Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Proprie

=== l ===

Capitolul I

Aspecte introductive privind răspunderea civilă delictuală.

1. Sediul materii.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 998-1003 Codul civil, unde este sintetizată în principiu vizând cerințe de etică și echitate socială și de securitate juridică: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Articolul 998 prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală sa ocazionat, a-l repara”, în completare art. 999 dispune că „omul este responsabil nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

Articolul 998-999 se referă la răspunderea pentru fapta proprie.

Prin art.1000 se instituie răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane; prin art.1000 alin.1 și art.1001 se reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane; prin art.1002 se instituie răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor edificii care îi aparțin.

Prin art.1003 este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.1

Textele legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Textele legale nu-și propun să descrie în mod concret acele fapte ilicite care pot angaja răspunderea civilă delictuală. Revine practicii de aplicare a legii sarcina de a verifica întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii.

2. Noțiunea de răspundere civilă delictuală.

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligație ce izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei are obligația de a repara prejudiciul cauzat. Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune specifică dreptului civil.

Fiind o sancțiune de drept civil (și nu o pedeapsă), are în vedere patrimoniul persoanei ce a săvârșit fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, iar în cazul decesului acestuia, răspunderea civilă delictuală se va transmite moștenitorilor săi.

Faptul juridic ilicit care dă naștere obligației de despăgubire are noțiunea de delict civil. Delictul civil dă naștere răspunderii civile delictuale. Faptul ilicit cauzator de prejudiciu, dând nașterea obligației de a-l repara, în concluzie delictul civil este izvor de obligații.1

3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală prezintă următoarele caracteristici:

– constituie o sancțiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudicii.

– nu are caracter de pedeapsă, însă în contextul interferențelor dintre diferitele sancțiuni juridice, nimic nu se opune ca această sancțiune civilă să se asocieze cu o pedeapsă.

– este o sancțiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

– neavând caracter de pedeapsă se transmite moștenitorilor autorului faptului prejudiciabil. Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune care se aplică, nu atât în considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său.

– dacă în ipoteza în care un infractor decedează înainte de condamnare, într-un proces penal, acesta încetează și nu se mai pronunță pedeapsa, însă moartea infractorului nu implică și afectarea aplicabilității sancțiunii civile de reparare a prejudiciului de către moștenitorii săi.

4. Funcțiile răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală are următoarele funcții:

– funcția educativ-preventivă, ceea ce se regăsește în influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor și pe cale de consecință în prevenirea săvârșirii delictelor. Conștiința că faptă ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage obligația de desdăunare, îndeplinește o funcție socială educativă.

– funcția reparatorie – se concretizează în repararea prejudiciului cauzat persoanei păgubite. Sub acest aspect răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un mijloc de apărare a drepturilor subiective civile încălcate.1

Obligația de reparare a prejudiciului adus dreptului de prioritate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului, răspunderea înscriindu-se în rândul mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Funcția reparatorie este relativă deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat, chiar și în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi, întotdeauna recuperate, pe deplin în materialitatea lor.

5. Corelația răspunderii civile delictuale cu alte forme de răspundere juridică.

Fiecare formă de răspundere juridică are o latură sancționatoare și o latură educativ preventivă. Modalitate în care se realizează influența răspunderii juridice asupra comportamentului social al oamenilor este diferită, în funcție de diferite feluri de răspundere juridică.

Între instituțiile juridice sunt numeroase întrepătrunderi și puncte de conexiune. Aceste se evidențiază atunci când sunt examinate diferitele forme de răspundere juridică.

5.1. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.

Datorită faptului că ideea de reparațiune nu era încă desprinsă de aceea de pedeapsă, în îndepărtata istorie cele două forme de răspundere civilă și penală, se confundau. Ulterior cele două forme de răspundere s-au separat una de cealaltă, datorită trăsăturilor lor distincte.

Răspunderea civilă delictuală acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane. Dată fiind gravitatea sa, dacă o faptă este prevăzută de legea penală, va fi angajată răspunderea penală acelui care a săvârșit-o, chiar dacă prin respectiva faptă nu au fost create prejudicii unei persoane.

Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, cele două răspunderi se pot cumula, pot acționa concomitent.

Între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală există următoarele deosebiri1:

a) răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe ideea reparării unui prejudiciu adus unei persoane, pe când răspunderea penală pe ideea pedepsirii celui ce a săvârșit o faptă care constituie infracțiune.

b) răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalității încriminării, potrivit căreia această răspundere este angajată numai pentru săvârșirea faptelor care, potrivit legii penale constituie infracțiuni (art. 2 Cod penal). „Legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.”2 În cazul răspunderii civile delictuale, obligația de preparare a prejudiciului ia naștere pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu.

c) răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe vinovăția (adică pe greșeala celui care a săvârșit fapta penală sau fapta civilă delictuală). Dar pentru răspunderea penală, forma și gradul de vinovăție reprezintă un element esențial pentru caracterizarea infracțiunii și pentru aplicarea pedepsei, pe când întinderea răspunderii, în cazul răspunderii civile delictuale, nu este condiționată de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite.

d) din punct de vedere al capacității persoanelor ce răspund pentru faptele lor ilicite, în ambele cazuri răspunderea intervine numai dacă persoana ce a săvârșit fapta ilicită a acționat cu discernământ, totuși există deosebire între cele două forme de răspundere. În ceea ce privește răspunderea penală, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Între 14 și 16 ani răspunderea penală este angajată dacă se dovedește că minorul a acționat cu discernământ. Minorul peste 16 ani răspunde penal, discernământul său fiind prezumat (art. 99 Cod penal).

În cazul răspunderii civile delictuale, minorul sub 14 ani nu răspunde decât dacă se face dovada că a lucrat cu discernământ, iar peste 14 ani răspunde deoarece se prezumă că a lucrat cu discernământ (art. 25 alin. 3 Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicarea Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice).

e) răspunderea penală se stabilește prin hotărâre judecătorească întotdeauna, pe când în cazul răspunderii civile delictuale părțile se pot înțelege, fără intervenția instanței judecătorești, asupra modalităților de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

f) în situația în care fapta ilicită este în același timp delict civil, cât și infracțiune, intervin ambele răspunderi: penală și civilă delictuală. Fiecare răspundere se supune reglementării sale proprii. Vor exista două acțiuni: acțiunea penală și acțiunea civilă.

g) în ceea ce privește competența de soluționare a acțiunilor, acestea pot fi soluționate separat, de instanța penală (acțiunea penală) și de instanța civilă (acțiunea civilă). Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale, în această situație ambele acțiuni putând fi soluționate de aceeași instanță penală. Această alăturare se poate realiza în cazul în care partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal. Dacă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, partea vătămată constituită ca parte civilă poate porni acțiunea civilă în fața instanței civile.

h) numai în cazuri limitativ prevăzute de lege, declanșarea procesului penal este condiționată de plângerea prealabilă a părții vătămate, în general acțiunea penală se pornește din oficiu. Acțiunea civilă se pornește la cererea celui prejudiciat. Prin excepție, dacă aceeași faptă ilicită declanșează răspunderea civilă delictuală, dar și pe cea penală, acțiunea civilă se exercită din oficiu la instanța penală, chiar dacă nu există o cerere în acest sens, în situația în care: cel vătămat este o persoană fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, sau dacă persoana păgubită este o organizație prevăzută de art. 145 Cod penal.

i) dacă acțiunea civilă se judecă separat de acțiunea penală, se ridică unele probleme:

– judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

– hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile ce judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, la persoana care a săvârșit fapta și a vinovăției acesteia. Hotărârea definitivă a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, în ceea ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

j) dacă procurorul a dispus prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, soluția acesteia nu constituie autoritate de lucru judecat, acțiunea civilă delictuală fiind posibilă. Hotărârea instanței penale, de achitare sau de încetare a procesului penal are uneori autoritate de lucru judecat față de instanța civilă, însă nu orice hotărâre judecătorească penală de achitare ori, de încetare a procesului penal, înlătură posibilitate intentării acțiunii civile.

k) în ceea ce privește prescripția, răspunderea penală se prescrie, în anumite termene socotite de la data săvârșirii infracțiunii, termene stabilite de legea penală. Există deosebiri între termenele de prescripție, cu privire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripție, cu privire la cauzele de întrerupere și de suspendare a prescripției răspunderii penale, față de cele vizând acțiunea civilă.

5.2. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea materială în dreptul muncii.

În dreptul muncii, răspunderea materială desemnează răspunderea persoanei salariate pentru pagubele produse din vina și în legătură cu munca sa, pentru încălcarea îndatoririlor care îi reveneau prin contractul de muncă.

Răspunderea civilă delictuală și răspunderea materială prezintă unele asemănări:

– ambele presupun un prejudiciu produs prin fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, a unei persoane.

– amândouă au ca scop repararea prejudiciului produs.1

Cele două forme de răspundere prezintă însă și deosebiri:

– Răspunderea materială presupune raporturi de muncă anterioare săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii, între autorul faptei și persoana păgubită. Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea materială este specifică dreptului muncii. În cazul răspunderii civile delictuale, nu au existat raporturi juridice, anterioare săvârșirii faptei prejudiciabile, între autorul faptei și persoana prejudiciată, astfel că nu se poate spune că fapta prejudiciabilă apare ca o încălcare a obligațiilor existente între părți. În cazul răspunderii civile delictuale, nu au existat raporturi juridice, anterioare săvârșirii faptei prejudiciabile, între autorul faptei și persoana prejudiciată, astfel că nu se poate spune că fapta prejudiciabilă apare ca o încălcare a obligațiilor existente între părți. În cazul răspunderii civile delictuale s-a încălcat obligația legală pentru orice persoană de a nu prejudicia pe alta printr-o faptă ilicită, de a nu aduce atingere drepturilor ei subiective legitime. La răspunderea materială se ea în considerare numai paguba efectivă nu și beneficiile nerealizate de persoana păgubită. La răspunderea civilă delictuală se acoperă integral tot prejudiciul produs (damnum emergens și lucrum cesans)

– În cazul răspunderii civile delictuale, coautorii sunt obligați solidar la despăgubire (art. 1003 Cod civil), pe când la răspunderea materială, dacă prejudiciul e realizat de mai multe persoane, răspunderea fiecărei persoane se stabilește în funcție de măsura în care a contribuit la realizarea lui.

– Termenele în care se poate stabili răspunderea civilă delictuală sunt diferite față de termenele în care se poate stabili răspunderea materială.

Pe când în cazul răspunderii materiale există un termen de decădere în care trebuie să se constate paguba, iar dacă paguba s-a constatat în acest termen, există termenul de prescripție extinctivă de 60 de zile de la data când s-a luat cunoștință de producerea pagubei, în cazul răspunderii civile delictuale nu există un termen de decădere, acțiunea în justiție introducându-se în vederea despăgubirii în termenul de prescripție de drept comun, ce se calculează de la data când cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba cât și autorul acesteia.

– Titlul executării, în cazul răspunderii materiale este decizia de imputare, sau angajamentul de plată luat de cel în cauză, în scris, pentru repararea pagubei produse. La răspunderea civilă delictuală dacă părțile nu se înțeleg privitor la despăgubire, partea păgubită poate apela la acțiunea civilă în despăgubire .

Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă poate fi delictuală și contractuală. Elementele care le condiționează existența sunt aceleași: fapta ilicită; vinovăția sau greșeala; prejudiciul; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecința este că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile reguli privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă delictuală și cea contractuală iau naștere datorită încălcării unei obligații, prin care se aduce atingere unui drept subiectiv al unei persoane.

Pe când în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală cu caracter general, în situația răspunderii contractuale, obligația încălcată este stabilită printr-un contract preexistent încheiat între două subiecte de drept, păgubitul și cel ce-și încalcă obligațiile contractuale.1

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală, este o răspundere delictuală și nu contractuală.2

Dată fiind relativitatea efectelor contractului, responsabilitatea contractuală va putea fi invocată numai de către părțile contractante. Persoanele terțe, străine de contract, nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-au avut datorită neexecutării lui sau executării necorespunzătoare a lui. Ei vor putea apela la răspunderea civilă delictuală. Pentru încălcarea obligațiilor extracontractuale, răspunderea este delictuală.

În materie contractuală, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani. În materia răspunderii delictuale nu se stabilește prin lege o vârstă anume, răspunzând delictual cei ce acționează cu discernământ, indiferent de vârstă.

Cel ce a săvârșit fapta ilicită în cazul răspunderii delictuale, este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea unei formalități speciale, pe când la răspunderea contractuală este necesar că acela care nu și-a executat obligația contractuală să fie pus în întârziere, în formele legale, punerea în întârziere neoperând de drept.

Convențiile de răspundere în cazul răspunderii delictuale, încheiate înainte de săvârșirea faptei ilicite sunt nule, în principiu, pe când la răspunderea civilă contractuală, în anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt admisibile.

Întinderea reparației la răspunderea contractuală este mai mică decât cea de la răspunderea civilă delictuală, deoarece debitorul contractual răspunde pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil la momentul încheierii contractului, în situația răspunderii delictuale autorul faptei ilicite răspunde atât pentru pagubele previzibile cât și pentru cele neprevizibile.

În caz de coautorat la săvârșirea unei fapte ilicite, răspunderea delictuală are un caracter solidar, pe când la răspunderea civilă contractuală, când sunt mai mulți autori, aceasta este în principiu divizibilă în ce privește obligația de plată a daunelor. Această prevedere devine eficientă numai când se stabilește că paguba rezultă din unul și același fapt prejudiciabil săvârșit de mai multe persoane care au acționat în baza unei înțelegeri comune. În caz contrar, dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegerea prealabilă, responsabilitatea se împarte.1

Cu privire la dovada culpei, în cazul răspunderii contractuale creditorul trebuie să facă doar dovada existenței contractului, debitorul fiind prezumat în culpă. În cazul răspunderii civile delictuale, culpa autorului faptei ilicite trebuie să fie dovedită de cel păgubit.

În ceea ce privește legea aplicabilă, în dreptul internațional, răspunderea contractuală e guvernată de legea contractului, în timp ce răspunderea delictuală e supusă legii locului săvârșirii delictului.

5.3.1. Problema cumulului și raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Atunci când între cel păgubit și autorul prejudiciului există un contract, a cărui neexecutare a produs prejudiciul, se poate pune problema cumulului celor două răspunderi.

Prin cumulul celor două responsabilități nu se poate înțelege dreptul pentru cel păgubit de a primi două răspunderi, una pe temeiul răspunderii delictuale și alta pe cel al răspunderii contractuale, despăgubiri care, cumulate, să depășească valoarea pagubei.2

Principiul este că, dacă între părți a existat un contract a cărui neexecutare a produs prejudiciul, calea de urmat este răspunderea contractuală.

Există și excepții de la acest principiu:

– atunci când neexecutarea contractului constituie o infracțiune, putându-se opta între cele două răspunderi,

– chiar când neexecutarea contractului nu constituie infracțiune, există posibilitatea acțiunii în răspundere delictuală, când numai în acest fel se poate acoperi paguba adusă proprietății publice.1

Unii autori au considerat că dreptul de opțiune între răspunderea delictuală și cea contractuală trebuie admis mai larg;2 sau ca atunci când neexecutarea se datorează dolului ori unei culpe extracontractuale a debitorului, răspunderea poate fi delictuală, în restul cazurilor aceasta fiind contractuală.

Dacă faptul neexecutării este o încălcare a obligațiilor contractuale, răspunderea este contractuală.

Dacă neexecutarea este o consecință a încălcării unei obligații extracontractuale, răspunderea este delictuală.

Despăgubirea nu trebuie să depășească prejudiciul cel mai mare, contractual ori delictual.

6. Răspunderea civilă delictuală în dreptul roman.

În dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evoluție extrem de complexă. Dispozițiile normative și comentariile jurisconsulților dovedesc că romanii au avut o reprezentare clară a noțiunii de delict. Delictele pentru romani erau văzute ca fapte ilicite, de natură să afecteze interesele clasei dominante, sancționate în principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau variate având consecințe diverse, prejudicii materiale, vătămări corporale, ucideri de persoane etc. Romanii au împărțit delictele în două categorii: delicte private și delicte publice.1 Institutele lui Justițian defineau obligația ca: „obligațiunea este legătura de drept, prin care cineva este constrâns să facă ceva potrivit legii cetății noastre”. În orice obligațiune se distingea între creditor, acela care avea dreptul să ceară ceva (reus credenti) și debitorul, acela care trebuie să îndeplinească ceva (reus debendi).

Obligațiunile născute din delicte erau acele care izvorau din acte ilicite. Când cineva comitea un furt, în sarcina lui cădea obligația de a despăgubi pe cel vătămat sau a plăti o amendă. Obligația, pe care, fără voia lui, o suporta în acest caz autorul delictului, debitorul, se chema obligație născută din delict, fiindcă era voia lui, era prin efectul legii care pedepsea o asemenea faptă.

Delictele publice erau acele acte ilicite care erau considerate că aduceau atingerea interesului colectivității, interesului general.

Delictele private s-au format în procesul trecerii de la societatea gentilică la societatea politică. În societatea gentilică, dacă o persoană suferea o vătămare corporală, era îndreptățită să provoace un rău similar autorului faptei (legea talionului).2

Delictele private din domeniul dreptului privat, având drept caracteristică aceea că erau urmărite chiar de victimă cu acțiune privată, care se judeca în conformitate cu normele aplicabile proceselor private (ordo judiciorum privatorum) întâi în jure, apoi în judicio, ca orice proces, pedeapsa ce se obținea, amenda o lua victima cuvenindu-i-se ei. Asemenea delicte erau, iniuria, furtul, violența, alte delicte.

În istoria dezvoltării sistemului delictual la romani se disting mai multe perioade:

a) Prima fază era aceea a dreptului de răzbunare. La toate popoarele primitive, acela care suferea din pricina unui act păgubitor făcut de altul, avea dreptul natural și instinctiv să se răzbune, adică să facă la rândul lui un rău autorului actului ilicit.

b) A doua fază a fost acea când victima putea, înainte de a trece la exercițiul dreptului de răzbunare, să facă o tranzacție cu autorul delictului și să-i spună: „eu am dreptul – că este un drept acesta de când a fost reglementat – să mă răzbun, și am dreptul să-ți fac ceea ce mi-ai făcut, dar eu consimt să renunț la acest drept dacă îmi dai o sumă de bani”.1 Se stătea la înțelegere cu autorul delictului. Legea celor XII Table, vorbind de un delict, se amintea că acesta putea să constea în ruperea unui membru, ruperea unei mâini, scoaterea unui ochi, tăierea nasului, urechilor; se spunea că: „si membrum rupsit” (dacă ți-a distrus un organ), „talio esto” ai dreptul să te răzbuni, să-i faci la fel, „mi cum eo pacit” (afară numai dacă nu te-ai împăcat cu el). Se dădea posibilitatea, pentru victima delictului ca înainte de a-și exercita dreptul de răzbunare, să facă o tranzacție voluntară, plătindu-i-se o sumă de bani.

c) Într-o a treia fază a intervenit autoritatea publică, care a fixat ea însăși valoarea pedepsei, pentru a nu permite, ca această tranzacție voluntară să fie deseori nedreaptă. Autoritatea publică a intervenit și a fixat ea însăși valoarea despăgubirii cuvenite, în sensul că dacă autorul delictului consimte să plătească suma pe care legea a fixat-o, dreptul de răzbunare al victimei încetează. Tot în legea celor XII Table, unde au existat urme ale fazei anterioare, existau dispoziții care demonstrau existența compensațiilor legale, chiar din timpul acestei legi. Delictul de a fractura un os (os fractum) era reglementat, prevăzându-se că amenda va fi de 300 de ași, dacă acest fapt s-a comis contra unui om liber și de 150 de ași, dacă s-a comis contra unui sclav. În caz de iniurie se plătea victimei 25 de ași. Victima primea 25 de ași dacă era lovită. Când era prins un hoț asupra faptului, victima îl putea omorâ, să-l ea sclav, să-l vândă. Când hoțul era prins ulterior furtului, victima trebuia să ceară ca pedeapsă, o amendă de două ori valoarea lucrului.

d) Într-o a patra perioadă s-a produs o transformare a unor delicte private în delicte publice. Statul s-a interesat tot mai mult în sfera actelor ilicite care cauzau daune particularilor, deoarece aceste acte cauzau pagube nu numai persoanelor, ci și statului prin atingerea adusă ordinii publice.

Statul a luat asupra lui sancționarea acestor delicte, nemaiatribuind particularilor amenda.

Potrivit lui Gaius obligațiile izvorăsc fie „excontractu” – din contracte, fie „exdelictu” – din delicte, fie „exvariis causarum figuris” (din diferite alte cauze). Potrivit institutilor lui Justinian, după izvoarele lor obligațiile sunt: contractuale, delictuale, cvasicontractuale și cvasidelictuale. Obligațiile contractuale erau obligațiile născute din contracte. Obligațiile delictuale erau obligații născute din delicte, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Obligațiile cvasicontractuale erau obligațiile născute din cvasicontracte. Cvasicontractul era un fapt licit și voluntar, producând efecte juridice asemănătoare unui contract. Denumirea vine de la „quasi ex contractu” (ca și dintr-un contract). Exemplu: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat. Obligațiile cvasidelictuale erau obligațiile ce se nășteau din cvasidelicte, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, altele decât delictele. Denumirea cvasidelictului provine din expresia „quasi ex delictum” (ca și dintr-un delict). Exemplu: fapta judecătorului care prin dol sau culpă a păgubit pe una din părțile din proces.

În cazul pagubei cauzate pe nedrept (damnu iniuria datum), se provocau daune lucrurilor străine în mod intenționat sau din neglijență. Acest delict a fost reglementat prin legea Aquilia sec. IV î.e.n. și stabilea că persoana care omorâse pe nedrept (iniuria) un sclav sau un animal de turmă trebuia să plătească proprietarului o amendă echivalentă cu valoarea cea mai mare pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului, în cazul pagubelor (rănirea sclavilor și animalelor de turmă, omorârea sau rănirea animalelor mici, precum și provocarea unor stricăciuni, lucrurilor neânsuflețite), sancțiunea consta într-o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care respectivul lucru, animal a avut-o în ultimele 30 de zile anterioare delictului.

În epoca clasică jurisprudența a extins noțiunea de daună la orice prejudiciu pecuniar, admițând ca victima delictului să ceară în justiție ca despăgubire atât valoarea pagubei, cât și câștigul de care a fost lipsită prin comiterea delictului.

Capitolul II.

Felurile răspunderii civile delictuale în doctrina juridică tradițională.

1.Principii generale.

În funcție de situațiile a căror rezolvare cere aplicarea răspunderii civile delictuale, aceasta este de trei feluri, și anume:

1. Răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 C.civ)

2. Răspunderea pentru fapta altei persoane sau răspunderea civilă delictuală indirectă care este de trei feluri:

a) răspunderea părților pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori (art.1000 al.2 C.civ)

b) răspunderea institutorilor și artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevi și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art.1000 al.4 C.civ)

c) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art.1000 al.3 C. civ)

3. Răspunderea pentru lucruri, edificii și animale, care este de trei feluri:

a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică a unei persoane. (art.1001 C.civ)

b) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de constucție (art.1002 C.civ)

c) răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucruri aflate în paza sa juridică (art.1000 al.1 C.civ)

2. Răspunderea pentru fapta altei persoane

2.1. Răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori.

Potrivit art.1000 al.2 C.civ., „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânșii”. Fundamentul sau temeiul juridic al răspunderii părinților, constând în neândeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor părintești. Dacă victima prejudiciului face dovadă laturii obiective a răspunderii civile (prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate), în favoarea sa automat se va declanșa o triplă prezumție:

– prezumția că au existat abateri în exercitarea îndatoriilor ce le reveneau față de copilul minor, de natură a le angaja răspunderea, constând în acțiuni sau inacțiuni;

– prezumția existenței raportului de cauzalitate între neândeplinirea îndatoriilor ce le reveneau și comiterea de către minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudiciu;

– prezumția culpei părinților în neândeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoriilor ce le revin față de copilul minor, autor al faptei ilicite prejudiciabile.

În funcție de exigența cu care au fost privite îndatoriile față de copiii lor minori, au fost exprimate trei opinii privitoare la temeiul răspunderii părinților:

– răspunderea se întemeiază pe nerespectarea de către părinți a obligației de supraveghere a copilului minor;

– răspunderea se întemeiază atât pe neândeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere, cât și pe lipsa a obligației de a asigura educarea copilului minor;

– răspunderea părinților se întemeiază atât pe neândeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere, cât și a îndatoririi de creștere a copilului minor.

Luând în considerare și dispozițiile art.97 C.fam., conform cărora „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori”, fără a se deosebi după cum sunt din afara căsătoriei sau înfiați.

Răspunderea părinților este antrenată indiferent de natura filiației.

Condițiile generale ale răspunderii civile delictuale sunt: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția. Însă victima trebuie să facă dovada existenței prejudiciului, fapta ilicită a minorului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului și prejudiciu. Pentru angajarea răspunderii părinților nu este necesară condiția ca minorul să fi acționat cu discernământ, respectiv vinovăția copilului minor, care nu trebuie dovedită de victimă.

Pentru angajarea răspunderii părinților cumulativ cu condițiile generale trebuie să fie îndeplinite două condiții speciale: copilul să fie minor și să aibă locuința la părinții săi. Copilul devine major la îndeplinirea vârstei de 18 ani. Răspunderea părinților încetează imediat și în cazul în care copilul între 16-18 ani devine major prin efectul căsătoriei.

Părinții pot răsturna prezumția de culpă, prezumție legală relativă dacă demonstrează „că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”, fiind necesar să probeze că si-au îndeplinit ireproșabil obligațiile ce le reveneau și nu se poate reține un raport de cauzalitate între îndatoriile lor, modul în care și le-au îndeplinit și fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârșită de copilul lor minor.

Proba făcută de părinți trebuie să aibă un dublu obiect: supravegherea și educația sau creșterea copilului. Atâta vreme cât părinții sunt priviți ca garanți ai victimei pentru a răsturna prezumția de cauzalitate dintre fapta lor și fapta copilului minor trebuie să facă dovadă unui fapt exterior copilului lor minor, pentru care părinții nu sunt ținuți să răspundă: fapta terțului, cazul fortuit, forța majoră etc.

Victima poate urmări fie pe minor singur, fie pe părinți singuri, fie deopotrivă pe amândoi împreună. Atât părinții cât și minorul sunt ținuți să răspundă integral pentru prejudiciu. Părinții răspund solidar de pe poziții de egalitate pentru fapta ilicită a minorului. Însă întoarcerea părintelui cu acțiune în regres împotriva minorului care a avut discernământ, va fi pentru întreaga sumă achitată victimei, fiind obligați in solidum, recuperând ce au plătit pentru el. Părinții vor răspunde in temeiul art.1000 al.2 C.civ., iar minorul în baza art.998-999 C.civ., pentru fapta proprie.

2.2 Răspunderea institutorilor și artizanilor pentru faptele elevilor și ucenicilor aflați sub a lor supraveghere.

Potrivit art.1000 al.4 C.civ., institutorii și artizanii răspund de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub altor supraveghere. Iar art.1000 al.5 C.civ. prevede că ei sunt apărați de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.

Prin institutor se înțelege, în sens general, tot personalul din sistemul de învățământ care are și o obligație de supraveghere a elevului: învățătorul de la clasele primare, educatorul din învățământul preșcolar, profesorul din învățământul gimnazial, liceal ori profesional, pedagogul din internatele de elevi și cel care supraveghează pe elevi din tabere și internate, instructorul de lucru sau sport etc.

Prin artizan se înțelege meșteșugarul care pregătește ucenicii; răspunderea nu revine persoanei juridice ci numai persoanei fizice care are îndatorirea de a se ocupa de pregătirea și supravegherea în procesul pregătirii a ucenicului.

Art.1000 al.4 C.civ., se referă doar la prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le cauzează altor persoane și nu pe acelea care el le suferă în timp ce se află sub supravegherea institutorului sau artizanului, ca urmare a unei autoaccidentări, în cazul acesta, institutorul sau artizanul ar putea eventual răspunde în baza art. 998,999 C.civ.

Fundamentul răspunderii artizanilor și institutorilor îl constituie culpa în îndeplinirea obligației de supraveghere, neândeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestei obligații instituite în sarcina sa. Răspunderea institutorilor și artizanilor este limitată la perioada în care-și îndeplinesc atribuțiile de învățământ, precum și la spațiul în care se desfășoară activitatea.1

Condițiile generale pentru angajarea institutorului ori artizanului sunt: existența prejudiciului, a faptei ilicite a elevului sau ucenicului, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Condiția existenței greșelii sau culpei elevului ori ucenicului nu este necesară.2 Răspunderea cadrului didactic sau artizanului se va antrena indiferent dacă elevul sau ucenicul a avut sau nu a avut discernământ.

Victima trebuie să facă dovadă îndeplinirii acestor condiții pentru a se naște următoarele prezumții legale: existența faptei ilicite, constând în lipsa sau insuficiența de supraveghere; existența raportului de cauzalitate dintre această faptă și cauzarea prejudiciului; vinovăția institutorului sau artizanului.

Institutorul sau artizanul pot răsturna prin proba contrară, aceste prezumții instituite de lege, demonstrând că deși supravegherea a fost exercitată în condițiile de exigență cerute, totuși, nu a putut împiedica fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Consecința răsturnării prezumției triple este aceea a reactivării răspunderii părinților pentru fapta copilului minor.

Condițiile speciale ale răspunderii sunt: cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic și să fie minor; fapta ilicită să fi fost comisă în timp ce elevul sau ucenicul se află sub supravegherea institutorului ori a artizanului; elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terțe persoane.1

Dacă sunt îndeplinite toate condițiile institutorii sau artizanii răspund integral față de victimă.

Dacă elevul sau ucenicul a avut capacitate delictuală sau se poate dovedi că a avut discernământ în momentul comiterii faptei ilicite, victima poate să-l acționeze în justiție fie pe elev sau ucenic, fie pe institutor sau artizan, fie pe amândoi în solidar. Dacă institutorul sau artizanul au achitat suma reprezentând paguba produsă și s-a dovedit că elevul sau ucenicul a acționat cu discernământ, răspunderea cadrului didactic este in solidum. Regresul împotriva elevului sau ucenicului se va imputa asupra întregii despăgubiri acordate victimei, deoarece în cele din urmă prejudiciul trebuie suportat de cel ce a săvârșit fapta.

2.3. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

Potrivit art.1000 al.3 C.civ. comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile ce li s-au încredințat.

Noțiunea de comitent și de prepus presupune existența unui raport de prepușenie, de subordonare, pe baza acordului lor de voință, comitentul încredințând prepusului o anumită funcție sau însărcinare.

Comitentul trebuie să exercite un drept de direcție, supraveghere și control asupra îndeplinirii funcției pe care i-a încredințat-o prepusului.

Prepusul este cel care acceptă să facă ceva în interesul altuia, sub direcția, îndrumarea, supravegherea și controlul comitentului, ceea ce presupune subordonarea juridică a acestuia. Prepusul, având obligația corelativă de a urma îndrumările și directivele primite de la comitent, între acestea trebuie să existe un raport de subordonare, prepusul aflându-se în subordinea comitentului.

Pot lua naștere raporturi de prepușenie în următoarele cazuri:

– pe baza contractului de muncă; răspunderea comitentului poate fi angajată dacă se constată că în fapt, raportul de subordonare a existat dintre unitatea și angajat.

– membrul unei organizații cooperatiste este prepus în raport cu aceasta, deoarece se instituie un raport de subordonare al acesteia față de organizația cooperatistă.

– în principiu, antrepriza nu presupune raportul de prepușenie; în cazuri excepționale, antreprenorul renunțând la autonomia sa în îndeplinirea obligațiilor asumate, va avea calitatea de prepus al beneficiarului lucrării.

– în cazul militarului în termen, între militar și unitatea militară nu se stabilește un raport de prepușenie; totuși, dacă militarului i se încredințează o atribuție ce nu decurge din serviciul militar, el devine prepus, existând astfel un comitent.

– contractul de mandat nu dă în principiu, naștere raportului de prepușenie; dacă, însă, se stabilește o subordonare deplină a mandatarului față de mandant, raportul de prepușenie e admis.

– este disocierea raportului de prepușenie față de contractul de muncă, în cazul unor profesii ce implică o anumită autonomie în exercitarea acestora, datorită naturii sale specifice; medicul asigură asistența medicală, nu pe baza unor îndrumări date de conducerea unității sanitare ci independent, pe baza pregătirii lui profesionale. Medicul va acționa ca prepus în situațiile în care e pusă în discuție îndeplinirea sau neândeplinirea unor îndatorii de serviciu, stabilite prin regulamente sanitare (efectuarea vizitelor, a programului de gardă etc.) dacă s-a produs un prejudiciu răspunderea unității sanitare în calitate de comitent , caz în care revine victimei sarcina de a face dovadă faptelor din care decurge acest raport (exemplu: între părinte și copil, între unitatea școlară și elevul căruia i s-a încredințat o anumită însărcinare, între soți).

– contractul de locațiune nu presupune un raport de prepușenie, nu există un raport de subordonare între proprietarul și locatarul principal, răspunderea poate fi imputată locatarului principal pentru neexecutarea la timp a reparațiilor locativ, cauzând astfel prejudiciu unui terț, însă aceasta răspundere va fi contractuală, și nu delictuală pentru fapta altuia.1

Cu privire la fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta ilicită a prepusului au fost emise mai multe teorii:

a) teoria prezumției legale de culpă, conform căreia, răspunderea comitentului este întemeiată pe culpa în alegerea prepusului, sau pe ideea unei culpe în alegere (culpa în eligendo) unită cu o culpă în supravegherea corespunzătoare (culpa în vigilando).2

b) teoria conform căreia culpa prepusului este culpa comitentului; prepusul acționează în cadrul funcției încredințate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al acestuia.3

c) teoria răspunderii comitentului, întemeiată pe ideea de risc, conform căreia comitentul, fiind acela care culege foloase activității desfășurate de prepus, de aceea trebuie să suporte și consecințele negative și păgubitoare ale acestei activități (ubi emolumentum, ubi onus).

d) teoria garanției, conform căreia art.1000 al.3 C.civ ar institui o garanție a comitentului, solidar cu prepusul, față de victima prejudiciului, garanție care vine în scopul protejării considerând pe comitent garantul intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea corectă de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a prepusului. „Teoria garanției corespunde, pe deplin, structurii răspunderii pentru fapta altuia și în special, a răspunderii comitentului, care este un simplu garant, chemat să avanseze despăgubirea care reprezintă repararea pagubei ce a fost produsă de către prepus prin fapta ilicită și care, în final, trebuie să suporte singur întreaga dezdăunare”.1

Condițiile generale ale răspunderii sunt: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Condițiile speciale sunt: existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.

Existența raportului de prepușenie se cere la momentul săvârșirii faptei ilicite. Prepusul trebuie să fi acționat, în momentul săvârșirii faptei ilicite, în interesul comitentului, în limitele functiilor ce i-au fost încredințate și cu respectarea instrucțiilor și ordinelor date de comitent. Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, nu are legătură cu exercițiul funcției încredințate, comitentul nu va răspunde.

Victima prejudiciului se poate despăgubi chemându-l în judecată fie pe comitent, fie pe prepus, fie pe amândoi împreună. Dacă victima îl cheamă pe comitent și pe prepus în judecată, aceștia sunt ținuți în solidar la plata despăgubirilor.2

Comitentul nu are posibilitatea ca, invocând vreuna din cauzele de exonerare de răspundere cunoscute, să înlăture răspunderea sa, în afară de excepția instituită în art.9 al.2 din Legea Nr.11/1991, privind combaterea concurenței neloiale, potrivit cărora răspunderea comitentului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite „afară de cazul în care comerciantul ce putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină combaterea faptelor ilicite”.3

În situația în care comitentul a acoperit victimei prejudiciul, subrogându-se în drepturile acesteia, comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acțiuni în regres, să pretindă de la prepus restituirea întregii sume plătite victimei cu titlu de despăgubiri. În cele din urmă prejudiciul trebuie să fie suportat de cel din a cărui vină a fost cauzat, deoarece răspunderea comitentului a fost creată pentru a garanta pe victimă și răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta prepusului și nu pentru fapta proprie.

Prepusul nu se poate apăra împotriva comitentului invocând art.1000 al.3 C.civ., el poate însă face dovada că activitatea ilicită pe care a desfășurat-o a fost determinată, total sau parțial, de ordinele ori instrucțiunile primite de comitent.1

3. Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale.

Conform art.1000 C.civ. „Proprietarul unui animal, sau acela care se servește de dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.”2

Întră în această categorie toate animalele domestice, precum și animalele sălbatice aflate în captivitate, precum și cele aflate în rezervații sau în parcuri de vânătoare închise.

Animalele sălbatice care fac parte din fondul cinegetic nu se află sub incidența art.1001C.civ., neexistând posibilitatea efectivă în cazul lor de supraveghere. Pentru daunele produse de aceste animale, unitățile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 998 și 999 C.civ.

Victima va trebui să facă dovadă condițiilor în care operează răspunderea, inclusiv culpa organizației ce are în folosință fondul pe care se află animalele sălbatice, constând în neândeplinirea îndatoriilor care îi reveneau în gestionarea vânatului.

Răspunderea revine întotdeauna, persoanei care are paza juridică a animalului în momentul cauzării prejudiciului. Se prezumă până la proba contrară, paza juridică aparține proprietarului. Conținutul noțiunii de pază juridică presupune o putere independentă de folosință, direcție și control, putere care permite să-l protejeze pe terț, împotriva prejudiciilor pe care lucrul le-ar putea pricinui și care, astfel îl obligă să exercite această pază.

Paza juridică nu se confundă cu paza materială care nu implică dreptul de a se folosi, în propriu interes de animalul încredințat.

Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale s-au exprimat două opinii:

– aceea conform căreia, cel ce obține un profit în urma unei activități trebuie să suporte și consecințele păgubitoare ale activității respective

– ideea de risc.

– fundamentarea pe ideea unei prezumții de culpă în vigilando, vinovăției în exercitarea pazei juridice, prezumție, care în timp a evaluat de la caracterul relativ la caracterul absolut, iures et de iure. Această evoluție a marcat tendința spre ideea de garanție, ”garanție a comportamentului general a carenților, defectelor de comportament ale animalului respectiv” Aceasta explică inadmisibilitatea cazului fortuit printre cauzele care exonerează răspunderea paznicului juridic al animalului față de victima prejudiciului suferit.

Condițiile necesare răspunderii pentru faptele animalului sunt: existența prejudiciului cauzat de animal si animalul sa se afle în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.

Persoana a cărei răspundere a fost angajată , paznicul juridic, se va putea exonera dacă va proba că prejudiciul se datorează următoarelor cauze:

– forța majoră

– fapta victemei,

– fapta unui terț, pentru care paznicul juridic nu este ținut să răspundă.

Victima are și posibilitatea de a obține despăgubiri de la paznicul material al animalului, dovedind însă existența condițiilor răspunderii pentru fapta proprie în baza art. 998-999 C.civ.

Dacă cel care are pază juridică a reparat paguba produsă, el va avea dreptul să se regreseze, făcând dovezile cerute de răspunderea pentru fapta proprie, împotriva celui căruia, i-a încredințat paza materială și din vina căruia animalul a fost pus în situația de a cauza un prejudiciu.1

4. Răspunderea pentru ruina edificiului

Potrivit art.1002 C.civ. „Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul

cauzat de ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție.”

Aplicând regula „specialia generalibus derogant” această formă de răspundere este o răspundere specială în raport cu răspunderea pentru orice lucru neânsuflețit.2

Prin edificiu se presupune orice lucrare sau construcție executată de om, prin utilizarea unor materiale care se încorporează solului( în sau la sol ori la altă constucție),care devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa (ex: un pod, o casă, un canal, o pivniță etc.)

Sunt excluse acele imobile care nu sunt rezultatul incorporării muncii omenești – cum ar fi arborii, stâncile, etc., precum și acele care nu sunt și nu reprezintă o construcție imobiliară care cuprinde o îmbinare de materiale durabile (lemn, ciment, pietre …), ex: un gard mobil sau o baracă.

Ruina edificiului este dărâmarea completă sau o dezagregare involuntară a tuturor elementelor mobiliare sau imobiliare din care este constituit edificiul, căderea cărora provoacă prejudiciu. Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.

Răspunderea va fi angajată în persoana proprietarului actual, indiferent de locatarul edificiului respectiv, păzitorul juridic a acestuia, constructorul sau arhitectul.

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au formulat două opinii:

– potrivit teoriei răspunderii subiective, la baza răspunderii, se află prezumția de culpă a proprietarului edificiului datorată lipsei de întreținere a edificiului sau viciilor de construcție. Proprietarul nu s-ar putea exonera dacă ar dovedi că s-a comportat ca un bun proprietar, prudent și diligent sau faptul că nu a cunoscut sau nu era în măsură să cunoască existența viciului de construcție. Prezumție legală relativă.

– potrivit teoriei răspunderii obiective, prezumția de culpă este absolută, care nu ar fi înlăturată decât dacă se face dovadă că ruina se datorează altor cauze decât lipsa de întreținere sau viciul de construcție, o răspundere întemeiată pe ideea unei obligații legale de garanție, independentă de orice vină din partea proprietarului.

Pentru angajarea răspunderii pentru ruina edificiului, victima trebuie să facă dovadă îndeplinirii unor condiții generale ale răspunderii:

– prejudiciul

– ruina edificiului (fapta ilicită)

– raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului și prejudiciu

– raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreținere ori viciul de construcție și ruina edificiului.

Proprietarul și superficiarul se pot exonera de răspundere dacă dovedesc alte cauze străine, afară de care ruina nu s-ar fi produs chiar dacă edificiul nu era întreținut ori era afectat de un viciu de construcție, aceste cauze sunt:

– fapta victimei

– fapta unui terț, pentru care proprietarul și superficiarul nu sunt ținuți să răspundă.

cazul de forță majoră .

Simpla dovada a cazul fortuit nu exonerează de răspundere pe proprietarul sau superficiarul edificiului.

Dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru ruina edificiului, proprietarul sau superficiarul vor plăti victimei despăgubiri. În eventualitatea în care ruina edificiului se datorează culpei unei alte persoane, după ce au achitat paguba, proprietarul sau superficiarul au posibilitatea să-și recupereze plata cu o acțiune în regres împotriva următoarelor persoane:

– vânzătorul de la care au cumpărat imobilul, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, pentru nerespectarea obligațiilor de garanție pentru vicii ascunse;

– constructorul sau proiectantul vinovat de viciul de construcție sau proiectare, motivul ruinării edificiului;

– uzufructuarul sau locatarul, pentru neefectuarea reparațiilor locative instituite în sarcina sa prin contract.

– organul administrativ competent să elibereze autorizația pentru efectuarea reparațiilor, potrivit Legii Nr 50/1991, dacă nu a emis această autorizație sau a emis-o cu întârziere.

Răspunderea pentru lucruri în general

Conform art.1000 alin.1 Codul civil „ Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”

Pentru a se angaja răspunderea în baza acestui aliniat prejudiciul trebuie să fie cauzat de lucru, indiferent de natura sa. Nu se aplică art. 1000 al.1, atunci când prejudiciul a fost cauzat de un lucru care nu se află sub nici o pază juridică. Paza juridică se deosebește de paza materială prin puterea de direcție, control și supraveghere pe care o exercită în mod independent o persoană asupra unui lucru, ea exprimă o autoritate independentă și nu presupune neapărat contactul nemijlocit cu lucrul. Paza materială este o pază subordonată celei juridice. Nu se află sub nici o pază juridică acele lucruri, care nu sunt apropriate de nimeni, ex: lumina solară, aerul etc.

De asemenea nu cad sub incidența textului de lege următoarele categorii de „lucruri”:

a) edificiile, în cazul în care prejudiciul a fost cauzat datorită lipsei de întreținere ori a unui viciu de construcție.(art.1002C.civ.)

b) animalele, pentru care este prevăzută răspunderea specială (art 1001 C.civ.)

c) aeronavele, pentru care art. 97 din Codul aerian instituie o răspundere specială1

d) instalațiile nucleare (Legea Nr 6/1974)

e) vasele (Cod comercial)

Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai lucrului

– proprietarul lucrului, în sarcina căruia funcționează prezumția legală de paznic juridic al bunului până la proba contrară

– titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute aparentă, superficie)

– titularul posesiei, cel ce exercită stăpânirea lucrului animo sibi habendi, bucurându-se de prezumția de proprietate are calitatea de paznic juridic

– detentorul precar, în cazul în care proprietarul a transmis paza juridică a lucrului printr-un act juridic (închiriere) unui locatar, comodatar etc.

– prepusul unui comitent, abuzând de funcțiile încredințate, își însușește în fapt puterea de direcție, control și folosință a lucrului, devenind păzitorul juridic al lucrului.2

– hoțul devine ,,paznic juridic,” în ce privește pierderea de către proprietar a pazei juridice în cazul sustragerii frauduloase a lucrului, drept urmare exclude culpa sa personală.3

– proprietarul sau școala de pregătire a conducătorilor auto care păstrează paza juridică în cazul producerii accidentului; cel ce ia lecții de conducere în acel moment are numai paza materială a lucrului.

Cu privire la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina și practica judecătorească au fost emise două concepții de bază tradiționale:

a) concepția subiectivă se bazează pe ideea de culpă a paznicului juridic a lucrului. Prima variantă a concepției fundamentează răspunderea pe o prezumție relativă de culpă a celui ce exercită paza juridică, care putea fi înlăturată prin proba contrarie. Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă este lesne de făcut, considerându-se mai apoi că răspunderea pentru lucruri se întemeiază pe o prezumție absolută de culpă, care poate fi înlăturată de paznicul juridic numai prin invocarea forței majore, faptei victimei sau a faptei unui terț, pentru care paznicul nu este ținut a răspunde;

b) concepția obiectivă a răspunderii. Potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este independentă de vinovăția paznicului juridic, întemeindu-se pe simplul raport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și prejudiciu. Mai întâi a apărut varianta fundamentării răspunderii pe ideea de risc, potrivit căreia persoana care culege foloasele lucrului să suporte și răspunderea atunci când s-a produs prejudiciul. O altă variantă este conform art.1000 al. 1 ar institui o prezumție de răspundere și nu o prezumție de culpă.

În altă variantă s-a considerat că la baza răspunderii se află ideea de garanție privind riscul de activitate.

Pentru a se antrena răspunderea, victima trebuie să facă dovada prejudiciului suferit, raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” (și nu fapta proprie a paznicului juridic al lucrului) și prejudiciu, și lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane.

Pentru a se exonera de răspunderea ce-i revine, paznicul juridic al lucrului trebuie să dovedească : faptei victimei însuși, faptei unei terțe persoane pentru care nu este ținut să răspundă și forța majoră.

Victima prejudiciului cauzat de lucruri, poate obține despăgubiri de la cel care are paza juridică a lucrului în temeiul art.1000 al.1 Cod.civ, sau de la cel care are paza materială în temeiul art. 998,999 Cod.civ.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile victimei, pentru a-și recupera paguba, se poate îndrepta, pe calea unei acțiuni în regres, împotriva paznicului material, cu condiția de a face dovadă vinovăției acestuia, potrivit prevederilor art. 998-999 Cod.civ.

. 6. Răspunderea pentru fapta proprie.

6.1 Enunțarea condițiilor generale și reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 998 și 999 Cod.civ., care constitue temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Articolul 998 C.civ. prevede că „ Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a constatat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 C.civ. „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Din dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil, rezultă că pentru a exista răspunderea civilă delictuală trebuie întrunite următoarele condiții generale:

a) existența unui prejudiciu

b) existența unei fapte ilicite. Deși art. 998 C.civ. face vorbire de orice faptă care cauzează altuia prejudiciu obligă la repararea acestuia.

c) legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, conform art. 998 C.civ. fapta omului care cauzează altuia prejudiciu obligă la repararea acesteia.

d) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Vinovăția reflectă atitudinea subiectivă a celui care a săvârșit fapta ilicită, față de fapta săvârșită și urmările acestuia.

Chiar și culpa cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii. În dreptul penal distincția între intenția (directă și indirectă) și culpa (cu prevedere și simplă), are profunde implicații în ce privește calificarea juridică a faptelor infracționale și aplicarea sancțiunilor penale. În dreptul civil în ceea ce privește răspunderea pentru prejudicii cauzate prin fapta proprie, distincția între intenție și culpă nu are o importanță deosebită, obligația de reparare în ambele cazuri este integrală.

Capitolul III

Prejudiciul

1. Noțiunea și importanța existenței prejudiciului

Prejudiciul este condiția constantă a răspunderii civile delictuale sau condiția sine qua non a acestei răspunderi.

Delictul civil, ca să existe, presupune în mod necesar un prejudiciu. Simpla atingere adusă dreptului sau interesului unei persoane, oricât de legitim ar fi aceasta nu îndreptățește nașterea dreptului la desdăunare dacă pentru această vătămare nu a fost cauzat un prejudiciu. Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită, ori cât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni în absența prejudiciului.

În general, prejudiciul este definit ca rezultatul sau consecința negativă suferită de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, ori ca urmare a faptei unui lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă.1

Ca urmare prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ele unei persoane.2

Termenii de prejudiciu, paguba sau dauna sunt sinonimi. Termenul de daună presupune uneori și despăgubirea stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu.

Răspunderea civilă delictuală intervine doar în cazul în care intervine un prejudiciu.

Însă nu orice prejudiciu cauzat în societate la un anumit moment permite dreptul la despăgubire. În cazul unui act de concurență loială – se consideră că acesta nu a fost cauzat prin încălcarea unei liberalități fundamentale, ci doar în limitele exercitării normale ale unui drept, chiar dacă este prejudiciabil nu suntem în prezența unui prejudiciu care să îndeplinească condițiile necesare angajării răspunderii.1

Conform art. 998-1003 C.civ., răspunderea civilă delictuală se reduce la repararea pagubelor cauzate, ca urmare prejudiciul nu este numai o condiție a răspunderii, dar și măsura ei, și autorul va fi tras la răspundere numai în limita prejudiciului cauzat.2

Când prejudiciul constituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata despăgubirilor. Constituie prejudicii: sustragerea unor valori; vătămarea sănătății unei persoane având drept urmare reducerea ori pierderea capacității sale de muncă, cu consecințele corespunzătoare; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; atingerile provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane; moartea unei rude apropiate; ruperea intempestivă a logodnei;3 neatacarea în termen a unei hotărâri judecătorești etc.

Existența unui prejudiciu – condiție necesară, însă nu este și o condiție suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De aceea partea vătămată trebuie să facă dovada raportului de cauzalitate prin care se ajunge la fapta ilicită și de la fapta ilicită dăunătoare la autorul ei sau la persoana obligată la reparare.

2. Prejudiciile cauzate ca urmare a încălcării unor simple interese declanșează răspunderea civilă delictuală?

În practica judiciară și literatura de specialitate, s-a ridicat problema dacă în cadrul răspunderii civile, se iau în considerare numai prejudiciile consecința vătămării, prin fapta ilicită, a unor drepturi subiective sau și pagubele rezultate din vătămarea unor simple interese ale persoanei, interese ce nu fac parte din conținutul unui drept subiectiv sau, într-o altă formulare, a unui interes ocrotit de lege.

Fără îndoială răspunderea va fi angajată în situația unui prejudiciu cauzat prin încălcarea unor drepturi subiective, cum ar fi: atingerea adusă unui drept de creanță, drept real, drept de întreținere etc.

Prejudiciul poate fi rezultatul încălcării unor simple interese ale victimei, ce nu fac parte din conținutul unui drept subiectiv, legalmente recunoscut, ex: autorul faptei ilicite produce decesul unei persoane care în fapt, neavând obligația legală de întreținere, asigură în fapt întreținerea altei persoane, beneficiar al întreținerii. Va avea persoana astfel întreținută dreptul de a pretinde despăgubiri de la autorul faptei ilicite, care a produs decesul susținătorului?

Potrivit unor opinii, art.998-999 C.civ. condiționează dreptul la reparație de existență unui prejudiciu, fără a diferenția după cum acesta ar rezulta din atingerea unui drept subiectiv sau a unui simplu interes. De aceea unde legea nu face deosebire nu trebuie să facem nici noi (ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus), admițind și situația despăgubirii persoanelor care aveau numai un anumit interes rezultat dintr-o situație de fapt, interes care le-a fost neândoielnic vătămat prin săvârșirea faptei ilicite.1

Practica judecătorească a admis obligarea autorului prejudiciului la plata de despăgubiri și în unele situații în care pierderea suferită era consecința încălcării unui simplu interes, soluție care s-a bucurat de sprijinul și al literaturii de specialitate.2

Astfel, s-a decis obligarea la despăgubiri în favoarea: copilului aflat în întreținerea unei rude, fără să fi existat obligația legală de întreținere, în cazul în care acea rudă a fost victima unui accident;3 pentru pierderea întreținerii pe care victima accidentului o presta în fapt, fără a avea o obligație legală, copiilor, soțului său, dintr-o căsătorie anterioară;4 pentru concubina și copilul acesteia dacă în fapt, fuseseră întreținuți de victemă.5 În privința celei din urmă situații s-au exprimat și puncte de vedere contrare acestei soluții. Au fost de asemenea acordate despăgubiri unor minori care erau copii victimei întreținuți de victimă, deși în actele de stare civilă figurau ca un alt tată (soțul mamei copiilor), deoarece nu fusese promovată acțiunea de tagăda a paternității.

Prin urmare, în concepția practicii judecătorești și literaturii de specialitate atingerea unui simplu interes – a unei situații de fapt îndreptățește dreptul la dezdăunarea, însă numai cu două importante rezerve.

a) situația de fapt să fi avut caracter de stabilitate și „o permanență îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că a fi continuat și în viitor”, astfel să se presupună că, în fapt, persoana care presta întreținerea își asumase un adevărat angajament juridic. Interesul beneficiarului prestației este foarte apropiat în conținutul său de un veritabil drept subiectiv întemeiat pe angajamente celui ce presta întreținerea.

b) să fie vorba de vătămarea unui interes moral și ilicit. Nu se acordă dreptul la despăgubiri dacă a fost lezat un interes ilicit sau vădit contrariu normelor de convețuire socială. „Concubinul nu poate obține despăgubiri în situația concubinajului, apărut ca o legătură deosebit de imorală, cum este adulterul sau incestul, ori atunci când reclamantul este notoriu că duce o viață depravantă”

Vătămarea unor simple interese, dacă aceste sunt licite și nu contravin normelor de convețuire socială, pot constitui prejudiciul care să dea dreptul la despăgubiri. Acordarea despăgubirilor este lăsată la aprecierea instanței, proba încălcării interesului legitim, fiind o stare de fapt, se poate dovedi prin orice mijloc de probă, nu interesează dacă acordarea întreținerii s-a făcut voluntar sau în baza unei obligații legale, ceea ce contează este că, prin moartea victimei partea civilă să fi suferit un prjudiciu care trebuie reparat. În motivarea unei soluții pronunțate de Tribunalul Suprem, au fost puse în evidență atât elemente de fapt, care au justificat în concret acordarea despăgubirilor, cât și elemente în care s-a exprimat concepția practicii noastre judecătorești privind definirea prejudiciului, în sensul că pentru angajarea răspunderii nu se cere neapărat ca acesta să reprezinte rezultatul încălcării unui drept subiectiv stricto sensu, fiind posibilă obligarea la despăgubiri și în cazul în care au fost aduse vătămări unor simple interese legitime ale unei persoane.

3. Felurile prejudiciului

Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcție de anumite criterii.

În raport de durata producerii lor prejudiciile se împart în prejudicii instantanee, care se concretizează printr-o desfășurare în timp foarte scurtă, epuizându-se rapid toate consecințele dăunătoare, și prejudicii succesive, având o desfășurare îndelungată în timp (incapacitate de muncă etc.).

În raport de posibilitatea prevederii în momentul producerii prejudiciile se împart în previzibile și imprevizibile, care nu au putut fi prevăzute în momentul săvârșirii faptei.

În raport de obiectul asupra căruia au fost cauzat prejudiciul: prejudicii ce constituie atingerea asupra ființei umane (prejudicii cauzate personalității fizice, personalității afective și personalității sociale) și prejudicii aduse direct bunurilor.

Cele mai numeroase discuții în literatura de specialitate s-au purtat referitor la modalitățile și mijloacele de reparare a prejudiciilor fără caracter patrimonial, prejudiciilor morale (daune morale).

Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au conținut economic putând fi evaluate în bani: sustragerea unui bun, pierderea unui drept patrimonial, vătămarea sănătății unei persoane soldată cu pierderea sau diminuarea capacității de muncă etc.

Prejudiciile nepatrimoniale sunt condițiile dăunătoare ale faptei ilicite, care nu poate fi evaluat în bani și sunt în principiu, atingerile aduse personalității umane: atingerile aduse înfățișării sau armoniei fizice, lezarea onoarei, reputației, demnității sau prestigiului.

Problema reparării pecuniare a prejudiciilor morale a constituit o problemă controversată în sistemul nostru de drept.

Până în 1984, s-a admis repararea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial deoarece s-a decis că art. 998-999 C.civ. folosesc termenul de prejudiciu fără a distinge între prejudiciu patrimonial și cel moral, iar potrivit art. 92 al. 2 Codul Penal din 1936 „despăgubirile acordate părții vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracțiunii…”

După anul 1948, urmare a categorisirii ca incompatibile a unor instituții și norme juridice de către noua putere, cu sistemul nou înființat, nu s-a mai admis plata unor despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciilor morale, printr-o decizie a Tribunalului Suprem din 1952 s-a decis că „ nu se pot acorda despăgubiri (reparații materiale) pentru prejudiciile de ordin moral”. Motivarea deciziei a pornit de la incompatibilitatea, dintre principiile legislației fundamentale de atunci cu transformarea pecuniară a suferinței morale provocată omului. Se arată că „Din totalitatea principiilor constituționale… reiese că izvorul principal de venit este munca. Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru suferința morală provocată omului. Repararea unor atare prejudicii se face în mod corespunzător, prin sancționarea celor vinovați, prin publicarea hotărârilor de condamnare și prin alte mijloace adecvate modului în care prejudiciul moral a fost provocat, astfel încât cel ce a fost vătămat în cinstea, demnitatea sau afecțiunea sa să capete o deplină satisfacție morală, care să contribuie totodată la educarea cetățenilor în spiritul respectului normelor de convețuire socială”.

Articolele 54 și 55 din Decretul Nr 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, dispuneau că cel care a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale putea cere instanței să dispună încetarea săvârșirii în continuare a faptei, obligarea autorului să aducă la îndeplinire orice măsuri socotite necesare de către instanță pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat. Dacă autorul faptei săvârșită fără drept nu se conforma, neândeplinind, în termenul ce-l stabilea instanța, acțiunile necesare pentru a înlătura atingerile aduse dreptului încălcat, el putea fi obligat să plătească o amendă, pe fiecare zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului stabilit, în folosul statului. Nu era despăgubită patrimonial victima, ci autorul prejudiciului moral suferea o pedeapsă civilă, amendă plătită către stat.

Condamnarea despăgubirilor bănești a durerilor sufletești, precum și reglementarea unor satisfacții nepatrimoniale erau soluții ale dreptului socialist.1 După anul 1970, s-au adus critici acestor soluții, propunându-se repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial, începând de la faptul că nu întotdeauna se poate face o distincție netă între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial, și făcându-se o raportare a daunelor morale la anumite pierderi pecuniare sau la împiedicarea realizării unui câștig. S-au făcut propuneri cu privire la acordarea de despăgubiri bănești pentru unele prejudicii extrapatrimoniale, care sunt consecința unor vătămări aduse sănătății corporale a unei persoane. O asemenea vătămare poate să se concretizeze nu numai într-o pagubă patrimonială, ci și într-un alt prejudiciu consecință a vătămării, de ex: paralizia, care lipsesc persoana de a participa la viața socială și a se bucura de avantajele acestei participări. Acest prejudiciu putea fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, în completarea celor stabilite pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale suferite, despăgubiri prin care cel prejudiciat să creeze o ambianță corespunzătoare în familie, prin care să înlocuiască, măcar în parte, acele posibilități de care a fost lipsit ireversibil și care să deminueze consecințele pierderii suferite sau drepturilor lezate. Asemenea prejudiciu care se află la limita dintre prejudiciul patrimonial și cel moral, a fost denumit de unii autori, prejudiciu de agrement, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere.2

Vătămarea gravă a integrității corporale a unei persoane se poate concretiza într-un prejudiciu patrimonial, constând spre exemplu în cheltuielile medicale, pierderea salariului sau diminuarea acestuia și un alt tip de prejudiciu, consecință a caracterului ireversibil a vătămării, cum ar fi orbire, paralizie, mutilare, schilodire, etc., ce lipsesc persoana de a participa la viața socială și de a se bucura de avantajele și plăcerile vieții. Despăgubirea ce se putea acorda în cel din urmă caz, pentru acest prejudiciu, nu era un „preț al durerii” ci avea scopul de „a alina prin mijloacele reparațiunii bănești, condițiile de viață ale victimei”.

În aceste cazuri, din atingerea adusă integrității corporale s-a decis potențialitatea unui prejudiciu care trebuie să fie reparat, chiar dacă nu poate fi evaluat pecuniar. Astfel, fostul Tribunal Suprem a decis că „chiar dacă persoana a suferit o diminuare a capacității ar putea să realizeze după săvârșirea faptei prejudiciabile venituri de același nivel cu cele primite anterior ea este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să-l depună în acest scop printr-o cantitate mai mare de muncă, ori printr-o sporire a intensității muncii de natură să grăbească procesul de oboseală și epuizare fizică.

Astăzi este neândoielnică admiterea reparării prejudiciilor morale prin plata unor despăgubiri. Tendințele vizând acordarea unor despăgubiri bănești pentru prejudicii fără caracter patrimonial, consecința a vătămării sănătății ori integrității corporale a unei persoane, au motiv, fiindcă prin îmbinarea răspunderii patrimoniale, cu măsuri, fără caracter patrimonial și cu alte forme de răspundere juridică, se poate asigura o ocrotire mai largă a drepturilor subiective în general și a celor ce exprimă personalitatea umană, în special.

Posibilitatea admiterii reparării prejudiciilor morale prin plata unor despăgubiri e consacrată în Legea Nr 29 pe 1990 a contenciosului administrativ, care în art. 11 alin. 2 dispune că, în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărâ și asupra daunelor materiale și morale cerute. În Legea Nr 11 pe 1991 privind combaterea concurenței neloiale, în art. 9 se arată că dacă faptele de concurență neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței cu acțiune în răspundere civilă. Răspunderea pentru daune morale mai este prevăzută și de articolul 2 al Legii Nr 48 din 1992 a audiovizualului.

În perioada anilor 1970-1990, s-au acordat despăgubiri materiale pentru alte prejudicii produse victimei, decât cele direct evaluabile în bani, pentru prejudicii extrapatrimoniale. S-au stabilit astfel despăgubiri pentru consecințele vătămării sănătății ori integrității corporale, deoarece victima este necesar să depună un efort suplimentar ori să-și asigure o ambianță corespunzătoare situației în care se află; s-au acordat despăgubiri necesare procurării unui autoturism cu comenzi speciale pentru a putea fi folosit de victimă; s-au acordat despăgubiri corespunzătoare diferenței de venit realizat de victimă anterior vătămării față de cel posterior faptei ilicite, s-au acordat despăgubiri bănești pentru a compensa imposibilitatea victimei de a participa la viața socială, de a face excursii, vizite, viziona spectacole din cauza infirmităților fizice, suplinindu-și bucuriile firești ale existenței prin crearea unei ambianțe corespunzătoare cu ajutorul acestor despăgubiri.

Victima agresată, cu consecințe unor grave leziuni interne, care i-au pus în pericol și au necesitat intervenție chirurgicală, internare în spital și ulterior tratament și concediu medical, cu suferințe fizice și totodată, traume psihice suferite are dreptul le despăgubiri ce trebuie evaluate de instanță, repararea bănească a durerilor fizice și psihice poartă denumirea de „pretium doloris”.

Întrucât problema reparării bănești a daunelor morale, nu mai constituie în prezent obiect de controversă, deoarece legislația recent adoptată consacră posibilitatea de a obține repararea acestui fel de prejudiciu, după 1990 s-au pronunțat numeroase decizii în acest sens. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție a abordat direct problema daunelor morale, astfel, motivându-se că este îndreptățită la plata unei anumite sume cu titlu de daune morale, victima, elevă în vârstă de 16 ani, care pentru a evita să fie violată s-a aruncat de pe motocicletă, suferind între altele ca urmare a infracțiunii săvârșite de inculpat, alterarea aspectului feței, ce este de natură a o împiedică să ducă o viață normală, adecvată preocupărilor specifice vârstei și situației sociale.

Despăgubirile morale pentru prejudiciul estetic, care constă în atingerea adusă înfățișării și armoniei fizice a unei persoane sunt numite „prix de la beaute”.

In ceea ce privește criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudența s-a decis că „nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe orice plan, suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze partea civilă ceea ce îi lipsește ca urmare a faptei săvârșite de inculpat.”

4 .Condițiile necesare prejudiciului pentru a obține repararea.

Pentru a obține repararea prejudiciului acesta trebuie să îndeplinească două condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

4.1.Caracterul cert al prejudiciului.

Prejudiciul cert presupune că este sigur, în ce privește existența sa și în privința posibilităților de evaluare. Dacă prejudiciul este cert, victima fiind îndreptățită atât la repararea pagubei suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). Dacă nu este sigur că prejudiciul există nu se poate ști nici dacă s-a născut un drept de reparațiune, iar dacă incertitudinea poartă asupra determinării întinderii pagubei, obiectul despăgubirii nu poate fi stabilit.

Prejudiciul cert este cel actual, adică deja produs la data când se pretinde repararea lui. Poate fi cert nu numai prejudiciul actual, ci și cel viitor, în măsura în care apare ca o prelungire directă și necesară a unei fapte actuale și dacă există posibilitatea evaluării sale judiciare. Într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, secția civilă din 1972 sa precizat că: „Prejudiciu viitor este, de asemenea supus reparării, dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea”. Acțiunea în despăgubire presupune un interes născut și actual, dar cel care din cauza unui fapt trecut va suferi cu certitudine o daună are un interes actual să obțină reparație și pentru această pagubă, îndată ce există certitudinea producerii ei în viitor.

Astfel se acordă despăgubiri pentru prejudiciile ce constau în diminuarea ori pierderea capacității de muncă a unei persoane, urmare a consecințelor faptei ilicite. În practica judiciară, în cazul pierderii unei căi de atac, renunțării la o asemenea cale sau retragerea unui recurs, se admite dreptul la despăgubiri, dacă se apreciază că procesul ar fi fost câștigat prin executarea căii de atac.

Prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu cel eventual, de exemplu prejudiciul invocat de părintele victimei, care, la data decesului acestuia nu îndeplinea condițiile pentru primirea unei pensii de întreținere. Instanțele judecătorești nu au acordat daune-interese pentru pierderea unor posibilități de câștig, cum ar fi posibilitatea de a reuși la un concurs, prin împiedicarea unui concurent de a se prezenta. De asemenea creditorii neplătiți nu pot cere despăgubire persoanei răspunzătoare de moartea debitorului lor pe motiv că acesta le-ar fi plătit, dacă ar fi rămas în viață.

Prejudiciul actual și prejudiciul viitor sunt în opoziție cu prejudiciul eventual, care nu este cert și nu poate da loc la reparație până când eventualitatea nu se transformă în certitudine.

Dacă nu a putut fi stabilită la data hotărârii, întinderea prejudiciului viitor, instanța va acorda despăgubiri numai pentru prejudiciul actual.

Într-o decizie a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus repararea prejudiciului și atunci când persoana vătămată nu era încadrată în muncă la data vătămării, dar existau probe certe că urma să se angajeze, întârzierea angajării datorându-se faptei ilicite.

Repararea unui prejudiciu viitor intervine frecvent în cazul vătămării unei persoane, acordându-se despăgubiri pentru prejudiciile rezultate din scăderea ori pierderea capacității de muncă a persoanei, despăgubirile care să acopere prejudiciul actual, rezultând spre exemplu din cheltuielile victimei efectuate pentru îngrijirea sănătății, și despăgubiri pentru prejudiciul viitor, ce poate să constea în diminuarea veniturilor victimei datorită scăderii sau pierderii capacității de muncă.

În asemenea cazuri, când dauna viitoare are un caracter succesiv, reparațiunea se poate acorda, la aprecierea instanței nu numai sub forma unei sume globale, dar și sub aceea a unor prestații bănești succesive, adică a unei rente, fie viagere, fie pe timp limitat.1

4.2 .Condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite. Repararea se face, de regulă, de către cel ce a săvârșit fapta păgubitoare, însă nu trebuia să constituie o sursă de îmbogățire a victimei cu venituri suplimentare față de paguba suferită. În cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă delictuală încetează. Dacă s-ar admite contrariul, și victima ar obține o nouă reparație, acesteia i s-ar permite să se îmbogățească fără justă cauză.2

Repararea prejudiciului se poate face nu numai în baza unei hotărâri judecătorești, ci și voluntar, când este posibilă executarea în natură, ori când aceasta nu este posibilă prin înțelegerea părților privind valoarea despăgubirilor.

Dacă pentru un prejudiciu răspund în solidar sau in solidum două sau mai multe persoane și victima a obținut reparația integrală de la una dintre acestea, ea nu mai poate angaja răspunderea civilă delictuală față de celelalte persoana care au fost ținute să răspundă alături sau pentru cel care a executat obligația de reparare, ele vor rămâne obligate, în principiu, pentru partea lor de contribuție, numai față de solvens, cel care a executat plata integral.

Repararea prejudiciului poate fi realizată și de o altă persoană, fizică sau juridică, alta decât autorul faptei ilicite.

a) victima prejudiciului primește pensie de la Asigurările sociale, spre exemplu pensia de invaliditate sau pensia de urmaș. Paguba constă în diminuarea sau pierderea câștigului realizat ori în pierderea întreținerii ce i se presta, drept urmare, plata pensiei are caracterul unei despăgubiri, ceea ce înseamnă că trebuie să fie imputată asupra valorii prejudiciului.1 În acest caz victima beneficiază de o acțiune în răspunderea delictuală împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferența de prejudiciu (între salariul avut anterior producerii faptei ilicite și pensia stabilită).2

Potrivit unor opinii Asigurările sociale au dreptul la acțiunea în regres, împotriva autorului faptei ilicite, dacă acesta nu are calitatea de plătitor al contribuției la fondul asigurărilor sociale.3 Baza acestei acțiuni în regres poate fi:

– art. 1108 pct. 3 C.civ. ce instituie o subrogare legală în favoarea celui obligat cu alții sau pentru alții.

– se poate susține că, prin săvârșirea faptei ilicite și a plății pensiei solvensul a suferit un prejudiciu și ca o consecință, poate cere repararea acestuia de la persoana responsabilă în baza articolelor 998 și 999 C.civ.

b) victima prejudiciului primește despăgubiri de la societatea de asigurare. Mai multe situații sunt posibile: după cum despăgubirea e primită urmare a faptului că victima era asigurată, ea înseși ori bunurile sale, sau ca urmare a faptului că autorul prejudiciul era asigurat în cadrul unei asigurări de răspundere civilă.

– Victima avea calitatea de persoană asigurată. În această situație se face deosebire după cum este vorba de asigurare de persoane sau asigurare de bunuri. În cazul asigurărilor de persoane, la realizarea evenimentului prevăzut în contract, indemnizația de asigurare se plătește independent de existența sau cuantumul daunelor. Asigurarea de persoane este caracterizată de spiritul de prevedere, iar nu tendința de a obține repararea prejudiciului, dreptul asiguratului la suma asigurată fiind un drept propriu. Astfel, indemnizația de asigurare se va datora independent de sumele încasate din asigurările sociale și de repararea prejudiciului de către autorul faptei ilicite. Asiguratul nu se subrogă în drepturile asiguratului, asiguratul rămânând beneficiar al tuturor drepturilor pe care le-ar fi avut și în lipsa asigurării de persoane.

Asigurătorul nu datorează suma asigurată dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare și prin comiterea cu intenție de către asigurat sau beneficiar a unor fapte grave prevăzute în contractul de asigurare.

În situația asigurărilor de persoane prin efectul legii, plata făcută de asigurător stinge orice pretenții ale asiguratului și urmașilor săi, atât față de asigurător cât și față de societatea de transport, acesta din urmă fiind obligată doar la diferența până la acoperirea integrală a pagubei. Este vorba de asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente survenite pe parcursul călătoriilor pe căi ferate, rutiere, maritime, transporturile aeriene publice. Conform art. 4 din Legea 136/1995 privind asigurările din România numai asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule e obligatorie.

În cazul asigurării de bunuri principiul este că victima asigurată primește indemnizația de la societatea de asigurare, care nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite. Dacă suma asigurată acoperă dauna numai în parte sau dacă asiguratul solicită și beneficiul nerealizat, asiguratul are o acțiune separată împotriva persoanei responsabile de prejudiciul cauzat pentru diferența dintre indemnizația primită și valoarea reală a pagubei suferite. Asigurătorul, în limitele indemnizației plătite are un drept de regres împotriva autorului faptei ilicite, subrogându-se în drepturile asiguratului.

Motivul care împiedică cumulul indemnizației de asigurare cu celelalte despăgubiri primite de victimă o constituie caracterul indemnizator al asigurărilor de bunuri. Admiterea cumulului ar avea drept rezultat primirea de către victimă a unor foloase suplimentare, peste valoare reală a pagubei suferite.

– Autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă. Potrivit art. 41 din Legea 136/1995, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de persoana păgubită și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. La fel victima se va putea îndrepta împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferența dintre, indemnizația și cuantumul pagubei fiind interzis cumulul acestora.

Asiguratul nu va plăti despăgubirea dacă fapta ilicită s-a comis cu intenție de asigurat sau de persoanele fizice majore care locuiesc împreună cu el. După ce a fost achitată indemnizația de asigurare asigurătorul are dreptul să recupereze despăgubirile, subrogându-se în drepturile victimei și exercitând o acțiune în regres numai în următoarele cazuri (art.58 L. 136/95): accidentul a fost produs cu intenție; accidentul a fost produs în timpul comiterii unei fapte încriminate prin dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice, ca infracțiuni săvârșite cu intenție; accidentul a fost produs în timpul cât autorul infracțiunii intenționate a încercat să se sustragă de la urmărire; persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului (hoțul mașinei asiguratului).

Terța persoană remite victimei o sumă de bani cu intenția de a-i repara total sau parțial paguba suferită. Când terța persoană a înțeles să plătească în locul autorului prejudiciului în calitate de gestor de afaceri al acestuia sau cu intenția de al gratifica, victima nu mai are dreptul să pretindă de la aceasta despăgubiri, decât în măsura în care prejudiciul nu ar fi fost integral acoperit Dacă terța persoană a înțeles să vină cu suma de bani în ajutorul victimei, aceasta are dreptul de a se despăgubi integral de la autorul prejudiciului.

5. Principiile reparării prejudiciului

Dacă sunt îndeplinite condițiile, prejudiciul trebuie reparat. Victima și autorul faptei ilicite se pot înțelege, fără intervenția instanței de judecată în ce privește întinderea despăgubirilor și modalitățile de reparare a prejudiciului. Instanța de judecată trebuie însă să stabilească cuantumul și modalitatea de reparare a pagubei, trecând peste învoiala părților, dacă aceasta este potrivnică legilor, interesului terților, urmărește un scop imoral sau ilicit, sau este rezultatul unui viciu de consimțământ.

Dacă între autorul faptei ilicite și victimă nu a intervenit o învoială privind repararea prejudiciului, victima are posibilitatea acțiunii în justiție.

Repararea prejudiciului este ultima caracteristică a răspunderii civile delictuale și constă în înlăturarea sau compensarea efectelor negative ale faptei ilicite așa încât să se ajungă pe cât posibil la restabilirea situației anterioare (restituio in integrum).

– Un principiu fundamental al reparării prejudiciului îl constituie cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Autorul prejudiciului e obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (daunum emergens), cât și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cesans).

În stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare situația materială a victimei sau a autorului prejudiciului, aceste elemente urmând să fie luate în considerare, eventual, doar la modalitatea de plată a despăgubirilor. Forma și gradul de vinovăție, în principiu, nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, deoarece art. 999 C.civ. instituie răspunderea autorului și pentru culpa cea mai ușoară. Poate fi avută în vedere gravitatea culpei pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor numai în situația în care pentru realizarea prejudiciului suferit de victimă, se reține și culpa victimei, pe lângă cea a autorului prejudiciului.

Iar în cazul deteriorării unor bunuri care pot fi reparate, determinarea reparației se face în raport cu cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unor bunuri noi de același fel.

– Alt principiu de bază consacrat și legislativ prin dispozițiile art. 14 alin.3 C.proc.pen. este reparația în natură a prejudiciului, care nu este o simplă posibilitate lăsată la aprecierea judecătorului.

Regula reparării în natură a prejudiciului justifică restituirea bunurilor sustrase, chiar dacă acestea au fost înstrăinate de autorul faptei ilicite unui dobânditor de bună credință.

Alte modalități de reparare în natură a prejudiciului sunt: înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceiași natură; efectuarea unor reparații tehnice; desființarea totală sau parțială a unui înscris; distrugerea lucrărilor executate cu încălcarea unui drept al altei persoane; considerarea ca inoperantă revocarea intempestivă a ofertei și constatarea contractului încheiat prin simpla acceptare etc. Repararea în natură trebuie să fie aptă de a duce la repunerea persoanei păgubite în situația anterioară „restitutio in integrum”.

– În ipoteza în care repararea în natură nu este posibilă, ea se va face sub forma acordării de despăgubiri. De asemenea, este posibil ca în anumite situații repararea în natură să nu constituie mijlocul cel mai potrivit pentru acoperirea prejudiciului (bunurile sustrase au fost degradate și nu pot fi înlocuite cu bunuri de același fel). Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară și compensatorie, care trebuie stabilită în raport cu prejudiciul efectiv suferit de victimă și nu prin apreciere.

Despăgubirea se acordă fie sub forma unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestații periodice succesive, cu caracter viager sau temporar, ținând seama de interesele părților care solicită despăgubirea, de posibilitatea autorului prejudiciului și de caracterul succesiv al prejudiciului.

Cuantumul reparației prin echivalent bănesc se stabilește în funcție de valoarea pagubei la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai astfel poate fi realizat principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurându-se victimei posibilitatea de a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe care o avea înainte de a fi păgubită. În cazul când după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească se face dovada unor noi prejudicii, cauzate prin aceeași faptă ilicită, se pot obține despăgubiri noi, neputându-se invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, deoarece în cazul primului proces nu s-a avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată. Din momentul pronunțării hotărârii, rămase definitive, autorul prejudiciului datorează și dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire. Unii dintre autori sunt de părerea că dobânzile ar fi necesar să se acorde, în cazul unui prejudiciu cu caracter pur pecuniar, chiar de atunci când acesta a devenit cert.

În situația prejudiciilor datorate vătămării integrității corporale, în situația în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, starea sănătății s-a agravat, despăgubirile care au fost stabilite prin hotărârea definitivă pot fi majorate, dacă prejudiciul existent la data hotărârii s-a gravat urmare a aceleiași fapte ilicite. Astfel, s-au acordat despăgubiri suplimentare pentru acoperirea unor urmări produse ulterior pronunțării unei prime hotărâri, deși prin hotărârea pronunțată fusese acordate despăgubiri sub forma unei sume globale.

5.1 Cum se vor stabili despăgubirile

1. Atunci când este vorba de prejudiciu, prin deteriorarea, sustragerea sau distrugerea unui bun, pentru evaluarea despăgubirilor se ține seama de uzura bunului, existența în momentul producerii prejudiciului. Se pot obține dobânzi legale aferente sumei despăgubirilor de la data când hotărârea judecătorească de stabilire a despăgubirilor a rămas definitivă și irevocabilă până la data achitării efective a sumei. Pentru o deplină reparare a pagubei, uneori dobânda a fost fixată la nivelul dobânzilor acordate de C.E.C., care are în vedere și nivelul inflației.

2. În situația unui prejudiciu constând într-o vătămare a sănătății și integrității corporale se deosebesc două situații: când vătămarea nu a avut consecințe de durată și când vătămarea a dus la pierderea ori diminuarea capacității de muncă.

În cazul când vătămarea nu a avut consecințe de durată, despăgubirile sunt determinate de sumele cheltuite pentru însănătoșire, la care se pot adăuga diferențele dintre veniturile obținute și și sumele primite pe durata concediului medical până la însănătoșire sau salariul de care a fost lipsită pe această perioadă. Dacă fapta ilicită a produs și consecințe negative pe plan moral se justifică și acordarea de daune morale (prejudiciul de agrement, pretium doloris, prix de la beaute).

Dacă vătămarea sănătății sau a integrității corporale are ca efect pierderea sau diminuarea capacității de muncă cu caracter permanent ori pe o perioadă de timp ce nu poate fi determinată se deosebesc mai multe situații:

a) situația persoanei vătămate ce era încadrată în muncă; în cazul în care persoana vătămată a suferit o reducere a veniturilor sale, despăgubirea – de regulă – sub forma unei prestații periodice, va include diferența dintre veniturile efectiv încasate înainte de comiterea faptei ilicite și veniturile ulterioare. La calculul prejudiciului se va lua în considerare și majorarea de salariu pe care victima ar fi obținut-o cu certitudine, dacă victima ar fi continuat să lucreze în mod obișnuit. Atunci când se stabilesc veniturile anterioare, se va ține seama de retribuția netă, de activitățile desfășurate de victimă în timpul său liber pentru a-și asigura condiții mai bune de viață, de primele lunare primite în afara retribuției tarifare permanente. În situația în care victima, după săvârșirea faptei ilicite, realizează aceleași venituri, va avea dreptul să pretindă despăgubiri pentru efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a compensa incapacitatea de muncă provocată de autorul faptei păgubitoare. Consecința efortului suplimentar este oboseala și epuizarea fizică. Ca urmare partea civilă va avea nevoie de o alimentație mai bogată și mai consistentă, de medicamente adecvate infirmității sale, împrejurări ce presupun cheltuiala unor sume de bani în plus din cauza invalidității sale.

Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior, chiar dacă au fost acordate cu caracter viager, pe calea unei acțiuni civile reparatorii. În cazul înrăutățirii sau îmbunătățirii capacității de muncă a victimei se pune problema limitelor în care va fi ținut autorul prejudiciului să sa plătească despăgubiri. Ținându-se seama de posibilitatea victimei de a se încadra în muncă, dacă capacitatea de muncă s-a recăpătat total sau parțial, este posibilă reexaminarea plății în viitor, reducerea sau chiar sistarea ei. Despăgubirile se pot și majora în cazul înrăutățirii stării de sănătate sau micșorării pensiei de invaliditate, ca urmare a încadrării într-un alt grad de invaliditate. În asemenea cazuri nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat al hotărârii definitive.

b) situația în care victima era majoră, dar neâncadrarea în muncă la data cauzării faptului ilicit prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă. Pentru determinarea cuantumului despăgubirii datorate victimei în lipsa unui criteriu obiectiv, sau formulat două opinii: prima a fost aceea că, în cazul persoanei care, nefiind încadrată în muncă, a suferit o diminuare ori pierdere a capacității de a munci, stabilirea veniturilor de care a fost lipsită să se facă prin luarea în considerație a salariului minim aplicabil în economia națională; într-o altă opinie s-a decis să stabilească un criteriu concret, care include daunele efectiv suferite, analizându-se împrejurările de fapt și situația personală a acesteia, valoarea prestației ei în gospodărie sau ca muncitor ziler, sau în orice alt loc de muncă, prestații pe care datorită vătămării suferite nu le poate efectua. Numai astfel se asigură o acoperire justă și integrală a pagubei suferite.

c) situația în care problema stabilirii prejudiciilor se pune în cazul în care victima era minoră, neâncadrată în muncă și a suferit o infirmitate permanentă ca urmare a faptului ilicit, stabilirea despăgubirilor se face în concret în funcție de situația victimei, de îngrijirile necesare, de cheltuielile și eforturile suplimentare pe care trebuie să le depună pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate, incluzând și ambianța necesară. Cuantumul acestor despăgubiri poate fi modificat în momentul încadrării în muncă a victimei, dacă veniturile pe care le realizează sunt mai mici decât cele pe care ar fi putut să le obțină dacă nu ar fi fost vătămată, consecința faptei ilicite.

De asemenea se vor acorda părinților minorului despăgubiri pentru cheltuielile făcute în însoțirea minorului la internarea în spital, vizitarea acestuia, veniturile neâncasate de către părinți din cauza deplasărilor la spital, instanță, etc.

Despăgubirile datorate în cazurile micșorării sau chiar încetării capacității de muncă a victimei trebuie plătite de la data producerii vătămării sănătății și integrității corporale și nu de la data rămânerii definitive hotărârii judecătorești.

3. Stabilirea despăgubirilor în cazul în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane. Autorul faptei ilicite are obligația de a plăti cheltuielile medicale și cele cu înmormântarea defunctului, indiferent de faptul că aceste cheltuieli au fost făcute de persoane aflate în întreținerea victimei ori de alte persoane. Vor fi, de asemenea, incluse și sumele plătite de urmașii victimei pentru monumentul funerar și cele ocazionale de organizarea, potrivit datinii, a ceremoniilor religioase ulterioare înmormântării propriu-zise și cinstirea morților. Pentru o apreciere corectă a cuantumului se va ține cont de obiceiul locului, tradițiile de la o zonă la alta, imperatoriul moral al urmașilor victimei în legătură directă cu mentalitatea religioasă a colectivității din care fac parte, situația familială, etc.

În ceea ce privește despăgubirile cuvenite persoanelor apropiate defunctului se distinge după cum acestea au sau nu pensie de urmași din partea asigurărilor sociale.

Cei care au dreptul la pensie de urmași trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru a o primi, și apoi pentru diferența dintre pensie și prejudiciul suferit se vor îndrepta împotriva autorului faptei ilicite cu acțiune întemeiată pe dispozițiile 998 C.civ. În cazul în care persoanele apropiate defunctului nu au dreptul la pensie de urmași, se vor delimita mai multe categorii de persoane îndreptățite la despăgubiri. Dreptul de a cere despăgubiri aparține celor ce primeau efectiv întreținere de la defunct în baza art. 86-96 Cod. familiei; celor care, deși nu primeau întreținerea în fapt întrunesc, la data decesului condițiile cerute de Codul familiei pentru a obține întreținerea de la victimă și ultima categorie de persoane îndreptățită la despăgubiri sunt cele, care se aflau în fapt în întreținerea victimei, fără a avea un drept de întreținere, cu condiția că prestarea întreținerii de către defunct să aibă un caracter de stabilitate, justificând presupunerea că ar fi acționat și în viitor. Potrivit art. 86 alin. 2 Cod. familiei dat fiind caracterul eventual al prejudiciului, nu vor avea drept la despăgubiri persoane care făcând parte din categoria celor cu vocație la întreținere, nu întrunesc, la data decesului condiția care determină însăși nașterea dreptului la întreținere, și anume de a se afla în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci.

Se admite obținerea despăgubirilor și în situația când cel ce primea întreținere avea venituri personale, despăgubirea fiind echivalentul diferenței dintre aceste venituri și suma corespunzătoare necesităților normale pe care le asigura prestarea întreținerii. În caz că cel ce primea întreținerea nu era încadrat în muncă, deși nu întrunea vârsta pensionării, va avea totuși dreptul la întreținere pentru a i se asigura astfel aceeași stare materială. Instanțele de judecată au acordat despăgubiri soției, aptă de muncă, care s-a ocupat numai de creșterea, îngrijirea și educarea copiilor, chiar și în situația realizării unor venituri din muncă, soluția va fi aceeași.

Modalitatea de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflați în întreținerea victimei este, de regulă, aceea a efectuării de către autorul faptei ilicite a unor prestații periodice succesive, în rate lunare, excluzând posibilitatea unei sume globale.

Conform principiului constituirii despăgubirii și nu a pensiei de întreținere, cu privire la cuantumul prestației lunare la care va fi obligat autorul prejudiciului, criteriul stării materiale a plătitorului și ale persoanei prejudiciale nu poate fi reținut. Acest criteriu este specific numai pentru calcularea pensiei de întreținere prevăzută de Codul familiei, neaplicându-se despăgubirilor ce se acordă pentru răspunderea civilă delictuală. Despăgubirile acordate trebuie să reprezinte o acoperire integrală a pagubei suferite de persoana vătămată, prestații pe care victima le acorda și de care au fost lipsiți urmașii ei, ca urmare a faptei ilicite.

În legătură cu durata în timp a prestațiilor la care este obligat autorul prejudiciului, dacă cel prejudiciat este minor, în prezent se consideră că despăgubirile urmează să fie acordate fie până la vârsta majoratului, fie până la împlinirea vârstei de 25 ani, dacă cel prejudiciat se află în continuarea studiilor; respectiv 26 ani în cazul acelora ce urmează studii superioare cu o durată de școlarizare mai mare de 5 ani. Principiul prevăzut în art. 7 Cod.muncii, privind capacitatea juridică deplină pentru încheierea unui contract de muncă și desfășurarea unei munci utile începe cu vârsta de 16 ani. Această dispoziție nu mai are incidență în cazul răspunderii civile delictuale având în vedere întreținerea pe care defunctul i-o presta celui prejudiciat și scăderea semnificativă a locurilor de muncă, făcând imposibilă încadrare în muncă a minorului.

Practica judiciară a decis că reprezentantul legal al minorului, victima prejudiciului poate cere despăgubiri pentru copil numai până la vârsta majoratului, ulterior îndeplinirii acestei vârste acțiunea în răspundere civilă aparține exclusiv celui în cauză, care va fi necesar să probeze pentru a obține în continuare despăgubiri succesive, faptul că-și continuă studiile. Motivul este faptul că el își poate continua sau nu studiile după 18 ani, anterior împliniți vârstei acest lucru fiind incert.

În situația minorului adoptat, obligația de plată a despăgubirilor încetează, deoarece adoptatorul este obligat să presteze întreținerea adoptatului, din momentul acesta va dispărea și starea de nevoie anterioară adopției în care se găsea minorul. Dacă autorul faptei ilicite urmează să părăsească țara definitiv se va admite excepția în sensul, că despăgubirile la care acesta va fi obligat trebuie să fie, întotdeauna, sub forma unei sume globale, care să asigure repararea integrală a prejudiciului, neavând eficiență modalitatea prestațiilor periodice. Plata prestațiilor periodice datorate celor aflați în întreținerea victimei, este datorată începând cu data săvârșirii faptei ilicite și nu cu data pronunțării.

Practica judecătorească a decis contra datorării urmașului celui decedat pe durata școlarizării, dacă în acest timp întreținerea îi era asigurată gratuit în școală. Prestațiile fiind datorate numai pentru perioadele în care victima le efectua însăși.

În cazul obligării autorului prejudiciului la plata unei prestații succesive și a variației valorii monedei naționale în condițiile inflaționiste se admite recalcularea despăgubirilor, în funcție de nivelul fluctuațiilor valorii monedei naționale, susținându-se fie soluționarea ei de către instanța de judecată, fie prin intervenția legiuitorului.

Capitolul IV. Fapta ilicită

Noțiune și importanță

Încălcarea normei de conduită („alterum non leadere”), potrivit căreia nimănui nu-i este permis să lezeze, prin fapta sa, Încălcarea normei de conduită („alterum non leadere”), potrivit căreia nimănui nu-i este permis să lezeze, prin fapta sa, dreptul subiectiv sau interesul legitim al unei persoane antrenează răspunderea civilă delictuală dacă s-a produs printr-o faptă ilicită. Încălcarea normei de conduită („alterum non leadere”), potrivit căreia nimănui nu-i este permis să lezeze, prin fapta sa, dreptul subiectiv sau interesul legitim al unei persoane, antrenează răspunderea civilă delictuală dacă s-a produs printr-o faptă ilicită.

Art. 998 Cod civil spune că „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-au ocazionat a-l repara”, în doctrină și jurisprudență s-a considerat că prevederea „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu” se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.

Condiția faptei ilicite se desprinde din:

– Decretul Nr 31/1954 în ce privește răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice folosește în art. 35 alin. final noțiunea de „faptă ilicită”:

– Decretul Nr 32/1954 prevede că nu răspund pentru „fapta lor ilicită” minorii sub 14 ani, decât dacă se probează că au avut discernământ;

Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale este definită ca fiind orice faptă a omului prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane, căuzându-i-se acesteia un prejudiciu. Fapta ilicită deosebește anumite elemente caracteristice:

– materialitatea faptei constă într-o conduită umană săvârșită în societate, o manifestare exteriorizată al atitudinii de conștiință și voință a autorului faptei ilicite;

– fapta ilicită înfățișează un element psihic, subiectiv – voința omului care a ales o anumită conduită. Fapta ilicită este rodul unei atitudini psihice față de o conduită eventuală;

– fapta este contrară ordinii sociale, reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv se referă la greșeală, iar din punct de vedere obiectiv își găsește expresia în ilicitul faptei.

Pe planul teoriei generale a dreptului, noțiunea de faptă ilicită are o sferă mai largă, cuprinzând orice abatere de la normele legale, chiar dacă această abatere nu se răsfrânge distinct și nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv prejudiciindu-l. Fapta este ilicită când este contrară legii și normelor de convețuire socială Termenul de ilicit et singuli, reflectă ideea de comportare nepermisă, neângăduită, o contrarietate cu o normă de conduită.

Întregul comportament al omului, faptele sale trebuie apreciate ca fiind licite sau ilicite și în relația lor cu regulile de convețuire socială, în măsura în care aceste reprezintă o continuare a prevederilor legale, conturând însăși conținutul limitele și modul de executare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Fapta ilicită antrenează răspunderea, nu numai atunci când s-a încălcat un drept subiectiv – stricto sens, ci și în cazul în care prejudiciul este urmarea atingerii unor simple interese legitime ale persoanei.

Codul civil în art. 998 nu prevede expres că fapta trebuia să fie „ilicită” pentru a se angaja răspunderea. Drept urmare unii autori au considerat că ilicitul ar fi un simplu fapt al greșelii sau culpei, confundând caracterul ilicit cu caracterul culpabil al faptei. Fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței autorului, iar greșeala sau vinovăția este atitudinea psihică interioară. Această distincție este evidentă și necesară în situația existenței faptei ilicite, dar neangajării răspunderii, ca urmare lipsei greșelii sau vinovăției autorului faptei ilicite.

Caracterul obiectiv al faptei ilicite.

Analizând fapta ilicită, ca element distinct al răspunderii civile delictuale se are în vedere obiectivitatea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei persoane. Atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa, de urmările acesteia, nu interesează aici. Se face abstracție de elementul vinovăției, necesar în vederea imputabilității faptei.

Interesează că într-o manifestare exterioară a unei persoane se introduce un factor nepermis, încălcându-se normele dreptului obiectiv, aducându-se prejudicii unui drept subiectiv. Caracterul ilicit rezultă din această încălcare, pentru definirea lui neînteresând atitudinea subiectivă a autorului față de ea.

Fapta ilicită poate consta într-o acțiune sau într-o acțiune sau într-o inacțiune; săvârșirea unei fapte interzise sau omisiunea de a săvârși o faptă impusă de lege. De cele mai dese ori, faptele umane ilicite sunt fapte pozitive, fapte de comisiune (ex: sustragerea unui bun al altuia, uciderea, vătămarea corporală etc.).

Specificul inacțiunii ca faptă ilicită.

În anumite situații faptele oamenilor pot și omisive, care se caracterizează printr-o inacțiune, pasivitate. Constituie faptă ilicită, un delict civil, de natură să angajeze răspunderea autorului ori de câte ori există o obligație legală de a acționa într-un anumit mod, iar această obligație a fost încălcată. Inacțiunea ilicită, omisiunea, neândeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană, conform prevederilor legale, constituie fapta ilicită și angajează răspunderea autorului ei.

În categoria faptelor ilicite omisive intră:

– când o acțiune pozitivă este de natură să provoace altora pagube, ea obligă pe cel care o săvârșește să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestora. Spre exemplu, omisiunea de a lua măsuri de atenționare a trecătorilor cu privire la o groapă sau gură de canal descoperită pe carosabil sau trotuar de către personalul responsabil; obligația conducătorului auto să frâneze, diminuând viteza când intră într-o curbă etc.

– când fapta omisivă este ilicită prin ea înseși, independent de legătura cu o faptă de comisiune anterioară, în situația în care se încalcă o obligație legală de a îndeplini unele acțiuni preventive. Ex: conducătorul auto provocând un accident nu a oprit și a lăsat fără ajutor persoana accidentată; neacordarea asistenței medicale sau neaplicarea unui tratament medical la timp pacientului internat de către medicul de serviciu, în caz de urgență etc.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Există situații în care ilicitatea faptei este înlăturată, deși prin fapta respectivă au fost cauzate prejudicii altei persoane. Aceste situații sunt caracterizate de existența anumitor împrejurări sau cauze care, permițând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând un anumit comportament, duc la lipsa ilicității și respectiv la neangajarea răspunderii civile.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:

4.1. Legitima apărare.

4.2. Starea de necesitate.

4.3. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului.

4.4. Exercitarea unui drept subiectiv.

4.5. Consimțământul victimei.

Legitima apărare.

Codul civil nu formulează o definiție a legitimei apărări, dar în același sens în art. 44 al Codului penal, referindu-se la o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare este reglementată în alin. 2 și 3 care spune că „este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoane sau drepturile celui atacat ori interesul public. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările cu care s-a produs atacul.”

Prevederile legale în materia dreptului penal stabilesc impunitatea faptelor săvârșite în aceste condiții. Se admite că această stare împiedică o faptă de a fi ilicită și pe teren civil, răspunderea patrimonială fiind astfel înlăturată.

Pentru ca fapta ilicită să fie săvârșită în legitimă apărare sunt necesare următoarele condiții:

– atacul în care se reacționează să fie direct, să amenințe în mod nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat; să fie material, și nu verbal (amenințări sau insulte); atacul trebuie să fie real, adică să existe în mod obiectiv, aprecierile de ordin subiectiv și închipuit al făptuitorului nu conferă caracterul unei legitime apărări; să fie injust, adică să nu existe un temei juridic care să-i justifice atacatorului comportarea.1 Pentru a fi considerată ca fiind săvârșită o faptă în legitimă apărare, aceasta trebuie să se producă între momentul în care atacul a devenit iminent și până la momentul epuizării. După epuizarea atacului nu mai poate exista legitimă apărare, ci numai răzbunare.2

– atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes public.

– atacul să pună în pericol grav persoane sau drepturile celui atacat ori interesul public (ex: „fapta victimei de a sustrage lemne din pădure, fiind surprinsă asupra faptei de inculpatul – pădurar, care a omorât-o, nu a fost de natură să pună în pericol grav interesul public).3 Nu este legitimă apărare în cazul unor acțiuni de minimă importanță.

– apărarea să fie proporțională cu gravitatea atacului. Depășirea limitelor unei apărări proporționale este considerată legitimă apărare în măsura în care această depășire s-a datorat tulburării ori temerii în care s-a aflat persoana în cauză (art. 44 alin. 3 C.pen.). Excesul scuzabil se apreciază în considerarea stării psihice în care se află făptașul prin efectul agresiunii. Dacă însă excesul în apărare, nu s-a datorat tulburării ori temerii, va fi angajată răspunderea civilă. În situația în care anterior atacului, victima a provocat pe agresor, ea poate fi ținută să răspundă civil, chiar dacă fapta sa a fost comisă în stare de legitimă apărare, răspunderea va fi proporțional cu gradul de culpă cu care a acționat inițial.

În cazul excesului justificat (depășirea limitelor legitimelor apărări) potrivit art. 44 alin. 3 C.pen. răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna.1 Spre deosebire de excesul justificat, excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată ce nu a fost determinată de starea de tulburare sau de temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, de revoltă în fața violenței nejustificate. Legiuitorul nu a asimilat excesul scuzabil cu legitima apărare, aceasta nefiind o cauză care ar înlătura și caracterul ilicit al faptei.

Starea de necesitate.

Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. Potrivit dispozițiilor art. 45 C.pen. alin.2 și 3 „Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat”.2

Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei săvârșite în această stare din pricina constrângerii psihice sub puterea căreia a acționat cel care a săvârșit faptele de apărare, constrângere care, înlăturând putința de a-și determina liber voința, exclude și culpa sau greșala. Pericolul în cazul stării de necesitate nu putea fi înlăturat, altfel ca s-a pricinuit un prejudiciu patrimonial, de regulă unei alte persoane decât agresorul.

Pentru ca o faptă ilicită să fie privită ca fiind săvârșită în stare de necesitate, mai multe condiții trebuie întrunite:

– să fie vorba de un pericol iminent. Pericolul este iminent când este pe cale să se producă, iminența este plasată în anticamera actualului, ceea ce presupune că este îndeplinită această condiție de a fi iminent când pericolul este deja actual. Iminența pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar mai permite o faptă pentru înlăturarea lui.

– pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace licite. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului, prin mijloace licite, se face în concret prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acționeze sub amenințarea pericolului. O simplă bănuială sau impresie în acest sens nu este îndestulătoare pentru a înlătura caracterul ilicit al faptei.

– pericolul să amenințe viața, integritatea corporală ori sănătatea sa sau unei alte persoane, un bun important sau un interes public. Prin bun important se înțelege acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, științifică, istorică ori afectivă legitimează acțiunea de salvare din fața pericolului. Sunt considerate bunuri importante: clădirile, muzeele, tablourile, obiecte de artă, colecțiile etc. Nu poate invoca starea de necesitate acela care are îndatorirea profesională de a înfrunta pericolul.

– valoarea pagubei cauzate prin fapta respectivă să fie vădit inferioară valorii pagubei care a fost evitată sau care s-ar fi provocat în cazul în care fapta nu s-ar fi săvârșit. Potrivit art. 45 alin. 3 C.pen., nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

In literatura de specialitate s-a considerat, că deoarece prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, urmarea stării de necesitate, se înlătură si posibilitatea unei acțiuni în răspunderea civilă, s-a admis totuși, că acel astfel prejudiciat( tertă persoană) se îndrepte împotriva celor ale căror bunuri au fost salvate, acțiune întemeiată fie de îmbogățirea fără just temei, fie pe gestiunea intereselor altuia.

Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, sau a ordinului superiorului.

Fapta cauzatoare de prejudicii nu va declanșa răspunderea civilă, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei activități impuse de lege sau a ordinului superiorului. Este licită acțiunea pompierilor care, distruge unele bunuri aflate în apropierea locului incendiului pentru a limita extinderea incendiului sau fapta agentului veterinar care ea măsura sacrificării unor animale pentru a împiedica extinderea unei epizolii; ori acțiunea prin care agentul public ia măsura arestării preventive a unei persoane învinuită de a fi săvârșit o infracțiune, dacă a fost emis în prealabil un mandat de arestare de organ competent. Aducerea la îndeplinirea a ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă sunt îndeplinite anumite condiții:

– ordinul provine de la autoritatea legitimă (organul competent);

– ordinul să fie dat organului competent să-l execute;

– ordinul să fie emis cu respectarea formelor legale (scris și semnat);

– ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal și abuziv;

– modul de executare să nu fie ilicit și săvârșit din culpă.

Exercitarea unui drept subiectiv.

Se consideră că exercițiul normal al dreptului subiectiv, chiar dacă s-ar aduce unele restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane, nu are un caracter ilicit. Ilicitatea nu este prezentă dacă fapta a fost realizată în executarea unui drept subiectiv potrivit principiului „quo suo iure utitur neminem leadit” (cel ce exercită dreptul său nu prejudiciază pe nimeni), Fapta va fi licită atâta vreme cât dreptul este exercitat în limitele normale, potrivit cu scopul lui economic și social, în limitele prevăzute de lege, uzanțe și bunele moravuri și cu bună-credință. În caz contrar acesta va fi un abuz de drept.

Abuzul de drept poate conține două sensuri:

– exercitarea dreptului subiectiv prin depășirea limitelor acestuia; titularul dreptului subiectiv și-l exercită în mod anormal, adică în așa fel încât alt titular al aceluiași drept l-ar fi exercitat mai prudent, într-un mod licit, trăgându-se concluzia că titularul dreptului subiectiv se abate de la condiția normală a celorlalți titulari ale acelorași drepturi. În acest caz abuzul de drept presupune că s-a acționat fără drept, depășindu-se limitele dreptului subiectiv și normele de convețuire socială, limite stabilite de prevederile legale.

– exercitarea dreptului subiectiv fără a se depăși limitele sale, însă nu în vederea scopului pentru care a fost recunoscut dreptul, ci cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu. În acest caz exercițiul dreptului subiectiv este anormal nu pentru că se depășesc limitele sale, ci pentru că este deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut.1

Cu privire la abuzul de drept, Decretul 31/1954 arată scopurile în vederea cărora sunt recunoscute drepturile subiective (art. 1) și exercițiul drepturilor subiective numai potrivit scopului lui economic și social (art. 2).

Numai în cazul deturnării de la scopul său social, economic, exercitarea dreptului poate fi considerată ca o faptă ilicită, de natură să dea naștere obligației de despăgubire.2 Cel ce exercită abuziv dreptul său subiectiv, nu mai este ocrotit de lege, și răspunde de prejudiciul astfel cauzat.

Cu privire la abuzul de drept s-au conturat două concepții:

– concepția subiectivă, mai restrânsă, consacrată în Codul civil german, consideră că este abuziv exercițiul unui drept dacă este realizat cu intenția de a păgubi pe altul sau actul de exercițiu contrar moralei;

– concepția obiectiv consideră că abuzul de drept există atunci când un drept este exercitat împotriva destinației sale economice și sociale.

Abuzul de drept în practica judecătorească atrage după sine, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv astfel exercitat, fie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare (s-a decis că „fapta de a otrăvi iarba pe terenul propriu constituie un abuz de drept, de natură a atrage răspunderea proprietarului, chiar dacă se reține că și reclamantul a avut o culpă în producerea prejudiciului, deoarece a pătruns fără voie pe teren și a cules iarba de acolo , cu care a hrănit animalele ce i-au pierit.)

Exercitarea unui drept subiectiv este abuzivă dacă se face:

– cu încălcarea scopului economic și social pentru care a fost creat;

– cu încălcarea legii și a moralei

– cu rea credință;

– cu depășirea limitelor sale externe și interne.

Codul de procedură civilă face o aplicație a abuzului de drept, însemnând că „drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite” (art. 723 Cod. proced. Civ.). Intentarea unei acțiuni neântemeiate (doar pentru a face o șicană pârâtului), ori nerecunoașterea unui drept a cărei existență este vădită (pentru a lungi procesul), constituie fapte ilicite pentru că exercițiul drepturilor respecte este abuziv.

„Un drept exercitat în contradicție cu scopul lui normal și în afară de nevoile normale și raționale, încetează a mai fi un drept, adică un act ilicit și devine un abuz.”

4.5. Consimțământul victimei.

În situația în care victima prejudiciului a fost de acord, încă înainte de producerea faptei, ca autorul acestei fapte să acționeze într-un anumit mod, deși exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al faptei este înlăturat, odată cu el fiind înlăturată și răspunderea civilă.

Consimțământul victimei este o cauză care înlătură caracterul ilicit al unei fapte. Victima, în realitate, nu consimte la producerea efectului dăunător, ci la săvârșirea faptei, asumându-și astfel doar riscul unui eventual prejudiciu care ar putea să-i fie cauzat. Suntem în prezența unei clauze de nerăspundere, această clauză reprezintă o adevărată convenție, consimțământul fiind dat anterior săvârșirii faptei, o convenție în virtutea căreia autorul ar fi apărat de obligația de a repara prejudiciul ce s-ar produce prin fapta ilicită. O asemenea convenție intervenită după consumarea faptei ilicite numai are în vedere o clauză de nerăspundere, ci de renunțare a victimei la o reparare a prejudiciului. Convenția astfel intervenită, posterior săvârșirii faptei ilicite, privind apărarea autorului faptei de obligația de reparare a prejudiciului, e licită, având în vedere principiul autonomiei de voință al părților.

Problema vizând clauza de nerăspundere, încheiată anterior producerii prejudiciului, a fost controversată, în ce privește valabilitatea ei. În practica juridică mai veche s-a considerat că întrucât normele care reglementează răspunderea civilă delictuală sunt imperative, clauzele de nerăspundere sunt nule. S-a exemplificat1 că în ipoteza unor sporturi violente, în cazul cărora se admite sub condiția respectării regulilor sportului că jucătorii își asumă riscurile unor eventuale accidentări, ori posibilitatea acceptării unei operații chirurgicale de genul prelevării ori transplantului de organe. Practica juridică a hotărât că „asumarea riscului de către sportiv funcționează numai în cazul în care organizatorul întrecerii sportive sau antrenamentului a luat toate măsurile de protecție obligatorii…, fără a i se putea reține în sarcina sa o culpă organizatorică”.2

În materia contractelor, s-a susținut că o clauză de nerăspundere referitoare la prejudiciul cauzat prin dol sau culpă gravă, nu ar fi valabilă. Cu atât mai mult în situația obligațiilor izvorâte din fapte ilicite, nu se poate admite valabilitatea clauzelor de nerăspundere, când fapta a fost săvârșită din culpă gravă sau dol. S-a admis totuși că o asemenea clauză de nerăspundere este valabilă, chiar în cazul răspunderii delictuale, în situația când fapta ilicită este rezultatul unor simple neglijențe ori imprudențe, privind doar încălcarea drepturilor patrimoniale.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, drepturi absolute și inalienabile, convenția care ar îndreptăți pe autor să le aducă atingere este nulă. Însă s-a apreciat că și în cazul încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, clauzele care înlătură sau restrâng răspunderea delictuală trebuie privite ca valabile, atunci când privesc vătămări lipsite de gravitate sau dacă asemenea clauze ar fi îndreptățite prin scopul lor.

Capitolul V.

Raportul de cauzalitate.

1. Noțiune și importanță.

Pentru existența răspunderii civile delictuale este necesară existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, fapta ilicită de care legea leagă răspunderea trebuie să fie cauza pagubei pricinuite. Cerința unui raport de cauzalitate este ferească, nimeni nu poate fi ținut să răspundă decât dacă între fapta sa de comisiune sau de omisiune și prejudiciul produs există un raport de cauzalitate.

Importanța existenței legăturii cauzale între faptă și prejudiciu rezultă din prevederile art. 998 și 999 C.civ., potrivit cărora răspunderea este angajată pentru fapta omului „care cauzează altuia un prejudiciu” și răspunderea este angajată nu numai pentru „prejudiciul cauzat prin fapta sa”, dar și de acela „cauzat prin neglijența sau imprudența sa”. Sunt numeroase situații în care raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu se poate stabili ușor datorită complexităților acțiunilor umane sau naturale. Necesitatea raportului de cauzalitate se regăsește chiar în definiția faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, îndată ce caracterul ilicit al faptei este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.1 Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii care nu se confundă cu greșeala sau culpa.

2. Specificul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale.

În anumite situații raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilită cu ușurință. De ex: în cazul furtului unui bun comis de o persoană și prejudiciul suferit de proprietarul bunul respectiv; sau lovirea unei persoane de către mijlocul de transport și vătămarea sau decesul acesteia, raportul de cauzalitate este evident.

Când efectul a fost precedat de o mulțime de acțiuni umane sau alte împrejurări, este mai greu de stabilit raportul de cauzalitate. Spre exemplu victima unei agresiuni este transportată la spital, unde medicul de gardă îi aplică un tratament superficial, luând în considerare starea bună a victimei, astfel că a doua zi decedează, deși dacă i s-ar fi aplicat un tratament chirurgical victima ar fi fost salvată. Se pune problema cauzei decesului; agresiunea sau neaplicarea tratamentului chirurgical este cauza decesului.1

Într-o altă situație un profesor întârzie la oră, elevii, fiind nesupravegheați pleacă din clasă și se joacă într-o sală de clasă alăturată; în timpul jocului unul dintre elevi este lovit în ochi cu o sacoșă de lucru în care fusese o foarfecă; ca urmare a loviturii primite, acesta suferă o gravă vătămare, pierzând ochiul.2 Se pune problema cauzei prejudiciului: întârzierea profesorului la oră sau lovitura directă cu sacoșa primită. În categoria faptei ilicite, dintre faptele antecedente, care au cauzat prejudiciul pot fi cuprinse sau nu: întârzierea profesorului de la lecție sau plecarea elevilor din clasă în timpul orei, organizarea jocului. Legătura directă între lovitura aplicată și rezultat se va lua în considerație, însă se pune problema antecedentelor care nu apar ca ilicite. Incertitudinea apare din cauza multitudinii faptelor umane și relația în care acestea se află cu factorii de altă natură, care fac să dea complexitate deosebită realității, din conținutul căreia trebuie să fie extras, evidențiat raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.3

Pentru stabilirea raportului de cauzalitate specific răspunderii civile delictuale, trebuie avute în vedere următoarele premise:

a) trebuie stabilit raportul de cauzalitate specific dintre fapta ilicită și prejudiciu, și nu un raport de cauzalitate general. În acest context sunt relevante acele fapte omenești care, deși nu au constituit cauza directă și nemijlocită a prejudiciului, acest rol avându-l alți factori, care nu pot fi nici ei ignorați, fie au declanșat sau favorizat acțiunea acestora, fie nu au împiedicat-o, deși au fi putut face o intervenție eficientă. Spre exemplu în situația unui accident al unei persoane interesează cauza medicală imediată a morții – vătămare gravă, infecție, oprirea funcționării unui organ vital; dar numai în măsura în care la declanșarea, favorizarea ori neâmpiedicarea acestei cauze a contribuit prin acțiune sau inacțiune o persoană printr-o faptă ilicită. În practica judiciară s-a dispus frecvent efectuarea unor expertize medicale, chimice etc. care deși necesare nu au fost mereu suficiente pentru a explica participarea persoanei la producerea efectului, fiind necesar completarea și cu alte probe, privind participarea persoanei la producerea prejudiciului.

b) deși există o unitate între acțiunea omenească și atitudinea făptuitorului de conștiință, afectivitate și voință, pentru raportul de cauzalitate se ia în considerare numai acțiunea omenească respectivă, ca făcând parte din realitățile sociale, în acest sens raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv; simpla atitudine de conștiință, afectivitate ori voință – aspecte care țin de latura psihică a acțiunii umane – neurmată de acțiune, nu este de natură să angajeze răspunderea civilă.

Atitudinea subiectivă a autorului, adică vinovăția își are importanța sa pentru delictul civil, dar este distinct de raportul de cauzalitate, deși ambele sunt legate între ele.

c) atât o acțiune, cât și o inacțiune sunt apte să cauzeze un prejudiciu. În stabilirea raportului de cauzalitate avem în vedere nu numai fapta ilicită ca acțiune pozitivă, dar și fapta ilicită ca inacțiune, ca o omisiune de a îndeplini anumite obligații stabilite de lege, dacă această omisiune a avut ca urmare producerea unor prejudicii. Inacțiunea ilicită reprezintă o formă de exteriorizare a activității umane, echivalează cu o acțiune negativă, constând în încălcarea unei obligații precise, de a acționa, în anumite situații, într-un anumit mod.1 În literatura juridică s-a arătat că „a nu evita un efect, cu toate că există o obligație legală de a-l împiedica să aibă loc, este același lucru cu a-l cauza.2

d) orice faptă umană se desfășoară în societate, aflându-se în mod obiectiv, într-o relație cu alte fapte omenești sau cu o serie de factori exteriori de mediu. Fapta ilicită care, pe parcursul desfășurării, s-a intersectat cu faptele altor oameni, ori cu evenimente naturale, care au putut să modifice desfășurarea faptei autorului, de ex: producerea unui accident de circulație în condiții de lipsă de vizibilitate, când manevra greșită a fost influențată și de împrejurarea că pe stradă staționa un animal; sau producerea unui prejudiciu printr-o faptă penală la săvârșirea căreia pe lângă autor găsim și alți participanți (coautori, instigatori, complici). Pentru stabilirea raportului de cauzalitate între fapta umană și prejudiciu, se impune o selectare a acestor factori pentru a se stabili care dintre ei au rol cauzal și pot fi reținuți în sfera cauzalității specifice în materia răspunderii delictuale, ca formă a răspunderii social juridice.

e) un criteriu pentru a selecționa factorii contributivi la producerea unui prejudiciu, este criteriul stabilit de lege, cerința pe care legea o impune comportamentului uman, evaluarea juridică a nerespectării acestei cerințe. Putem aprecia în funcție de acest criteriu măsura în care subiectul răspunderii era dator să acționeze într-un anumit mod, în ce măsură comportamentul său de nerespectare a legii a determinat direct sau indirect realizarea prejudiciului.

f) de multe ori raportul dintre fapta și prejudiciu este imediat, în sensul că prin fapta ilicită s-a creat o situație care a permis unor factori să producă, în mod direct, prejudiciul. Prin fapta ilicită se poate crea o situație care să permită unor factori, umani sau naturali, să acționeze și să producă ei prejudiciul. Spre exemplu neacordarea de către un medic a ajutorului medical datorat unei persoane accidentate declanșează anumite procese ireversibile care, provocând decesul pacientului, sunt în concluzie cauza nemijlocită a decesului; sau nerespectarea măsurilor de avertizare vizând existența unor puncte periculoase de lucru, crează o situație, urmare a căreia s-a produs un accident de lucru.

Toate premisele demonstrează complexitatea și specificacitatea pe care le reprezintă raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale. În vederea stabilirii acestui raport, este necesar ca, pornind de la premisa caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate, să se desprindă din multitudinea factorilor aflați în corelație, acei factori umani antecedenți prejudiciului care au determinat producerea acestuia.1

3. Criterii produse pentru determinarea raportului de cauzalitate.

În vederea stabilirii raportului de cauzalitate, doctrina și practica judecătorească, internă și internațională, au propus diferita sisteme sau teorii pentru delimitarea acelor fapte ori împrejurări care să fie reținute în sfera cauzei care a determinat producerea prejudiciului.

3.1. Sistemul echivalenței condițiilor (Teoria condiției sine qua non).

Potrivit acestui sistem, fiecare condiție care precede rezultatul păgubitor și de care atârnă rezultatul în sensul că dacă, ipotetic ar lipsi acea condiție, nici rezultatul nu s-ar produce, constituie singura, deopotrivă cu celelalte asemenea condiții, cauza acelui rezultat.

Această teorie s-a mai numit și teoria condiției sine qua non fiindcă, în lipsa ipotetică a faptului care precede și produce rezultatul, nici rezultatul nu ar putea fi produs. Acest sistem prezintă avantajul că face o delimitare între faptele care sunt indiferente pentru producerea acestuia.1 Teoria aceasta prezintă dezavantajul că, ignorând rolul și eficiența condițiilor, duce la extinderea excesivă a cercului persoanelor ce urmează a fi trase la răspundere, al căror fapte s-au aflat într-o relație de simplă coexistență întâmplătoare cu prejudiciul produs. Se confundă condiția – prilej cu condiția – cauză, de exemplu dacă o armă a fost vândută și cumpărată fără autorizație, iar copilul minor al cumpărătorului, mânuind-o imprudent, rănește o terță persoană, vânzarea fără autorizație a armei constituie un prilej pentru ca faptele cauzale: mânuirea imprudentă a armei de minor și lipsa de supraveghere a tatălui să producă efectul păgubitor. Echivalența condițiilor pe lângă meritul simplicității, totuși este criticată și pentru faptul că toate condițiile necesare sunt privite ca fiind deopotrivă eficace, ele fiind egale între ele, nu sunt susceptibile de o gradație în funcție de eficacitatea lor.

3.2. Sistemul cauzei adecvate ( cauzei tipice).

Potrivit acestei teorii, în determinarea raportului de cauzalitate ar urma să fie reținute numai acele antecedente ale efectului ce întrunesc calitatea de condiție sine qua non, care îi sunt adecvate, în înțelesul că sunt tipice, adică în mod obișnuit sunt susceptibile de a produce efectul respectiv. Dezavantajul acestei teorii constă în aprecierea raportului cauzal, din perspectiva elementului subiectiv, ce consideră raport cauzal numai acel raport care poate fi prevăzut. Raportul cauzal este un raport obiectiv, care există indiferent de faptul dacă subiectul care acționează este conștient sau nu de aceasta. Problema previzibilității este o problemă de culpabilitate a faptei și nu una de cauzalitate. Problema previzibilității, indiferent că este privită sub aspect pur subiectiv, al celui care acționează, ori sub aspectul unui criteriu obiectiv, din punctul de vedere al observatorului normal, constituie o problemă de imputabilitate a faptei și nu una de cauzalitate. Sistemul cauzei adecvate confundă problema cauzalității cu aceea a imputabilității faptei. Un exemplu, este acela al unei persoane, care suferă de o fragibilitate a craniului, decedează în urma unei foarte ușoare lovituri peste frunte, pe care i-a aplicat-o o persoană ce nu avea cunoștință de suferința victimei. Adepții teoriei cauzei adecvate afirmă că cel ce a lovit nu trebuie să răspundă deoarece legătura dintre deces și lovitură nu este tipică, pentru că în mod obișnuit un asemenea efect nu s-ar produce. În realitate exonerarea de răspundere este justificată pe temeiul lipsei oricărei culpe din partea autorului, care nu a cunoscut starea victimei, neputând să prevadă în nici un fel urmările gestului său și nu pe temeiul lipsei de cauzalitate.1

3.3. Sistemul cauzei proxime.

Potrivit teoriei cauzei proxime, din toate faptele care au precedat producerea rezultatului, este cauză doar ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului (cauza proximă). Se consideră că în lipsa acesteia nici celelalte condiții antecedente nu ar fi definit eficiente sub aspect cauzal, și că ultima cauză înglobează în sine eficiența tuturor celorlalte anterioare.

Acest sistem prezintă dezavantajul că restrânge sfera condițiilor la condiția anterioară, chiar dacă aceasta este neânsemnată, ori de o mai mică însemnătate. Teoretic nu se ține seama de faptul că de cele mai multe ori faptele omului produc efecte păgubitoare numai prin mijlocirea unui lanț cauzal, alcătuit dintr-un număr mai mic sau mai mare de verigi, de factori intermediari. În consecință, potrivit acestui sistem, cercul persoanelor chemate să răspundă civil va fi restrâns, lăsând în afara cercului dat persoana a cărei răspundere ar trebui, în mod obiectiv, să fie angajată. Se consideră că răspunderea rămâne asupra părții care a avut ultima șansă de a evita paguba (the last clear chance).1 Spre exemplu: victima unei agresiuni având o împunsătură de cuțit este internată în spital. Medicul de gardă nu-i aplică tratamentul adecvat situației în care se află bolnavul, considerând suficient un tratament superficial, neaplicându-i tratamentul chirurgical adecvat, iar victima decedează. Prin aplicarea teoriei cauzei proxime, responsabilul unic pentru moartea victimei ar fi doctorul, fapta sa fiind cauza proximă a decesului. Ar fi inadmisibil ca autorul agresiunii să fie exonerat de răspundere.

3.4. Sistemul eficacității

Este cauză, în această concepție, condiția necesară care merită această calificare din pricina eficacității deosebite care trebuie să-i fie recunoscută în producerea pagubei. Pentru unii autori, privind această teorie, cauza este condiția cea mai eficace din punct de vedere cantitativ, adică acela al gradului ei de intensitate; pentru alți autori cauza este condiția cea mai importantă din punct de vedere calitativ, adică aceea care a schimbat cursul normal al evenimentelor. Acest sistem are meritul de a face distincție între cauzele principale și cele secundare, dar are marele dezavantaj de a restrânge complexitatea contextului cauzal, reținând doar o singură cauză, cea mai eficace.

3.5. Sistemul cauzalității necesare.

Sistemul cauzalității necesare pornește de la definiția categorii de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Această teorie face distincție între cauzalitate necesară și cauzalitate fortuită care exprimă o înlănțuire întâmplătoare. Cauza este împrejurarea care provoacă efectul în mod necesar. Criteriul propus pentru identificarea faptelor cu rol de cauză este cel al legăturii necesare dintre fapta ilicită și efectul produs (prejudiciu). Numai în măsura necesității acestui raport fapta ilicită este considerată drept cauza prejudiciului. Existența condițiilor corespunzătoare crează posibilitatea ca un fenomen (cauză să realizeze în mod obligatoriu un alt fenomen, efectul). Anumite condiții au numai rolul de a însoți acțiunea cauzelor, înfluențind-o în sens favorabil sau defavorabil, stimulând sau nu producerea efectelor de către cauzele lor.

Cauza nu este echivalentă cu condițiile, deoarece cauza este hotărâtoare, principală pentru realizarea efectului, iar condițiile reprezintă numai împrejurări secundare care participă ca un element ajutător la producerea unui fenomen. Nu trebuie trasă concluzia că toate împrejurările în prezența cărora se produce un efect au aceeași importanță. Nu orice fenomen anterior producerii rezultatului și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs constituie cauza lui, ci numai acel fenomen care se află în legătură necesară cu rezultatul care a determinat cu necesitate producerea lui.1

Sistemul cauzalității necesare a avut adepți numeroși în literatura de specialitate.2

Cauza nu trebuie confundată nici cu prilejul. Un eveniment prilejuiește un alt eveniment când îl precede nemijlocit, dezlănțuie apariția lui, dar nu îl generează. Prilejul este evenimentul care survine imediat înaintea efectului, nu este însuși cauza, dar dă impuls acesteia.Prilejul se deosibește de cauză, deoarece cauza provoacă fenomenul respectiv pe când prilejul este numai o împrejurare ce poate fi folosită ca pretext al unor acțiuni. În cercetarea legăturii cauzale este posibil ca un fenomen să fie determinat de o pluralitate de cauze. Pluralitatea de cauze se poate prezenta sub forma unor cauze concomitente sau succesive.

Cauzele concomitente se împart în:

– cauze asociate, când fiecare fenomen cauză, singur, dar în prezența condițiilor necesare, ar fi putut produce cu necesitate rezultatul dat (de exemplu: două împușcături, dintre care fiecare ar fi fost mortală).

– cauze concurente, când fiecare fenomen cauză, în parte, nu ar putea produce cu necesitate rezultatul, dar acțiunea lor conjunctă, nu neapărat și simultană, a determinat cu necesitate rezultatul.

În situația cauzelor succesive, caracteristic este faptul că un fenomen cauză determină cu necesitate un alt fenomen (și a. m. d.), care determină cu necesitate producerea rezultatului.

Dacă fenomenele succesive se înlănțuie numai întâmplător, iar nu cauzal, răspunderea nu va fi angajată dacă este condiționată prin lege de existența legăturii cauzale, spre exemplu proprietarul îl surprinde pe hoț care se sperie și sărind gardul își luxează piciorul, face o infecție și decedează. În situația aceasta fapta proprietarului nu constituie cauza morții, fiindcă legătura dintre fapte nu este necesară ci întâmplătoare.

Teoria cauzalității necesare a fost însă criticată, considerându-se că faptele umane, cu caracter ilicit, care nu au rolul de cauză, ci numai de condiții, ies din sfera raportului de cauzalitate și, deci nu angajează răspunderea autorilor lor.1 Această concluzie reprezintă principala diferență a sistemului cauzalității necesare, deoarece este greu de conceput nesancționarea, sub aspectul răspunderii civile, a acelor fapte ilicite, care au jucat rolul de condiții, cu toate că caracterul necesar al legăturii dintre cauză și efect nu înseamnă că fenomenul cauză singur poate provoca efectul. Pentru a se apăra de aceste critici, în sistemul cauzalității necesare, se consideră ca posibilă angajarea răspunderii civile a unor persoane care nu au cauzat prejudiciul, dar al căror fapte au avut rolul numai de condiții ale cauzei acestuia. Ar fi cazul instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor, favorizatorilor. În lipsa unei prevederi expuse a legii în acest sens, răspunderea acestor persoane nu poate fi angajată.1

3.6. Sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile

Potrivit sistemului indivizibilității cauzei cu condițiile, condițiile care au contribuit esențial la producerea efectului (prejudiciului) alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate individuală, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.2 Din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiții exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor sau socialmente periculos, alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.3

În literatura de specialitate a fost folosită noțiunea de complex cauzal (relație cauzală complexă), aptă să explice atât acțiunea unitară a unor cauze de diferite tipuri-directe, indirecte, principiale, secundare, concomitente, succesive – cât și acțiunea unitară a cauzelor și condițiilor în direcția producerii unui efect unic. Acest concept, bazat pe teza indivizibilității cauzei și condițiilor separă elementele care, în mod obiectiv, se integrează raportului cauzal (cauze și condiții cu rol cauzal) de acele elemente care nu au eficiență cauzală.4

În stabilirea cauzalității nu se poate face abstracție de dispozițiile legale, care constituie, și ele, un criteriu pentru determinarea condițiilor cu rol cauzal, cum sunt prevederile codului penal, care statornicesc răspunderea civilă, pentru prejudiciile cauzate, împreună cu autorul, a instigatorului, a complicelui, a favorizatorului și tăinuitorului (art. 25, 26, 264, și 221).

Pentru stabilirea faptelor ilicite care sunt reținute ca fiind componente ale raportului de cauzalitate este necesar de multe ori, să se apeleze la efectuarea unor expertize medicale, tehnice, contabile, de altă natură. Prin asemenea expertize se urmărește să se determine științific toate corelațiile dintre fapte și împrejurări, reținându-se în câmpul cauzal doar acele care au contribuit, direct sau indirect, mediat sau mijlocit la producerea prejudiciului.

Această cercetare permite să se selecționeze din rândul acțiunilor omenești numai pe acele care au constituit fapte ilicite și care s-au aflat în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs. O asemenea cercetare și selecție a faptelor nu modifică caracterul obiectiv al corelațiilor dintre aceste fapte și evenimente.

Cercetarea trebuie să se stabilească cauzele principale și cele secundare, interne și externe, concurente și asociate, precum și condițiile care au mediat acțiunea cauzelor însăși.

4. Practica judecătorească vizând raportul de cauzalitate.

Practica judecătorească a fost pusă în situația de a se pronunța prin sentințele și motivările sale în ce privește această problemă. În orientările sale a folosit ca reper premisa coexistenței între cauză și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate cauza necesară, dar și condițiile cauzale, care sunt faptele ilicite care au făcut posibilă, au mediat acțiunea cauzală. Într-o decizie a Tribunalului Suprem, „în cazurile privitoare la lipsuri în gestiune a celor ce administrează avutul obștesc, trebuie să se facă verificări minuțioase, să fie cercetate toate împrejurările concludente în cauză, să nu se lase nefolosite nimic din ceea ce ar putea stabili legătura cauzală dintre lipsa în gestiune și acțiunile ori omisiunile – izolate sau de ansamblu – care au putut contribui la producerea lipsei”.

Într-o altă decizie a secției penale a fostului Tribunal Suprem se arată că: „este adevărat că instalarea septicimii generalizate s-a produs atât prin activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cuțitul în abdomen, care constituie cauza propriu-zisă a morții, cât și prin activitatea medicului R.T., care a efectuat un examen medical superficial, punând un diagnostic greșit, care deși se înscrie ca o condiție ce a favorizat procesul cauzal, prin conținutul ei concret și prin intensitatea ei capătă în speță, valoarea cauzală, astfel încât ambele activități, în modul în care s-au conjugat, au dus la moartea victimei.”1

În motivarea de decizii în practica judecătorească se găsesc și formulări ce sunt incidente în sistemul cauzei necesare,2 sistemul echivalenței condițiilor sau în alte sisteme vizând determinarea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Într-o decizie, confundându-se condiția cauzală cu simpla condiție prilej, se consideră din eroare că, „există un raport de cauzalitate între fapta unei persoane de a fi înstrăinat fără autorizație, o armă de vânătoare și vătămarea integrității corporale a unui terț, prin manipularea imprudentă a armei, de către copilul minor al celui care o cumpărase.”3

Instanța supremă a evaluat de la negarea rolului cauzal al unei condiții la recunoașterea acestui rol. Astfel se prevedea că infracțiunile de conducere fără permis, conducerea unui automobil în stare de ebrietate, încredințare autovehiculului unei persoane ce nu posedă permis de conducere; prevăzute în Decretul 328 din 1966 n-ar fi cauzatoare de prejudicii prin ele însele, „fiind cel mult o condiție favorizatoare pentru săvârșirea unor acte păgubitoare și nicidecum cauză generatoare a daunelor pentru producerea acestora, conducătorul auto trebuie să săvârșească neapărat un alt act comisiv sau omisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului.4 După o practică constantă, instanța supremă, recent, s-a pronunțat asupra acestor fapte, care sunt factori contributivi la producerea prejudiciului, constituind rolul cauzal.

Capitolul VI

Vinovăția

1. Noțiune și importanță.

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul, un alt element, cerut a fi îndeplinit, este vinovăția autorului faptei ilicite. Este necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, ceea ce înseamnă că autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat cu vinovăție.

Pentru analiza celui care a cauzat prejudiciul interesează latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o față de faptă și urmările ei, în momentul în care a săvârșit-o. Condiția vinovăției celui care a cauzat prejudiciul se desprinde din art. 998 și 999 C.civ., care prevăd răspunderea celui a cărui „greșeală” ori a cărui „neglijență sau imprudență” a „ocazionat” prejudiciul.

Deși având o unitatea din punct de vedere conceptual, noțiunea de vinovăție – atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite față de această faptă și urmările ei – este exprimată sub aspect terminologic în mod diferit în cadrul ramurilor de drept. Conform art. 17 Cod penal „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.” Potrivit art. 100 din Codul muncii, constituie abatere disciplinară „ încălcarea cu vinovăție de către cel încadrat în muncă… a obligațiilor sale. Astfel, în dreptul penal se folosește termenul de vinovăție ca și în cazul răspunderii disciplinare. În dreptul civil în majoritatea cazurilor, latura subiectivă a faptei este exprimată prin termenul de culpă, și mai rar prin termenul de greșeală.1

Deosebirile se găsesc și în conținutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită. Dreptul penal în ce privește vinovăția are în vedere intenția în principal. Celelalte feluri de răspundere, reținând răspunderea pentru fapta intenționată își găsesc aplicare și în celelalte cazuri ale vinovăției, neglijența și imprudența. Referitor la vinovăția penală sub forma culpei, ea există și angajează răspunderea numai în cazul când fapta săvârșită prezintă un grad mai mare de pericol social. În toate cazurile de răspundere juridică este vorba de o atitudine subiectivă negativă, de neluare în considerare, a normelor legale, atitudine ce se exprimă în diferite forme de la intenție la neglijență.

În literatura de specialitate se susține opinia adoptării termenilor echivalenți de vină sau vinovăție, ca termen de aplicare generală pentru toate formele de răspundere juridică, inclusiv pentru răspunderea civilă delictuală.1 Prin aceasta s-ar evita folosirea noțiunii de culpă în mod diferit: forma neintenționată în dreptul penal; toate formele de vinovăție, inclusiv cea intențională a faptei exprimată în dreptul civil.2

2. Latura intelectivă și latura volitiv – afectivă a poziției psihice al autorului.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte.3 Fapta ilicită presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și voință, proces care se manifestă în exterior, obiectivându-se sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite. Vinovăția conține două elemente: unul intelectiv de conștiință și altul volitiv de voință.

Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau posibilitate de prevedere a urmărilor acelei fapte pe care o săvârșește sau urmează să o săvârșească. Factorul intelectiv de conștiință se realizează ca un proces intern, psihic, de prefigurare a unor scopuri, a mijloacelor și posibilităților de realizare a acestor scopuri, de transformare a scopurilor în motivații a unor conduite posibile, de prefigurare a raporturilor de cauzalitate dintre acțiunile posibile și urmările acestora, de comparare a propriilor interese cu interesele celorlalți membrii ai societății, de comparare a conduitelor posibile cu cerințele ordinii publice. Vinovăția presupune existența a unui anumit nivel de cunoaștere, de conștiință a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor eventuale ale acestora. Fără această judecată de valoare nu poate fi vorba de vinovăție. Această condiție e determinată de:

– gradul de dezvoltare a cunoașterii umane, în general, a gradului de dezvoltare al științei, la un moment dat, care să permită înțelegerea în întreaga lor complexitate a fenomenelor, semnificația acestora, a raporturilor obiective de cauzalitate între diferite fenomene, a posibilităților de preântâmpinare a unor efecte negative. Pentru a stabili dacă urmările faptei erau sau nu previzibile la nivelul actual de dezvoltare al științei, în examinarea cazurilor de răspundere civilă, pentru determinarea vinovăției unor persoane se apelează la expertize tehnico-științifice.

– putere de cunoaștere, in concreto, a subiectului care acționează și anume dacă acesta a avut posibilitatea, dacă putea sau trebuia, să cunoască semnificația socială a faptelor sale și a urmărilor acestora.

– existența discernământului. Situația persoanelor care nu au discernământul faptelor lor datorită unor cauze precum: vârsta fragedă, boli psihice sau împrejurări accidentale; în asemenea cazuri lipsa discernământului vizând faptele lor, duce sub aspect subiectiv la lipsa de vinovăție.

În procesul de formare a atitudinii psihice subiective, factorul intelectiv este urmat de factorul volitiv (de voință), actul psihic de deliberare și decizie relativ la conduita pe care autorul urmează să o adopte. Elementul volitiv este voința de a săvârși fapta. Acest element presupune libertatea de decizie și libertatea de deliberare a autorului faptei ilicite în cunoștință de cauză. Premisa acestuia este elementul intelectiv. Lipsa elementului intelectiv înlătură orice libertate a voinței. Elementul volitiv are în vedere momentul în care autorul decide pentru săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii. Factorul intelectiv și cel volitiv se găsesc într-o strânsă unitate, în măsura în care s-au concretizat în săvârșirea unei fapte ilicite, ei alcătuiesc împreună vinovăția sau vina autorului.

Fiind un element volitiv, pentru existența vinovăției, presupune obligatoriu libertatea de deliberare și decizie a autorului faptei, lipsa acestei libertăți poate duce la lipsa vinovăției. Lipsa elementului intelectiv, inexistența posibilității de cunoaștere, înlătură ori falsifică libertatea de voință.

Pentru a fi liberă cu adevărat, alegerea unei conduite nu trebuie să fie constrânsă de factori imprevizibili, care să-l fi silit, obligat pe subiect să fi acționat într-un anumit fel. Este situația factorilor ce înlătură caracterul vinovat al faptei cum sunt: fapta victimei însăși, cazul fortuit și cazul de forță majoră; fapta unei terțe persoane, pentru care cel ce acționează nu este ținut să răspundă.

Anumiți autori, în categoria faptelor ce înlătură vinovăția includ și legitima apărare și starea de necesitate,1 împrejurări din rândul celor ce înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea presupune săvârșirea unei fapte ilicite, cu vinovăție. Lipsa vinovăției înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârșită și prin ea s-a cauzat un prejudiciu.

Unul dintre fundamentele importante ale răspunderii juridice în general și al răspunderii civile delictuale, în special, îl constituie întemeierea răspunderii pe vinovăția făptuitorului. Răspunderea civilă delictuală are o latură educativă datorată faptului că răspunderea este aplicată în cazul comiterii faptei cu vinovăție. Aceasta determină, în raporturile din cadrul societății o atitudine a indivizilor de respect față de normele de conduită, în raport cu ceilalți, încredere și siguranță acțiunilor umane, datorită conștientizării faptului că numai faptele realizate cu vinovăție angajează răspunderea.

Excepțional, fără a nega teza privind faptul că nu poate să existe decât răspunderea bazată pe vinovăție, este posibil ca în anumite situații în baza prevederilor legale ori a unor considerente ce țin de echitate, să prevaleze funcția reparatorie a răspunderii civile și stabilirea obligației de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului vinovăției.2 Este situația răspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri, de animale, ori chiar al răspunderii pentru faptele proprii ale unor persoane care au acționat fără discernământul faptelor lor.

Formele vinovăției.

Codul civil nu cuprinde o definiție a formelor de vinovăție. Art. 998 Cod civil se referă la greșeală, iar art. 999 Cod civil la neglijență și imprudență. Potrivit art. 19 Cod penal, vinovăția are două forme: intenția și culpa. Intenția este de două feluri:

– intenția directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

– intenția indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și nu-l urmărește, însă acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa este de două feluri:

– imprudență, când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, considerând neântemeiat că el nu se va produce;

– neglijență, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

În toate formele vinovăției este prezent actul de voință.

Regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală sunt:

– această operează, în principiu pentru cea mai ușoară culpă;

– indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului este integrală, cuantumul despăgubirii nu depinde de gravitatea vinovăției.

Vinovăția și gravitatea ei prezintă o importanță deosebită în cadrul dreptului penal, unde aceasta este un factor deosebit de important în vederea încriminării faptei, aplicarea pedepsei. În dreptul penal regula este că fapta constituie infracțiune numai când a fost săvârșită cu intenție. Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când există o prevedere expresă în acest sens. Fapta constând într-o inacțiune este considerată infracțiune fie că este comisă cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție (art. 19 Cod penal).1

Spre deosebire de dreptul penal în dreptul civil răspunderea civilă delictuală operează în principiu pentru cea mai ușoară culpă și indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală. Distincția între gravitatea vinovăției prezintă totuși utilitate practică în câteva situații:

– în situația vinovăției comune a făptuitorului și a victimei prejudiciului, reparația la care are dreptul victima va fi redusă în relație directă cu gradul culpei celor două părți;

– în situația mai multor coautori ai faptei, între ei vor suporta prejudiciul proporțional cu gravitatea vinovăției fiecăruia.

– în situația prevăzută de art. 97 din Codul aerian, ale cărui dispoziții nu exonerează de răspundere pe exploatatorul aeronavei în timpul zborului, decât dacă se poate imputa victimei un dol (intenție) sau, cel puțin, o neglijență gravă.

4. Criterii de stabilire a vinovăției.

În cazul intenției aceasta fie directă sau indirectă se definește prin ea însăși, prin elementele intrinsece, nemaifiind necesară stabilirea unor criterii exterioare, autorul faptei prevede urmările conduitei sale ilicite și dorește sau acceptă producerea acestora.

În cazul culpei (imprudență sau neglijență) aceasta presupune anumite dificultăți existente în alcătuirea factorului intelectiv, în cazul imprudenței, autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, neacceptând-ul, socotește fără temei că nu s-ar produce; iar în cazul neglijenței autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă. Se pune problema criteriului în funcție de care în cazul culpei autorul a fi socotit „fără temei” că rezultatul nu se va produce; sau că autorul „trebuia și putea să prevadă” rezultatul.

În literatura de specialitate s-au formulat două poziții fundamentale:

– un criteriu obiectiv, cel al raportării comportamentului autorului la un model abstract de comportament, luat ca termen de comparație. În culpă este acea persoană care nu a dat dovada de prudență și diligență care ar fi avut-o, în acele circumstanțe, un om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcție de nivelul general al răspunderii sociale;

– un criteriu subiectiv, concret, în funcție de capacitatea efectivă a fiecărei persoane în parte de a înțelege și de a aprecia semnificația socială a propriilor fapte.

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil s-a adoptat criteriul obiectiv, completat cu unele elemente subiective, ce țin de circumstanțele concrete care decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, infirmitățile fizice grave, calitățile și pregătirea autorului, etc.

Comportamentul autorului faptei ilicite, este comparat cu modelul abstract de comportament al lui „bonus pater familias” (bun gospodar, bun administrator – ca un tată de familie). Sunt exceptate de la acest ultim criteriu adoptat circumstanțele interne subiective psihice și fizice ale făptuitorului: temperamentul, caracterul etc.

Acest criteriu, adoptat în dreptul civil, este valabil pentru că aprecierea lui trebuie să se facă cu luarea în considerare a condițiilor specifice în care acționează, condițiile externe ale conduitei, de timp, de loc, etc. Criteriul este, în același timp, dinamic întrucât exigența sa crește odată cu schimbările materiale și spirituale, progresul științelor, dezvoltarea conștiinței sociale, etc.

Valabilitatea decurge și din faptul că nivelul exigenților este sporit atunci când acționează o persoană dotată cu pregătire profesională de specialitate în domeniul respectiv, comparativ cu activitatea desfășurată de un neprofesionist. Criteriul este variabil în funcție de felul activității în cursul căreia a intervenit fapta ilicită, o activitate de întreținere a unui bun, o activitate sportivă, o activitate casnică, etc.

Cauzele care înlătură vinovăția.

Pentru ca fapta să fie imputabilă autorului, trebuie ca ea să fie săvârșită conștient și liber. Acele împrejurări care au împiedicat sau anihilat această libertate, exclud sau diminuează vinovăția autorului influențând procesul de formare a atitudinii psihice, de conștiință și voință ale acestuia.

Toate împrejurările care au împiedicat sau anihilat libertatea autorului au în comun faptul că au influențat în mod hotărâtor procesul de formare al laturii subiective.

Nu se are în vedere lipsa de discernământ autorului, care determină o lipsă a vinovăției; ci acele împrejurări mai mult sau mai puțin exterioare autorului faptei ilicite, care se intersectează cu activitatea acestuia, influențând-o sau determinând-o.

Dacă fapta s-a aflat într-o simplă coexistență pasivă, necauzală cu prejudiciul produs și singura cauză a prejudiciului au fost împrejurările exterioare subiectului, se va urmări probarea inexistenței generale a oricărui element al răspunderii, întrucât lipsește raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Privind împrejurările care înlătură vinovăția, se are în vedere situația în care fapta omului a avut un rol cauzal, singură sau împreună cu un alt fapt exterior. Dacă fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului, prin dovedirea împrejurării exterioare, va trebui să se demonstreze lipsa totală a vinovăției; o simplă diminuare a vinovăției ar fi ineficientă sub aspectul răspunderii civile fiindcă răspunderea este angajată și pentru culpa cea mai ușoară.

Dacă la producerea prejudiciului au concurat, pe lângă și împreună cu fapta ilicită a autorului, faptele altor persoane, ori anumite evenimente exterioare, existența acestor din urmă fapte și evenimente poate conduce, fie la excluderea totală, fie la diminuarea vinovăției autorului.

În ipoteza în care participarea cauzală și vinovăția autorului sunt numai parțiale, întrucât cu fapta sa ilicită s-a intersectat și activitatea altor persoane, contribuind împreună la producerea prejudiciului, răspunderea față de victima prejudiciului va fi solidară – toți cei care au contribuit la producerea prejudiciului vor răspunde solidar; participarea parțială și gradul de vinovăție ale fiecărui participant vor prezenta interes numai în raporturile dintre ei, nu și în raporturile cu victima prejudiciului.

În situația în care la cauzarea prejudiciului au contribuit, împreună, atât fapta ilicită și vinovată a persoanei, cât și un eveniment exterior, cum ar fi evenimentul natural imprevizibil, în acest caz se va pune o problemă de diminuare a despăgubirii, și aceasta dacă și în măsura în care se va dovedi întinderea participării cauzale a faptei ilicite a autorului, față de participarea concurentă a evenimentului exterior. Dacă departajarea cauzală nu s-ar putea face, riscul evenimentului exterior ar trebui suportat în final de către autorul faptei ilicite.

Pentru a putea lua în considerare, ca împrejurare exoneratoare de vinovăție, o anumită faptă ori un anumit eveniment sau situație, este necesar ca, anterior să nu fi existat o faptă ilicită a autorului, care să fi provocat, să fi pus în mișcare ori să fi influențat desfășurarea acelei fapte, a acelui eveniment sau acelei situații.

Cauzele care înlătură vinovăția sunt: fapta victimei, fapta unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, cazul fortuit și forța majoră.

Fapta victimei exonerează, în tot sau în parte, de răspundere pe cel chemat să răspundă. Nu trebuie ca fapta victimei să fie imputabilă pârâtului, în caz contrar el va răspunde pentru ceea ce a provocat prin conduita lui. Fapta victimei trebuie să fie ilicită și săvârșită cu vinovăție.

Pentru ca fapta unui terț să înlăture vinovăția trebuie:

– terț să fie orice persoană în afara de acelea pentru care pârâtul este ținut să răspundă (copii, elevi, prepuși etc.);

– fapta terțului să nu fi fost provocată de pârât, căci atunci i-ar fi imputabilă. Răspunderea este înlăturată chiar și atunci când terțul este necunoscut (nu este necesar ca terțul să fie cunoscut).

Cazul fortuit este un eveniment neprevăzut, care a intervenit fără voința autorului faptei ilicite. Își are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă, care nu are caracter extraordinar.

Forța majoră este un eveniment imprevizibil (atât în ce privește producerea, cât și efectele sale), invincibil, irezistibil (nu numai pentru autorul faptei ilicite ci pentru orice persoană) si extern.

În situația cazului fortuit, se consideră că acolo unde încetează culpa, începe cazul fortuit, și unde încetează aceasta, începe forța majoră. Sunt autori care nu fac distincție între cazul fortuit și forța majoră, considerând că toate împrejurările care au făcut imposibilă prevederea semnificației faptei proprii și a urmărilor acesteia constituie cazul fortuit, care cuprinde și forța majoră.

6. Vinovăția civilă și vinovăția penală.

Conceptul juridic general al vinovăției este unitar, în toate cazurile de răspundere el definește elementul subiectiv, atitudinea subiectivă a autorului faptei, față de acțiunea ori inacțiunea sa ilicită. Însă în diferitele forme de răspundere conceptul juridic general al vinovăției este diversificat întrucât forma ori gravitatea acestei atitudini este luată în considerare în mod diferit.

Atât vinovăția civilă cât și vinovăția penală pot îmbrăca forma intenției, a imprudenței sau neglijenței; dar pe când în cadrul vinovăției penale locul principal îl ocupă vinovăția în forma intenției, în cazul răspunderii civile vinovăția îmbracă de cele mai multe ori forma culpei.

În cazul vinovăției penale în forma culpei aceasta este reținută atunci când prezintă un grad de gravitate mai înalt, pe când la culpa civilă cea mai ușoară se angajează răspunderea civilă delictuală.

În domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane există cazuri de răspundere întemeiată pe prezumția legală de culpă, pe când răspunderea penală, nu se întemeiază pe prezumția de nevinovăție.

Noțiunea de vinovăție civilă, este mai largă decât cea de vinovăție penală, rezultând unele consecințe:

– instanța penală poate obliga la despăgubiri civile chiar când a dispus achitarea, dacă fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni, ori fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii,1 deoarece în primul caz gradul de vinovăție este mai mic, iar în cel de-al doilea caz vinovăția penală este exclusă, dar în ambele cazuri poate exista vinovăția civilă.

– hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Dar vinovăția penală se deosebește de cea civilă care poate exista dincolo de vinovăția penală, ceea ce înseamnă că în această măsură, nu există autoritatea de lucru judecat, ci numai în privința vinovăției penale, eventual a vinovăției civile existente în limitele acesteia, adică atunci când sfera lor coincide, se suprapune.1

7. Capacitatea delictuală – element al existenței condiției vinovăției.

Factorul intelectiv al vinovăției presupune aptitudinea de a înțelege semnificația faptei, de a discerne între ceea ce este licit și ilicit. Pentru a fi responsabilă, se cere, ca o persoană să aibă discernământul faptelor sale, să aibă capacitate delictuală.

Capacitatea delictuală nu trebuie confundată cu capacitatea de exercițiu. Prima se referă la răspunderea pentru săvârșirea de fapte juridice ilicite, iar cea dea doua la încheierea de acte juridice.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o în momentul săvârșirii faptei față de faptă și față de urmările acesteia. Elementul intelectiv al vinovăției caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de propria sa acțiune sau inacțiune, constând în prevederea consecințelor probabile ale faptei. În lipsa acestei aptitudini, nu se poate vorbi de vinovăție, chiar dacă fapta a fost săvârșită, iar prin săvârșirea ei s-a produs un prejudiciu.

O persoană pentru a putea să fie considerată răspunzătoare de fapta sa trebuie să aibă discernământul faptelor sale, să aibă capacitatea delictuală.

Privind capacitatea delictuală se pot ivi trei situații:

a) situația minorilor. Regula privitoare la dobândirea capacității de exercițiu depline sau a celei restrânse se referă numai la aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice. Aceste reguli nu au în vedere și răspunderea în situația unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Singura cerință pentru existența capacității delictuale este existența efectivă a discernământului, nedepinzând de îndeplinirea unei anumite vârste. Existența capacității delictuale este o problemă de dovedire a discernământului. Legea stabilește o prezumție legală, relativă de existență a discernământului, începând cu vârsta de 14 ani. Înainte de împlinirea acestei vârste, este necesar să se facă dovada că minorul a acționat cu discernământ. Potrivit art. 25 al. 3 din Decretul 32/1954, „minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită, decât dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ”. Conform legii, anterior îndeplinirii vârstei de 14 ani, pentru minori s-a instituit o prezumție relativă de lipsă a discernământului.

b) situația persoanelor lipsite de discernământ care nu au fost puse sub interdicție. Privind persoanele nepuse sub interdicție, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul dacă au împliniți 14 ani sunt prezumate că au avut capacitate delictuală. Prezumția de vinovăție ar putea fi combătută făcându-se dovada că, la momentul săvârșirii faptei, persoana nu a avut discernământ. Și în cazul unei persoane normale, dacă aceasta susține că dintr-o cauză accidentală, a fost lipsită de discernământ pe o anumită perioadă de timp, se prezumă că a existat discernământ, dar se poate proba faptul că la momentul săvârșirii faptei persoana nu avusese discernământ, înlăturându-se astfel vinovăția. Vinovăția nu poate fi înlăturată în cazul persoanelor care prin faptele lor și-au provocat pierderea temporară a discernământului. Aceste persoane răspund de faptele lor indiferent că le-au săvârșit în stare de inconștiență, de ebrietate sau nu. Lipsa discernământului nu trebuie să fi fost provocată printr-o culpă anterioară a autorului faptei.

c) situația persoanelor puse sub interdicție judecătorească. În această situație, majoritatea autorilor au considerat că ar trebui făcută analogie cu situația minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Analogic prevederilor art. 25 din Decretul 32/1945, să se admită ca răspunderea interzisului să fie angajată dacă victima prejudiciului ar face dovadă că, la momentul comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, interzisul a activat cu discernământ.1

Referindu-se la aceiași problemă, într-o altă opinie alți autori au arătat că prin punere sub interdicție, interzisul este lipsit de capacitate de exercițiu, lipsa sa de discernământ fiind continuă, aceasta prezumându-se, ar acoperi și eventualele intervale de luciditate ale interzisului. S-a susținut că, deoarece problema capacității de exercițiu are în vedere încheierea actelor juridice, efectele interdicției nu ar putea fi extinse, nici măcar prin analogie la faptele juridice ilicite. Consecința acestei opinii ar fi că în cazul săvârșirii unei fapte ilicite de către o persoană care a împlinit 14 ani, pusă sub interdicție până la proba contrarie aceasta este considerată că a acționat cu discernământ; sarcina răsturnării prezumției intervenind interzisului.

În cazul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii produse de minor, în anumite situații prevăzute de lege a fost angajată răspunderea părinților minorului sub 14 ani.

Lipsa discernământului echivalează cu lipsa vinovăției, cel ce a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii, nefiind responsabil nu va trebui să plătească despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a produs.

În practica judiciară situația victimei este dificilă în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de o persoană majoră lipsită de discernământ. În special s-au iscat probleme în practică și teorie în ce privește prejudiciile care au fost cauzate de bolnavi mintali.

Practica judecătorească, din considerente de echitate, s-a pronunțat în sensul obligării la despăgubiri a unui minor, lipsit de discernământ, care a incendiat o suprafață de pădure, cauzând importante pagube. La data comiterii faptei minorul nu avea părinți, nu i se desemnase nici un reprezentant legal. S-a arătat că „în cadrul răspunderii delictuale, nu orice faptă a omului angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat, ci numai aceea care s-a săvârșit din culpă. Or, pentru a imputa o culpă celui care a comis fapta ilicită este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-și da seama de fapta comisă și de urmările ei. Totuși ar fi contrar echității și normelor de convețuire (…) ca victima să suporte singură paguba, iar autorul ei să nu fie obligat măcar în parte să o repare, dacă are posibilități materiale, ținându-se seama deci de situația patrimonială a părților din proces.”

Decizia aceasta pronunțată de Tribunalul Suprem este deosebit de importantă, nu atât pentru litigiul soluționat, cât pentru afirmarea unei tendințe noi în practica judecătorească. Ea devansează, într-o anumită măsură o viitoare reglementare, în acest sens. De altfel, această tendință din practica judecătorească a fost confirmată în numeroase dicizii.

8. Proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale, potrivit principiului general, revine victimei prejudiciului, întrucât ea are calitatea de reclamant în fața justiției. Potrivit art. 1169 Cod civil, „Cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.” Victima prejudiciului va trebui să vadă dovada atât a prejudiciului, cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției.

Întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice, orice mijloc de probă este admisibil, inclusiv proba cu martorii și prezumțiile. Unele dificultăți de probă există în ce privește latura subiectivă a răspunderii și anume vinovăția autorului faptei.

Probațiunea se face prin elementele exterioare de comportament, din care se poate deduce vinovăția. Autorul poate să prezinte dovezi contrare, elementelor exterioare de comportament probate de victimă.

Pornind de la dovada făcută și având în vedere că există o unitate între latura obiectivă și cea subiectivă a răspunderii, instanța va trebui să deducă existența sau inexistența vinovăției.

Privind dovada vinovăției, datorită caracterului subiectiv al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce este posibil de dovedit și ceea ce se cere victimei să dovedească sunt numai elementele exterioare de comportament, fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc, timp, cele de ordin personal ale autorului faptei.

Autorul prejudiciului este îndreptățit față de împrejurările dovedite de victimă, să prezinte dovezi contrarii privind existența unor împrejurări ce l-au pus în imposibilitatea obiectivă de a prevedea intervenția unor factori întâmplători și imprevizibili, care l-au constrâns să acționeze într-un anumit fel, sau care au deviat direcția pe care o dăduse acțiunilor sale, scoțând aceste acțiuni de sub stăpânirea sa.

Un loc aparte îl va ocupa în acest raționament, criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției.1 Având în vedere aceste elemente, cunoscute și dovedite, revine judecătorului sarcina ca, în virtutea rolului său activ, să reconstituie desfășurarea întregului proces psihic și să deducă existența vinovăției autorului faptei ilicite.

Capitolul VII.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice.

1. Problema răspunderii persoanei juridice pentru faptele proprii.

Participarea persoanei juridice, în nume propriu, la circuitul civil implică și răspunderea patrimonială pentru actele și faptele sale juridice.

Persoana juridică are o răspundere patrimonială proprie, care poate fi contractuală și delictuală.

Răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie (art. 998,999 Cod civil), ori răspunderea pentru fapta altuia (în general o răspundere în calitate de comitent, pentru faptele prepușilor săi – art. 1000 alin. 3 Cod civil), o răspundere pentru prejudicii cauzate de lucruri, edificii sau animale ce-i aparțin (art. 1000 alin. 1, art. 1001 și art. 1002 Cod civil).

Vorbindu-se de organele persoanei juridice, nu se are în vedere existența a două entități juridice de sine stătătoare: persoana juridică, pe de o parte și organele acesteia pe de altă parte. Există o singură entitate juridică – persoana juridică ce se exprimă prin organele sale.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul exercitării funcției ce-i revine, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, deoarece faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale de conducere obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor (Decretul 31 din 1954, art. 35 alin. 3, Legea 31 din 1990 privind societățile comerciale, art. 42, 43, 102).

În conformitate cu art. 35, alin. 2, Decretul 31 din 1954 „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși”, iar alin. 3 spune că „faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor”.

Dispozițiile Decretului 31/1954 sunt corelate cu alte reglementări legale privind activitatea persoanelor juridice, spre exemplu regii autonome și societăți comerciale: Legea 15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (art. 12, 15 se referă la organele de conducere ale regiilor autonome), Legea 31/1990 privind societățile comerciale ( cu referiri la organele de conducere ale societăților comerciale) – Legea 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură; art. 36, 62 cu referiri la organele de conducere etc.

Trebuie examinate și actele de constituire a persoanelor juridice a celui care a săvârșit fapta ilicită, pentru a putea să se tragă la răspundere persoana juridică.

Organul persoanei juridice, nu este un reprezentant al acesteia, nu sunt două subiecte de drept deosebite, ci face parte din însăși persoana juridică, astfel că faptele licite sau ilicite săvârșite de organul persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcțiilor sale, sunt considerate ca fiind făcute de însăși persoana juridică.

Dacă s-ar săvârși fapta ilicită de un reprezentant al persoanei juridice, cu prilejul exercitării atribuțiilor încredințate, persoana juridică are o răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie.1

Fapta ilicită trebuie săvârșită de organul de conducere cu prilejul exercitării funcției sale, chiar dacă se depășesc limitele legale ale funcției. Aceasta înseamnă că organul de conducere trebuie să fi acționat pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, fapta săvârșită să aibă legătură cu funcția exercitată. Dacă a acționat ori nu organul de conducere cu prilejul exercitării funcției încredințate, se stabilește de instanța de judecată.2

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice stabilit prin art. 34 din Decretul 31/1954, stabilește limitele de valabilitate a actelor juridice. Fapta ilicită poate să depășească limitele capacității de folosință a persoanei juridice, ori să rezulte din folosirea unor mijloace ilicite folosite pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, astfel că în ambele cazuri răspunderea persoanei juridice este angajată. Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice stabilește numai limitele de valabilitate a actelor juridice, dar nu și al faptelor ilicite.

Pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei juridice, fapta săvârșită prin organele sale, victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii (prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăția), pornind de la fapta organelor persoanei juridice.

Persoana fizică ce alcătuiește organul de conducere al persoanei juridice își angajează și propria răspundere, o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, atât pentru victimă cât și față de persoana juridică.

2. Răspunderea personală a persoanelor fizice, ce intră în componența organelor persoanei juridice.

Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită săvârșită de organele sale, este o măsură de protecție pentru victima prejudiciului, care poate să obțină despăgubiri de la persoana juridică. Persoanele fizice ce se află în componența organelor persoanei juridice, nu sunt scutite de răspundere, ele au o răspundere proprie pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care operează atât față de persoana juridică cât și față de victima prejudiciului.

Conform Decretului 31 din 1954, art. 35 alin. ultim faptele ilicite ale organelor persoanei juridice „atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea.” ca organe ale persoanei juridice, au săvârșit fapta ilicită, fie numai pe aceste persoane fizice. Răspunderea persoanei juridice este prevăzută în interesul victimei. De regulă, în practică, victima prejudiciului cheamă în judecată persoana juridică pentru a obține plata despăgubirilor cuvenite.

Persoana juridică, după plata despăgubirilor are dreptul să se regreseze împotriva persoanelor fizice din componența organelor de conducere ale persoanei juridice, care au săvârșit fapta ilicită. Aceasta posibilitate constituie nu numai un drept al persoanei juridice ci și o obligație deoarece, în cele din urmă prejudiciile cauzate trebuie să fie suportate de cei vinovați de producerea lor.

Conform art. 1108, punctul 3, Cod civil „ subrogația se face de drept în folosul acelui care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o desface”, Art. 1108 este temeiul acțiunii în regres împotriva persoanelor fizice ce se află în componența organelor persoanei juridice și au săvârșit o faptă ilicită. Prin plata despăgubirilor cuvenite victimei, persoana juridică se subrogă în drepturile acesteia, deoarece ea este obligată pentru alții, dar în cele din urmă ea va putea să recupereze sumele plătite.

Ideea că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie, se susține că este o ficțiune. Persoana juridică este o realitate juridică, conceptuală. Ea nu are o inteligență, voință proprie, nu săvârșește fapte proprii, pentru a-i putea caracteriza conduita bună sau rea, licită sau ilicită. Ori răspunderea pentru fapta proprie presupune fapta proprie, conduită proprie, culpă proprie, nu acelea ale altuia, fie acesta și organul persoanei juridice.

În cazul regiilor autonome și al societăților comerciale cu capital de stat se pune și problema dacă răspunderea persoanei fizice din organul de conducere, față de persoana juridică, este o răspundere materială de dreptul muncii, sau o răspundere de drept civil similară cu cea a prepușilor fața de comitentul plătitor al despăgubirilor. S-a considerat ca valabilă ultima variantă,1 pentru motivele: răspunderea prepușilor nu poate fi mai gravă decât a persoanelor ce fac parte din organul de conducere; și rapoturile dintre persoana fizică și organul de conducere și persoana juridică sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, iar mandatarul este supus mandantului, subordonare caracteristică raportului de prepușenie.2

Capitolul VIII. Concluzii .

1. Scurte concluzii.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită pri art. 998 și 999 Cod civil, care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Pe lângă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie Codul civil mai reglementează și alte forme de răspundere civilă delictuală. Prin art. 1000-1002 se instituie răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale și de ruina edificiului. Prin art. 1003 Cod civil se consacră răspunderea solidară atunci când un prejudiciu este cauzat prin fapta ilicită de două sau mai multe persoane.

Răspunderea civilă delictuală apare ca o soluție specifică dreptului civil aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Răspunderea civilă este o sancțiune de drept civil și nu o pedeapsă, are în vedere patrimoniul persoanei ce a săvârșit fapte ilicita cauzatoare de prejudicii. Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligații ce izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei are obligația de a repara prejudiciul cauzat.

Conform art. 998 Cod civil „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciul, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar conform art. 999 Cod civil omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de altă persoană sau ca urmare a „faptei”, unui animal sau lucru, pentru care este ținută să răspundă o anumită persoană.

Când prejudiciul constituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau interes legitim, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata despăgubirilor. Prejudiciul care nu este susceptibil de evaluarea pecuniară este un prejudiciu moral (atingerea adusă demnității, suferința fizică provocată de un accident etc.). Încălcarea unui drept personal nepatrimonial poate cauza și prejudicii patrimoniale cum ar fi neâncasarea remunerației cuvenite pentru folosința operei. Se admite repararea prejudiciilor morale prin plata unor despăgubiri.

Condițiile cerute pentru a obține repararea prejudiciului sunt: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privința existenței sale, cât și cu privire la posibilitatea de a se stabili întinderea lui. Este cert prejudiciul actual, adică cel care s-a produs la data când se cere repararea lui și prejudiciul viitor, cel care deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor și este susceptibil de a fi evaluat.

Dacă persoana păgubită a obținut repararea prejudiciului, dreptul ei de a cere despăgubire s-a stins prin executare.

Repararea prejudiciului se poate face în baza unei hotărâri judecătorești, dar și voluntar atunci când executarea este posibilă în natură, sau părțile se înțeleg prin cuantumul despăgubirilor. Repararea prejudiciului poate fi făcută fie de autorul faptei ilicite, fie de o altă persoană fizică sau juridică.

Victima prejudiciului nu poate cumula mai multe despăgubiri pentru aceeași pagubă.

Dacă o terță persoană neobligată plătește o sumă de bani cu intenția de a gratifica pe victimă, autorul trebuie să fie obligat la repararea prejudiciului cauzat, fără a se scădea din cuantumul despăgubirilor valoarea plătită de terțele persoane. Dacă plata făcută de un terț a avut caracter de reparație, ea se va scădea din valoare despăgubirilor datorate de persoana responsabilă.

Dacă solvensul este o persoană obligată la plată în urma producerii prejudiciului, dar pe alt temei decât răspunderea civilă delictuală, se deosebesc următoarele cazuri: cel în care victima primește pensie de la Asigurările sociale și cel în care aceasta primește despăgubiri de la societatea de asigurare. Dreptul victimei la despăgubire se stinge în limita pensiei sau a ajutorului social primit, astfel încât se va putea îndrepta împotriva autorului pentru a obține doar diferența între pensie și salariul avut anterior săvârșirii faptei ilicite.

Asigurările sociale au dreptul la acțiunea în regres, împotriva autorului faptei ilicite, dacă acesta nu are calitatea de plătitor al contribuției la fondul Asigurărilor sociale.

Principiile reparării prejudiciului sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, atât prejudiciul efectiv cât și prejudiciul nerealizat de victimă ca urmare a săvârșirii faptei ilicite; principiul că repararea prejudiciului trebuie făcută în natură, doar în situația în care aceasta nu e posibilă, repararea se va face prin echivalent, prin acordare de despăgubiri.

Victima și autorul faptei ilicite se pot înțelege însă fără intervenția instanței de judecată privind cuantumul despăgubirilor și modalităților de reparare a prejudiciului.

Întinderea despăgubirilor și modalitățile de reparare a prejudiciilor se deosebesc după cum: este vorba de un prejudiciu prin deteriorarea unor bunuri; de un prejudiciu ce constă într-o vătămare a sănătății și integrității corporale; dacă s-a cauzat moartea unei persoane, punându-se problema reparării prejudiciului suferit de persoanele apropiate defunctului.

Pentru existența răspunderii civile se cere și condiția ca fapta ce a cauzat un prejudiciu să fie ilicită.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesele legitime ale altei persoane.

Fapta este ilicită când sunt încălcate norme juridice sau de convețuire socială, în măsura în care aceste din urmă sunt o continuare a prevederilor legale, conturând conținutul, limitele și modul de executare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Termenul de ilicit evocă ideea de comportare nepermisă, neângăduită.

Caracterul ilicit al faptei are în vedere aspectul obiectiv (manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei persoane), iar caracterul culpabil privește aspectul subiectiv (atitudinea psihică față de faptă a autorului ei).

Poate fi faptă ilicită o faptă comisivă, dar și o faptă omisivă a unei persoane.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al unei persoane sunt: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, ori a ordinului superiorului, exercitarea unui drept subiectiv, consimțământul victimei.

Conform art. 44 Cod penal „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolul și cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

Este în stare de necesitate cel care se află sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent care-i amenință viața, integritatea corporală ori sănătatea sa sau pe cea a altei persoane, sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes obștesc dacă pericolul nu putea fi înlăturat altfel și a pricinuit astfel un prejudiciu, de regulă unei alte persoane decât agresorul (art. 45 Cod penal).

Fapta nu are caracter ilicit atunci când este săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, ori în îndeplinirea ordinului superiorului, dat cu respectarea legii.

Consimțământul victimei înlătură caracterul ilicit al faptei. Nu este vorba de consimțământul dat la cauzarea prejudiciului, ci de acordul manifestat în ce privește săvârșirea unei fapte prejudiciabile de către o altă persoană.

Fapta nu este ilicită dacă a fost realizată în exercitarea unui drept subiectiv, cel ce exercită dreptul său nu prejudiciază pe nimeni.

Pentru existența răspunderii civile delictuale este necesară existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în sensul că o faptă a cauzat un prejudiciu.

Pentru determinarea raportului de cauzalitate s-au propus mai multe criterii.

Potrivit sistemului echivalenței condițiilor, fiecare condiție care precede rezultatul în sensul că dacă, ipotetic ar lipsi acea condiție nici rezultatul nu s-ar produce, constituie singură, deopotrivă cu celelalte asemenea condiții, cauza acelui rezultat.

Potrivit sistemului cauzei proxime, în această teorie din toate faptele care au precedat producerea rezultatului, este cauză doar ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului (cauza proxima).

Potrivit sistemului cauzei adecvate (al cauzei tipice), în determinarea raportului de cauzalitate se vor reține, drept cauze acele condiții care sunt tipice, adică sunt susceptibile de a produce efectul respectiv.

Potrivit sistemului eficacității, este cauză în această teorie condiția necesară care merită această calificare din pricina eficacității deosebite care trebuie să-i fie recunoscută în producerea pagubei.

Potrivit sistemului cauzalității necesare, în teoria această, se face distincție între cauzalitatea necesară și cauzalitatea fortuită, ce exprimă o înlănțuire întâmplătoare. Cauza este împrejurarea care provoacă efectul în mod necesar. Criteriul propus pentru identificarea faptelor cu rol de cauză este cel al legăturii necesare dintre fapta ilicită și efectul produs (prejudiciu).

Potrivit sistemului indivizibilității cauzei cu condițiile, condițiile care au contribuit esențial la producerea efectului (prejudiciului) alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc prin interacțiunea cu cauza, caracter cauzal.

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie trebuie îndeplinită și condiția existenței vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o în momentul săvârșirii față de faptă și față de urmările acesteia. Vinovăția are două elemente: unul intelectiv (de conștiință) și unul volitiv (de voință).

Elementul intelectiv caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de propria sa acțiune sau inacțiune, constând în prevederea consecințelor prealabile ale faptei.

Elementul volitiv este voința de a săvârși fapta, el este concretizat în cazul psihic de deliberare și decizie cu privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat.

Codul civil nu cuprinde o definiție a formelor de vinovăție.

Conform art. 19 Cod penal vinovăția are două forme: intenția și culpa. Intenția este de două feluri: intenție directă și intenție indirectă. Culpa este și ea de două feluri: imprudență și neglijență.

Răspunderea civilă delictuală operează în principiu, pentru cea mai ușoară culpă. Indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului este integrală.

Modelul abstract de comportament cu care este comparat comportamentul autorului faptei ilicite este cel al unui bonus pater familias (ca un bun tată de familie – bun gospodar, bun administrator).

Pentru ca fapta să fie imputabilă autorului, trebuie ca ea să fie săvârșită conștient și liber. Acele împrejurări care au împiedicat sau anihilat această libertate exclud ori diminuiază vinovăția autorului.

Cauzele care înlătură vinovăția sunt: fapta victimei, fapta unui terț pentru care autorul nu este ținut a răspunde, cazul fortuit, forța majoră.

Fapta victimei exonerează, în tot sau în parte, de răspundere pe cel chemat să răspundă.

Pentru ca fapta terțului să înlăture vinovăția trebuie: terț să fie orice persoană în afara de acelea pentru care pârâtul este ținut să răspundă, și fapta terțului să nu fi fost provocată de pârât, căci atunci iar fi imputabilă.

Cazul fortuit este un eveniment neprevăzut care a intervenit fără voința autorului faptei ilicite.

Forța majoră este un eveniment imprevizibil (în ce privește producerea și efectele sale), invincibil, irezistibil (pentru orice persoană), extern.

Pentru a fi responsabilă se cere, ca o persoană să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală.

Factorul intelectiv al vinovăției presupune aptitudinea de a înțelege semnificația faptei, de a discerne între ceea ce este licit și ilicit.

Privind minorii, legea stabilește o prezumție relativă de existență a discernământului, începând de la vârsta de 14 ani. Anterior acestei vârstei, trebuie să se facă dovada că minorul a acționat cu discernământ.

Persoanele ce suferă de boli psihice, ce le afectează discernământul, dacă au împlinit 14 ani se prezumă că au discernământ. Pentru a se înlătura răspunderea civilă delictuală a acesteia, trebuie să se facă dovada contrară.

Alienații și debilii mintali, pus sub interdicție, se prezumă că aceștia nu au discernământ. Răspunderea lor va fi totuși angajată dacă victima dovedește că la momentul comiterii faptei ilicite aceștia au acționat cu discernământ.

Sarcina probei elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie incumbă reclamantului. Victima trebuie să stabilească prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția. Este admisibil orice mijloc de probă.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul exercitării funcției ce-i revine, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, deoarece faptele ilicite sau licite săvârșite de organele sale de conducere obligă însă-și persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor (Decretul 31/1954, art. 35, alin. 3).

Victima prejudiciului poate chema la alegerea sa în judecată fie persoana juridică, fie persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care, acționând ca organe ale persoanei juridice au săvârșit fapte ilicite, fie numai pe aceste persoane fizice. Persoana juridică, după plata despăgubirilor, are dreptul să se regreseze împotriva persoanelor fizice din componența organelor de conducere ale persoanei juridice, care au săvârșit fapta.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998-999 Cod civil este fundamentată pe principiul răspunderii pentru propriile fapte. Nevoia ocrotirii unor persoane împotriva unor eventuale prejudicii implică necesitatea existenței cadrului legal de reglementare a situației în care printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, o persoană cauzează alteia, prin fapta ei proprie o pagubă.

2. Propuneri de îmbunătățire a legislației de lege ferenda.

A. Spre a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, să aibă capacitate delictuală. Elementul intelectiv al vinovăției, care caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de propria sa acțiune sau inacțiune, constă în prevederea consecințelor probabile ale faptei. În lipsa acestei aptitudini nu se poate vorbi de vinovăție, chiar dacă fapta a fost săvârșită, iar prin săvârșirea ei s-a produs un prejudiciu. În cazul capacității delictuale se disting următoarele situații: a minorului (peste 14 ani se prezumă legal că are discernământ, sub această vârstă e prezumat legal că nu are discernământ), persoanele ce suferă de boli psihice, dar nepuse sub interdicție (dacă au împlinit 14 ani sunt prezumate că au avut capacitate delictuală), persoanele puse sub interdicție judecătorească (alienatul și debilul mintal nu răspund pentru faptele lor ilicite decât dacă se face dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei).

Practica judecătorească, întemeindu-se pe considerente de echitate, a devansat o posibilă viitoare reglementare pronunțându-se în sensul obligării la despăgubiri a unui minor, lipsit de discernământ, care a incendiat o suprafață de pădure cauzând astfel importante pagube (la data comiterii faptei nu avea părinți și nici nu i se desemnase un reprezentant legal).1 Tribunalul Suprem a arătat că „în cazul răspunderii delictuale, nu orice faptă a omului angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat, ci numai aceea ce sa săvârșit din culpă. Ori, pentru a imputa o culpă celui ce a comis fapte ilicite este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-și da seama de fapta săvârșită și de urmările ei. Totuși ar fi contrar echității și normelor de convețuire socială ca victima să suporte singură paguba, iar autorul ei să nu fie obligat măcar în parte să o repare, dacă are posibilități materiale, ținându-se seama deci de situația patrimonială a părților din proces.”

Ținându-se cont că decizia aceasta a avut repercusiuni în practica judiciară, și că nevoia de a eluda legea este o dovadă că aceasta nu este bună, și că ulterior acestei decizii, s-a afirmat o tendință nouă în practica judecătorească, dovedită prin alte decizii de speță ar trebui să se consacre expres o asemenea soluție de principiu în legislație civilă română.

În Codul civil francez, modificându-se conținutul articolului 489 alin. 2 s-a adăugat și că „acela care a cauzat un prejudiciu altcuiva, atunci când era sub imperiul unei tulburări mintale, nu este mai puțin obligat la repararea.” O soluție asemănătoare în Codul civil al Poloniei din 1964 (art. 428) și în Codul civil al Ungariei (art. 352 alin. 2) și în dreptul Elvețian.

Și în literatura noastră juridică au fost opinii care au susținut necesitatea unei astfel de soluții, care de altfel nu ar face decât să soluționeze printr-o normă legală, o problemă căreia în anumite sentințe de spețe, instanța supremă a și decis în acest sens.

În societate au avut loc profunde transformări socio-economice. În special după evenimentele din decembrie 1989, care au permis între altele și acumulări de capital de către anumite persoane fizice, urmare a inițiativei economice private. Pe de altă parte numeroși membri ai societății nu au venituri prea mari, situația în care o eventuală daună le-ar produce numeroase neplăceri. În situația în care nu se pot întoarce împotriva autorului prejudiciului, pe motiv că acesta nu are capacitate delictuală și nici o persoană nu e ținută să răspundă pentru faptele persoanei lipsită de discernământ în virtutea principiului reparării pentru fapta altei persoane în cazurile reglementate de lege; victimele vor fi desigur în situația de a nu-și putea realiza repararea prejudiciului lor. Dacă minorul era lipsit de discernământ la momentul producerii prejudiciului, dar avea părinți care domiciliau împreună cu el, aceștia din urmă vor răspunde, victima daunei putându-i urmări împreună sau separat. Dacă însă autorul fără discernământ a comis prejudiciul în condițiile în care nu avea părinți; nu i se desemnase un reprezentant legal, de faptele sale nefiind responsabilă o altă persoană, victima unui prejudiciu va rămâne în pagubă, eventualele cheltuieli de reparații suferindu-le singură. Se prea poate ca responsabilul minor să aibă o stare materială bună, dobândită anterior producerii prejudiciului prin fapta sa, spre exemplu: dintr-o donație, o succesiune legală. Victima nu se putea întoarce cu toate aceste împotriva incapabilului, chiar dacă a fost pusă într-o situație grea prin fapta autorului prejudiciului, acțiunii sale în justiție opunându-i-se lipsa de discernământ a acestuia.

Din considerente de echitate socială, ar trebui ca victima ținând cont și de situația materială a persoanei lipsite de discernământ de faptele căreia nu era ținută să răspundă nici o altă persoană, să poată totuși să se întoarcă împotriva autorului prejudiciului. De lege ferenda ar trebui, având în vedere și precedentele judiciare, în care instanța supremă s-a și pronunțat anterior faptul că și în alte legislații s-au prevăzut soluții în acest sens, ca într-o viitoare reglementare legală să se prevadă expres că și persoana lipsită de discernământ din cauze exterioare voinței acesteia să poată fi obligată la despăgubiri, în măsura în care pe numele acesteia se află un patrimoniu mare. Aprecierea instanței în privința stabilirii dreptului persoanei prejudiciate ar putea să aibă ca bază micșorarea patrimoniului autorului incapabil până la acoperirea prejudiciului și dacă aceasta nu este posibilă până la nivelul situației în care i se poate asigura incapabilului un trai decent din ceea ce i-ar rămâne ținând cont de starea negativă psihico-intelectuală în care se află acesta.

B. În diferitele ramuri ale dreptului nu există o terminologie unitară pentru latura subiectivă a răspunderii juridice.1 Ar fi necesar să fie adoptați termenii echivalenți de vină sau de vinovăție, inclusiv pentru răspunderea civilă delictuală.

Codul civil în art. 998, arată că „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.” Art. 999 Cod civil arată că „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.”2

În Codul penal art. 19 alin. 1 se spune că „Vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.”.3 În materia răspunderii disciplinare se folosește tot termenul de vinovăție; în domeniul răspunderii materiale din dreptul muncii se folosesc termenii de vină sau vinovăție, iar în acela al răspunderii civile s-au consacrat termenii de culpă și uneori de greșeală.

Referindu-se la noțiunea de culpă, în dicționarul explicativ al limbii române se spune că aceasta este o greșeală care constă în săvârșirea unei fapte ilicite, cu consecințe păgubitoare; iar greșeala este considerată ca o abatere de la adevăr, de la un principiu, de la o normă; o eroare sau ca o faptă greșită, lucru rău făcut.

Referitor la răspunderea civilă un autor,1 arată că în următoarele situații există culpă:

a) fapta ilicită s-a făcut cu voința de a cauza cuiva un prejudiciu.

b) fapta ilicită voluntară s-a făcut fără scopul de a cauza un prejudiciu; nu s-au avut în vedere consecințele păgubitoare pentru altul ce ar decurge din fapta voluntară;

c) culpa poate proveni din imprudență sau neglijență.

În doctrina românească în cazul răspunderii civile s-au folosit pentru desemnarea laturii subiective a faptei ilicite, termenii de culpă,2 de greșeală,3 vinovăție sau vină.4

Conform codului penal art. 19 alin. 1 „Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui,” și art. 19 alin. 2 „Fapta este săvârșită din culpă când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

În dreptul penal fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

Deci în cadrul dreptului penal se disting mai multe forme de vinovăție: intenția directă, intenția indirectă, culpa cu prevedere (cu previziune, ușurință), culpa simplă (neglijență, greșeală, fără prevedere)

Ca element al conținutului infracțiunii vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forme de vinovăție cerută de lege. În codul penal au fost trecute în conținutul diferitelor infracțiuni și forme de vinovăție cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate infracțiuni.

Regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală sunt: aceasta operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă; indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul despăgubirilor nedepinzând de gravitatea vinovăției. Gravitatea vinovăției, cu toate acestea prezintă interes: în cazul vinovăției comune a autorului și a victimei prejudiciului (caz în care gradul de vinovăție a autorului determină întinderea despăgubirilor datorate de el), în cazul mai multor coautori ai faptei (între ei vor suporta prejudiciul proporțional cu gravitatea vinovăției fiecăruia).

Cu toate diferențele referitoare la definirea răspunderii juridice în ramurile dreptului, de remarcat este faptul că există o unitate a conceptului în care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite față de această faptă și urmările ei. Este o atitudine subiectivă negativă, de încălcare a normelor legale în vigoare.

De lege ferenda ar trebui să fie adoptați termeni echivalenți de vină sau de vinovăție, ca termeni de aplicație generală pentru toate formele răspunderii juridice, inclusiv pentru răspunderea civilă delictuală. S-ar evita folosirea noțiunii de culpă în mod diferit: în dreptul civil spre a exprima toate formele de vinovăție, inclusiv caracterul intențional al faptei, iar în dreptul penal numai forma neintenționată a faptei vinovate.1

Termenul de greșeală menționat în articolul 998 din Codul civil ar trebui înlocuit cu acela de vină (vinovăție), dându-se astfel o unitate de ordin terminologic în diferitele ramuri de drept, privind exprimarea laturii subiective a faptei ilicite.