.expertiza Judiciara, Mijloc de Proba In Procesul Penal

CAP. I . ROLUL EXPERTIZEI ÎN PROCESUL PENAL ȘI CIVIL.

SECȚIUNEA 1. EXPERTIZA JUDICIARÃ, MIJLOC DE PROBÃ

ÎN PROCESUL PENAL

Expertiza judiciarã – noțiune, clasificare

Etimologia cuvântului „expertizã” se aflã în limba latinã. Existã douã termene: unul „peritus” – tradus: „încercatul”, „experimentul” și „exprtus” – tradus : „cel ce este experimentat într-o anumitã problemã” , ambele impunându-se în diverse limbi de origine latinã .

Expertiza este socotitã acel mijloc de probã, prin care, pe baza unei activitați de cercetare, ce folosesc date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a cãror lãmurire sunt necesare cunostințele specializate. Ea este necesarã numai în acele cazuri în care se pot da interpretãri diferite unei probleme, iar pentru soluționarea ei sunt indispensabile cunoștințe de o deosebitã competențã tehnicã. Astfel, prin intermediul unui specialist, se poate spune cã s-a trecut de la posibilitatea cunoașterii la cunoașterea propriu-zisã cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de științã.

Juriștii românii au definit expertiza ca o cercetare care constã din diferite operațiuni specifice fiecãrei specialitãți, ca o operație încredințatã unor fapte pe care juriștii nu le pot preciza personal ; o activitate de cercetare corectã a cazului și a aplicarii unor date de specialitate de cãtre persoanele competente desemnate de organele judiciare. Rolul expertizei este de a descoperi date faptice interesante pentru proces, prin aplicarea unor metode științifice. Ea este admisã ca mijloc de probã, indiferent dacã o cer una sau toate pãrțile din proces, numai dacã legea prevede obligativitatea ei în anumite situații, valoarea ei probantã fiind egalã cu a celorlate mijloace de probã admise.

Aflarea adevarului în anumite cauze penale necesitã cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictã specialitate, pe care organul nu le are.

În asemenea cazuri se recurge la cunoștințele unui expert, dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea unor expertize.

Expertiza criminalisticã este efectuatã de expertul numit de organul de urmarire penalã ori instanța de judecatã. Fiecare parte, însã, are dreptul sã cearã ca la efectuarea expertizei sã participe un specialist recomandat de ea. Experții sunt desemnați din rândul specialiștilor în domeniul respectiv. În cazul când în specialitatea respectivã existã expert oficial nu pot fi numite persoane care nu au aceasta calitate.

Obiectul expertizei și întrebãrilor la care trebuie sã le rãspundã expertul se stabilesc de organul penal.

Se fixeazã un termen la care sunt adunate pãrțile și se citeazã expertul desemnat de organul penal .

Se pune în vedere celor prezenți obiectul expertizei și întrebărilor formulate expertului. Pãrțle și expertul pot cere modificarea sau completarea lor. Dupã examinarea cererilor și obiecțiilor ridicate, organul penal se pronunțã asupra acestora. Totodatã, organul aduce la cunoștința expertului termenul fixat pentru efectuarea expertizei și împrejurarea dacã la executarea ei urmeazã sã participe pãrțile .

Expertul desemnat are obligația sã efectueze expetiza în limitele obiectivului fixat. Are dreptul sã ia cunoștinã de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât, în faza de urmãrire penalã, dosarul e secret, cercetarea dosarului de cãtre expert se face cu încuviințarea organului de urmãrire penalã.

În problemele nelãmurite, expertul poate cere informatii sau explicații organului penal. Pot da lãmuriri expertului și pãrțile, cu încuviințarea organului penal și în condițiile stabilite de acesta. Punctul de vedere al expertului se materializeazã într-un raport de expertizã scris, care se întocmește la terminarea expertizei. Indiferent de numãrul de experți care au efectuat expertiza, se va redacta un singur raport de expertizã.

Chiar dacã existã opinii deosebite, pãrerile se consemneazã în același raport, eventual într-o anexã. Raportul întocmit se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertizã cuprinde partea introductivã, expunerea și concluziile. Potrivit art. 123 Cod de procedurã penalã, conținutul raportului de expertizã e urmatorul:

Partea introductivã – indicã organul care a dispus expertiza, numelui expertului, data depunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebãrile la care urmeazã sã rãspundã, materialul pe baza cãruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date de pãrțile care au participat.

Expunerea – cuprinde o descriere amãnunțitã a operațiunilor efectuate și analiza obiecțiilor sau explicațiilor pãrților în lumina constatãrilor expertului,

Concluziile expertului – cu privire la obiectul expertizei și la întrebãrile care s-au pus.

Dacã expertiza efectuatã nu e completã, la cerere sau din oficiu, organul penal poate dispune efectuarea unui supliment de expertizã de cãtre același expert sau de altul – art. 124. Cod procedurã penalã . În practicã, organul care a dispus expertiza are de multe ori nevoie ca expertul sã dea anumite lãmuriri sau explicații. Lãmuririle pot fi solicitate expertului în scris, însã ele pot fi chemate și pentru a da explicații verbale. În acest caz, expertul va fi audiat potrivit potrivit dispozițiilor referitoare la ascultarea martorilor. Daca existã îndoieli cu privire la concluziile experților, se poate dispune, de cãtre organul penal, o nouã expertizã prin care sã se ajungã eventual la alte concluzii. Experții au dreptul la o retribuție pentru efectuarea expertizei în cazurile și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale. Sumele se plãtesc din fondul cheltuielilor judiciare și se recupereazã potrivit regulamentului general de suportare ale acestor cheltuieli.

Natura juridicã a expertizei

S-a ridicat problema valorii probatorii a expertizei, având în vedere cã în legãturã cu aspectul expertizãrii s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depãșesc în domeniul respectiv pe cele ale organului penal. S-a ajuns pânã la emiterea unor opinii dupã care, într-o asemenea situație, expertul ar face o „ judecatã științificã ” în cauzã. Acest punct de vedere acordã o valoare probatorie mult sporitã în raport cu celelalte mijloace de probã.

Expertul nu-și poate asuma atribuțiile de organul de urmãrire.

Organul de urmarire trebuie sa fixeze obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmãririi. Expertul trebuie sã îndeplineascã sarcina primitã și sã nu facã aprecieri, întemeindu-se pe bazã științificã a expertizei, nu pe informațiile și declarațiile unor persoane, pe care a gasit el de cuviințã sã le interogheze. Expertul nu are nici dreptul de soluționare a cauzei. Instanța poate aprecia concluziile expertizei și sã le admitã sau nu, în masura în care ele se impun prin temeiul lor șiințific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probã etc. Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul penal, acesta are obligația sã motiveze. Calitatea de expert e incompatibilã cu cea de martor. Dacã aceeași persoanã întrunește ambele calitãți, întâietate are calitatea de martor, sarcina efectuãrii expertizei fiind încredințatã unui alt expert ( art. 54 ).

Pentru stabilirea falsificãrii înscrisurilor se poate dispune prezentarea unor scripte de comparație . Ele ajutã în aprecierea caracterului de fals sau autentic al unor texte scrise pe baze comparative. Scriptele de comparație se anexeazã la Raportul de Expertizã Criminalisticã.

SECȚIUNEA 2. CLASIFICAREA EXPERTIZELOR JUDICIARE

Domeniu de aplicare în care se recurge la folosirea experților este foarte variat, iar stabilirea categoriilor de expertize aratã ce posibilitãți se deschid organelor judiciare prin folosirea acelui mijloc de probã.

Într-o primã opinie, expertizele se pot clasifica în expertize ce au la bazã constatãri materiale și diferite date de specialitate ( fãrã a se vedea și elementele juridice ) cum e cazul expertizelor medicale, tehince, chimice, bacteriologice și expertizei care cuprinde și elemente juridice ( ca expertizele tehnice și contabile ).

O altã clasificare se referã la expertize ce au ca obiect stabilirea stãrii infractorilor și identificarea lor.

Apoi, expertizele oficiale (deșfãșurate de experții care și-au ales aceastã activitate drept profesiune) și expertize libere și cu jurãmânt . Expertizele nesigure (prin care expertul interpreteazã subiectiv faptele), expertiza pe bazã științificã (opusã celei nesigure) conform profesorului Charles Legneau; expertiza tipicã (specialã) și secundarã (accesorie), expertiza mixtã (întâlnitã la accidente de circulație); expertize legiferate de dreptul comun (civil, comercia), sau legiferate de reglemantãri proprii (expertiza contabilã, medico-legalã, etc.), însã cel mai corespunzãtor criteriu este cel în funție de domeniul de aplicare. Astfel, expertizele pot fi: tehnice, medicale, contabile, criminalistice, agricole, comerciale, etc.

În cele ce urmeazã, mã voi referi la diferitele genuri de expertize, cu accent pe expertiza criminaslisticã a scrisului de mânã, deoarece reprezintã obiectu acestei teme.

Expertiza tehnicã – constã în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic. Printr-o astfel de expertizã se poate determina calitatea produselor industriale, apartenența lor geneticã, proprietãțile lor, cauzele defecțiunilor ori stãrilor de funcționare.

Expertiza medicalã – folosește datele științifice medicale pentru obținerea de informații privind sãnãtatea fizicã și psihicã a persoanei.

Expertiza medicalã legalã – este o formã a expertizei medicale care rezolvã aspecte precum: cauza morții, vãtãmarea sãnãtãții unei persoane, determinarea grupei de sânge, stabilirea filiației, etc.

Expertiza psihicã – este necesarã în ceea ce privește discernãmântul unei peroane la momentul sãvârșirii unei fapte penale precum și latura subiectivã cu care a acționat la un moment dat (vinovãția).

Expertiza contabilã – are drept obiect cercetarea, de cãtre o persoanã cu pregãtire specialã, a situației economice a unei întreprinderi așa s-a reflectat în evidența contabilã.

Expertiza agricolã – se dispune pentru efectuarea unor cercetãri în legãturã cu calitatea materialului de însãmânțat, consecințele nerespectãrii regulilor agrotehnice, infectarea culturilor cu dãunãtoare, etc.

Expertiza economicã – cerceteazã probleme in legãturã cu evidența produselor fabricate, aprecieazã calitatea produselor, etc.

Expertiza artisticã – se efectueazã când se ivesc nelãmuriri cu privire la operele de artã și anume: autenticitatea unor opere de artã, valorificarea dreptului de autor, etc.

Expertiza criminalisticã – este folositã mai ales în materie penalã și desfãșoarã cercetarea științificã a probelor materiale judiciare în scopul identificãrii persoanelor, obiectelor, substanțelor, schimbãrilor intervenite în structura lor și pentru stabilirea mecanismelor schimbãrilor intervenite. Acest gen de expertizã a fost împãrțit în mai multe categorii în raport cu specificul problemelor ce-i sunt expuse expertului: expertiza graficã, tehnicã a documentelor, dactiloscopicã, traseologicã, balisticã.

Expertiza traseologicã sau a urmelor, – foloseste pentru identificarea persoanelor, animalelor ori a obiectelor, acele obiecte creatoare de urme sau acele obiecte purtãtoare de urme.

Cu ajutorul expertizei balistice se pot identifica urmele de foc, muniții, focoase de proiectile, folosindu-se proiectilele sau tuburile de cartușe.

Expertiza tehnicã a documentelor – privește descoperirea diferitelor tipuri de falsuri, relevarea textelor șterse, identificarea mașinilor de scris, a ștampilelor, a materialelor de scris ce are ca obiect studiul scrisului în scopul identificãrii pe baza constatãrilor de specialitate privind deprinderile grafice și deprinderile de exprimare.

Existã mai multe determinãrii în ceea ce privește aceastã „expertizã a scrisului”(singura determinare corespunzãtoare în opinia lui Emil Mihuleac) toate celer criteriu este cel în funție de domeniul de aplicare. Astfel, expertizele pot fi: tehnice, medicale, contabile, criminalistice, agricole, comerciale, etc.

În cele ce urmeazã, mã voi referi la diferitele genuri de expertize, cu accent pe expertiza criminaslisticã a scrisului de mânã, deoarece reprezintã obiectu acestei teme.

Expertiza tehnicã – constã în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic. Printr-o astfel de expertizã se poate determina calitatea produselor industriale, apartenența lor geneticã, proprietãțile lor, cauzele defecțiunilor ori stãrilor de funcționare.

Expertiza medicalã – folosește datele științifice medicale pentru obținerea de informații privind sãnãtatea fizicã și psihicã a persoanei.

Expertiza medicalã legalã – este o formã a expertizei medicale care rezolvã aspecte precum: cauza morții, vãtãmarea sãnãtãții unei persoane, determinarea grupei de sânge, stabilirea filiației, etc.

Expertiza psihicã – este necesarã în ceea ce privește discernãmântul unei peroane la momentul sãvârșirii unei fapte penale precum și latura subiectivã cu care a acționat la un moment dat (vinovãția).

Expertiza contabilã – are drept obiect cercetarea, de cãtre o persoanã cu pregãtire specialã, a situației economice a unei întreprinderi așa s-a reflectat în evidența contabilã.

Expertiza agricolã – se dispune pentru efectuarea unor cercetãri în legãturã cu calitatea materialului de însãmânțat, consecințele nerespectãrii regulilor agrotehnice, infectarea culturilor cu dãunãtoare, etc.

Expertiza economicã – cerceteazã probleme in legãturã cu evidența produselor fabricate, aprecieazã calitatea produselor, etc.

Expertiza artisticã – se efectueazã când se ivesc nelãmuriri cu privire la operele de artã și anume: autenticitatea unor opere de artã, valorificarea dreptului de autor, etc.

Expertiza criminalisticã – este folositã mai ales în materie penalã și desfãșoarã cercetarea științificã a probelor materiale judiciare în scopul identificãrii persoanelor, obiectelor, substanțelor, schimbãrilor intervenite în structura lor și pentru stabilirea mecanismelor schimbãrilor intervenite. Acest gen de expertizã a fost împãrțit în mai multe categorii în raport cu specificul problemelor ce-i sunt expuse expertului: expertiza graficã, tehnicã a documentelor, dactiloscopicã, traseologicã, balisticã.

Expertiza traseologicã sau a urmelor, – foloseste pentru identificarea persoanelor, animalelor ori a obiectelor, acele obiecte creatoare de urme sau acele obiecte purtãtoare de urme.

Cu ajutorul expertizei balistice se pot identifica urmele de foc, muniții, focoase de proiectile, folosindu-se proiectilele sau tuburile de cartușe.

Expertiza tehnicã a documentelor – privește descoperirea diferitelor tipuri de falsuri, relevarea textelor șterse, identificarea mașinilor de scris, a ștampilelor, a materialelor de scris ce are ca obiect studiul scrisului în scopul identificãrii pe baza constatãrilor de specialitate privind deprinderile grafice și deprinderile de exprimare.

Existã mai multe determinãrii în ceea ce privește aceastã „expertizã a scrisului”(singura determinare corespunzãtoare în opinia lui Emil Mihuleac) toate celelalte fiind calificate drept „criticabile”: graficã, grafoscopicã, grafologicã, grafogonicã, deoarece nu sunt complete. Astfel, expertiza graficã nu include și deprinderile de exprimare, pe lângã cele care se referã la particularitãțile scrisului. Expertiza grafogonicã are ca obiect studiul sistemului formațiunii scrierilor. Expertiza grafologicã dispune, pe baza studiului scrisuli, de caracterele acesteia și de aptitudinile individului ce a executat scrisul. Expertiza grafoscopicã se referã la examinarea scrisului numai din punct de vedere grafic, iar expertiza grafomerticã are în vedere stabilirea caracteristicilor scrisului. Toate aceste expertize se contopesc în ceea ce se numește expertiza criminalisticã a scrisului. Pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba, trebuie sã lãmurim noțiunea de scris. Prin „scris” înțelegem toate formele de manifestare graficã a unei activitãți de scriere (litere, cifre, semnãturi, inclusiv semne de punctuație).

SECȚIUNEA 3. SCURT ISTORIC PRIVIND CERCETAREA

CRIMINALISTICÃ A SCRISULUI

Cercetarea înscrisurilor are menirea de a pune în evidențã rolul criminalisticii nu numai în procesul penal, ci și în cel civil.

De-a lungul vremii, scrierea, fiind un mijloc de fixare și transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor grafice, se utilizeazã tot mai intens la întocmirea unui spectru vast de acte oficiale sau particulare, astfel devenind probe frecvente despre anumite înțelegeri între oameni, ale existenței unor evenimente.

Bineînțeles cã actele scrise nu au întârziat sã fie și obiectul celor mai felurite procedee de falsificare.

Drept consecințã, incriminarea falsului în acte o întâlnim încã din Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.

În vederea stabilirii rãspunderii pentru asemenea fapte este necesar sã se descopere atât falsul ca existențã obiectivã, cât și persoana care l-a realizat în mod nemijlocit.

Astfel se conturezã tot mai multe categorii de persoane specializate în constatarea existenței falsului în acte și în depistarea celor vinovați, deci, o categorie de experți în cercetarea actelor scrise.

Astãzi actele scrise ocupã un rol însemnat în rândul probelor judiciare. Ele sunt examinate ca probe scrise, studiind conținutul spiritual de idei și de redactare, precum și probe materiale.

Interesându-ne prezentarea generalã, natura suporturilor și a substanței cu care s-a scris, deosebirea de culoare între scrisul de bazã și cel adãugat, diferitele ștersãturi ce schimbã forma exterioarã a actului.

Dar despre aceste aprecieri și constatãri pe parcurs, sã revenim la unele date ce stau la baza apariției realizatorilor și experțiilor în cercetarea actelor scrise.

Așadar, Ștefan, al treilea membru al familiei Minovici, șeful secției de chimieși toxicologie a Institutului de Medicinã Legalã, începând din anul 1894, poate fi socotit, în materie de criminalisticã, drept pãrintele expertizei științifice a înscrisurilor.

Chiar în perioada studiilor în Germania el se familiarizeazã, paralel cu cercetarea otrãvurilor, a petelor de sânge, etc. și cu depistarea falsurilor prin reacții chimice.

În 1900, dr. Ștefan Minovici publicã broșura „ Falsurile în documente și fotografia în serviciul justiției”, iar în 1905 concepe un aparat pentru fotografierea înscrisurilor, invenție publicatã în 1915 în buletinul Academiei Române sub denumirea de „Aparat general macro și microfotografic pentru identificarea graficã și a falsului în înscrisuri”. El este cel care, pentru prima datã în România a introdus metode obiective de examinare a falsificãrii actelor și bancnotelor.

Printre altele, a studiat vechimea cernelurilor și compotamentul lor atunci când sunt atacate cu reactivi, având și preocupãri în ceea ce astãzi s-ar chema „prevenirea prin mijloace tehnice”.

Astfel, printr-o circularã a Ministerului Justiției, inițiatã de el, se preciza cã cerneala albastrã și violetã întrbuințatã în scrierile oficiale și ale autoritãților judiciare se altereazã foarte repede și se preteazã ușor la fraude, fapt care genereazã prejudicii intereselor justițiabililor și a activitãții normale a instanței. În consecințã, se propune ca la întocmirea actelor oficiale, autoritãțile sã foloseascã numai cernealã neagrã.

În ce privește expertiza graficã, pe care Ștefan Minovici o denumea „grafologie judiciarã”, un deosebit interes prezintã circulara din 15 martie 1905 difuzatã tot de Ministerul Justiției, prin care se dãdeau indicații asupra felului cum trebuie recoltate probele grafice destinate examenelor comparative în cadrul expertizelor ordonate. În acest sens se cerea ca probele sã fie suficiente și sã fie luate pe aceeași fel de hârtie, cu aceeași cernealã și același instrument scriptural ca și actul incriminat. Instanțele judecãtorești au fost prevenite asupra stãrii emoționale care poate afecta execuția scrisului.

Deosebit de valoroasã indicație – care nu se respectã nici astãzi – de a se constata printr-un proces-verbal detaliat starea materialã a actului, mai ales degradãrile care le prezintã.

Ca lucrãri mai importante în acest domeniu, pot fi notate urmãtoarele contribuții:

Traian Ulie – „Expertiza grafologicã” (1914)

Mihai Kernbach – „Expertiza graficã științificã și experții caligrafi” (1928)

Al. Dumitrescu – „Descoperirea falsurilor în actele și documentele cu ajutorul fotografiei „ (1928)

„Recunoașterea falsurilor în actele și documentele cu ajutorul fotografiei” (1939)

„Contribuțiuni la expertiza graficã, studiul chimic și fizic al cernelurilor și creioanelor. Hârtia” (1939).

De asemenea, trebuie subliniatã în mod deosebit activitatea lui Henry Stahl, profesor la Școala Superioarã de arhivisticã și pedagogie, care a format experții grafici, diplomați, autor a mai multor lucrãri, cum ar fi: „Grafologia și expertizele în scrierii. Anonimul – falsul” (1926), „Falsuri, fraude și cum se descoperã falsul” (1939), „Expertiza graficã” (1940) „Tratat de grafologie și expertiza în falsuri”.

În 1934 ia naștere „Societatea românã de grafologie”, având douã secții: psihologie graficã și expertizã graficã, care dupã moartea lui Ștefan Minovici, a fost condusã de C.I.Parhon.

Între 946 și 1957 în cadrul institutului medico-legal a funționat corpul expertizelor grafice, al cãrui președinte a fost Aurel Baia, autorul lucrãrilor „Scrisul orbilor” (1943), „Exercitarea funcției de expert grafic” (1943) și „Introducerea în grafologie și expertizã graficã” (1944).

La dezvoltarea școlii românești de criminalisticã, un rol remarcabil l-a jucat Constantin Turai, specialist în dactiloscopie, balisticã și traseologie, care a elaborat „Elemente de poliție tehnicã” (1937) și „Elemente de criminalisticã și tehnicã criminalã” (1947).

Preocupãri mai importante în acest domeniu în etapa actualã

Pentru cercetarea criminalisticã a scrisului de mânã și în special a identificãrii persoanei dupã scris, majoritatea autorilor sunt de pãrere cã metodele tehnice de examinare cu ajutorul microscoapelor cu grosiment redus și a lupelor optice suntcele mai eficace. De obicei, lupa se recomandã sã fie cât mai simplã și cu putere de mãrire de 3-4 ori, în timp ce microscopul treebuie sã permitã observarea simultanã a unei suprafețe cât mai mari.

De asemenea, se folosesc stereomicroscoape, microscoapele comparatoare cum ar fi „Stirling”, „Soderman”, „Luitz”, instrumente de mãsurã, lame având gravate rețele de linii distanțã de ordinul sutimilor de milimetrii.

Utilajul fotografic folosit în acest domeniu este destul de simplu și se folosesc filme ortocromatice, cu sensibilitate redusã, care dau rezultatele satisfãcãtoare.

Hârtiile fotografice folosite sunt subțiri, iar în procesul fotografierii se recomandã filtru separator de culori.

SECȚIUNEA 4. CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE SCRIS.

ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ ELEMENTE DE ORDIN NAȚIONAL

Activitatea justiției, de prevenire și combatere a criminalitãții, de o incomensurabilã valoare socialã, necesitã descoperirea urgentã și completã a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fãrã nici un dubiu a vinovãției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevãzute de legea penalã.

În acest scop, organele de urmãrire penalã și instanțele de judecatã au dreptul și, în același timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise de lege prin care se poate stabili adevãrul, situație valabilã și pentru judecarea pricinilor civil.

Pe de altã parte, complexitatea activitãții sociale și economice implicã ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi – cu sau fãrã caracter juridic – consemnate în acte, de unde întocmirea și circulația extrem de intensã a scrisului de tot felu. În acest sens profesorul J. Mathyer avea dreptate când afirma cã „epoca noastrã”, pe care ne place s-o desemnãm prin „era atomicã”, „era cercetãrii spațiale”, „secolul automatizãrii” nu este de fapt mult mai prozaic vorbind, decât „era hârtiilor”, „era formularelor în mai multe exemplare”, „secolul documntului”.

De aceea, credem cã o prezentare , chiar succintã a situațiilor mai des ivite în practicã va fi de naturã sã dea o imagine a domeniului vast în care este astãzi solicitatã expertiza scrisului.

Comunicarea dintre oameni se realizeazã atât pe cale verbalã , adicã prin mijloace sonore, cât și prin intermediul scrisului, care constã în reprezentarea sunetelor și cuvintelor dintr-o limbã prin semne grafice. Trebuie însã precizat cã, dacã cuvântul exprimat verbal sau înscris ajunge la nivelul scoarței cerebrale sub semnificația sa lingvisticã, deci sub raportul informației pe care o conține, semnul grafic sau grupele de semne ca atare (aspectul morfologic) nu exprimã direct conținutul gândului, cãci nu se aseamãnã cu obiectul real pe care îl desemneazã (Al. Roșca), ci se limiteazã la rolul de simboluri ale elementelor sonore din limbajul oral.

Este însã interesant de amintit cã, la începuturile scrisului – cãci și acesta, ca și limba, s-a dezvoltat și perfecționat odatã cu evoluția societãții omenești – au existat mai multe moduri de notare pictografice și ideologice ale noțiunilor respective (hieroglifele, la egipteni, mexicani, chinezi).

În funcție de scopul urmãrit, scrisul intereseazã discipline foarte variate, cum ar fi caligrafia, desenul liniilor, arhivistica, arheologia, etc., printre acestea se numãrã și criminalistica.

Înscrisul de mânã ca mijloc de probã

Înscrisurile de mânã constituie mijloace de probã în mãsura în care cuprind în conținut fapte sau mijloace de naturã sã contribuie la aflarea adevãrului (art. 89 Cod de Procedurã Civilã)12.

Noțiunea de înscris poate avea douã sensuri. În sens larg, prin înscris se înțelege orice act scris, cuprinzând-se și formele scrise în care se consemneazã celelalte mijloace de probã. Astfel, declarațiile învinuitului, declarațiile martorilor, rezultatul expertizei, etc., se consemneazã în scris. În sens restrâns, prin înscris se înțeleg numai acte care prin conținutul lor contribuie la aflarea adevãrului, fãrã sã reprezinte forma scrisã de manifestare a celorlalte mijloace de probã. Asemenea înscrisuri sunt: corespondența, chitanțele, registrele, actele sub semnãturã privatã, etc.

În multe cazuri un înscris, deși ajutã la rezolvarea cauzei penale, poate constitui mijloc de probã, pentru cã furnizeazã elemente informaționale nu prin conținutul sãu exprimat în formã scripticã, ci ca un obiect oarecare. Este cazul când pe o scrisoare se gãsesc amprente ce permit identificare persoanei ce a avut în mânã acel obiect.

Înscrisurile pot fi înscrise în necaracterizate și caracterizate. Sunt înscrisuri necaracterizate13 toate obiectele ce conțin diferite mențiuni scriptice din care pot fi obținute elementele de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevarului în procesul penal (documnte, acte, scrisuri, scheme, planșe, dosare, etc.) , pentru a fi necaracterizate14 sunt întocmite pentru a servi ca mijloc de proba în procesul penal. Asemenea înscrisuri sunt procesele verbale încheiate de organul judiciar în cursul desfãșurãrii procesului penal.

Un mijloc important între înscrisuri este ocupat de procesul verbal. Este un mijloc de probã încheiat de organul judiciar, iar cele încheiate de alte organe au un regim juridic asemãnãtor numai dacã legea prevede aceasta. Procesul verba este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul cãruia organul judiciar face o constatare. Astfel sunt constatate elementele faptice actelor premergãtoare date necesare pentru a putea declanșa urmãrirea penalã, constituie mijloc de probã. Multe dintre procesele verbale ale organului ai o altã funcționalitate, servind ca dovezi procedurale. Ele atestã îndeplinirea dispozițiilor legale necesare efectuãrii diferitelor acte procedurale. Exemplu: un proces verbal încheiat de organele de cercetare care constã în cadrul funcționalitate poate îndeplini un proces verbal de confruntare, cercetare la fața locului, de percheziționare, de ridicare de obiecte, în mãsura în care consemneazã elemente de fapt având legãturã cu soluționarea cauzei. Dar din potrivã, procesul verbal de predare a citației, ori de prezentare a materialului de urmãrire penalã, constituie simple dovezi, procedurale care nu au caracterul unor mijloace de probã, împrejurarea constã prin actele respective neintrând în obiectul probațiunii de cauzã.

Condițiile de formã ale procesului verbal (art.91 Cod de Procedurã Penalã) constau în: data și locul încheierii, numele și calitatea celui care încheie actul, numele, ocupația și adresa martorilor asistați, descrierea, adresa persoanelor la care constatatã și a mãsurilor luate, numele, ocupația și adresa peroanelor la care se referã actul, obiecțiile și explicațiile acestora, mențiuni prevãzute de lege pentru cazuri speciale (dublu exemplar). Se semneazã pe fiecare paginã și, la sfârșit de cel care-l încheie și de persoanele menționate în înscrisul respectiv. Dacã vreuna din aceste persoane refuzã sã semneze, se va menționa despre acest lucru.

Identificarea unei persoane dupã înscris este posibilã datoritã caracterului individual pe care-l are scrisul de mânã, fiind prea bine cunoscut faptul cã nu exista douã persoane care sã aibã același scris, cel mult reprezintã o deprindere complexã, ce se formeazã în cursul dezvoltãrii sale.

CAP. II . BAZELE STIINȚIFICE ALE IDENTIFICĂRII

PERSOANEI DUPĂ SCRIS

În ansamblul investigației criminalistice a domentelor scrise, un loc aparte îl deține expertiza criminalisticã a scrisului, poziția sa de sine stãtãtoare fiind determinatã de natura obiectului investigat și de metodele prin care se realizezã studiul scrierii de mânã.

Obiectul principal al expertizei criminalistice a scrisului îl constituie identificarea persoanei dupa scris, cãreia i se asocieazã și stabilirea autenticitãții scrisului ori semnãturii unei persoane, ori a depistãrii falsurilor prin deghizare, imitere, etc.

Identificarea dupã scrisul de mânã se bazeazã pe existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecãrei persoane, elemente dependente de specificul activitãții nervoase de la nivelul scoarței cerebrale15.

Aceste caracteristici dupã cum se sublinieazã și în literatura de specialitate, reflectã o proprietate fundamentalã a scrisului, și anume individualitatea sa16. Caracteristicile, din punct de vedere cantitativ, sunt în numãr limita. Totuși ca și în cazul detaliilor caracteristice ale unui desen papilar, varietate cvaziinfinitã de combinații, pe care le pot forma, face practic irepetabil un scris cu anumite particularitãții.

Principalii factori care concurã la reliefarea particularitãții scrisului de mânã sunt forța, echilibrul și mobilitatea proceselor nevoase superiare, cãrora este posibil sã li se adauge și alți factori externi, în primul rând condițiile corecte de scriere17.

Aceastã proprietate se contureazã cu pregnanțã pe mãsura evoluției scrisului, ca și o data cu desãvârșirea pregãtirii intelectuale.

În esențã, individualitatea unui scris se manifestã atât în formã, cât și în conținut, fiind consecița formãrii și dezvoltãrii persoanei, atât pe plan intelectual, cât și în cee ce privești întreaga sa personalitate.

Individualitatea scrisului este luatã în calcul la procesul de identificare criminalisticã datoritã și unei alte proprietãți impotante a sa: stabilitatea caracteristicilor grafice, desigur este vorba numai de o stabilitate relativã, date fiind anumite modificãrii mai mult sau mai puțin semnificative întâlnite în evoluția unu scris. Aceastã modificare nu trebuie confundatã cu capacitatea unor persoane de a scrie în mai multe variante (scris variabil), unele atât de diferite încât pot crea dificultãți în identificarea scriptorului18.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificãrilor survenite în scrisul unei persoane sunt, în esnțã, urmãtoarele:

Necesitatea scrierii rapide, întâlnitã mai frecvent la studenți, precum și în exercitarea unor anumite profesii, cel mai frecvent fiind cel al medicilor;

Stãrile patologice, dintre care bolile cronice și în deosebi bolile mintate, genereazã alterãri ale scrisului, mergând pânã la paragrafie sau agrafie19, paragrafia contând din tendința persoanei de a folosii la nesfârșit anumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderi de a scrie;

Conducerea mâinii de cãtre o altã persoanã, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor (mânã inertã), situație întâlnitã frecvent în practica judiciarã la scrierea unor testamente de cãtre bãtrânii grav bolnavi, muribunzi, în cazuri rãpiri de persoane, etc.;

Stãrile de intoxicație cu alcool, cu diverse substanțe tranchilizante sau stupefiante, cu substanțe otravitoare sau diverse medicamente;

Existența unor condiții improprii la scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu suprafațã neregulatã, pe care se scrie, poziție incomodã a scriptorului, ori scrisul în picioare, în condiții de frig, etc. Modificãrile produse de aceste cauze se reflectã în nesiguranța trãsãturilor în direcția neregulatã a rândurilor, întruperi frecvente a traseului, deformãri ale gramelor și, uneori, în alterãri grave ale scrisului care poate cãpãta un aspect haotic, total dezorganizat, ajungându-se finalmente la ceea ce este denumit agrafie.

SECȚIUNEA 1. ANALIZA CARACTERISTICILOR

DE IDENTIFICARE ALE SCRISULUI DE MÂNÃ

Caracteristicile unui scris de mânã pe baza cãrora este posibilã identificarea persoanei scriptoruli se manifestã pe mai multe planuri, ele privind, în ultimã analizã, limbajul specific scriptorului, modul de amplasare a textului, forma sau aspectul general al scrisului și particularitãți de construcție ale semnelor grafice.

Privitor la terminologia folositã precum și la clasificarea acestor caracteristici, atât în literaturã, cât și în practica noastrã de specialitate, nu se manifestã o deplinã unitate de vedere. De pildã într-o opinie, diversificarea privește carateristicile limbajului, caracteristicile grafice propriu zise (generale și particulare)20. Potrivit unei alte opinii, caracteristicile de identificare se împart în douã categorii mai generale care privesc aspectul sensului și, speciale, referitoare la modul de construire a semnelor grafice. În fine, alți autori le împart îm caracteristici generale (limbaj, configurație, formã și mișcare) și caracteristici individuale ale literelor și cifrelor21.

Fãrã a pune în discuție aceste clasificãri, cu atât mai mult cu cât ele nu privesc problemele de fond considerãm utile câteva precizãrii:

Termenul de element individual trebuie interpretat în sensul cã ar avea o valoare de identificare mai redusã în comparație cu caracteristicile speciale sau particulare, el definind aspectul genera al unui scris, de la o persoanã sau alta.

Termenul de element individual ar trebui evitat întrucât „individual” definește numai ceea ce este propriu unui singur individ neântâlnind la un altul, spre deosebire de elementele caracteristice particulare sau speciale luate în ansamblul lor, care individualizeazã în scris.

Prin urmare în vederea identificãrii scrisului de mânã se ia în calcul dispunerea și combinarea particularitãților, întrucât o anume caracteristicã poate fi întâlnitã în mai multe scrisuri, aidoma detaliilor caracteristice într-un desen papilar.

Caracteristicile exprimãrii în scris

Particularitãțile exprimãrii în scris sau caracteristicile conținutului spiritual al textului denumite în literatura de specialitate și „caracteristici ale scrierii”22 sunt elemente care nu fac parte din categoria elementeor grafice de identificare, fiind de naturã „extra graficã”. Ele sunt incluse, totuși, în aceastã categori, întrucât servesc efectiv la individualizarea persoanei scriptorului, și mai ales, la restrângerea cercului persoanelor suspecte (de exemplu, în cazurile relativ frecvente ale scrisorilor anonime cu conținut calomnios).

Determinarea acestor caracteristici sui-generis de identificare necesitã examinarea conținutului înscrisului, urmãrindu-se vocabularul folosit de autor, modul în care acesta respectã regulile de ortografie și de punctuație, claritatea stiluluiși altele. Principalele date ce se pot desprinde într-o asemenea analizã privesc, de regulã nivelul general de culturã al persoanei, profesia care marcheazã serios modul de exprimare prin folosirea unei terminologii de specialitate, vârsta și eventual sexul, unele caracteristici ale personalitãți sale ca și posibile dizarmonii psihice.

Referitor la studiul scrisului de mânã, trebuie sã arãtãm cã adesea se confundã douã noțiuni distincte: expertiza criminalisticã a scrisului de mânã și grafologia.

Deși ambele au același obiect de examinare scopurile lor sunt diferite.

Expertiza criminalisticã a scrisului de mânã are drept scop identificarea sccriptorului încã necunoscut organelor juduciare și de expertizã, în timp ce grafologia studieazã scrisul de mânã pentru descifrarea însușirilor psihice ale persoanei. Prima pentru a-și atinge scopul, cerceteazã comparativ dupã anumite criterii, un scris al unui necunoscut cu un alt scris luat pentru comparație de la o persoanã suspectã.

A doua, însã, analizeazã dupã alte criterii, dacã un singur scris, al cãrui autor poate fi cunoscut.

A. Analiza caracteristicilor topografice ale scrisului

În legãturã cu aceastã categorie de caracteristici, prcecizãm cã ele nu constituie o categorie absolut distinctã de însușiri specifice, extragrafice ale scrisului, mulți autori incluzându-se în categoria caracteristicilor generale23. Cu toate acestea, menținerea lor ca atare poate fi utilã pentru evidențierea unui alt grup de caracteristici, oarecum particular, în comparație cu caracteristicile generale, la care ne vom referi în secțiunea urmãtoare.

Deci și cum sugereazã și denumirea lor, caracteristicile topografice privesc modul de dispunere, de amplasare a unui text pe o coalã de hârtie sau un alt suport. Principalele caracteristici de naturã topograficã, aflate la interferința dintre caracteristicile de tip extragrafice și dominante grafice sunt:

marginea lasatã de scriptor, care poate fi mai mare, mijlocie sau micã, lãsatã atât la stânga cât și la dreapta textului, regulatã, șerpuitã, oblicã, etc.

mãrimea aliniatelor apreciazã potrivit acelorași criterii respectiv mare, mijlocie, sau micã, uneori întâlnindu-se situațiile extreme, de genul lipsei aliniatelor ori de începere a aliniatului la o distanțã foarte mare de marginea hârtiei.

distanța dintre rânduri, element specific pentru modul de spațiere a scrisului, care se integreazã cu altele caracteristici generale ale scrierii, așa cum se va vedea mai jos.

Amplasarea diverselor mențiuni, cum ar fi semnãtura, data, indicarea persoanei cãreia i se adreseazã înscrisul ș.a., acestea putându-se situa, de pildã, la dreapta, la stânga sau în centrul paginii, mai jos în comparație cu textul.

Analiza caracteristicilor generale ale scrisului de mânã

Denumirea de specialiști și dominante grafice, aceste caracteristici sunt constituite din acele particularitãți specifice aspectului general al unui scris, formei acestuia. Pe baza lor este posibilã clasificare cu exactitate a unui anumit tip de scris. De asemenea, acestea sunt elemente valoroase în descoperirea unui fals prin imitate sau prin deghizare, în care autorul se concentreazã mai mult asupra modului de constructie al literelor, scãpându-i caracteristicile sale generale proprii, care îl divulgã identitatea, aspect frecvent întâlnit în practica de specialitate.

Caracteristicile generale ale unui scris sunt relativ numeroase, ceea ce a determinat pe mai mulți autori de specialitate sã procedeze la clasificãri și subclasificãri, majoritatea punând în evidențã urmãtoarele caracteristici mai impotante:

Gradul de evoluție a scrisului se numãrã printre cele mai importante caracteristici de individualizare, încât uneori i se atribuie un loc aparte, de sine stãtãtor, în procesul de identificare. Evoluția unui scris reprezintã stadiul la care o persoanã a ajuns cu determinarea sau cu tehnica de a scrie.

Aprecierea gradului de evoluție se face în funcție de nivelul de coordonare a mișcarilor, de stabilire a celorlalte caracteristici generale și de ritm sau viteza de scriere.

Potrivit acestor criterii, un scris poate avea un grad de evoluție inferioarã, mediu sau superior. În comparație cu scrisurile inferioare, cele superioare sunt definite de un grad accentuat de coordonare și vitezã mare de execuție, câteodatã fiind mai putin citețe. Spre deosebire de persoanele cu scris evoluat pot imita cu relativ ușurințã un scris inferior sau mediocru, fãrã a putea evita cu totul anumite automatisme capabile sã o demaște24.

Forma scrisului este determinatã de gradul de evoluție, de modul de executate a literelor atât în cazul scrisurilor cursive, cât și în cazul scrisurilor la tipar. Printre formele mai importante se disting formele arcadate, ghirlandate, rotunjite, unghiulare (colțuroase). De asemenea, forma mai poate fi rapoprtatã la gradul de simplificare a scrisului: scrisuri simple, simplificate sau complicate.

La scrisurile arcadate apar ca dominante formele de arcadã la trãsãturile superioare ale literelor, cum sunt cele de la literele „m” și „n”; la scrisurile ghirlandate, trãsãturile inferioare și cele de unire apar sub forma unor ghirlande.

Dimensiunea scrisului se aprecieazã ca mare, mijlocie sau micã, dupã cum literele depãșesc 3 mm, se situeazã între 2-3 mm, literele pot avea și o mãrime uniformã, de exemplu, în cazul scrisurilor descrescânde, denumite și gladiolate sau a scrisurilor crescânde, respectiv îngladiolate.

Înclinarea scrisului a literelor, raportate la unghiul pe care îl face axa longitudinalã a unei litere cu linia de bazã a rândurilor. Potrivit acestiu criteriu, scrisurile pot fi drepte, înclinate spre dreapta sau spre sânga și neregulate.

Coeziunea sau continuitatea scrisului reprezintã gradul de legare a literelor într-un cuvânt. De pildã, un scris poate avea o coeziune mare, în care circa 5-6 litere sunt scrise fãrã întrerupere, sau o coeziune micã (tocatã) cu întreruperi dupã 2-3 litere.

Viteza scrisului determinatã de rapiditatea graficã și apreciatã dupã simplificarea constructiei literare, dupã gradul de legare a acestora, dupã „dilatarea cuvintelor”, dupã prescurtãri, etc.

Presiunea scrisului, apreciatã drept una dintre caracteristicile cele mai semnificative în scrisul unei persoane. Ea se referã mai ales la grosimea trãsãturilor și mai puțin la gradul de imprimare a acestora în masa hârtiei. Presiunea diferã în funcție de instrumentele cu care se scrie mai rapid, cu atât scade presiunea.

Forma liniei de bazã a rândurilor este socotitã nu numai o caracteristicã generalã ci și una topograficã, inclusa de mulți autori într-o categorie mai corespunzãtoare, denumitã orânduirea scrisului. Dupã aspectul pe care îl capãtã, linia poate fi dreaptã, concavã, șerpuitoare sau frântã.

C. Analiza caracteristicilor particulare ale scrisului de mânã

Caracteristicile particulare sau speciale ale scrisului de mânã se constituie ca un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoanã s-a desprins sã execute un anumit semn sau grup de semne grafice.

Astfel, cu cât o persoanã se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcție a literelor sau a cifrelor, cu atât crește posibilitatea identificãrii sale. Reamintim însã cã, pentru idividualizarea scriptorului, examinarea va avea în vedere în egalã mãsurã și celelalte caracteristici grafice generale.

Elementele particulare ale scrierii se reflectã în formele multiple de construcție a unui semn grafic (literã cu literã) a fiecãrui element component ce intrã în structura sa. Cu alte cuvinte, specificitatea privește atât construcția de ansamblu a unei litere, cât și a fiecãreia din gramele ori trãsãturile sale. În limbajul de specialitate, trãsãturile de bazã din construcția unei litere dispuse în plan vertical sunt denumite grame, iar trãsãturile orizontale ce unesc douã grame sunt denumite ducte.

Dupã cum se sublinieazã în literatura de specialitate, exprimarea atentã a modului de construcție, denumitã și grafotehnicã, a semnului grafic, face posibilã, evitatea concluziilor eronate de identificare determinate de asemãnarea, întâmplãtoare, a douã scrisuri25.

În linii mari, potrivit modelului caligrafic, o literã poate fi construitã dintr-o singurã trãsãturã (c,l,e,o) din douã trãsãturi (a,b,d,n) din trei (m,A,B) și din patru ( M,W).

Forma acestor trãsãturi poate fi dreaptã, circularã, unghiularã, concavã, convexã, etc., cu variați multiple în cadrul aceleiași forme. De exemplu, o trãsãturã circularã se întâlnește în variante complet circulare sau în spiralã.

Direcția mișcãrii de exemplu a gramelor este semnificativã în scrisul persoanei. Spre pildã, o trãsãturã circularã (de tipul cercului, ovalului, buclei, semicercului) se efectueazã de la dreapta la stânga sau de la stânga spre dreapta, respectiv dextrogit sau sinistrogit. Aceiași direcție se întâlnește și în cadrul trãsãturilor orizontale26.

Caracteristici speciale de grafotehnicã, alãturi de direcția mișcãrii sunt reflectate în:

modul în care începe executarea semnului grafic prin forma, poziția trãsãturilor sau a punctului incipient;

finalizarea semnului grafic prin terminații scurte sau mari, dispuse diferit;

legãtura dintre grame, fie gramele unui semn grafic, fie mai multe semne între ele, precum și dimensiunea acestora;

modul de executate a depasantelor literelor b, d, f, g, q, p, t, semnele diacritice, sedilele.

Mișcãrile de sciere în plan vertical pot fi de flexiune (de sus în jos) și de extensiune (de jos în sus), iar cele în plan orizontal de abducție(de la stânga la dreapta) și de aducție (de la dreapta la stânga).

Pentru a înțelege exact diversitatea de construcție a unui semn grafic, dãm exemplu minuscula „a”: aceastã literã se compune dintr-un oval și un picior (bastonatã). Punctul de atac al ovalului poate fi situat în partea superioarã dreaptã sau stângã, în interiorul sau exteriorul ovalului, separat, tangent sau separat de oval, etc.; minuscula „m” se construiește cu arcadele rotunjite, ascuțite sau înghirlandate, minuscula „r” se executã dupã modelul caligrafic sau cel de tipar, cu sau fãrã nodozitate în partea superioarã, cu plafonul drept, concav sau convex; minuscula „t” se prezintã cu depasant în buclã sau bastonatã, cu barã dispusã în partea superioarã, medie sau inferioarã având o lungime mare, mijlocuie, micã.

D. Analiza caracteristicilor limbajului folosit în scriere

Dintre caracteristicile limbajului folosit de care trebuie sã se ținã seama la identificarea unei persoane, menționãm:

nivelul general de culturã;

cunoștințele într-o anumitã specialitate;

bagajul de cunoștințe folosit;

stilul expunerii;

cunoașterea regulilor gramaticale;

folosirea unor expresii vulgare sau de jargon, etc.

Nivelul general de culturã al unei persoane poate fi: scãzut, mijlociu sau înalt. În primã categori întâlnim greșeli generate de ortografie. În a doua categorie, folosirea incorectã a unor cuvinte, terminația greșitã a unor verbe și a substantivelor. În a treia categorie se întâlnesc greșeli din fuga creionului și a unei scrieri greșite a unor cuvinte strãine rare.

Un scris se poate caracteriza, în funcție de cuvinte, printr-un limbaj :

sãrac;

limitat;

bogat;

Stilul de exprimare poate fi, de asemenea, foarte variat, chiar și la aceeași persoanã. Astfel, se poate scrie într-un stil:

obișnuit;

familiar;

literar;

științific, gazetãresc, etc.

Fig. 1. Scrisul persoanei, dupã dictare

SECȚIUNEA 2. FACTORI DE NATURĂ OBIECTIVĂ ȘI

FACTORI DE NATURĂ SUBIECTIVĂ

Identificarea persoanei dupã scris este posibilã datoritã însușirii acesteia de a fi individualã și stabilã. Prin stabilitate se înțelege faptul cã, odatã instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale și majoritatea formelor scripturale rãmân constante toatã viața. Acastã stabilitate dupã cum s-a arãtat, nu este absolutã ci relativã, scrisul suferind modificãri, de obicei fãrã repercursiuni notabile asupra posibilitãților de identificare a scriptorului.

Variabilitatea rezultatã din asemenea modificãri nu trebuie confruntatã cu cea de bazã așa-numitul scris variabil sau schimbãtor, care se manifestã în faptul cã, ceea ce se explicã prin capacitatea unor persoane de a folosi concomitent mai multe variante de scris.

La unele persoane variația este slabã, limitãndu-se la trasarea acelorași litere în mai multe feluri, alteori variațiile sunt importante, la prima vedere punându-se chiar sub semnul întrebãrii proveniența lor ca numãr.

Este de subliniat, îndeosebi, influența mediului în care trãiește și se dezvoltã individul, mãsura în care și-a însușit tehnica scrierii, cunoașterea scrisului, deprinderea, exercițiul, tehnica executãrii scrisului, rolul instrumentelor de scris și a materialului suport, împrejurãrile în care a fost executat scrisul etc. Remarcãm influența asupra scrisului, a structurii individuale fizice și psihice a scriptorului, a educației și care se manifestã în particularitãțile individuale ale scrisului.

Prin factorii care influențeaz scrisul de mânã, menționãm :

Factorii fiziologici ;

Factorii mecanici ;

Facorii patologici ;

A. FACTORII FIZIOLOGICI

În aceastã categorie includem modificãrile scrisului datorate unor abateri în funncționarea normalã a organelor care participã la executarea scrisului și anume : ochii și mâna.

Pierderea mâinii drepte sau absoluta imposibilitate de folosire a acesteia, obligã persoana sã scrie cu mâna stângã.

Deși ea are formatã deprinderea de scriere, nu opereazã un transfer mecanic al deprinderii de la o mânã la alta.

Mâna stângã trebuie antrenatã îndelung pentru a se crea o nouã deprindere.

Pierderea vederii (orbirea) nu duce și la pierderea deprinderilor grafice ale unei persoane care știe sã scrie.

Scrisul unui orb va prezenta aceleași caracteristici ca și scrisul sãu din perioada în care era vãzãtor, dar va fi marcat de fenomenul de dezorganizare cauzat de nesiguranța la care îl obligã condițiile în care este executat.

Principalele dominante ale scrisului cursiv al orbilor constau în :

Încetinirea și șovãirea scrisului ;

Coborârea scrisului, inclusiv la cele începute ascendent sau orizontal, iar schimbarea direcției rândurilor se face treptat ;

Pierderea rândurilor și încãlcarea lor datoritã lipsei de control vizual ;

Inegalitatea distanțelor dintre rânduri, cuvinte și litere, în general spațierea este exageratã ;

Deplasarea semnelor diacritice și a bazei minusculei „ț” sau omiterea lor ;

Omisiuni de cuvinte, litere sau pãrți de literã datoritã neconcordanței dintre gândire, ritm încetinit de transcriere a acesteia ;

Executarea de trãsãturi suplimentare la unele litere (m, n) ;

Punctele de odihnã și legarea cuvintelor pentru a nu pierde contactul cu hârtia sau cu rândul ;

Scrierea în „alb” în cazul folosirii cernelei, aceasta se terminã și persoana nu sesizeazã, scriind în continuare litere și cuvinte întregi care nu se mai imprimã ;

Mãrimea scrisului, datoritã concentrãrii exagerate a atenției și a rezemãrii mâinii și brațului pe hârtie ( fig. 2).

Fig. 2 Scrisul persoanei lipsite de vedere (orb)

B. FACTORII MECANICI

Factorii mecanici au rol important în modul de executare a scrisului. Dintre factorii mecanici, remarcãm : materialul pe care se scrie – adicã : hârtie carton, lemn, zid, metal etc.

Formatul hârtiei are influențã asupra mãrimii literelor. Pe o carte de vizitã se scrie mai mãrunt și mai înghesuit decât pe o cerere, în cazul în care mesajul este mai lung. Materialul pe care se scrie are influențã asupra continuitãții trãsãturilor, de exemplu pe linii pot apare întreruperi anormale sau tremurãturi, precum și asupra mãrimii relative a scrisului.

Instrumentul scriptural influențeazã mai puțin caracteristicile scrisului, cel mult grosimea și calitatea trãsãturilor este afectatã dar nu și aspectul general sau construcția literelor. Deși de regulã este posibil sã se compare douã scrisuri realizate cu instrumente diferite totuși este preferabil sã se recurgã la scrisuri cu instrumente similare.

O altã modalitate de a scrie constã în trasarea liniilor cu ajutorul unui chibrit sau a unui bețișor ascuțit muiat într-un lichid. În acest caz scrisul în sine nu se modificã ci doar trãsãturile devin mai groase, crește numãrul liniilor drepte și scrisul este marcat prin fracvente întreruperi, inevitabile datoritã necesitãții de a alimenta mereu instrumentul scriptural.

Poziția în care se scrie (la masã, în picioare, culcat). Poziția se scriere cea mai indicatã este cea în care scriptorul este așeza, cu rezemarea antrebrațelor pe masã.

Modificãrile cele mai pregnante se constatã la scrisurile de evoluție inferioarã, cãci persoanele cu o capacitate scripturalã modestã întâmpinã greutãți serioase atunci când sunt puse în situația de a scrie din poziții care nu sunt familiare.

În schimb pentru persoanele cu un scris superior caracterizate printr-o bunã ordonare și siguranțã a gesturilor grafice, chiar și o poziție anormalã nu deranjeazã prea mult dupã cum nici scrierea pe un suport reliefat nu produce scrisului tulburãrii notabile. Poziția înclinatã și continuitatea scrisului (fig. 3).

Fig. 3 Scris executat din poziția în picioare

Un suport instabil, plasat la o înãlțime sau sub un unghi de naturã sã favorizeze scrierea normalã. O suprafațã zgrunțuroasã, neregulatã sau o suprafațã moale (pãturã, fațã de masã) pot determina întreruperea trãsãturilor, direcții incorecte ale acestora, deformarea unor litere și schimbarea orientãrii rândurilor.

În aceste situații expertul trebiue sã-și explice cauza, în mãsura în care aceasta este sensibilizatã, în acest fel se vor motiva eventualele neconcordanțe înregistrate cu ocazia examenului comparativ, ceea ce nu împieteazã asupra concluziei finale.

Diverși factori (cu mâna înghețatã, cu mânuși mari sau prea mici, la întuneric sau la luminã puternicã, fãrã ochelari – dacã scriptorul poartã în mod normal ochelari atunci când scrie).

Acești factori pot avea influențe asupra continuitãții, mãrimii, presiunii, vitezei.

C. FACTORII PATOLOGICI

Scrisul fiind rezultatul unor procese nervoase complexe și a mișcãrii brațului în calitatea de organ efector, este de înțeles influența pe care o exercitã starea organismului persoanei asupra scrisului executat la un moment dat.

Starea fiziologicã anormalã cunoaște o infinitate de trepte, mergând de la simple tulburãri de frig, obosealã, surmenaj intelectual, stãri nervoase și pânã la maladii cronice grave, cu serioase repercursiuni asupra întregului organism.

Scrisul peroanelor în vârstã

Scrisul așa cum am vazut, se formeazã ca o deprindere, apoi suferã o serie de prefaceri devenind din ce în ce mai personal și din ce în ce mai stabil. Dupã aceastã metamorfozã, a cãrui duratã variazã de la o persoanã la alta caracteristicile scrierii se fixeazã și în condiții normale, ele se manifestã uniform perioade foarte lungi.

Buna funcționare a mecanimului scrierii poate fi tulburatã însã pe parcurs de unele boli, cum ar fi parkinson.

Pe mãsurã ce persoanele înainteazã în vârstã scrisul lor suferã perturbãri a cãror gamã este foarte largã : de la apariția unor puncte inutile care nu afecteazã caracteristicile scrisului, pânã la dezorganizarea stereotipului. Aceste modificãri pot fi observate în scrisul majoritãții bãtrânilor, dar ele nu se manifestã peste tot în aceeași perturbație și în același mod. Astfel, un scris cu un grad inferoir de evoluție va fi mai puternic decât un grafism evoluat. Oricum s-ar materializa, perturbãrile sunt puse mai bine în evidențã dacã se comparã grafismul provenit de la un vârstnic cu un scris realizat de aceeași persoanã cu mai mai mult timp înainte (fig. 4) .

Fig. 4 Scrisul persoanelor în vârstã

Fenomenele care se produc în scris odatã cu vârsta înaintatã a persoanelor, au fost puse în legãturã cu bãtrânețea și cu tot felul de boli care o însoțesc frecvent.

În aceastã fazã a vieții au loc o serie de modificãri importante la nivelul întregului organism. Se modificã constituția anatomicã a unor organe, scad unele organe fiziologice, iar altele pot chiar sã disparã. Procesul de transformare a constituției somato-psihice a bãtrânului are repercursiui și asupra scrisului provocând apariția unor elemente neântâlnite în fazele anterioare. Investigația scrisului bãtrânilor, pe lânã interesul pur teoretic pe care îl reprezintã are aplicații și în activitatea concretã de expertizã. Cunoașterea caracterelor pe care le reflectã grafismul în perioada bãtrâneții scriptorului are o mare importanțã la examinarea testamentelor.

Este vorba de situațiile când scrisul în litigiu a suferit modificãri importante datoritã bãtrâneții și bolilor care o însoțesc, iar piesele de comparație puse la dispoziție au fost scrise cu foarte mult timp înainte neexistând posibilitatea suplimentãrii lor. Doar cunoscând foarte bine particularitãțile scrisului persoanelor în vârstã, expertul va reuși sã punã în evidențã caracteristicile identificatoare conservate de grafismul incriminat și sã treacã la un examen comparativ eficient. O interpretare greșitã a scrisului afectata de bãtrânețe ar putea sã aducã la concluzii în dezacord cu realitatea.

La bãtrâni grafismul devine lent și mai puțin legat. Fonomenul se manifestã mai clar la persoanele cu un scris de evoluție medie sau superiarã, realizat cu o vitezã mijlocie sau rapidã. Scãderea vitezei de execuție a scrisului se produce de multe ori și la persoane cu un nivel inferior de însușire a deprinderilor grafice, dar aici schimbarea este mai greu de sesizat, sau chiar imperceptibilã. Reducerea vitezei de execuție a scrisului și continuitatea mai micã a acestuia pot fi explicate prin concursul mai multor factori ca: lipsa de energie, oboseala rapidã la efort, afecțiuni ale articulațiilor mâinii și altele.

Se remarcã, mai ales la persoanele care au avut un scris de formã unghiularã fenomenul de rotunjire a scrierii, curbele luând locul unghiurilor. Deși apar des, curbele nu sunt trasate, cu ușurințã, fiind deseori întrerupte, iar în unele locuri conturul lor se prezintã ca și cum ar fi fost frânte. În grafismele cu un grad superior de evoluție, lipsa de eleganțã a curbelor se realizeazã mai puternic comparativ cu un scris inferior, acesta din urmã având întotdeauna un aspect greoi.

Dupã opinia unor specialiști ai problemei frecvența unghiurilor ar indica energia gesturilor. Predominanta trãsãturilor ascendente în graficul bãtrânilor și renunțarea la unghiuri s-ar datora lipsei de energie a gesturilor, determinatã de starea de bãtrânețe, care se manifestã deseori în scris prin trãsãturile ușoare și absența barelor la minuscula „ț”. Dacã barele se mențin totuși ele sunt foarte subțirii sau foarte scurte.

Scrierea bãtrânilor se caracterizeazã și prin direcția frecvent descendentã a rândurilor.

Scrisul ascendent cere mai multã încordare și tenacitate, mai multe deplasãri ale mâinii decât la cele cu rânduri coborâtoare, unde lipsa de energie și voiciune, inițiativa face ca greutatea sã tragã în jos instrumentul scriptural, iar astenia fizicã nu permite sã învingã aceastã tendințã de coborâre.

Dupã pãrerea unor oameni de științã care au examinat aceastã problemã, cum ar fi, C.I. Parhon, acest caracter al scrierii ar trebui pus în legãturã și cu dispoziția afectivã a autorului. Scrisul descendent ar fi în raport cu starea depresivã a individului. Grafismul coborâtor al melancolicilor pare sã confirme aceastã dispoziție. Starea depresivã ar putea fi unul din factorii care determinã orientarea descendentã a rândurilor la scrisul bãtrânilor.

În ciuda eforturilor fãcute pentru mascarea lor, în scrisul bãtrânilor apar adesea tremurãturi (fig. 5).

Fig.5 Scrisul tremurat al bãtrânilor.

La bãtrâni tremurãturile vor fi gãsite pretutindeni indiferent de pãrțile îngroșate sau subțiri ale literelor. Acestea vor fi mai mult sau mai puțin egale ca intensitate, dupã cum este starea bãtrânului care scrie.

Tremurãturile vor fi mai ales la începutul literelor și mai cu seamã pe trãsãturile orizontale. Acestea se vor accentua pe mãsurã ce bãtrânul executã scrisul, ca urmare a faptului cã mâna obosește din ce în ce mai mult. Foarte caracteristic în scrisul bãtrânilor este uneori așa numitul „fir de pãianjen”, un fel de linie foarte subțire între o literã și alta, și mai ales între sfârșitul unui cuvânt și începutul cuvântului urmãtor, provenit din faptul cã mâna nu mai este sigurã, nu se ridicã în clipa în care trebuie, existând pe hârtie din loc în loc aceastã dârã extrem de subțire.

Dacã bãtrânețea este asociatã și cu unele boli, scrisul devine incorect, pãtat cu cernealã, omiterea unor litere sau a unor cuvinte etc.

Modificãri ale scrisului datorate stãrii psihosomatice ale scriptorului (îmbolnãvirea)

Dacã scrisul este rezultatul unor procese nervoase complexe și a mișcãrilor brațului și a mâinii în care de organ efector, este de la sine înțeleasã influența pe care o exercitã starea organismului, asupra scrisului executat la un moment dat. Starea fiziologicã anormalã cunoaște o influențã de trepte mergând de la simple tulburãri produse de frig, obosealã, surmenaj intelectual, stãrii nervoase pasagere (violente sau depresive) și pânã la maladii cronice grave, cu repercursiuni serioase asupra întregului organism.

Bolile mai puțin grave nu antreneazã schimbãri fundamentale ale scrisului, ele se reflectã mai mult în aura generalã a scrisului, decât în structura literelor, astfel cã identificarea este perfect posibilã chiar pe baza unor scrisuri de comparație realizate în condiții normale.

La bolile cronice, de lungã duratã, și însoțite de leziuni permanente, scrisul se menține în limitele normale, fiind însã de mici semne care dupã doctorul Rene Restin ar corespunde organelor lezate și pe care le-a denumit „gesturi de suferințã ale scrisului”. Alți cercetãtori susțin cã dereglãrile pe care le suferã scrisul, cum ar fi cazul unui ritm cardiac anormal, nu pot fi catalogate ca atare și în general sunt similare, dar nu atât de pronunțate, ca degradãrile produse de alcoolism.

Modificãrile generate de boli cronice privesc siguranța trãsãturilor (tremurãrii dese, provenind dintr-o bâlbâire) a mâinii, direcția rândurilor, dimensiunea semnelor grafice, legãturile dintre acestea, îmbâcseli la scrisul cu cernealã, neglijarea punctuației etc.(fig. 6).

Fig. 6 Scrisul îmbâcsit din cauzã de boalã: paralizie progresivã.

Bolnavii imobilizați în pat întâmpinã dificultãți mai mari, în special la începerea rândurilor și a cuvintelor unde pot fi necesare douã, trei încercãri în care apar pe hârtie sub forma unor trãsãturi de atac repetate; la fel, desprinderea, adicã ridicarea instrumentului de scris este anevoioasã dând naștere unor trãsãturi târâte (fig 7).

Fig .7 Paralizie generalã progresivã. Scris ascendent, îngroșat, ilizibil

Bolile mintale, cu și fãrã lezarea centrilor nervoși, afecteazã profund scrisul. Modificãrile din aceastã categorie cunosc o mare varietate. Pentru ilustratre menționãm câteva dintre schimbãrile mai caracteristice pentru stãrile agitate:

Aspect haotic (incoerent);

Numeroase neregularitãți ale trãsãturilor;

Tremurãturi ascendente (în special la boala lui Parkinson);

Dezalinierea;

Rânduri orientate în toate sensurile, în cazuri de comparare violentã și merge pâna la înțelegerea și ruperea hârtiei cu instrumentul scriptural;

Frecvente omisiuni de litere sau elemente ale acestora, precum și cuvinte întregi;

Confuzii și ilizivilitate sporitã (fig. 8).

Fig. 8 Parkinson recent. Scris inhibat cu înãlțime diminuatã

Cu privire la modificãrile scrisului cauzate de stãrile maladive s-au întreprins o serie de studii de cãtre medicii specialiști, urmãrindu-se aflarea scrisului ca mijloc de investigare și determinare a diagnosticului în boli mintale.

Rezultatele sunt extrem de interesante, dar „simptomele” de ordin grafic trebuie totuși valorificate cu multã precauție, neputând singure sã justifice precizarea unei anumite afecțiuni psihice, ci doar sã contrinuie la aceasta prin coroborarea cu datele clinice și cu cele obținute prin explorãri funcționale(fig.9)

Fig. 9 Scrisul unei persoane paranoice

Pentru experții criminaliști modificãrile datorate stãrii psihomatice a scriptorului intereseazã sub mai multe aspecte:

Pentru a deosebi aceste modificãri, care sunt naturale, sincere, de cele produse cu ocazia contrafacerii unui scris sau a unei semnãturi, necesitate care se poate ivi cel puțin în douã cazuri, diferențierea în scris a semnelor de boalã sau de bãtrânețe, care reprezintã un valoros indiciu de autentificare a semnelor fațã de semnele falsificate și diferențierea scrisului unei persoane într-adevãr bolnave, simularea unui testament fals prin deformarea literelor și tremurarea intenționatã a trãsãturilor;

Pentru a evita erorile de apreciere în cadrul examenului comparativ, recunoașterea scrisului în litigiu ca fiind alterat de starea maladivã sau morbidã a scriptorului va determina cãutarea și utilizarea unui scris de comparație adecvat, adicã executat în condiții similare pentru a putea urmãrii corespondența modificãrilor survenite.

Este indicat ca organele care solicitã asemenea examinãri sã comunice expertului toate datele cu privire la sãnãtatea subiectului, în timpul redactãrii actului , așa cum rezultã din certificatele medicale.

Ca ultimã situație, notãm modificãrile survenite ca urmare a stãrii psihice deosebite în care se aflã scriptorul, respectiv emotivitãții puternice care îl dominã în momentul comiterii unui act ieșit din comun (fig. 10).

Fig. 19 Scrisul executat sub imeriul unei emoții puternice

Biletul lãsat lângã cadavru; B. Scrisul în condiții normale

Astfel, scrisorile și biletele de sinucidere explicã adesea tensiunea și disperarea celor care se adreseazã familiei sau unor persoane care sunt legați afectiv luându-și rãmas bun, asunzându-se pentru actul lor sau dând dispoziții privind împãrțirea bunurilor ce le posedã.

Tulburãrile sufletești, deprimãrilor morale și uneori slãbiciunii fizice le corespunde frecvent o modificare a gesturilor grafice:

Ritmul este accelerat ;

Depasantele prelungite ;

Grafismul aruncat violent ;

Scris ilizibil.

Evident gradul de dezorganizare a scrisului executat în aceastã situație va fi în raport cu potențialul scriptural al ucigașului și cu puterea sa de stãpânire, dupã cum nu trebuie uitat faptul cã suicidul este adeseori actul unor persoane bolnave psihic.

Modificarea scrisului produsã de starea de ebrietate

Starea de ebrietate sau beția alcoolicã se deosebește de alcoolismul cronic, care este o stare de lungã duratã și care se manifestã în scris prin descreșterea înãlțimi minusculelor de la începutul spre sfârșitul textului printr-o tremurare regulatã, continuã, verticalã și constantã precum și prin ridicari frecvente ale instrumentului scriptural, însoțite de deformãrea finalizãrii cuvintelor (fig. 11).

Fig. 11 Scrisul în stare de ebrietate (A) și scrisul norma (B)

Beția alcoolicã ocazionalã este uneori invocatã de persoanele care contestã un scris care admit scrierea unui act sau executarea unei semnãturi sub influența bãuturii, urmãrind astfel anularea actului respectiv.

De o deosebire utilitate în asemenea examinãri sunt rezultatele unor cercetãri experimentale efectuate în condiții de laborator, care au constatat în îngerarea progresivã și la anumite intervale de timp a unor bãuturi alcoolice a cãror tãrie era cunoscutã. Concomitent s-au luat subiecților diferite probe grafice putându-se astfel urmãrii cu precizie gradul de degenerare a scrisului.

Este unanim recunoscut cã alcoolul provoacã modificãre temporarã a personalitãții, care dispare odatã cu resorbirea alcoolului din sânge. Manifestãrile intoxicației alcoolice nu sunt identice la toate persoanele ce au un caracter individual: unii sunt liniștiți, chiar somnolenți, alții sunt excitați și irascibili dupã care urmeazã o perioadã de obosealã și epuizare.

Alterarea funcțiilor nervoase atinge și pe aceea a organelor de simț (vederea, pipãitul etc.) de unde aprecierea greșitã a distanțelor, a formelor obiectelor înconjurãtoare, mișcãrile nu mai sunt controlate, echilibrul și viteza de reacție sunt micșorate.

Toate aceste manifestãri se reflectã perfect în mișcãrile mâinii, în procesul scrierii, producându-se importante modificãri în raport cu scrisul executat de persoana respectivã în condiții normale.

Când gradul de ebrietate este mic nu se constatã modificãri esențiale ale grafismului, ci doar o mãrire a dimensiunii, mai ales la majuscule și la trãsãturile curbe. Când gradul de ebrietate este mediu, viteza de execuție se încetinește, construcția literelor se simplificã, se tulburã claritatea scrisului, crește dimensiunea, înclinația devine instabilã, spațierea dintre rânduri este inegalã. La un grad mare de ebrietate coordonarea mișcãrilor scade și mai mult, este mai lent, trãsãturile sunt extrem de tremurater, literele sunt incomplete, lipsind unele pãrți componente, sau se reduc la semne indescriptibile, se omit litere, rândurile devin de obicei descendente, dupã ridicarea creionului sau tocului, rândul devine „pierdut”, liniatura imprimatã nu se mai respectã, iar marginea din partea stângã este depãșitã. În privința conținutului abundã greșelile pânã și în scrierea propriului nume, ori a adresei.

Modificarea caracteristicilor scrisului este deci deosebit de pronunțatã, ducând la o veritabilã descompunere a grafismului, ceea ce îngreuneazã foarte mult identificarea autorului sau chiar o face imposibilã.

Desigur, aceasta reprezintã una dintre limitele examinãrii criminalistice a scrisului, dar nu așa de gravã cum s-ar pãrea la prima vedere, cãci de obicei actele contestate și depuse la expertizã nu prezintã, în general, semnele unei beții totale, ci sunt întocmite într-o stare de euforie sau de ușoarã amețealã, care nu afecteazã prea mult scrisul.

Alteori scrisului, în special sub forma tremurãturilor, se înregistreazã și în cazul otrãvirilor cu arsenic, a intoxicațiilor cu suflurã de carbon, a otrãvirilor cu ciuperci, a absenței de medicamente cu efect convulsiv etc.

E. Locard, care menționeazã aceste situații, precizeazã cã tremurul în scrisul peroanelor intoxicate nu prezintã „un grad net determinant” ci constituie un fenomen accesoriu.

d) Modificãri rezultate din conducerea mâinii de cãtre o altã persoanã

Unele persoane foarte bolnave sau în vârstã solicitã ajutorul unei alte persoane pentru a întocmi un act (în special testamente) știut fiind faptul cã valabilitatea unui astfel de act este condiționatã de executarea scrisului de mânã proprie. În funcție de gradul de colaborare al celor doi scriptori distingem douã situații.

Prima situație este denumitã „mânã inertã”, caz în care subiectul principal (testatorul) sprijinã doar mâna pe instrumentul principal, iar subiectul secundar (ghidul ajutor) conduce efectiv scrisul. Rezultatul se va asemãna foarte mult cu scrisul normal al subiectului secundar, diferența manifestându-se în ceea ce privește un aspect neregulat ce e dat de incomodarea mâinii inerte, spații mai largi, valorile unghiulare, etc.

O a doua situație a fost denumitã „mânã ajutatã”, caz în care ambii subiecții aduc o contribuție la scris. Profesorul Lucard, care a cercetat problema la laboratorul de poliție Lyon, a descris tendințele generate de mâna ajutatã. Acestea sunt: dezacordul se va manifesta în liniile curbe, literele conținând cercuri ce se lãrgesc, literele curbe complexe (s, t) sunt tremurate și de dimensiuni reduse, etc. Pot exista neînțelegeri asupra literei care urmeazã a fi trasatã, când unul din scriptori sare mintal o literã. Conflictele mai apar la începutul literelor, fiecare dintre scriptori trãgând spre poziția familiarã, rezultând rateuri și reluãri. În concluzie, tot cel ce va predomina în caracteristicile scrisului, deoarece el va ghida scrisul.

CAP. III . IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRISUL DE MÂNĂ

SECȚIUNEA 1. METODE DE CERCETARE

CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI

Una dintre esențialele metode de cercetare criminalisticã a scrisului este „identificarea persoanei dupã scris”. Identificarea pesoanei dupã scris se realizeazã în cadrul expertizei criminalistice a scrisului, denumitã și expertizã graficã sau grafoscopicã, de unde și o altã denumire a domeniului examinãrii criminalistice a scrisului, respectiv „grafoscopie judiciarã” .

Atragem atenția cã, uneori se mai folosește în mod eronat termenul de „expertizã grafologicã”, deși grafologia are un domeniu distinct de investigare, fiind folositã cu precãdere în psihodiagnostic, în studiul particularitãților de caracter ale unei persoane.

Din analiza unei vaste practici în domeniul expertizei criminalistice rezultã cã acest gen de identificare este îndeplinit în cazuri și forme variate. Frecvent, identificarea dupã scris vizeazã urmãtoarele obiective:

Verificarea autenticitãți unui text sau a semnãturilor de pe un înscris, în sensul cã acesta aparține persoanei nominalizate în document, persoanei care pretinde sau cãreia i se atribuie textul sau semnãtura;

Identificarea autorului unui text anonim cu conținut calomnios sau în scop de șantaj, întâlnit inclusiv în acțiuni cu caracter terorist, ori prezintã o anumitã importanțã cu caracter juridic, administrativ, social, economic, etc.;

Descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului și de aici, identificarea autorului textului. Ca și în celelalte examinãri criminalistice destinate identificãrii persoanei dupã diverse urme create în câmpul infracțional, identificarea dupã scris presupune în mod necesar, un examen comparativ între scrisul în litigiu și scrisul aparținând cu certitudine persoanei suspecte;

Cea de a patra fazã cuprinde finalizarea cercetãrii comparative, prin aprecierea constatãrilor fãcute și formularea concluziei.

Cercetarea prealabilã are rolul de a înlâtura unele nelãmuriri precum determinarea cu precizie a obiectului expertizei (o formulare confuzã a întrebãrilor puse expertului, îl obligã pe acesta sã nu precizeze cu exactitate ce anume urmeazã a se stabili) și dacã scrisurile de comparație sunt suficiente cantitativ și calitativ.

Analiza separatã27 a scrisului în litigiu și a celor de comparație, constã în cercetarea minuțioasã a tuturor caracteristicilor generale și speciale. Este util ca examinarea scrisurilor sã înceapã cu observarea modului cum scrisurile au fost realizate, adicã sa va stabili dacã scrisul în litigiu evidențieazã o execuție normalã, sincerã, spontanã, naturalã, ori prezintã indicii de deghizare. Apoi, se va analiza actul respectiv în mod tehnic pentru depistarea eventualelor intervenții chimice sau mecanice, dupã care se va trece la examinarea caracteristicilor generale și apoi a celor speciale. Trebuie avute în vedere toate aceste etape pentru ca expertul sã se edifice complet și sã fie în mãsurã sã desprindã ceea ce e particular unui anumit scris.

SECȚIUNEA 2. OBȚINEREA MATERIALULUI ȘI

METODELOR DE SCRIERE PENTRU COMPARAȚIE

În toate domeniile criminalisticii, cercetarea se desfãșoarã pe baza metodelor valabile pentru orice examinare cu caracter științific. Aceastã studiere se realizeazã prin metoda comparației în vederea stabilirii asemãnãrilor și deosebirilor dintre obiectele și fenomenele confruntate. Cercetarea criminalisticã a scrisului necesitã o examinare separatã a caracteristicilor grafice ale fiecãrui scris în parte, o comparație a acestora și o apreciere a constatãrilor fãcute. Expertiza criminalisticã a scrisului de mânã este neconceput fãrã scrisuri de comparație.

Strângerea materialelor de comparație constituie sarcina organului care solicitã expertiza, rațiunea constând în faptul cã, în prealabil, e necesar sã se stabileascã cu certitudine autenticitatea lor. Materialele de comparație sunt formate din piese de douã categorii :

Preconstituite sau scrise liber ;

Scrise la cerere28.

Piesele preconcepute sunt executate anterior dispunerii expertizei, independent de necesitãțile acesteia, ceea ce le conferã o deosebitã valoare, întrucât sunt realizate sincer, ipoteza deghizãrii fiind exclusivã. Piesele constau din : autobiografie, cereri, corespondențã pesonalã, acte de serviciu, etc., piese scrise înainte pornirii cercetãrilor și declarații, note explicative, procese-verbale dupã pornirea cercetãrilor.

Date fiind modificãrile pe care scrisul le poate suferi în decursul evoluției sale este indicat ca piesele de comparație sã corespundã în ceea ce privește timpul când au fost scrise (o perioadã apropiatã de cea a litigiului), instrument de scris (toc, stilou, pix, creion, etc.), felul pieselor (pentru expertiza unui bon, cele mai potrivite piese vor fi bonurile de același tip).

O dificultate poate apãrea în cazul persoanelor decedate (cel mai frecvent întâlnitã la testamente). Într-un astfel de caz se vor depune și texte și semnãturi de la diferite instituții unde pot fi gãsite acte precum : registrele de stare civilã, etc., dar și piese procurate de cãtre persoanele interesate29.

Piesele scrise la cerere sunt date în fața organului de urmãrire penalã și sunt probe executate de cei în cauzã pentru efectuarea unei expertize. Regulile dupa care se obțin astfel de probe pot fi sintetizate în felul urmãtor : piesele executate la cerere constau în scrierea unui text oarecare, așa încât scriptorul sã nu observe cã de fapt se urmãrește luarea unor probe grafice și ca atare sã nu-și modifice scrisul.

Luarea unor probe din dictare. Textul trebuie sã cuprindã fragmente din litigiu sau se va dicta însuși textul în cauzã. Dacã se va observa cã scriptorul încearcã deghizarea scrisului, dictarea va fi acceleratã pentru ca scriptorul sã piardã controlul scrisului și sã scrie din obișnuințã.

Interzicerea cu desãvârșire a înfãțișãrii actului în litigiu pentru a fi copiat sau imitat.

Dacã în textul în litigiu au fost folosite semne grafice speciale, precum majuscule tipografice, se va cere persoanei respective sã foloseascã toate scrierile pe care le cunoaște, iar dcã nu apare genul de scris din litigiu, i se cere în mod special o astfel de scriere.

Dacã textul expertizei cuprinde cifre, i se cere scriptorului sã execute anumite operații matematice pentru a-i distrage atenția.

În probele grafice executate de persoana bãnuitã a fi falsificat o semnãturã, se va cere sã se scrie de mai multe ori numele pe care-l reprezintã semnãtura, dar și nume apropiate, fãrã sã li se ofere drept model însãși semnãtura.

Condițiile în care se iau probele trebuie sã fie pe cât posibil mai apropiate de cele în care s-a realizat scrisul în litigiu.

Cantitatea pieselor executate la care va crește proporțional cu încercãrile scriptorului de a deghiza scrisul.

Examinarea comparativã

Examenul comparativ30 constã în confruntarea caracteristicilor grafice ale scrisului în litigiu și ale celui de referințã. Examinarea va avea loc în aceeași ordine ca la examinarea separatã. Compararea are ca rezultat determinarea asemãnãrilor și deosebirilor dintre scrisurile în litigiu și scrisul aparținând persoanei bãnuite.

Compararea se poate face prin examinarea vizualã și directã a scrisurilor, fie prin desenarea caracteristicilor grafice, fie prin studierea fotografiilor, decuparea lor în fragmente care se juxtapun, fie prin metoda grafometriei. Este recomandabil a se recurge la mai multe procedee de comparare în funcție de complexitatea și dificultatea cazului de rezolvat.

Finalizarea cercetãrii comparative constã în aprecierea elementelor înregistrate și formularea concluziilor. La stabilirea identitãții sau neidentitãții în materie de scrisuri, asemãnãrile și deosebirile nu se manifestã ca elemente perfect etalonate, departajabile în indicii pozitive sau negative. Formularea unei concluzii este precedatã întotdeauna de o evaluare a caracteristicilor grafice, de o determinare a valorii identificatoare.

Valoarea identificatoare a unui element grafic este de mãsura în care acesta contribuie la particularizarea unui scris. Valoarea cea mai mare o au caracteristicile grafice ieșite din comun, acele „ideotisme grafice”- „sicuri” ale scrierii. Edmond Locard a recomandat anumite principii de determinare a realitãții grafismelor : caracterele generale sunt mai importante decât forma literelor, avem de-a face cu un ideotism când semnul considerat e constant sau cel puțin prezintã o frecvențã mare, cea mai mare pentru identificare o au ideotismele mai puțin aparente, printreideotismele grafice cele mai ascunse și deci cele mai bune pot fi socotite:

Involuția cercurilor ;

Direcția croșetelor ;

Direcția liniei de bazã a cuvintelor, etc.

Metode și procedee utilizate în efectuarea demonstrațiilor

Încã de la primele examinãri cu caracter grafic, în vederea identificãrii scriptorului pe care le cunoaște istoria, metoda a fost aceeași : compararea scrisului în litigiu cu scrisul persoanei bãnuite. Însã modul în care se realizeazã compararea și elementele luate în considerare diferã de la un sistem la altul.

Metoda graficã descriptivã31 a fost utilizatã în trecut de cãtre profesorii de caligrafie numiții de experți și se bazeazã exclusiv pe forma exterioarã a semnelor grafice. Pricipalul artizan al metodei a fost Alphons Bertillon cunoscut datoritã sistemului antropometric de identificare al recidiviștilor „portretul vorbit”. Procedeul de disociație graficã și de analizã constã în reproducerea fotograficã a documentelor de comparat, prin mãrirea de douã ori. Copiile obținute sunt puse deoparte, iar literele aranjate în tabele, în ordinea alfabeticã. Un alt rând de copii decupate cuvânt cu cuvânt, fiecare cuvânt fiind separat pe o fișã roșie pentru scrisul în litigiu și albastru pentru cel de referințã. Cele douã fișiere rezultate sunt clasate alfabetic într-un repertoriu unic, prin juxtapunere mecanicã, urmãrindu-se studierea începutului cuvintelor. Se aleg mai întâi cuvintele similare, apoi cele care au în comun o silabã și cele care au prima literã la fel. Dupã ce se consemneazã rezultatul acestei confruntãri se trece la o a treia operație, fișele sunt amestecate și reclasate în ordine alfabeticã inversã. Astfel se apropie cuvintele care sunt reclasate direct. Scopul este sã permitã examinatorului sã cerceteze grupele literale în funcțioe de poziția ocupatã în cuvinte. Neajunsul acestei metode e dat de faptul cã absolutizeazã acele elemente ale scrisului pe care falsificatorului le observã mai ușor și le poate reda prin imitație sau copiere. De altfel, chiar Bertilon a sesizat aceastã limitã, susținând cã metoda este fãrã examinarea caracteristicilor generale ale scrisului poate conduce la greșeli dintre cele mai grave.

Metoda grafometricã32 urmãrește o obiectivizare a examinãrii scrisului. Persifor Frazer, în 1899, a propus sã se stabileascã raportul înãlțimilor și lungimilor în cuvintele comune din douã scrisuri comparate și sã se caute înclinarea medie a grafismului, numit „valoarea unghiularã”. Spre exemplu, la o semnãturã, pentru mãsurare, se ia ca punct de plecare o literã care poate fi regãsitã ușor la toate semnãturile de comparație și se mãsoarã pânã la litera urmãtoare, unde se determinã un punct similar. Se considerã ca fiind cele mai bune punctele de plecare și cele de încrucișare a trãsãturilor, iar pentru mãsurarea unghiurilor se vor alege literele mai lungi. Mediile obținute vor fi apreciate astfe : o diferențã de 15% între douã semnãturi aratã cã la 10% este posibilã identificarea, iar la 5% este admisibilã.

O altã metodã a fost inițialã de Wilhelm Langenbruch, care a pus în evidențã ritmul grafic individual, obținut prin trasarea unor linii mãsurabile între extremitãțile de sus și de jos ale anumitor litere. Este posibil ca utilizându-se maximum trei proporții de bazã, sã se uneascã toate punctele (extremitãți și intersecții) din douã cuvinte de comparat. Dacã în înscrisurile analizate, liniile prezintã același proporții ale dimensiunilor, înseamnã cã ele provin de la o singurã persoanã. Un astfel de sistem, precizeazã Edmond Locard, are meritul de a fi ridicat pentru prima oarã, problema relațiilor dintre dimensiunea semnelor grafice. Deși prin metoda unei comparații a caracteristicilor grafice nu se poate stabili autorul, Langenbruch a pretins cã proporțiile identice gãsite demonstreazã cã semnãturile ori cuvintele provin de la același scriptor.

În sprijinul acestei teorii, S.V. Margedant susținea cã, atunci când scriem avem în deget o anuitã mãsurã, reproductibilã în scris, exact sau în proporții simple. Margedant începea cercetãrile prin trasarea liniei conturului semnãturii de analizat, determinându-se astfel proporțiea de bazã, iar apoi trasarea liniilor interioare într-un asemenea numãr încât sã nu încarce prea mult desenul.

O simplificare fațã de sistemul de mai sus reprezintã așa numita metodã a „proiecției geometrice” a semnãturilor ce aparțin lui Paul Brosson33.

Aceasta constã în a uni pe o hârtie transparentã de calc punctele extreme ale semnãturilor. Concluzia cu privire la autenticitatea sau falsitatea semnãturilor se va desprinde dupã compararea figurilor geometrice obținute în modul arãtat mai sus.

Edmond Locard însã, a constatat cã scriul aceleiași pesoane este variabil și în plus existã posibilitatea de a modifica intenționat scrisul. Studiile sale l-au adus la concluzia cã „ceea ce este constant într-un grafism nu sunt mãrimile absolute ci variațiile mãrimilor, adicã valorile proporționale”. Astfel, un scris imitat se va deosebi întotdeauna de scrisul ce a servi drept model în ce privește raportul dimensiunilor și chai va prezenta proporțiile scrisului natural al fasificatorului. Metoda lui Locard consta în a mãsura în scrisul autentic o serie de dimensiuni de același ordin care sunt reprezentate grafic printr-o curbã. Concordanța sau paralelismul dintre cele douã scrisuri va indica proveniența lor comunã, iar deosebirea va însemna cã apațin unor scrisuri diferite. Mãsurãtorile lui Locard trebuie exprimate în zecimi de milimetru, iar reproducerile fotografice mãrite de 2-3 ori trebuie executate la scarã.

De asemenea, mãsurãtorile trebuie sã fie comparabile, expertul fiind liber sã aleagã tehnica de lucru care îi convine. Pentru fiecare gen de operație, se vor face cât mai multe operațiuni posibile, curbele fiind cu atât mai regulate cu cât datele statistice vor fi mai numeroase. Elementele scrisului asupra cãrora se executã mãsurãtori sunt foarte mari ca numãr, iar înainte de a începe operațiile grafometrice se va stabili pentru fiecare scris analizat înãlțimea miniscularã medie ce se obține prin mãsurãtoarea mai multor construcții nedeplasante. Pentru calcularea corectã a înãlțimii literei e necesarã stabilirea distanței dintre bazã și vârf, prin trasarea liniei de vârf sub formã de tangentã la literã și paralelã în același timp cu linia de bazã.

Succesorul, Jacques Locard, a susținut cã adevarata individualitate a scrisului rezidã în alura generalã a acestuia, în „silueta sa” și nu într-un detaliu al trãsãturii. Tehnica sa constã în exprimarea lungimilor și unghiurilor pe o singurã curbã, rezultând din înscrierea lungimilor pe abscisa împãrțitã în milimetri și a unghiurilor pe ordonatã, marcate în grade.

Totuși procedeul lui Jaques Locard nu prezintã o exactitate matematicã și e susceptibil de erori, mai ales la semnãturile copiate ori imitate.

Dupã prezentarea câtorva dintre aceste modele, se poate preciza cã pot fi utilizate numai examinãri ajutãtoare, iar experții criminaliști manifestã un scepticism cu privire la mãsurãtorile grafice, principalele obiecții constând în implicarea unor operații minuțioase întâmpinate cu dificultãți de cãtre judecãtorul chemat sã aprecieze un raport de expertizã.

SECȚIUNEA 3. INTERPRETAREA REZULTATELOR ȘI

STABILIREA CATEGORIILOR DE CONCUZII

CE SE POT FORMULA ÎN

EXPERTIZEI SCRISULUI DE MÂNÃ

O parte impotantã în aprecierea valorii identificatoare este stabilitã în mod subiectiv de cãtre expert, pe baza cunoștințelor sale profesionale și a experienței pe care a dobândit-o. Faptul cã aprecierea are un caracter subiectiv, nu trebuie sã ducã la ideea cã expertiza scrisului ar fi lovitã de relativitate, îndoialã sau arbitrar, deoarece evaluarea expertului se va concretiza sub forma unui raport de expertizã care este mijloc de probã într-un proces, raport ce trebuie argumentat prin elemente controlabile de cãtre alți specialiști34. Una dintre regulile fundamentale ale identificãrii autorului scrisului de mânã a fost formulatã de Ardway Hilton care a apreciat cã : „douã scrisuri – dintre care la unu autorul e cunoscut, iar la celãlalt nu – prezintã în urma examinãrii comparative una sau mai multe deosebiri caracteristice, fãrã ca acestea sã poatã fi explicate în mod logic, scrisurile nu au fost executate de aceeași persoanã”.

Oricâte trãsãturi comune pot avea douã scrisuri, acestea nu pot fi considerate ca fiind executarea de același suport dacã prezintã una sau mai multe deosebiri constante într-o trãsãturã fundamentalã a structurii lor și a cãror prezențã nu poate fi explicatã rațional.

Concluzia finalã va trebui întotdeauna sã fie bazatã pe combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale. Izolat e posibil ca unele elemente ce apar în ambele scrisuri comparative sã poatã fi înlocuite și-n alte scrisuri, dar ansamblul unui scris este riguros individual și poate alcãtui un ansamblu probant (o unitate graficã).

Odatã elementele evaluate și considerate în complexitatea lor, expertul poate formula concluzia cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului. Dupã gradul de certitudine al pãreri expertului, concluziile pot fi categorice, de probabilitate sau imposibil de a fi stabilite35. Concluziile categorice pot fi negative sau pozitive, dupã cum o persoanã e sau nu autorul scrisului în litigiu. Aceasta înseamnã cã expertul și-a format convingerea intimã cã valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice este suficintã pentru a exclude coincidențã.

Concluziile de probabilitate36 constituie și ele o pãrere afirmativã ori negativã, dar într-un mod incert. Caracteristicile grafice din scrisul în litigiu nu prezintã o valoare individualizatoare absolutã. Astfel de caracteristici se întâlnesc în scrisul de comparație, ceea ce desemneazã pe cel bãnuit ca autor probabil. Expertul este obligat sã recurgã la o astfel de concluzie datoritã volumului redus al scrisului în litigiu (cantitatea insuficientã pentru formularea unei concluzii categorice), precum și de prezența unor asemãnãri ori deosebiri a cãror valoare identificatoare e redusã (ex.: scrisurile lipsite de particularitãți pregnante). Altã cauzã ar putea fi și alterarea scrisului prin modificãri intenționate aduse de scriptor. În aceste cazuri caracteristicile grafice vor fi fãrã relevanțã cu excepția celor autentice strecurate datoritã stabilitãții scrisului. Concluzia probabilã nu trebuie privitã drept o nesiguranțã a expertului respectiv, pentru cã acesta trebuie sã justifice într-un raport ceea ce l-a determinat în formularea concluziei sale.

Unii teoreticieni ai dreptului românesc resping categoric concluziile de probabilitate ca mijloc în proces, considerând cã o incertitudine, oricât ar fi de argumentatã, nu oferã posibilitatea stabilirii adevãrului.

Alți teoreticieni considerã cã astfel de concluzii sunt admisibile și utile, deoarece se bazeazã pe elemente obiective (asemãnãri și deosebiri) al cãror numãr și calitate nu sunt suficiente pentru o afirmație sau negație certã. Prin urmare, expertizele cu concluziile de probabilitate asociate cu alte dovezi pot fi rețineri în procesul de probațiune.

În cazul imposibilitãții formulãrii unei concluzii, materialul de examinat este și mai sãrac în elemente grafice astfel încât e imposibil o apreciere a valorii caracteristicilor existente. Ex.: o semnãturã foarte scurtã, cuvinte izolate ori texte compuse din construcții literale nesemnificative, expertizarea unui numãr mic de cifre, precum și deghizarea ori imitarea. Ca și în celelalte genuri de concluzii și aceasta necestã explicații temeinice în așa fel încât organul judiciar sã capete certitudinea cã nu poate obține nici un fel de date prin examinarea graficã. Este greșit însã sã se considere cã o concluzie de „nu se poate stabili” ar echivala cu o concluzie categoricã negativã.

SECȚIUNEA 4. PARTICULARITÃȚILE EXPERTIZEI GRAFICE

O particularitate în expertiza criminalisticã a scrisului de mânã este reprezentatã de semnãturã. Prin semnãturã se înțelege imaginea graficã a numelui executatã personal de cãtre titularul respectiv, prin care atestã cã e autorul în cauzã ori cã aprobã conținutul acestuia. Fiind o varietate a scrisului, concomitent cu consolidarea stereotipului dinamic al mișcãrilor de scriere se formeazã și semnãtura. Într-o fazã incipientã, semnãturile nu se vor deosebi cu nimic de scrierea textelor, adicã vor consta pur și simplu în scrierea lizibilã și completã a numelui și prenumelui. La fel și la persoanele cu un scris inferior, însã pe mãsurã ce acesta evolueazã, semnãtura se individualizeazã îndreptându-se de caligrafierea numelui.

Gradul de particularizare este înainte de toate de frecvența utilizãrii semnãturii, necesitatea fiind un exercițiu și antrenament continuu. Spre deosebire de scris care e cvasiconștient, la semnãturã apare un factor de conștiințã, constând în intervenția scriptorului care în mod delibarat introduce elemente de comparare, (trãsãturi suplimentare nefuncționale, ornamentãri, finalizãri dintre cele mai variate). Trebuie remarcat cã nu se pune întotdeauna semnul egalitãții între gradul de evoluție al scrisului sub formã de text și cel al semnãturii. Persoanele care datoritã serviciului semneazã mult, înregisreazã o devansare a evoluției semnãturii prezentând o mai bunã coordonare a mișcãrilor decât la scris. E cazul funcționarilor poștali, magazionierilor, etc. Uneori scriptorul cautã sã se inspire dupã modelele pe care le întâlnește în mediu ambiant ori cel familial.

Pornind de la ideea elaborãrii unui sistem personal, scriptori își axeazã în general construcția graficã pe redarea numelui, deși nu existã nici o regulã dupã care se alcãtuiesc numele. Numele poate fi reprodus exact și în întregime, parțial sau cu o inițialã.

Din acest punct de vedere semnãturile se împart în complete și incomplecte.

În condițiile creșterii automatizãrii mișcãrilor de semnare apare tendința involuntarã de a simplifica literele, de a le condensa, trãgându-se rapid prin gesturi cât mai economicoase, mai scurte. Rezultatul e o deviere de la comparația normalã a numelui scris și obținerea unei imagini grafice aparte, cu o structurã individualã.

Astfel, semnãturile pot fi : literale, neliterale ori mixte. Câteodatã, o semnãturã poate fi precedatã de unele cuvinte prescurtate indicând o funcție, un grad militar, un titlu științific. Deși elementele auxiliare, acestea trebuie considerate ca fiind parte integrantã din semnãturã fiind incluse grafic în ea și cãpãtând o configurație caracteristicã.

Semnãturile prezintã numeroase particularitãți de ansamblu și detaiu, care le conferã calitatea de a fi strict individuale. Materialul, care este cantitativ redus, reprezintã un complex grafic infinit mai complicat, mult mai cristalizat, mai impregnant de personalitatea a titularului, în sensul de deprindere care oglindește în cel mai înalt nivel spontaneitatea și reflexele proprii.

Constanta reprezintã o altã trãsãturã în executarea unei semnãturi.

Obiceiul de a executa semnãtura într-un anumit fel este atât de stabil, încât din momentul din care s-a formulat, se vor înregistra prea puține modificãri evolutive.

Dar, ca și scrisul în general, o semnãturã poate fi și variabilã în timp sau pe moment. Variabilitatea în timp se referã la modificãri determinate de starea sãnãtãții titularului care poate afecta serios execuția unei semnãturi. Bãtrânețea, chiar asociatã cu stãri maladive, nu influențeazã negativ identificarea pentru cã numai calitatea trãsãturilor se schimbã (lipsa de siguranțã, tremurãturi) nu și morfologia literarã. Ideal ar fi sã se compare semnãturile provenite de la date apropiate.

Variabilitatea de moment37 se referã la faptul cã douã semnãturi nu au niciodatã o conformație absolut identicã. O examinare a unor semnãturi executate de aceași persoanã, va releva mici diferențe datorate variabilitãții naturale a grafismului. De asemenea, semnãturile mai variazã în funcție de mãrimea spațiului destinat semnãturilor ori, datoritã adoptãrii de cãtre scriptor a mai multor semnãturi, care nu se deosebesc ca structurã. Scriptorul dorește prin aceastã folosire alternativã ca o semnãturã sã fie mai completã, alta mai prescurtatã, în funcție de importanța actului de cauzã.

Expertiza criminalisticã a semnãturilor e destinatã sã rãspundã la douã întrebãri:

Dacã semnãtura în litigiu e autenticã sau falsã ;

Cine anume a contrafãcut ori a executat semnãtura fictivã.

Aceste douã probleme constituie și fazele cercetãrii semnãturilor, ceea ce trebuie sã indice și procedeul de folosire.

Semnãturile executate prin copiere.

Credința pe care o are falsificatorul cã, prin copiere va reproduce semnãtura titularul cu exactitate, fãrã sã-i scape nici un detaliu și fãrã sã se abatã de la forma originalã, face ca acest mijloc de contrafacere sã fie preferat, în special de scriptorii cu posibilitãți grafice reduse și care nu posedã o dexteritate pentru a-și permite mai mult.

Copierea sau calchierea poate fi realizatã direct sai indirect. Copierea directã constã în executarea dintr-o datã pe actul în litigiu, a semnãturii model. Astfel, foaia pe care se va înlocui actul fraudulos, se suprapune peste actul care poartã semnãtura de copiat. Transparența necesarã poate fi obținutã prin tratarea hârtiei (prin umectarea cu benzinã, fie prin așezarea actelor pe geam utilizându-se lumina naturalã ori artificialã). Copierea indirectã necesitã o inversare a poziției actelor : cel cu semnãtura model deasupra, iar cel pe care trebuie sã aparã semnãtura se pune dedesupt. Între acestea se interpune o hârtie copiarivã (carbon, plombaginã, indigo), iar semnãtura autenticã este retrasã cu un creion cu vârf ascuțit. Semnãtura obținutã e repasatã cu cernealã pentru a masca trãsãturile imprimate de hârtia copiativã. Similarã este și metoda copierii „cu grafit” ce constã în acoperirea spatelui actului pe care se aflã semnãtura model cu un strat subțire de grafit provenit de la un creion moale. Efectul urmãririi cu un vârf tare va fi același ca și în cazul hârtiei copiative.

O altã metodã este înțeparea cu acul a contururilor unor semnãturi, iar orificiile rezultate sunt unite printr-o linie continuã cu cernealã. Incovenientul este reprezentat de faptul cã orificiile se inundã cu cernealã și astfel semnãtura apare punctatã.

Falsificarea semnãturilor se poate executa și prin aplicarea unei parafe, o ștampilã de cauciuc sau metalicã umezitã cu cernealã. Semnãtura astfel obțiunutã, e repasatã din nou cu cernealã, caz în care parafa e doar ușor apãsatã, imprimându-se un contur slab, ori este lãsatã așa cum apare.

În ultimul timp se folosesc și mașini de birou (copiatoare) care prezintã o copie de o fidelitate extraordinarã, dar nu avantajeazã falsurile deoarece transpunerea nu are decât rolul de a crea trãsãturile de ghidare pe care falsificatorul urmeazã sã le repaseze.

Semnãturile executate prin imitație servilã constau în reproducerea semnãturii autentice pe care falsificatorul o are în fațã, strãduindu-se sã execute cât mai exact, trãsãturã cu trãsãturã, semnãtura model. Semnãtura astfel realizatã va corespunde din punct de vedere formal, cu semnãtura imitatã, dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, cu întreruperi neoportune, reluãri, corecturi, etc. Semnãtura astfel obținutã poate fi utilizatã direct în scopul propus, dar poate fi și repasatã. În ultimul caz falsificatorul preferând sã-și traseze un tipar („o semnãturã prealabilã slab vizibilã care apoi sã fie definitivatã”)38.

Semnãtura executatã prin imitație liberã.

Prin adaptarea acestei metode se înlãturã încetineala și lipsa de coordonare a mișcãrilor de care suferã imitația servilã. Semnãtura model este învãțatã pe dinafarã prin numeroase servicii, constând în copieri și imitații servile succesive. Când falsificatorul considerã cã a dobândit suficientã stabilitate, trece, la executarea ei din memorie, fãrã sã mai urmãreascã vizual semnãtura originalã.

Exactitatea reproducerii depinde în mare mãsurã de spiritul de observație al falsificatorului, puterea de reprezentare, îndemânarea graficã pe care o posedã. Semnãturile astfel executate reproduc cu mai puținã precizie detaliile modelului folosit39.

Semnãturile executate din fantezie40

Sunt realizate pe numele ori în numele altei pesoane, fãrã sã se urmãreascã reproducerea semnãturi nu are nimic comun cu semnãtura titularului respectiv, decât accidental. Semnãturile din fantezie sunt trasate așa cum dorește scriptorul, la voia întâmplãrii, deoarece falsificatorul nu este interesat de conținut.

Ca la expertiza criminalisticã a cuvintelor, expertiza unei semnãturi cuprinde mai multe faze : examinarea separatã, examinarea comparativã și formularea concluziilor.

Examinarea separatã41 are drept scop punerea în evidențã a unor urme materiale a cãror prezențã poate demonstra contrafacerea. Pentru evitarea erorilor de interpretare e necesar sã se examineze semnãtura în original și nu o copie fotograficã care nu ar reda fidel trãsãturile și nuanțele de culoare. De asemenea trebuie utilizate aparate optice de mãrit (lupe, microscoape) și iluminare oblicã a actului respectiv, chiar razantã, precum și iluminarea prin trnsparențã.

Astfel pot fi relevate :

Trãsãturile de separare ce apar la o copiere indirectã la o imitație servilã, precedatã de desenarea unui model. Trãsãturile inițiale, realizate cu creionul ori cu hârtie copiativã, sunt acoperite cu cernealã, pastã, etc. repasarea este adeseori imperfectã, falsificatorii revenind și executând retușuri.

Înainte se recurgea la metode chimice ori mecanice pentru înlãturarea trãsãturilor de deasupra. Astãzi se folosesc radiațiile inflaroși ce au avantajul de a înlãtura stratul superior de cernealã ori pix, fãrã a deteriora actul;

Urmele de presiune sunt materializate prin șanțuri datoritã apãsãrii. Chiar dacã acestea sunt umplute cu cernealã, examinarea actului pe verso va evidenția fulajul (imaginea inversã a șanțului).

Urmele de înțepare – orificiile ce sunt la o examinare atentã sunt ușor de depistat, când sunt complet penetrate, dar și când sunt reduse la mici înfundãturi circulare, deoarece se remarcã întinderea cernelii acumulate în punctele respective ;

Urmele de transfer – sunt consecința unor copieri directe prin transparențã. Astfel, vârful elementului scriptural atinge actul de dedesupt pe care se aflã semnãtura care este utilizatã ca model, atunci când involuntar se depãșește marginea foii de deasupra. Ex.: existența unui punct roșu lângã trãsãtura finalã a semnãturii model, realizatã cu cernealã albastrã ;

Cele mai de seamã indicii provesc aspectul trãsãturilor. Orice semnãturã autenticã se caracterizeazã prin spontaneitate, naturalețea gesturilor, etc. copierea și imitația servilã întotdeauna vor fi executate într-un ritm lent, cutat, ceea ce va imprima trãsãturilor un aspect de artificialitate. Trãsãturile libere, degajate, din semnãturile autentice, vor fi transcrise prin trãsãturi neregulate, lipsite de siguranțã, ezitante, tremurate chiar. De asemenea pot fi înregistrate opriri inoportune, în locurile unde semnãtura de comparație prezintã continuitate, precum și reluãri mascate, mai ales de grosimea trãsãturilor. Aceste întreruperi și reluãri, sunt mai lesne de constatat, la trãsãturile de cernealã decât cele de creion, la care punctul de debut și finalizare pot fi estompate de fiabilitatea minei. Explicația constã în aceea cã falsificatorul, copiind semnãtura de dedesubt, nu vede ce urmeazã din cauza acoperirii cu mâna inscriptoare. Dar se pune problema dacã factura nesigurã a trãsãturilor e cauzatã de starea maladivã, emotivã ori vârsta înaintatã a titularului. Referitor la tremurat este știut faptul cã cel patologic e continuu, cel al falsificatorului e discontinuu (adicã se manifestã numai la anumite porțiuni). Tremuratul patologic e mai accentuat la curbe și mai puțin accentuat la trãsãturile drepte; tremuratul falsificatorului vizând trãsãturile drepte, iar la curbe de obicei uitã sã-l execute. De asemenea, se poate spune cã cel patologic e fin și des, ceea ce dã naștere așa ziselor „fire de pãianjen”; tremuratul falsificatorului – grosier și apãsat cu un numãr redus de oscilații; apoi un tremurat patologic e progresiv, crește pe mãsurã ce se scrie, iar la falsificator, dimpotrivã, apare la început, iar apoi începe sã scadã.

Examinarea comparativã la semnãturile copiate va releva doar concordanța. Totuși, nu e exclus ca falsificatorul sã se înșele asupra unor elemente. Avem în vedere schimbarea punctului de atac al unor litere și direcția lor de trasare, astfel ca la semnãtura copiatã se vor înregistra începuturi și mișcãri inverse decât la semnãturile originale. E posibil ca falsificatorul sã omitã unele detalii, fie datoritã neobservãrii lor, fie datoritã neglijenței, fie datoritã lipsei de transparențã a hârtiei, etc. Un alt element de luat în seamã este disproporția vãditã dintre dimensiunea semnãturii incriminate și suprafața destinatã semnãrii. Când existã bãnuiala cã semnãtura ar fi fost copiatã trebuie neapãrat cercetatã dacã nu se suprapune cu una dintre semnãturile de comparație. O suprapunere ar însemna identitatea, rezultã o dovadã cã semnãtura e o dovadã absolutã a contrafacerii prin copiere. În practicã e posibil ca semnãtura, copiatã suprapusã peste semnãtura model, sã prezinte unele mici porțiuni care nu corespund perfect, lucru explicabil, deoarece în cursul copierii pot apãrea ușor devierii. Se pot întâlni și copieri fragmentate sau compuse, când numele era reprodus dupã o semnãturã autenticã, iar prenumele dupã alta.

Au fost elaborate o serie de sisteme de ilustrare a copierii utilizate mai frecvent precum :

Suprapunerea reproducerii fotografice a celor douã semnãturi identice, dintre care una e redatã pe hârtie foto specialã, transparentã, sau pa calc ;

Proiectarea combinatã a ambelor semnãturi pe o singurã fotografie, prin inversarea unuia dintre negative. Una dintre semnãturi va avea trãsãturile albe, iar cealaltã neagre, iar suprapunerea lor va demonstra coincidența tuturor semnelor grafice;

Reproducerea fotograficã a semnelor prin intermediul unei grile cu pãtrate sau cercuri. Identitatea va fi evidențiatã de similitudinea poziției punctelor de intersecție dintre trãsãturi și caroiaj ;

Juxtapunerea unor fragmente din semnãturi, obținerea prin tãierea fotografiilor respective, executate la scarã, în așa fel încât trãsãturile sã fie continue ;

Suprapunerea sau alãturarea figurilor geometrice identice rezultate din unirea anumitor repere alese în mod convențional.

Semnãturile imitate servil, ca și cele copiate, vor prezenta o slabã coordonare a mișcãrilor, ezitãri, întreruperi și retușuri. Formal, vor fi asemãnãtoare cu cele autentice, cãci execuția s-a realizat prin urmãrie vizualã a modelului aflat în fațã. În ce privește caracteristicile generale, poate sã difere dimensiunea (de obicei mai mare la semnãturile imitate servil) și înclinarea (când falsificatorul e deprins cu o înclinare diferitã). Este de asemenea dificilã redarea fidelã a proporțiilor, raportul dintre înãlțimea literelor sau elementelor componente ale aceluiași semn grafic. Preocuparea pentru desemnarea literelor determinã ignorarea altor particularitãți cum ar fi alinierea lor, modul de începere, poziția punctelor incipiente și de intersecție, sensul de dirijare al trãsãturilor. O singurã deosebire, constant realizatã, duce la neidentificarea unui autor. Prin „constant” înțelegem cã s-a procedat la o verificare serioasã pe numeroase semnãturi de comparație.

Ceea ce intereseazã în principal la o examinare comparativã, sunt semnele prezumtive de autenticitate. Un prim semn constã în dedublarea trãsãturilor, create de cele douã capete ale vârfului peniței care se desface când e apãsat prea mult. Cãnd alimentarea cu cernealã e insuficientã, se poate produce și zgârierea hârtiei pânã la perforarea ei. Un alt semn e reprezentat de fragmentarea trãsãturilor care se materializeazã într-o serie de linii și puncte întrerupte, datorate „salturilor” pa care le face vârful peniței .

Semnãturile imitate liber – sunt realizate spontan, prin învãțarea pe dinafarã a semnãturi titularului. De aceea, examinarea comparativã nu diferã cu nimic de cazul în care semnãtura aparține într-adevãr titularului, adicã se va proceda la compararea semnãturii incriminate cu semnãturile de referințã. Cele mai frecvente greșeli se produc în redarea proporțiilor raporturilor dintre litere, sau dintre elementele componente.

Semnãtura, prin definiție, este o imagine graficã și e de neconceput ca cineva sã se poatã substitui întru totul titularului, chiar dacã a facut antrenamente îndelungate. Întotdeauna se va descoperi printr-o atenție sporitã, ce nu a izbutit falsificatorul sã sesizeze. Atât asemãnãrile cât și deosebirile trebuie explicate logic, avându-se în vedere posibilitatea intervenției variației naturale, a schimbãrilor intervenite în timp. Uneori falsificatorul poate folosi ca model o semnãturã a titularului dintr-o altã perioadã decât data actului pe care îl întocmește, apãrând o neconcordanțã suspectã. Alteori, o amplasare a semnãturii incriminate în raport cu cea a semnãturilor de comparație, e de naturã sã trezeascã suspiciuni, falsificatorul ignorând aceastã particularitate, va plasa semnãtura exact în locul în care e el deprins. Imitarea liberã va fi mai mult facilitatã dacã autorul are un grafism apropiat de cel al titularului.

Semnãturile executate din fantezie – nu ridicã de obicei probleme deosebite în ceea ce privește stabilirea neautenticitãții lor, dacã expertul dispune de semnãturi de comparație de la titularii respectivi. Diferențele dintre semnãturile falsificate din fantezie și semnãturile originale, sunt atât de pregnante încât practic expertul nu are ce sã compare. Astfel cã în rapoartele de expertizã se vor gãsi frecvent doar fotografiile semnãturilor examinate, însoțite de sumare explicații.

Semnãturile efectuate prin intermediul hârtiei copiative – sunt foarte rãspândite ca urmare a întocmirii actelor concomitent în mai multe exemplare. Astfel de semnãturi prezintã numeroase inconveniente pentru determinarea autenticitãții, constatãrile fãcute în practica expertizei criminalistice au arãtat cã falsificarea prin copiere, cu ajutorul hârtiei copiative, e o operație relativ ușoarã.

Imperfecțiunile traseului pot fi foarte bine mascate, dupã cum o semnãturã autenticã poate prezenta anumite neregularitãți foarte asemãnãtoare celor rezultate în urma unor operațiuni de fals.

În cazul falsului obținut prin copierea rapidã, punându-se accentul nu pe o imitare de detaliu ci pe realizarea trãsãturilor generale grafice, traseul are o desfãșurare cursivã, similarã unei executãri normale, ce împiedicã stabilirea falsurilor.

Eventualele devieri datorate rapiditãții de mișcare, pot fi luate drept „accidente de condei” și pot fi interpretate ca devieri normale.

Concluziile cercetãrii semnãturilor

Constatãrile examenului comparativ sunt finalizate print-o sintezã, în care fiecare elemente de asemãnare și de deosebire e apreciat și evaluat, așa încât expertul sã ajungã la convingerea cu privire la autenticitatea sau falsul semnãturii. Dificultatea muncii unui expert constã în diferențierea execuției naturale de cãtre titularul respectiv, de execuția artificialã în cadrul copierii sau imitației.

Deși expertul tinde întotdeauna la formularea unor concluzii categorice, afirmative sau negative, nu va fi oricând în aceste situații. Fãrã a fi luat în seamã expertiza sau incompetența ce pot genera erori, obiectiv vorbind, unele semnãturi nu permit decât ajungerea la concluzii probabile ori nici mãcar atât. Astfel, semnãturile foarte scurte, extrem de simplu de realizat (o buclã, o încercuite, etc.) sunt ușor de imitat, având chiar spontaneitatea necesarã și desigur ușor de falsificat. De asemenea, semnãturile de comparație pot fi insuficiente cantitativ sau calitativ, ori sunt foarte variabile și prezintã prea puține elemente constante.

Identificarea autorului semnãturilor false42

Semnãturile falsificate prin copiere – nu permit niciodatã stabilirea persoanei care le-a executat, pentru cã scriptorul va reproduce întocmirea semnãtura utilizatã ca model și deci, va prezenta aceleași construcții literare, caracteristici generale, dimensiune, înclinare, spațiere, etc.

Semnãturile falsificate prin imitație servilã – nu oferã elemente cu valoare identificatoare, deoarece nu reprezintã decât desene obținute dupã modelele urmãrite vizual. Astfel de semnãturi conțin numai elemente formale din semnãturile originale.

Uneorii falsificatorii introduc caracteristici din scrisul lor , plasamentul punctelor incipiente, modul de finalizare, sistemul de legare al unor litere, etc. însã aceste elemente nu sunt suficiente nici calitativ, nici cantitativ pentru a fi socotite elemente cu valoare identificatoare.

Semnãturile falsificate prin imitație liberã – ce sunt executate din memorie, dupã un antrenament prealabil, deși au un grad mare de spontaneitate, conțin particulaaitãți din scrisul și mai ales din semnãturile proprii ale falsificatorului. Acestea pot conduce, când sunt caracteristice, la identificarea autorului cu certitudine sau mãcar cu probabilitate.

Semnãturile falsificate din fantezie – se preteazã cel mai mult la determinarea autorului, deoarece se bazeazã excusiv pe formele grafice ale executantului. Putem distinge în cadrul acestor semnãturi între :

Semnãturile false nedeghizate ;

Semnãturile false deghizate;

Semnãturile false nedeghizate – sunt semnãturi executate pe nume strãin pentru care scriptorul foloseste grafismul normal. În acest caz este posibilã efectuarea unui examen comparativ între semnãturile în litigiu și scrisul persoanei bãnuite. Prin analiza caracteristicilor generale și a particularitãților de construcție litaralã, se poate ajunge la stabilirea autorului sau le excluderea persoanei bãnuite.

Semnãturile false deghizate – sunt cele contrafãcute sau fictive la executarea cãrora scriptorul își schimbã intenționat scrisul pentru a nu fi recunoscut. Factorii principali care influențeazã posibilitãțile de identificare ale autorului semnãturilor, sunt cantitatea materialului grafic pe care îl reprezintã semnãturile deghizate, caracterul literal al acestora și modul de redare al numelui. (fig. 12).

Fig. 12 Semnãtura aceleiași personaei în litigiu

Cu privire la cantitatea materialului grafic, este știut faptul cã o semnãturã este mult restrânsã de un text în ceea ce privește mulțimea literelor. Existența mai multor semnãturi false ar permite examinarea acestora luate împreunã, ceea ce ar ușura identificarea autorului.

Referitor la caracterul literar al semnãturilor, acestea pot fi : literale, parțial literale și neliterale (indescriptibile). La primele douã categorii, în mãsura în care unele construcții grafice scapã nemotivate, existã șansa de a identifica persoana care le-a executat. La semnãturile neliterale nu se poate stabilii autorul, datoritã faptului cã trãsãturile grafice sunt realizate arbitrar. Un alt aspect îl constituie modul de redare al numelui. O alcãtuire completã (nume, prenume, inițiala tatãlui) va oferi mai multe elemente identificatoare decât o alcãtuire incompletã, redusã numai la nume, sau câteva cuvinte.

CAP .IV. UTILIZAREA EXPERTIZEI GRAFOSCOPICE

ÎN CERCETAREA PENALÃ

SECȚIUNEA 1 . RAPORTUL EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

Caracteristici generale

Printre mijloacele cu care se face proba în justiție se numãrã și expertizele, indiferent de obiectul examinãrii, pentru stabilirea adevãrului. Expertiza judiciarã poate fi definitã ca un mijloc de probã prin care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurãri de fapt pentru a cãror lãmurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formuleazã pe baza unei activitãți de cercetare concrete a cazului și a aplicãrii unor date de specialitate de cãtre persoanele competente desemnate de organele judiciare. Conform dispozițiilor din Codul de procedurã penalã, art. 123, raportul de expertizã a scrisului este format din urmãtoarele componente:

PARTEA INTRODUCTIVÃ

Aici se consemneazã urmãtoarele date :

Numele experului care a fost solicitat și instituția din care face parte ;

Organul de urmãrire penalã care a dispus efectuarea expertizei grafice și numãrul adresei prin care s-au dispus acestea ;

Data când s-a dispus efectuarea expertizei ;

Data și locul efectuãrii expertizei grafice și a întocmirii raportului ;

Obiectul raportului și întrebãrile la care expertul trebuie sã rãspundã ;

Materialul în baza cãruia se efectuazã expertiza graficã ;

Baza juridicã a operațiilor ce se efectueazã ;

În cazul expertizei grafice organul judiciar va trebui sã formuleze întrebãri precise pentru elucidarea cauzei date.

DESCRIEREA ÎN AMÃNUNȚIT A OPERAȚIILOR EFECTUATE DE EXPERTUL GRAFIC

Descrierea pieselo litigioase.

Acest moment prezintã o mare importanțã deoarece în funcție de caracterul piesei litigioase se va demonstra vinovãția bãnuitului. Este absolut necesar ca piesele litigioase sã fie precis individualizate, sã se analizeze lagãtura dintre faptele ce se afirmã și alte date faptice definitiv stabilite.

Descrierea înscrisurilor pentru comparație.

Aceastã operație se face la fel în cazul pieselor litigioase, în activitatea de verificare a scriptelor de comparație, organul judiciar trebuie sã aibã un rol activ când verificã proveniența lor. În primul rând, trebuie sã existe certitudinea cã aceste înscrisuri emanã de la persoana bãnuitã. Importanța și necesitatea verificãrii scriptelor de comparație din partea organelor judiciare atinge însã valoarea sa maximã, prin activitatea de administrare și de procurare a lor43.

În al doilea rând, trebuie ca înscrisurile de comparație sã îndeplineascã cerințele cantitative necesare efectuãrii expertizei grafice în condiții optime . În acest sens trebuie sa aibã în vedere perioada în care a fost scris actul – iar scrisul de comparație trebuie efectuat într-o periadã apropiatã celei care a fost scris materialul – natura actului, tipul instrumentului și felul scrisului. De asemenea condițiile în care au fost executate piesele litigioase trebuie sã fie identice pe cât posibil.

Analiza comparativã dintre piesa litigioasã și înscrisul de comparație.

Acest subcapitol cuprinde douã operații distincte :

Analiza comparativã a particularitãților grafice generale prin care se individualizeazã scrisul pieselor litigioase și al înscrisurilor de comparație ;

Analiza comparativã a particularitãților grafice individuale ale unor litere pe care le gãsim în piesele litigioase, cât și în probele de comparație ;

CONCLUZIILE EXPERTIZEI

Concluzia cuprinde rãspunsurile expertului la întrebãrile puse de organul de urmãrire penalã care a dispus efectuarea expertizei grafice.

Veridicitatea concluziei expertizeri înseamnã stabilirea unei concordanțe depline, direct și nemijlocit cu realitatea. Într-o strânsã legãturã cu caracter veridic al concluziei se aflã și valoarea sa probantã, respectiv utilizarea procesualã a dovezii obținute prin acest mijloc de probã44.

Dacã, pentru efectuarea unei expertize grafoscopice au fost numiți mai mulți experți, se întocmește un singur raport de expertizã, iar în cazul unor concluzii diferite, raportul trebuie sã cuprindã pãrerea motivatã a fiecãrui expert și consemnatã în cuprinsul raportului de expertizã sau anexã.

Uneori în practica de urmãrire penalã și de judecatã se întâlnesc cazuri de supraapreciere sau de subapreciere a valorii probante a concluziilor expertului și a temeiniciei științifice a datelor criminalistice în privința identificãrii persoanei dupã scris. Pentru a evita aceste cazuri, expertiza criminalisticã a scrisului trebuie sã respecte toate etapele deja arãtate.

În cazul anulãrii primei expertizei și a unor îndoieli în privința exactitãții concluziilor expertului se poate dispune efectuarea unei noi expertize, conform art. 125 din Codul de procedurã penalã. Având în vedere aceste prevederi putem aprecia cã raportul de expertizã graficã constituie un mijloc de probã cu trãsãturi caracteristice care îl individualizeazã.

Aceastã individualizare constã în faptul cã avizul dat de expert emanã de la o persoanã care nu a cunoscut anterior faptele dispuse judecãții, dar care, datoritã componenței sale în analiza scrisului a fost numit de organul de urmãrire penalã sã cerceteze anumite date și sã se refere la cele constatate.

Întregul proces de valorificare e expertizei criminalistice a scrisului se materializeazã în descoperirea infracțiunii și identificarea fãptuitorului, precum și a persoanelor participante la comiterea ei, contribuind în substanțial la rezolvarea corectã a cauzei respective atât în faza de urmãrire penalã, cât și în cea de judecatã.

Plata expertizei45

În cauzele civile plata se face anticipat de cãtre partea din proces care a solicitat efectuarea expertizei.

În cauzele penale costul expertizei se include în cheltuielile judiciare.

SECȚIUNEA 2 CURENTE ȘI TENDINȚE ACTUALE

PRIVIND EXPERTIZA GRAFICÃ

Odatã cu spectaculoasele progrese ale științelor exacte, mai ales ale fizicii și chimiei, s-a lãrgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistãrii falsurilor. Totuși trebuie observat cã aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercursiuni însemnate numai în ceea ce privește cercetarea actelor sub aspectul tehnic (analiza hârtiei, cernealã, pastã, tușuri, etc). În schimb examinãrile de ordin grafic, adicã studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificãrii autorului nu au evoluat fundamental, depinzând încã în mare mãsurã de talentul și experiența personalã a expertului, de cunoașterea și buna stãpânire a normelor de ontologie și a erorilor ce pot apãra în expertiza criminalisticã a scrisului. De aceea, în prezent, și în perspectivã, cercetãrile specialiștilor din numeroase țãri, printre care și România, se orienteazã spre gãsirea unor criterii cât mai obiective, axându-se pe douã direcții principale :

Aprofundarea cunoștințelor referitoare la fiziologia mișcãrilor grafice;

Adaptarea metodelor matematice la evaluarea și compararea elementelor de identificare, mergând pânã la utilizarea calculatoarelor electrice.

În acest scop se studiazã problema calificãrii scrisului prelevat de la infractorii periculoși din întreaga țarã, care prin modul lor de operare folosesc înscrisuri.

Se urmãresc de asemenea specializarea în domeniul expertizei grafice a celor mai buni specialiști care sã militeze în continuare pentru perfecționarea activitãții lor, pentru slujirea cu pasiune și devotament a științei criminalistice, și afirmarea contribuției românești la dezvoltarea ei pe toate meridianele lumii.

Desigur, în prezent se fac numeroase cercetãri în vederea modernizãrii și folosirii aparaturii electronice în expertiza graficã, precum și aplicarii ultimilor descoperii tehnice și științifice în acest domeniu.

Gama mijloacelor tehnice de investigare s-a lãrgit cu noi metode și cu aparaturã de investigație de mare randament. De pildã, aparatura englezã, denumitã Video Spectral Comparator (VSC-1 și VSC-4) permite investigarea în radiații ultraviolete, vizibile în inflaroșu (în absorția sau luminescența IR), la fel modelul canadian C-IT Document Analyzer. Ele servesc și la refacerea textelor acoperite. Refacerea textelor scrise cu stiloul cu bilã sau cu creionul este posibilã prin punerea în evidențã a urmelor de presiune formate în masa hârtiei cu ajutorul fotografiei de umbre, vaporizãrii cu iod și obținerii de mulaje cu materiale termoplastice. Un alt procedeu modern cel denumit ECDA „developarea” textului realizându-se cu ajutorul electricutãții statice46.

SECȚIUNEA 3 DEOSEBIREA EXPERIZEI GRAFICE

DE GRAFOLOGIE ȘI FUNDAMENTUL

ȘTIINȚIFIC AL ACESTEIA

Datã fiind concluzia care în general domnește cu privire la disciplinele care studiazã scrisul, considerãm cã simpla enunțare a obiectului expertizei grafice nu este suficientã pentru definirea prescrisã a acestui gen de examinare. De aceea, în vederea unei juste înțelegeri a întinderii sferei de probleme și a limitelor acesteia, apar necesare câteva explicații referitoare la termenii ca : „graficã”, „grafic”, „grafologie”, „grafoscopie”, cu accent pe diferența dintre expertiza graficã și grafologie.

Astfel, termenul de graficã este folosit pentru a denumii arta scrisului, a desenului.

Termenul „grafic” se referã la redarea în scris a cuvintelor, mai precis scrierea, felul în care este scris un cuvânt sau un text.

Prin „grafoscopie” se întelege studiul scrisului în scopul determinãrii autenticitãții unor acte, unor iscãliri, etc., respectiv studiul scrisului în scopul identificãrii scriptorului, scris a cãrui specificitate justificã existența unui gen autonom de expertizã : expertiza criminalisticã a scrisului, denumitã și „grafoscopie judiciarã” sau „expertizã graficã”.

Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în practicã se concretizeazã în urmãtoarele situații :

Verificarea faptului dacã un text sau o semnãturã provine realmente de la scriptorul nominalizat în act;

Identificarea persoanei care a executat un text sau o semnãturã ce s-a dovedit a nu aparține titularului respectiv (false), ori provin de la un autor necunoscut (scrieri anonime, acte pe nume fictive, adãugiri, etc.).

Uneori scrierea și semnãtura unui act de cãtre titular echivaleazã cu însãși autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori, situația este mai compicatã. De exemplu, semnãtura pe o chitanțã aparține într-adevãr persoanei pe numele cãreia a fost executatã, ceea ce nu înseamnã în mod automat cã și actul este autentic, întrucât semnãtura putea fi „în alb” ori „furatã”prin intermediul hâriei copiative, iar textul adãugat ulterior. În alte cazuri, scrisul provine de la cel îndriduit sã-l execute, deci aparent actul este autentic, și cu toate acestea avem de-a face cu un fals, de pildã în cazul în care pe o foaie de parcurs conducãtorul auto modificã numãrul de kilometri parcurși, tonajul, localitãțile de destinație, etc.

Grafologia ce puțin ca termen, este extrem de frecvent confundatã cu expertiza criminalisticã a scrisului.

Etimologic, grafologia este „știința scrisului”, dar sensul propriu, ca disciplinã independentã, este acela de determinare a caracterului, a personalitãții omului cu ajutorul scrisului. Grafologia se bazeazã pe teza cã o persoanã poate fi ușor recunoscutã prin gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenție sau voințã de moment, ci de o conjugare a forțelor conștiente și inconștiente ce ar anima fiecare persoanã. Toate atitudinile ființei umane sunt deci gesturi încãrcate de semnificații psihologice care se referã net în scris și anume în caracteristicile generale ale scrisului, în tipurile de mișcãri ca reflex spontan, privite independent de formele literale pe care le îmbracã. Grafologia are foarte mulți adepți dar și numeroși adversari.

Sub aspectul relației acestei cu expertiza graficã, cu toate cã ambele discipline se ocupã de studierea scrisului, fiecare dintre ele are un obiect și modalitãți proprii de investigație, ce nu pot fi confundate, astfel :

Grafologia urmãrește descoperirea personalitãții dupã un scris cert, adicã al cãrui autor este cunoscut; expertiza graficã urmãrește identificarea autorului unui scris a cãrui paternitate este incertã (necunoscutã sau contestatã).

În grafologie se examineazã un singur scris (o probã sau mai multe provenind de la aceeași persoanã), stabilindu-se caracteristicile generale și interpretându-se acestea din punct de vedere psihologic; în expertiza graficã se comparã douã scrisuri sau grupe de scrisuri, evaluându-se asemãnãrile și deosebirile;

În grafologie se cerceteazã scrisuri sincere, nesimulate; în expertiza graficã se examineazã adesea scrisuri intenționat modificate (deghizate) sau contrafãcute (copiate sau imitate).

Sublinierea deosebirilor dintre grafologie și expertiza graficã s-a fãcut nu numai cu scopul de a nu se confunda în practicã, ci și cu scopul de a preveni pericolul pãtrunderii interpretãrilor grafologice în aprecierile strict grafice.

În ceea ce privește fundamentul științific al expertizei grafice, în literatura de specialitate din țara noastrã, problematica complexã a identificãrii persoanei dupã scris s-a aflat în atenția mai multor autori47, însã dezvoltarea cea mai amplã și mai documentatã a acesteia este fãcutã de dr. Lucian Ionescu în lucrarea „Expertiza criminalisticã a scrisului” publicatã la Editura Junimea din Iaș în 1973. La baza executãrii scrisului, ce constituie o deprindere intelectualã, stau o serie de legãturi nervoase produse în cortex, legãturi asociate cu mișcãrile mâinii care, transmite fiind la instrumentul scriptural, înscrie semnele grafice.

Principalele mișcãri de scriere se executã în plan vertical (flexiunea și extensiunea) și în plan orizontal (abducția și aducția). Prin combinarea acestor patru mișcãri de bazã se realizeazã mișcãri mai complicate de rotație, care, completate cu mișcãri cursive, asigurã avansarea scrisului pe suport.

Caracterul de deprindere al scrierii nu exclude însã elementul de conștiențã, care în etapa primelor activitãți de scriere este deosebit de accentuat, pentru ca în timp sã se limiteze.

Fundamentul științific al identificãrii persoanei dupã scris rezidã în facultatea scrisului de a fi individual. Individualizare sa se exprimã în particularitãțile de ansamblu și ale celor de detaliu (construcția semnelor grafice). Este adevãrat cã fiecare dintre aceste caracteristici, consideratã izolat, poate fi întâlnitã în scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor este irepetabilã.

Factorul principal, care determinã aceastã proprietate, îl constituie însuși modul de elaborare, extrem de complex, al scrierii. El este direct influențat de particularitãțile individuale ale tipului de activitate nervoasã, proprie fiecãrei persoane.

Cele trei proprietãție fundamentale care caracterizeazã procesele nervoase – forța, echilibrul și mobilitatea – constituie factor fundamental și de ordin intern al formãrii deprinderii de scriere, apoi concurã metoda de predare, a scrisului, modelul caligrafic oferit elevului spre învãțare. În acest stadiu precoce, individualizarea scrisului se accelereazã, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate; se face îndepãrtarea de la modelul inițial, apar noi forme de construcție a literelor și cifrelor, noi forme imbinate cât mai comode de executat, în virtutea legii efortului minim.

Identificarea persoanei dupã scris este posibilã și grație proprietãții acestuia de a fi stabil. Explicația științificã este de ordin fiziologic, întrucât deprinderea, ca succesiune stereotipizatã a legãturilor temporare, constituie un sistem ireversibil, dirijat în sens unic.

Stabilitatea scrisului are însã un caracter relativ, în sensul cã din diferite motive, scrisul unei persoane poate suferi, în timp, unele modificãri ce sunt de esențã a influența posibilitatea identificãrii sale ca scriptor.

Principalele modificãri ale stabilitãții scrisului sunt :

Modificãri survenite în cursul evoluției scrisului, apar pe fondul unui scris mai mult sau mai puțin stabilizat și ele sunt lente și uneori neevidente;

Modificãri datorate stãrii psihomatice a scriptorului, bolile cronice, bolile nervoase, bãtrânețea, etc., produc modificãri naturale, unele cu afectare profundã a scrisului, însã sincere și pot fi deosebite ușor de cele produse cu intenție;

Modificãri rezultate din conducerea mâinii de cãtre o altã persoanã;

Modificãri produse de starea de ebrietate;

Modificãri cauzate de starea unor organe care participã la executarea scrisului: mânã, ochi;

Modificãri determinate de cauze de moment: condiții de scriere, suport, înãlțimea necorespunzãtoare a mesei, instrumentul scriptural, etc.

SECȚIUNEA 4 LOCUL ȘI ROLUL EXPERTIZEI ÎN

PRACTICA ORGANELOR JUDICIARE

Expertiza criminalisticã este o activitate de cercetare științificã a urmelor și a altor mijloace materiale de probã în scopul identificãrii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinãrii anumitor însușiri sau schimbãri intervenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor.

Dupã cum se observã din definiție, în practica judiciarã expertizele pot interveni în domenii foarte variate, iar rolul acestora crește necontenit în condițiile dezvoltãrii ascendente și rapide ale progreselor științifice și tehnice. Fãrã ca soluțiile și concluziile expertului sã fie hotãrâtoare, ele atârnã foarte greu și adesea sunt determinante în rezolvarea cauzei48.

În aceste condiții, expertiza criminalisticã, în calitatea ei de mijloc de probã capãtã o importanțã deosebitã, deoarece sporesc posibilitãțile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai diverse probleme pe care le ridicã anumite cauze penale, dar și celor civile și chiar contravenționale.

În literatura juridicã se evidențiazã faptul cã evoluția științei și progresul tehnicii caracterizeazã în sfera dreptului epoca pe care o trãim drept „perioada de desfãșurare științificã a probelor”49.

Legea procesual penalã românã prevede, pentru organele de urmãrire penalã și pentru instanțele de judecatã, posibilitatea de a folosi cunoștințele unor specialiști sau experți în vederea lãmuririi anumitor fapte sau împrejurãri ce au legãturã cu o cauzã penalã.

În codul de procedurã penalã al României se prevede cã, atunci când existã pericol de dispariție a unor mijloace de probã sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesarã lãmurirea de urgențã a unor fapte efectuate sau împrejurãri ale cauzei, organul de urmãrire penalã poate dispune sã fie efectuatã o constatare tehnoco-științificã, iar în celelalte cazuri (art. 116 și urmãtoarele), organul de urmãrire penalã sau instanța de judecatã poate dispune efectuarea unei expertize.

În ceea ce privește expertiza – în speța expertiza criminalisticã grafoscopicã – organul de urmãrire penalã sau instanțã de judecatã o dispun când este necesarã lãmurirea, de cãtre expert, a unor fapte sau împrejurãri ale cauzei, în vederea aflãrii adevãrului, (art. 116 Cod de procedurã penalã), nefiind supusã imperativului urgenței, implicit fiind asiguratã posibilitatea unei cercetãrii mai aprofundate și mai complete a mijloacelor materiale de probã.

Se poate concluziona cã ceea ce diferențiazã, în esențã, constatãrile tehnico-științifice de expertize este obiectul lor, și nu așa cum greși mai considerã unii practicieni din organele judiciare – organele care sunt însãrcinate cu efectuarea acestora.

De asemenea, trebuie fãcutã precizarea referitoare la dreptul pãrților de a recomandã câte un expert care sã participe la efectuarea expertizei. Legea procesual penalã dispune cã, în cazul expertizei criminailstice, prevederea referitoare la acest drept al pãrților nu se aplicã (art. 120 alin. 5, Cod de procedurã penalã).

Art. 109 alin. 3, Cod de procedurã penalã prevede cã, atunci când laboratorul de expertizã criminalisticã sau institutul de specialitate considerã necesar ca la efectuarea expertizei sã participe sau sã-și dea pãrerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora.

Referitor la felurile expertizei, principalele criterii dupã care acestea se pot clasifica sunt :

Natura problemelor ce urmeazã a fi lãmurite prin expertizã;

Modul în care legea reglementeazã necesitatea efectuãrii expertizei;

Criteriul modului de organizare a expertizei .

Folosirea expertizei ca mijloc de probã este de regulã facultativã, administrarea ei fiind lãsatã la aprecierea și dispoziția organului penal. Art. 117 Cod de procedurã penalã prevede și unele cazuri în care efectuarea expertizei este obligatorie.

În ceea ce privește locul expertizei în numeroase clasificãri ale probelor, discuțiile au fost contradictorii.

Potrivit Codului de procedurã penalã al României, expertiza constituie mijloc de probã50, cu valoare probantã egalã cu a celorlalte mijloace de probã.

Expertiza contribuie, deci, la aflarea adevãrului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a sãvârșit-o, precum și la alte împrejurãri necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elementele de probã îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, sã fie reținute ca probe temeinice ori înlãturate ca fiind fãrã valoare. De aici rezultã și importanța deosebitã a acesteia pentru cauzele penale, dar în aceeași mãsurã, dupã cum spuneam și pentru cauzele civile extinzându-se și la domenii cu caracter extrajudiciar, cum ar fi în materie contravenționalã sau pânã acum de competanța fostelor comisii de judecatã.

Bibliografie

N. Volonciu – Tratat de procedurã penalã, Opere citate pg. 387-394

D. T. Mihãilescu – Expertiza judiciarã în procesul penal, R.R.D. nr. 3/1968, pg. 38

C. Teodosiu – Valorificarea expertizei criminalistice, Revista românã de drept, nr. 5/1967, pg. 128

N. Volonciu – Drept penal, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1972, pg.184

N. Volonciu – Tratat de procedurã penalã, vol. I, Editura Paideia, 1993, pg. 387

E. Mihuleac – Opere citate, pg. 38-40

A. V. Stepanov – Chimia judiciarã, Editura de Stat pentru Literaturã Științificã, București, 1954, pg. 25

12 N. Volonciu – Tratat de Procedurã penalã, vol. I, Editura Paideia, pg. 371-374

15 A. Athanasiu – Scris și Personalitate, Editura Științificã, București, 1970, pg. 22

16 Wilson P. Harison – Descoperirea falsurilor, Londra, 1964, pg. 132, Lucian Ionescu – Opere citate, pg.

319 și urmãtoarele

17 C. I. Teodosiu – Cu privire la rolul tipului activitãții nervoase superioare în diferențierea individualã a

scrisului, vol.IV, 1965, pg. 114

19 L. Bidion, I.Vicol – „Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Buc., 1970, pg. 16

21 Petre Durre – Tratat practic de criminalisticã, vol.II, pg. 119-120

22 A.I.Mantivetova, E.B.Melnicova, V.F.O.rlova – Expertiza procesualã, Rev. „ Teoria și Praktika criminalistika”, nr. 67/1961

28 C. Suciu – Criminalistica, Ed. Didacticã și Pedagogicã, pg.497

29 E. Stanciu – criminalistica, Ed. Actami, București, pg. 337-338

32 L. Ionescu – Expertiza Criminalisticã a scrisului, pg. 158-168

33 P. Brosson – La signsture et sa projection geometrique dans „Revue internationale de Policie Criminale”, no. 125/1959

34 H. Stahl – Expertiza graficã, București, 1940

43 Al. Bunos, P. Ionescu – Valorificarea scriptelor de comparație în expertiza criminalisticã asupra scrisului, pg. 101

46 E. Stancu – Criminalistica, vol. I, Ed. Actami, buc., pg.343