed.Acad.Buc.1966,pag.93;R.Dreptul nr.4/1990,Trib.Suprem, secția civilă,Decr.1067/1989

A se vedea I.P.Filipescu, în Dreptul familiei, Ed.Did.și Ped.,București,1965,pag.80

A se vedea S.Șerbănescu, op.cit.pag.185 ; I.P.Filipescu op.cit. pag.334

A se vedea M.Mazo,Stabilirea judec.a paternitații di nafara căsătoriei,în J.Nnr.5/1961,pag.51; T.Popescu, op.cit.pag.75-76; T.S.Col.civ.Decr.nr.740/1964 în J.N.nr.1/1965 pag.164

A se vedea C.S.J.sec.civ.,decizia 74/1990;Trib.Suprem sec.civ.,Decr.1067/1089;Rep.Jur.C.S.J. sec.civ., Decr.74/1990;Dreptul nr.9-12/1990 pag.241;Trib.Suprem sec.civ. Decr.nr.2029/1987 în R.R.D. nr.6/1988

A se vedea V.Economu, op.cit.pag.95

Gheorghe Piticaru, Curs de dreptul familiei, 1978, pag.304

I.P.Filipescu, op.cit.pag.326

Raul Petrescu, Acțiuni privind statutul civil, Editura de stat, București, pag.159

A se vedea Tribunalul Regional Craiova, decr.nr.5334/1957, în L.P.nr.8/1958, pag.97; Tribunalul Suprem, decr.962/10.04.1973, C.D.1973, pag.260

Tribunalul Suprem,cod.civ.,decr.nr.2144/1967, în C.D.1967,pag.168

Tribunalul Suprem,cod.civ.,decr.nr.226/1965, nepublicată

A se vedea Cod Civil, art. 1171; Cod Fam. art57 al.2

A se vedea M.Barbu, T.M.Gane, la nota din R.R.D.nr.10/1968, pag.143

A se vedea T.M.Gane, M.Barbu, op.cit.,pag.144-146

A se vedea S.Șerbănescu citat de M.Barbu în R.R.D. nr.10/1968 pag.143-146

A se vedea A.Hilsenrad, citat de M.Barbu în op.cit.,supra

A se vedea E.Poenaru, ''Recunoașterea prin testament a copilului din afara căsătoriei '', în J.N., 1959, nr.3, pag.336

A se vedea Eugen A. Baraschi, '' Rudenia'', Editura Acad.,pag.86

A se vedea A.Oproiu, op. cit.,pag.131-134

A se vedea I.P.Filipescu, Dreptul familiei, Univ.București 1976, pag2985; Trib.Suprem sec.civ.,Decr.764/1978 pag 62

A se vedea T.M.B. secț.III –a civ. Decr.nr.2049/15.09.1977 (nepublicată)

Tribunalul Reg.Bacău, Decr.174 în L.P.1959; Tribunalul Suprem,cod.civ. Decr.1076/1957 ,în C.D.1957 pag.185

A se vedea C.Bârsan și O.Rădulescu în ''Considerații asupra dreptului autorului recunoașterii de paternitate de a ataca recunoașterea '' din R.R.D. nr. 9/1978 pag.28-30

A se vedea E.Baraschi, op.cit.pag.89-90

A se vedea A.Oproiu, '' Cazuri de nulitate absolută a recunoașterii filiației '', în J.N. nr.1/1961 pag.131-134

A se vedea A.Oproiu, op.cit., pag. 131-134

A se vedea I.P.Filipescu op.cit., pag. 325

A se vedea I.P.Filipescu, op.cit., pag.325

A se vedea A.Oproiu, ''Dacă se poate introduce acțiune în anularea recunoașterii filiațiunii pentru incapacitate sau vicii de consimțământ'' în L.P.nr.9/1961 pag.48

A se vedea P.Anca, op.cit., pag.44-104

I.Carbonier ''Droit Civile'' pag.524 cit.de P.Marica în op.cit,, pag 99

A se vedea RRD nr.2/1973 și I.Pop în RRD nr.3/1988 pag.38-39 Trib. Jud.Maramureș, dec.civ.110/1987;Gh.Beleiu, Edit. de Presă, București, 1992, pag. 315

A se vedea C.Stătescu, Drept Civil, Edit.Didactică și Pedagogică, București 1970,pag.113

A se vedea Judecătoria Pitești, sentința civilă 6108/1971 în RRD nr.2/1987 pag.145

A se vedea C.Stătescu op.cit., pag.210-211; Gh.Beleiu op.cit., pag.313-317

A se vedea T.S. col.civ. decr.nr. 1128/1956, 6,11 în L.P. 1956; Trib.Pop.Raion Sighet sentința nr.2049/1956, 9,14, în L.P. 1957, 2,231, cit de P.Anca ,op.cit.,pag.44, T.S. col.civ. decr.nr. 1106/1958, 9,29, cit.de S.Șerbănescu op.cit.

A se vedea Trib. Reg. Cluj, col.civ. decr.nr.1732/1956, LP 1956,8,981. “Hotarârile judec.prin care se stabilește statutul civil al unei persoane produc efecte erga-omnes”

A se vedea art.23 din Decr. 31/1954

A se vedea T.S.col.civ. decr.1514/1968, 10,29, în R.R.D. 1969,3,169; Trib.Reg.Craiova,col.civ.,decr.nr.3891/1958, nota G.Drăniceanu în LP 1958,5,120, cit.de I.Mihuță,op.cit.

A se vedea T.S.sec.civ.decr.Nr.1077/1989 pag.630-631; Repertoriul juridic 1989-1995

A se vedea M.Mayo “Stabilirea judecătorească a paternitații din afara căsătoriei”, în JN 1961 pag.51; T.R.Popescu op.cit.75-76; M.Enache “ Studii în materia stabilirii paternității” pag.61; T.S.sec.civ. nr.1077/1989 Rev.Drept nr.4/1990 pag. 72-73.

A.Velescu, “O excepție de la stingerea procesului prin perimare bazată pe ocrotirea intereselor copilului minor”, în RRD 1967,2,98

A se vedea I.P.Filipescu op.cit., pag.341-342; E.Barasch, op.cit.,pag.87 și urm.

A se vedea P.Anca, Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei. În LP 1958,3,16-19; I.Condor, Admiterea acțiunii în stabilirea paternității pentru copilul major din afara căsătoriei, în LP 1957,9,1060-1062

A se vedea P.Anca, op.cit.,pag. 20-46

A se vedea V.Pătulea, “Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiunea în stabilirea filiației copiilor din afara căsătoriei”, în LP 1961,10,56

A s vedea “ În sens contrar”, T.R.Popescu op.cit.,pag.77

A se vedea E.Barasch, op.cit.pag. 86 și următ.

A se vedea RRD nr.9/1975 pag.16

A se vedea Trib. Suprem, Col.Civ decr. Nr. 31/1962, 1,15

A se vedea M.Eliescu, “Unele probleme privitoare la prescripția extinctivă”, în SCJ 1956, 1,260

A se vedea P.Anca,op.cit.,pag.10; C.Oprișan opinează pentru aplicabilitatea repunerii în termen în cazul drepturilor la acțiune