.extradarea Si Expulzarea, Institutii de Drept Penal Si Drept International
EXTRADAREA SI EXPULZAREA, INSTITUTII DE DREPT PENAL SI DE DREPT INTERNATIONAL
CAPITOLUL1:
NOTIUNE; ASPECTE GENERALE
DEFINITIA INSTITUTIEI EXTRADAREA; REGLEMENTARE JURIDICĂ.
Lupta contra infracțiunilor este o problemă care intereseză nu numai un stat, ci și alte state. De multe ori, efectele infractiunii săvărșite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul și asupra altor state.
Exită numeroase situații când anumiți infractori, după ce au comis infracțiuni sau după ce au fost condamnați pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza solicitarii adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracțiune, ori al carui cetățean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan internațional împotriva criminalității.
Pentru ușurarea realizării unor astfel de relații între state a fost creată instituția extrădării. Extrădarea este consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea internațională ce privește asistența juruidică între state.
În stiința dreptului penal român extradrea este definită ca fiind un act bilateral, politic și juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârșit infracțiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetătean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Dreptul internațional definește extrădarea ca fiind un act de asistență juridică interstatală, în materie penală, care urmăreste transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Sub raportul finalității sale, extrădarea este un act de reciprocă asistență juridică internațională și poate fi acordată numai in baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.
Fiind o instituție juridică, exrădarea are și un pronunțat conținut politic, întrucât ea se realizeză pe baza voinței liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea și independența lor.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintnă un atribut al suveranități statului care o acordă. Ea se realizează fie:
pe baza unor convenții internaționale, de regulă prin convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale, cu este cea încheiată, în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenția interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;
pe baza de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor convenții speciale în care să se menționeze expres obligația de extrădare;
în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea (articolul 9, Codul penal român).
De asemenea, pentru a acorda extrădarea se respectă condiția dublei incriminări (fapta pentru care se solicită extrădarea să fie incriminată și de legislația statului care o acordă), cât și principiul specialități (persoana extrădată să nu fie judecată și condamnată decât pentru infracțiunea pentru care s-a cerut extrădarea).
Potrivit dispozițiilor din articolul 9 Codul penal român, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de statul nostru unui alt stat fie în baza unei convenții încheiate cu acest stat, fie pe bază de reciprocitate, fie, în lipsa convenției sau reciprocității, în temeiul legii privitoare la extrădare. Legea penală nu cuprinde, așadar, dispoziții referitoare la condițiile de realizare a extrădării, ci se mulțumeste să consacre și în materia extrădării prioritate convențiilor și practicilor internaționale, în raport cu reglementările internaționale. Se pornește de la premisa că extrădarea, implicând acordul de voință al statelor între care intervine, este în esență o instituție de drept internațional și de aceea ea trebuie să-și găsească locul în convenții internaționale sau să fie statornicită în relațiile dintre state. Atunci când reglementarea extrădării se face prin convenție internațională, această reglementare își găsește aplicare cu prioritate în reglementările din dreptul intern. Acestea din urmă se aplică numai în relațiile cu statele cu care statul nostru nu a încheiat convenții privitoare la extrădare și nu practică reciprocitatea în această materie. Normele de drept intern, comun, privitoare la extrădare sunt cuprinse în Legea nr.4/18 martie 1971 privind exrădarea.
DEFINIȚIA INSTITUȚIEI EXPULZĂRII; MOTIVAȚIA ÎNCADRĂRII EI ÎNTRE MĂSURILE DE SIGURANȚĂ; REGLEMENTARE JURIDICĂ
Expulzarea este o măsură de siguranță care se poate lua față de o categorie limitată de persoane, și anume, cea a cetățenilor străini și persoanelor fizice fără cetățenie, care nu au domiciliul în țară.
Conform Codului penal, art. 117, prin expulzare se înțelege “măsura de siguranță potrivit căreia un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țara noastră și care a comis o infracțiune în țara noastră i se interzice în condițiile legii rămânerea sa pe teritoriul țării “.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul țării a infractorului, cetățen străin sau persoană fără cetățenie, care nu domicialiază în România, dacă în urma săvârșirii infracțiunii, prezența lui pe acest teritoriu prezintă pericol social. Aceată măsură de siguranță este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din temerea că cetățeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului țării, care a săvârșit o infracțiune de competența instanțelor țării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârșască noi infracțiunii (de exemplu, infracțiunii împotriva statului, contra autorității, infracțiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârșită și din împrejurările comiterii acesteia, din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârșită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ținând seama de condiția sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul țării, și, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.
În dreptul internațional, expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp.
Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința. Datorită caracterului său sancționator, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitate naținală.
În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale.
Articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabilește că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă poisibilitatea de a prezanta motivele care pledează împotriva expulzări sale și de a obține reexaminare cazlui său de către o autoritate competentă “.
Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 (1) din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 adopată de Conferința O.N.U a plenipotențialilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amennințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturări unor stări de pericol și+a preântâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, măsura de siguranță a expulzării se caracterizează, ca și celelalte măsuri de siguranță, prin trăsături specifice și anume:
prin cauza care provoacă starea de pericol social și justificarea recurgerii la această măsură de siguranță ;
prin felul și intensitatea pericolului social care determină regurgerea la această măsură de siguranță ;
prin modul în carese ajunge la înlăturarea stării de pericol.
Expulzarea, ca măsură de siguranță, se deosebește de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârșit o infracțiune și prezintă pericolul săvârșiri unor noi fapte și numai de către instanțele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, asa cum o arată și denumirea, de către organele administrative, față de străini considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au săvărșit fapte ilicite.
În dreptul penal român expulzarea este reglementată în Codul penal, art. 117. Executarea măsuri expulzării este reglementată în art. 438, Codul de peocedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu măsura închisori. De asemenea, pentru luarea măsuri expulzării, instanța trebuie să constate că făptuitorul a săvârșit o infracțiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii și că nu există vreo cauză care exclude infracțiunea conform art. 44-51 Codul penal.
1.3. ASEMĂNĂRII ȘI DEOSEBIRI DINTRE CELE DOUĂ INSTITUȚII
O primă asemănare între instituția extrădării și cea a expulzării o presupune faptul că se aplică numai infractorului cetățean străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate , nici un cetățean român sau persoană fără cetățenie care domiciluiaza pe teritoriul țării noastre neputând fi extrădat sau expulzat.
Tototdată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care infractorul străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.
De asemenea, în cazul ambelor instituții trebuie să se fi comis o infracțiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul extrădării infracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul expulzării ihnfracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului nostru.
O altă deosebire între cele două instituții este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebește de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autoritățile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în țara noastră a străinului sau a persoanei fără cetățenie care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea (instituție de drept internațional) se dispune la cererea unui stat , pe bază de convenții internaționale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în străinătate.
CAPITOLUL. 2:
SCURT ISTORIC ASUPRA INSTITUȚILOR EXTRADĂRII SI EXPULZĂRII
Deși foarte veche, concepția politică a extrădării datează din secolul al XVI-lea cât timp a subzistat dreptul de azil, care a cunoscut ceea mai mare dezsuri de siguranță, prin trăsături specifice și anume:
prin cauza care provoacă starea de pericol social și justificarea recurgerii la această măsură de siguranță ;
prin felul și intensitatea pericolului social care determină regurgerea la această măsură de siguranță ;
prin modul în carese ajunge la înlăturarea stării de pericol.
Expulzarea, ca măsură de siguranță, se deosebește de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârșit o infracțiune și prezintă pericolul săvârșiri unor noi fapte și numai de către instanțele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, asa cum o arată și denumirea, de către organele administrative, față de străini considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au săvărșit fapte ilicite.
În dreptul penal român expulzarea este reglementată în Codul penal, art. 117. Executarea măsuri expulzării este reglementată în art. 438, Codul de peocedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu măsura închisori. De asemenea, pentru luarea măsuri expulzării, instanța trebuie să constate că făptuitorul a săvârșit o infracțiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii și că nu există vreo cauză care exclude infracțiunea conform art. 44-51 Codul penal.
1.3. ASEMĂNĂRII ȘI DEOSEBIRI DINTRE CELE DOUĂ INSTITUȚII
O primă asemănare între instituția extrădării și cea a expulzării o presupune faptul că se aplică numai infractorului cetățean străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate , nici un cetățean român sau persoană fără cetățenie care domiciluiaza pe teritoriul țării noastre neputând fi extrădat sau expulzat.
Tototdată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care infractorul străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.
De asemenea, în cazul ambelor instituții trebuie să se fi comis o infracțiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul extrădării infracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul expulzării ihnfracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului nostru.
O altă deosebire între cele două instituții este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebește de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autoritățile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în țara noastră a străinului sau a persoanei fără cetățenie care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea (instituție de drept internațional) se dispune la cererea unui stat , pe bază de convenții internaționale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în străinătate.
CAPITOLUL. 2:
SCURT ISTORIC ASUPRA INSTITUȚILOR EXTRADĂRII SI EXPULZĂRII
Deși foarte veche, concepția politică a extrădării datează din secolul al XVI-lea cât timp a subzistat dreptul de azil, care a cunoscut ceea mai mare dezvoltare in Evul Mediu fiind favorizat de creștinism (persecuțiile religioase) și de însăși structura orânduirii feudale (fiecare senior acorda pe feuda sa drept de azil, acesta fiind o sursă de venituri) extrădarea era aprope imposibilă. Formarea statelor absolutiste feudale și dezvoltarea relațiilor diplomatice, precum și dezvoltarea dreptului natural care cerea în numele umanității și al moralei îngrădirea dreptului de azil considerat ca dăunător pentru menținerea relațiilor între popoare, au favorizat instituția extrădării. Numai că tratatele încheiate admiteau extrădarea infractorilor politici și o refuzau celor de drept comun, suveranii ocrotind astfel propria lor persoană. Cu acest caracter, extrădarea s-a păstrat până în secolul al XIX- lea când nu s-a mai admis pentru infractorii politici.
Explicația extrădării este legată de istoricul ei.
În țara noastră s-au cunoscut tratare de extrădare încheiate încă în secolul al XV-lea.
Între anii 1498-1499, reprezentantul lui Stefan cel Mare, între altele , formulează și urmîtoarea cerere către Principele Lituaniei: “La voi se oploșesc mai mulți români fugiți din țara Moldovei, pe care grația voastră să-i trimiteți înapoi în Moldova, în puterea tratatului”. De aici rezultă că tratatul data de chiar de mai mult timp.
În anul 1545, se vorbește de asemenea de extrădare conform vechilor tratate cu Lituania și Polonia, Sigismund August, regele Poloniei, extrădând pe baza acestor tratate, 7 boieri și 2 călugărițe, fugiți în Polonia.
În secolul al XVII-lea, Vasile Lupu încheie de asemenea un trartat de extrădare, în 4 aprilie 1646, cu G. Racoți, principele Transilvaniei.
Prima convenție de extrădare a României Unite, este ceea din iunie 1863, cu Serbia. România mai avea și alte convenții de extrădare, de exemplu cu Austro-Ungaria, fiind cunoscut la vremea respectivă cazul extrădării lui Andronic.
Unii cugetători s-au opus extrădării considerând-o o practică barbară sau un simplu act de politețe care cotravine dreptului unei persoane de a locui unde-i place, cât timp nu abuzează de acest drept.
Cei mai mulți au căutat să explice legitimarea extrădării, pornind de la diversele concepții legate de epoca în care au trăit.Fundamentul extrădării a fost explicat la început prin concepții teologice , considerându-se xca fiind un drept al suveranității, este conferit regilor de către divinitate.QAlții l-au explicat pe baza dreptului natural care, obligând pe suveran să facă dreptate pe teritoriul său, acesta era ținut și să predea pe supusul său suveranuliui natural pentru a stabili fapta cu mai multă ușurință, a descoperi pe participanți și a proceda la pedepsirea exemplară. J.J. Rousseau și H. Grotius au explicat extrădarea prin sistemul contractual, infractorul obligându-se prin însuși faptul săvârșirii infracțiunii, de a se supune jurisdicției statului unde a comis-o. Dacă se refugiază nu-și mai ține obligația contractuală și trebuie ca cele două state să-l silească să și-o țină. În această concepție , extrădarea este în toate cazurile o obligație pentru stat.Aceste eplicații sunt neștiințifice și nu țin seama de natura și caracterul extrădării.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a inpus din ce în ce mai mult, teza că lupta contra criminalitpăți, dusă numai în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit în foarte multe cazuri ineficace. Astfel, s-a costatat că există anumite categorii de infractori care se situează în afara limitelor represiunii penale: iresponsabilii, toxicomanii, infractorii de obicei, profesioniștii, care s-au dovedit periculoți prin exrcittarea profesiei. Față de astfel de infractori , represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă , în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unor noi fapte penale este la fel de ridicat.
S-a impus astfel, opinia introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul cărora lupta împotriva criminalității să fie continuată și după excutarea pedepsei sau chiar în absența unei pedepse.
Aceste măsuri au fost denumite în doctrina și în proiectele legislative de la sfârșitul secoluluiu XIX si începutul secolului XX măsuiri de siguranță.
Măsurile de siguranță privite ca instituții de drept penal de sine stătătoare și-au făcut apariția în cadrul legilațiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX ca urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.
Dar, dacă măsurile de siguranță nu au fost cunoscute ca atare de legislațiile penale anterior secolului XX, în schimb unele dintre mijloacele care fac obictul acestor măsurii, figurau cu titlul de pedepse în legislațiile penale din diverse epoci.
Multe din măsurile de siguranță denumite astăzi ca atare, au figurat în legiunile penale din antichitate și mai ales în legiunile moderne, fiind considerate însă drept pedepse secundare (accesorii sau complimentare): expuzarea, confiscarea, interdicțiunea de a se afla în anumite localității, domiciliul forțat, supravegherea polițienească, interdicția de a executa anumite profesi, marcarea cu fierul roșu, deporarea etc.
Alteori, măsurile de siguranță figurau în legile extrapenalem, ca simple incapacități sau decăderi, care se aplicau celor condamnații, după ce stinseseră toate pedepsele la care fuseseră condamnați, din nevoia de a reacționa contra stări de pericol pe care o inspiraseră foști condamnați.
Apariția măsurilor de siguranță este rezultatul evoluției gândiri juridice iar înțelegerea conceptului măsurilor de siguranță necesită o sumară trecere în revistă a acelor concepții care s-au constituit ca veritabile trepte în evoluția gândiri juridice penale: școala clasică, școala pozitivistă, doctrina apărării sociale.
CAPITOLUL 3:
CONDIȚII PRIVITOARE LA INFRACȚIUNE
3.1. CONDIȚII REFERITOARE LA INFRACȚIUNE ÎN CAZUL EXTRĂDĂRII.
O primă condiție este aceea de a se fi comis o indfracțiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârșită să fie lezate interesle acelui stat. Pentru lămurirea noțiuni “să fi comis o infracțiune “, recurgem la dispozițiile interpretative ale art. 144 Codul penal, care precizează că este vorba de săvârșirea orcărei fapte incriminată în lege ca infracțiune și pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată și la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau complice.
O a doua condiție referitoare la extrădare este la fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât de legislația statului solicitant, cât și de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea, cu alte cuvinte, se cere condiția dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Această condiție este prevăzută în art. 3 al.. 1, Legea privind extrădarea nr. 4 / 1971.
O a treia condiție care trebuie îndeplinită este ca infracțiunea să prezinte o anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislaslațiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă libertate, de regulă, mai mare de doi ani sau persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea (art. 3 alin. 2, L. nr. 4 / 1971).
Prin introducerea acestei condiți s-a urmărit ca să nu fie folosită acastă instituție deosebit de complexă și cu multe implicați, pentru fapte cu o periculozitarte socială redusă.
Deasemenea, nu se admite exrădarea infractorului de către statul român dacă potrivit statului solicitant, pentru infrcțiunea săvârșită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea torturi. Deși, această condiție negativă în acordarea extrădării nu este prevăzută în tratatele și convențiile în vigoare, încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după Revoluția din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea și incriminată tortura (ca urmare a aderări rommâniei la Convenția Internațională impotriva torturi și a altor pedepse or tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984), urmează să fie considerate ca implicit modificate, în sensul arătat, textele tratatelor și convențiilor privitoare la extrădare.
3.2. CONDIȚII REFERITOARE LA INFRACȚIUNE ÎN CAZUL EXPULZĂRII
Pentru ca instanța de judecată să poată aplica măsura de siguranța a expulzării, trebuie să constate îndeplinirea anumitor condiții.
În primul rând, instanța trebuie să constate, că s-a săvârșit o infracțiune și un o faptă prevăzută de legea penală. Deși, legea un precizează natura și gravitatea infracțiuni săvârșite, considerăm că aceasta trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social concret, pentru că, în caz contrar, e greu de acceptat că dispunera măsurii este justificată.
În al doilea rând, trebuie stabilit că infractorul are calitatea de cetățean străin sau apatrit cu domiciliul în străinătate. În principiu, această calitate trebuie îndeplinită în momentul săvârșiri infracțiuni, dar calitatea este absolut necesar să existe în momentul în care se dispune măsura. Prin urmare, dacă ipotetic făptuitorul a dobândit calitatea de cetățean român în intervalul scurs între momentul săvârșirii infracțiuni și momentul în care se pronunță condamnare, măsura de siguranță a expulzării nu mai poate fi luată pentru că un stat nu-și poate expulza proprii cetățenii.
O altă condiție se referă la constatarea pericolului în fiecare caz dat, în sensul că rămânerea infractorului străin pe teritoriul țării este o premisă obiectivă a săvârșirii de noi infracțiunii.
A patra condiție care poate fi îndeplinită se referă la faptul că înainte de a aplica acestă măsură de siguranță, instanța trebuie să constate, că în țara în care urmează să fie expulzat străinul, nu există pericolul ca acesta să fie supus la tortură sau să fie condamnat la moarte.
CAPITOLU 4:
CONDIȚII PRIVITOARE LA PERSOANA INFRACTORULUI .
4.1.ASPECTE GENERALE PRIVIND CETĂȚENIA
După cum se precizează într-o hotărâre a Curți Internaționale de Justiție “Cetățenia esrte o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de oreciprocitate drepturii si obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia este conferită este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a orcărui alt stat”.
Cu alte cuvinte, cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintr-o persoană fizică și un stat. Ea exprimă toalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este.
În lumina noțiunii de cetățean, putem defini cetățenii, sau resortisanții, ca fiind aceea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, de pe o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau inpuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență.
În principiu, statul are competența exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia. În ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internaționale, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul contuminar internațional, este larg materializat în practica internațională atât convemțională cât și jurisdicțială.
Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitătile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități.
Principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internaționl, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli. Așadar, nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional. În acest sens s-a pronunțat Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei în următorii termeni:
“Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătură efectivă (s.n.) a individului cu statul respectiv” (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm, I.C.J. Reports, 1955,p. 23).
Dreptul internațional refuză astfel orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive, acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv și afectiv atașați. În același timp, o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional privind drepturile omului și, în consecință, nu ar putea fi opozabilă altor state.
Cetățenia se poate dobândi, în principal, prin două modalități:prin naștere și prin naturalizare.
Dobândirea cetățeniei prin naștere urmează, în general, una dintre cele două principale reguli: jus sanguinis, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii; jus soli, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căreia se naște, indiferent de cetățenia părinților. În anumite state (S.U.A., Marea Britanie) se practică o combinare între cele două criteii.
În privința dobândirii altei cetățenii prin căsătorie, legislațiile moderne, luând în considerare preocupările pe plan internațional de eliminare a oricăror discriminări împotriva femeii, favorizează principiul obțiunii soției.
Articolul 5 al Declarației privind eliminarea discriminării împotriva femeii, adoptată Adunarea Generală a O.U.N. în noiembrie 1967, precizează că: “Femeia trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în dobândirea, schimbarea sau reținerea cetățeniei.
Căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetățenia soției, silind-o să ia cetățenia soțului sau să rămână fără cetățenie”.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu îndeplinirea codițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea este cel mai adesea urmarea:
căsătoriei unei persoane cu un cetățean de altă naționalitate;
(2)șederii prelungite (rezidenței) pe teritoriul unui alt stat decât statului de origine.
Potrivit legii române nr.21 din 1 martie 1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, adobție, repatriere și acordare la cerere. Sunt cetățeni români cei care se nasc pe teritoril român sau se nasc în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei posedă cetățenia română, precum și copilul găsit în România, dacă nici unul dintre părinți nu sunt cunoscuți.
Mai pot fi adăugate, ca modalități de obținere a cetățeniei, redobândirea sau reintegrarea, prin care se înțelege revenirea la cetățenia anterioară și opțiunea, în caz de transfer de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele locuind pe teritoriul transferat.
Potrivit practicii majorității statelor, cetățenia se poate pierde prin renunțare sau retragere.
Renunțarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice instituite prin cetățenie între o persoană și stat. Fiind un act individual, cererea de renunțare la cetățenie a unei persoane nu atrage după sine în mod automat pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei sale. În general, renunțarea la cetățenie intervine atunci când un individ se stabilește într-o țară care nu acceptă dublă cetățenie sau el consideră că renunțarea la vechea cetățenie i-ar crea o situație mai bună în noul stat. O ședere îndelungată într-un alt stat este, de asemenea, un motiv de renunțare la cetățenia originară.
Retragerea cetățeniei apare, în general, ca o sancțiune. De aceia, se recurge la acastă formă de pierdere a cetățeniei în mod excepțional și, de regulă, privește persoanele care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au obținut cetățenia în mod fraudulos. Retragerea cetățeniei nu privește persoanele care au dobândit-o prin naștere, ci numai persoanele care au dobândit-o prin naturalizare.
Datiorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, un individ se poate afla în situația de a avea mai multe cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi astfel pozitv sau negativ.
Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere pluricetățeniei, a cărei cea mai obișnuită expresie este dubla cetățeniei sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine.
Astfel, de exemplu, dubla cetățenie poate apare la un copil ai cărui părinți sunt cetățeni ai unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus sanguinis”, născut pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus soli”.
Anumite cazuri de adopție pot, de asemenea, da naștere la situații de bipatridie la cel înfiat.
Căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă femeia iși păstrează cetățenia, conform legislației țarii sale de origine, dar dobândește și cetățenia soțilui, atunci când legislația tării acestuia i-o acordă prin căsătorie.
În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situații, ea poate conduce însă la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenia o are bipatridul.
Atâta timp cât persoana bipatridă se găsește pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicațiile pot apar atunci când bipatridul trece pe teritoriul celuilalt stat, a cărei cetățenie o are. Dacă este vorba de un bărbat, acesta poate fi obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deși el iși îndeplinise această obligație față de celălalt stat.
Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, înpotriva celuilalt stat. În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau asa-zisă “cetățenie dominantă”.
Pentru a evita asemenea conflicte de cetățenie statele încheie convenții, de regulă bilaterale, prin care stabilesc anumite reguli de obțiune urmărind eleiminarea cauzelor care conduc la bipatridie.
Conflictul negativ de cetățenie, rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislațiilor diverselor state în legătură cu dobândirea cetățeniei. Este cazul indivizilor a căror situație nu poate fi încadrată în câmpul de acțiune al acestor legislații si care devin astfel apatrizi. Apatridia este deci situația inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care un au nici o cetățenie, ori pe acela care iși pierde cetățenia originară, fără să dobândească cetățenia altui stat. Copiii unor părinți apatrizi pot fi și ei apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unor state care aplică, în acordarea cetățeniei, criteriul “jus sanguinis”.
Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are față de acesta obligațiile care rezultă din această legătură; el este, în același timp, lipsit de orice protecție, din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi, nu poate ignora prezența acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de aceștia, ei nu se bucură însă de protecția diplomatică a unui alt stat și pot fi astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie și a liminta consecințele negative ale acestei situații, au fost elaborate unele convenții internaționale. Cele mai importante dintre acestea sunt cele două Convenții încheiate la New York în 1954 și 1961, sub auspiciile O.N.U. Prin aceste convenții se recunoaște dreptul oricărei persoane la o cetățenie. Statele se angajează să nu retragă niciunei persoane cetățenia dacă prin aceasta i s-ar crea situația de apatrid și să acorde cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți apatrizi.
Potrivit art. 1din Convenția din 1961, un stat va acorda cetățăenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național. Convenția enumeră, de asemenea, condițiile cărora acordarea cetățeniei unui apatrid le este subordonată.
Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul naționalilor și cu cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții reținem:
fiecare apatrid are obligația față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;
aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine;
tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil cu acela acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educației religioasă a copiilor lor;
acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, străinilor.
Alte prevederi privesc statutul juridic, bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale și munci în diverse domenii.
În legislația română ,problema cetățeniei este reglementată prin Legea cetățeniei române nr.21/1991.În art.1 al legii mai sus menționate, cetățenia este definită ca fiind expresia apartenenței unei persoane la statul român.Totodată în același articol se precizeaza că cetățenii români sunt egali în drepturi în fața legii și se bucură de protecția statului român.
Conform prevederilor cuprinse în Capitolul 2, cetățenia poate fi dobândită prin : naștere, înfiere, repatriere și la cerere.(art.4).
Cetățenia română poate fi obținută prin naștere,în cazul în care fie părinții sunt cetățeni români, fie copilul s-a naăscut pe teritoriul statului român cu un singur părinte cetățean român; fie când acesta este născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul este cetățean rmân. De asemenea, copilul găsit pe teritoril statului român este cetățean român, dacă nici unul din părinți nu este cunoscut (art.5).
Prin înfiere, cetățenia româna poate fi dobândită atunci când înfietorii sunt cetățeni români, iar înfiatul nu a împlinit vârsta de 18 ani, sau dacă numai un înfietor este cetățen român. Dacă, în acest ultim cay, înfietorii nu reușesc să hotărască dee comun acord cetățenia copilului, instanța judecătorească, competentă cu înfierea minorului va decide asupra cetățeniei acestuia. Dacă copilul a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său.(art.6).
Prin repatriere,cetățenia română se obțină de către persoana care a pierdut cetățenia prin efectuare repatrierii și dacpă își exprimă dorința în acest sens; de către părinții care se repatriază , hotărândpentru copiiilor minori.În cazul în care părinții nu cad de acord asupra cetățeniei, tribunalul de la domiciliul minorului edecide asupra acesteia. Dacă minorul are vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. Redobândirea cetățeniei de către unul din soți nu are cetățeniei celuilalt. Soțul străin sau fără cetățenie poate cere dobândirea acesteia.(art.8).
Cetățenia română se acordă la cerere cetățeanului străin sau fără cetățenie în condițiile în care, s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau domiciliază de cel puțin 5 ani, sau dacă este căsătorit de cel puțin 3 ani pe teritoriul satului nostru, dovedind prin comportament și atitudine atașamentul față de statul și poporul român, a împlinit 18 ani și are asigurate mijloacele legale de existență, are un bun comportament și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate și cunoaște limba română suficient pentru a se integra în viața socială.(art.9).
În Capitolul 5 din Legea cetățeniei române sunt prevăzute condițiile în care, poate fi pierdută cetățenia română.
Astfel, aceasta se pierde prin retragere, prin aprobarea renunțării la cetățenia română sau în alte cazuri prevăzute de lege (art.24).
Cetățenia română se retrage fie atunci când un cetățean român se află în străinătate și săvârșire fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României, fie când cetățeanul român aflat în străinătate , se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relețiile diplomatice sau cu care este în stare de război sau fie atunci când a obținuit cetățenia prin mijloace frauduloase.(art.25).
Se aprobă renunțarea la cetățenie din motive temeinice, cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și care nu este inculpat sau învinuit într-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă penală și nu are de executat o pedeapsă penală ți nu este urmărit pentru de bite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară, sau dacă la achită sau prezintă garanții pentru achitarea acestora(art.17).
Data pierderii cetățeniei române prin retragere sau aprobarea renunțării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, a hotărârii Guvernului prin care s-a realizat aceasta(art.34).
4.2. REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR ÎN ROMÂNIA.
Prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea,
străinilor persoane fără cetățenie (apatrizii), ca și refugiații. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de către fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare și de ieșire din țară. Statul nu are asupra cetățenilor străini aceeași autoritate ca asupra cetățenilor români și nici aceași obligație. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturii și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat .
Prin străin se ănțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia ci a unui alt stat Sunt, de asemenea, asimilați străinilor persoanele fără cetățenie (apatrizi), ca și refugiații. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor,condițiile de intrare și de ieșire din țară etc.
Statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetățenilor statului respectiv. Statul nu are asupra lor aceeași autoritate și nici aceleași obligații. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.
În doctrină se subliniază că nu există regulă generală de drept internațional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu drepturile internaționale, în afara cazului când este obligat printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. La fel, dreptul internațional nu impune o perioadă determinată de ședere a străinilor odată admiși în teritoriul unui stat. Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrării străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de retorsiune. S-a ajuns astfel să se rețină în această materie următoarele orientări:
a) un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar poate condiționa această intrare. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, considerați ca indezirabili, ca de exemplu, persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli contagioase sau altele.
b) un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.
În privința tratamentului aplicabil străinilor se constată existența mai multor tipuri de regimuri. Subliniem însă că nici în această privință nu există regului de drept internațional cu aplicabilitate generală. Statele iși rezervă dreptul de a refuza străinilor aplicarea dreptului intern în anumite domenii, precum efectuarea de către străini a anumitor munci salariate, exercitarea unui anumit gen de comerț ori diverse profesiuni etc. Străinii nu sunt nici titulari ai anumitor drepturi. Nefiind cetățeni ai statului respectiv ei nu sunt, de exemplu, nici alegători, nici eligibili, nu sunt supuși obligațiilor de efectuare a serviciului militar etc.
În practica actuală a unor state se aplică străinilor, în multe cazuri, un tratament mixt, acordânduli-se un regim cu elemente din ambele tipuri de regimuri, mai sus evocate.
În cadrul O.N.U., problema drepturilor străinilor a făcut obiectul unei “Declarații asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care traiesc”, adoptată prin rezoluția Adunării Generale 40/144 din 13 decembrie 1985. Unele aspecte privind nediscriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior, prin analogie, în Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din iulie 1951.
În cuprinsul Declarației citate se prevede, în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către strain. Se mai prevede că dispozițiile rezoluției nu afectează folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, ca și a drepturilor pe care statele sunt obligate să le acorde străinilor conform dreptului internațional, chiar dacă nu sunt prevăzute în această declarație.
Dintre drepturile străinilor rezidenți în alt stat prevăzute în art. 5 al declarației citate, menționăm dreptul la securitatea persoanei, inclusiv dreptul de a avea un statut legal în fața instanțelor judecătorești; dreptul la libertatea de gândire, de opinie, de religie și de a-si păstra limba, cultura și tradițiile; dreptul de a părăși țara; dreptul de a dobândi proprietăți.
În concluzie, rezultă că exercitarea de către străini a drepturilor mai sus enunțate se realizează în contextul îndeplinirii obligațiilor de ordin general ce la revin din aplicarea legilor interne ale statelor de rezidență și al diversității legislațiilor respective, de unde rezultă diferența de tratament în funcție de interesele politice ale fiecărei țări.
În practica statelor, ca și în lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:
regimul național, care recunoaște, în general, cetățeniile unui alt stat de drept pe care le acordă propriilor cetațeni;
regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate prin care se acordă străinilor, în baza unor tratate internționale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanților unui stat terț.
În România, principalle reglementări referitoare la regimul străinilor se întâlnesc în Legea nr. 25/1962 privind regimul străinilor în România.
Prin această lege se stabilește principiul că în România străinii au, în condițiile legii, dreptul cetățenilor străini, precum și drepturi ce le sunt recunoscute prin alte legi sau prin tratate internaționale la care România este parte. Străinii nu se bucură de drepturi politice, aceștia neputând aparține decat cetățenilor români. De asemenea, legea prevede că pe timpul șederiii în România, străinii sunt datori să respecte legile române.
Potrivit legii, străinului care încalcă legea română,, sau care prin atitudine ori comportamentul lui prejudiciază interesele statului român i se poate ridica sau anula dreptul de ședere in România de către Ministerul de Interne. Această măsură este prevăzută și în înțelegerile internaționale încheiate de țara noastră cu alte țari și se găsește reglementată în legislația internațională a altor state. Străinul căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară și care nu părăsește teritoriul României în termenul prevăzut de lege poate fi expulzat prin ordinul Ministerului de Interne. Pentru cazul când străinului împotriva căruia s-a luat măsura expulzării nu i se permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre sau să treacă, se precizează că, prin ordin al ministrului de interne, i se va stabili obligația șederii într-o localitate determinată, interzicându-i-se deplasarea în afara acesteia.
Potrivit legii, ieșirea străinului din România se poate face, ca și intrarea, în baza actelor prevazute de legea pentru trecerea frontierei de statul român. Legea prevede însă posibilitatea interzicerii ieșirii din România a străinilor împotriva cărora se efectuează acte de urmărire penală sau există un proces penal, până la încetarea motivelor care au determinat această măsură. Mergând pe linia trecerii unor fapte legale care prezintă un pericol social redus în categoria abaterilor administrative, legea stabilește contravențiile ce se săvârșesc prin încălcarea prevederilor legale, precum și sancțiuni corespunzătoare. Sunt străini, în sensul prezentei legi, persoanele care nu au cetățenie română, fie că au o cetățenie străină, fie că nu au nici o cetățenie (art.2).
Străinul venit în România pentru o ședere temporară este obligat să părăsească țara la expirarea termenului de ședere (art.19).
Străinul aflat temporar în România căruia i s-a ridicat dreptul de ședere este obligat să părăsească țara în termen de 48 ore de la data când aceasta s-a adus la cunoștiință, iar dacă dreptul de ședere i-a fost limitat, este obligat să părăsească țara la dată fixă.
Străinul cu domiciliul în România căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară este obligat să părăsească teritoriul României în termen de 60 zile de la data când i s-a adus la cunoștiință aceasta (art.21). În cazul în care aceasta nu se conformează străinul poate fi expulzat.
Străinul învinuit sau inculpat într-o cauză penală nu poate părăsi țara decât numai după scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal sau achitarea, iar în caz de condamnare, numai după executarea pedepsei (art.27, alineat 1).
În cazul în care condamnarea a fost pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, străinul poate părăsi țara după ce hotărârea a rămas definitivă (art.27, alineat 2).
Străinul care nu are domiciliul în România și este învinuit sau inculpat într-o cauză penală poate părăsi țara chiar și fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin.1, dacă a depus cauțiunea depusă de lege (art.27, alineat 3).
4.3. CONDIȚII DE EXTRĂDARE A INFRACTORULUI
În primul rând infractorul trebuie să fie cetățean străin sau o persoană fără cetățenie ce domiciliază în străinătate. Potrivit prevederilor Constituției române (art. 19, paragraful 1), persoanele de cetățenie română nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor săvârși infracțiuni în străinătate vor fi pedepsite de legea penală română potrivit principiului personalității (art.4 – legea penală).
În al doilea rând, infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul străin solicitat, adică a părții căreia i se cere extrădarea. În convențiile internaționale se stipulează că statatele se obligă sa-și extrădeze reciproc, la cerere, persoenele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală. Totodată făptuitorul să nu fi obținut drept de azil pe teritoriul României, situație în care extrădarea nu poate fi admisă.
În al treilea rând, fată de infractor trebuie să nu se fi pronunțat în România, pentru această infracțiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, ori să se fi emis o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată pentru o altă infracțiune, în fața organelor de urmărire penală ori a instanțelor judecătorești române sau are de executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de instanțele române, extrădarea nu poate avea loc decât după procesul penal sau executarea pedepsei a luat sfârșit. Pentru evitarea prescripțiilor răspunderii penale sau alte consecințe negative ce ar decurge din această amânare, legea admite posibilitatea unei extrădări temporare a infractorului pentru îndeplinirea actelor proceselor care nu suferă amânare (art.4, Legea nr.4/1971).
4.4. CONDIȚII DE EXPULZARE A INFRACTORULUI
Condițiile legale ale expulzării sunt:
să fie vorba de un cetățean străin care nu are domiciliul în țară;
cetățeanul străin sau fără cetățeanul fără cetățenie care nu are domiciliul în țara noastră să fi săvârșit o infracțiune la noi în țară;
dacă expulzarea însoțește pedeapsa închisorii, punerea în executare a expulzării se face după executarea pedepsei (această măsură a expulzării nu însoțește pedeapsa, ea se pune în executare de îndată).
Reiese din cele de mai sus că expulzarea este limitată de cetățenii străini sau persoane fără cetățenie, care nu au domiciliul în țară și care au comis infracțiuni; numai aceste persoane pot fi expulzate. În cazul când s-a aplicat și pedeapsa închisorii, măsura se aduce la îndeplinire după executarea pedepsei cu închisoarea.
4.5. CONDIȚII DE EXTRĂDARE PRIVITOARE LA PERSOANA CONDAMNATULUI
În vederea extrădării unei persoane condamnate, pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, se prevăd următoarele condiții:
condamnarea să se fi pronunțat pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului care cere extrădarea;
pedeapsa aplicată să fie de un an sau mai grea (art.3, alineat 2 din Legea nr.4/1971), hotărârea de condamnare să poată fi executată, adică să nu existe cauză de înlăturare a răspunderii penale;
persoana condamnată, a cărei extrădare se cere, să fi fost condamnată și judecată de o instanță a statului solicitat.
Dacă s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, extrădarea poate fi acordată numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată, în care să se facă mențiunea despre infracțiunea comisă, calificarea juridică, pedeapsa aplicată, pagubele provocate, textul de lege in care se încadrează infracțiunea, persoana condamnatului și datele ce îl caracterizează.
Sub aspect procedural, legea română privind extrădarea și convențiile adoptate de statul nostru în materia extrădării condamnaților, prevăd ca la cererea de extrădare trebuie să se anexeze copia certificată a hotărârii de condamnare rămasă definitivă.
4.6. CONDIȚII PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI ,PRECUM ȘI CEREREA DE EXTRĂDARE
Infracțiunea pentru care se cere extrădarea să nu fie dintre acelea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Să nu fi intervenit, potrivit legii statului străin ori, după caz, potrivit legii penale române, amnistia, prescripția ori altă cauză care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării.
Cererea de extrădare trebuie să fie însoțită de anumite înscrisuri din care să rezulte existența temeiurilor pentru admiterea extrădării : copie a mandatului de arestare sau, după caz, a hotărârii de condamnare, copie a textelor de lege aplicabile în cauză, date privind eventuala executare parțială a pedepsei.(art.4,Legea nr.4 1971).
4.7. EFECTELE EXTRĂDARII
Extrădarea pune în prezență interesele celor două state (solicitant și solicitat), cât și ale individului extrădat.
Cu privire la statul solicitat. Efectul extrădării constă în predarea individului către statul în drept să-l judece și să-l supună la executarea pedepsei sau numai la aceasta din urmă. În acest mod, statul solicitat își îndeplinește obligația de asistență juridică față de statul solicitant.
O dată cu predarea persoanei se vor preda și obiectele găsite la percheziția care au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt produsul acesteia, precum și toate actele care ar servi ca dovezi de vinovăție. Predarea acestor obiecte va avea loc chiar dacă extrădarea, deși s-a admis, n-ar putea fi executată din cauza morții sau dispariției persoanei respective. Aceasta, pentru că dacă există terțicare au un drept asupra acelor obiecte, le vor putea reclama după terminarea procesului.
Efectele cele mai importante ale extrădării privesc statul solicitant și pe învinuit sau condamnat. Statul solicitant are obligația să aplice actul extrădării, adică să se conformrze condițiilor și rezervelor din acesta, deoarece extrădarea își are originea în acordul ambelor state și condițiile se stabilesc de acestea împreună. Este principiul specialității (sau specificității) extrădării exprimat în art.7 și 8 din lege, conform căruia statul care a obținut extrădarea, nu va putea să urmărească, să pedepsească sau să supună executării pedepsei persoana extrădată, pentru un alt fapt decât pentru care s-a admis extrădarea și nici s-o extrădeze altui stat în lipsa acordului prealabil al statului solicitant. Statul solicitant nu va putea deci judeca, condamna sau supune la extecutarea pedepsei pe extrădat pentru fapte săvârșite anterior cererii extrădare, dar neprevăzute în actul extrădării, chiar dacă acestea sunt decât cele prevăzute în tratate sau legea de extrădare. De asemenea, statul solicitant nu va putea pe individ altui stat, pentru aceeași faptă sau pentru alta, decât cu acordul prealabil al statului solicitat inițial.
Majoritatea autorilor subliniază că principiul specialității cere numai identitatea faptei nu și a calificării care va putea fi schimbată cu condiția să nu ridice o învinuire nouă, să nu adauge fapte noi pentru care nu s-a cerut extrădarea. De exemplu, persoana respectivă a fost extrădată pentru omor și se constată că a săvârșit ucidere din culpă sau extrădat ca autor al unei infracțiuni, se constată numai compliciatea ori tentativa la acea infracțiune. Schimbarea calificării în aceste cazurii nu lovește regularitatea cererii de extrădare. Credem că păsrându-se materialitatea faptei în toată strictețea ei, calificarea poate fi schimbată într-o infracțiune mai gravă sau mai ușoară, condiția fiind ca noua calificaresă fie dintre cele pentru care se admite extrădarea. În măsura în care prin schimbarea calificării sunt afectate condițiile de fond ale extrădării (pentru noua infracțiune se prevede urmărirea la plângera prealabilă sau o pedeapsă mai mică de doi ani), principiul specialității nu mai este respectat și individul nu este obligat să se înfățișeze la urmărirea penală sau la judecată. Regularitatea extrădăriieste lovită și individul va trebui înapoiat statului care l-a predat urmând a se formula o nouă cerere de extrădare, eventual, în temeiul reciprocității.
Statul solicitant nu ar putea deci să profite de prezența persoanei respective pe teritoriul său pentru a exercita asupra ei o represiune care nu a fost avută în vedere în prevederile actului de extrădare. Se admite totuși că în alte cauze, anterioare extrădării, pentru care nu s-a cerut extrădarea, individul respectiv va putea fi confruntat cu ceilalți coinculpați, audiat ca martor, dar nu va putea fi condamnat sau supus la executarea pedepsei.
Considerăm că face excepție de la principiul specialității situația în care extrădarea s-a acordat statului al cărui cetățean este extrădatul, întrucât principiul personalității, expresie a suveranității statului, nu poate fi subordonat convențiilor sau altor condiții. Într-o astfel de situație, extrădatul nu va mai fi înapoiat statului care l-a extrădat. Aceeași va fi situație și pentru apatrizii domiciliați pe teritoriul statului solicitant.
Nimic nu se opune ca statul solicitant să judece pe extrădat pentru fapte posterioare actului de extrădare.
Acordul statului solicitat nu mai este necesar și cel extrădat va putea fi judecat și pentru alte fapte anterioare extrădării, neprevăzute în actul extrădării, dacă persoana extrădată nu părăsește teritoriul țării respective în termen de o lună de la sfârșitul procesului penal ori de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, a revenit ulterior (art. 7 alin. ultim din legea nr. 4 privind extrădarea). În acest termen nu se socotește termenul în cursul căruia persoana respectivă nu a putut părăsi teritoriul din motive independente de voința sa.
Extrădatul însuși va putea consimți să fie judecat și pentru alte infracțiuni, indiferent dacă tratatul sau legea le prevede sau nu și indiferent că au format sau nu obiectul extrădării. Aceasta, deoarece se consideră că rezervele și limitările din actul de extrădare sunt în favoarea, iar nu împotriva acestuia. Extrădatul poate avea chiar interes să fie judecat pentru toate infracțiuniile pentru a nu fi din nou extrădat ulterior.
CAPITOLUL 5:
PROCEDURA EXTRĂDĂRII
5.1.SISTEME DE ACORDARE A EXTRĂDĂRII
In teoria dreptului penal si in legislatiile in vigoare sunt cunoscute trei sisteme de acordare a extradarii:
Sistemul zis politic sau guvernamental, in care extradarea este considerata un act exclusiv politic si de aceea ea trebuie sa se acorde de guvernul statului solicitat, pe baza datelor culese de organele administrative sau judiciare;
Sistemul jurisdictional, in care extradarea este considerata un act exclusiv jurisdictional si in consecinta instantele judecatoresti din statul solicitat sunt acelea care trebuie sa decida asupra admiterii sau respingerii cererii de extradare;
Sistemul mixt, in care se recunoaste extradarii un caracter politic cat si jurisdictional, la solutionarea cererii de extradare participand atat organe judiciare care verifica existenta conditiilor extradarii, cat si autoritatea guvernamentala care, ca purtatoare a suveranitatii de stat, are dreptul sa decida asupra admiterii sau respingerii cererii de extradare. De aceea, ea se acorda sau nu de catre statul solicitat, dupa ce, in prealabil, organele judiciare au verificat existenta conditiilor extradarii.
Sistemul mixt a fost considerat si in dreptul penal român, prin dispozitia Legii nr. 4/1971 si celelalte conventii de asistenta juridica internationala, incheiata de România cu alte state. Insa, in raport de dispozitiile art.19 din Constitutia României care prevad ca “Expulzarea si extradarea cetatenilor straini si apatrizi se va hotari in justitie”, instituția extradarii va fi reglementata, in detaliu, in sensul prevederilor Constitutiei, prevazandu-se sistemul jurisdictonal. Potrivit acestui sistem, hotararea instantei nu mai are caracterul unui aviz, ci este definitiva si obligatorie.
5.2. PROCEDURA IN CAZUL IN CARE ROMÂNIA ESTE STATUL SOLICITANT
Cazul in care extradarea este analizata de pe pozitia statului care o solicita, aceasta este denumita extradare activa.
Solicitarea extradarii se face de catre statul român unui stat strain, la propunerea motivata a procurorului in faza de urmarire penala, iar in faza de judecata sau de punere in executie a hotararii, la propunerea motivata a instantei. Ordonanta procurorului ori incheierea instantei prin care se propune a se cere extradarea insotita de actele aratate in art. 9 din Legea extradarii, o copie certificata a mandatului de arestare, cand extradarea se cere pentru executare, precum si de orice alte acte necesare pentru obtinerea extradarii, este inaintata dupa caz, procurorului general sau ministrului justitiei, care, daca socoteste ca extradare propusa a fi ceruta este necesara, intocmeste cererea de extradare si intervine prin Ministerul de Externe pentru obtinerea acesteia.
Conform articolului 10 cererea de extradare adresata de statul român unui stat strain se face potrivit art.3 si 5 care se aplica in mod corespunzator astfel, conform art.3 : “extradarea poate fi admisa numai de fapta pentru care este invinuita sau pentru care a fost condamnata persoana a carei extradare se cere este prevazuta ca infractiune si de legea penale române. Extradarea ceruta in vederea urmaririi penale sau judecatoresti poate fi admisa numai de, potrivit legii statului solicitant cat si legii penale române, fapta atrage o pedeapsa privata de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsa mai grea, iar daca este ceruta in vederea executarii pedepsei, numai daca pedeapsa pronuntata este mai mare de un an sau mai grea.”
In cazul extradarii cerute de statul român, se aplica dispozitia art. 7 si 8 privitoare la efectele extradarii (art.10).
Conform prevederilor art.7 “persoana extradata nu poate fi obligata sa se infatiseze la urmarire sau judecata pentru o alta infractiune decat aceea pentru care s-a obtinut extradarea.
De asemenea, persoana extradata nu poate fi supusa la executarea altei pedepse decat aceea pentru care extradarea a fost obtinuta.
Dispozitiile alineatelor precedente nu se aplica daca exista acordul prealabil al statului român sau daca persoana extradata, desi a avut posibilitate, nu a parasit teritoriul statului solicitant in termen de o luna de la sfarsitul procesului penal ori de la executarea pedepsei sau daca, parasind acel teritoriu, a revenit ulterior”.
In art.8 se precizeaza ca “persoana care a fost extradata unui stat nu poate fi extradata de acesta altui stat, in afara cazurilor prevazute de art.7, alineat 3”.
5.3. PROCEDURA IN SITUATIA IN CARE ROMÂNIA ESTE STAT SOLICITANT
In cazul in care extradarea este analizata din punctul de vedere al statului solicitat, acesta este denumita extradare pasiva.
Potrivit Legii nr. 4/1971, cererea de extradare adresata statului român, este transmisa de Ministerul de Externe Procuraturii Generale (prin Constitutia din 1991 denumirea de “procuratura” a fost inlocuita cu cea de “Minister Public”, iar prin Legea pentru organizarea judecatoreasca nr. 92/1991, denumirea de “Parchetul General” a fost inlocuita cu denumirea de “Parchetul General de pe langa Curtea Suprema de Justitie”) care o trimite procurorului-sef al procuraturii judetene in a carui raza teritoriala isi are domiciliul persoana a carei extradare se cere sau in cazul in care nu are domiciliul cunoscut, procurorul-sef al Procuraturii municipiului Bucuresti (de asemenea, denumirea de “Procuratura municipiului Bucuresti” a fost inlocuita cu cea de “Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti”) (art.12). Cand procurorul constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 9 poate dispune arestarea persoanei a carei extradare se cere, afara de cazul in care, din cuprinsul acestor acte rezulta in mod neindoios ca extradarea nu este admisibila, mandatul de arestare, emis de procuror, se comunica de indata persoanei arestate (art.13), cand din actele care insotesc cererea statului strain nu rezulta cu suficienta datele prevazute in art. 9, procurorul poate dispune, de asemenea, arestarea, cerand, totodata, completarea actelor si fixand termenul pana la care acestea trebuie trimise. Termenul nu va putea depasi 2 luni, dar se va putea prelungi de catre procuror cu 15 zile, la cererea motivata a statului solicitant (art.14), cand cererea de extradare nu este de acte sau cererea este facuta telefonic ori telegrafic procurorul poate dispune arestarea persoanei a carei extradare se solicita, daca in cerere se arata, dupa caz, mandatul sau hotararea ramasa definitiva, pe baza carora se cere extradarea si se dau asigurari ca ulterior vor fi trimise confirmari certificate de pe aceste acte, precum si celelalte acte prevazute in dispozitiile articolului 9.
Cand procurorul a dispus arestarea in conditiile mentionate, masura luata nu poate dura mai mult de o luna. Acest termen se va putea prelungi de procuror 15 zile, la cererea motivata a statului solicitant. In cazul in care cererea de extradare a fost facuta telefonic sau telegrafic, la actele pe care se sprijina cererea de extradare, trimise ulterior, se va atasa si cererea de extradare, formulata in scris (art.15); procurorul strange datele necesare pentru a stabili daca sunt indeplinite conditiile extradarii si dispune sa fie ridicate obiectele care, in mod vadit, provin din infractiuni ori au servit la savarsirea actelor (art. 16) persoanei a carei extradare se solicita este chemata de indata inaintea procurorului pentru a fi ascultata. Declaratia acesteia se consemneaza printr-un proces-verbal. Procurorul este obligat sa administreze probele care sunt in tara, daca acestea pot servi la verificarea conditiilor prevazute in art. 3, 4 si 5, sau daca persoana a carei extradare se solicita are motive temeinice sa ceara administrarea acestora. Dispozitiile din codul de procedura penala privitoare la continutul ordonantelor, mandatului de arestare si proceselor-verbale, precum și dispozițiilor referitoare la administrarea de probe conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate, se aplică în mod corespunzător si in procedura extradarii (art. 17).
Procurorul dispune punerea în libertate a persoanei arestate cand constata ca nu s-au primit in termen, actele suplimentare prevazute in art. 14 ori actele care trebuie trimise conform art. 15. Totodata, procurorul, daca apreciaza ca în lipsa acestor acte cercetarile nu mai pot continua, dă ordonanță de incetare a procedurii de extrădare și atunci când constată, potrivit art. 13, că extrădarea nu este admisibilă, caz în care dispune și punerea în libertate a persoanei arestate, precum și atunci când constată că persoana a cărei extrădare se cere nu a fost găsită. Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare, prevăzută în alineatele 1și 2 se înaintează procurorului general, care în cazul când constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.
Dispoziția privitoare la punerea în libertate a persoanei arestate în cazul arătat în alineatul 1 se execută de îndată, iar în cazul prevăzut de alineatul 2 se execută după confirmarea ordonanței de către procurorul general. Când procurorul general confirmă ordonanța procurorului, ea va fi trimisă ministerului de externe, pentru ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare. Dacă actele ce trebuie să însoțească cererea de extrădare sau actele suplimentare sunt primite după încetarea proceduri de extrădare, ori dacă persoana a cărei extrădare se cere este găsită ulterior, procedura de extrădare este reluată, iar persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată. În cazul când s-a făcut Ministerului de Externe comunicarea prevăzută în alineatul precedent, ci se va aduce la cunoștință că procedura de extrădare a fost reluată (art. 18); procurorul, pe baza actelor pe care se sprijină cererea de extrădare, a declarației persoanei a cărei extrădare se solicită și a probelor adunate potrivit art. 17 alin. 2, dă o ordonanță motivată, prin care constată că lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare au fost terminate și înaintează dosarul cauzei, pentru a se constata dacă condițiile extrădării sunt îndeplinite (art. 19). Normele de procedură penală privind judecata sunt aplicabile și în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispine altfel (art. 20).
Tribunalul fixează un termen de urgență și ia măsuri să se desemneze un apărător din oficiu persoanei a cărei extrădare se cere, dacă aceasta nu are apărător ales. La termenul fixat, în ședință secretă, tribunalul ascultă persoana a cărei extrădare se cere și, după concluziile procurorului și ale apărătorului, constată, prin hotărâre, dacă sunt întrunite sau nu condițiile extrădării. Când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror. Hotărârea instanței nu este supusă recursului (art. 21); în cazul când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune punerea în libertate a persoanei arestate.
Hotărârea instanței este înaintată Ministerului Justiției pentru a fi trimisă Minisrerului de Externe, care comunică statului solicitant rezulatul cererii. În cazul admiterii cererii de extrădare se comunică data la care se va face extrădarea și locul unde aceasta se va efectua.
5.4. ORDINEA DE PREFERINȚĂ ÎN ACORDAREA EXTRĂDĂRII ȘI TRANZITAREA EXTRĂDAȚILOR
În obținerea extrădării unui infractor, pot fi interesate și deci pot avea calitatea de state solicitante, statul al cărui cetățean este infractorul, statul pe al cărui teritoriu s-a săvărșit infracțiunea, și statul împotriva intereselor căruia aceasta a fost săvârșită, în timp ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât statul pe al cărui teritoriu se găsește infractorul. În ipoteza în care toate statele interesate în sancționarea infractorului au adresat cererii de extrădare statului solicitat, se pune problema determinării ordinii de preferință în soluționarea acestor cereri.
Referindu-se la ipoteza în care România este stat solicitat, legea nr. 4/1971 prevede în dispoziția din articolul 24 următoarea ordine de preferință în soluționarea cererilor de extrădare:
statul pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea avându-se în vedere faptul că pe teritoriul acestuia a fost încălcată ordinea de drept, s-a vătămat sau pus în pericol valoarea socială care a facut obiectul infracțiunii s-a creat starea de insecuritate care trebuie înlăturată prin înfăptuirea justiției penale;
statul contra intereselor căruia a fost săvârșită infracțiunea intrând în această categorie infracțiunile contra statului, a intereselor acestuia ori contra cetățenilor lui;
statul al cărui cetățean este infractorul.
Dacă statele se află în același rang de preferință, se acordă prioritate statului care a solicitat mai întâi extrădarea.
Condițiile extrădării precum și procedura prevăzută în legea nr. 4/1971, se aplică în mod corespunzător și în cazul tranzitului pe teritoriul României al unei persoane extrădate unui stat de către un alt stat (art. 27). Totodată cheltuielile de tranzit sunt suportate de statul solicitant (art. 28).
CAPITOLUL 6:
PROCEDURA EXPULZĂRII
6.1.CONSTATAREA DE CĂTRE INSTANȚĂ A CETĂȚENIEI STRĂINULUI INFRACTOR SAU A ȚĂRII DE DOMICILIU A PERSOANEI FĂRĂ CETĂȚENIE CU DOMICILIUL ÎN STRĂINĂTATE. DELIBERAREA ȘI LUAREA HOTĂRÂRII DE EXPULZARE
Luarea măsurii expulzării se face cu respectarea unor reguli. Astfel, instanța care dispune luarea măsurii expulzării trebuie sa constate care este cetățenia străinului infractor sau care este țara unde își are domiciliul infractorul fără cetățenie, aceasta întrucât luarea măsurii respective trebuie să aibă o destinație precisă, explicit sau inplicit stabilită, astfel încât excutarea măsurii să poată practic avea loc. Primirea unui străin expulzat poate fi refuzată de orice stat al cărui cetățean nu este acel străin sau pe teritoriul căruia străinul fără cetățenie nu are domiciliu. Odată ieșit din țară, străinul expulzat este liber să locuiască în orice altă țară în care s-ar îngădui aceasta.
Instanța trebuie sa menționeze în hotărâre că, măsura este luată pe durată nedeterminată, deoarece în astfel de cazuri este foarte dificil să se stabilească mai dinainte cât va dura starea de pericol. Deși legea nu prevede posibilitatea luării măsurii pe timp limitat totuși principiile generale aplicabile în această materie nu se opun ca expulzarea să fie luată temporar, atunci când se stie cu siguranță că starea de pericol este temporară. În concret, în aceste cazuri nu se indică o dată, ci un moment legat de producerea unui eveniment, care își încetează efectele odată cu dispariția împrejurărilor care făceau ca prezența infractorului pe teritoriul țării sa fie socotită ca reprezentând o stare de pericol.
Dacă persoana expulzată ar dobândi ulterior calitatea de cetățean român (de exemplu: prin căsătorie), măsura va putea, după caz, să fie ridicată sau înlocuită cu altă măsură de siguranță.
6.2.CAZURILE ÎN CARE MĂSURA DE SIGURANȚĂ ESTE ÎNSOȚITĂ SAU NU DE PEDEAPSA ÎNCHISORII. REVOCARE EXPULZĂRII
Măsura de siguranță a expulzării însoțeste de regulă pedeapsa închisorii, luarea acestei măsuri implicând săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol mărit.
Executarea măsurii expulzării este reglementată în art. 438 Codul de procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu pedeapsa închisorii.
Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat și măsura de siguranță a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face mențiunea ca la data eliberării, condamnatul sa fie predat organelor.
În practica judiciară pot exista situații când infractorilor străini, care execută pedeapsa închisorii, li se acordă, din oficiu sau la cerere, eliberarea condiționată. Desigur, că în asemenea situații, motivele care au stat la baza eliberării condiționate trebuie să ducă și la revocarea măsurii expulzării.
Revocarea poate să fie dispusă de către instanță și după executarea pedepsei cu închisoarea, când, de exemplu, cetățeanul străin devine prin căsătorie cetățean român.
De menționat, că în practica judiciară, se ivesc numeroase dificultăți în privința executării acestei măsuri de siguranță și de aceea instanțele judecătorești procedează în prealabil la verificări atente pentru a stabili dacă măsura respectivă este executabilă.
Totodată, potrivit dispoziției din art. 117 aliniatul ultim Codul penal, asa cum a fost modificat prin Legea nr. 20/1990, ca urmare a aderării țării noastre la Convenția impotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, infractorii străini care au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite în țara noastră, nu vor fi expulzații dacă există motive serioase de a se crede că vor fi supuși la tortură în țările în care vor fi expulzați.
CAPITOLUL 7: ALTE FORME DE ASISTENȚĂ JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Dezvoltarea cooperarii dintre state in lupta cu criminalitatea a condus la instituirea, alături de extrădare, și a altor forme mai simple și mai puțin formale de asigurare a înfăptuirii justiției penale. Una dintre acestea constă în acordul dintre state de a urmari si judeca pe un cetațean propriu, la cererea celuilalt stat, pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul acelui stat. Se evită astfel formalitățile pe care le implică urmărirea penală și judecarea făptuitorului pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, fiind suficientă cererea adresată statului al cărui cetațean este infractorul pentru ca acesta să-l judece, potrivit legii sale, în virtutea principiului personalității legii penale. Asemănătoare cu aceasta este și măsura predarii infractorului spre a fi judecat de statul al cărui cetățean este, pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul celuilalt stat. In felul acesta, statul renunță la judecarea străinului infractor predându-l, spre a fi judecat, statului al cărui cetățean este. Pe măsura creșterii încrederii între state, pot fi aplicate și alte forme de cooperare în prevenirea și combaterea criminalității.
CAPITOLUL 8:
PERSPECTIVE ÎN EVOLUȚIA EXTRĂDARII ȘI A ALTOR FORME DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Transformările revoluționare care au avut și au loc în continuare în țara noastra, crearea unei noi ordini de drept și integrarea României in comunitatea țărilor europene sunt de natură să determine evoluții importante și în domeniul formelor de cooperare internațională în lupta cu criminalitatea. Extrădarea, deși va continua probabil să rămână și în viitor principalul mijloc de realizare a acestei cooperări, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de cooperare și în același timp este susceptibilă de unele modificări, pe lângă cele deja suferite. Astfel, dacă cele 19 convenții privind extrădarea, încheiate de România cu alte state, se mențin în vigoare, ele vor trebui să fie interpretate și aplicate în conformitate cu principiile de politică penală consacrate ulterior prin normele dreptului penal, ca urmare a asumării de către țara noastră a unor obligații internaționale în domeniul combaterii criminalității. Statul român nu va mai putea admite extrădarea – așa cum s-a mai precizat – dacă pentru infracțiunea săvârșită este prevăzută, în statul solicitant, pedeapsa cu moartea sau dacă legislația acestuia permite aplicarea torturii sau altor măsuri inumane. Dacă vor fi asumate de țara noastră și alte obligații internaționale de natura celor menționate, ele se vor răsfrânge și asupra convențiilor privind extrădarea, fiindcă nu este posibilă respectarea acestor obligații în dreptul intern paralel cu nesocotirea lor prin convenții internaționale.
Sunt posibile evoluții și cu privire la condițiile extrădării, pe măsura creșterii încrederii între state și a apropierii dintre sistemele de drept penal. Una dintre aceste schimbări ar putea privi atenuarea regulii neextrădării cetățenilor proprii sau apatrizilor nedomiciliați pe teritoriul țării, atunci când judecarea acestora în statul unde au săvârșit infractiunea ar realiza o justiție penală mai eficace si mai exemplară. In același timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetățeanului sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârșit o infracțiune.
In fine, observăm că și in Constituția României (art. 19, pct.3) se prevede că extrădarea se hotărăște de justiție, ceea ce implica instituirea pe viitor, în materia extradării, a sistemului jurisdicțional.
CAPITOLUL 9:
EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENȚIEI EUROPENE
Intrând în rândul membrilor Consiliului Europei, România a ratificat Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 martie 1957 și a protocoalelor adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978, acceptând unele reguli uniforme în domeniu și prin aceasta înscriindu-se în marea operă de unificare a legislației comunitare.
Cum la data ratificării convenției țara noastră avea o legislație internă în materia extrădării, și anume articolul 9 din Codul penal și Legea nr. 4 din 18 martie 1971, privind extrădarea, se pune firesc întrebarea care norme se vor aplica, cele convenționale, sau cele interne?
Potrivit articolul 9 din Codul penal, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.
Articolul 2 din actul normativ privind extrădarea stabilește că, dispozițiile prezentei legi se aplică în măsura în care nu se stabilește astfel prin convenții internaționale sau pe bază de reciprocitate.
Norma constituțională pare a fi mai categorică în această privință, stabilind prin articolul 19 alin. 2 că, cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.
S-ar putea deduce din cele menționate că normele convenționale se impun față de cele interne, situația care nu corespunde realității, întrucât chiar prin articolul 22 din aceste norme se prevede că, în afara unor dispoziții contrare ale prezentei convenții, legea părții solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum și cele a arestării provizorii.
Iată de ce socotim că în domeniul la care ne referim se vor aplica prevederile convenției europene, privind condițiile de fond și de formă ale extrădării iar cele interne vor cârmui procedura, evident cu excepția celor care contravin regulilor uniforme.
În conntinuare ne propunem să examinăm principalele prevederi ale Convenției.
Prin articolul 2 din Legea nr.80/1997 se prevede că, ratificarea convenției se face cu următoarele declarații:
La articolul 6 paragraful 1 litera a: ”Cetățeanul român și persoana căreia i s-a acordat drept de azil în România nu pot fi extrădați”.
La articolul 6 paragraful 1 litera b: “ În cazul în care se va solicita tranzitarea teritoriului Romaniei, pentru un cetățean român sau pentru o persoană care a obținut drept de azil în România, cererea de tranzit va fi refuzată”.
În temeiul art. 26 din convenție, prin art. 3 din legea menționată se prevede că, ratificarea se face cu următoarele rezerve la ariticolul 2 paragraful 1:
“Extrădarea va fi cerută și, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației părții solicitante și a părții solicitate, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării pedepsei numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă”.
Aceasta înseamnă că țara noastră nu se va angaja în procedura de extrădare pentru faptele pedepsite cu o pedeapsă privativă de liberate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin un an, ca și în cazul condamnărilor la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță pentru o durată de cel puțin 4 luni, așa cum se prevede în convenție.
De altfel, în legislația noastră nu se prevede extrădarea pentru executarea unei măsuri de siguranță.
Extrădarea nu se va acorda pentru infracțiuni politice și militare iar în cazul infracțiunilor fiscale (în materii de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar) se va acorda numai dacă s-a hotărât astfel între părțile contractante pentru fiecare infracțiune sau categorie de infracțiuni (art. 3,4 și 5).
De asemenea, de opinii politice ori că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive.
Extrădarea va putea fi refuzată pentru o infracțiune care, potrivit legislației părții solicitante, a fost săvârșită în totul sau în parte pe teritoriul său precum și atunci când persoana reclamantă se află sub urmărirea părții solicitate pentru fapta sau faptele în legătură cu care se face cererea.
Atunci când persoana reclamantă a fost judecată definitv de către autoritățile competente ale părți solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este corectă, aceasta nu se va acorda.
Potrivit articolului 9 completat cu trei paragrafe, prin primul protocol se dispune:
Extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăți definitive într-un stat terț, parte contractantă la convenție, pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată,nu se va acorda;
când judecata a pronunțat achitarea sa;
când pedeapsa privativă de liberate sau altă măsură aplicată :
a fost executată integral;
a format obiectul unei grațieri , purtând asupra totalității sale sau asupra părții neexecutate;
când judecătorul a constatat vinovăția autorului infracțiunii fără să pronunțe vreo sancțiune.
Totuși, în cazurile prevăzute la paragraful 2, extrădarea va putea fi acordată;
dacă fapta care a dat loc judecății a fost comisă împotriva unei persoane, instituții sau bun, având caracter public în statul solicitant;
dacă persoana care a format obiectul judecății avea ea însăși caracter public în statul solicitant;
dacă fapta care a dat loc judecății a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.
Dispozițiile paragrafelor 2 și 3 nu împiedică aplicarea dispozițiilor nationale mai largi.
Prescripția acțiunii sau a pedepsei împlinită oricărei părți contracte, împiedică acordarea extrădării.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de legea părții solicitante, dar nu și de ceea a părții solicitate, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția unor asigurări îndestulătoare că această pedeapsă nu se va executa.
Cererea privind extrădarea va fi formulată în scris și adresată de Ministerul Justiției al părții solicitante Ministerului Justiție al părții solicitate, așa cum se prevede în paragraful 1 al articolului 12 al Convenției înlocuit prin articolul 5 al celui de al doilea protocol adițional. O altă cale va putea fi convenită prin înțelegerea directă între două sau mai multe părți, nefiind exclusă nici calea diplomatică.
Prin această dispoziție se înlocuiește modalitatea anterioară prevăzută în convenție și în Legea nr.4/1971, potrivit căreia cererea de extrădare se prezintă numai pe cale diplomatică.
De altfel, calea diplomatică este înlocuită în materia asistenței juridice internaționale, printr-o legatură directă între ministerele de justiție ale părților contractante. Avem în vedere art.5 paragraful 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și articolul 8 paragraful 2 al Tratatului dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală.
În sprijinul cererii, potrivit articolului 12 paragraful 2 din Convenție, se vor prezenta:
a) originalul sau copia autentică, fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în forme prescrise de legea părții solicitante;
b) o executare a faptelor pentru care se cere extrădarea.
Data și locul savârșirii lor, calificarea lor legală și referirile la dispozițiile legalece le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;
c) O copie de pe dispozițiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra dreptului aplicabile, precum și semnalmentele cele mai precise posibile ale persoanei reclamante și orice alte informații de natură a determina identitatea și naționalitatea sa.
O regulă a specialității este prevăzută în articolul 14 al Convenției, și anume:
1. Persoana care va fi predată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici reținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță, nici supusă oricărei altei restricții a libertății sale individale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile următoare:
a) – când partea care a predat-o consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoțită de actele prevăzute la articolul 12 și de un proces verbal judiciar, consemnâd declarațiile extrădatului. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ca însăși obligația de extrădare potrivit prezentei convenții;
b) – când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părții căreia îi fusese predată ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit.
2. Totuși partea solicitată va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar, pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
3. Când calificare dată faptei încriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită saujudecată decât în măsura în care elementul constitutiv ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
În ce privește arestarea provizorie, în articolul 16 paragraful 1 din Convenție se prevede că, în caz de urgență, autoritățile componente ale părții solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei căutate; autoritățile competente ale părții solicitate vor statua asupra acestei cereri potrivit legii acestei părți.
Se va aplica deci Legea nr. 4/1971, care prevede în Capitolul III procedura extrădării, cu unele adaptări în raport de prevederile convenției și ale Constituției României.
Astfel, articolul 12 ar putea fi reformulat în sensul că, cererea de extrădare adresată statului român este transmisă de Ministerul Justiției Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care o trimite primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean în a cărei rază teritorială își are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau, în cazul când nu are domiciliul cunoscut primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul munucipiului București
Articolul 15 alineatul 2 din Legea nr. 4/1971, trebuie considerat modificat implicit prin articolul 23 alineatul 4 din Constituție care prevede că arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prelugirea arestări se aprobă numai de instanța de judecată. În aceste condiții textul menționat va trebui adoptat în felul următor: “Când procurorul a dispus arestarea în condițiile alineatului precedent, măsura nu poate dura mai mult de 30 de zile. Acest termen se va putea prelungi de instanța de judecată cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant”.
Procedura de extrădare se desfășoară în două faze; una în fața procurorului și alta în fața tribunalului.
Atunci când exrtrădarea nu este admisibilă ori nu s-au primit în termen actele care trebuie trimise potrivit articolelor 14 și 15, procurorul dă ordonanță de încetare a procedurii de extrădare, caz în care dispune și punerea în libertate a persoanei arestate, precum și atunci când constată că persoana a cărei extrădare se cere nu a fost găsită.
Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare menționată se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care, în cazul când constată că cercetările nu sunt complete , o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.
Când procurorul general confirmă ordonanța procurorului, ea va fi trimisă Ministerului Justiției pentru ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare (articolul 18 aliniatul 5 din Legea nr.4/1971).
Atunci când extrădarea este admisibilă, în baza articolului 19, procurorul dă ordonanță motivată, prin care se constată că lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare au fost terminate și înaintează dosarul cauzei tribunalului pentru a constata dacă condițiile extrădarii sunt îndeplinite.
Când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror (articolul 21 alineatul 3).
În cazul când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune punerea în liberate a persoanei arestate.
Hotărârea instanței este înaintată Ministerului de Justiție care comunică statului solicitant (iar nu prin M.A.E.), cauzele pentru care cererea de extrădare nu a fost admisă ,hotărește asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare.
În prezent acest text este abrogat implicit prin articolul 19 alineatul 3 din Constituție, care dispune că extrădarea se hotărește de către justiție.
Prin această normă constituțională România trece extrădarea din sistemul mixt în sistemul judiciar, după care extrădarea este o instituție pur juduciară, competența în materia extrădării fiind încredințată în exclisivitate organelor judiciare.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara, care a statuat că instanța de judecată este singura abilitată să dispună asupra extrădării, exprimându-se și unele opinii în doctrină.
Întrucât în materia extrădării continuă să se aplice dispoziții ale Legii nr.4/1971, care au fost abrogate tacit prin Constituție, se inpune adoptarea unui act normativ care să consacre noua concepție prin care această institutie are o natură exclusiv judiciară și să se armonizeze cu Convenția europeană.
Până atunci este firesc să se aplice direct dispozițiile constituționale.
CAPITOLUL 10:
PREZENTAREA UNOR CAZURI REALE ÎN CARE S-A APLICAT MĂSURA DE EXTRĂDARE SAU EXPULZARE
ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIRE. EXTRĂDARE
Recursul declarat de inculpat (învinuit de săvârșirea infracțiunii de trafic de stupefiante prevazută în art. 512 C. pen., în Turcia și Germania, astfel cum rezultă din mandatul de arestare emis de autortățile germane) împotriva închieirii prin care s-a admis cererea procurorului de prelungire a arestării preventive, în vederea extrădării, este nefondat.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, procurorul poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.
Existând un mandat de arestare al autorităților germane și fiind îndeplinitte condițiile prevazute în art. 6 și 9 C. pen., arestarea preventivă a inculpatului, ca și prelungirea duratei acestei măsuri, în vederea extrădării, sunt pe deplin justificate, chiar daca nu există o cerere scrisă în acest sens.
C. de Apel București,
s. a II-a pen., dec. nr. 61/1998
EXTRĂDARE. ARESTARE PREVENTIVĂ
În cadrul procedurii de extrădare reglementată prin Convenția europeană de extrădare, ratificată în baza Legii nr. 80/1997 și prin Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, durata arestării preventive a persoanei a cărei extrădare se cere nu poate depași 40 de zile, fără posibilitate de prelungire în condițiile art. 149 C. pen.; în cazul depășirii acestei durate trebuie să se considere că măsura arestării preventive a încetat de drept.
C. de Apel București,
s. I-a pen., d.242/1998
EXPULZARE
Conform art. 117 C. pen., cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării.
Aplicarea acestei măsuri nu are caracter obligatoriu, fiind atributul instanței de a stabili, în raport cu fapta comisă și cu persoana infractorului, dacă există un pericol potențial de a fi comisa din nou o infracțiune.
În speță, în raport cu natura infracțiunii săvârșite – trafic de stupefiante – și cu împrejurarea că inculpatul nu are nici o ocupație în România și nici mijloace materiale licite, instanța trebuia să constate existența acestei stări potențiale de pericol și să aplice măsura de siguranță a expulzarii prevăzută în art. 117 C. pen.
C. de Apel București,
s. a II-a p., d. nr. 74/A/1995
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg,
hotărârea din 29 aprilie 1997, dosar nr. 11/1996, 630/813.
1. Reclamantul H.L.R. este cetățean columbian cu rezidența în Franța. La 14 mai 1989, reclamantul a fost prins de autoritățile franceze la aeroportul din Roissy transportând 580 grame cocaină pe care avea tendința să o predea unei persoane din Italia.
În cursul cercetărilor, reclamantul a dat informații asupra altor doi traficanți și asupra persoanei care l-a recrutat. Aceasta a permis arestarea și condamnarea unora dintre traficanți.
Reclamantul a fost condamnat, la 25 sept. 1989, de Tribunalul din Bobigny la 5 ani închisoare și interdicția de a se mai afla pe teritoriul francez. La 24 iulie 1992 Curtea de apel din Paris a confirmat condamnarea.
În ceea ce privește expulzarea, comisia de expulzări sesizată de Ministerul de Interne a avizat favorabil pentru rămânerea condamnatului pe teritoriul francez, însă Ministerul de Interne a luat hotărârea de a-l expulza, motivând că existența sa pe teritoriul francez ar constitui o amenințare gravă pentru ordinea publică.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a făcut recurs în anulare la tribunalul administrativ din Bordeaux, recurs care a fost respins.
2. La 4 iulie 1997 reclamantul H.L.R. a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului, susținând că prin expulzare a fost supus riscului de a suferi un tratament inuman sau degradant, contrar celui prevăzut în art. 3 din Convenția Europeană.
Comisia a reținut plângerea cu 19 voturi pentru și 10 contra, susținând că în speță există o violare a art. 3 din Convenție. Totodată, comisia a sesizat Curtea Europeană.
3. Examinând susținerile reclamantului și dovezile prezentate, Curtea a considerat că statul care dispune expulzarea ar putea să-și atragă răspunderea în conformitate cu art. 3 din Convenție dacă se face dovada că există motive serioase care fac să se creadă că reclamantul expulzat ar risca în mod real să fie supus unor tratamente inumane sau degradante în țara unde va fi expulzat. Verificând dacă în speță există un asemenea risc, Curtea a reținut că reclamantul, în timpul cercetărilor, a denunțat 3 traficanți de droguri care ar putea să se răzbune pe reclamant pentru acest denunț. Aceste amenințări nu provin însă din partea autorităților, ci din partea unor persoane particulare; ele ar avea relevanță dacă s-ar face dovada că autoritățile columbiene nu ar putea asigura protecția necesară reclamantului dacă acesta va fi expulzat în acest stat. Din actele prezentate nu rezultă nici un indiciu că în Columbia ar exista o asemenea situație limită și că reclamantul ar avea o poziție mai riscantă în țară decât alți cetățeni columbieni. De asemenea, nu există nici o dovadă că autoritățile columbiene ar fi incapabile de a-i oferi o protecție corespunzatoare.
Ca urmare, Curtea a concluzionat că nu există motive serioase de a se crede că reclamantul va fi supus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante în sensul art. 3 din Convenție, în cazul în care ar fi executată măsura expulzării.
Pentru aceste considerente Curtea, cu 15 voturi pentru și 6 contra, a decis că nu există o violare a art. 3 din Convenție, în cazul în care decizia de expulzare ar fi executată.
4. Soluția Curții Europene ni se pare de acord și cu legislația română în materie.
Potrivit art. 117 al. 4 C. pr. pen., introdusă prin Legea nr. 20/1990, persoanele contra cărora s-a dispus măsura de siguranță a expulzări nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează să fie expulzate.
Acestă dispoziție trebuie înțeleasă că amenințarea trebuie să provină din partea autorităților, și nu din partea unor persoane particulare. În caz contrar, orice expulzare ar putea fi împiedicată dacă o persoană oarecare ar adresa amenințări celui expulzat că îl va supune la torturi ori la alte tratamente inumane și degradante în cazul când va ajunge pe teritoriul respectiv.
În cazuri extreme, ar putea fi luate în considerare și asemenea amenințări dacă sunt grave și verosimile, dar numai cu condiția să se facă dovada că autoritățile nu ar fi în măsură să asigure celui expulzat protecția necesară.
În măsura în care persoana expulzată nu face o asemenea dovadă – ca în speța de mai sus – executarea expulzării nu va putea fi împiedicată.
O atare interpretare credem că este rațională și se impune a fi adoptată de autoritățile române în cazul când vor fi confruntate cu situații similare.
EXTRĂDAREA, PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE
Prin sentința penală atacată cu apel de către inculpat, tribunalul a admis cererea de extrădare formulată de Statul german și a dispus extrădarea cetățeanului turc B. S., învinuit de săvârșirea, în anul 1986, a două fapte de trafic de stupefiante și înpotriva căruia autoritățile germane au emis mandat de arestarela 17 noiembrie 1987.
Declarând apel, inculpatul solicită respingerea cererii de extrădare, susținând că răspunderea penală pentru trafic de stupefiante este prescrisă potrivit art.121 Cod penal.
Conform art. lit. c din L. 4/1971 privind extrădarea – ale cărei prevederi referitoare la condițiile de fond ale extrădării sunt în vigoare -, extrădarea nu se admite dacă fapta pentru care se cere luarea acestei măsuri este, potrivit legii statului solicitant ori legii penale române, prescrisă sau amnistiată ori există o altă cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. Or, în raport cu data săvârșirii infracțiunilor de care este acuzat inculpatul – anul 1986 -, a operat prescripția răspunderii penale conform art. 122 lit. d C. pen.
Este adevărat că, în conformitate cu prevederile Codului penal german infracțiunea de trafic de stupefiante se pedepsește cu închisoare de la 2 la 15 ani și că, pentru faptele sancționate de lege cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 10 ani, termenul de prescripție este de 20 de ani; potrivit dispozițiilor Codului penal român însă infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută în art. 512 C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în art. 122 lit. C. pen. este de 5 ani când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.
Cum în speță nu s-a făcut dovada că s-a întrerupt cursul prescripției prin îndeplinirea vreunui act procesual, rezultă că termenul de prescripție s răspunderii penale pentru faptele comise în anul 1986 s-a împlinit.
În consecință, răspunderea penală privind infracțiunile pentru care se cere extrădarea inculpatului fiind prescrisă potrivit legii penale române, apelul declarat de inculpat va fi admis, iar cererea de extrădare respinsă.
C. de Apel București,
s. l pen., d 206/A/1996.
BIBLIOGRAFIE
1. Constantin Bulai – Drept penal român, Partea generală, vol. I și II, București, 1992.
– Manual de drept penal, Partea generală, București, 1997.
2. Constantin Mitrache – Drept penal român, Partea generală, București, 1996.
3. Aurel Dincu – Drept penal, Partea generală,
Universitatea București, Facultatea de Drept, 1975.
4.Vasile Dobrinoiu, – Drept penal, Parte generală,
Ilie Pascu, Vasile București, 1999.
Lazăr, Gheorghe
Nistoreanu, Ioan
Monar, Alexandru
Boroi
5. Vintilă Dongoroz – Drept penal, Parte generală,
București, 1939 (Tratat).
6. Ioan Tanoviceanu – Drept și Procedură penală,
vol. I, București, 1924.
7. Vintilă Dongoroz, – Explicații teoretice ale Siegfried Kahane, Ion Codului penal român, Partea Oancea, Iosif Fodor, generală, vol.I (1969) și vol. II
Nicoleta Iliescu, (1970).
Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu
8. Ion Oancea – Tratat de drept penal, Partea
generală, București, 1972.
9. Const. S. Rătescu, – Codul penal Carol al II-lea
Ioan Ionescu Dolj, I. Gr. Adnotat, Parte generală, vol. I
Periețeanu, Vintilă București, 1937.
Dongoroz, H. Asnavorian,
Traian Pop, Mihail I.
Papadopolu, N. Pavelescu
10. Teodor Vasiliu, George – Codul penal român comentat Antoniu, Stefan Daneș și adnotat, Partea generală,
Gheorghe Dărâncă, Bucuresti, 1972.
Dumitru Lucinescu,
Vasile Papadopol,
Doru Pavel, Dumitru
Popescu, Virgil Rămureanu
11. Maria Zolyneak – Drept penal, Partea generală,
vol. I, Iași, 1992.
12. Ștefan Daneș – Drept penal, Partea generală,
București, 2000.
13. Rodica Miga-Beșteliu – Drept internațional, Introducere în Dreptul Internațional Public, București 1997.
14. Adrian Năstase, – Drept Internațional Public,
F. Coman București 1998.
15. Ionel Cloșcă, – Tratat de Drepturile Omului,
Ion Suceavă București, 1995.
16. Revista de Drept penal 1994-2000, București, Institutul de Cercetări Juridice (revistă trimestrială).
17. Dreptul (1995-1999), București.
18. Pro Lege (1998-2000).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .extradarea Si Expulzarea, Institutii de Drept Penal Si Drept International (ID: 125343)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.