.expertiza Criminalistica. Asemanari Si Diferentieri Dintre Constatarile Tehnico Stiintifice Si E

CAPITOLUL I

NOÚIUNI GENERALE DESPRE EXPERTIZĂ

Secțiunea I

Aspecte introductive

Prin săvârșirea mai multor categorii de infracțiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acționează, instrumentelor utilizate sau pierderea anumitor obiecte ori substanțe de către persoane implicate în săvârșirea infracțiunii concrete. Descoperirea valorii probante a acestor "martori muți", de multe ori, se realizează cu ajutorul cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoștințe de specialitate. Aceste cunoștințe de specialitate, care sunt de competența unui specialist într-un anumit domeniu științific, tehnic sau artistic sunt necesare pentru lămurirea unor fapte și împrejurări din cuprinsul unei cauze cercetate sau în curs de judecată. Specialistului i se pot cere aceste cunoștințe pe care le posedă într-un anumit domeniu, atât în cursul urmăriri penale, cât și în faza de judecată. Deci, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-științifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare. Expertiza, constatarea tehnico-științifică, nu se dispune pentru a rezolva probleme de natură juridică, ci numai în vederea obținerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări științifice din alte domenii de activitate. Aceasta se dispune și atunci când organul judiciar care cercetează cauza are suficiente cunoștințe de specialitate în domeniul respectiv. În primul rând, nu toate persoanele interesate în proces au cunoștințele necesare pentru înțelegerea valorii materialelor respective. Iar, în al doilea rând, rezultatele cercetărilor făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziția sa în acest scop sunt formate într-un raport de expertiză, "sub formă de concluzii, care este inclus în dosarul cauzei, ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza respectivă, fără să aibă nevoie de cunoștințele corespunzătoare de specialitate.

Specialistul numit pentru a face o expertiză sau chiar o constatare tehnico-științifică, nu se subordonează organului de urmărire penală, deoarece atribuțiile sale sunt limitate prin actul de numire în care sunt trecute problemele la care i se cere să răspundă și materialul pe care-l poate consulta.

Secțiunea II

Noțiunea de expertiză

Pentru lămurirea, rezolvarea unor fapte sau împrejurări în legatură cu unele aspecte ale unor infracțiuni sau pentru interpretarea justă a acestor aspecte, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, la cererea părților sau din oficiu, poate dispune efectuarea unor expertize.

Expertiza este procedeul probatoriu în cadrul căruia sunt folosite cunoștințele specialiștilor pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ce formează obiectul probatoriu în cauze penale.

Se impune efectuarea unei expertize, care este facultativă, de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert. Potrivit prevederilor art. 117, Codul de procedură penală, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni de omor deosebit de grav ori a existenței unor îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Expertul este o persoană fizică ce are cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, persoană recunoscută ca atare și care este chemată în calitate de expert într-o cauză penală pentru a lămuri anumite fapte și împrejurări ce formează obiectul probațiuni în respectiva cauză.

Datorită dezvoltării intensive a științei, artei, tehnicii și meseriilor, s-a lărgit foarte mult baza științifică a expertizei judiciare. Natura cauzei și probele materiale ce urmează a fi examinate determină genul expertizei. În literatura juridică s-au emis diferite teorii în legătură cu natura expertizei, confundându-se situația expertului cu cea a organului de urmărire penală, a judecătorului, a martorului etc.

Aceste interpretări greșite în legătură cu expertul denotă necunoașterea poziției juridice a expertizei.

Confundarea expertului cu un judecător, asimilarea expertului cu un martor sau confundarea cu un organ de urmărire penală este total greșită, deoarece expertul se pronunță numai asupra unei probleme pentru care a fost numit, examinează fapte și împrejurări în limita specialității sale și, deci, putem spune că expertul se ocupă numai de probleme pentru care a fost dispusă expertiza.

În practica organelor judiciare sunt frecvent întâlnite expertizele criminalistice, medicale, psihiatrice, contabile, merceologice, tehnice, zootehnice, veterinare, agronomice. În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ expertizele dactiloscopice a scrisului de mână, tehnică a actelor, balistică, a celor mai diferite urme, chimică judiciară, biocriminalistică, fonobalistică, a picturi, a vocii și vorbirii etc..

Ca regulă rămâne la aprecierea organului judiciar dacă dispune sau nu efectuarea expertizei. Sunt unele situații, totuși, când legea impune efectuarea obligatorie a expertizei(de exemplu, expertiza psihiatrică pentru infracțiune de omor deosebit de grav; expertiza medico-legală pentru a se stabili cauzele morții victimei; expertiza psihiatrică atunci când organul de urmărire penală sau instanță de judecată are îndoială asupra stării psihice a acestuia), fără a se înțelege că în aceste cazuri nu ar putea fi folosite alte mijloace de probă, ci alături de alte mijloace de probă, obligatoriu trbuie efectuată o expertiză.

În final, putem menționa că, expertiza ca procedeu probatoriu este o activitate de cercetare științifică desfășurată , la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoștințe de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor creatoare de urme. Activitatea de cercetare științifică desfășurată de experți nu duce altundeva decât la descoperirea unor fapte sau împrejurări, sau mai bine spus la lămurirea unor fapte sau împrejurări, care în final, pe baza acestor lămuriri, trebuie să ducă la aflarea adevărului.

Secțiunea III

Importanța expertizei

Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiuni, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind, fără valoare.

Concluziile expertului joacă un rol important în stabilirea unor fapte și împrejurări săvârșite. Deci, aceste concluzii ale expertizei, date de expert, duc la stabilirea unor fapte care au o valoare probantă, ele pot fi larg folosite în elaborarea versiunilor. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori în cazurile în care expertul în concluziile sale comunică fapte necunoscute anterior. De exemplu, expertul care a examinat cadavrul scos din apă stabilește că moartea nu s-a produs prin înecare, ci prin otrăvire; expertul criminalist, care a examinat un document fals, stabilește nu numai falsul, ci comunică, de asemenea, că pe document se poate citi și numele titularului acestuia, ascuns de infractor prin decolorarea textului inițial.

Putem menționa, că, importanța expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului procesual.

Secțiunea IV

Felurile expertizei

Dispunerea efectuării unei expertize de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată se face ori de câte ori sunt necesare cunoștințele unui specialist.

În funcție de problemele care urmează a fi lămurite, expertiza va fi diferită, clasificarea acestora făcându-se după mai multe criterii: natura probelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; modul de organizare a expertizei.

a. după natura probelor ce urmează a fi lămurite, expertizele pot fi:

– expertiza criminalistică, pot fi enumerate în cadrul acesteia cu titlu exemplificativ: expertiza dactiloscopică, a scrisului de mână, tehnică a actelor, fizică, balistică, a identificării după semnalmente exterioare, biocriminalistică, a picturii, a vocii și vorbirii etc.;

– expertiza medico-legală, referitoare la probleme de asfixie, balistică, moartea subită, mecanică, avort, viol etc.;

– expertiza psihiatrico-legală,tn legătură cu: învinuitul, victima sau martorii; și referitoare la formele mai importante ale tulburărilor psihice ca: schizofrenia, epilepsia, depresiunea maniacală, boli organice ale creierului, oligofrenia, alcoolismul, diferitele psihopatii și reacții psihogene, precum și problema simulării tulburărilor psihice;

– expertiza contabilă, se referă la bilanț și plăți, conturile bilanțului, sistemul înregistrărilor duble și tehnica înregistrării, controlul și revizia contabilă etc.;

– expertiza tehnico-legală, se referă la încălcarea regulilor de tehnica securității muncii, în diferite întreprinderi și forme de producție, expertiza tehnică a organelor de pompieri, expertiza tehnică în accidente de circulație etc.;

– expertiza agrotehnică, se referă la: greșita păstrare a semințelor și a produselor agricole; nerespectarea normelor asolamentului; greșita prelucrarea a pământului; infectarea cerealelor cu boli ale culturi pământului; strângerea defectuoasă a recoltei etc.;

– expertiza veterinară și zootehnică, se referă la creșterea și reproducerea animalelor;

– expertiza merceologică, cu probleme ridicate de știința mărfurilor ca obiecte ale comerțului și de tehnologia lor;

– expertiza chimico-judiciară etc.

b. În funcție de modul în care este reglementată necesitatea efectuări expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.

În majoritatea cazurilor, expertizele sunt facultative, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoștințele unui specialist pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Expertiza este obligatorie în următoarele cazuri(art. 117, Codul de procedură penală):

– în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice;

– când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului dispune efectuarea expertizei psihiatrice;

– în situația în care trebuie stabilite cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.

Acestor situații se poate adăuga și cazul infracțiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru existența acestei infracțiuni.

Există și alte situații când este obligatorie expertiza, dar acestea sunt adiacente rezolvării fondului cauzei: în cazul suspendării procesului penal(art. 239, Codul de procedură penală) și în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii(art. 453 și 455, Codul de procedură penală).

c. după criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele, în literatura de specialitate, au fost clasificate astfel, în:

– expertiza oficială, în care expertul este numit de organul judiciar;

– expertiza contradictorie, în care experții sunt numiți și aleși de către organele judiciare și de către părți;

– expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist cu atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei.

d. după modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:

– expertiza simplă, efectuată de un specialist la cererea organului de urmărire penală sau de instanța de judecată;

– expertiza în comisie și expertiza complexă, când în legătură cu aceleași probleme au fost numite mai multe persoane, înilor psihice ca: schizofrenia, epilepsia, depresiunea maniacală, boli organice ale creierului, oligofrenia, alcoolismul, diferitele psihopatii și reacții psihogene, precum și problema simulării tulburărilor psihice;

– expertiza contabilă, se referă la bilanț și plăți, conturile bilanțului, sistemul înregistrărilor duble și tehnica înregistrării, controlul și revizia contabilă etc.;

– expertiza tehnico-legală, se referă la încălcarea regulilor de tehnica securității muncii, în diferite întreprinderi și forme de producție, expertiza tehnică a organelor de pompieri, expertiza tehnică în accidente de circulație etc.;

– expertiza agrotehnică, se referă la: greșita păstrare a semințelor și a produselor agricole; nerespectarea normelor asolamentului; greșita prelucrarea a pământului; infectarea cerealelor cu boli ale culturi pământului; strângerea defectuoasă a recoltei etc.;

– expertiza veterinară și zootehnică, se referă la creșterea și reproducerea animalelor;

– expertiza merceologică, cu probleme ridicate de știința mărfurilor ca obiecte ale comerțului și de tehnologia lor;

– expertiza chimico-judiciară etc.

b. În funcție de modul în care este reglementată necesitatea efectuări expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.

În majoritatea cazurilor, expertizele sunt facultative, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoștințele unui specialist pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Expertiza este obligatorie în următoarele cazuri(art. 117, Codul de procedură penală):

– în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice;

– când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului dispune efectuarea expertizei psihiatrice;

– în situația în care trebuie stabilite cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.

Acestor situații se poate adăuga și cazul infracțiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru existența acestei infracțiuni.

Există și alte situații când este obligatorie expertiza, dar acestea sunt adiacente rezolvării fondului cauzei: în cazul suspendării procesului penal(art. 239, Codul de procedură penală) și în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii(art. 453 și 455, Codul de procedură penală).

c. după criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele, în literatura de specialitate, au fost clasificate astfel, în:

– expertiza oficială, în care expertul este numit de organul judiciar;

– expertiza contradictorie, în care experții sunt numiți și aleși de către organele judiciare și de către părți;

– expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist cu atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei.

d. după modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:

– expertiza simplă, efectuată de un specialist la cererea organului de urmărire penală sau de instanța de judecată;

– expertiza în comisie și expertiza complexă, când în legătură cu aceleași probleme au fost numite mai multe persoane, în cazul celei dintâi toate persoanele sunt de aceeași specialitate, iar în cazul ultimei, de specialități diferite.

În toate cazurile în care, pentru efectuarea unei expertize au fost numiți mai mulți experți, se va întocmi numai un singur raport de expertiză, acesta fiind semnat de către toți experții ce au luat parte, însă, dacă unii dintre aceștia sunt de o altă părere decât ceilalți, pot să-și menționeze separat punctul de vedere.

Capitolul II

EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

Secțiunea I

Aspecte introductive

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Definitoriu pentru expertiza criminalistică este faptul că, ea reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.

Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare, și un expert recomandat de părți.

Cu toate diferențele de ordin procesual, în principal cele determinate de momentul procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după punerea în mișcare a acțiunii penale) și de participarea unor experți recomandați de părți (imposibilă la constatarea tehnico-științifică), între cele două mijloace de probă există și asemănări evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic.

Secțiunea II

Situațiile dispunerii efectuării

expertizei criminalistice

Pentru a se dispune efectuarea unei expertize criminalistice trebuiesc realizate următoarele două condiții:

– existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, impun necesitatea unor precizări, clarificări;

– lămurirea semnificației acestora necesită cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.

Nu se poate dispune efectuarea unei expertize criminalistice pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea fi lămurite prin administrarea altor probe (declarații ale învinuitului sau inculpatului, ale martorilor, ale victimei etc.) sau pe baza cunoștințelor de ordin profesional, a experienței de viață a organului judiciar. De asemenea, nu se poate dispune efectuarea unei expertize pentru relatarea unor aspecte ce reclamă cunoștințe de ordin juridic, deoarece organele judiciare au pregătire de specialitate în această materie. Așa, de exemplu, nu se poate cere expertului să se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului deoarece, fiind o problemă de ordin juridic, asupra acesteia trebuie să se pronunțe, pe baza cunoștințelor de ordin profesional, însuși organul judiciar. Dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când pentru a clarifica unele aspecte ale cauzei sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Subliniem faptul că, dacă cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare au cunoștințe de specialitate în domeniul criminalisticii, nu înlătură necesitatea dispunerii unei expertize. Așadar, ori de câte ori se ivește necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce reclamă cunoștințe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiștilor, independent de faptul că organele judiciare posedă asemenea cunoștințe.

Efectuarea unor expertize de către însăși organele judiciare excede atribuțiilor conferite prin lege acestora, datorită incompatibilității existente între funcțiile procesuale pe care trebuie să le exercite organul de urmărire penală, instanța de judecată, pe de o parte, și expertul pe de altă parte. Întrunirea în una și aceeași persoană atât a calității de organ judiciar, cât și a calității de expert, ar avea repercusiuni negative asupra aflării adevărului, deoarece modul de apreciere a acestor probe ar fi influențat de concluziile trase pe baza cunoștințelor de specialitate.

În concluzie, menționăm că, în cursul urmăririi sau judecării unei cauze când se ivesc aspecte a căror lămurire necesită cunoștințe de specialitate dintr-un alt domeniu decât cel judiciar, organele judiciare vor ordona efectuarea unor expertize criminalistice, abstracție făcând de împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare posedă astfel de cunoștințe.

Secțiunea III

Dispunerea efectuării expertizei

Dispunerea unei expertize de către organul de urmărire penală se va face după aprecierea probelor pe care le are la dosar, stabilind pentru care din ele are nevoie de o expertiză sau nu. Aprecierea aceasta trebuie să se facă în mod just, atât în sensul de a nu se întârzia efectuarea expertizei dacă aceasta este absolut necesară, cât și de a nu se întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puțină importanță. De asemenea, dispunerea efectuării expertizei, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări neclare ce necesită folosirea cunoștințelor unui specialist într-un anumit domeniu, se poate face nu numai în cursul urmăririi, ci și în cursul judecății.

În situația în care, dispunerea expertizei se impune a fi făcută în cursul urmăririi penale, forma procesuală, potrivit art. 203, Codul de procedură penală, este ordonanța sau rezoluția motivată, în cursul judecății în primă instanță efectuarea expertizei se dispune prin încheiere, iar cu ocazia judecății în recurs prin decizia de casare.

Fie că se dispune prin ordonanța sau rezoluția organului de urmărire penală, fie prin încheierea instanței de judecată, aceste acte procedurale au următorul conținut:

– precizează obiectul expertizei, adică natura examinării căreia urmează a fi supuse anumite mijloace de probă;

– întrebările la care urmează să răspundă expertul pe baza cunoștințelor sale de specialitate;

– când obiectul expertizei tl constituie identificarea sau stabilirea apartenenței de gen, se precizează piesele în litigiu precum și obiectele ce constituie materialul de referință, adică modelele tip de comparație;

– în măsura în care se consideră necesar se face o scurtă prezentare a situației de fapt, a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea;

– în fine, se precizează termenul înlăuntrul căruia urmează a fi efectuată lucrarea.

În actele procedurale prin care se ordonă efectuarea expertizei se nominalizează numai expertiza, adică se indică natura acesteia, nu și expertul care o va efectua. Menționăm că, potrivit art. 118, alin. 2, Codul de procedură penală: "Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, cu excepția expertizei prevăzute în art. 119, alin. 2", și anume, în cazurile când expertiza este efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, când organul de urmărire penală sau instanța de judecată se adresează direct conducerii acestor instituții, fără a numi persoana expertului.

În cazurile când, organul de urmărire penală sau instanța de judecată s-a adresat, pentru efectuarea expertizei, unei instituții de specialitate, conducerea institutului va delega pe unul din salariații acestuia cu efectuarea expertizei.

Efectuarea expertizei criminalistice se poate dispune în tot cursul urmăririi penale, însă după punerea în mișcare a acțiunii penale. Iar, în timpul judecății, se poate dispune atât înainte, cât și în cursul efectuării cercetării judecătorești.

Secțiunea IV

Pregătirea în vederea dispunerii expertizei

În vederea dispunerii efectuării expertizelor criminalistice, organele de urmărire penală sau instanțele de judecată trebuie să ia unele măsuri de pregătire, care ar putea fi astfel sintetizate:

– aprecierea necesității și utilității dispunerii expertizelor;

– formularea întrebărilor;

– punerea la dispoziția expertului a materialelor necesare examinării;

– alegerea instituției abilitate sau a experților ce urmează să efectueze expertiza.

După cum sunt efectuate aceste măsuri de pregătire, depinde eficiența examinărilor de specialitate, cât și temeinicia și justețea concluziilor formulate.

$1 Necesitatea și utilitatea dispunerii expertizelor

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este și acela potrivit căreia, orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată și anume că, nu există infracțiune perfectă.

Organele de urmărire penală, cu ocazia efectuării diferitelor activități, intră în posesia anumitor urme și a unor mijloace materiale de probă. Aceste activități de tactică criminalistică sunt: cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, constatarea infracțiunii flagrante etc.

Pentru a valorifica urmele și mijloacele materiale de probă, în scopul aflării adevărului, sunt reclamate cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală nu le posedă.

În vederea dispunerii expertizei, organele de urmărire penală trebuie să efectueze o analiză temeinică a necesității și utilității acestora spre a nu apela la experți decât în situația când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar aceste lămuriri a faptelor sau împrejurărilor prezintă importanță pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Analiza se impune deoarece multe probleme ale cauzei pot fi lămurite prin efectuarea altor activități, ca de exemplu: ascultarea martorilor, învinuiților, părților vătămate, confruntări, verificări și ridicări de înscrisuri, reconstituiri etc.

După cum știm, expertiza contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o, la identificarea acesteia, precum și la unele împrejurări care contribuie la corecta sancționare a cauzei.

Organul de urmărire penală și instanța de judecată, în afara cazurilor când expertiza este obligatorie și când acestea constată unele fapte sau împrejurări care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că, pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei, chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unei concluzii certe în raport cu materialul documentar care poate fi pus la dispoziția experților ori în raport cu nivelul dezvoltării științifice și a posibilităților tehnice care există în domeniul respectiv.

În vederea asigurării valorificării științifice a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin expertiză, organul de urmărire penală trebuie să analizeze și să cunoască tot materialul existent în dosarul cauzei și numai după aceasta să se pronunțe asupra necesității și utilității apelării la experți.

Menționăm că, pentru a nu întârzia mersul cercetărilor, pentru a nu se efectua unele expertize inutile care duc la consecințe defavorabile atât pentru experți cât și pentru organele judiciare care ordonă efectuarea expertizelor, în actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei, trebuie să se menționeze obiectului acesteia.

Delimitarea obiectului expertizei se realizează în special prin formularea corectă, concisă și precis determinată a întrebărilor.

$2 Formularea întrebărilor

În vederea realizării scopului urmărit prin expertiza criminalistică, și anume acela al aflării adevărului, trebuie să se acorde o atenție deosebită modului de formulare a întrebărilor la care expertul trebuie să răspundă. Practica judiciară a demonstrat că datorită superficialității fixării obiectivelor expertizei, se ajunge la concluzii eronate sau nefundamentate științific.

Formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul impune îndeplinirea unor condiții, unele se referă la fondul problemei, iar altele se referă la forma în care trebuie să se materializeze.

În ceea ce privește condițiile de fond, obiectul întrebărilor adresate expertului trebuie să vizeze numai chestiuni de specialitate, adică, să vizeze obținerea unor răspunsuri numai din domeniul acelei ramuri a criminalisticii profesate de expert. Expertului nu i se pot adresa întrebări referitoare la aspectul juridic al cauzei, fiindcă organele judiciare sunt primele chemate să le cunoască.

Corecta formulare a întrebărilor impune cunoașterea de către organele judiciare, în anumite limite, a domeniului științific în care se dispune efectuarea expertizei criminalistice. Nivelul de cunoaștere al organului judiciar în domeniul specialității în care se dispune efectuarea expertizei se impune pentru a nu se solicita inutil efectuarea unor examinări de specialitate.

În situația în care cunoștințele de specialitate ale organului judiciar în domeniul în care urmează a se efectua expertiza criminalistică nu sunt îndestulătoare, pentru formularea întrebărilor judicioase, pentru a preciza cu exactitate obiectul examinării, organul ce ordonă expertiza poate să se adreseze fie unor experți, fie altor specialiști. Posibilitatea consultării specialiștilor se realizează numai atunci când laboratorul de expertiză criminalistică funcționează în alte localități decât unde se află acesta, iar posibilitatea consultării experților se realizează numai atunci când organul judiciar ce dispune efectuarea expertizei se află în localitatea în care funcționează laboratorul de expertiză criminalistică.

În ceea ce privește condițiile de formă, acestea se referă la redactarea întrebărilor. Astfel, întrebările trebuiesc formulate în așa fel încât să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului să înțeleagă sarcinile ce-i revin, nu trebuie să fie utilizați termeni ambigui care ar fi de natură să provoace confuzii. De asemenea, întrebările trebuiesc redactate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ. Se mai impune făcută precizarea că întrebările, formularea întrebărilor trebuie să aibă o legătură logică între ele.

$3 Punerea la dispoziția expertului a materialului necesar examinării

Pregătirea în vederea efectuării expertizei criminalistice impune obligația organelor judiciare de a pune la dispoziția expertului materialele ce vor fi supuse examinării.

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei revin în exclusivitate organelor judiciare care ordonă efectuarea unor astfel de examinări.

Cantitatea și natura materialelor ce urmează a fi puse la dispoziția expertului în vederea examinării sunt dependente de obiectul examinării propriu-zise, altfel spus de obiectul expertizei criminalistice. În ceea ce privește materialele care urmează a fi supuse examinării de către experți, organul care dispune efectuarea expertizei trebuie să urmărească și să se asigure că în procesul descoperirii, și, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile. De asemenea, se impune a se verifica dacă aceste materiale au fost descrise corect în procesele-verbale încheiate cu ocazia ridicării.

O cerință importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o prezinte materialele, în sensul că ele trebuie să conțină suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea care este prezentă cel mai mult în activitatea laboratoarelor de expertiză criminalistică.

În practică se constată că, organele judiciare nu se conformează întotdeauna acestor cerințe, ceea ce poate influența negativ rezultatul expertizei.

La dispoziția celor chemați să efectueze expertize criminalistice trebuie puse ambele categorii de obiecte. Materialul astfel pregătit trebuie să satisfacă două cerințe: pe de o parte, cantitativ, trebuie să fie suficient, iar din punct de vedere calitativ, trebuie să fie corespunzător, fiindcă numai cu realizarea acestor condiții expertul poate formula concluzii temeinic motivate.

În ceea ce privește identificarea, în cadrul expertizei criminalistice, aceasta se obține în urma unui proces de comparație, de cele mai multe ori, efectuate între două categorii de obiecte: obiectul ce trebuie identificat și obiectul sau obiectele ce reprezintă mijlocul identificării ori obiectele prin mijlocirea cărora se ajunge la identificarea celor dintâi.

Atunci când obținerea modelelor de comparație necesită cunoștințe temeinice de tehnică criminalistică sau dintr-un alt domeniu de activitate, precum și o anumită experiență, pentru realizarea materialelor de referință se poate recurge la concursul experților sau a altor specialiști.

$4 Alegerea instituției abilitate

sau a experților ce urmează să efectueze expertiza

În cazul expertizei criminalistice, organele judiciare au obligația de a trimite materialele ce vor fi supuse examinărilor de specialitate la instituția în care funcționează laboratorul de expertiză criminalistică, urmând ca specialiștii să fie numiți de către conducătorul acesteia.

Codul de procedură penală în vigoare (art. 119, alin. 2) a consacrat, în domeniul expertizei criminalistice, expertiza oficială în sensul că aceasta nu poate fi efectuată decât în cadrul unor instituții specializate, sistem menit să asigure un nivel științific corespunzător examinărilor de specialitate, iar pe de altă parte a garanta, prin modul de organizare al acestor instituții și de recrutare a experților, obiectivitatea activității de expertiză.

Aceasta a dus la înființarea în țara noastră în 1969 a laboratoarelor de expertiză criminalistică, aflate în subordinea Ministerului Justiției, având ca bază legală Decretul nr. 648 / 1969, referitor la organizarea și funcționarea acestui minister. Din sistemul laboratoarelor menționate fac parte Laboratorul central și laboratoarele interjudețene de expertize criminalistice, cu sediul în București și Cluj, a căror activitate este reglementată prin Instrucțiunile Ministerului de Justiție nr. 547 / 1970 cu privire la organizarea, atribuțiile și funcționarea laboratoarelor de criminalistică.

Laboratoarele interjudețene efectuează prima expertiză la cererea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată, ca și altor organe cu activitate jurisdicțională, în domeniul traseologiei, dactiloscopiei, balisticii judiciare, al cercetării înscrisurilor, fizicii, chimiei, a altor urme ale infracțiunii, cu excepția celor ce intră în competența serviciilor de medicină legală.

Laboratorul central efectuează orice expertiză criminalistică, precum și prima expertiză în accidente de circulație, incendii și explozii. De asemenea, laboratorul central de expertiză desfășoară și o activitate de îndrumare și control a laboratoarelor interjudețene.

Atribuțiile Laboratorului central de criminalistică pot fi astfel sintetizate:

– la cererea organelor la care ne-am referit efectuează, pentru întreaga țară, noile expertize în care prima expertiză a fost efectuată în cadrul unui laborator interjudețean de criminalistică;

– exercită o permanentă activitate de coordonare, îndrumare și control a activității laboratoarelor interjudețene de criminalistică;

– studiază, în vederea generalizării lor, aspectele pozitive legate de activitatea de expertiză, a căror valabilitate, a fost confirmată de practica expertizei criminalistice;

– se preocupă de continua ridicare a calificării profesionale a experților ce funcționează în cadrul laboratoarelor de criminalistică;

– efectuează cercetări științifice în vederea perfecționării metodelor de expertiză existente precum și în vederea elaborării unor noi tehnici de lucru, a unor noi metode;

– desfășoară o permanentă activitate pe linia prevenirii infracțiunilor (mai cu seamă în materia falsurilor în libretele C.E.C., a incendiilor cauzate de utilizarea defectuoasă a buteliilor de aragaz, a modificărilor fișei de instructaj pentru protecția muncii ș.a.).

Începând cu anul 1990, în cadrul Ministerului Justiției a fost înființat și un Birou de expertize tehnice.

În ceea ce privește efectuarea noii expertize ca urmare a nemulțumirii concluziilor primei expertize, părțile pot solicita efectuarea unei noi examinări de specialitate în cadrul Laboratorului central de criminalistică, care este cea mai înaltă treaptă în organizarea activității de expertiză criminalistică.

În Ministerul de Interne, funcționează Institutul de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și laboratoare de criminalistică din unitățile teritoriale ale poliției.

Institutul de criminalistică a I.G.P., înființat în 1968, pe lângă o susținută activitate practică, desfășoară și o intensă activitate de cercetare științifică pe teme majore legate de prevenirea și descoperirea infracțiunilor, rezultatele acestei activități de cercetare situându-se la nivelul realizărilor obținute pe plan mondial de laboratoarele similare din străinătate.

În acest sens, amintim rezultatele din traseologie, din fonocriminalistică (identificarea persoanelor după voce și vorbire), din cercetarea urmelor biologice, din domeniul antropologiei judiciare (identificări pe baza urmelor osteologice) și din psihologia judiciară.

Cu privire la alegerea expertului abilitat să efectueze examinările de specialitate, aceasta diferă și anume:

A. Dacă expertiza se efectuează într-o instituție de specialitate, expertul este numit de conducerea instituției. Potrivit art. 119, alin. ultim, Codul de procedură penală, este posibil ca instituția de specialitate să considere necesar ca la efectuarea unor expertize de mai mare complexitate să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții ce nu au profilul efectuării de expertize. În acest caz se folosește asistența sau avizul acestora.

Experții recomandați trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să aibă calificarea corespunzătoare și o bogată activitate practică;

– să nu facă parte din personalul unității în care s-a săvârșit infracțiunea.

B. Dacă expertiza se efectuează de un expert desemnat de organul judiciar, în acest caz organul judiciar dispunând efectuarea expertizei, fixează și expertul din lista existentă la instanță, apoi fixează un termen când sunt citate părțile și expertul desemnat. Acestora li se arată obiectul expertizei, întrebările și termenele de depunere a rapoartelor. Părților li se arată că au dreptul să-și desemneze un expert care să participe alături de expertul oficial.

Expertul poate lua cunoștință de dosarul cauzei, cu aprobarea organului de urmărire penală, numai în situația când este necesar pentru efectuarea expertizei.

Organul de urmărire penală, considerând necesare unele explicații pe care părțile le-ar putea da expertului, poate să încuviințeze aceste explicații de la părți pe care urmează să le primească expertul.

$5 Actul prin care se dispune efectuarea expertizei

În primul rând, organul judiciar trebuie să dispună efectuarea expertizei fie la cererea părților, fie din oficiu.

Organul de urmărire penală dispune efectuarea expertizei printr-o rezoluție, iar expertiza contabilă și tehnică se poate dispune printr-o ordonanță. În ceea ce privește instanța de judecată, poate dispune efectuarea expertizei prin încheiere.

În funcție de complexitatea materialului supus expertizei, expertul are dreptul, cu încuviințarea organului judiciar, și numai în măsura în care o cer problemele ce trebuie rezolvate de acesta, să ia cunoștință de materialul dosarului. Cu această ocazie, expertul poate și are dreptul să-și scoată note și extrase necesare efectuării expertizei din materialul dosarului, dar cum am menționat, numai după ce organul judiciar a încuviințat consultarea dosarului.

De asemenea, explicațiile de la părți pot fi luate cu încuviințarea organului judiciar.

CAPITOLUL III

EFECtUAREA EXPERtIZEI CRIMINALIStICE

Secțiunea I

Dreptul expertului de a cunoaște materialul cauzei

și limitele în care poate fi cunoscut materialul

Expertul desemnat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, sau persoana însărcinată de conducerea instituției căreia i s-a adresat organul de urmărire penală sau instanța de judecată, este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus.

Efectuarea expertizei criminalistice necesită o cerință esențială și anume corectitudinea și probitatea profesională.

Caracterul convingător al concluziilor formulate în urma efectuării expertizei criminalistice este dependentă de cunoașterea unor fapte sau împrejurări legate de aspectele pentru a căror lămurire s-ar dispune efectuarea expertizei. Deci, expertul în unele situații pentru efectuarea expertizei poate cere nu numai cunoașterea materialelor ce constituie obiectul examinării, ci și a materialelor cauzei, a unor imprejurări de fapt astfel cum acestea au fost stabilite pe baza probelor administrate în cauza dată.

Consacrând posibilitatea acordată expertului de a lua cunoștință de materialele cauzei Codul de procedură penală prin art. 121, prevede următoarele "Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei".

În ceea ce privește cunoașterea parțială sau totală a materialului cauzei, în literatura de specialitate s-au exprimat două opinii.

O primă opinie limitează cunoașterea materialului cauzei de către expert, fiindcă se consideră că expertul trebuie să formuleze concluzii pe baza cunoștințelor sale de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate, existând pericolul influenței pe care ar putea să o exercite asupra concluziilor formulate, informațiile obținute din materialul cauzei.

Într-o altă opinie, expertului i se recunoaște un drept nelimitat de a lua cunoștință de materialul cauzei. Această opinie se bazează pe obiectivitatea ce trebuie să caracterizeze expertul și pe împrejurarea că acesta trebuie să cunoască materialele cauzei pentru a putea el însuși formula concluzii obiective și fundamentate științific.

Legislația noastră procesual-penală, precum și practica organelor judiciare consacră această a doua opinie.

Nu întotdeauna este necesară punerea la dispoziția expertului a întregului dosar al cauzei, ci numai a acelor elemente care interesează pe expert pentru a putea formula concluzii fundamentate științific. Aceasta, deoarece prin expertiza criminalistică se urmărește lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Dacă expertul consideră că materialele puse la dispoziție de organul judiciar sunt insuficiente, acesta va putea solicita și alte materiale.

Exemplificativ, în privința punerii materialului cauzei la dispoziția expertului în vederea formulării de către acesta a unor concluzii formulate științific, este art. 121, Codul de procedură penală, care prevede că "Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei".

De asemenea, mai putem menționa prevederile art. 121, al. 1, partea finală, care stipulează că "Sn cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire penală". În cursul judecății, însă, dosarul devenind public, expertul poate lua oricând cunoștință de întregul său conținut.

Secțiunea II

Etapele expertizei criminalistice

Expertiza criminalistică, al cărei obiect tl constituie identificarea persoanelor și obiectelor, reprezintă un proces de cercetare științifică a mijloacelor materiale de probă, proces care, date fiind elementele de dificultate și de complexitate pe care le implică, se realizează în etape.

Datorită experienței practice bogate, existentă în materie, se consideră că expertiza criminalistică parcurge următoarele etape sau momente principale:

1. cunoașterea obiectului și materialelor expertizei;

2. examinarea separată a materialului în litigiu sau probelor de comparație;

3. examinarea comparativă a materialului, efectuarea de experimente;

4. demonstrația și concluziile formulate de expert.

10 Cunoașterea obiectului și materialelor expertizei

În această primă etapă, expertul studiază condițiile în care i-a fost expediat materialul, dacă acesta corespunde din punct de vedere cantitativ și calitativ, dacă corespunde cu datele indicate în ordonanța de expertiză, dacă acesta este suficient pentru efectuarea expertizei, orice neconcordanță existentă urmând a se consemna în raport. Însă, înainte de toate acestea, se verifică legalitatea și conținutul actului de dispunere, precum și integritatea sigiliului. Expertul poate să ceară lămuriri suplimentare din partea organului judiciar, care poate încuviința și darea de explicații de către părți.

20 Examinarea separată a materialului în litigiu

sau probelor de comparați

Examinarea separată a materialului în litigiu are ca scop sesizarea particularităților sau elementelor sale caracteristice. Deci, a doua etapă, cuprinde examinarea caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice existente și interpretarea lor ținând seamă de ansamblul din care fac parte.

Putem spune că, examinarea, analiza separată presupune examinarea atât a obiectului ce trebuie identificat, cât și a obiectului ce constituie obiectul de referință, pentru a se stabili caracteristicile esențiale ale obiectelor, precum și corelația ce există între acestea. Examinarea are în vedere atât materialul în litigiu, cât și modelele de comparație, expertul fiind interesat să surprindă suficiente caracteristici pe baza cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului dat spre cercetare.

30 Examinarea comparativă a materialului,

efectuarea de experimente

Înainte de examinarea comparativă trebuie avută în vedere efectuarea de experimente. Acestea se efectuează pentru verificarea posibilității creării urmei în litigiu în împrejurările și condițiile date și pentru obținerea modelelor de comparație.

Deși, în unele situații, există posibilitatea unei comparări directe a elementelor caracteristice conținute în urmă cu cel al obiectului creator, examinarea se efectuează, de regulă, pe baza unor modele de comparație create experimental. De exemplu, se compară mulajul urmei de încălțăminte cu mulajul "urmei" create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la locul faptei.

Expertul trebuie să motiveze necesitatea diferitelor experimentări ce se efectuează prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naștere sau nu urmelor infracțiunii cercetate de expertiză. De asemenea, expertul, pe lângă motivația necesității experimentelor, trebuie să motiveze metodele folosite, precum și descrierea cu exactitate a felului cum a decurs experimentul. Ca exemple, avem: tragerile experimentale cu armele de foc presupuse că au fost folosite la săvârșirea infracțiunii; probe de scris luate celor bănuiți etc.

Procedeele folosite în examenul comparativ sunt: confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.

a. Confruntarea, se aplică în toate cazurile examinării comparative a urmelor infracțiunii și a modelelor de comparație, precum și la identificarea persoanei infractorului sau a cadavrelor necunoscute.

b. Juxtapunerea sau continuitatea liniară servește la stabilirea identității unei persoane sau unui obiect, ca urmare a determinării continuității elementelor caracteristice reflectate în urmă și în modelul de comparație obținut experimental. Este întâlnită frecvent în cazul striațiunilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca, de altfel în întreaga examinare traseologică.

c. Suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, reprezentând urma, persoana sau obiectul în litigiu și, respectiv modelul de comparație, este al treilea procedeu folosit în examinarea comparativă.

Pentru examinarea comparativă în funcție de natura obiectelor supuse cercetării, se folosesc cele mai adecvate procedee și mijloace tehnico-științifice de comparare a însușirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenței sau divergenței existente între acestea.

40 Demonstrația și concluziile formulate de expert

a. Demonstrația, prin invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice, matematice și vizuale – fotografii, spectre etc. – vine în sprijinul tezei demonstrative.

Demonstrația are următoarele elemente:

– teza ce urmează a fi demonstrată, care constă în însăși obiectul expertizei, astfel cum aceasta rezultă din întrebarea formulată de către organul judiciar. De exemplu, în cazul expertizei dactiloscopice, "Dacă urma digitală descoperită la locul faptei a fost produsă de A. C.", persoană bănuită în cauză.

– fundamentarea demonstrației se întemeiază pe acele date, judecăți, teze ale științei considerate ca fiind adevărate, din care derivă adevărul tezei ce urmează a fi demonstrată.

– procedeul demonstrației stabilește relația existentă între teza ce urmează a fi demonstrată și fundamentarea demonstrației printr-o activitate de gândire logică.

b. Concluziile formulate de expert nu sunt altceva decât răspunsul la întrebările formulate prin actul de dispunere a constatării sau expertizei și prin care expertul tși dă părerea sa cu privire la obiectul expertizei. Aceste concluzii, așa cum vom vedea, se vor materializa în partea finală a raportului de expertiză.

Secțiunea III

Suplimentul de expertiză; Lămuriri suplimentare cerute experților;

Efectuarea unei noi expertize

După ce raportul de expertiză a fost depus la organul judiciar la a cărui cerere s-a efectuat, aceasta poate ajunge la următoarele constatări în privința concluziilor de specialitate, în funcție de care se impun soluții diferite:

– raportul de expertiză este incomplet;

– raportul de expertiză comportă neclarități;

– organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

Pentru corectarea acestor deficiențe se impun următoarele măsuri:

– asigurarea caracterului complet al examinării de specialitate prin dispunerea unui supliment de expertiză;

– precizarea înțelesului exact al raportului de expertiză pe baza lămuririlor suplimentare cerute expertului care a efectuat examinarea;

– efectuarea unei noi expertize atunci când organele judiciare au îndoieli asupra exactității concluziilor raportului de expertiză.

$1 Suplimentul de expertiză

termenul de "supliment" este utilizat în înțelesul pe care tl are în limba română literară și semnifică o întregire, o completare.

În măsura în care organul judiciar, fie la cerere, fie din oficiu, constată că expertul nu a răspuns la toate întrebările sau constată că expertul a lăsat necercetate anumite aspecte ale cauzei, dispune efectuarea unui supliment de expertiză. Acest supliment de expertiză este consacrat în art. 124, Codul de procedură penală, potrivit căruia: "Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul".

Caracterul incomplet al expertizei vizează una din următoarele situații:

– datorită unor împrejurări obiective sau subiective, expertul nu răspunde la toate întrebările formulate de către organul judiciar;

– datorită materialelor insuficiente trimise expertului, chestiunea supusă examinării primește un răspuns parțial, care nu satisface organul judiciar;

– apar noi împrejurări de fapt, ulterior dispunerii expertizei, aflate în anumite legături cu cele ce au făcut obiectul examinării inițiale, a căror lămurire necesită cunoștințe de specialitate.

Suplimentul de expertiză poate fi efectuat de același expert sau de un altul din cadrul respectivului laborator.

$2 Lămuririle suplimentare cerute expertului

Lămuririle suplimentare cerute de organul judiciar expertului, se fac numai în legătură cu modul de redactare a raportului de expertiză care prezintă neclarități. De asemenea, astfel de lămuriri se mai cer și atunci când maniera de prezentare a tehnicilor de lucru utilizate și când modul de formulare a concluziilor sau alte asemenea împrejurări impun necesitatea unor precizări fără de care nu se poate stabili înțelesul exact al expertizei efectuate.

Lămuririle suplimentare cerute expertului de organul judiciar sunt prevăzute în art. 124, alin. 2, Codul de procedură penală, potrivit căruia: "când se socotește necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză".

Aceste lămuriri suplimentare se pot realiza în două modalități, și anume:

– în formă scrisă;

– ori prin chemarea expertului în fața organelor judiciare pentru a da explicații verbale, caz în care este ascultat după procedura martorilor; cu precizarea că această modalitate se folosește doar când expertul a fost desemnat de organul judiciar.

Față de prevederile art. 124, alin. 3, Codul de procedură penală, în cazul expertizei criminalistice lămuririle suplimentare cerute expertului îmbracă forma scrisă, dispoziție impusă de actuala organizare a laboratoarelor interjudețene de expertiză criminalistică, a căror competență teritorială se extinde asupra unui însemnat număr de județe (16 – 18), împrejurare ce face anevoioasă chemarea în fața organelor judiciare a experților criminaliști pentru a da explicații orale.

$3 Efectuarea unei noi expertize

Efectuarea unei noi expertize se ordonă pentru examinarea acelorași obiecte care au fost expertizate inițial și pentru rezolvarea acelorași probleme, în cazul în care concluziile primei expertize sunt considerate nesatisfăcătoare, în situația când organul judiciar are unele îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor expertului.

Înlăturarea îndoielilor organului judiciar cu privire la exactitatea concluziilor expertului se poate face, potrivit art. 125, Codul de procedură penală, prin efectuarea unei noi expertize.

În legislația anterioară această denumire, de efectuare a unei noi expertize, era formulată sub alți termeni și anume, contraexpertiză și, respectiv, expertiza de gradul 11.

Din multitudinea de cauze ce pot trezi îndoieli organului judiciar cu privire la exactitatea cocluziilor raportului de expertiză, cele mai importante pot fi considerate următoarele:

– când concluziile experților sunt în contradicție cu toate celelalte probe existente în cauză (tn acest caz, noua expertiză se ordonă numai când există date obiective, care îngăduie să se presupună că prin efectuarea noii expertize se poate ajunge la alte concluzii. În caz contrar, evident că nu mai este necesară efectuarea noii expertize);

– când din cuprinsul examinărilor descrise în actul de expertiză rezultă că, în efectuarea examinării, expertul nu a aplicat cele mai adecvate tehnici, metode științifice sau dacă apar îndoieli asupra calificării expertului;

– când organul judiciar constată unele inadvertențe, erori sau omisiuni al căror rezultat tl constituie formularea unor concluzii greșite;

– când organul judiciar constată sau consideră că concluziile raportului de expertiză sunt insuficient motivate și insuficient argumentate;

– când organul judiciar are îndoieli asupra calificării și competenței profesionale a expertului, asupra conștiinciozității cu care a efectuat examinarea sau asupra obiectivității sale, după cum tot astfel se impune a se proceda și atunci când concluziile sunt lipsite de certitudine, iar organul judiciar apreciază că o nouă examinare ar putea conduce la exprimarea unei concluzii categorice.

Noua expertiză se efectuează de regulă de alte persoane sau instituții superioare celei care a efectuat expertiza. În situația în care organul judiciar are îndoieli asupra exactității concluziilor raportului de expertiză ce privește noua expertiză, se poate dispune din nou efectuarea unei noi expertize a aceluiași material, efectuată, binetnțeles, de către alți specialiști.

Potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției nr. 547/1970, noile expertize sunt date în căderea Laboratorului central de criminalistică, a cărui competență teritorială în această materie se extinde asupra tuturor județelor țării.

Secțiunea IV

Modalitatea efectuării expertizelor și a noii expertize

În principiu, expertiza poate fi efectuată de un singur specialist (sistemul expertizei unice) sau de mai mulți specialiști (sistemul expertizei în colegiu).

În cadrul expertizei criminalistice, prin Instrucțiunile Ministerului Justiției nr. 547/1970, s-a adoptat sistemul expertizei unice, adică al expertizei efectuate de un singur expert pentru prima expertiză, iar pentru noua expertiză, sistemul expertizei efectuate de o comisie de specialiști.

În ceea ce privește, sistemul expertizei unice, expertul unic efectuează toate operațiunile legate de examinarea de specialitate, iar concluziile la care ajunge în final sunt materializate într-un raport de expertiză. Întreaga responsabilitate, asupra exactității și obiectivității concluziilor materializate în raportul de expertiză, ti revine expertului care a efectuat expertiza.

În ceea ce privește efectuarea noii expertize, această activitate revine mai multor experți, numărul acestora fiind întotdeauna impar și este stabilit de conducătorul laboratorului de criminalistică. Experții, care au aceeași specialitate, formulează concluzii proprii sau comune. Atunci când, în urma examinării efectuate, toți experții ce alcătuiesc comisia, ajung la același rezultat, se formulează o singură concluzie, iar raportul comun întocmit este semnat de toți experții. Dacă se ajunge la concluzii diferite, concluzia raportului de expertiză se formulează pe baza opiniei majorității. Opiniile contradictorii se consemnează în cuprinsul aceluiași raport sau într-o anexă (art. 122, alin. 2, Codul de procedură penală). Răspunderea pentru obiectivitatea și exactitatea concluziilor formulate în raportul de expertiză revine tuturor experților.

Diversitatea și complexitatea aspectelor legate de săvârșirea infracțiunilor a căror soluționare pe calea expertizei criminalistice necesită cunoștințe de specialitate de diferite domenii, au condus la consacrarea unor forme de cooperare între experții criminaliști și specialiștii din alte instituții sau având o altă specialitate decât cea criminalistică.

a. O formă de colaborare cu specialiști din alte instituții și-a găsit consacrarea legală în art. 119, alin. 3, Codul de procedură penală, potrivit căreia: "Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora".

Prin asistență sau avizul specialiștilor se constituie acea modalitate de cooperare

dintre experții criminaliști și specialiști din alte domenii ale științei și tehnicii, la care se apelează atunci când pentru soluționarea unor aspecte ale materialului supus examinării sunt necesare cunoștințe din alte domenii de activitate, fără de care expertul criminalist nu ar putea formula concluzii temeinic motivate științific. Pe baza relatării făcute tragem concluzia că, specialistul a cărui asistență sau aviz a contribuit într-o anumită măsură la elaborarea concluziilor nu participă la formularea raportului de expertiză. Acest raport de expertiză este redactat numai de expertul criminalist desemnat.

b. Cealaltă modalitate de cooperare a experților criminaliști cu experți din alte domenii ale științei și tehnicii, neconsfințite ca atare de legislația în vigoare, constituie o creație a practicii și implică forma expertizelor complexe sau mixte.

Deci, pentru soluționarea unor cauze penale, organele judiciare se confruntă cu numeroase probleme a căror natură depășesc sfera de preocupare a unei științe, impunându-se consultarea unor specialiști din diferite domenii de activitate.

Ceea ce este propriu expertizei complexe este faptul că, obiectul expertizei este supus unei examinări multidisciplinare prin prisma cunoștințelor pe care le reprezintă experții, iar constatările astfel desprinse, completându-se reciproc, se reunesc într-o concluzie unică materializată într-un singur raport de expertiză, sinteză a tuturor cercetărilor întreprinse.

Situațiile unor cercetări multidisciplinare se întâlnesc în cazul infracțiunilor contra persoanei, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor operelor de artă etc. În literatura de specialitate s-a evidențiat existența unor elemente de interferență, îndeosebi între criminalistică și medicină legală, ce impun o strânsă colaborare între criminaliști și medicii legiști, concretizată în efectuarea unor expertize complexe.

Cum am menționat mai înainte, expertiza complexă nu este reglementată în actuala legislație procesuală, dar în literatură, s-au avansat și propuneri "de lege ferenda" referitoare la o reglementare autonomă, a acestei categorii de expertize.

CAPITOLUL IV

RAPOTUL DE EXPERTIZĂ

Secțiunea I

Conținutul raportului de expertiză

După terminarea expertizei, expertul trebuie să comunice organelor judiciare constatările făcute cu ocazia examinării de specialitate. Aceste constatări pe care expertul trebuie să le comunice organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, sunt materializate într-un înscris ce poartă denumirea de raport de expertiză și constituie momentul final al activității de expertiză. În acest raport de expertiză, expertul consemnează toate activitățile întreprinse de el, precum și rezultatele la care a ajuns în urma examinării.

Raportul de expertiză criminalistică prezintă, deci, rezultatele investigațiilor științifice și cuprinde, potrivit art. 123, Codul de procedură penală, trei părți:

– partea introductivă a raportului de expertiză;

– partea discriptivă a raportului de expertiză;

– concluziile raportului de expertiză;

a. Partea introductivă a raportului de expertiză cuprinde organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele expertului, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care urma să răspundă expertul, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile, care au participat la aceasta, au dat explicații în cursul expertizei.

Din textul enunțat anterior putem constata că cele mai importante elemente ale părții introductive a raportului de expertiză sunt cele care se referă la obiectul expertizei și la descrierea materialelor care au servit ca termen de comparație.

În ceea ce privește obiectul expertizei, expertul precizează temeiul legal, adică actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei în cuprinsul căreia sunt menționate aspecte ce urmează a fi supuse examinării de specialitate.

Putem spune că obiectul expertizei derivă din însăși întrebările la care expertul trebuie să răspundă după efectuarea examinării de specialitate a materialului supus acestei examinări, care indica totodată genul expertizei criminalistice. La aceste întrebări expertul nu trebuie să răspundă în ordinea enumerată de organul judiciar, ci el trebuie să țină seama de anumite criterii (persoane, obiecte etc.), ele fiind în așa fel grupate încât să asigure cercetării un caracter organizat, precum și posibilitatea formulării unor concluzii ce derivă în mod logic una din alta.

Expertul, potrivit art. 120, alin. 2, Codul de procedură penală, poate cere organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, completarea sau modificarea întrebărilor formulate de către acesta.

Cu privire la materialul de comparație putem spune că sunt menționate toate obiectele mijloc al identificării, în urma examinării cărora se ajunge la individualizarea obiectelor ce constituie scopul identificării.

Pentru a se putea individualiza materialul litigios de modelul de comparație, acestea sunt descrise sub aspectul elementelor sale caracteristice, iar pentru a nu se confunda una cu cealaltă, pe obiectele, materialele litigioase se aplică o ștampilă cu specificația "Litigiu", iar pe obiectele ce constituie modele de comparație se aplică o altă ștampilă cu specificația "Comparație".

b. Partea discriptivă a raportului de expertiză cuprinde descrierea activității și tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate și date explicații la obiecțiile părților. Examinările întreprinse se descriu cât se poate de amănunțit, arătându-se procedeele aplicate, mijloacele tehnice și substanțele utilizate, rezultatele la care s-a ajuns prin fiecare examinare în parte. Aceste detalii sunt folosite atât pentru organele judiciare, cât și experților care sunt solicitați să efectueze o nouă expertiză. Această parte a raportului de expertiză se ilustrează, dacă este cazul, cu fotografii și desene.

Menționăm că, partea discriptivă a raportului de expertiză are, în general, următoarea structură :

– descrierea materialului litigios, adică a obiectului supus cercetării;

– rezultatele examinării separate a materialului în litigiu, cât și a pieselor de comparație;

– descrierea examinării comparative a materialului în litigiu;

– sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ.

În ceea ce privește primele două puncte se face o descriere detaliată a celor două categorii de obiecte cu care se lucrează în timpul examinării de specialitate.

Cu privire la examinarea comparativă a materialului în litigiu putem menționa că, expertul trebuie sa evidențieze atât caracteristicile generale cât și pe cele particulare, a pieselor în litigiu și a celor de referință. Expertul trebuie, în această parte, să menționeze tehnicile de lucru folosite, metodele și procedeele tehnico-științifice, aparatura utilizată. Expunerea acestor date trebuie făcută în așa fel încât expertul să convingă organele judiciare asupra caracterului complet și științific al metodologiei de cercetare.

În ceea ce privește sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ, aici se menționează că, concluziile la care a ajuns expertul se întemeiază pe îmbinarea ansamblului caracteristicilor relevate, pe caracterul lor particular, individual. Aceste caracteristici relevate sunt evidențiate în urma sintetizării datelor obținute în urma examenului comparativ.

c. Concluziile raportului de expertiză

În partea finală a raportului de expertiză sunt prezentate concluziile expertului, ca răspuns la întrebările adresate, precum și părerea acestuia în legătură cu obiectul cauzei care a fost supus examinării. Potrivit art. 123, lit. c, se prevede că, în partea finală "cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei".

Concluziile la care expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru examinarea de specialitate, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă la fiecare întrebare în parte.

Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri scurte și clare, evitându-se pe cât posibil, posibilitățile, și în orice caz speculațiile teoretice.

Sn situația când expertul, prin studiul materialelor ce le are la dispoziție, face anumite constatări ce reprezintă aspecte noi în comparație cu ce i s-a cerut de organul judiciar, el poate să depășească limitele răspunsurilor și să explice cele descoperite.

Din punct de vedere al gradului de certitudine pe care trebuie să se bazeze concluziile expertului, atât în literatură cât și în practica activității de expertiză s-au statuat următoarele categorii de concluzii pe care expertul le dă organului judiciar care a dispus expertiza:

– concluzii categorice sau certe – afirmative sau negative;

– concluzii de probabilitate;

– concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei.

Secțiunea II

Concluziile date de expert

$1 Concluzii categorice sau certe

Concluziile categorice reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns prin expertiză.

Concluzia expertului este certă atunci când este o concluzie adevărată în înțeles obiectiv, când coține o aserțiune categorică, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă și concluzie categorică negativă.

Prin aceste concluzii, indiferent de forma pe care o îmbracă, se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Aceste concluzii certe, fie pozitive, fie negative prezintă importanță în expertiza criminalistică deoarece interesează în aceeași măsură atât stabilirea identității cât și a neidentității.

Ca un exemplu, putem considera o concluzie cert pozitivă atunci când se precizează că urmele digitale descoperite la fața locului aparțin persoanei "x", în timp ce concluzia că semnătura de pe actul în litigiu nu aparține persoanei "y" este cert negativă.

$2 Concluzii de probabilitate

Concluziile cu caracter de probabilitate sunt consecința unui anumit grad de îndoială, de incertitudine, ele stabilind probabilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Subliniem, totuși, că prin conținutul lor aceste concluzii sunt relativ apropiate de cele certe, care în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-o concluzie categorică.

Cauzele care îl fac pe expert să formuleze concluzii cu caracter de probabilitate sunt de natură obiectivă, cât și din considerente subiective.

Dintre cauzele de natură obiectivă, menționăm:

– volumul redus al materialului supus examinării, adică insuficiența atât sub raport calitativ cât și sub raport cantitativ a particularităților imprimate;

– inexistența unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoașterii, la un moment dat, ale științei și tehnicii.

Dintre cauzele de natură subiectivă, menționăm:

– ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea și transportarea materialului probator, care au avut drept consecință deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor existente, apariția unor noi caracteristici etc.;

– pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparație însoțite de pasivitatea expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de comparație.

În ceea ce privește utilitatea concluziilor probabile pentru organele judiciare, precum și aportul lor în procesul de probațiune, în literatură sunt cunoscute două opinii.

Potrivit primei opinii, concluziile de probabilitate n-ar trebui să fie admise. În situația când nu se poate ajunge la o concluzie certă, – pozitivă sau negativă – specialistul ar trebui să se abțină, în mod motivat, de la formularea unei concluzii, deoarece, concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumție lipsită de forță probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrată.

Potrivit celei de-a doua opinii, care în literatura de specialitate este susținută științific din punct de vedere al metodologiei de cercetare de majoritatea autorilor precum și de practicieni, concluziile probabile sunt considerate a fi utile, fiindcă expertul nu poate stabili totdeauna adevărul și atunci este obligat să facă numai presupuneri, fie din cauza detaliilor reduse ca număr ale obiectului creator redate spre examinare, fie din lipsa unor metode adecvate de cercetare în domeniul respectiv. Chiar dacă prin aceste concluzii expertul nu rezolvă problema pusă în discuție, pot sugera, însă, organului judiciar direcția pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigațiile, pot deschide organului judiciar posibilități pentru descoperirea de noi probe.

Deși nu rezolvă materialul supus cercetării de specialitate cu certitudine, utilitatea concluziilor probabile în procesul de probațiune nu poate fi contestată.

În activitatea practică de expertiză, concluziile probabile pot fi formulate astfel: "cei zece pomi fructiferi au fost probabil tăiați cu toporul nr. 6 din grupul celor 7 trimise spre expertiză", "Actul incriminat ca fals s-ar putea să emane de la x".

Pentru convingerea organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, expertul trebuie să motiveze temeinic concluziile probabile, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe.

$3 Concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei

Activitatea practică de expertiză a demonstrat că există unele situații când expertul, în urma examinării materialul, se află în imposibilitatea formulării unor concluzii certe sau probabile, nu poate răspunde la întrebările adresate de organul judiciar.

Aceste concluzii de imposibilitate nu trebuie confundate cu concluziile cert negative.

Există și aici cauze ce explică imposibilitatea formulării unor concluzii categorice sau probabile, acestea fiind și ele de natură obiectivă sau de natură subiectivă.

Cu privire la cauzele de natură obiectivă, relevante pot fi considerate, următoarele:

– calitatea cu totul nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, de exemplu, în cazul unui fragment de urmă digitală, în care nu se evidențiază decât 2 – 3 detalii caracteristice, expertul se pronunță în sensul că "nu se poate stabili de la ce persoană provine urma";

– inexistența unor metode și procedee tehnico-științifice, a unor tehnici de cercetare adecvate;

– insuficiența sau calitatea necorespunzătoare a materialului de comparație.

Din categoria cauzelor de natură subiectivă menționăm:

– insuficienta pregătire profesională sau chiar incompetența expertului;

– nevalorificarea de către expert a tuturor posibilităților oferite de tehnica crimnalistică, a realizărilor de ultim moment ale științelor naturii și tehnicii.

Dacă în urma examinării întreprinse expertul constată că nu poate da un răspuns cert și nici probabil la întrebările formulate de organul judiciar, acesta poate alege una din următoarele alternative:

– restituirea materialului organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar în adresa ce-l însoțește precizează cauza care împiedică efectuarea expertizei;

– redactează un raport de expertiză ale cărei concluzii de imposibilitate a soluționării materialului supus examinării trebuie să fie temeinic motivate.

Ca și în cazul rapoartelor de expertiză ale căror concluzii îmbracă caracter de certitudine sau probabilitate și concluziile de imposibilitate a soluționării materialului supus examinării, trebuie , așa cum am menționat, să fie temeinic motivate, argumentate.

În ceea ce privește aceste concluzii, subliniem faptul că ele nu pot fi considerate drept un rebut în activitatea expertului criminalist, mai ales dacă imposibilitatea rezolvării este cauza unor factori obiectivi.

Secțiune III

Verificarea concluziilor expertizei

Aprecierea raportului de expertiză criminalistică parcurge două etape, constând din verificarea respectării prevederilor legale referitoare la expertiză (verificarea formală) și verificarea conținutului științific al raportului de expertiză (verificarea de fond sau substanțială).

a. Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia expertizei. În această etapă organul judiciar verifică următoarele aspecte:

– dacă au fost respectate condițiile legale de numire a expertului și dacă nu există eventuale motive de refuzare a acestuia, invocate de părți;

– dacă au fost formulate răspunsuri clare și complete la toate întrebările din actul procedural;

– dacă au fost respectate condițiile de citare a părților și dacă s-au dat lămuririle necesare, atât expertului cât și părților;

– dacă raportul a fost datat și semnat potrivit regulilor procedurale.

– deficiențele constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecințe diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare și semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.

b. Verificare conținutului raportului se face pentru a se stabili dacă acesta corespunde exigențelor de ordin științific și logic și dacă este suficient de documentat.

Această etapă implică următoarele aspecte pe care organul judiciar trebuie să le verifice:

– dacă expertul a folosit pentru investigațiile sale toate materialele avute la dispoziție;

– condițiile în care expertul a efectuat cercetările spre a se stabili dacă acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit;

– folosirea celor mai adecvate metode și mijloace tehnico-științifice de investigare;

– justețea raționamentului și concordanța dintre concluzii și conținutul raportului de expertiză.

O eventuală neconcordanță, dintre concluziile raportului și alte mijloace de probă nu poate constitui un motiv de respingere a rezultatelor expertizei, impunându-se o analiză completă a întregului probatoriu. De exemplu, în cazul unei morți violente prin împușcare, inculpatul (paznic la un depozit), susține că s-a aflat în legitimă apărare, fiind atacat de victimă. Doi martori oculari au declarat că distanța dintre inculpat și victimă era de peste 10 metri, ceea ce , în situația indicată, ar fi echivalat cu neîmdeplinirea condițiilor legitimei apărări. Din raportul de expertiză balistică a rezultat, însă că s-a tras de la o distanță mai mică de un metru, pe hainele victimei descoperindu-se urme suplimentare, specifice tragerii de la mică distanță. Neînsușindu-și concluziile raportului de expertiză, instanța l-a condamnat pe inculpat în principal pe baza declarațiilor celor doi martori. Ulterior, însă, din administrarea altor probe, a rezultat nesinceritatea martorilor și temeinicia concluziilor expertizei, astfel încât instanța de recurs a pronunțat achitarea, reținând legitima apărare.

În concluzie, menționăm că, numai după verificarea formală și substanțială a raportului, activitate de competența exclusivă a organului de urmărire penală, se poate ajunge la aprecierea corectă a concluziilor expertizei.

Secțiunea IV

Aprecierea valorii probante a concluziilor

raportului de expertiză

a. La aprecierea concluziilor trebuie avute în vedere faptul că, cu tot temeiul lor științific ele nu sunt imperative, în comparație cu alte probe administrate în cauza cercetată; nici atunci când toți experții au ajuns la aceleași concluzii, întrucât, potrivit legii, acest mijloc de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate fi folosită pentru soluționarea unei cauze numai în situația când organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. Deci, el, poate să le admită sau să le respingă, în mod argumentat.

În cazul expertizei criminalistice, rezultatul unei examinări cu caracter științific, tehnic etc. a urmelor și mijloacelor materiale de probă; deci aceste constatări ale expertului dobândesc caracterul unui aviz de specialitate.

Faptul că aceste expertize criminalistice se efectuează în cadrul unor instituții de specialitate, cu aplicarea unor mijloace tehnico-științifice, metode, procedee adecvate și faptul că aprecierea unor asemene concluzii necesită din partea organelor judiciare chemate să le evalueze, cunoștințe de specialitate într-un domeniu sau altul, conferă expertizelor criminalistice un loc aparte în contextul mijloacelor de probă.

Putem menționa aici, în legătură cu probele, dispozițiile art. 63, alin. 2, Codul de procedură penală, care prevede că: "Probele nu au valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor".

Deci, concluziile specialistului nu au forță probantă absolută și nici prioritară, fiindcă constatările specialistului materializate sub forma concluziilor pot justifica o hotărâre sau alta a organului judiciar numai în măsura în care ti formează convingerea că sunt expresia adevărului.

În urma operațiunii de apreciere a organului judiciar a acestor concluzii, aceștia pot admite sau respinge în totalitate sau în parte concluziile raportului de expertiză după cum acestea reflectau sau nu adevărul.

b. Ca și alte probe, concluziile experților care stabilesc un fapt sau altul trebuie apreciat critic.

Procesul aprecierii concluziilor experților constă din:

– verificarea respectării dispozițiilor procedurale care reglementează acest mijloc de probă;

– analiza părții examinative a actului de expertiză (dacă scopul examinării a fost determinat corect, dacă s-au examinat toate obiectele necesare, dacă metodele de examinare au fost științifice, dacă examinarea s-a efectuat complet și care sunt rezultatele acesteia);

– verificarea concordanței dintre concluziile expertului și rezultatele examinării (dacă concluziile decurg firesc din examinările efectuate);

– verificarea caracterului complet al concluziilor expertului (dacă s-a răspuns la toate întrebările formulate);

Verificarea temeiniciei concluziilor nu trebuie exclusă nici în cazul în care concluziile expertului despre un anumit fapt concordă cu alte probe.

– împrejurarea de a fi o expertiză cu un pronunțat caracter oficial, de a fi efectuată în instituții de profil de către specialiști cu pregătire adecvată pentru a constitui garanție în privința competențelor și obiectivităților;

Așa fiind, putem preciza o altă apreciere a concluziilor experților și anume, verificarea raportului de expertiză din punct de vedere al respectării dispozițiilor legale referitoare la conținutul, modul de redactare a raportului, dacă raportul este datat și semnat de toți cei ce au participat la efectuarea expertizei, iar atunci când nu s-a realizat un consens, dacă opiniile contradictorii au fost sau nu consemnate în raport sau într-o anexă etc.

– aprecierea raportului de expertiză după aspectul fundamentării științifice. Aceasta presupune verificarea de către organele judiciare dacă specialistul a folosit cele mai noi și mai adecvate realizări ale științei și tehnicii, dacă metodele, procedeele, tehnicile de lucru sunt verificate din punct de vedere teoretic, dacă acestea nu sunt infirmate de practică.

Numai atunci când se sprijină pe cele mai noi date și teze ale științei, numai atunci când metodologia utilizată nu comportă îndoieli, concluziile raportului de expertiză pot fi reținute de organele judiciare.

c. Practica judiciară prezintă două tendințe în legătură cu aprecierea concluziilor raportului de expertiză criminalistică și anume:

– tendința de a atribui acestui mijloc de probă o valoare superioară celorlalte;

– tendințe, în sens opus, de a i se atribui o valoare inferioară, de subestimare.

Atât una cât și cealaltă sunt dăunătoare aflării adevărului, ideii de promovare a justiției.

Prima se bazează pe faptul că, se apreciază prea mult concluziile raportului de expertiză, în sensul că, se acordă prea multă încredere tehnicii și metodologiei de lucru folosite în laborator sau folosite în instituțiile de specialitate, care reprezintă avizul unor specialiști a căror calificare, experiență și probitate profesională nu pot fi puse la îndoială.

Primind fără rezerve concluziile raportului de expertiză, considerate "hotărâri științifice", acele organe care le acordă un credit nelimitat, renunță uneori la verificarea conținutului concluziilor, iar în urma operației de confruntare cu celelalte probe, acestea sunt interpretate în lumina rezultatelor la care ajunge examinarea de specialitate.

A acorda o încredere exagerată rapoartelor de expertiză criminalistică înseamnă a nesocoti principiul ce domină materialul liberei aprecieri a probelor cu consecințe dintre cele mai grave asupra aflării adevărului, conducând uneori la erori judiciare.

A doua tendință, mai rar întâlnită în activitatea judiciară, tși găsește explicația în atitudinea îndoielnică a unor organe judiciare în ceea ce privește eficiența acestui gen de expertiză, într-o atitudine sceptică față de fundamentarea științifică, a metodologiei expertizei criminalistice.

Concluziile expertizei nu trebuiesc nici supraapreciate, nici subapreciate; acestora trebuie să li se acorde ponderea cuvenită în ansamblul probelor potrivit convingerii intime a organelor judiciare.

d. Rezultatul examinării de specialitate îmbracă, așa cum am precizat, forma unor concluzii care au diferite grade de certitudine cu privire la materialul dat spre examinarea de specialitate.

Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de certitudine a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind frecvente cazurile din practica judiciară în care expertizele criminalistice reprezintă singura modalitate de a scoate la lumină probele necesare constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni și identificării autorului ei. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se renunțe la verificarea lor.

Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei criminalistice. Referitor la aceste concluzii s-au exprimat opinii pro și contra utilității și admisibilității lor, atât în literatura de specialitate, cât și în practică, unii experți evitând chiar să le formuleze.

În prezent majoritatea opiniilor sunt pentru admisibilitatea acestor concluzii, ele reprezentând ipoteze științifice de lucru, cu ajutorul cărora organele judiciare pot să-și ghideze activitatea de soluționare a cauzei, să elaboreze versiuni, iar prin coroborarea concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin administrarea altor probe să se stabilească adevărul. Mai mult, formularea unor asemenea concluzii reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului criminalist.

În ceea ce privește modul de interpretare a concluziilor de probabilitate, sunt unele tendințe ce se întâlnesc încă , în practica de specialitate, potrivit cărora unele organe judiciare înclină să le atribuie un caracter de certitudine, în timp ce alte organe judiciare manifestă o tendință contrară, de neînsușire a acestor concluzii.

În practică apar unele situații când expertul nu poate răspunde la întrebările organului de urmărire penală datorită faptului că obiectele în litigiu nu conțin destule elemente ce pot constitui, într-adevăr, o amprentă a obiectelor creatoare, pe baza căreia să se formuleze concluzii de identitate. Alt factor care contribuie la imposibilitatea rezolvării problemelor supuse expertizei tl constituie și insuficiența materialelor de comparație puse la dispoziția specialiștilor.

În situația când nu se ajunge la o concluzie, datorită imposibilității rezolvării problemelor pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, este indicat să se formuleze în raportul de expertiză concluzia de "nu se poate stabili".

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei fac necesară aceeași atenție de interpretare, mai ales dacă ele vor fi avute în vedere în cadrul întregului probatoriu existent în cauză. Imposibilitatea formulării concluziilor în expertiza criminalistică, coroborată cu lipsa altor probe, este de natură să impună organului judiciar aplicarea principiului prezumției de nevinovăție persoanei implicate într-o cauză.

În concluzie, menționăm faptul că, organul judiciar poate aprecia și admite concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul științific, puterea de convingere, coroborarea cu alte mijloace de probă etc. În principiu, instanța este îndreptățită să înlăture oricare probă, inclusiv concluziile unei expertize.

Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul judiciar, acesta are obligația să motiveze.

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert, cât și concluziile sale cu conținut științific.

Această libertate este necesară, deoarece cu toate progresele științei, experții pot fi supuși erorilor, fiind cunoscut faptul că uneori s-au determinat erori judiciare grave.

Mai precizăm că, calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcinile efectuării expertizei fiind încredințate unui alt expert (art. 54, Codul de procedură penală).

CAPITOLUL V

ASEMĂNĂRI ȘI DIFERENȚIERI ÎNTRE CONSTATAREA

TEHNICO-ȘTIINÚIFICĂ ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Constatarea tehnico-științifică și expertiza criminalistică, ca mijloace de probă, sunt asemănătoare între ele având unele elemente comune, însă ele nu sunt unul și același lucru, între cele două existând deosebiri, atât de conținut, cât mai ales cu privire la complexitatea formelor procedurale în care se realizează.

Astfel, dintre elementele comune acestor mijloace de probă, le putem menționa pe următoarele :

– în ceea ce privește obiectul, atât constatarea tehnico-științifică, cât și expertiza, constituie activități de interpretare și cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, care presupun utilizarea unor metode, procedee, mijloace tehnice și tehnici de lucru comune, în scopul identificării persoanelor și obiectelor aflate în anumite raporturi cu infracțiunea;

– se dispun pe baza acelorași forme procedurale – rezoluția motivată a organului de urmărire penală și încheierea instanței de judecată;

– sunt efectuate de persoane cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu al științei și tehnicii;

– operațiunile și concluziile la care ajunge specialistul sau tehnicianul cât și expertul, sunt materializate într-un raport de expertiză, respectiv de constatare tehnico–științifică, pentru care, practica judiciară merge pe linia asimilării acestuia cu raportul de expertiză, chiar dacă legea nu prevede condițiile de fond și de formă;

– constituie mijloc de probă cu valoare de sine stătătoare.

După cum am mai precizat, pe lângă asemănările existente între cele două mijloace de probă, există suficiente elemente de diferențiere care le conferă individualitate și finalitate proprii.

Dintre aceste diferențieri putem menționa, următoarele:

– sub raportul rațiunii care le justifică, precizăm că, dacă pentru efectuarea expertizei este suficient ca organul judiciar să constate necesitatea lămuririi unor fapte sau împrejurări de fapt de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate, pentru a se dispune efectuarea unei constatări, organul judiciar trebuie să constate, potrivit art. 112, Codul de procedură penală, fie pericolul de dispariție a unor mijloace de probă, fie primejdia schimbării situației de fapt precum și necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

– sub raportul momentului din care pot fi dispuse, menționăm faptul că, constatarea tehnico-științifică poate fi dispusă din momentul imediat următor începerii urmăririi penale, până la terminarea acesteia, iar potrivit art. 120, Codul de procedură penală, organul judiciar când dispune efectuarea expertizei fixează un termen la care sunt chemate părțile pentru a li se aduce la cunoștință obiectul expertizei, întrebările la care expertul trebuie să răspundă etc. și, deci, momentul dispunerii expertizei coincide cu punerea în mișcare a acțiunii penale deoarece "Situația de parte implică existența unui raport juridic procesual care nu ia naștere decât după punerea în mișcare a acțiunii penale".

– aceea a poziției procesuale a subiectelor activității procesuale la efectuarea constatării tehnico-științifice și a expertizei.

Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică unde la efectuarea ei nu participă părțile în nici un fel, efectuarea expertizei necesită cunoașterea și citarea părților, prezența acestora la efectuarea expertizei, desemnarea specialiștilor din alt sistem decât cel al organului de urmărire penală etc.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII PRIVIND EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Apărarea ordinii de drept presupune, combaterea eficientă prin metode științifice, pe baza și conform legii, a faptelor antisociale pe care societatea a înțeles să le sancționeze prin normele sale penale.

Apariția criminalisticii, ca știință, a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane. Această apariție a științei a fost necesară deoarece mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creștere numărului infractorilor.

Putem spune că, criminalistica este o știință juridică, într-un continuu progres, cu caracter autonom și unitar, care studiază, elaborează și folosește metode și mijloace tehnice și procedeele tactice și metodice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

Săvârșirea celor mai numeroase infracțiuni este însoțită de producerea unor modificări materiale în mediul înconjurător, a căror examinare este de natură să dezvăluie organelor judiciare unele aspecte legale privitoare la faptă și făptuitor.

După săvârșirea infracțiunilor, la locul săvârșirii acestora rămân numeroase urme sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare și deseori interpretare prin metode tehnice de laborator foarte complicate nu pot fi făcute decât de un specialist cu cunoștințe de specialitate din diverse domenii de activitate având și dotarea materială necesară și nu de către orice organ de urmărire penală. Nici un element având legătură cu fapta sau cu făptuitorul, oricât de nesemnificative ar părea la prima vedere, nu poate rămâne nevalorificat, deoarece de rezultatele examinării sale, nu o dată, depind rezultatele cercetării cauzei. De aici necesitatea organelor judiciare ca, atunci când o cauză penală sau civilă are un grad sporit de dificultate și de complexitate, să se adreseze celor cu o pregătire adecvată, adică celor ale căror cunoștințe în diverse domenii – fizică, chimie, biologie, balistică etc. – ar putea contribui la dezvăluirea adevăratei semnificații a urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate la fața locului.

Antrenarea tot mai frecventă, a unor specialiști, a fost impusă pentru lărgirea posibilităților de perfecționare a activității de înfăptuire a justiției, precum și progresul rapid al științei și tehnicii cu impact direct asupra aflării adevărului.

Această evoluție a determinat pe autorii de specialitate să afirme că, întrucât ne aflăm într-o "epocă în care cunoștințele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme din cele mai diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, așa cum nu l-a avut niciodată până acum", sau că ne aflăm într-o "perioadă de desfășurare științifică a probelor". De altfel, importanța expertizei în procesul judiciar, a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului procesual.

Putem afirma că, din numeroasele expertize solicitate în procesele penale cele mai multe, în special în ultimul timp, aparțin domeniului criminalisticii.

După cum am mai menționat, expertiza criminalistică face parte din categoria largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un mijloc de probă foarte valoros, prin care, pe baza unor mijloace tehnico-științifice, procedee și metode științifice, expertul încunoștiințează organul judiciar asupra concluziilor motivate științific în legătură cu anumite fapte, care au necesitat cunoștințe de specialitate pentru lămurirea lor.

Rolul expertizei criminalistice crește în condițiile dezvoltării necontencioase a progresului științei și tehnicii. Fără ca soluțiile și concluziile expertului să fie hotărâtoare, ele atârnă foarte greu și în multe cazuri sunt determinate în soluționarea cauzei.

Efectuarea expertizei, folosirea ei ca mijloc de probă este facultativă, administrarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, iar în unele cazuri efectuarea expertizei este obligatorie.

Pentru a clarifica noțiunea de expertiză criminalistica nu este lipsit de interes să amintim unele opinii ce contestau existența unui asemenea mijloc de probă autonom, argumentându-se că "deoarece expertiza criminalistică se efectuează de specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalistică".

Opinia menționată mai sus s-a datorat și faptului că, mult timp nu s-a acceptat sau s-a refuzat să se acorde criminalisticii statutul de știință ce înmănuncheză, într-un tot cunoștințe proprii sau preluate din diverse domenii, pe care le adaptează și le aplică într-un sector distinct al realității.

Expertizele criminalistice ca mijloace de probă nu sunt altceva decât niște purtători de informație despre faptul comis, pe care organul judiciar, având libertatea și obligativitatea apelării la orice mijloc de probă, le administrează în raport de convingerea s-a intimă și cunoștința s-a juridică.

În societățile actuale se consacră în mod real sistemul liberei aprecieri a probelor, bazată pe convingerea intimă a organului judiciar. În cadrul acestui sistem organele judiciare apelează, de regulă, la probele științifice din care face parte și expertiza criminalistică, pe lângă celelalte probe, deoarece au aptitudinea de a forma o convingere intimă de certitudine, pe baza adevărului obiectiv în cauză, și astfel de a sta la baza hotărârilor judiciare.

Putem preciza faptul că, în momentul actual, nu numai computerizarea investigațiilor științifice dar și mijloacele fine de cercetare arată căile nelimitate de aplicare a științei în domeniul criminalisticii și de realizare a ideii de înfăptuire a justiției. Între faptele ce constituie infracțiuni o pondere apreciabilă o are expertiza criminalistică ce deține un coeficient de probațiune ce se apropie de absolut, ajungând la soluționarea multor cauze și nu în ultimul rând la aflarea adevărului.

Nu putem nega nici faptul că, expertiza criminalistică, datorită diferiților factori cum ar fi necompetența specialistului care efectuează expertiza, folosirea unor tehnici învechite sau neadecvate, nefolosirea tuturor materialelor avute la dispoziție, nu a fost lipsită uneori și de incertitudini, sinuozități sau chiar abuzuri care au dus la erori și greșeli judiciare.

BIBLIOGRAFIE

1. Codul de procedură penală al României.

coord. Ion Anghelescu, tratat practic de criminalistică, vol I,

Ministerul de Interne, ediția 1976.

C. Aionițoaie, Ion-Eugen Sandu, în colectiv, tratat de tactică criminalistică,

Ed. Carpați, Oradea, 1992.

4. A. Ciopraga, Criminalistica. tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996.

A. Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistica,

Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1997.

Matei Basarab, Unele probleme privind tactica criminalistică, Extras din

Studia Universitatis Babeș Bolyai. Series Iuris prudenția, 1968.

Aurel Ciopraga, Criminalistica. Element de tactică,

Universitatea "Al. I. Cuza", Iași, Fac. de drept, 1986.

L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică,

Ed. științifică, București, 1990.

Nicolae Dan, 20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Justiției, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979.

Vintilă Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală,

vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1975.

Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. științifică, București, 1971.

12. Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1992.

13. M\csy t. Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal român, Universitatea "Al. I. Cuza" Iași, Fac. de drept, 1975.

14. Gheorghe Nistoreanu ș.a., Drept procesual penal, Ed. Europa Nova, București, 1996.

15. Emilian Stancu, Criminalistica. tehnica criminalistică, vol. I, Ed. Actami, București, 1995.

16. Emilian Stancu, Criminalistica. Știința investigării infracțiunilor, vol. I, Ed. tempus SRL, București, 1992.

17. Camil Suciu, Criminalistica, Editura didactică și pedagogică, București, 1972.

18. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992.

G. Antoniu, În colectiv, Explicații teoretice ale codului de Procedură penală român, Partea generală, vol I,

Ed. Academiei R.S.R., București, 1975.

20. Redactor responsabil, Criminalistica, Ed. științifică, București, 1961.