Drepturile Omului In Sistemul Organizatiei Natiunilor Unite
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
CAPITOLUL I – PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI – PREOCUPAREA SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE
Drepturile omului în preocuparea organizațiilor internaționale.
Drepturile omului în preocuparea organizațiilor regionale.
CAPITOLUL II – ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ȘI DREPTURILE OMULUI
2.1 Rolul Adunării Generale în protecția drepturilor omului
Comitetul Special pentru Decolonizare
Comitetul ONU pentru Namibia
Comitetul Special împotriva politicii de apartheid
Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF
Înaltul Comisariat ONU pentru refugiați
Consiliul Economic și Social
Comisia pentru drepturile omului
Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și protejarea minorităților
Comisia pentru Condiția Femeii
Secretariatul
Centrul pentru drepturile omului
Instituții specializate ONU cu preocupări în protejarea drepturilor omului
Organizația Internațională a Muncii
Organizația Mondială a Sănătății
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
Agenția Internațională pentru energie atomică
FMI și BIRD
CONCLUZII
=== DREPT_OM ===
PLANUL LUCRĂRII
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
CAPITOLUL I – PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI – PREOCUPAREA SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE
Drepturile omului în preocuparea organizațiilor internaționale.
Drepturile omului în preocuparea organizațiilor regionale.
CAPITOLUL II – ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ȘI DREPTURILE OMULUI
2.1 Rolul Adunării Generale în protecția drepturilor omului
Comitetul Special pentru Decolonizare
Comitetul ONU pentru Namibia
Comitetul Special împotriva politicii de apartheid
Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF
Înaltul Comisariat ONU pentru refugiați
Consiliul Economic și Social
Comisia pentru drepturile omului
Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și protejarea minorităților
Comisia pentru Condiția Femeii
Secretariatul
Centrul pentru drepturile omului
Instituții specializate ONU cu preocupări în protejarea drepturilor omului
Organizația Internațională a Muncii
Organizația Mondială a Sănătății
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
Agenția Internațională pentru energie atomică
FMI și BIRD
CONCLUZII
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
În procesul de instituționalizare a drepturilor omului au fost create zeci și zeci de organe și organisme speciale abilitate să se ocupe exclusiv cu aceste probleme sau cu aplicarea instrumentelor elaborate, diverse programe și strategii, etc., toate făcând obiectul a peste 30 de conferințe internaționale .
Acțiunea comunității internaționale în materia drepturilor omului, amplificată în perioada postbelică într-un ritm fără precedent și marcată îndeosebi de transformările petrecute în lume, a condus la elaborarea unui ansamblu de principii și norme democratice, general acceptate, care vizează protecția și dezvoltarea persoanei umane, promovarea respectului pentru drepturile ei sociale, economice și culturale, precum și civile și politice cu un accent deosebit pe condamnarea categorică și combaterea efectivă a celor mai grave încălcări ale drepturilor omului, fenomene de natură să constituie sau să provoace amenințări grave la adresa păcii și securității internaționale.
Sistemul internațional de promovare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este fondat pe relația triunghiulară dintre acțiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat și de difuzare în vederea cunoașterii și educării fiecărui membru al societății în spiritul respectării standardelor umane și umanitare consacrate. Această relație se realizează printr-o amplă și multiformă cooperare triunghiulară în cadrul unor organizații și instituții cu vocație de universalitate, regionale, subregionale și naționale, precum și prin organizații
neguvernamentale, instituții umanitare și centre de cercetare, mass-media ș.a.
CAPITOLUL I
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI – PREOCUPAREA SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE
§ Secțiunea 1.1
Drepturile Omului în preocuparea organizațiilor internaționale
Organizația Națiunilor Unite, singura organizație internațională cu vocație universală, la ora actuală, a fost creată în urma Conferinței de la San Francisco, din 26 iunie 1945, când a fost semnată Carta organizației. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată la care omenirea sărbătorește în fiecare an “Ziua Națiunilor Unite “.
Organizația se remarcă ca o organizație de menținere a păcii și securității internaționale prin însăși prevederile stipulate în preambul, în scopurile și principiile sale. Din preambul reiese că popoarele Națiunilor Unite și-au propus ca scop suprem “ de a feri generațiile viitoare de flagelul unui nou război “. În scopurile Cartei, care sunt prezentate în articolul 1 și sunt în număr de patru, se stipulează:
un sistem de măsuri colective pentru menținerea păcii și securității internaționale, reprimarea actelor de agresiune și de violare a păcii, precum și rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
– dezvoltarea de relații prietenoase între state;
realizarea colaborării internaționale între toate statele și respectarea drepturilor omului;
organizația să devină un centru în care să se armonizeze acțiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.
Sistemul Națiunilor Unite are o triplă funcțiune:
de a elabora instrumentele ce consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
de a conveni căi și modalități specifice de promovare și respectare a normelor convenite;
de a reacționa la violarea sistematică și flagrantă a drepturilor omului.
Sintetic, opera înfăptuită de Națiunile Unite într-o jumătate de veac de activitate se înfățișează astfel:
Cinci acte constitutive ale ONU ale unor instituții specializate – Carta ONU, Constituția OIM, Convenția UNESCO, Constituția OMS și Constituția FAO – tratează problematica drepturilor omului, instituționalizând principiile de bază ale acestuia în alte cinci instrumente juridice – Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, plus cele două protocoale adiționale la acestea din urmă – denumite generic Carta Internațională a drepturilor omului, reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor omului.
Alte 45 de instrumente internaționale, adoptate sub auspiciile forului internațional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile: în planul drepturilor civile și politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul la autodeterminare, dreptul la viață, libertatea de opinie și de exprimare, protecția minorităților, ș.a.; în planul drepturilor economice, sociale și culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la
muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educație, ș.a.
O serie de instrumente se ocupă de protecția drepturilor și bunăstării membrilor grupurilor vulnerabili – copii, handicapați, deficienți mentali, persoane fără locuință și persoane în vârstă – de ameliorare a condiției femeii, de eliminare a discriminărilor și intoleranței, iar pe alt plan, de protecție a drepturilor omului în perioada de conflict armat, de catastrofe naturale sau provocate de om.
§ Secțiunea 1.2
Drepturile omului în preocuparea organizațiilor regionale
Paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale – concentrată îndeosebi în sistemul ONU – de definire în comun a drepturilor fundamentale pentru a căror aplicare să acționeze apoi pe plan intern, după crearea Națiunilor Unite s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, uneori cu accente specifice pe anumite drepturi, libertăți și îndatoriri, modificarea semnificației și priorității altora, tratarea și detalierea de o manieră aparte.
Problema protecției juridice a drepturilor omului a fost elaborată pe plan regional; atât de organizațiile politice, cât și în cadrul multitudinii de acorduri între state, tocmai datorită importanței acesteia și faptului că s-a și simțit nevoia creării unor instrumente juridice care să reflecte în diferite
situații, modalitățile de ocrotire a ființei umane.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE
OSCE a apărut în anii ’70 , inițial sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa ( CSCE ) cunoscută ulterior drept “produsul de la Helsinki “, având ca obiective majore crearea unui forum pentru un mai larg dialog politic într-o Europă mai unită, întărirea democrației pluraliste, respectarea drepturilor omului și reglementarea disputelor dintre statele membre numai prin mijloace pașnice. Istoria OSCE se împarte în două perioade: prima între anii 1975 – 1990 ( semnarea Actului final de la Helsinki și , respectiv, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă ) în care OSCE a funcționat ca un proces de conferințe și reuniuni periodice, iar cea de-a doua , schimbarea numelui în OSCE.
Conferința la nivel înalt de la Paris (13 – 21 noiembrie 1990) a marcat începutul instituționalizării OSCE reflectând schimbările petrecute în Europa și noile cerințe ale perioadei postrăzboiului rece, prin Carta de la Paris fiind definit obiectul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, contând în “ asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului “.
Activitatea OSCE se desfășoară în prezent în patru direcții :
– normativă, de elaborarea a standardelor (cum a fost Codul de Conduită care guvernează atitudinea statelor în domeniul controlului și folosirii forței armate, elaborarea de noi măsuri de încredere și securitate, etc.);
– operațională – constând în acțiuni ale președintelui în exercițiu, ale diferitelor mecanisme și instrumente ale OSCE, inclusiv misiuni;
– asigurarea aplicării obligațiilor anuale – reflectată în hotărâri ale diverselor structuri ale OSCE, în reuniuni speciale consacrate acestui scop, precum și în activitatea Grupului Consultativ Comun însărcinat cu supravegherea aplicării acordurilor în domeniul controlului armamentului și dezarmării;
– consultare și dialog – reprezintă asigurarea condițiilor pentru dezvoltare pașnică și democratică a statelor participante pe baza valorilor cumune – statul de drept, democrația parlamentară, economia de piață și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
2. Consiliul Europei
Consiliul Europei, creat de Congresul de la Haga, din 8/19 mai 1948, din inițiativa Comitetului Internațional al Mișcărilor pentru Unitatea Europeană, a făcut din respectarea drepturilor omului principalul motor al acțiunii sale în cele peste 30 de instrumente pe care le-a elaborat, dintre care două sunt cele mai importante – Convenția europeană a drepturilor omului (1950 ) și Carta socială europeană (1961) , au creat un sistem de mecanisme de garantare, între care Comisia drepturilor omului și Curtea drepturilor omului, ambele deschizând în prezent accesul la ele, atât statelor cât și indivizilor.
Consiliul Europei este o organizație interguvernamentală având ca
obiective principale:
apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste;
favorizarea conștientizării și valorizării identității culturii europene luptând împotriva oricărei forme de intoleranță;
căutarea de soluții pentru problemele societății ( minorități, xenofobie, protecția mediului înconjurător, intoleranța, SIDA, droguri, etc.);
sprijinirea țărilor din Estul și Centrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor politice, legislative și Constituționale cu ajutorul diferitelor programe de cooperare.
Consiliul Europei se ocupă de toate problemele majore ale societății europene, cu excepția celor referitoare la apărarea națională, programul său de lucru cuprinzând următoarele domenii: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale și economice, sănătate, învățământ, cultură , tineret, puteri locale și regionale și mediu înconjurător.
Prin statutul consultativ, acordat unui număr de peste 350 de organizații neguvernamentale, Consiliul Europei dezvoltă un adevărat parteneriat cu reprezentanții societății civile. Prin diferite mijloace de consultare, el implică aceste organizații neguvernamentale în lucrările interguvernamentale și încurajează dialogul dintre parlamentari și asociați, prin reflecții și colocvii asupra unor teme majore ale societății.
3. Organizația Unității Africane – OUA
OUA, organizație interguvernamentală cu caracter regional, creată la 25 mai 1963 la Conferința la nivel înalt de la Addis-Abeba ( Etiopia ) în baza articolelor 52-54 din Carta ONU, are ca scopuri principale promovarea unității și solidarității statelor africane; coordonarea și intensificarea cooperării între țările membre și a eforturilor lor în scopul asigurării unei vieți mai bune pentru popoarele africane; apărarea minorităților, integrității și independenței statelor semnatare; abolirea colonialismului sub toate formele sale și promovarea cooperării internaționale, acordând atenția cuvenită Cartei ONU și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Dispozitivul african instituționalizat de promovare și garantare a
drepturilor omului axat pe “ Charta africană a drepturilor omului și popoarelor “, adoptată în 1981 la conferința africană a șefilor de state și de guverne, a intrat în vigoare în 1986, și prevede crearea unei Comisii africane a drepturilor omului și popoarelor, al căror mandat, deși destul de imprecis, se vrea foarte apropiat de cel al Comisiei drepturilor omului din cadrul ONU.
Creată din năzuința spre unitate a statelor africane, în lupta pentru lichidarea grelei moșteniri coloniale, Organizația Unității Africane, a cunoscut în existența sa perioade de vârf dar și momente dificile. Însumate însă, acestea au ca rezultantă evoluția ascendentă, organizația afirmându-se astăzi ca un factor de seamă în unirea popoarelor Africii pentru asigurarea prosperului și prosperității continentului.
Organizația s-a afirmat pe plan african și internațional , ca element de inițiativă în realizarea aspirațiilor fundamentale ale popoarelor, demonstrând astfel că, în ciuda diferențelor de culoare și de rasă, a barierelor ligvistice sau geografice, ceea ce le unește – idealul de libertate, pace și prosperitate – este mai puternic decât ceea ce le desparte.
Totodată, organizația a abordat eficient marile probleme care priveau viitorul întregului continent, consolidarea independenței politice și economice, îngustarea și lichidarea treptată a stării de nedezvoltare economică, valorificarea bogățiilor naturale în interes propriu, înlăturarea ultimilor bastioane ale colonialismului, abolirea practicilor odioase ale rasismului.
4. Organizația Statelor Americane – OSA
Organizația Statelor Americane, organizație interguvernamentală cu caracter regional, a fost înființată la 2 mai 1948, la cea de-a IX-a Conferință continentală de la Bogota prin adoptarea cartei acesteia, care enunță în preambul că “ misiunea istorică a Americii este de a oferi omului un pamânt al libertății și un mediu favorabil deplinei dezvoltări a personalității sale și realizării justelor sale aspirații “ . La aceeași conferință s-a adoptat și “ Declarația americană a drepturilor omului “, anterioară deci cu 6 luni Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Sub auspiciile acestei organizații politice regionale au fost create o serie de organe specifice privind protecția juridică a drepturilor omului așa cum sunt: Comisia intermediară a drepturilor omului și Curtea intramericană a drepturilor omului, ambele instituite prin Convenția intramericană a drepturilor omului adoptată la San Jose în 1969 și intrată în vigoare în 1978.
Organizația Statelor Americane, pentru realizarea principiilor sale de bază și pentru îndeplinirea obligațiilor sale regionale în concordanță cu Carta ONU, stabilește următoarele scopuri principale:
întărirea păcii și securității pe continent;
preîntâmpinarea eventualelor cauze ale unor dificultăți
în asigurarea soluționării pașnice a conflictelor care se pot ivi între statele membre;
organizarea unor acțiuni comune în caz de agresiune;
soluționarea problemelor politice , economice și juridice care ar apărea între ele și favorizarea, prin acțiuni comune, a dezvoltării economice, sociale și culturale.
Activitatea OSA într-o imagine globală, în perioada de început, ni se înfătișează în desfășurarea sa într-o altă lumină decât aceea care apare din instrumentele care o consacră. Pacea, securitatea și cooperarea dintre națiunile continentului proclamate în documentele organizației au fost iluzorii, principiile enunțate au fost menținute în stadiul dezideratelor, iar programul economic și social poate fi raportat doar exclusiv la unul din beneficiari, și anume S.U.A.
După modificarea Cartei OSA în ultimile decenii, activitatea organizației a început să se înscrie în limitele și principiile enunțate de actele Constitutive, acest lucru fiind posibil și datorită înțelegerii rolului lor pe care îl au în organizație statele Americii de Sud ( în special ) și a tratării pe picior de egalitate cu vecinul lor mai mare din nord.
5. Liga Statelor Arabe
Prima organizație internețională interguvernamentală creată după cel de-al doilea război mondial a fost Liga Statelor Arabe ( LSA). S-ar putea spune că LSA a fost constituită practic chiar în timpul războiului, dacă avem în vedere că Protocolul de la Alexandria – Proiectul Cartei Ligii – a fost semnat la 7 octombrie 1944, iar Conferința Generală Arabă, întrunită în capitala egipteană la nivelul prim-miniștrilor și al miniștrilor de externe, adoptă acest protocol la 22 martie 1945.
Liga Statelor Arabe are ca scop de a asigura relații mai strânse între statele membre și de a coordona acțiunile lor politice, în vederea realizării unei colaborări intense între ele, de a salvgarda independența și suveranitatea lor și de a se interesa, într-o manieră generală, de problemele referitoare la statele arabe și la interesele lor. Liga are, de asemenea, ca scop să asigure, în cadrul regimului și a condițiilor fiecărui stat, o cooperare strânsă între statele membre în problemele economice și financiare, inclusiv schimburile comerciale, problemele vamale, monetare, agricole și industriale.
CAPITOLUL II
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ȘI DREPTURILE OMULUI
§ Secțiunea 2.1
Rolul Adunării Generale în protejarea drepturilor omului
Adunarea Generală este organul principal al Națiunilor Unite cu cele mai importante atribuții în domeniu drepturilor omului. Competența Adunării Generale în domeniul drepturilor omului este prevăzută în articolul 13 pct. b) din Carta ONU, potrivit căruia va iniția studii și va face recomandări în scopul “ de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, educativ și sanitar, și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie “.
Sub auspiciile Adunării Generale a Națiunilor Unite au fost elaborate, în cursul anilor, majoritatea documentelor importante pe linia apărării drepturilor omului , începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaționale referitoare la drepturile economice, sociale și culturale și la drepturile civile și politice, și alte Convenții de o importanță majoră în ceea ce privește stabilirea unor standarde internaționale în acest domeniu. În exercitarea prerogativelor conferite prin articolul 22 din Cartă, potrivit căruia “ Adunarea Generală poate înființa organe subsidiare pe care le socotește necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale “, acest organ principal al Națiunilor Unite a creat următoarele organe speciale pentru
promovarea și protecția drepturilor omului:
Comitetul Special pentru Decolonizare
Constituirea acestui comitet este urmarea adoptării de către Adunarea Generală a ONU a Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale din anul 1960, care în paragraful 5 cerea adoptarea de măsuri imediate în vederea transferării tuturor puterilor din aceste teritorii către popoarele care locuiesc, conform voinței lor liber exprimate fără nici un fel de condiții sau rezerve și fără orice diferențiere pe criterii de rasă sau culoare, în scopul de a îi face să nu poată beneficia de independență și libertate, Comitetul a fost creat în 1961, însă a început să funcționeze în 1962, inițial fiind format din 17 membri numiți de Președintele Adunării Generale a ONU, iar ulterior numărul lor a fost sporit la 24, de unde și denumirea de “ Comitetul celor 24 ”
Motivația creării Comitetului a fost furnizată în Rezoluția Adunării Generale 1654 / XVI unde se constată cu regret că “ dispozitivele Declarației n-au fost aplicate și că acțiuni armate și măsuri represive continuă să fie dirijate contra popoarelor dependente “. Mandatul Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea promptă și integrală a Declarației din 1960 și de a prezenta un raport complet cu recomandările privind ansamblul teritoriilor de sub tutelă, a teritoriilor neautonome și a tuturor celorlalte teritorii care nu și-au căpătat independența. Totodată, Comitetul avea misiunea de a informa Consiliul de Securitate asupra faptelor noi intervenite în teritoriile respective de natură a amenința pacea și securitatea internațională, dar și de a face sugestii și recomandări în legatură cu progresele și extinderea sferei de aplicare a rezoluției prin care a fost înființat.
Mandatul Comitetului a fost lărgit în 1965 de către Adunarea Generală, acesta fiind împuternicit :
să acorde o atenție specială micilor teritorii și să recomande Adunării Generale mijloacele cele mai convenabile, precum și măsurile ce trebuie luate pentru a permite populațiilor din aceste teritorii să-și exercite pe deplin dreptul lor la autodeterminare și la independență;
de fiecare dată când va considera necesar, să recomande o dată limită pentru accederea la independență a fiecărui teritoriu;
să aducă la cunoștința Consiliului de Securitate faptele noi survenite în unele din aceste teritorii care riscă să pună în pericol pacea și securitatea internațională și să formuleze sugestii din care Consiliul ar putea să se inspire când studiază măsurile ce ar putea fi luate în conformitate cu Carta.
Ca metodă de lucru, el privește materiale informative și petiții și invită la sesiunile sale anuale state administrante de teritorii neautonome. Astfel, Secretarul general al ONU întocmește, pe baza informațiilor furnizate de statele administrante a teritoriilor care nu se autoguvernează, un document informativ asupra situației din teritoriu pe care supune spre examinare Comitetului special în sesiunile sale anuale. După examinarea situației dintr-un teritoriu, Comitetul adoptă, prin consens, recomandări, consemnate într-o
rezoluție.
Pentru a primi informații cât mai complete, Comitetul celor 24, a aprobat un chestionar care cere puterilor administrante să precizeze dacă dreptul de vot există în teritoriu și, dacă da, în ce măsură, indicând actul normativ respectiv. Partea a opta a formularului intitulată “ Drepturile omului și libertățile fundamentale “ este astfel formulată:
să se indice, dacă este cazul, garanțiile prevăzute de lege sau Constituție în ce privește respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
drepturile cetățenilor de a crea partide politice și existența efectivă a partidelor politice, libertatea de exprimare, de a adera la sindicate și de a-și apăra interesele;
drepturile muncitorilor de a crea sindicate și de a adera la acestea;
situația în ceea ce privește garantarea efectivă a securității individuale și colective referitoare la drepturile și libertățile menționate.
Adunarea Generală nu a stabilit o procedură pe care Comitetul să o aplice în vederea îndeplinirii mandatului său, lăsându-i deplină libertate în ceea ce privește alegerea modalităților prin care acesta să-și exercite funcțiile. Astfel, cu privire la modul de rezolvare a petițiilor, s-a stabilit că pentru obținerea informațiilor necesare Comitetul poate utiliza ca mijloace adiționale și suplimentare pe lângă primirea de petiții și ascultarea petiționarilor, acest lucru fiind însă la aprecierea sa, ca și selecționarea petițiilor pentru a fi înaintate celor în drept.
Totodată, în exercitarea funcțiilor și competențelor sale, Comitetul special pentru decolonizare cooperează cu Comisia drepturilor omului, căreia îi pune la dispoziție dovezile furnizate de petiționari privind violările drepturilor omului în diverse state sau teritorii neautonome, Consiliul de Securitate, dar și cu instituții specializate și cu organizații internaționale asociate la ONU.
Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia
A fost creat de Adunarea Generală a ONU la 19 mai 1967 sub denumirea de Consiliul Națiunilor Unite pentru Sud-Vestul African, această denumire fiind schimbată la 12 iunie 1968 în Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia. Namibia este un teritoriu situat în sud-vestul Africii, care în 1884 devine colonie germană sub denumirea de Africa de Sud-Vest. După primul război mondial teritoriul este încredintat spre administrare Uniunii Sud Africane sub mandat al Societății Națiunilor. După 1945, Uniunea Sud Africană refuză să plaseze teritoriul sub tutela ONU, și instituie aici cel mai sălbatic regim de violare a drepturilor omului, cunoscut sub numele de apartheid.
Funcțiile încredințate Consiliului prin Rezoluția 2248 (S-V) erau:
să administreze Sud-Vestul African până la independență cu participarea, cât mai largă cu putință, a poporului din teritoriu;
să promulge legi, decrete și regulamente administrative necesare administrării teritoriului până în momentul când o adunare legislativă va fi luată în urma alegerilor desfășurate pe baza sufragiului universal al adulților;
să ia imediat toate măsurile necesare, în consultare cu poporul din teritoriu, pentru a crea o adunare constituantă care va fi însărcinată
să elaboreze o Constituție pe baza căreia vor avea loc alegeri libere
în scopul constituirii unei adunări legislative și unui guvern responsabil;
să ia toate măsurile de menținere a ordinii publice în teritoriu;
să transfere toate puterile poporului din teritoriu în momentul proclamării independenței;
să numească, dacă va fi nevoie, un comisar al Națiunilor Unite pentru Sud-Vestul African, căruia i se vor încredința sarcini executive și administrative.
Comitetul, care inițial era alcătuit din 11 state membre, pentru ca în 1974 să fie lărgit la 25 de membri, a creat în sânul său următoarele trei comitete permanente:
Comitetul permanent I – se ocupă de reprezentarea Namibiei pe lângă organizațiile și conferințele internaționale; de organizarea de consultări, la sediul Națiunilor Unite sau în alte părți, cu reprezentanții poporului namibian și cu guvernele statelor membre; de relații cu instituțiile specializate și cu alte organisme ale Națiunilor Unite și, în sfârșit, de cooperare cu Organizația Unității Africane și cu organizațiile neguvernamentale;
Comitetul permanent II – era însărcinat: să studieze modul în care statele membre aplică rezoluțiile pertinente ale ONU; să analizeze interesele economice ale străinilor care exercită activități în Namibia; să examineze tratatele bi și multilaterale care interesează Namibia în scopul de a se substitui Republicii Sud Africane și să examineze problemele juridice referitoare la frontierele Namibiei, precum și operațiunile și instalațiile
militare ale Africii de Sud în Namibia.
Comitetul permanent III – avea misiunea de a se ocupa, în special: de participarea reprezentanților poporului namibian la activitățile Consiliului; de evaluare a programelor de asistență tehnică și financiară în favoarea Namibiei; de examinare a mijloacelor de difuzare a informațiilor referitoare la Namibia; de examinare a problemelor referitoare la eliberarea documentelor de călătorie și de identitate a namibienilor.
În cadrul Consiliului a fost creat Fondul Națiunilor Unite pentru Namibia, a cărui păstrare revenea Comitetului, iar gestiunea lui era de competența Secretarului general al Consiliului. În acest sens a fost înființat un Comitet al Fondului compus din 7 state membre. Totodată, Consiliul era împuternicit să creeze grupe de lucru, comitete de redactare, și lucra în strânsă colaborare cu Comisarul Națiunilor Unite pentru Namibia.
Prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 31/147 din 20 decembrie 1976 funcțiile Consiliului au fost lărgite, după cum urmează:
ca organ al Organizației Națiunilor Unite, va fi însărcinat:
să procedeze la o examinare a situației politice, militare, economice și sociale care influențează lupta namibienilor pentru autodeterminare, libertate și independență, într-o Namibie unită, și să prezinte Adunării Generale rapoarte asupra acestor probleme, precum și recomandări adecvate, pentru ca ele să fie examinate și să se ia măsurile adecvate;
să țină consultații cu statele membre pentru a le încuraja să se conformeze rezoluțiilor Organizației Națiunilor Unite privind Namibia;
să coordoneze ajutorul furnizat Namibiei de către organismele Națiunilor Unite și de alte organe din sistemul Națiunilor Unite;
să reprezinte Namibia pe lângă toate organele, organizațiile și conferințele interguvernamentale, după cum se va conveni, pentru a veghea ca drepturile namibienilor să fie protejate.
în calitate de autoritate administrativă a Namibiei, el va fi însărcinat:
să țină consultări cu Organizația Poporului din Africa de Sud-Vest ( S.W.P.O. ), cum se va conveni, pentru ceea ce privește formularea și executarea programului său de lucru;
să propună Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare proiecte de asistență pentru namibieni, ținând seama de resursele devenite disponibile la titlul din cifra indicativă de planificare pentru Namibia;
să examineze și să aprobe bugetul anual al Institutului Națiunilor Unite pentru Namibia de la Lusaka, care trebuia supus Consiliului de către Colegiul Institutului, și să formuleze recomandări referitoare la orientarea generală a lucrărilor sale.
să formuleze o politică de difuzare intensivă a informațiilor asupra Namibiei, în consultare cu serviciul de informare a secretariatului;
Comitetul Special împotriva politicii de apartheid
Comitetul a fost înființat de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1962, ca organ permanent cu sarcina de urmărire a politicii de apartheid a guvernului Africii de Sud în perioada în care Adunarea Generală nu este în sesiune și să raporteze periodic acesteia, Consiliului de Securitate, sau ambelor organe.
Mandatul acestui organism s-a lărgit an de an, ajungând să înglobeze toate aspectele politicii de apartheid și repercursiunile lor internaționale. Comitetul a organizat audieri, a trimis misiuni pentru consultări în statele membre ONU, a organizat conferințe și seminarii pe teme legate de politica de apartheid, a întreprins diverse alte măsuri stabilite prin Rezoluțiile Adunării Generale. Împreună cu “ Centrul împotriva apartheidului “, un organism executiv alcătuit din funcționarii internaționali, parte integrantă a Secretariatului ONU, Comitetul a colaborat cu guvernele statelor membre, cu organisme internaționale guvernamentale și neguvernamentale, cu organizații sindicale, religioase, de tineret și diverse alte grupări anti-apartheid pentru realizarea sprijinului opiniei publice internaționale în favoarea traducerii în viață a rezoluțiilor adoptate în cadrul ONU împotriva politicii de apartheid.
Politica de descriminare rasială și violare a drepturilor omului a guvernului Sud-African a fost în atenția ONU încă de la înființarea acestuia, adoptându-se în acest sens un număr apreciabil de rezoluții care condamnă discriminarea rasială, violarea drepturilor omului și în special politica de apartheid care a fost caracterizată ca fiind o violare flagrantă a Cartei ONU și a obligațiilor statelor membre ale organizației. În aceste condiții va fi creat Comitetul special însărcinat cu studierea politicii de apartheid a guvernului Sud-African, ulterior numele său fiind schimbat în Comitetul special pentru apartheid, pentru ca în 1974 să primească denumirea de Comitet Special contra apartheidului, în scopul sublinierii rolului său în campania internațională contra acestei politici.
Întrucât încă de la înființare a fost asaltat cu petiții de la persoane fizice și de la organizațiile neguvernamentale, la 3 aprilie 1963 a stabilit să facă public că va primi astfel de petiții, pe baza cărora să fie în măsură să cunoască practicile și politica rasială ale guvernului din Africa de Sud. În acest scop a fost înființat un Subcomitet pentru petiții, care în 1973 a fost reorganizat în Subcomitetul pentru petiții și informații, având ca principale atribuții:
să examineze toate petițiile și mărturiile primite de la persoane fizice și organizații neguvernamentale;
să țină legătura cu mișcările anti-apartheid, cu organizațiile neguvernamentale ce se opun acestei politici;
să facă recomandări Comitetului Special cu privire la aceste
probleme și pe baza documentelor și a datelor obținute să facă o largă publicitate în acest domeniu.
Primul document internațional privitor la eradicarea rasismului și a discriminării rasiale, adoptat și proclamat de Adunarea Generală a fost Declarația Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1963 asupra eliminării tuturor formelor de discriminare socială, conținută în Rezoluția 1904/XVIII, în care se afima solemn “ necesitatea eliminării rapide a tuturor formelor și manifestărilor de discriminare rasială în toate părțile lumii și asigurarea înțelegerii și respectării demnității persoanei umane “ pentru ca ulterior la 21 decembrie 1965, Adunarea Generală să adopte Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, care “ constituie expresia cea mai clară și cea mai completă, sub formă de tratat internațional, a principiilor egalității tuturor raselor “.
De asemenea, la 30 noiembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat și a deschis spre semnare Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, în care potrivit articolului 1 din Convenție, statele părți “ declară că apartheidul este o crimă împotriva umanității și că actele inumane rezultând din politicile și practicile de apartheid, alte politici și practici asemănătoare de renegație și discriminare rasială … sunt crime care contravin normelor dreptului internațional, îndeosebi scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite și că ele constituie o amenințare serioasă pentru pacea și securitatea internațională “.
Politica de apartheid practicată de regimul din Africa de Sud, cu scopul de a institui, în cadrul rânduirilor colonialiste, dominația unei minorități rasiale asupra populației majoritare a fost apreciată la ONU nu numai ca un anacronism, ci și ca o veritabilă aberație juridică și politică, una din cele mai grave crime internaționale, o amenințare serioasă pentru pacea și securitatea internațională.
Lupta pentru eliminarea politicii de apartheid, care este apreciată într-o multitudine de documente juridico-diplomatice drept o sfidare la adresa comunității internaționale, a sentimentelor sale de echitate, moralitate, justiție și o crimă internațională, s-a constituit într-o luptă a întregii umanități, și nu numai a popoarelor oprimate din Africa de Sud și Namibia și a mișcărilor lor de eliberare națională.
Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian
Palestina este o regiune în Orientul Mijlociu care în 1923 este pusă sub regim de mandat al Societății Națiunilor dat spre administrare Marii Britanii. În 1947, Adunarea Generală a ONU a hotărât crearea în Palestina a două state: unul evreu ( 57% din teritoriu) și celalalt arab ( 43% din teritoriu) formând o Uniune Economică între ele. Arabii au refuzat să accepte partajul, între aceștia și forțele evreiești având loc mai multe conflicte armate ( 1948, 1965, 1973 ) , în urma cărora peste 1.100.000 de arabi s-au refugiat în statele vecine, iar alții au rămas în teritoriile ocupate de Israel. Astfel, dreptul la autodeterminare al poporului din Palestina, care constituie problema cheie a conflictului din Orientul Mijlociu, a fost abordată la ONU în două planuri: al refugiaților și al persoanelor din zonele ocupate de Israel.
Datorită contextului politic din zonă, când unul din membri permanenți ai Consiliului de Securitate sprijinea deschis statul Israel, iar un altul statele arabe, problema dreptului la autodeterminare al poporului din Palestina nu a putut face niciodată obiectul unei rezoluții a Consiliului. În schimb, începând cu anul 1969 Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluții în acest sens.
În prima sa rezoluție în materie, Adunarea Generală aprecia că “ problema refugiaților arabi din Palestina provine din faptul că drepturile lor individuale, așa cum sunt ele enunțate în Carta ONU și în Declarația Universală a Drepturilor Omului nu le sunt recunoscute “ , iar printr-o altă rezoluție aprecia că “ respectarea drepturilor palestinienilor este un element
indispensabil stabilirii unei păci juste și durabile în Orientul Mijlociu “ .
Prin Rezoluția sa nr. 3376/XXX din 10 noiembrie 1975, Adunarea Generală a ONU a creat Comitetul pentru exercitarea drepturilor individuale ale poporului palestinian, care avea mandatul de a “ studia și recomanda Adunării Generale un program de punere în aplicare, destinat să permită poporului palestinian să-și exercite drepturile sale inalienabile “.
Printr-un set de rezoluții, Adunarea Generală a stabilit drepturile pe care le au popoarele supuse unei dominații coloniale și străine în exercitarea legitimă a dreptului la autodeterminare:
dreptul de a solicita și a primi toate tipurile de asistență morală și materială;
dreptul poporului din Palestina de a putea să se bucure de egalitatea în drepturi și a-și putea exercita dreptul de a dispune de el însuși, în conformitate cu Carta;
dreptul legitim al poporului palestinian de a lupta prin toate
mijloacele în puterea sa care sunt compatibile cu Carta ONU, “ pentru exercitarea dreptului său de a dispune de el însuși și a se elibera de dominația și influența străină “;
dreptul la independență și la suveranitate națională;
dreptul inalienabil al palestinienilor de a se reîntoarce la căminele și bunurile lor sau acolo de unde au fost deplasați sau dezrădăcinați.
Odată cu amorsarea procesului de pace în Orientul Mijlociu în 1993 și instaurarea autorității palestiniene în teritoriile arabe ocupate începând din 1994, problema dreptului la autodeterminare al poporului începe să-și găsească soluții durabile.
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF ( sigla pentru “ United Nations International Children Emergency Found ) este principalul organism internațional cu vocație de universalitate care se ocupă de asistența pentru copii. UNICEF nu este o organizație internațională de sine stătătoare, ci este un organism în cadrul ONU .
Activitatea concretă a Fondului e discutată și stabilită de “ Consiliul de administrație “, organism interguvernamental ai cărui membri sunt aleși în funcție de principiul repartizării geografice echitabil, dar și de reprezentarea echilibrată a țărilor donatoare și a celor beneficiare. Consiliul examinează programele și aprobă angajarea cheltuielilor pentru activitățile de asistență în țările în curs de dezvoltare, precum și a celor de funcționare, având și două organe subsidiare: Comitetul pentru programe și Comitetul pentru administrație și buget. Alături de Comitetul de administrație funcționează și Secretariatul, condus de un director executiv numit de Secretarul general al ONU, în consultare cu Consiliul de administrație. În privința finanțării, aceasta se face exclusiv din contribuțiile voluntare ale guvernelor, precum și ale unor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale și de persoane fizice.
UNICEF a fost creat în decembrie 1946, într-o perioadă când milioane de copii sufereau de malnutriție și de celelalte privațiuni generate de cel de-al doilea război mondial. Era perioada când devenea evident că Administrația Națiunilor Unite pentru Ajutoare și Reconstrucție ( UNRRA ), creată în 1943 în scopul de a sprijini refacerea țărilor europene devastate de război și de a ajuta populația, nu avea să supraviețuiască divergențelor crescânde dintre foștii aliați. Astfel, prin Rezoluția 57 ( I ) a Adunării Generale a ONU a fost creat “ Fondul Internațional de Urgență al Națiunilor Unite pentru Copii “ – UNICEF , rezoluție ce preciza că orice asistență oferită prin intermediul Fondului trebuie acordată “ ținând seama de necesități și fără deosebire de rasă, religie, naționalitate sau opinie politică “.
În primii ani de existență, resursele UNICEF au fost folosite în principal pentru a satisface nevoile de hrană, medicamente și îmbrăcăminte ale copiilor din Europa postbelică și China, pentru ca în decembrie 1950, când Europa depășise practic starea de urgență, Adunarea Generală a hotărât prelungirea existenței UNICEF și i-a modificat mandatul, extinzându-l pentru a răspunde nevoilor tot atât de critice ale copiilor din țările în curs de dezvoltare. Perioada de prelungire era de trei ani, timp în care UNICEF a desfășurat o activitate eficientă îndeosebi în Asia și a contribuit substanțial la mobilizarea resurselor naționale în favoarea copiilor, punând la dispoziția guvernelor medicamente, insecticide, precum și mijloace de transport.
În 1953, la expirarea perioadei suplimentare, țările în curs de dezvoltare s-au pronunțat în mod insistent pentru prelungirea mandatului UNICEF, astfel încât Adunarea Generală a hotărât în octombrie 1953, prin Rezoluția 802 ( VIII ), continuarea existenței UNICEF pe o perioadă nedefinită, ocazie cu care cuvintele “ internațional “ și “ de urgență “ au fost scoase din titulatura organismului, care a devenit “ Fondul Națiunilor Unite pentru Copii “, păstrându-și vechea sigla UNICEF.
În perioada imediat următoare punerii sale pe baze permanente – anii ’50 și începutul anilor ’60 – cea mai mare parte a activităților UNICEF a fost consacrată luptei împotriva maladiilor endemice ce afectau copii din țările în curs de dezvoltare – tuberculoza, lepra, paludismul și trahomul – în cadrul unor ample campanii de eradicare, concertate cu alte organizații internaționale, în special cu OMS.
De la începutul anilor ’60 , când procesul de decolonizare a cunoscut o puternică accelerare, noile state independente au făcut din educație o problemă de prioritate imediată pentru ele, reclamând din partea UNICEF să pună accent sporit pe dezvoltarea învățământului primar. Conferința de la Belagio din 1964 organizată de UNICEF, a elaborat o nouă filosofie, care cerea ca necesitățile copiilor să fie abordate nu numai din punct de vedere umanitar, ci și ca parte integrantă a planurilor naționale de dezvoltare economică și socială. Pentru activitățile desfășurate de UNICEF în favoarea
copiilor din întreaga lume, în 1965 va primi premiul Nobel pentru pace.
Urmează o perioadă de creștere și diversificare a activităților UNICEF, în care la preocupările devenite tradiționale, precum protecția mamei și a copilului, educația primară, îngrijirea sănătății, ș.a. se adaugă noi activități, între care alimentația și nutriția, distribuirea apei potabile în zonele de bază și s-a integrat activ în campania OMS privind “Sănătatea pentru toți în anul 2000 “ , care îi va călăuzi activitatea până la Anul Internațional al Copilului – 1979.
În 1982 UNICEF a lansat ceea ce se va numi ulterior “ revoluția pentru supraviețuirea și dezvoltarea copiilor “ , axată pe tehnicile “GOBI “:
G – de la cuvântul englezesc “growth “ = creștere – constând în controlul alimentației copiilor în vederea eliminării subnutriției și malnutriției;
O – de la cuvântul “ oral “ constând în terapia orală de rehidratare a copiilor loviți de diaree;
B – de la cuvântul englezesc “ breast “ = sân – urmărind promovarea alăptării materne;
I – de la cuvântul “immunization “ = imunizare – însemnând imunizarea copiilor împotriva unor boli contagioase grave foarte răspândite, precum tetanusul, rujeola, tuberculoza, etc.
În afara acestui program, activitățile UNICEF mai cuprind câteva programe de mai mică anvergură privind educația primară, aprovizionarea cu apă potabilă și salubră, educația sanitară a femeilor, prevenirea incapacității fizice și mentale la copii, etc.
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați
La 6 august 1949, Consiliul Economic și Social a invitat prin Rezoluția 248A/IX pe Secretarul general al ONU să supună Adunării Generale un plan referitor la crearea unei noi structuri internaționale care să se ocupe de problema persoanelor refugiate, în condițiile în care mandatul Organizației Internaționale pentru Refugiați a fost valabil până la 30 iunie 1950, dată la care se mai aflau în evidența sa circa 180.000 de persoane care nu au fost nici repatriate, nici reinstalate, propunându-i două soluții : crearea unui înalt Comisariat sub controlul Națiunilor Unite, sau crearea unui Serviciu în cadrul Secretariatului ONU.
Optând pentru prima soluție, Adunarea Generală a decis să creeze cu începere de la 1 ianuarie 1951, un Înalt Comisariat pentru Refugiați, ca o recunoștere a faptului “ că protecția internațională a refugiaților revine Națiunilor Unite “ . Atribuțiile Înaltului Comisariat au fost fixate mai întâi în Anexa la Rezoluția 319/IV și dezvoltate apoi în Statutul acestui organism.
Potrivit Statutului, Înaltul Comisariat, al cărui sediu a fost fixat la Geneva, este un organ subsidiar al Adunării Generale a ONU căruia i s-au încredințat funcțiile de protecție internațională a refugiaților, “ precum și de căutare a soluțiilor permanente pentru problema refugiaților, ajutând guvernele și, sub rezerva aprobării guvernelor interesate, organizațiile private, să faciliteze repatrierea liber consimțită a acestor refugiați sau asimilarea lor în noile comunități naționale “. Deci, în momentul creării sale, Înaltulului Comisariat i s-au încredințat atribuții referitoare la protecția internațională a refugiaților, și mai puțin în domeniul asistenței materiale.
Potrivit Statutului, competența Înaltului Comisariat se exercită asupra oricăror persoane considerată refugiat:
în aplicarea instrumentelor adoptate în perioada interbelică și a Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați;
asupra oricărei persoane care, ca urmare a evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și temându-se în mod justificat de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naționalitate sau convingeri politice se găsește în afara țării a cărei naționalitate o are și care nu poate sau, datorită temerii sau din rațiuni altele decât cele de conveniență personală, nu dorește să solicite protecția acelei țări sau
care, dacă nu are naționalitate și se găsește în afara țării în care își are reședința în mod obișnuit, nu poate să se reîntoarcă în acea țară.
Pentru a asigura protecția internațională a refugiaților, Înaltulului Comisariat i-au fost încredințate următoarele atribuții:
să urmărească încheierea și ratificarea Convențiilor internaționale din domeniu și să supravegheze aplicarea lor, propunând modificarea lor;
să urmărească, prin intermediul acordurilor specifice încheiate cu statele părți, punerea în aplicare a tuturor măsurilor destinate să amelioreze soarta refugiaților și să diminueze numărul acelora care au nevoie de protecție;
să sprijine inițiativele puterilor publice și inițiativele particulare în ceea ce privește repatrierea liber consimțită a refugiaților sau asimilarea lor în noile comunități naționale;
să încurajeze primirea refugiaților pe teritoriul statelor, în special, al celor ce aparțin categoriilor celor mai dezmoșteniți;
să depună eforturi pentru a obține ca refugiații să fie autorizați să-și transfere avutul;
să obțină din partea statelor informații asupra numărului și stării refugiaților aflați pe teritoriul lor precum și asupra legilor și regulamentelor care privesc pe refugiați;
să mențină un contact permanent cu guvernele și organizațiile interguvernamentale interesate;
să faciliteze coordonarea eforturilor organizațiilor particulare care se ocupă de ajutorarea refugiaților.
Ulterior, mandatul Înaltului Comisariat a fost extins treptat, Adunarea Generală autorizându-i să adopte măsuri în domeniul asistenței pentru unele grupuri particulare de refugiați, să uzeze de bunele sale oficii fie pentru asemenea grupuri, fie pentru refugiați “ care nu sunt de resortul Națiunilor Unite “. Prin alte rezoluții, Consiliul Economic și Social și Adunarea Generală au invitat Înaltul Comisar să se ocupe de refugiații și persoanele deplasate, victime ale catastrofelor cauzate de om, și să-și amâne în mod provizoriu funcțiile prevăzute în Convenția asupra reducerii cazurilor de apatridie, din 28 august 1961.
§ Secțiunea 2.2
Consiliul Economic și Social – ECOSOC
În subansamblul mecanismelor de promovare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Consiliul Economic și Social este organul principal care, sub autoritatea Adunării Generale, a fost împuternicit să realizeze cooperarea economică și socială internațională pentru a promova “ respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie “.
Pentru îndeplinirea acestui mandat potrivit articolelor 62, pct. 1-4 și 63, pct. 2, Consiliului Economic și Social i s-au încredințat următoarele funcții:
de a efectua sau iniția studii și rapoarte privind problemele internaționale în domeniile economic, social, cultural, al învățământului, al sănătății și în alte domenii conexe;
de a face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți;
de a pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de Convenții în problemele de competența sa;
de a convoca conferințe internaționale în probleme de competența sa;
de a coordona activitatea instituțiilor specializate prin consultări cu ele și prin recomandări adresate acestor instituții.
Consiliul Economic și Social a creat, pentru a-și duce la îndeplinire funcțiile încredințate în domeniul drepturilor omului, următoarele organe tehnice:
Comisia Drepturilor Omului
Creată în baza articolului 68 din Carta ONU, sub formă “embrionară“ la 16 februarie 1948, Comisia drepturilor omului devine organ subdirector al ECOSOC la 21 iunie 1948. Comisia desfășoară o activitate de colaborare apropiată cu toate celelalte organe ONU competente în problema drepturilor omului și, în mod deosebit, contribuie la coordonarea de către Consiliul Economic și Social a activităților privind drepturile omului în cadrul sistemului ONU.
În baza mandatului stabilit și respectiv modificat prin cele două rezoluții, Comisia are sarcina de a prezenta Consiliului propuneri, recomandări și rapoarte privind:
o declarație internațională a drepturilor omului;
declarații sau Convenții internaționale asupra libertăților civile, condiției femeii, libertăților de informare și problemele analoage;
protecția minorităților;
prevenirea discriminărilor fondate pe rasă, sex, limbă sau religie;
orice alte probleme referitoare la drepturile omului care nu sunt vizate de punctele de mai sus.
Încă de la crearea sa, în 1948, Comisia drepturilor omului a declarat că “ ea consideră lupta contra tuturor formelor de discriminare socială ca una din principalele sfidări cu care societatea este confruntată “. În decursul existenței sale Comisia a înscris pe ordinea sa de zi probleme precum:
dreptul popoarelor la autodeterminare;
popoarele autohtone;
apartheidul;
intoleranța religioasă, etc.
Totodată, ea a elaborat noi strategii de eliminare a rasismului, însărcinând Subcomisia să întocmească studii asupra unei vaste game de probleme discriminatorii, și a organizat seminarii și colocvii consacrate acestei probleme ( unul dintre cele mai importante studii a fost elaborat de Ahmed Kalifa asupra “ consecințelor nefaste pentru exercitarea drepturilor omului; asistența politică, militară și economică ș.a. acordată regimului rasist și colonialist din Africa de Sud “ ).
Având în vedere mandatul încredințat Comisiei drepturilor omului, în literatura de specialitate s-a aratat faptul că atribuțiile acesteia pot fi împărțite în trei categorii:
elaborarea de documente internaționale în domeniul drepturilor omului (concretizate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaționale ale drepturilor omului și alte declarații și Convenții în materie );
garantarea și asigurarea respectării drepturilor omului, respectiv instituirea unui sistem de rapoarte periodice în domeniul drepturilor omului, stabilirea unui program de servicii de asistență și întocmirea de studii într-o mare varietate de probleme;
protecția internațională a drepturilor omului și implicarea în dezvoltarea unei mai eficiente proceduri de rezolvare a comunicațiilor în legatură cu situațiile specifice de violări ale drepturilor omului și îndeplinirea unor alte activități în acest domeniu.
Cu autorizația Consiliului Economic și Social, Comisia poate crea subcomisii, iar în acord cu Secretarul general al ONU, comitete sau grupuri de lucru. În acest sens Rezoluția 9\II din 21 iunie 1946 autoriza Comisia drepturilor “ să constituie grupuri de lucru speciale compuse din experți neguvernamentali care se ocupă de domenii speciale sau de experți desemnați cu tilu individual “. Astfel, Comisia a creat un număr mare de comitete și grupuri de lucru, printre care :
– Comitetul special însărcinat cu studierea rapoartelor periodice, a fost creat în 1965, în scopul de a studia și evalua rapoartele periodice și alte informații primite conform practicii sistematice;
– Grupul special de experți însărcinat cu stabilirea problemelor referitoare la drepturile omului în Africa australă – creat în 1967, cu scopul:
de a efectua anchete asupra torturilor și relelor tratamente aplicate prizonierilor, deținuților și persoanelor arestate de poliție în Republica Sud-africană;
de a primi comunicări și a asculta mărturii folosind metodele de procedură pe care le va considera necesare;
de a recomanda măsurile ce trebuie adoptate în cazuri concrete;
de a prezenta un raport Comisiei drepturilor omului la o dată cât mai apropiată.
– Grupul de lucru special însărcinat să ancheteze situația din Chile în ceea ce privește drepturile omului
De asemenea, Comisia va face studii, va furniza informații și va efectua și alte servicii, la cererea ECOSOC, putând să propună Consiliului să aducă modificări mandatului său, sau să-i adreseze recomandări referitoare la crearea de subcomisii, când va considera necesar.
Subcomisia de luptă împotriva măsurilor descriminatorii și protecția minorităților
În 1947, Comisia drepturilor omului a creat două subcomisii:
Subcomisia libertății de informare și de presă, dizolvată în 1952, și
Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și protecția minorităților, care este compusă din 26 de persoane funcționând cu titlu individual și care a fost creată cu scopul :
de a întreprinde studii, mai ales în lumina Declarației Universale a Drepturilor Omului și de a adresa recomandări Comisiei drepturilor omului referitoare la lupta contra discriminării de orice natură adoptate cu violarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca și cu privire la protecția minorităților rasiale, naționale, religioase și lingvistice;
de a se achita de orice altă atribuțiune pe care i-ar putea-o încredința Consiliul Economic și Social și Comisia drepturilor omului;
de a examina sesizările privind încălcările flagrante ale drepturilor omului și înaintarea acestora Comisiei pentru drepturile omului, conform procedurii stabilite de Rezoluția ECOSOC nr. 1503 (XLVIII) din 27 mai 1970.
Cu privire la cele două noțiuni “ măsuri discriminatorii “ și “ protecția minorităților “, Subcomisia a statuat în 1947 că prevenirea discriminărilor constă în “prevenirea oricăror acțiuni ce neagă individului sau unor grupuri de persoane egalitatea de tratament de care ei trebuie să se bucure “, iar protecția minorităților înseamnă “ protecția grupurilor care nu sunt dominante într-un stat și care urmărind să fie tratați în condiții de egalitate, la modul general, cu majoritatea, doresc într-o măsură oarecare un tratament diferit, care să le asigure păstrarea caracteristicilor fundamentale care îi diferențiază de populația majoritară “.
În privința prevenirii discriminărilor Subcomisia a avut ca sarcină încă de la înființare analizarea proiectului de articole privind nediscriminarea, stabilit de Comisie pentru a fi inclus în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în care a propus adăugarea altor criterii pe baza cărora să se stabilească discriminarea: opinii politice sau de altă natură, condiții materiale, origine socială sau națională. Alte probleme abordate de Subcomisie au fost discriminările bazate pe religie, pe motive politice și de opinie, în care erau interesate țările vestice, dar cu privire la care se împotriveau țările socialiste și unele țări din lumea islamică, dar și discriminarea în ceea ce privește dreptul la emigrare și deplina libertate a persoanelor.
Cealaltă dimensiune a mandatului Subcomisiei se referă la protecția minorităților. Astfel, Adunarea Generală a ONU a adoptat o Rezoluție în care cheamă Subcomisia “ să întocmească un studiu în problema minorităților, în scopul ca ONU să poată să ia măsuri efective pentru protecția minorităților naționale, rasiale, religioase sau lingvistice “.
Pentru a-și duce la îndeplinire mandatul, Subcomisia și-a creat trei organe subsidiare:
Grupul de lucru privind drepturile populației indigene – are ca sarcină evaluarea datelor privind propunerea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru populațiile indigene, precum și elaborarea unor noi norme privind drepturile acestora.
Grupul de lucru ad-hoc al comunicațiilor;
Grupul de lucru asupra sclaviei.
Grupul de lucru ad-hoc al comunicațiilor a fost creat la 16 august 1971 prin Rezoluția 2/XXVI a Subcomisiei, fiind unul dintre organele însărcinate cu aplicarea procedurilor referitoare la comunicațiile privind violarea drepturilor omului. Grupul se reunește o dată pe an, înaintea sesiunii Subcomisiei pentru a examina toate comunicațiile primite și a prezenta acesteia pe cele care vizează existența unor violări flagrante și sistematice ale drepturilor omului.
O etapă importantă a luptei contra practicilor și instituțiilor sclavagiste a constituit-o crearea unui mecanism permanent împuternicit să dea avize asupra mijloacelor de eliminare a sclaviei și a represiunii traficului cu ființe umane. Astfel prin Rezoluția 7/XXXVI din 13 septembrie 1973, Subcomisia a recomandat ca ea să fie autorizată să desemneze un grup de lucru pentru “ a examina faptele noi survenite în domeniul sclaviei și al traficului cu sclavi în toate practicile și manifestările lor și să studieze și să examineze toate informațiile provenind din surse demne de încredere asupra acestei probleme în vederea recomandării de măsuri corective “ ( inclusiv practicile sclavagiste ale apartheidului și colonialismului, traficul cu ființe umane și exploatarea prostituției altuia ).
Prin crearea Grupului de lucru asupra sclaviei la 21 august 1974, Subcomisia și-a extins activitatea la noile forme de sclavie, expresie care astăzi se referă la o varietate ale violării drepturilor omului. Astfel, la sclavia tradițională și la comerțul cu sclavi se adaugă vânzarea de copii, prostituția infantilă, pornografia care implică copii, mutilarea sexuală a copiilor de sex feminin, utilizarea copiilor în conflicte armate, vânzarea de organe umane, exploatarea mâinii de lucru a copiilor, ș.a.
În cadrul fiecărei sesiuni anuale, Subcomisia poate să constituie grupuri de lucru de sesiune, care să funcționeze pe durata desfășurării acestora, pentru examinarea diferitelor probleme care se consideră necesare dintre cele înscrise pe ordinea de zi a sesiunii. Astfel, au fost create:
grupul de lucru privind drepturile persoanelor arestate sau încarcerate;
grupul de lucru în problemele persoanelor deținute pentru motive de tulburări mentale.
La reuniunile Subcomisiei asistă atât membri acesteia, cât și observatori ai statelor membre ONU, reprezentanți sau observatori ai altor organisme ONU, ai instituțiilor specializate, organizații interguvernamentale, organizații neguvernamentale cu statut consultativ și mișcările de eliberare națională interesate în problemele înscrise pe ordinea de zi.
Comisia pentru condiția femeii
Creată în 1946 la Consiliul Economic și Social sub denumirea de Subcomisia nucleară a condiției Femeii, aceasta a dobândit la 21 iunie același an, statut de Comisie sub denumirea de “ Comisia condiției femeii “. Este compusă din reprezentanții a 32 de state membre ale Națiunilor Unite, aleși de ECOSOC pe o perioadă de 4 ani și potrivit rezoluției 48/ IV a Consiliului din 27 martie 1947, Comisia are ca funcții:
să prezinte recomandări și rapoarte Consiliului Economic și Social asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniul politic, economic, civic, social și pedagogic;
să formuleze recomandări asupra problemelor care prezintă un caracter de urgență în domeniul drepturilor femeii, pentru a face efective egalitatea de principiu între drepturile bărbatului și cele ale femeii;
să elaboreze propuneri destinate să dea efect acestor recomandări.
Sub raportul problemelor abordate, activitatea Comisiei se poate diviza în două: de la crearea sa până în 1975, și după această perioadă. În prima perioadă ea s-a ocupat de probleme ca : drepturile politice ale femeii, condiția femeii în dreptul privat, accesul tinerelor fete și al femeilor la studiu, etc. Ulterior însă mandatul său a fost lărgit cu o serie de noi probleme care au o influență asupra drepturilor femeii, și anume:
efectele apartheidului;
protecția femeii și copiilor în perioada de urgență și de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare națională și independență;
influența activităților de interese străine, economice și altele asupra condițiilor de viață ale femeii în teritoriile dependente;
problemele femeilor care lucrează având în același timp și responsabilități familiale;
problemele speciale ale drepturilor omului ale femeii deținute sau întemnițate.
Totodată, Comisia a efectuat studii și a făcut recomandări asupra diverselor probleme care afectează viața femeii, precum: accesul la toate gradele de învățământ, drepturile și posibilitățile economice ale femeii, diverse aspecte ale dreptului de familie și de regimul bunurilor; împărțirea responsabilităților de familie, ș.a.
Comisia pentru condiția femeii s-a ocupat deopotrivă de elaborarea de convenții, declarații și recomandări și de aplicarea lor efectivă de către guverne, instituții specializate și organizații guvernamentale și organizații neguvernamentale. Ea a aplicat un program permanent de educație civică și politică a femeii și a încurajat guvernele și organizațiile neguvernamentale să procedeze la fel. De asemenea, ea s-a preocupat de pregătirea unei Convenții asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, a stabilit programul pentru Deceniul Națiunilor Unite pentru Femeie ( 1976-1985) și de organizare a Conferinței Mondiale a Deceniului Națiunilor Unite pentru femeie (1980).
Deceniul Națiunilor Unite pentru femeie: egalitate, dezvoltare și pace – 1976 – 1985 – a fost proclamat de Adunarea Generală a ONU la a 30-a sa reuniune, cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acțiune mondial al femeii de la Ciudad de Mexico, plan al cărui scop este de a stimula rezolvarea pe plan mondial, național și regional a problemelor care plasează femeile într-o poziție inferioară și de a crește participarea lor la viața politică și la cooperarea internațională.
Pe plan mondial erau propuse a se realiza, până în 1980, o serie de obiective dintre care:
– intensificarea alfabetizării și a instrucției civice a femeilor;
– de a spori posibilitățile de angajare pentru femei, a atenua somajul și a acționa pentru eliminarea discriminării în condițiile angajării;
– sporirea prestațiilor sociale privind educația sanitară, serviciilor de igienă, de nutriție și de educație în materie de planificare familială;
recunoașterea valorii economice a muncii femeilor, fie că este vorba de munci menajere, de producție și comercializarea produselor alimentare sau de alte activități neremunerate.
Planul de acțiune mondial enumeră noi domenii speciale de acțiune pe plan național, și anume: în domeniul păcii și cooperării internaționale, al participării politice, învățământ și formare, angajare, sănătate și nutriție, familie, populație, locuințe și alte probleme de ordin social. Totodată, prin acțiunile preconizate a se desfășura pe plan regional, se urmărește mobilizarea Comisiilor pentru Africa, Asia și Pacific, Europa, America Latină și Asia Occidentală, băncile de dezvoltare regionale și subregionale în acordarea de prioritate ridicată proiectelor care încurajează integrarea femeii în efortul de dezvoltare și vizează să o facă egală cu bărbatul.
Comisia pentru condiția femeii este autorizată să desemneze un grup de lucru, format din cel mult 5 dintre membrii săi, stabiliți pe criterii geografice, care are următoarele atribuții:
examinarea tuturor comunicațiilor primite, precum și a răspunsurilor guvernelor, în vederea prezentării Comisiei a situațiilor care relevă practici discriminatorii, ilegale și sistematice, bine documentate în legatură cu drepturile femeii;
pregătirea unui raport în urma analizării comunicațiilor confidențiale și neconfidențiale, în care să se indice categoriile de comunicații cele mai frecvente.
De asemenea, la sesiunile Comisiei participă, afară de membrii și membrii supleanți, reprezentanți ai unor state membre și instituțiilor specializate interesate, ai mișcărilor de eliberare națională și observatori în diverse organe ale Națiunilor Unite și ai organizațiilor interguvernamentale.
COMITETELE SPECIALE PENTRU EXPERȚI
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale
Creat în 1970, în baza articolului 8 din Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, acest Comitet a constituit o experiență novatoare în practica Națiunilor Unite, fiind primul organ care avea mandat de a examina măsurile adoptate de state pentru a se achita de obligațiile asumate în virtutea unei Convenții internaționale. După modelul acestuia au fost create și celelalte cinci comitete ce vor fi prezentate în continuare și care au aceeași compunere și funcții.
Comitetul este compus din “ optsprezece experți cunoscuți pentru înalta lor moralitate și împarțialitate, care sunt aleși de către statele părți din rândul cetățenilor lor care își exercită funcțiile cu titlu individual, ținându-se seama de o repartizare geografică echitabilă și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și de principalele sisteme juridice “. Mandatul membrilor Comitetului este de patru ani, aleși cu votul a două treimi din statele părți, Comitetul reunindu-se de două ori pe an ( primăvara și vara ) fie la sediul Națiunilor Unite din New York, fie la cel de la Geneva și supunând un raport anual Adunării Generale a ONU.
Una din funcțiile principale ale Comitetului este de a examina rapoartele pe care statele s-au obligat, potrivit articolului 3 din Convenție, să le prezinte Secretarului general al ONU asupra măsurilor de ordin legislativ, juridic, administrativ sau altele pe care le-au adoptat și care pun în aplicare dispozițiile Convenției. Asemenea rapoarte detaliate sunt prezentate de statele părți o dată la patru ani, iar din doi în doi ani, scurte informații. Asemenea informații trebuie să fie prezentate chiar și de statele care consideră că pe teritoriul lor nu există nici un fel de discriminare rasială, dat fiind că, așa cum a precizat Comitetul, Convenția nu urmărește numai a eradica practicile existente, ci și de a preveni apariția acestor practici. Convenția cere, de asemenea, statelor părți să ia măsuri legislative care să declare anumite acte “ delicte pedepsite de lege “, precum și măsuri în domeniile învățământului, educației, culturii și informației.
O altă funcție a Comitetului constă în a formula sugestii și recomandări generale pe baza examinării rapoartelor și informațiilor primite de la state.
În fine, Comitetului i s-a încredințat și funcția de a ajuta la reglementarea litigiilor care apar între statele părți în ceea ce privește aplicarea Convenției.
În calitate de organ permanent al Națiunilor Unite cu competență recunoscută în domeniul eliminării discriminării rasiale, Comitetul a fost asociat la realizarea programelor noilor inițiative, precum Anul Internațional de Luptă contra Rasismului și Discriminării Rasiale ( 1971 ), cele două decenii de luptă contra rasismului și discriminării rasiale ( 1973-1983 , 1983-1993 ) și la cele două Conferințe omonime organizate de ONU în 1978 și 1983. Pe lângă publicarea unor studii și organizarea de seminarii și mese rotunde cu aceste prilejuri, Comitetul a elaborat o serie de măsuri de suprimare a incitărilor la discriminare rasială, precum și a unor măsuri de natură a permite eliminarea acestor politici în domeniile învățământului, educației, culturii și informației.
De la crearea sa Comitetul a înregistrat o serie de rezultate pozitive. Astfel, la recomandarea sa, o serie de state au adus amendamente la Constituțiile lor și au adoptat legi în spiritul Convenției, au incriminat discriminarea rasială, au adoptat garanții juridice antidiscriminatorii în domeniile justitiei, securității, drepturilor politice sau accesului la toate locurile destinate uzului public, au întocmit programe de educație și au creat noi organisme pentru a trata problemele discriminării rasiale și a apăra drepturile popoarelor autohtone. “ De-a lungul anilor – se arată într-un document oficial – Comitetul și statele părți au instaurat o situație de încredere reciprocă, recomandările și cererile Comitetului fiind generalmente luate în mod serios în considerație “.
După aprecierea Comitetului, pentru atingerea obiectivelor prevăzute în Convenție statele ar trebui să acționeze mai hotărât în următoarele patru direcții:
Să promulge legi prin care să pedepsească orice difuzare de idei fondate pe superioritatea unei rase sau ura rasială, orice incitare la discriminare rasială, precum și orice alt act de violentă și asistență acordată activităților rasiste și să interzică organizațiile rasiste și activitățile de propagandă care incită la discriminarea rasială sau care o încurajează;
Să adopte legi care să garanteze egalitatea tuturor persoanelor în fața legii fără nici o discriminare de rasă, culoare, de origine națională sau etnică;
Să adopte legi care să asigure o protecție și o cale de recurs contra oricăror acte de discriminare rasială;
Să adopte măsuri în domeniile învățământului, educației, culturii și informației, pentru a lupta contra prejudecăților, a favoriza înțelegerea, toleranța sau prietenia și să facă cunoscute dispozițiile pertinente ale Cartei ONU și Convențiilor internaționale referitoare la drepturile omului.
2. Comitetul drepturilor omului
Este un organ de experți, care a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1977, în baza articolului 28 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, cu scopul de a supraveghea aplicarea Pactului respectiv. Comitetul drepturilor omului se compune din 18 membri, resortisanți ai statelor părți la Pact, “ care trebuie să fie personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului “. Comitetul își desfășoară lucrările în sesiuni, de regulă trei pe an, care durează trei săptămâni fiecare și prezintă în fiecare an Adunării Generale un raport prin intermediul Consiliului Economic și Social.
Funcțiile încredințate Comitetului sunt enunțate în articolele 40 și 45 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, și acestea sunt:
de a studia rapoartele prezentate de statele părți asupra măsurilor adoptate în vederea transpunerii în viață a drepturilor recunoscute în Pact, precum și asupra pagubelor realizate în folosirea acestor drepturi.
Fiecare stat care a devenit parte la Pact s-a angajat să prezinte Secretarului general al ONU asemenea rapoarte, pe care acesta le va transmite Comitetului, rapoarte ce vor trebui să indice, dacă este cazul, dificultățile pe care le întâmpină statul respectiv în punerea în aplicare a dispozițiilor Pactului. Primul raport va trebui prezentat în termen de un an de la data intrării în vigoare a Pactului pentru fiecare stat, iar rapoartele următoare vor trebui prezentate o dată la cinci ani.
de a transmite statelor rapoartele sale precum și orice observații pe care le va considera utile. În cursul sesiunilor sale, Comitetul dezbate rapoartele prezentate încercând să se lămurească asupra situației din țara respectivă în ceea ce privește aplicarea Pactului, prilej cu care se degajă unele concluzii și se formulează recomandări asupra mijloacelor de a transpune mai bine în viață dispozițiile respectivului pact.
de a îndeplini anumite funcții de reglementare a diferendelor dintre state izvorâte din aplicarea Pactului. Potrivit articolului 41 cu privire la drepturile civile și politice “ orice stat … poate , în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaște Comitetului competența de a primi și examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-și îndeplinește obligațiile ce decurg din prezentul Pact. Comunicările prezentate în virtutea prezentului articol nu pot fi primite și examinate decât dacă ele emană de la un alt stat parte care a făcut o declarație prin care recunoaște, în ceea ce-l privește, competența Comitetului“.
de examina plângerile prezentate de particulari. Posibilitatea particularilor care pretind că drepturile lor au fost violate de către un stat de a se adresa Comitetului drepturilor omului a fost consemnată în protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice. Adoptarea acestui instrument a fost apreciată de Națiunile Unite drept “ unul din semnele cele mai manifeste înregistrate în domeniul drepturilor omului “.
Aceste plângeri sunt examinate în ședințele private ale Comitetului, sesizările și documentele adoptate de acesta având un caracter confidențial. Condițiile pentru primirea comunicării de la particulari prevăzute în articolele 1, 2, 3 și 5 din Protocol, sunt următoarele:
comunicările să nu fie anonime și să emane de la un particular sau de la particularii care țin de jurisdicția unui stat parte la Protocol;
particularul care se pretinde victima unei violări a vreunui drept enunțat în Pact de către statul al cărui resortisant este să fi epuizat toate recursurile interne posibile;
sesizarea să nu constituie un abuz al dreptului de a depune astfel de sesizări în virtutea Protocolului;
comunicarea să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Pactului;
aceeași problemă să nu fie în curs de examinare în fața unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare.
Nefiind un tribunal sau un organ dotat cu puteri judiciare, deciziile Comitetului au valoare de constatări și nu de hotărâri. Cu toate acestea, constatările asupra fondului afacerilor supuse în baza Protocolului facultativ sunt formulate în termeni identici cu ai hotărârilor judiciare. Din practica de până acum a Comitetului rezultă că statele au pus în aplicare constatările sale, adoptând măsuri de ordin administrativ și legislativ pentru a da curs acestor constatări.
3. Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale
Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale a fost creat de Consiliul Economic și Social al ONU în anul 1985 cu dublu scop – de a examina rapoartele prezentate de statele părți asupra măsurilor pe care le-au luat în vederea asigurării aplicării drepturilor enunțate în Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, și de formula recomandări ECOSOC.
Prin crearea acestui Comitet s-a realizat o inovație în practica tratatelor internaționale, care constă în racordarea directă a drepturilor omului la politicile guvernamentale vizând favorizarea dezvoltării economice, sociale și culturale și la elaborarea de programe de colaborare internațională în domeniul economic. Rolul Comitetului constă, deci, în supravegherea aplicării dispozițiilor Pactului internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale printr-un sistem de rapoarte prezentate, nu numai de state dar și de unele instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite precum UNESCO, OMS, FAO, ș.a.
Potrivit articolului 16 din Pact, statele părți se angajează, să prezinte Secretarului general al ONU rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progreselor obținute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact. Aceste rapoarte sunt transmise spre examinare Consiliului Economic și Social și, în măsura în care aceste rapoarte sau părți din rapoarte ar putea să le intereseze și instituțiilor specializate.
Departându-se de dispozițiile Pactului, care angajează statele să prezinte primul raport la un an de la intrarea sa în vigoare, actualul sistem de prezentare a rapoartelor prevede că fiecare stat parte trebuie să prezinte un raport inițial într-un termen de 2 ani de la data când a ratificat sau a aderat la Pact, și după aceea la fiecare 5 ani.
Primul raport, mai ales, trebuie să permită Comitetului să examineze în mod aprofundat legislația națională, măsurile administrative, procedurile și practicile existente, într-un cuvânt, politicile guvernamentale de natură a influența asupra drepturilor economice, sociale și culturale. Raportul întocmit de Comitet cu prilejul examinării informațiilor furnizate de state permite acestora să identifice obstacolele întâmpinate în realizarea acestor drepturi, și de a-și fixa obiectivele naționale în domenii esențiale pentru reducerea mortalității infantile, vaccinarea copiilor, rația calorică pe persoană, inclusiv măsurile de asistență internațională.
Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale ține o singură ședință pe an la Geneva care durează trei săptămâni, lucrările sesiunii începând printr-un expozeu introductiv al reprezentantului statului care a întocmit raportul, urmat de întrebări și observațiile membrilor Comitetului. Dezbaterile fiecărui raport provenind de la un stat sunt prezentate în rezumat în raportul anual al Comitetului pe care-l transmite Consiliul Economic și Social.
Competența Comitetului este, nu numai de a prezenta rapoartele prezentate de statele părți, ci el poate organiza, în cadrul fiecărei sesiuni, o dezbatere asupra unui drept, cum ar fi dreptul la alimentație, dreptul la locuință, ș.a. sau a unui articol din Pact. Totodată, pe baza concluziilor degajate din examinarea rapoartelor primite de la instituțiile specializate, Comitetul poate formula recomandări generale către ECOSOC.
În general, scopul Comitetului este de a ajuta statele părți în efortul lor de a aplica Pactul și de a accelera măsurile ce trebuie adoptate în diverse organizații internaționale și instituții specializate pentru a asigura deplina exercitare de către fiecare persoană a tuturor drepturilor economice, sociale și culturale recunoscute.
Comitetul pentru eleminarea discriminării față de femei
A fost creat în 1982, în baza articulului 17 din Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, cu scopul de a examina progresele în aplicarea de către fiecare stat parte a Convenției. Comitetul este format din 23 de experți de înaltă autoritate morală și competență în domeniile de aplicabilitate a Convenției, aleși de către statele părți din rândul cetățenilor lor și funcționează cu titlu personal, fiind aleși pentru o perioadă de patru ani, timp în care sunt retribuiți din resursele Organizației Națiunilor Unite, în condițiile fixate de Adunarea Generală.
Sarcina principală a Comitetului ( compus în exclusivitate din femei )
este, potrivit articolului 17, de a examina progresele realizate de state în
aplicarea dispozițiilor Convenției. În acest sens, statele s-au angajat, prin articolul 13 din Convenție să transmită rapoarte Comitetului prin intermediul Secretarului general al ONU. Rapoartele trebuie să cuprindă măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pe care statul respectiv le-a adoptat în aplicarea Convenției, precum și informații asupra progreselor realizate în această privință. Totodată, statele pot indica în aceste rapoarte factorii și dificultățile pe care le întâmpină în îndeplinirea obligațiilor
asumate.
Raportul inițial este prezentat de un stat în anul următor intrării în vigoare a Convenției în statul respectiv, iar apoi din patru în patru ani, sau la cererea Comitetului. În timpul sesiunii, care durează două săptămâni, funcționează două grupe de lucru: grupul 1, care pregătește și supune Comitetului neregulile și recomandările ce trebuie făcute statelor, și grupul 2, care pregătește raportul anual ce trebuie transmis Adunării Generale.
În timpul acestor sesiuni, Comitetul poate dezbate și alte probleme referitoare la unele articole din Convenție, precum și unele aspecte specifice, ca poziția femeii în societate în contextul eforturilor de eliminare a discriminării, analizează diverse informații statistice referitoare la existența discriminărilor ș.a.; încurajând inițierea unui dialog constructiv între Comitet și state.
Pe baza rapoartelor pe care le studiază și a informațiilor prezentate de statele părți, Comitetul le face recomandări și sugestii. Prin intermediul Consiliului Economic și Social, Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei prezintă în fiecare an un raport de activitate Adunării Generale a ONU. De asemenea, Comitetul poate invita instituțiile specializate să prezinte
rapoarte asupra aplicării Convenției în domenii din sfera lor de activitate.
5. Comitetul contra torturii
A fost creat în 1987 în baza articolului 17 din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante și a intrat în funcțiune la 1 ianuarie 1988.
Comitetul contra torturii este unul dintre organele Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea specifică a unui instrument juridic multilateral de protecție contra torturii și a altor servicii inumane. Lui i-au fost atribuite competențe lărgite de examinare și investigare a faptelor incriminate în Convenție, de natură a garanta eficacitatea practică a acesteia și de a consolida sfera de protecție a drepturilor omului.
Metodele de acțiune ale Comitetului în exercitarea funcțiilor și competențelor sale sunt următoarele:
examinarea rapoartelor prezentate de statele părți la Convenție;
Potrivit articolului 19 din Convenție, fiecare stat parte s-a angajat să prezinte “Comitetului, prin intermediul Secretarului general al Națiunilor Unite, rapoarte asupra măsurilor pe care le vor lua pentru a îndeplini angajamentele asumate în virtutea prezentei Convenții, într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a Convenției pentru statul parte interesat “.
Rpoartele ulterioare vor fi prezentate din patru în patru ani, dar Comitetul poate cere oricând rapoarte și informații complementare.
Rapoartele prezentate de state sunt elaborate pe baza unor directive
generale, formulate de Comitet, care conțin indicații precise asupra formei și conținutului lor pentru a furniza o prezentare completă a situației din fiecare stat.
ii. Comitetul poate efectua anchete, în cazul când primește informații pertinente în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte. Anchetele efectuate de Comitet, potrivit articolului 20 din Convenție sunt bazate pe două elemente – confidențialitatea și cooperarea statului pe teritoriul căruia se efectuează ancheta – și se caracterizează prin faptul că procedura anchetei este facultativă, în sensul că un stat poate atunci când devine parte la Convenție ( prin ratificare, aderare, ș.a. ) să declare că nu o acceptă. În această situație, Comitetul nu-și poate exercita competența față de statul respectiv.
iii. Primește și examinează comunicări de la statele părți referitoare la pretinse încălcări ale Convenției de către alt stat. Această competență a Comitetului, stipulată în articolul 21, este subordonată unei declarații de recunoaștere a acesteia de către state.
“ Orice stat parte la prezenta Convenție “, se stipulează în par.1 art.2, “ va putea, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaște competența Comitetului de a primi și examina comunicări prin care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu-și îndeplinește obligațiile ce decurg din prezenta Convenție. Aceste comunicări nu vor putea fi primite și examinate în conformitate cu prezentul articol decât dacă acestea emană de la un stat parte care a făcut o declarație prin care recunoaște, în ceea ce îl privește, competența Comitetului “.
iv. Primește și examinează comunicări de la persoane particulare, cu condiția ca această competență să-i fie în mod expres recunoscută de statul
respectiv.
“ Orice stat parte la prezenta Convenție , dispune articolul 22, poate, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaște competența Comitetului de a primi și examina comunicări prezentate de către persoane fizice sau în numele unor persoane particulare, care țin de jurisdicția sa și care pretind că sunt victime ale unei violări, de către statul parte, a prevederilor Convenției “.
Interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, fiind unul din drepturile fundamentale ale omului, a constituit o preocupare specială, nu numai pentru Națiunile Unite, ci și pentru unele organizații regionale. De aceea între Comitetul contra torturii și mecanismele create pe plan regional au fost stabilite relații de cooperare. Aceste relații se realizează prin Raportul special asupra torturii din cadrul Comisiei drepturilor omului, care urmărește evitarea oricărui paralelism. Acest Raport special are mandatul de a urmări fenomenul torturii în general, scop în care cere guvernelor informații asupra măsurilor legislative și administrative vizând prevenirea torturii și remedierea consecințelor sale și efectuează călătorii în anumite regiuni ale globului pentru a consulta reprezentanții guvernelor.
Comitetul contra torturii a stabilit relații de colaborare cu Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și cu Fondul contribuțiilor voluntare al Națiunilor Unite pentru victimele torturii, fond creat la 16 ianuarie 1981, prin Rezoluția Adunării Generale nr. 36/151.
6. Comitetul pentru drepturile copilului
A fost creat în baza articolului 43 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989 cu scopul “ examinării progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate de ele în virtutea prezentei Convenții “.
Principala funcție a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin Convenția cu privire la drepturile copilului. El își realizează această funcție prin examinarea rapoartelor pe care statele s-au angajat să i le trimită direct și în care sunt menționate măsurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea Convenției.
Rapoartele trebuie să cuprindă, în esență, informații suficiente pentru a permite Comitetului să-și formeze o idee precisă asupra aplicării Convenției în țara respectivă și, dacă este cazul, să indice factorii și dificultățile care împiedică un stat să se achite de unele obligații asumate. Statele s-au angajat, printre altele, ca rapoartelor prezentate de ele Comitetului să li se asigure o largă difuzare pe propriul teritoriu. Comitetul poate solicita statelor informații suplimentare față de cele menționate în rapoartele lor, putând, de asemenea, formula sugestii și recomandări atât guvernelor cât și Adunării Generale a ONU.
Protecția drepturilor copilului intră în competența a o serie de organisme internaționale, precum: Comisia drepturilor omului, Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și a protecției minorităților, UNICEF, ș.a., cu protecția acestor drepturi ocupându-se și unele instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite – OIM, OMS, UNESCO, precum și un număr mare de organizații neguvernamentale. Crearea Comitetului pentru drepturile copilului nu va afecta cu nimic activitatea acestor organe și organizații, între care există o strânsă colaborare, Comitetul putând solicita de la acestea avize specializate sau rapoarte asupra aplicării Convenției în domenii ce țin de competența lor.
În acest context, Comitetul pentru drepturile copilului are rolul de a întreține un dialog permanent cu toți factorii ce se ocupă de promovarea drepturilor copilului pentru a căuta soluții practice problemelor specifice, a mobiliza resursele umane și financiare necesare soluționării acestor probleme, a sesibiliza opinia publică asupra protecției și promovării drepturilor copilului.
§ Secțiunea 2.3
S e c r e t a r i a t u l
Un alt organ al ONU care are atribuții și competență pe linia protecției juridice a drepturilor omului, este Secretariatul acestei organizații internaționale de vocație universală. Dată fiind importanța deosebită pe care ONU o acordă problematicii drepturilor omului, în cadrul Secretariatului s-a instituit funcția de Secretar general adjunct pentru drepturile omului care asigură coordonarea între programele cu privire la drepturile omului și activitățile asemănătoare întreprinse în cadrul Secretariatului ONU și organismele ONU. Totodată, Secretarul general adjunct pentru drepturile omului reprezintă pe Secretarul general la reuniuni și manifestări internaționale de profil și îl ajută în exercitarea atribuțiilor sale umanitare, asigurând serviciile de secretariat ale Comisiei drepturilor omului și ale altor organe similare.
În subordinea sa se află Centrul pentru drepturile omului de la Geneva, în cadrul căruia funcționează Cabinetul Secretarului general adjunct, care are următoarea structură: o unitate administrativă, Biroul de la New York, secretariatul Grupului de lucru asupra dispozițiilor forțate sau involuntare și șase secții corespunzătoare domeniilor de activitate principale desfășurate.
Centrul pentru drepturile omului
Este un organ al Secretariatului ONU care face parte din Oficiul Națiunilor Unite din Geneva și este condus de un Secretar general adjunct care este în același timp și directorul oficiului.
Centrul pentru drepturile omului a fost creat cu scopul de a ajuta
organele și organismele din sistemul Națiunilor Unite să promoveze și să protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale omului consacrate în instrumentele internaționale din sistemul ONU. În exercitarea acestui mandat, Centrului i-au fost conferite următoarele funcții:
de a centraliza activitățile Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului și a furniza servicii tehnice Secretariatului și organelor Națiunilor Unite care se ocupă de drepturile omului ( Adunării Generale, Consiliului Economic și Social, Comisiei drepturilor omului, Comitetului drepturilor omului, ș.a.);
de a efectua cercetări și studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate;
de a întocmi rapoarte asupra respectării drepturilor omului și a lua măsuri în domeniul drepturilor omului;
de a asigura legătura cu organizațiile neguvernamentale, cu instituții din afara sistemului ONU și cu mass-media în problema drepturilor omului;
de a soluționa și difuza informații și a pregăti publicațiile Centrului.
Cabinetul Secretariatului general adjunct al ONU pentru drepturile omului, ca structură, cuprinde trei organisme și șase secții. Acestea sunt:
Unitatea administrativă – are misiunea de a ajuta pe Secretarul general adjunct să administreze resursele Centrului, ocupându-se și de elaborarea proiectelor de plan pe termen mediu, a bugetelor Centrului, inclusiv a rapoartelor de execuție;
Biroul de la New York – are ca funcții principale de a asigura coordonarea activităților Centrului de la Geneva cu celelalte servicii ale Secretariatului de la New York, de a informa Centrul drepturilor omului de la Geneva asupra faptelor noi care se produc la sediul Națiunilor Unite de la New York în domeniul drepturilor omului, de a furniza cabinetului Secretariatului general al ONU informații și asistență de specialitate;
Secretariatul Grupului de lucru asupra dispozițiilor forțate sau involuntare – are rolul de a ajuta la aplicarea procedurii de urgență adecvate când se semnalează cazuri de dispoziție, pregătind, totodată, misiuni de bune oficii și de intervenții umanitare și având un rol consultativ în domeniu.
Secțiile Cabinetului Secretariatului general adjunct pentru drepturile omului sunt în număr de șase și anume:
secția instrumentelor internaționale, care furnizează servicii tehnice și de secretariat organelor de supraveghere a modului de aplicare a Convențiilor referitoare la drepturile omului;
secția de comunicații, are ca principală funcție de a se ocupa de comunicările privind aserțiunile de violare a drepturilor omului primite în aplicarea procedurilor confidențiale;
secția proceduri speciale – organ ce asigură servicii de secretariat pentru activitățile prevăzute în Convențiile internaționale, întreprinse de grupele de lucru sau de raportorii speciali, de reprezentanții speciali sau de alte persoane însărcinate să studieze situația drepturilor omului în diverse țări sau anumite probleme;
secția de cercetări, studii, și prevenirea discriminării – elaborează studii și rapoarte asupra promovării și protecției drepturilor omului la cererea organelor abilitate și colaborează la pregătirea de instrumente internaționale referitoare la drepturile omului;
secția servicii consultative – pregătește seminarii internaționale și cursuri de formare în problemele drepturilor omului în toate regiunile globului, supervizează programele anuale de burse de perfecționare destinate
serviciilor guvernamentale, etc.
secția de relații externe, publicații și documente – organ creat cu scopul de a asigura funcționarea normală a politicilor și programelor ONU în domeniul drepturilor omului.
§ Secțiunea 2.4
Instituțiile specializate ale ONU cu preocupări în protejarea drepturilor omului
Instituțiile specializate sunt organizații internaționale care, potrivit actelor lor Constitutive îndeplinesc anumite funcții în domeniul economic, social, cultural, al sănătății, al comunicațiilor și în alte domenii, exercitându-și atribuțiunile sub controlul Organizației Națiunilor Unite, față de care își păstrează însă caracterul de sine stătător, dezvoltând cu organizația doar relații de coordonare și colaborare.
Analizând problematica protecției juridice a drepturilor omului în sistemul Organizației Națiunilor Unite, se impune prezentarea acelor instituții specializate considerate mai importante prin natura preocupărilor, prin sfera lor de activitate și în mod deosebit prin contribuția pe care și-au adus-o și și-o aduc pe linia promovării și aparării drepturilor omului.
A – Organizația Internațională a Muncii
Organizația Internațională a Muncii este organizația cu cea mai îndelungată tradiție și practică pe plan internațional în domeniul protecției și promovării drepturilor omului, și care a elaborat și utilizat cele mai multe mecanisme procedurale vizând încurajarea punerii în aplicare a reglementărilor care privesc importante drepturi și libertăți fundamentale ale omului, îndeosebi în domeniile economic și social legate de condiția muncii.
Organizația Internațională a Muncii ( OIM ), organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată a Națiunilor Unite ( din
1946 ), a fost înființată la 11 aprilie 1919, ca organizație autonomă asociată la Societatea Națiunilor, motivația înființării unei asemenea instituții care să protejeze anumite drepturi ale muncitorilor se regăsește în Protocolul Constituției OIM în care se arată : “ având în vedere ca există condiții de muncă care implică nedreptate, mizerie și lipsuri pentru un mare număr de oameni, ceea ce provoacă o atât de mare nemulțumire încât pune în pericol pacea și omenia în întreaga lume și având în vedere necesitatea urgentă de a îmbunătăți aceste condiții, ca de exemplu prin:
reglementarea orelor de lucru, inclusiv stabilirea zilei și a săptămânii de lucru maxime;
reglementarea recrutării forței de muncă;
prevenirea șomajului, garantarea unui salariu care să asigure condiții satisfăcătoare de trai;
protecția muncitorilor împotriva bolilor generale și profesionale și accidentelor de muncă;
protecția copiilor, adolescenților și femeilor;
pensii pentru bătrânețe și invaliditate;
apărarea intereselor muncitorilor care lucrează în alte țări decât ale lor proprii;
recunoașterea principiilor remunerării egale la muncă egală și a libertăților de asociere;
organizarea învățământului tehnic-profesional și alte măsuri asemănătoare “.
La 10 mai 1944, cea de-a doua Conferință generală a OIM a adoptat “ Declarația de la Philadelphia privind scopurile și obiectivele Organizației Internaționale a Muncii și principiile după care trebuie să se călăuzească politica membrilor ei “. Conferința afirmă că principiile enunțate în această declarație se aplică în întregime tuturor popoarelor lumii și în modalitatea de aplicare a lor trebuie să se țină seama de gradul de dezvoltare economică și socială atins de fiecare popor, având în vedere și o aplicare progresivă a lor față de popoarele încă dependente și față de cele care nu au atins încă stadiul de autoguvernare. Declarația este alcătuită din cinci părți astfel:
Partea I enunță următoarele principii fundamentale pe care se bazează organizația:
munca nu e o marfă;
libertatea cuvântului și de asociere este esențială pentru un progres continuu;
mizeria, oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea tuturor;
lupta împotriva săraciei trebuie să se desfășoare fără ragaz în fiecare stat.
Partea a II-a a Declarației, pornind de la constatarea că “ o pace trainică nu poate fi stabilită decât pe baza justiției sociale “ enumeră o serie de obiective și modalități de acțiune pentru atingerea lor:
toate ființele omenești, fără deosebire de rasă, credință sau sex, au dreptul să urmărească atât bunăstarea materială, cât și dezvoltarea lor spirituală în condițiile libertății și demnității, stabilității economice și posibilități egale;
realizarea condițiilor care să permită obținerea acestui rezultat trebuie să constituie scopul central al oricărei politici naționale și internaționale;
politicile și măsurile adoptate pe plan național și internațional, mai ales în domeniile economic și financiar, trebuie să fie acceptate și apreciate numai în măsura în care sunt de natură să favorizeze acest obiectiv fundamental;
OIM îi revine sarcina să studieze toate politicile și măsurile de ordin economic și financiar pe plan internațional în lumina acestui obiectiv fundamental, putând să includă în hotărârile și recomandările ei orice prevederi pe care le consideră indicate.
Partea a III-a cuprinde obligația solemnă a OIM de a promova în statele lumii programe ce vor urmări:
extinderea măsurilor de asigurări sociale;
un nivel adecvat de alimentație, de condiții de locuit și posibilități de recreere și cultură;
folosirea completă a forței de muncă și ridicarea nivelului de trai, etc.
Partea a IV-a enunță ideea că realizarea acestor obiective poate fi realizată printr-o acțiune eficace pe plan național și internațional, în special prin măsuri tinzând să favorizeze dezvoltarea producției și consumului, să evite fluctuațiile economice grave, să realizeze progresul economic și social al regiunilor din lume mai puțin dezvoltate, să promoveze un comerț
internațional cu volum ridicat și constant, etc.
Partea a V-a afirmă că principiile enunțate în această Declarație “ se aplică în întregime tuturor popoarelor lumii ”.
Pentru transpunerea în viață a principiilor și obiectivelor enunțate în Declarație, Organizația Internațională a Muncii desfășoară următoarele activități:
elaborează Convenții și recomandări care stabilesc normele internaționale ale muncii;
formulează principii și programe internaționale destinate a îmbunătăți condițiile de muncă și de trai și pentru promovarea drepturilor fundamentale ale omului;
organizează programe de cooperare tehnică internațională pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea acestor principii;
desfășoară activități de instruire, învățământ și cercetare;
cooperează cu alte instituții în vederea sprijinirii țărilor membre de a-și formula o politică națională de ansamblu pentru utilizarea forței de muncă;
În afară de faptul ca Organizația Internațională a Muncii și-a adus o contribuție de seamă între cele două războaie mondiale la elaborarea unor standarde internaționale pe linia ocrotirii drepturilor omului, în ceea ce privește raporturile de muncă și ale ocrotirii sociale, prin elaborarea unui număr de 67 de Convenții și 66 de recomandări în materie, se poate spune că această instituție prin însăși problematica pe care o abordează în societatea contemporană, se subordonează întru totul acestui deziderat major – apărarea drepturilor omului.
B – Organizația Mondială a Sănătății
OMS este o organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată a Națiunilor Unite, ce a fost creată la 22 iulie 1946 la New York, atunci când a fost adoptat actul său Constitutiv, însă a început oficial să funcționeze la 7 aprilie 1948, după ce 26 de state membre ale ONU au ratificat Constituția acesteia.
Țelul Organizației Mondiale a Sănătății este promovarea cooperării internaționale în vederea ridicării popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate. “ O stare de perfectă sănătate pe care trebuie să o atingă orice om – se arată în preambulul Constituției OMS – constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială “. Sănătatea tuturor popoarelor, se menționează în continuare în acest document, “ este o condiție fundamentală a păcii în lume și a sănătății. Creșterea sănătoasă a copilului are o însemnatate fundamentală. Guvernele au responsabilitatea popoarelor lor. Ele nu pot face față acestor răspunderi decât luând măsurile sanitare și sociale adecvate “
Pentru atingerea acestui scop, organizației i-au fost încredințate următoarele funcțiuni:
să acționeze ca autoritate conducătoare și coordonatoare în domeniul sănătății în lucrările cu caracter internațional;
să stabilească și să mențină o colaborare efectivă cu Organizația
Națiunilor Unite, instituțiile specializate, administrațiile guvernamentale de sănătate,etc.
să dea ajutor guvernelor, la cererea lor, să-și întărească serviciile de sănătate;
să procure asistență tehnică adecvată și, în caz de urgență, să dea ajutorul necesar guvernelor sau după aprobarea lor;
să procure sau să dea ajutor la procurarea unor servicii sanitare și de ajutor necesare unor populații speciale, cum ar fi cele din teritoriile de sub tutelă, la cererea Națiunilor Unite;
să înființeze și să întrețină servicii administrative și tehnice, precum servicii de epidemiologie și de statistică;
să încurajeze și să aducă contribuții unor acțiuni ce tind la reprimarea bolilor epidemice, endemice și a oricăror alte boli.
Organizația Mondială a Sănătății are și alte funcții, dintre care:
de a favoriza îmbunătățirea nutriției, cazării, asanărilor, creării condițiilor economice și de muncă;
să facă să progreseze acțiunea în sprijinul sănătății și bunăstării fizice a mamei și a copilului și să îmbunătățească aptitudinea lor de trăi în armonie cu un mediu în plină transformare;
să favorizeze toate activitățile în domeniul igienei mintale, în special măsurile care se raportează la stabilirea relațiilor armonioase dintre oameni;
să stimuleze și să promoveze cercetarea în domeniul sănătății;
să favorizeze îmbunătățirea normelor de învățământ și pe cele de formare a personalului sanitar, medical și înrudit;
să ajute la formarea printre popoare a unei opinii publice luminate în ceea ce privește sănătatea.
În exercitarea funcțiilor sale, OMS a organizat campanii intensive pentru luptă contra bolilor transmisibile și a executat un vast program de asistență tehnică în țările în curs de dezvoltare, care s-a extins la toate aspectele sănătății publice. Organizația Mondială a Sănătății a adoptat regulamente sanitare și a întreprins proiecte în peste 160 de țări pentru servicii de sănătate, de luptă contra bolilor, a sănătății familiale și a alimentației și de igienă a mediului. Ea a acordat prioritate educației și formării de personal medical și auxiliar și s-a preocupat de ajutoare în caz de catastrofe și de luptă contra abuzului de droguri.
Realizată într-un mod specific, activitatea OMS se materializeză mai ales printr-o serie de acțiuni pe plan mondial cu prilejul diferitelor evenimente deosebite. Avem în vedere acțiunile umanitare în timpul conflictelor armate, dar și în timp de pace, prin executarea unor programe în diferite zone ale lumii pentru apărarea omului. Sunt numeroase acțiunile pe care această organizație le-a întreprins pentru combaterea diferitelor maladii ce au apărut de-a lungul vremii în diferite zone, a unor programe în țările subdezvoltate și multe acțiuni de caritate, toate orientate pe direcția protecției omului, a apărării dreptului său fundamental de a fi sănătos, de a trăi.
Apreciind contribuția sporită la îmbunătățirea sănătății popoarelor de pretutindeni în lume, Secretarul general al ONU, Kurt Woldheim, sublinia în mesajul adresat OMS cu ocazia aniversării acesteia: “ OMS a dat un frumos exemplu cu privire la rolul catalizator pe care îl poate juca o organizație internațională …Ceea ce OMS a realizat deja oferă încredere deplină în viitor. “
C – Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură ( F A O )
FAO a fost primul organism permanent al Națiunilor Unite creat după cel de-al doilea război mondial. 44 de state prezente la Conferința Națiunilor Unite de la Hot Springs ( Virginia ) în mai 1943 au hotărât să acționeze împreună pentru eliminarea foametei prin realizarea unei agriculturi mondiale stabile.
FAO este o instituție specializată a ONU, actul Constitutiv al organizației, denumit Constituție fiind semnat la 16 octombrie 1945 la Quebec, în Canada, organizația având printre obiectivele sale și pe acela al realizării cooperării internaționale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminării foametei și malnutriției, care este un drept fundamental al omului.
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură are caracter preponderent tehnic, scopul creării acesteia, enunțat în preambulul Constituției, fiind:
de a ridica nivelul de hrană și condițiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicția statelor membre;
de a ameliora randamentul producției și eficacitatea repartiției tuturor produselor alimentare și agricole;
de a îmbunătăți situația populației rurale;
de a contribui astfel la dezvoltarea economiei mondiale și a elibera omenirea din foamete;
Pentru îndeplinirea funcțiilor sale, FAO desfășoară, în conformitate cu art. 1 din actul sau Constitutiv, următoarele activități:
culege, analizează, interpertează și difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentația și agricultura;
furnizează informații și acordă consultații membrilor săi cu privire la toate aspectele legate de producția, distribuția și consumul de produse alimentare și agricole în raport cu nevoile sale;
acordă asistență tehnică în vederea realizării unor programe naționale, revenindu-i o treime din proiectele lansate din cadrul P.N.U.D. – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare;
realizează o serie de programe pe zone, țări și obiective, unele în colaborare cu OIM, OMS, BIRD și cu alte organizații;
răspunde de campania mondială împotriva foametei – acțiune lansată în 1960, care face apel la asistența neguvernamentală în scopul lichidării foametei pe Glob;
încheie acorduri cu instituții de dezvoltare guvernamentale cu privire la crearea unor fonduri cu destinație specială;
conservarea resurselor naturale și adoptarea unor metode perfecționate de producție agricolă și a unor sisteme satisfăcătoare de credit
agricol pe plan național și internațional.
Principalele organe ale FAO sunt: Conferința compusă din toate statele membre, Consiliul, ca organ executiv de conducere a activității între două Conferințe, Directorul General, numit de Conferință. Pe lângă aceste organe principale, ea dispune de numeroase organe subsidiare ( comisii, comitete, grupuri de lucru, grupuri de experți ) constituite independent sau în colaborare cu diferite organisme și organizații internaționale, care îi permit să-și extindă sfera de acțiune asupra unei game largi de probleme din domeniul său de activitate.
Studierea și găsirea formelor și metodelor prin care oamenii să fie scăpați de spectrul foamei, mai bine zis să le fie apărată viața, reprezintă scopul de bază al acestei organizații. Studiile, programele lansate de FAO pe plan mondial, avertizarea omenirii cu privire la evoluția și tendințele problemei alimentației sunt chestiuni care frământă în mod serios în momentul actual societatea contemporană, deoarece observăm în mod clar că ele au ca scop apărarea celui mai de preț și scump bun al omului – viața.
D – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură – UNESCO
Inițiativa creării unei organizații de cooperare culturală internațională aparține Franței, a cărei propunere a fost acceptată în principiu, ulterior guvernele francez și britanic convocând o conferință internațională, ce și-a desfășurat lucrările la Londra între 1 și 16 noiembrie 1945, prilej cu care a fost adoptată Convenția prin care s-a instituit Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. În preambulul Convenției care a creat UNESCO, guvernele statelor părți declară, în numele popoarelor “ că, întrucât demnitatea omului cere răspândirea culturii și educației pentru toți în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, acesta constituie pentru toate popoarele îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească în spiritul asistenței reciproce “.
Convenția UNESCO fundează principalele sale obictive pe menținerea păcii și securității internaționale prin educație, cultură, știință și comunicație și pe respectul universal al justiției, al legii și al drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Astfel, definind UNESCO, Convenția dispune: “ organizația își propune să contribuie la menținerea păcii și securității, strângând legăturile de colaborare între națiuni prin educație, știință și cultură spre a asigura respectul universal pentru justiție, lege, drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Națiunilor Unite le recunoaște tuturor popoarelor “
Fixând încă din primul articol scopurile principale ale UNESCO, paragraful 2 din articolul 1 din Convenție precizează măsurile pe care trebuie să le ia organizația pentru realizarea acestor scopuri, și anume:
să furnizeze cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popoare, acordând concursul său organelor de informare a maselor;
să imprime un puternic impuls educației populare și răspândirii culturii:
colaborând cu statele membre ale organizației care doresc aceasta pentru a le ajuta să dezvolte acțiunea lor educativă;
instituind colaborarea între popoare în scopul realizării treptate a idealului ca accesul la educație să fie deschis, în mod egal tuturor, fără deosebire de rasă, sex sau de condiție economică sau socială;
sugerând metodele de educație cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din întreaga lume în spiritul răspunderilor omului liber.
să ajute la păstrarea, progresul și răspândirea științei.
Totodată, pentru atingerea obiectivelor propuse, UNESCO acționează pe mai multe planuri:
I – prin acțiuni cu caracter normativ;
II – prin repunerea în funcțiune a sistemelor de învățământ dezorganizate în urma conflictelor armate;
III – prin organizarea de acțiuni pilot (ex: trimiterea de experți, acordare de burse);
IV – prin difuzarea de directive în domeniul educației.
UNESCO a elaborat un vast program cuprinzând diverse tipuri de acțiuni concepute pentru a reglementa complexele probleme pe care le ridică dezvoltarea educației, științei și culturii. Astfel, în domeniul activităților sale normative, a adoptat o serie de instrumente internaționale – convenții, rezoluții, recomandări – vizând exercitarea drepturilor omului. Într-una din rezoluții, adoptată la cea de-al 18-a reunire a Conferinței generale se menționa: “ apărarea și promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și lupta contra incitării la război, colonialismul, neocolonialismul, rasismul, apartheidul și toate celelalte forme de opresiune și discriminare constituie pentru UNESCO o datorie esețială pentru că atingerile aduse drepturilor omului sunt o sursă de conflicte și, ca urmare, o amenințare la adresa păcii și securității internaționale și pentru că organizația are ca misiune a servi la respectarea demnității omului “.
UNESCO este instituția specializată din sistemul ONU căreia îi revine rolul principal în garantarea și exercitarea dreptului la educație – drept ce constituie o condiție sine qua non pentru exercitarea celorlalte drepturi și libertăți fundamentale – având ca principală componentă dreptul la învățătură, enunțat într-o serie de instrumente internaționale, dar de care este lipsită o mare parte a locuitorilor Terrei. În acest sens menționăm Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului , elaborată la 14 decembrie 1960 de către Conferința Generală a UNESCO, prin care toate statele părți s-au angajat să abroge toate dispozițiile legislative și administrative și să pună capăt tuturor practicilor care antrenează discriminări în domeniul învățământului, și de asemenea, să adopte măsuri adecvate, inclusiv de ordin legislativ, pentru a nu exista nici o discriminare în admiterea elevilor în instituțiile de învățământ și să nu admită nici o diferențiere de tratament în privința cheltuielilor școlare.
În privința dreptului la cultură – concept complex, cu elemente ce țin de dreptul de informare și exprimare, accesul la valorile spirituale, naționale și universale, dreptul de a participa la viața culturală, precum și cu unele drepturi economice și sociale, civile și politice – Conferința Generală a UNESCO, a proclamat la 4 noiembrie 1966, Declarația principiilor cooperării culturale internaționale “ pentru ca guvernele, autoritățile, organizațiile și instituțiile responsabile de activități culturale să se inspire în mod constant din aceste principii și pentru ca, așa cum prevede Actul Constitutiv al organizației, de a se ajunge la înfăptuirea păcii și prosperității definite în Carta Națiunilor Unite “. Acest document internațional de referință în materia drepturilor culturale enumeră o serie de principii, dintre care:
principiul egalității culturilor, pornind de la teza că fiecare cultură are demnitatea și valoarea sa, care trebuie respectată și păstrată;
cooperarea culturală este un drept și o datorie pentru toate statele, care trebuie să-și împartă știința și cunoșțintele și să respecte originalitatea fiecărei culturi;
cooperarea culturală internațională, bi și multilaterală, regională sau universală, are ca scop : să îmbogățească culturile, să dezvolte relațiile pașnice și prietenia între popoare, să permită fiecărui om accesul la cunoaștere și să îmbogățească condițiile de viață spirituală a omului și a existenței sale materiale.
Scopurile UNESCO, care sunt îndreptate în direcția favorizării schimburilor culturale a educației, a științei și progresului, sunt legate în mod iminent de om, de ceea ce Declarația Universală a Drepturilor Omului cere popoarelor cu privire la ființa umană. Militând pentru creșterea gradului de educație, pentru protejarea valorii culturale a umanității,pentru tot ce a creat valoros ființa umană, UNESCO este una din instituțiile specializate ale ONU care-și aduce o contribuție efectivă la dezvoltarea vieții spirituale de care are nevoie omenirea.
E – Agenția Internațională pentru Energia Atomică
Statutul Agenției Internaționale pentru Energia Atomică a fost elaborat
de Conferința de la New York a 81 de state, care l-a adoptat în unanimitate la 26 octombrie 1956, statut ce a intrat în vigoare la 22 iulie 1957. Prima Conferință generală a A.I.E.A. a avut loc la Viena, unde s-a stabilit și sediul Agenției, între 1-27 octombrie 1957.
Agenția depune eforturi pentru a grăbi și a face să crească contribuția energiei atomice pentru pace, sănătate și prosperitate în întreaga lume. Pe măsura posibilităților sale, Agenția se asigură că ajutorul furnizat de ea sau la cererea ei, sub conducerea sau controlul ei, să nu fie folosit în scopuri militare.
Potrivit art.III din Actul Constitutiv al A.I.E.A. se disting următoarele funcții ale organizației:
să încurajeze și să înlesnească dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri pașnice și cercetarea științifică în domeniu în lumea întreagă;
să favorizeze schimbul de informații științifice și tehnice cu privire
la folosirea energiei atomice în scopuri pașnice;
să dezvolte schimbul și mijloacele de formare a savanților și specialiștilor în domeniul folosirii energiei atomice în scopuri pașnice;
să stabilească și să aplice măsuri care să garanteze că produsele fisionabile și alte produse, serviciile sau instalațiile și informațiile furnizate de Agenție sau la cererea sa nu sunt folosite în scopuri militare;
să stabilească sau să adopte, consultându-se sau dacă e cazul în colaborare cu Națiunile Unite norma de securitate destinată să protejeze sănătatea și să reducă la minim primejdiile la care sunt expuse persoanele și bunurile.
Agenția adresează rapoarte anuale asupra lucrărilor sale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, iar dacă în cadrul lucrărilor Agenției se ivesc probleme ce sunt de competența Consiliului de Securitate, atunci va fi sesizat și acesta, ca organ căruia îi revine răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale. Totodată, adresează rapoarte și Consiliului Economic și Social, precum și altor organe ale Națiunilor Unite asupra problemelor ce intră în competența lor.
Odată cu stabilirea sistemului instituțional al cooperării în cadrul A.I.E.A., în statut sunt menționate o serie de principii care să guverneze activitatea sa generală, precum și aceea de acordare a asistenței tehnice și științifice. În exercitarea funcțiilor sale, Agenția se conduce după următoarele principii:
acționează conform țelurilor și principiilor adoptate de ONU pentru promovarea intereselor păcii și colaborării internaționale, conform politicii promovate de ONU pentru realizarea unei dezarmări bazate pe garanții pentru
toate statele;
repartizează resursele sale în așa fel încât să asigure folosirea lor eficientă și în folosul progresului în toate regiunile lumii, ținând cont de necesitățile speciale ale statelor slab dezvoltate;
nu subordonează ajutorul pe care-l acordă membrilor săi unor condiții politice, economice, militare sau altor condiții incompatibile cu dispozițiile prezentului act;
asigură egalitatea suverană a tuturor membrilor, precum și toate drepturile și privilegiile ce decurg din calitatea de membru al Agenției.
Problematica utilizării energiei atomice în scopuri pașnice a constituit unul dintre cele mai importante aspecte ale soluțiilor internaționale în perioada postbelică, problema căreia i-au fost consacrate ani îndelungi și controversate tratative diplomatice desfășurate în cadrul și în afara Organizației Națiunilor Unite. Crearea unei agenții internaționale pentru energia atomică reprezintă o încununare a eforturilor depuse în vederea realizării colaborării între state în acest domeniu.
F – Fondul Monetar Internațional. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
Aceste două instituții bancare au fost create în 1944 la Conferința de la Bretton-Woods ( SUA ), iar în 1947 ele au căpătat statutul de instituții specializate ale ONU.
Fondul Monetar Internațional ( FMI ) – instituție ce a început să ființeze la 27 decembrie 1944, a fost creată cu scopul:
de a favoriza cooperarea monetară internațională, expansiunea
comerțului internațional și stabilitatea schimburilor;
de a menține angajamentele de schimb ordonate între membri și a evita cursa deprecierii schimburilor;
de a ajuta la eliminarea restricțiilor de schimb care împiedică dezvoltarea comerțului internațional.
În aceste scopuri FMI vinde aur sau devize membrilor săi pentru a facilita astfel comerțul lor internațional și acordă consultații guvernelor cu privire la produsele lor financiare, propunând printre altele și măsuri de luptă contra inflației. În 1976 printr-o rezoluție a consiliului guvernatorilor, au fost aduse o serie de amendamente statutului FMI, cu privire la adaptarea Fondului și a operațiunilor sale la condițiile actuale.
FMI dispune de un capital constituit de statele membre ( 25% în aur,
75% monedă națională ) după o serie de criterii ( venituri naționale, rezerve valutare, etc.), numărul de voturi ale unui stat și drepturile sale de tragere fiind în raport direct cu mărimea cotei sale la fond.
Tranzacțiile cu FMI iau forma cumpărărilor valutelor altor țări membre pentru volumul echivalent al propriilor lor valute. Țara care primește asistență financiară plătește FMI echivalentul în moneda sa națională, la paritatea stabilită, pentru volumul de valută străină pe care dorește să-l cumpere. În același timp se angajează ca, într-un interval de timp, să-și “ răscumpere “ propria monedă plătind în aur sau într-o valută liber convertibilă acceptată de FMI.
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD ), instituție specializată din sistemul Națiunilor Unite înființată la 27 decembrie 1944, prin acordurile de la Bretton-Woods cu scopul inițial de a finanța construcția și dezvoltarea țărilor membre, de ajuta la eliminarea urmărilor războiului. În prezent BIRD acordă credite și asistență tehnică statelor membre pentru proiecte de dezvoltare economică. Fondul pentru acordarea împrumuturilor se constituie din plățile efectuate de statele membre în contul subscripțiilor lor de capital, împrumuturi ale băncii de pe diferite piețe de capital ale lumii, câștiguri nete ale băncii. În general Banca acționează ca un intermediar între deținătorii de capital din diferite state și țările care solicită credite. Activitatea băncii îmbracă două forme principale: una constă în acordarea de împrumuturi statelor membre pentru realizarea unor proiecte de investiții, sau pentru înfăptuirea unor programe de dezvoltare. Această activitate a băncii constituie forma directă de asistență financiară pe care aceasta o acordă, Banca folosind în activitatea ei și forma indirectă de asistență financiară, ce constă în garantarea de către BIRD a împrumuturilor obținute de statele membre pe piața financiară internațională.
Împrumuturile de la Banca nu se obțin de către statele membre în mod automat și nici pe baza unui cuantum prestabilit ca urmare a subscripției acelui stat la capitalul ei. Un stat obține împrumut de la Bancă ca urmare a unor negocieri purtate de ea. Conform statutului BIRD, ea acordă împrumuturi statelor membre în următoarele condiții:
împrumuturile să fie folosite pentru realizarea unui scop productiv, materializat într-un proiect de investiții, un caracter prioritar;
proiectul de investiții pentru care se solicită împrumutul de la bancă, trebuie să prezinte și garanția din punct de vedere tehnic și economic;
statul care solicită împrumut să nu aibă posibilitatea de a obține mijloacele financiare respective dintr-o altă sursă și în condiții mai avantajoase, decât cele ale băncii;
statul care solicită împrumutul să poată garanta rambursarea lui.
Calitatea de membru BIRD se dobândește după ce statul a devenit
membru FMI, România devenind membru atât al Fondului, cât și al băncii la 15 decembrie 1972.
Structura organizatorică a acestor două instituții bancare ( FMI și BIRD) este dată de Consiliul guvernatorilor – organ suprem în care e reprezentat fiecare stat cu câte un guvernator, care se întrunește anual, guvernatorii fiind desemnați pe o perioadă de cinci ani, și Consiliul directorilor. Prin acordurile care stau la baza celor două organizații s-au
prevăzut drept scop principal al activității lor stabilirea condițiilor pentru dezvoltarea împrumuturilor internaționale, realizarea unei stabilități a valutelor și dezvoltarea investițiilor de capital particular.
CONCLUZII
Problematica condiției umane, implicit a drepturilor omului în lumea contemporană constituie, fără îndoială, una din temele cele mai largi abordate la diferitele niveluri, naționale și internaționale, teoretic și practic, prin mijloace de informare și de manifestare o opiniei publice în general.
Aceasta constituie reflectarea unei realități și a unei preocupări legitime a comunității internaționale ce a înscris, în prezent, pe primul plan al ordinii sale de zi problematica umanitară conform căreia, prin raporturi de intercondiționare, i s-ar subsuma toate celelate probleme mondiale. În acest context voi reaminti o declarație a Secretarului general adjunct pentru drepturile omului din cadrul ONU, domnul Jan Mortenson, conform căreia : “ problema drepturilor omului este inima întregului sistem al Națiunilor Unite, indiferent de misiunea specială cu care a fost însărcinat, păstreză în spirit obiectivul final al Organizației : protecția și promovarea păcii internaționale și ale drepturilor omului “.
Conștientizarea și apoi instituționalizarea, ca unul din țelurile fundamentale ale Națiunilor Unite, a interdependenței dintre protecția drepturilor omului și menținerea păcii și securității internaționale, materializată pe parcursul a peste patru decenii, pe de o parte într-un număr impresionant de instrumente juridice cu vocație de universalitate și a altora cu caracter regional și subregional, iar pe de altă parte într-un sistem de organisme, mecanisme și programe oferă astăzi elemente valoroase în acțiunea de promovare a respectului și de aplicare a unor drepturi și libertăți esențiale pentru viața, libertatea, demnitatea, bunăstarea și dezvoltarea persoanei umane.
Un elemen, de altfel fundamental, menit a oferi acestor probleme răspunsuri și soluții viabile, realiste și totodată stimulatoare, îl constituie analiza dinamică a instituției drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, instituție ce înregistreză diferite tendințe și marchează evoluții care nu pot fi lăsate în sfera unei analize de ansamblu ale vieții internaționale.
În contextul internațional actual se înregistreză o abordare universală privind aceste aspecte, fondată, în esență, pe cooperarea interguvernamentală pe baza Cartei Națiunilor Unite pentru a oferi cadrul colaborării statelor în favoarea promovării drepturilor omului în sistemul Națiunilor Unite. Dar, totodată se înregistreză și anumite tendințe de concretizare pe plan regional, cu motivația priorității absolute a drepturilor individuale, în autonomie cu societatea din care fac parte și chiar cu normele și principiile care guvernează sistemul drepturilor omului instituit în cadrul Națiunilor Unite și care are la bază egalitatea suverană a statelor și neamestecul în treburile lor interne.
În ce pivește impactul extinderii cooperării internaționale a statelor în domeniul drepturilor omului, este necesar a sublinia că recunoașterea și consacrarea acestor drepturi prin documente internaționale a avut o influență benefică, contribuind la perfecționarea legislațiilor naționale. Pe de altă parte, problematica drepturilor omului, căpătând o dimensiune internațională din ce în ce mai accentuată, acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificate la maximum ideile de libertate și demnitate, să fie stimulată opoziția față de regimurile totalitare, acțiunea internațională generând încredere și spirit de răspundere în promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizații și organisme internaționale.
În ultimul deceniu, cercetarea drepturilor omului a căpătat proporțiile unui autentic fenomen politic și juridic internațional implicând, prin intensitatea și întinderea lui, aproape toate popoarele. Astfel, drepturile oamenilor au devenit un subiect extrem de dezbătut care a contribuit, pe baza Declarației Universale a Drepturilor Omului, la adoptarea unui număr impresionant de reglementări internaționale, prevăzute în numeroase mecanisme pentru aplicarea lor practică.
Evidența pe plan internațional a acestor prevederi, ca și a implicațiilor ce decurg din acestea în planul politicii externe a statelor, inclusiv pentru asigurarea păcii și securității mondiale, au făcut ca preocupările pentru respectarea drepturilor omului să devină astăzi unul din elementele esențiale ale ordinii internaționale.
B I B L I O G R A F I E :
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă – “ Tratat al drepturilor omului “, edit. Europa-Nova, București, 1995;
Ion Suceavă și colaboratorii – “ Omul și drepturile sale “, edit. Ministerului de Interne, București, 1991;
Florian Coman – “ Drept Internațional Public “ vol. II, edit. Sylvi, București, 1999;
Florian Coman și Nicolae Purda – “ Protecția juridică a drepturilor omului “, edit. G2A, București, 1999;
Tomoș Sergiu – “ Dicționar politic “, edit. Academiei Române, București, 1993
Ionel Cloșcă – “ Dicționar de drept internațional public “, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982;
Victor Duculescu – “ Protecția juridică a drepturilor omului“, edit. Lumina Lex, București, 1994;
Gabriel Munteanu – “ Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură – FAO, documente “, Editura Politică, București , 1973;
Mariu Buhoară – “ Organizația Mondială a Sănătății, documentar “, Editura Politică , București, 1964;
George Sprinteroiu, Doina Topor – “ Agenția Internațională pentru Energia Atomică, documentar ”, Editura Politică, București, 1978;
Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale – Documente fundamentale, București , Editura Politică, 1970;
Cristian Popișteanu – “ Mic ghid al ONU și al instituțiilor spaecializate”, Editura Politică, București, 1964;
Martian I. Niciu – “ Organizații Internaționale “ , ediția II, edit.Fundației “ Chemarea ”, Iași, 1994;
Marcu Viorel – “ Mecanisme internaționale de garantare a drepturilor omului “, Editura “ Sigma Plus “ – Deva, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Omului In Sistemul Organizatiei Natiunilor Unite (ID: 125337)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.