Tipologia Infractiunii de Talharie

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………pag.4

CAPITOLUL I: Aspecte generale văzute din perspectiva

psihologică…………………………….pag.5

SECTIUNEA 1. Perspectiva psihologică a

delincventului…………………………pag.5

SECTIUNEA 2. Criterii etiologice cu caracter psihologic al

comportamentului criminal……………pag.9

SECTIUNEA 3. Comportamentul agresiv și

violent;frustrarea………………………pag.15

CAPITOLUL II: Infracțiunea de tâlharie – conexiunea

dintre Dreptul penal si Psihologie

judiciară…………………………… pag.19

SECTIUNEA 1. Conceptul infracțiunii de tâlhărie……..pag.19

SECTIUNEA 2. Sediul materiei……………………… pag.22

SECTIUNEA 3. Subiecții infracțiunii………………… pag.23

SECTIUNEA 4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de

tâlhărie……………………………….. pag.26

SECTIUNEA 4.1. Latura obiectivă…………………… pag.26

SECTIUNEA 4.2. Latura subiectivă…………………….pag.28

SECTIUNEA 5. Mobilul………………………………pag.31

SECTIUNEA 5.1. Considerații generale……………… pag.31

SECTIUNEA 5.2. Procesele psihice caracteristice

mobilului……………………………. pag.32

CAPITOLUL III. Infracțiunea de tâlhărie – particularități

informative…………………………. pag.35

SECTIUNEA 1. Analiza psiho-criminologică la

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie după

1989………………………………….pag.35

SECTIUNEA 2. Considerații asupra evoluției

infracțiunilor de tâlhărie pe anul

1999…………………………………pag.39

CAPITOLUL IV: Resorturi psihologice ce conduc la comiterea

infracțiunii de tâlhărie………………pag.41

SECTIUNEA 1. Personalitatea tâlharului ……… …..pag.41

SECTIUNEA 2. Definirea motivației…………… …..pag.45

SECTIUNEA 2.1. Motivul- structura motivațională …..pag.48

SECTIUNEA 3. Necesitați, motive si motivație… ….pag.50

SECTIUNEA 4. Motive imorale………………… ….pag.53

SECTIUNEA 5. Motivația- resort psihologic

cauzal al comportamentului…… …..pag.56

SECTIUNEA 6. Tipologia motivelor în

săvârșirea unor acte de tâlhărie……pag.59

SECTIUNEA 6.1. Metoda de lucru………………….. pag.59

SECTIUNEA 6.2. Analiza și interpretarea datelor

obținute………………………….. pag.62

CAPITOLUL V: Controlul, prevenirea si tratamentul

crimei și criminalității…………….. pag.66

SECTIUNEA 1. Politici penale de prevenire………. pag.67

SECTIUNEA 2. Modalități și forme de tratament și de

resocializare a indivizilor

delincvenți………………………….pag.69

CONCLUZII……………………………………………pag.73

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………pag.4

CAPITOLUL I: Aspecte generale văzute din perspectiva

psihologică…………………………….pag.5

SECTIUNEA 1. Perspectiva psihologică a

delincventului…………………………pag.5

SECTIUNEA 2. Criterii etiologice cu caracter psihologic al

comportamentului criminal……………pag.9

SECTIUNEA 3. Comportamentul agresiv și

violent;frustrarea………………………pag.15

CAPITOLUL II: Infracțiunea de tâlharie – conexiunea

dintre Dreptul penal si Psihologie

judiciară…………………………… pag.19

SECTIUNEA 1. Conceptul infracțiunii de tâlhărie……..pag.19

SECTIUNEA 2. Sediul materiei……………………… pag.22

SECTIUNEA 3. Subiecții infracțiunii………………… pag.23

SECTIUNEA 4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de

tâlhărie……………………………….. pag.26

SECTIUNEA 4.1. Latura obiectivă…………………… pag.26

SECTIUNEA 4.2. Latura subiectivă…………………….pag.28

SECTIUNEA 5. Mobilul………………………………pag.31

SECTIUNEA 5.1. Considerații generale……………… pag.31

SECTIUNEA 5.2. Procesele psihice caracteristice

mobilului……………………………. pag.32

CAPITOLUL III. Infracțiunea de tâlhărie – particularități

informative…………………………. pag.35

SECTIUNEA 1. Analiza psiho-criminologică la

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie după

1989………………………………….pag.35

SECTIUNEA 2. Considerații asupra evoluției

infracțiunilor de tâlhărie pe anul

1999…………………………………pag.39

CAPITOLUL IV: Resorturi psihologice ce conduc la comiterea

infracțiunii de tâlhărie………………pag.41

SECTIUNEA 1. Personalitatea tâlharului ……… …..pag.41

SECTIUNEA 2. Definirea motivației…………… …..pag.45

SECTIUNEA 2.1. Motivul- structura motivațională …..pag.48

SECTIUNEA 3. Necesitați, motive si motivație… ….pag.50

SECTIUNEA 4. Motive imorale………………… ….pag.53

SECTIUNEA 5. Motivația- resort psihologic

cauzal al comportamentului…… …..pag.56

SECTIUNEA 6. Tipologia motivelor în

săvârșirea unor acte de tâlhărie……pag.59

SECTIUNEA 6.1. Metoda de lucru………………….. pag.59

SECTIUNEA 6.2. Analiza și interpretarea datelor

obținute………………………….. pag.62

CAPITOLUL V: Controlul, prevenirea si tratamentul

crimei și criminalității…………….. pag.66

SECTIUNEA 1. Politici penale de prevenire………. pag.67

SECTIUNEA 2. Modalități și forme de tratament și de

resocializare a indivizilor

delincvenți………………………….pag.69

CONCLUZII……………………………………………pag.73

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Evoluția infracționalității ce are ca obiect lezarea vieții și valorilor conexe ei, precum și violarea proprietății, privită ca accesoriu al traiului civilizat, a cunoscut, după evenimentele din decembrie 1989 o ascensiune covârșitoare, provocată în deosebi de noile transformări aparute pe plan social ca rezultat al interpretărilor eronate cu privire la aria și limitele de acțiune ale cetățeanului.Tâlhăria, ca exponent al haosului social, a existat și continuă să fie, unul din actele antisociale grave comise de acei indivizi care prezintă o atitudine ostilă climatului decent și condescendent în care trebuie să conviețuiască toți semenii, fără discriminare.

De aceea, incriminarea tâlhăriei în Codul penal român ca fiind una din infracțiunile complexe ce prejudiciează substanțial valorile ocrotite de lege (viața și proprietatea) a dus la concluzia că acest act contrar societății trebuie analizat sub toate aspectele pentru a putea cunoaște cât mai în amănunt aceea latură subiectivă a infracțiunii, cu toate elemnetele ei (forma de vinovație, scop, mobil) și a reuși a mai reduce din frecvența și amploarea cu care ne domină.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE VĂZUTE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

SECȚIUNEA 1

Perspectiva psihologică a delincvenței

Reprezentând o prioritate a grupului normele juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, stabilind deci zona de permisivitate a acțiunii și comportamentul indivizilor.

In orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament,a căror gamă include atât pe cele conformiste, „legaliste“ și „legitimiste“, cât și pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante. In consecintă, orice societate se confruntă, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu manifestări de transgresiune a normelor care, în funcție de anumite criterii pot lua forme de deviantă sau de criminalitate (delincvență). În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența are gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale și juridice care orientează comportamentele indivizilor.

In sensul său general juridic, criminalitatea include deci acele violări ale normelor penale prin care sunt protejate ordinea socială și normativă, drepturile și libertățile indivizilor, siguranța instituțiilor fundamentale ale statului. Pentru acest motiv, orice comportament delincvent sau criminal reprezintă un potențial sau real pericol social, provocând un sentiment de teamă și insecuritate în rândul indivizilor. Gradul de periculozitate și gravitate al criminalității este evaluat după anumite criterii normative și sociale, ca și după anumite elemente intrinseci și extrinseci ce caracterizează natura, forma și intensitatea abaterilor și delictelor, cum ar fi: reacția (valoarea) socială lezată prin fapta antisocială, valoarea obiectului delictului, mărimea prejudiciului produs, modalitățile de comitere, mobilurile delictului, gradul de vinovăție al făptuitorului.

In consecintă, analiza juridico-penală a criminalității solicită și o analiză sociologică, criminologică și psihologică, cu ajutorul cărora să se poată identifica și explica contextul sociocultural și individual care a generat această formă de deviantă specială.

Perspectiva psihologică a delincvenței încearcă, deci, să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală, afectivă și volitivă capabilă să mențină un echilibru între interesele, nevoile și aspirațiile sale și mijloacele legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societații în care trăiește. Pe această bază, se încearcă să fie puse in evidență atât personalitatea delincventului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri), care declanșează trecerea la actul delincvent ca atare. Unele orientări psihologice au considerat, de pildă, că personalitatea delincventă este un tip aparte de personalitate, distinctă fundamental (biopsihofiziologic) de cea nondelincventă. In schimb, alți autori susțin că impulsurile și instinctele (deprinderile) antisociale coexistă în același individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau mai puțin latentă. In sfârșit, alți autori consideră că diferența între personalitatea delincventului și nondelincventului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice.

De aceea „trecerea“ la comiterea de delicte, care se produc mult mai rapid în cazul delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează personalitatea acestuia, cum ar fi de pildă, egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferența afectivă, etc.

Se poate, deci, identifica, în anumite cazuri o „stare periculoasă a subiectului“, care explică înclinația acestuia de „a trece la act“.

Criminalitatea apare, din perspectiva psihologică, ca un produs ineluctabil al personalității individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a li se supune. Din acest motiv, unii psihologi sunt tentați să considere delicvența ca o formă de „ajustare“ a unei inferiorități fizice sau a unei frustrații, ceea ce generează propensiunea individului către agresivitate și violență. De aceea, capacitățile funcționale ale indivizilor trebuie apreciate numai în raport cu standardele normative, iar imposibilitatea respectarii acestora trebuie asociată controlului motivațiilor individuale și responsabilității individului implicat în actul antisocial.

Transgresând normele și valorile sistemului social, individul poate fi deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social, sau neintegrată social, cât și o persoană care refuză sau nu poate să se supună (să respecte) normele juridice ale colectivității.

Conform acestei perspective, comportamentul delincvent, fie unor dificultăți de adaptare care-l împiedică pe individul respectiv să acționeze conform prescripțiilor normei, fie existenței unei personalități perfect normale care este incompatibilă cu standardele de normalitate și moralitate ale grupului sau colectivității din care face parte. Refuzând indentificarea delincvenților cu deficienții mintali, psihologii admit că delincvența nu poate fi explicată doar pe baza lipsei de cunoaștere și acceptare a regulilor și normelor juridice stabilite, evidențiind faptul că cei care comit delicte se caracterizează printr-o serie de trăsături, precum: agresivitatea, impulsivitatea, violența, egoismul, lipsa de sensibilitate și afectivitate. Pe această bază, au fost stabilite o serie de tipologii delincvente incluzând:

delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de conflicte de natură psihică;

delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;

c) delincventul normal, care se identifică cu modelul obișnuit de delincvent, preluându-i caracteristicile.

Evidențiind aceste trăsături ale personalității delincventului, perspectiva psihologică este însă obligată să le pună în dependența de caracteristicile mediului social și cultural în care trăieste individul.

SECTIUNEA 2

Criterii etiologice cu caracter psihologic ale comportamentului criminal

Având o determinare multicauzală, delincvența include o serie de comportamente, conduite si acțiuni negative ale unor indivizi care își urmăresc realizarea propriilor lor „aspirații“, motivații și mobiluri personale, motiv pentru care este destul de dificil de analizat comportamentul delincvent. Psihologii vorbesc, în acest sens, de tendința delincvenței de a reprezenta o formă de „ajustare“ a unei „inferiorități“ fizice sau a unei „frustrații“, generând propensiunea individului către instincte agresive, masculinitate și putere brutală. De aceea, analiza etiologică trebuie să evidențieze semnificația individuală a delincvenței și rolul ei pentru individ.

In cursul evolutiei ei, orientarea psihologică a analizei etiologice asupra delincvenței a cuprins mai multe perspective de abordare. Una dintre ele privește delincvenții ca fiind deficienți mintali. Conform concepției lui H. Goddard, de pildă, cea mai sigură cauză a delincvenței se datorează unei capacități mentale scăzute manifestate la anumiți indivizi.

Ca urmare au fost construite o serie de teste mentale, psihologii începând să considere delincvența în termeni de inteligență.

Mai puțin au fost considerate posibilitățile că aceste teste să implice, de fapt, masuri ale nivelului de educație și nu ale inteligenței ca atare. Totuși așa cum considera C.F.Chassell, există o corelație pozitivă, deși scăzută, între delincvenți și inteligența în cadrul grupelor delincvente. Acest nivel scăzut al corelației, subliniază el, se datorește probabilității că cei mai inteligenți delincvenți să evite identificarea lor, subiectivității datelor, nereprezentativității eșantioanelor etc. O altă perspectivă de abordare a delincvenței se referă la ereditate ca factor etiologic. In acest sens, C.W.Burr arată că, de fapt, criminalul, așa cum apare definit acest termen de psihiatru, este născut și nu făcut.

Impărtașind același punct de vedere, L.Grimberg considera că majoritatea delincvenților sunt caracterizați de o inferioritate constituțională (organică) generată de un deficit endocrin de natură ereditară.

Această conceptie este, însă, deschisă criticii în masura în care mecanismele proceselor de ereditate sunt încă insuficient

cunoscute iar simptomatologia delincvenței este deosebit de variabilă în funcție de mediu. In plus, considerând ereditatea drept concept explicativ, aderenta la această concepție etiologică impiedică posibilitatea intervenției, a prevenției și tratamentul delincvent. W.Healy și A. Bronner conchid în acest sens, că ereditatea nu este semnificativă în etiologia delincvenței.

Această concluzie este întarită de studiile efectuate de E. Spaulding și W. Healy asupra 1000 de cazuri de delincvenți tineri, recidiviști, studii care nu au identificat nici o trăsătură ereditară a actelor delincvente.

In cadrul unor perspective de abordare similară, criminalitatea a fost atribuită fie structurii fizice (constituționale), fie unor tulburări endocrine, fie unor condiții de anormalitate psihică, fie unor tendințe extinctive. In ceea ce privește structura constituțională,cercetările lui Sutherland au demonstrat că nu se corelează în mod semnificativ cu delincvența. Controverse există încă în legătură cu tulburările endocrine, neputându-se demonstra

dacă funcționarea deficitară a glandelor endocrine constituie o cauză sau un efect al diferitelor tipuri de dificultați personale.

Simptomatologia poate fi atribuită fie unei stări de anxietate sau unei indiferențe emoționale a delincventului, deficitul endocrin putând fi o consecința a unei alimentații inadecvate sau a unui stil de viața abundând în excese (consum exagerat de alcool, excese tabacice, etc.). Pentru acest motiv, Healy și Bronner n-au găsit în cercetările lor diferențe semnificative între starea fizică a delincvenților și nondelincvenților, pentru a se putea formula relații valide între tulburările endocrine și delincvența. Așa cum subliniau W.Reckless și M.Smith, diferențele găsite de diferiți investigatori „sunt prea neânsemnate și prea pentru a reprezenta un reper pentru cauzele delincvenței“.

O altă explicație a comportamentului delincvent a fost formulată de psihologi pe baza instinctelor, considerându-se că delincvența se datorește propensiunii instinctive a delincventului de a comite acte contra legii. In acest caz, explicația este confundată cu descrierea, delincvența fiind analizată fie pe baza unor tendințe înnăscute, fie pe baza unor automatisme sau deprinderi „mecanice“.

Printre alte interpretări etiologice se numără cele psihanaliste care utilizează o serie de concepte cum ar fi: identificare, compensare,
super-ego, etc., aplicate la problemele comportamentului delincvent. F.Alexander și B.Staub, au stabilit, pe aceste baze, o tipolgie incluzând trei categorii principale:

delincventul nevrotic, manifestând un comportament generat de conflicte de natură psihică;

delincventul normal, care se „identifică“ cu modelul obișnuit de delincvent;

delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic.

Adaptând aceeași perspectivă, A.Aichorn considera și el că delincvența constituie o tendința nevrotică,întărită de o slabă educație. Urmărind psihanaliza freudistă, Aichorn scoate în evidență importanța formării super-egoului pe baza identificării cu unul din părinți. In consecință, există o serie de mecanisme intime, defectuoase, care facilitează absența unei reacții emoționale față de o altă persoană care reprezintă un model social acceptabil de comportament. In schimb, H.J.Zucker considera că unul dintre cei mai importanți factori etiologici ai delincvenței constă în absența identificării afective a celor mai mulți copii delincvenți cu părinții lor, iar aceasta conditie, la randul ei, determină măsura în care acești copii internalizează sau nu, standardele, obiceiurile și valorile părinților. Conform acestei concepții, asimilarea unor idei ale părinților este intim legată de gradul în care copiii se identifică cu părinții lor în mod efectiv. Zucker arată că aceasta nu exclude puterea de discernământ și recunoașterea comportamentelor sociale acceptabile de către delincvenți.

Comparând un grup de delincvenți și nondelincvenți cu privire la opinia lor despre atitudinile și obișnuintele „bune“ sau „rele“, R.Bishop, a ajuns la concluzia că cele două loturi nu înregistrează variații semnificative în atitudinile lor cu privire la ceea ce înseamnă un comportament judecat de societate ca acceptabil. Utilizând un test de atitudini, J.L.Reusser n-a putut găsi în cercetările sale desfășurate asupra tinerilor nici o diferență semnificativă în tendința autoevaluării critice a acestora. Intărind aceste rezultate, studiile și cercetările desfășurate de Healy și Bronner au arătat că majoritatea delincvenților cunosc în mod clar diferența dintre „drept“ și „greșit“, între comportamente normale acceptabile și inacceptabile social. In pofida acestei conștientizări, nici unul dintre delincvenții cercetați nu au schitat nici un efort de raționalizare „morală“ a comportamentului lor. In consens cu rezultatele acestor studii, C.R.Shaw, notează un caz în care delincventul admite că fapta comisă a exercitat atractie pentru el, indicând, totodată, că este conștient de pericolul social pe care-l implică, având deci conștiința vinovăției sale sociale.

Pentru toate aceste motive, psihologii admit că delincvența nu poate fi explicată doar pe baza lipsei de cunoaștere a regulilor și normelor juridice și morale stabilite. In prezent se admite din ce în ce mai frecvent că tipului de delincvent îi sunt asociate următoarele caracteristici temperamentale: “răceala“ psihică, indiferența afectivă, “tocirea“ simțului etic, minimalizarea efectelor sociale ale faptei comise, ș.a..m..d. Considerând în totalitatea lor toate aceste teorii biologice, genetice, psihanalitice și psihologice, constatăm că ele se opun, mai mult sau mai puțin, teoriilor sociologice asupra delincvenței (teoriilor ecologice, anomice, axiologice, relaționale, ș.a.), fiind în esența lor reducționiste, minimalizând importanța factorilor sociali în etiologia criminalității.

SECTIUNEA 3

Comportamentul agresiv și violent; frustrarea

Actele deviante, dar în special cele infracționale, sunt prin excelența acte agresive. Dar dacă agresivitatea în regnul animal, de pildă, poate fi ușor decelată, la om ea îmbracă aspecte atât de poliforme încât numai la extreme, la actele violente propriu-zise, sunt totdeauna clar sesizabile.

Termenul de agresiune se referă la o seamă de comportamente ofensive, asertive și intrusive. Astfel, agresiunea apare la atacuri deschise sau camuflate, la acte defăimătoare, autoofensive sau variate comportamente de dominare. Actele agresive extreme se denumesc violente, termen care implică aplicarea unei forțe excesive, intense, care merge de la brutalitate la furoare distructivă. Obișnuit, noi presupunem că autorul unui act violent este lipsit de stăpânire de sine, că el trece la act dintr-o dată, rapid și pe neașteptate.

S-a constatat că expresiile emoționale legate de manie, cu manifestări de agresivitate elementară, apar încă în cea de a treia lună a vieții umane(N.L.Munn,1964). De altfel, urmărind curba evoluției manifestărilor agresive la unii infractori considerați deosebit de periculoși, Bruno M. Cormier (1980) arăta că toate impulsurile agresive deseresc odată cu înaintarea în vârstă și că, în privința actelor agresive, etapa de vârstă dintre 18-40 de ani constituie „etapa de vârf“, astfel încât,statistic vorbind, după 40 de ani, agresivitatea deserește simțitor. Fără îndoială că este greu să nu observăm măcar un paralelism între instinctualitate și agresiune, de aceea putem presupune existența la om – dar și la animale – a unui aparat de atac, care însa își declanșează mecanismele de agresiune numai în anumite condiții. Dacă cineva este atacat prin surprindere de către un agresor, el poate reacționa prin contraatac sau prin grabnica îndepărtare (fuga) de la locul primejdios. Acest aparat al nostru de atac poate acționa deci în două direcții (fight or flight) și depinde de situație si/sau de particularitățile individuale ale persoanei, dacă în caz de atac va răspunde agresiv (contraatac) sau prin ocolirea luptei (fuga). Capacitatea de a răspunde și în direcție nonagresivă, această comutativitate în declanșarea aparaturii noastre filosofice și în sensul unei reacții pașnice, raționale, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor este un efect al influențelor educative.

Analiza actelor agresive, ca și a celor violente, arată că aceste comportamente obișnuit ofensive-verbale sau motorii se declanșează atunci când în calea satisfacerii unei necesități vitale apare un obstacol (un alt individ-rival, un obiect, un animal, o instituție, o idee, etc.). Apariția neașteptată a unui obstacol – real sau imaginar – întrerupe fluxul normal al acțiunii, creează o dificultate majoră, dezorganizează stereotipurile motorii, aduce deci individul (animal, dar mai ales uman) într-o stare de criză. O asemenea stare de criză se numește frustrație, stare în care la cei mai mulți indivizi se declanșează mecanisme agresive. La unii oameni însă reacția poate fi regresivă sau represivă-refulatoare (V.Paveleu, 1969). Fie că i se ia biberonul unui sugar, fie că pleacă în ultima secundă tramvaiul pe care vrem să-l luăm ori ni se refuză o gratificație pe care o considerăm că ni se cuvine de drept, ne simțim frustrați, adică într-o stare de surescitare subcorticală (emoție de manie), instantele superioare corticale (care dirijează gândirea logică) își pierd pentru moment comanda, dând loc unor acțiuni haotice,nestructurate, inconsistente, etc.

Date fiind aceste realități, cei mai mulți psihologi, și sub influența lor mulți criminologi, au considerat că starea de frustrare duce la comportament agresiv, înțelegând aici atât factori frustranți de ordin biologic, cât și de ordin social. Această teorie a corelării dintre cele două fenomene nu poate fi luată drept stabilire a unei relații cauzale. Rămânad doar în domeniul nostru specific, putem constata că orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine logic și infractor. Experiența cotidiană ne arată clar că un copil căruia i se smulge jucăria răspunde agresiv, ostil, dar există aproape șanse egale ca să fuga la părinți și să se plângă de agresori. Nu numai teoretic, dar și practic este deschisă atât calea agresiunii cât și cea a regresiunii în situații frustrante. Cu toate acestea este un fapt constatat că la infractori găsim un înalt grad de intoleranță la stările de frustrare ( Udo Ranchfleisch, 1981).

Chiar dacă nu absolutizăm raportul dintre frustrare și agresivitate, totuși putem afirma că actele deviante în genere și cele tipic infracționale în special sunt motivate, în mare măsură, de existența unor frustrări, fie că stările frustrante sunt de moment, de o durată medie ori continuu. De asemenea, au efect declanșator (constituie motive) stările de frustrare reale și, în egală măsură, cele imaginare. Acestea din urmă pot provoca, la fel ca frustrarea reală, toate formele de agresiune ostile sau instrumentale. Situația frustrantă de moment, de obicei, duce la infracțiuni sau chiar crime ocazionale nu o dată provocate sau precipitate de comportamentul victimei, câtă vreme starea de frustrare continuă duce la cte agresive pregătite cu mult înainte de săvîrșirea faptei, de „trecerea la act“.

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE – CONEXIUNEA

DINTRE DREPTUL PENAL ȘI PSIHOLOGIE

JUDICIARĂ

SECȚIUNEA 1

Conceptul infracțiunii de tâlhărie

Potrivit concepției legiuitorului român, tâlhăria este fapta persoanei care, pentru săvârșirea acțiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă, recurge la violențe, amenințări sau alte constrângeri îndreptate împotriva altei persoane.

Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului două fapte distincte dar legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop și prin aceeași rezoluție infracțională.

Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între furt și violența sau amenințare există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități dinstincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.

Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea care constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare, sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.

Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie în timp ce folosirea de violențâ, amenințări sau alte forme de constrângere, constituie acțiunea adiacenta (secundară) de particularizare a acțiunii principale.

Este ușor de observat că dintre acțiunile îndreptate contra unor valori sociale diferite, acțiunea de furt este aceea prin care făptuitorul realizează scopul ce și l-a propus și anume, însușirea pe nedrept a unor bunuri mobile. Actele de violență, amenințare ori de punere a victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârșirea acțiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlaturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria, ar fi putut așadar, figura,cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă, este îndreptată împotriva persoanei, această interferența între relații sociale diferite – de o parte relații privind patrimoniul, de altă parte relații referitoare la persoană – creează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, s-a considerat că, teoretic și practic, este preferabil ca tâlhăria să constituie infracțiune distinctă, de sine stătătoare.

Dupa cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca: viata, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.

Justificat în literatura juridică s-a ridicat problema ce rămâne de văzut dacă, în prezent, mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii, trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân a fi mai importante decât patrimoniul. Infracțiunea mijloc este, după natura ei, mai periculoasă decât infracțiunea scop și, tocmai de aceea, în prezent, tâlhăria este considerată, din punct de vedere criminologic, o infracțiune de violența pentru că, deși infractorul urmărește o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârșește

violenta cu intentie, acceptand, cel putin consecintele ei care se regasesc in urmarea caracteristica formei simple a tâlhăriei.

SECȚIUNEA 2

Sediul materiei

Legiuitorul, pornind de la ideea că furtul constituie acțiunea principală în structura infracțiunii de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea secundară, de particularizare a acțiunii principale, a incriminat tâlhăria printre infracțiunile contra patrimoniului.

Tâlhăria este incriminată în art. 211 Codul penal într-o variantă tip și două variante agravante.

Tâlhăria varianta tip constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințari ori prin punerea victimei în stare de inconstiență sau neputința de a se apără, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârșita în urmatoarele împrejurări:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substantă narcotică;

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

în timpul nopții;

într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

într-o locuință sau dependintă ale acesteia;

în timpul unei calamități;

a avut vreuna din urmările arătate în art. 182;

A doua variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

SECȚIUNEA 3

Subiectul infracțiunii

A. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoana care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă acesta va avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra. Ca urmare, subiectul activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin.1 Codul penal asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

Tâlhăria este susceptibilă de a fi comisă în participație în oricare din formele acesteia. In practica judiciară, deseori, această infracțiune se săvârșeste de mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizați în bandă.

In ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor aparținând victimei, deoarece, atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor, fiind incluse în conținutul tâlhăriei prin săvârșirea fiecăreia dintre aceste activități, se realizează în parte elementul material al infracțiunii.

Există coautorat și în varianta în care unul dintre participanții la furt, prins de persoana vătămată și imobilizată, cheamă în ajutor, pentru a-l scăpa, pe un alt participant care, comite în acest scop acte de violența împotriva persoanei vătămate, cel dintâi inculpat săvârșește, de asemenea infracțiunea de tâlhărie, iar nu pe cea de furt. Situația se impune în raport cu prevederile art. 28 alin. 2 Codul penal, potrivit cărora circumstanțele privitoare la faptele săvârșite se răsfrâng asupra participanților în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Având în vedere dispozițiile art. 211 Codul penal potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevazută de art. 211 alin. 1 Codul penal este posibilă dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare.

B. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, sau acea ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).

De exemplu, când este supus violenței, cel care fără a fi posesorul sau deținatorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l rețină. In astfel de cazuri vor exista doi subiecți pasivi ai infracțiunii: cel ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau amenințare.

Dacă în aceste situații victima actelor de violența sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, victima acțiunii de furt ar putea fi și o persoană juridică privată sau publică.

SECȚIUNEA 4

Conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie

SECȚIUNEA 4.1.

Latura obiectivă

A. Elementul material. Acest element este alcătuit la infracțiunea de tâlhărie din două acțiuni conjuncte, acțiunea de furt (principală) și acțiunea de violență, de amenințare sau de folosire a altor constrângeri (adiacentă).

Acțiunea principală constă, deci, în săvârșirea faptei de furt. La

tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat, scos din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific al infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silite făcută acestuia de către însăși victima.

Acest component al elementului material, adică acțiunea principală este realizat atât în cazul când furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi și ea consumată,cât și în cazul când furtul a rămas în stare de tentativă, ipoteză în care va exista o tentativă de tâlhărie.

Acțiunea adiacentă constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări ori în punerea victimei în stare de inconstiență sau neputința de a se apăra. Atât violențele cât și amenințările pentru a întregi conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie trebuie să fi fost în mod efectiv săvârșite și apte prin natura lor, să exercite o constrângere fizică sau morală.

Pentru a întregi conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie este necesar – așa cum rezultă din chiar textul care incriminează această faptă – că violențele, amenințările, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, să fi fost comise de făptuitor cu scopul de a înlesni săvârșirea furtului, iar dacă acțiunile prin care se realizează constrângerea sunt efectuate ulterior însușirii bunului, ele trebuie să fie săvârșite cu scopul de a păstra bunul furat ori de a înlătura urmele infracțiunii sau de a-și asigura scăparea.

B. Rezultatul acțiunii. La infracțiunea de tâlhărie, rezultatul constă,ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. In ce privește rezultatul acțiunii adiacente, el variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violențe se poate cauza o suferință fizică victimei, prin amenințări o stare de alarmă a ei).

C. Legătura de cauzalitate. Intrucât la infracțiunea de tâlhărie rezultatul se realizează prin activitatea care formează conținutul acțiunii principale legatura de cauzalitate trebuie să existe, ca și la furt, între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului în cea a făptuitorului.

SECȚIUNEA 4.2.

Latura subiectivă la infracțiunea de tâlhărie

Conținutul acestei laturi privește infracțiunea de tâlhărie în complexul ei, adică atât acțiunea principală prin care se săvârșește furtul, cât și acțiunea adiacentă de întrebuințare a violențelor sau amenințărilor, ori de punere a victimei în stare de inconștiență sau de neputința de a se apăra.

Elementul subiectiv (psihic, moral) constă în voința și intenția de a efectua atât acțiunea principală, cât și acțiunea adiacentă.Această dualitate în cuprinsul elementului subiectiv există,de cele mai multe ori, chiar de la început, în sensul că făptuitorul a luat inițial rezoluția de a săvârși ambele acțiuni. Dualitatea poate apărea însă și mai târziu, în timpul desfășurării acțiunii principale sau imediat după consumarea ori întreruperea executării sale.

Un făptuitor care a pornit cu voința de a săvârși un furt va realiza elementul subiectiv din conținutul infracțiunii de tâlhărie dacă în fața neașteptatei intervenții a victimei sau a unei alte persoane a recurs la violențe sau amenințări, ori la alte constrângeri pentru a-și continua acțiunea de furt sau dacă imediat consumarea sau curmarea acestei acțiuni a întrebuințat violența, amenințări, etc., pentru a păstra lucrul furat, ori pentru a înlătura urmele infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.

In ceea ce privește elementul subiectiv în raport cu acțiunea principală ( de furt), constă din voința și intenția de a efectua acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, adică de a realiza latura materială a infracțiunii. Urmarea imediată fiind un rezultat fizic firesc al acțiunii de luare, cel care săvârșește fără drept (fără consimțământul posesorului sau detentorului) o astfel de acțiune prevede totdeauna producerea rezultatului, a urmării, așa încât în cazul infracțiunii de furt este mai totdeauna și inevitabil o intenție directă (un dol determinat).

Elementul subiectiv la acțiunea adiacentă ( de întrebuințare a violențelor) trebuie să constea întotdeauna în intenția de a efectua această acțiune. Intenția va rezulta de altfel “ex re”, din însuși faptul recurgerii la mijloace de constrângere, fapt care este incompatibil cu forma de vinovație a culpei.

Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie include în sfera scopului specific furtului, care constă în însușirea pe nedrept a bunului sustras și scopul folosirii violenței, amenințării (intenție calificată prin scop). Violențele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui acțiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei.

In cazul în care între autor și victimă preexistă anumite litigii de ordin patrimonial, fapta nu va fi tâlhărie, deoarece, cu toate că nu s-au folosit violențe, nu există din partea autorului scopul însușirii specific furtului (de pildă s-au folosit violențe pentru a i se restitui o sumă de bani datorată). De aceea fapta va primi o altă calificare penală în raport cu natura și gravitatea violențelor exercitate de făptuitor.

SECȚIUNEA 5

Mobilul

SECȚIUNEA 5.1.

Considerente generale

Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior-constând într-o necesitate, dorință, sentiment, emoție, etc. – care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii. Prin mobil se înțelege, așadar, impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia.

De fapt nu numai infracțiunile se comit sub impulsul unui anumit mobil, ci orice faptă, conștientă și voluntară, a omului își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice, care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și la mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune conform hotărârii luate. Dar, dacă în cazul faptelor licite, mobilul nu este nociv, (putând fi chiar socialmente util), în cazul faptelor prevăzute de legea penală el este – ca și acestea – antisocial, chiar dacă uneori s-ar părea că nu este așa (de exemplu, în caz de omor comis din compasiune, pentru curmarea suferințelor unui bolnav incurabil). Asemenea impulsuri interne, susceptibile de a sta la baza săvârșirii unei infracțiuni pot fi: dorința obținerii unor foloase ilicite (infracțiunile de înșelăciune, luare de mită, trafic de influență), tendința de îmbogățire fără muncă ( infracțiunile de delapidare, furt , tâlhărie), dușmănia politică (la trădare ori spionaj), porniri huliganice (tulburarea liniștei publice), sentimente de ură, răzbunare, gelozie, impulsuri sexuale, etc.

In cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, considerându-se că prezența vinovăției este suficientă pentru a atribui faptei pericolul social al unei infracțiuni. Sunt totuși și unele excepții. Una din acestea este infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal) al cărei conținut nu se consideră realizat decât dacă fapta a fost săvârșită “pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie". De asemenea, sunt unele infracțiuni la care mobilul constituie elementul circumstanțial al unor forme calificate. De pildă, omorul este calificat când s-a comis “din interes material” (art. 175 litera b Cod penal). Observăm, în fine, că săvârșirea infracțiunii “din motive josnice” (cum sunt: invidia, ura, răzbunarea) constituie potrivit art. 75 litera d Cod penal, o circumstanță agravantă generală, deci, în principiu, incidența în cazul oricarei infracțiuni.

Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea diverselor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate – fie în forma lor tipică, fie într-o formă calificată – de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, deci chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii, deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social al faptei și a periculozității persoanei infractorului care constituie criterii de individualizare a pedepsei.

SECȚIUNEA 5.2.

Procesele psihice caracteristice mobilului

Numim acel impuls psihic care determină o persoană să acționeze (constituie cauza internă a actului de voință). Uneori, mobilul poate fi egoist tinzând la satisfacerea anumitor trebuințe personale de ordin material sau spiritual, alteori este altruist, generos, când vizează satisfacerea unor nevoi ale grupului social sau ale altor persoane decât subiectul și în care acesta nu este interesat decât moralmente.

De regulă, acțiunea cu relevanță penală are la bază mobiluri egoiste pe care subiectul urmărește să le satisfacă, chiar cu încălcarea legii penale, și deci cu riscul de a fi tras la răspundere. Nu pot fi trase la răspundere însă nici situațiile în care la baza unor acțiuni ilicite să stea motive altruiste (de exemplu, uciderea unei persoane bolnave, incurabil, la rugămintea acesteia spre a-i curma suferințele; furtul săvârșit pentru procurarea unor medicamente familiei în situații disperate, etc.).

Indiferent de caracterul mobilului (egoist sau altruist), un asemenea proces psihic va exista întotdeauna la baza unei acțiuni umane; cu atât mai mult când este vorba de o acțiune cu relevanță penală susceptibilă să atragă răspunderea penală (cazurile de acțiuni ilicite “gratuite”, lipsite de vreun mobil, deși nu pot fi negate, reprezintă rare excepții), chiar dacă nu sunt, explicit, descrise în norma de incriminare.

De regulă, legea penală nu conditionează existența infracțiunii de prezența unui mobil datorită caracterului său schimbător, fluctuant, greu de determinat. Stefani G.,G.Levasseur și B. Bouloc arăta că mobilul este cauza impulsivă a acțiunii criminale; el este variabil de la un individ la altul și în raport de circumstanțe. Existența si intensitatea mobilului care a impulsionat o acțiune constituie o preocupare a moralei și nu a dreptului. Pentru legea penală este suficientă constatarea că subiectul a comis fapta, în ciuda motivului inhibitor reprezentat de dispozițiile legii penale, mobilul care a acționat eficient în raport cu marea majoritate a cetățenilor, dar a fost fără eficiență în raport cu făptuitorul, nereușind sa il determine să se abțină de la săvârșirea faptei ilicite. Dacă făptuitorul a acționat cu intenție sau din culpă (când legea penală incriminează și fapta comisă din culpă), va fi tras la răspundere penală, indiferent de motivul cu care a acționat.

Nu ar putea fi admisă confuzia dintre mobil și intenție și să se susțină că nu există intenție pentru că făptuitorul a săvârșit fapta dintr-un motiv generos.

In realitate, pentru existența intenției, nu este nevoie de cunoașterea mobilului, acesta servește la caracterizarea intenției dar nu condiționează existența acesteia. Dongoroz arăta că mobilul caracterizează dolul dar nu îl condiționează. In acest fel, s-a decis și în practica judiciară că, există infracțiunea de tâlhărie dacă inculpatul i-a luat victimei cu violență o suma de bani chiar dacă prin aceasta a voit să-și recupereze banii pe care victima îi datora și refuza să i se restituie.

In legea penală română, mobilul poate să apară ca o cerință a conținutului incriminării sau ca o circumstanță agravantă în conținutul unor incriminări. Acolo unde legea penală prevede în conținutul agravant al unei norme de incriminare un anumit mobil, constatarea acestuia devine o cerință esențială pentru existența modelului legal al variantei agravate.

Soluții similare sunt adoptate și în alte legislații. Astfel, legea penală franceză cuprinde uneori, în mod excepțional, mobilul în conținutul normei de incriminare; el este avut în vedere mai ales la individualizarea pedepsei. Legea penală italiană prevede mobilul ca circumstanță (art. 62 litera a) sau ca circumstanță agravantă (art. 61 litera a). In legislația germană, mobilul apare ca o circumstanță agravantă la unele infracțiuni (omorul săvârșit din lăcomie, din plăcerea de a omorî, din motive josnice).

CAPITOLUL III

INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE

PARTICULARITĂȚI INFORMATIVE

SECȚIUNEA 1

Analiza psiho-criminologică la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie după 1989

După 1989, în România, concomitent cu menținerea infracționalității, în general, se constată și săvârșirea de infracțiuni de tâlhărie, atât în paguba avutului privat sau particular, cât și în paguba avutului public.

Fiind una dintre cele mai grave infracțiuni contra atributelor fundamentale ale omului, tâlhăria se distinge în perioada actuală printr-o recrudescență nemaiântâlnită. Curba infracționalității în domeniul faptelor de tâlhărie s-a mai întâmplat să urce, dar acum asistăm la o adevărată escaladare galopantă a faptelor antisociale de o asemenea gravitate. Astfel, din totalul de aproximativ 70 000 de infracțiuni înregistrate în anul 1990, 3,7% au fost încadrate ca fiind tâlhării. Mai mult, aceasta este doar infracționalitatea aparentă, cea reală – din diverse motive – fiind mult mai mare.

Statisticile întocmite la nivelul Ministerului de Interne și publicate în Buletinul informativ lunar, ne oferă o serie de date cu privire la anumite elemente subiective, de natură a ne forma o imagine de asamblu, cât de cât veridică asupra acestui fenomen.

Referitor la modul de operare, constatăm că majoritatea faptelor au fost realizate prin amenințare, deci, printr-o violență psihică. In schimb, tot mai multe infracțiuni de tâlhărie se caracterizează printr-un mod de operare deosebit și folosirea unor mijloace care prezintă un grad de pericol ridicat, cum ar fi armele de foc, substanțele toxice și cele lacrimogene. Astfel, în cursul lunii iulie 1990, L.S. în vârstă de 17 ani, din localitatea Blăjenii de Sus, a fost victima lui B.S. și P.D., indivizi fără ocupație, cu antecedente penale, care l-au deposedat de un radiocasetofon, folosind un spray lacrimogen pentru a aduce victima în starea de neputința de a se apăra.

Peste 40% dintre infractori sunt dintre persoanele fără ocupație, iar 30% dintre participanți provin din rândul țiganilor.

Astfel, un grup de mai mulți țigani din comuna Sadova, județul Dolj, în vara anului 1991, folosindu-se de autoturisme, pentru a realiza o deplasare rapidă atacau turiștii străini care staționau în parcările de pe drumurile publice din afara localităților, deposedându-i de bani și alte bunuri.

Ingrijorător este și faptul că au existat tâlhării săvârșite în exclusivitate de femei. Numita S.V. de 72 de ani, pensionară din Timișoara, a fost atacată în cursul lunii septembrie 1992 de două țigănci care, imobilizând-o prin folosirea unui spray lacrimogen, i-au sustras suma de 32 000 lei.

Un caz deosebit este cel privind pe numita E.I., de 48 de ani, din București care a fost identificată și arestată în iunie 1991. Aceasta, atribuindu-și calitatea de cadru medical, a pătruns într-un număr de șase locuințe și, după ce administra gazdei o substanță toxică, profitând de starea de somnolență a acesteia, sustrăgea bani și bunuri.

Observând victimele, distingem în rândul acestora aproximativ 2/3 femei și, mai ales în București, un număr mare dintre taximetriștii particulari. Este de reținut că cetățenii străini au constituit în 10% din cazuri subiect pasiv al infracțiunii.

Principalele infracțiuni cauzale care au determinat comportamentul infracțional și au dus la comiterea de tâlhării sunt de ordin social, cultural-educativ, profesional, economic și medical-psihologic. La un examen de amănunt al cauzelor și condițiilor care fac să apară și să dăinuiască infracțiunile de tâlhărie, pot fi constatate anumite particularități, care, prin specificul lor explică crearea unor infractori definiți tâlhari, după denumirea marginală (nomen juris) a infracțiunii.

Ceea ce explică etiologia infracționalității în materie de tâlhărie sunt condițiile deficitare de formare a personalității celor care sfârșesc prin a deveni infractori. Seria acestor condiții pornește, mai întâi, din mediul familial continuă cu mediul ocazional (prieteni, cunoștințe, anturaj) și, în ultimul rând, se regăsește chiar în unele medii socioprofesionale organizate (școală, loc de muncă) prin carențe ale procesului educațional, prin neajunsuri ale exercitării controlului social asupra comportamentului individual.

Acest lucru reiese cu atât mai mult cu cât, din cercetările întreprinse, rezultă că majoritatea tâlharilor nu au corespondent motivațional legat de neajunsuri materiale. Dimpotrivă, faptele derivă dintr-o anumită atitudine față de muncă și de avutul altuia, din modele comportamentale negative și din deficiențe de natură instructiv-educativă. Dar,dincolo de aceste elemente etiologice, examenele psihologice pun în evidență lipsa sentimentului de culpabilitate la subiect ca rezultat al unor deficiențe formative.

Analiza mediului familial pune în evidență că cea mai mare parte dintre infractori provin din familii în care furtul și, implicit, tâlhăria nu sunt considerate ca acte reprobabile. De pildă, din instrumentarea unor cazuri de furt sau tâlhărie comise de țigani, s-a constatat că în familie avea loc o adevarată „educație proinfracțională“, copiii fiind determinați de părinți să asiste la săvârșirea faptelor ori chiar să le săvârșească ei sub supravegherea părinților. Ca și la celelalte infracțiuni săvârșite prin violență, alcoolul apare frecvent ca factor criminogen.

SECȚIUNEA 2

Considerații asupra evoluției infracțiunilor de tâlhărie pe anul 1999

Bilanțul Poliției Române a evidențiat faptul că, pentru prima dată după anul 1990, infracțiunile de natură judiciară au cunoscut scăderi, ca urmare a unei bune organizări a activităților preventive, aplanarea unor stări conflictuale cunoscute, influențarea pozitivă a comportamentului persoanelor implicate, conlucrarea eficientă cu unele instituții de stat, etc..

Ponderea infracțiunilor de tâlhărie este deținută de cele comise pe raza localităților urbane aglomerate 84%, în special a municipiilor reședință de județ, dar în ultima perioadă s-au înregistrat frecvent și în mediul rural.

Este semnificativ următorul caz: în noaptea de 28-29.05.1999, între orele 1,00-3,00, cinci autori neidentificați mascați au pătruns în locuința lui Grapa Gheorghe, de 83 de ani, din comuna Băcești, județul Vaslui și, după ce l-au amenințat cu un cuțit, i-au sustras suma de 800 000 lei.

Cele mai frecvente tâlhării sunt săvârșite de infractori prin folosirea forței fizice, pentru descurajarea victimelor autorii aplicând acestora lovituri cu pumnii și picioarele, arme albe, ori de foc, imobilizarea prin legare, pulverizarea de substanțe lacrimogene ori administrarea de medicamente cu puternic efect inductor de somn, unele finalizâdu-se cu vătămarea corporală a victimelor necesitând internarea în spital. Astfel de fapte au fost înregistrate în special de inspectoratele județene de poliție: Bihor, Mureș, Timiș, București, etc..

Se mențin la un nivel ridicat tâlhăriile comise prin smulgeri de obiecte aflate asupra victimelor, în special bijuteriile purtate ostentativ de către femei, autorii exploatând lipsa de apărare a acestora.

Analizând cele aproximativ 3 000 infracțiuni de tâlhărie săvârșite în 1999 având în vedere anumiți factori determinanți, a rezultat că majoritatea au fost comise îndeosebi la adăpostul intunericului.

Referindu-ne la structura participanților constatăm că aceștia pot fi clasificați în funcție de vârstă în patru mari categorii: infractori între 14-18 de ani; între 18-30 de ani; între 30-60 de ani; pensionari.

CAPITOLUL IV

RESORTURI PSIHOLOGICE CE CONDUC

LA COMITEREA INFRACȚIUNII

DE TÂLHARIE

SECȚIUNEA 1

Personalitatea – factor cauzal

Dacă actele umane ar fi așa de simple, așa cum decurg ele din situația experimentală creată de I.P.Pavlov pentru elaborarea reflexelor condiționate la câini, atunci psihologia ar fi o disciplină totalmente lipsită de complicații. Intr-adevăr, după ce reflexul salivar a fost elaborat la un câine este suficient să ne uităm numai la lampa semnalizatoare ca sa deducem ca s-a produs salivația și invers, privind numai câinele, observând procesul de salivație în absența hranei, conchidem numaidecât că s-a aprins lampa semnalizatoare.

Relația dintre salivare și lampa semnalizatoare este simplă și univocă, de aceea apariția unui fenomen ne dă si certitudinea celuilalt. Dacă tocmai astfel s-ar petrece lucrurile și la om, de pildă, dacă vederea unui buzunar umflat ar provoca tot așa de inevitabil și gestul furtului, atunci se înțelege că problemele criminaliștilor și criminologilor ar fi foarte simplificate. Dar practica ne arată că buzunarele umflate nu stimulează pe oricine la furt, și mai departe, că nici chiar cei „condiționați“ pentru a fura din buzunare nu fură oricând,oricum sau de la oricine.

Comportamentul infracțional decurge întotdeauna din antecedentele individului. In analiza acestor antecedente de-a lungul timpului s-au cristalizat mai multe concepții și anume concepția după care comportamentul deviant este rezultatul eredității, iar după o altă concepție, el este rezultatul influențelor exercitate de mediu. Termenul de ereditate se referă la zestrea biologică a individului care se transmite pe cale genetică de la antecesor la succesor. Ceea ce știm azi cu certitudine este faptul că nici un conținut psihic nu se moștenește. Oricât de mari matematicieni ar fi părinții, descendenții lor trebuie „s-o ia de la început“. Pe cale ereditară se transmit doar predispoziții care numai în condiții de mediu favorabile devin și realități. Oricum ar fi, însă, zestrea ereditară a unui individ uman nu acționează niciodată direct și în sine asupra formării personalității și, bineânțeles, nici asupra deformării ei, ci întotdeauna prin intermediul factorilor sociali de mediu. Așadar, personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalității. In cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învățarea și interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluție a ființei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relațiilor sociale.

Perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu examinarea condițiilor social-istorice în care se desfășoară procesul de socializare a individului pentru a se indetifica factorii care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalității.

Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se știe că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani și continuă să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanța factorilor exogeni.

Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale (familie, școală, microgrupuri, medii de producție, etc.) ca și personalitatea nondelicventă. Orientarea antisocială a personalității este un proces de durată în care subiectul asimilează cu preponderență informațiile perturbante care îi sosesc din mediul social. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informațiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalității. Ele vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat inițial în acte minore de conduită negativă care, cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială, infracțională.

Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalității infractorului, în speță a tâlharului, atenția criminologilor și psihologilor s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă.

Familia reprezintă principala instanță de socializare. Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corecta a copiilor, ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negativă. Un climat conjugal tensionat, certurile, stările conflictuale între soți sau între parinți și copii manifestate prin repetate certuri, bătăi, vor influența negativ formarea personalității copilului. Modelul comportamental al parinților exercită, fără îndoială o puternică influență asupra copilului. In acele familii în care părinții nu muncesc dar exprimă întotdeauna o dorință de înavuțire, care duc o viață parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, unde predomină lacomia, egoismul sau antecedente penale, riscul apariției unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat.

Școala deține, de asemenea, un loc important în formarea personalității tâlharului, a infractorului în general. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzator, constituie o cale sigură spre delincvență. Elevii ajung să se grupeze în relații ierarhice fragmentare, care îndepărtează de școală pe cei mai puțin dotați, care se îndreaptă către anturaje în care își pot satisface nevoia de apreciere.

Profesia, prin ea însăși, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând nici o calificare.

Personalitatea tâlharului prezintă interes sub aspectul intesității orientării sale antisociale, precum și a trăsăturilor de caracter care o susțin: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea și indiferența afectivă. Individul care întrunește toate aceste criterii este pus în situația de a delibera și a opta între mai multe variante de comportament. In procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaționale (mobil și scop), valorice, morale, afective și materiale (condiții concrete de realizare a faptei).

SECȚIUNEA 2

Definirea motivației

Nu este suficient ca scopul unei activități să fie clar, corect și riguros formulat pentru ca ea sa se desfășoare normal și mai ales eficient. Dacă lipsește stimularea și susținerea energetică în vederea realizării scopului, activitatea nu va putea fi dusă la îndeplinire. Chiar dacă omul dispune de instrumente intelectuale bine dezvoltate (o bună percepție și memorie, o gândire flexibilă, o imaginație bogată), dar nu este împins, determinat de ceva pentru a învăța, munci sau crea, el nu va obține performanțele dorite. Așadar, activitatea umană pe lângă stabilirea precisă a scopului, pe lângă punerea în disponibilitate a tuturor instrumentelor necesare realizării ei (cunoștințe, priceperi, deprinderi, aptitudini), trebuie să facă apel și la o serie de factori cu rol de stimulare și activare, de sensibilizare selectivă și imbold, care sunt încadrați în noțiunea de motivație.

In filogeneză și ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului pentru diferite obiecte. Așa se dezvoltă nevoia de substanțe nutritive, de oxigen, de anumite condiții de temperatură, umiditate, presiune, de semnale informaționale ce urmează a fi recepționate și apoi prelucrate, nevoia de mișcare, acțiune, relaxare, de comunicare cu alții, de realizare de sine. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuințe, condiții ale vieții, procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările de tipul privațiunilor sau exceselor, intervenite în sistemul organism sau în sistemul de personalitate. Alături de trebuințe, se dezvoltă și impulsurile (trebuințe aflate în starea de excitabilitate, expresivă), intenții (implicări proiective ale subiectului în acțiune), valențe (orientări afective spre anumite rezultate), tendințe (forțe direcționale mai mult sau mai puțin precis). Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute și care îl împing, îl intrigă și îl determină pe individ pentru a și le satisface, formează sfera motivației acestuia. Este vorba de o noua categorie de stimuli și anume de stimuli interni. Dacă până acum noțiunea de stimul era raportat la obiectele și evenimentele din exterior, de data aceasta ea se raportează la viața internă a individului. Este vorba despre acei stimuli care din interior il determină pe individ să întreprindă o serie de acțiuni (de căutare, de apropiere sau de evitare, respingere a unor obiecte). Unii autori au definit motivația ca o „cauză internă“ a comportamentului. Numai că această structura psihică activatoare și predispozantă, cu funcții de autodeterminare a omului prin stimulații interne, a trebuit să fie, la rândul ei, explicată funcțional, cât și genetic. Or, acest lucru nu poate fi realizat decât prin apelul la o serie de factori determinanți ce se înscriu în istoria infracțiunilor dintre subiect și ambianța sa socioculturală.

Motivația este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forța motrice a intregii sale dezvoltări psihice și umane. Aceasta înseamnă că selectarea și asimilarea, ca și sedimentarea influnțelor externe se vor produce dependent de structurile motivaționale ale persoanei. Motivația sensibilizează diferit persoana la influențe externe, făcând-o mai mult sau mai puțin permeabilă cu ea. Acum înțelegem mai bine de ce una și aceeași influență externă produce efecte diferite la persoane diferite sau la aceeași persoană în momente ale existenței sale. Motivația, prin caracterul ei propulsator și tensional, răscolește și reașează, sedimentează și amplifică materialul construcției psihice a individului.

SECȚIUNEA 2.1.

Motivul – structura motivațională

Motivele constituie reactualizări și transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Când individul își dă seama de deficitul de substanțe nutritive din organism și se orientează spre înlăturarea lui, trebuința s-a transformat deja în motiv. Nu toate motivele sunt însă conștiente. Există unele motive inconștiente a căror substrat nu este clar delimitat dar care îndeplinesc un rol important în activitate. Spre deosebire de trebuința care nu întotdeauna reușește să declanșeze o acțiune, motivul asigură efectuarea comportamentelor corespunzatoare de satisfacere. Așadar, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanșează, susține energetic și orientează acțiunea. De aici decurg și cele două segmente ale motivului: unul energizant și dinamogen, altul orientativ și direcțional. Intre aceste două segmente există o foarte strânsă interacțiune, așa încât problema care se pune nu este aceea de a opta pentru unul sau altul dintre ele ca fiind mai importante, ci tocmai susținerea lor reciprocă. O orientare slab energizată este la fel de dăunătoare ca și o organizare insuficient direcționată.

Motivele sunt extrem de variate: individuale și sociale, inferioare și superioare, minore și majore, egoiste și altruiste, etc. Ele nu acționează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura personalității, adevărate rețele, configurații sau constelații de motive. Acest fapt explică, de altfel, varietatea enormă a comportamentelor noastre (de ce, de pildă, aceeași stimulare pe unul îl împinge spre acțiune și pe altul nu).

Interacțiunea motivelor în situații complexe de viață implică: acțiuni de optare, de reținere a unor motive, și de respingere a altora (dacă un elev preferă să-și facă lecțiile înseamnă că, implicit, renunță la joacă); acțiuni de cooptare, de susținere reciprocă a motivelor fapt care duce la întărirea motivației (când un elev învață pentru că dorește să știe, să se afirme, să-și mulțumească părinții, etc., motivația lui va fi mai puternică decât dacă actul lui de învățare va avea la bază doar un singur motiv); acțiuni conflictuale ce conduc la apariția unor stări tensionale care, dacă sunt intense și prelungite se soldează cu efecte negative, cu instalarea unor complexe dăunătoare personalității. Prevenirea sau eliminarea conflictelor motivaționale se poate face prin ordonarea și distanțarea în timp a satisfacerii motivelor. Când conflictul este extrem, motivele excluzându-se reciproc, ca în tragediile antice, recomandabilă este optarea pentru motivele cu valoare morală și socială superioară.

SECȚIUNEA 3

Necesități,motive si motivație

Afectele de toate categoriile constituie cele mai puternice motive ale acțiunii și, deci, a comportamentului. Prin aceasta înțelegem faptul că motivația activează și direcționează comportamentul nostru. Ea constituie o forță motrice care modelează acțiunile noastre și le transformă în activități cu scop. In psihologia actuală s-a făcut o clasificare a motivelor (A.H.Maslow-Toward a Psychology of Being), derivându-le – de altfel,cum au făcut și mulți autori – din necesități ce urmează a fi satisfăcute.

La baza piramidei lui Maslow figurează trebuințele fiziologice, urmează apoi pe verticală necesitatea de a te simți în siguranță, pe urmă necesitatea de a avea relații sociale, de a te identifica cu grupul, apoi necesitatea de a câștiga stima și respectul celorlalți și, în fine, necesitatea individului de a se realiza ca persoană.

Cele două categorii de necesități fundamentale, cele fiziologice și cele de securitate sunt comune omului cu animalele, ele corespund unor instincte de bază cu mecanismele lor înnăscute și se caracterizează prin tirania lor.

Această tiranie trebuie înțeleasă în sensul că necesitățile fiziologice de pildă, foamea sau setea la un anume grad de depravare cuprind tot organismul și îngustează în așa fel câmpul lui de activitate încât orice altă acțiune devine imposibilă.

Pe măsură însă ce mergem pe verticală înspre celelalte necesități care sunt de ordin social, ele își pierd acest caracter tiranic absolut, fără însă să fie lipsite de suficientă forță dinamică și diriguitoare.

Motivul este un impuls intern energetic (stenic) îndreptat spre un scop conștient sau nonconștient. Este foarte greu ca în cazul unor acțiuni concrete tipice sau deviante să putem constata existența unor motive unice sau izolate de altele. In mod obișnuit, analiza ne duce la descoperirea unor constelații întregi de motive într-un anume mod, care sunt convergente sau divergente, dintre care numai unele pot fi măcar temporar dominante. Câteodată însă asistăm la persistența deosebit de pregnantă, chiar la fixarea unor anumite motive, care în cazuri extreme pot atinge nivelul patologicului. Astfel, de pildă, în condițiile detențiunii, hrana abundentă sau libertatea de mișcări pot deveni obsesive,care se manifestă pe plan verbal pe de o parte, pe planul viselor repetate, pe de altă parte, și nu odată pe plan acțional prin încercări de rebeliune, etc.

Motivele comportamentului nu apar întotdeauna în toată claritatea lor, ele obișnuit sunt inferate de noi. Tot așa ele apar ca niște cauze directe ale comportamentului, însă același comportament poate izvorî din motive diferite sau același motiv poate provoca forme de comportare deosebite.

Această problemă a fost studiată experimental de către un renumit psiholog spaniol progresist, Emilio Mira Y Lopez.

Pentru ilustrarea faptului că exact aceeași situație, provocând chiar comportamente identice, se poate deosebi fundamental în motivația ei, Mira Y Lopez, într-o zi la un curs ținut la universitatea din Madrid, a anunțat studenților că o colegă a lor a suferit un accident de mașină și că are nevoie urgentă de o transfuzie de sânge. La acest apel s-au prezentat voluntar câțiva colegi aflați în sală. Arătând celor prezenți că nu a fost decât o înscenare, profesorul i-a rugat să spună din ce motive și-au oferit sângele spre transfuzie. Unul dintre studenți a răspuns că el s-a simțit dator, deoarece era vorba de o colegă, altul a recunoscut că are sânge din abundență și că de mult i s-a recomandat de către medici să mai elimine ceva din surplusul lui. Și, în fine, unul a recunoscut că o simpatiza de mult pe respectiva colegă și credea că în timpul transfuziei va avea prilejul să o vadă imbracata mai sumar.

Inscenând o situație similară într-o cazarmă unde „victima“ presupusă a fost un ofițer instructor, ostașii prezentați voluntar au declarat că s-au oferit deoarece era de datoria lor, alții au arătat că din diferite motive i-au fost recunoscători pentru unele favoruri, deci urmau să se revanșeze, un ostaș a declarat fără înconjur că nu îl putea suferi pe ofițer și s-a oferit din răzbunare, deoarece avea sângele infectat de o boală veneriană.

Odată cu dezvoltarea noastră și integrarea noastră în mediul social, pe langă motivele primare de esență biologică de comportament apar motive noi care provoacă forme noi de comportare, motive de esență socială, care, în ordinea apariției lor, sunt denumite secundare. Astfel, de pildă, dacă suntem crescuți în tandrețe și iubire grijulie vom învăța că asocierea cu alți oameni este o sursă de satisfacție și în cazul unei educabilități optime vom merge pe linia sociabilității. Dacă însă creștem în condiții de brutalitate și violență, vom reacționa cu precădere brutal și violent, motivul acestui comportament fiind reacția învățată în mediul de origine.

Motivele care acționează concomitent, simultan dar divergent, vor determina „o luptă de motive“, opțiunea finală și comportamentul adoptat fiind fie o rezultantă a forțelor contrarii, fie rezultanta acțiunii motivului celui mai puternic sau a celui dominant.

SECȚIUNEA 4

Motive imorale

La om, ca și la animal, cel mai important și mai profund dintre motive este egoismul, adică dorința de bunăstare. Cuvântul german “Selbstsucht” (amor propriu), indică în mod greșit ideea de maladie. “Eigementz” (interes) indică ideea de egoism, însă un egoism ghidat de rațiune și capabil, cu ajutorul reflecției, de a-și face un plan pentru a-și atinge scopurile. Astfel, putem spune că animalele sunt egoiste, dar nu interesate. La animal ca și la om, egoismul este puternic înrădăcinat în chiar centrul ființei, în esența ei; mai bine spus, este esența însăși. Ca o regulă generală,toate actele unei ființe își au pricipiul în egoism. Acestuia trebuie să i ne adresăm pentru a găsi explicația unui act oarecare și pentru a descoperi mijloacele prin care ajung oamenii la scopurile propuse. Prin natura lui, egoismul nu are limite. Omul vrea înainte de orice să-și conserve existența și să ramână în afara oricărei suferințe, iar prin suferință înțelege tot ceea ce înseamnă lipsuri și privațiuni. Iși dorește cea mai mare bunăstare posibilă, vrea să posede toate bunurile de care e capabil și face tot posibilul să-și ofere noi bucurii. Orice se opune eforturilor egoismului său, îi provoacă nemulțumirea, furia, ura, căci vede în el un dușman de zdrobit. Vrea, pe cât se poate, să se bucure de tot, să posede tot și pentru că nu reușește, vrea cel puțin să profite până la capăt, după deviza “Totul pentru mine, nimic pentru ceilalți”. Egoismul are dimensiuni gigantice. El se revarsă pe dinafara universului. Puneți un individ să aleagă între dispariția lui și dispariția lumii întregi; nu trebuie să vă spun de ce parte se va înclina balanța în cele mai multe cazuri. Fiecare face din el însuși centrul universului, raportează totul la propria persoană, judecă marile evenimente ce se petrec în fața lui după propriul interes, oricât de mărunt ar fi el.

Una dintre cele mai puternice surse de rea-voință, este invidia; ea este reaua voință însăși, provocată de fericirea, avantajele și bunurile celorlalți. Chiar Herodot spune că nimeni nu este scutit:”De la origini, invidia este înnăscută în oameni”, ea are însă diferite grade. Se nasc o multitudine de vicii, din consistența doar a doi factori primari: din egoism – lăcomia, beția, luxul, aviditatea, avariția, grija pentru propriul interes, nedreptatea, orgoliul, vanitatea, etc., iar din spiritul de ură – gelozia, invidia, reaua voință, răutatea, curiozitatea indiscretă, bârfa, insolența, violența, ura, furia, ranchiuna, spiritul răzbunător, cruzimea, etc. Primul principiu este mai degrabă animalic, iar al doilea mai degrabă diabolic. Intotdeauna una dintre ele domină,exceptând cazurile unde principiile morale sunt dominante. De aici pornesc liniile generale ale clasificării caracterelor după criterii morale. Așadar, criteriul unui act care are valoare morală este absența oricărui motiv de natură egoistă. Orice act moral impune o lungă înlănțuire de motive:

O acțiune nu poate avea loc fără un motiv suficient de puternic,așa cum nici o piatră nu se poate pune în mișcare fără un șoc ori o forță de atracție suficientă.

Din momentul în care acest motiv există, acțiunea nu poate să nu se producă decât dacă un motiv opus, mai puternic, face necesară omiterea ei.

Voința nu poate fi pusă în mișcare decât de bine sau rău în general, luate în sensul cel mai larg al cuvântului și determinate “în raport cu o voință față de care unul este conform, iar celălalt contrar”. Deci, orice motiv trebuie să aibă un raport oarecare cu binele și cu răul.

In consecință, toate acțiunile se raportează, ca la un scop ultim, la o ființă susceptibilă de a simți binele și răul.

Orice acțiune al cărei scop ultim este binele sau răul se cheamă că este egoistă.

Tot ceea ce se afirmă aici despre acțiuni, se aplică tot atât de bine și omisiunilor, în cazul în care apar motive pro și contra.

SECȚIUNEA 5

Motivația – resort psihologic

cauzal al comportamentului

Din punct de vedere comportamental oricare ar fi natura cauzei, ea ne conduce, deci, spre noțiunea de motivație, care este resortul cauzal al comportamentului infracțional. Pe de altă parte, trebuie să diferențiem scopul specific al unui comportament infracțional și anume, a unei infracțiuni concrete, precis determinate. Scopul vizează un anumit rezultat care poate fi anticipat în forma reprezentării. Pentru atingerea scopului, infractorul își planifică și-și pregătește minutios toate acțiunile și toate condițiile necesare (loc, timp, mijloace, procedee, etc. ). Intregul comportament este susținut însă de un motiv sau, mai exact, de o anumită motivație, deoarece pot exista mai multe motive. Această motivație funcționează ca un suport energetic intern, care “împinge” individul, îl determină, îl susține pe tot parcursul acțiunii lor orientate către atingerea scopului. De exemplu, un individ comite infracțiunea de tâlhărie (scopul – obținerea unei sume de bani), motivul constituindu-l nevoia acută de consumare a băuturilor alcoolice costisitoare, sau acoperirea unor datorii ce nu mai suportă amânare fără consecințe amenințătoare; un individ poate comite o infracțiune (scopul constă în a face ceva ilegal), motivul real fiind încercarea de a scăpa de un sentiment accentuat al neincrederii în sine.

Așadar, motivația este punctul de “întâlnire” la nivel individual a diferiților factori care, potențial, pot contribui la comiterea infracțiunii. In cazul în care motivația este conștientizată de către infractor, se pune problema modului în care el se raportează la aceasta și, în general, la comportamentul infracțional (justificările sale, raționamentele sale, concepția sa în legatură cu sine, cu viața, cu societatea, atitudinile sale în raport cu diferite valori sociale, morale, etice, juridice, etc.). Și întrucât motivația joacă un rol deosebit de important în reglarea comportamentului, în vederea creșterii eficienței măsurilor sociale corecționale, considerăm că este absolut necesar să se procedeze la restructurarea și reorientarea subiectului în plan motivațional. In masura în care, ca urmare a diferitelor tipuri de intervenție corecțională, se realizează mutații în planul ansamblului motivațional individual, în sensul că motivele comportamentului sunt în acord și în limitele de acceptanță și toleranță socială, putem avea garanția recuperării sociale a unui infractor.

Cum putem depista mai exact care este baza motivațională reală și specifică unui comportament infracțional? Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm că de mare ajutor ne sunt o serie de noțiuni și cunoștințe din cadrul psihologiei sociale. Astfel, se face diferențierea între motivația extrinsecă și motivația intrinsecă a comportamentului infracțional. In primul caz, individul folosește acest tip de comportament, pe care, de altfel, îl respinge psihologic, în vederea obținerii unor rezultate considerate gratifiante. Raționamentul justificativ în acest caz pare a fi de tipul: “Am făcut-o, deși mi-e rușine de ce-am făcut, pentru că aveam mare nevoie de bani”.

In cazul motivației intrinseci, accentul se mută de pe rezultat pe actiunea în sine, ce devine sursa gratifiantă. In această privință, considerăm că recidiviștii sunt predominant motivați intrinsec.

După părerea noastră, infractorii care comit acte antisociale, motivați predominant extrinsec, sunt mult mai permisivi influențelor corecționale exercitate și ei pot fi recuperați social mult mai ușor și cu mai mari garanții în ceea ce privește abținerea ulterioară de la comiterea unor noi infracțiuni. In ceea ce privește grupul infractorilor al căror comportament infracțional este motivat intrinsec, situația este mult mai complexă, fiind necesară o amplă investigație care să evidențieze, pe de o parte, care este ponderea diferiților factori motivaționali și, pe de altă parte, care sunt tipurile de programe corecționale necesare (psihoterapia).

SECȚIUNEA 6

Tipologia motivelor în săvârșirea unor acte de tâlhărie

(Studiu pe un eșantion de 50 de infractori care au comis infracțiuni de tâlhărie).

In scopul evidențierii unor aspecte motivaționale specifice infracțiunii de tâlhărie, am efectuat un studiu în Penitenciarul Mândrești din județul Vrancea.

SECȚIUNEA 6.1.

Metoda de lucru

Studiul a constat în administrarea unui chestionar structurat pe 33 de întrebări și a avut drept scop reluarea aspectelor motivaționale ce fac materializate faptele de tâlhărie.

S-a avut în vedere alcătuirea unui eșantion cât mai diversificat din punctul de vedere al vârstei, sexului, ocupației și mediului de proveniență. Chestionarul a avut în compunere următoarele întrebări:

Numele și prenumele?

Vârsta (ani, luni)?

Profesia (dacă există / nu există)?

Unde locuiește (provine din mediu urban sau rural)?

Ce studii ai (opt clase, liceu, facultate)?

Numele și prenumele parinților?

Ocupația părinților (la ora actuală)?

Ai frați sau surori?

Crezi că ar fi mai bine să trăim fără a trebuie să muncim (da/nu)?

Care sunt calitățile pe care le prețuiești cel mai mult la oameni?

11.Ce înseamnă pentru tine fericirea?

12.Numește o persoană cunoscută sau un erou din literatură sau cinema cu care ai vrea să semeni. De ce?

13.Ai mai fost condamnat?

14.Cum vezi un mod rapid de a câștiga bani mulți în codiții legale?

15.In general prețuiești viața? (da/nu).

16.Starea civilă pe care o ai? (căsătorit, necăsătorit, concubinaj, divorțat).

17.Ai copii? (da/nu). Câți?

18.Ce cerc de prieteni ai?

19.Cum îți apreciezi copilăria (liniștită, normală, tulburătoare)?

20.Când te-ai gândit să comiți fapta?

21.De ce ai săvârșit fapta?

22.Victima are vreun rol în decizia ta de a comite fapta? In ce mod?

23.Regreți fapta săvârșită? De ce?

24.In condiții prielnice ai mai comite aceeași faptă? (da/nu).

25.Când ai săvârșit fapta?

26.Cum ai comis infracțiunea?

27.Pedeapsa pe care ai primit-o este justă din punctul tău de vedere? (da/nu).

28.Iți pasă de ce vorbește lumea despre tine, acum?

29.Te-ai întâlni deschis cu victima sau ți-ar fi rușine de ea?

30.Crezi că ai fost prins datorită greșelii tale proprii?

31.Ți-e frică de pedeapsă?

32.Cum ai reacționa dacă ți s-ar întâmpla același lucru pe care l-ai făcut tu?

33.Cum îți vezi viața după eliberarea din penitenciar?

SECȚIUNEA 6.2.

Analiza și interpretarea

datelor obținute

In urma centralizării răspunsurilor la chestionarul sus prezentat a rezultat că infracțiunea de tâlhărie reprezintă modalitatea de a eluda legea, în special de către infractorii tineri, 18-30 ani, ce constituie practic 80% din totalul infracțiunilor.

Din cei chestionați peste 40% sunt dintre persoanele fără ocupație. De asemenea s-a evidențiat că ponderea infracțiunilor de tâlhărie este deținută de cele comise pe raza localităților urbane aglomerate 84%, în special a municipiilor reședință de județ.

Referitor la situațiile efectuate pe cei intervievați a rezultat că peste 90% dintre infractori nu au parcurs învățământul superior, ba chiar în proporție de 70% nu au terminat studiile liceale.

La întrebarea dacă ar fi bine să trăim fără să muncim, 56% au răspuns afirmativ, restul de 44% au dat un răspuns negativ.

Cu privire la calitățile prețuite la semeni, un procent ridicat s-a observat la calități ca: încredere, devotament, sacrificiu și în procente mai mici, generozitatea, cinstea.

La întrebarea referitoare la fericire, 40% au răspuns că aceasta înseamnă bani, casă, mașină; 30% au răspuns că ar fi bine să trăiască în altă țară; 20% că fericirea ți-o creează familia; iar 10% au afirmat că sunt fericiți dacă sunt sănătoși.

In legătură cu influența unei anumite persoane sau a unui erou din literatură sau cinema, 42% din cei întrebați au răspuns că admiră actorii străini din filmele cu preponderență violente, 30% au indicat diverși fotbaliști, 28% au spus că nu i-a impresionat nici un personaj.

Un procent de 60% sunt infractori primari, iar 40% sunt recidiviști.

Ca un mod rapid de a câștiga bani mulți în condiții absolut legale, subiecții în cauză în 52% din cazuri au indicat munca la patron, 14% au indicat investiții în comerț și sisteme bingo, loto, etc., 20% munca în străinătate, iar 4% nu au o viziune clară asupra modului de a câștiga bani mulți.

Majoritatea celor chestionați au spus că prețuiesc viața, dar aceasta să fie asociată cu libertatea.

Un procent de 52% din cei chestionați sunt necăsătoriți, 28% trăiesc în concubinaj și doar 20% sunt căsătoriți. De asemenea a rezultat că 24% din infractori au copii.

La întrebarea referitoare la copilărie , 62% au răspuns că au avut o copilărie tulburătoare (victime ale certurilor dintre părinți), 30% din chestionați au avut o copilărie normală, 8% povestesc cu nostalgie de perioada copilăriei lor.

In legătură cu modul de comitere al faptului 75% din ei au acționat în grup, 25% individual; 34% au premeditat fapta, restul de 66% au acționat spontan.

Răspunsurile, privitoare la motivul săvârșirii faptei, au fost diverse: 20% din tâlhari au indicat ca principal motiv al faptei nevoia de bani, 52% au fost sub influența alcoolului, 17% au săvârșit-o din răzbunare, 8% îndemnați de alții, iar 8% din distracție.

Infractorii au fost de acord că manifestarea victimei, etalarea “pe față” a bunurilor sale materiale, au dus la luarea deciziei de a comite infracțiunea.

Un procent de 78% din cei chestionați au declarat că pedepsele primite sunt prea severe în raport cu faptele săvârșite, 22% au afirmat că-și merită pedeapsa.

Un procentaj de 68% din tâlhării au fost comise îndeosebi la adăpostul întunericului, iar cele mai frecvente tâlhării 90% sunt săvârșite de infractori prin folosirea forței fizice, armelor albe, ori de foc, pulverizarea de substanțe lacrimogene.

Un număr relativ ridicat de subiecți 58% au afirmat că le pasă de criticile oamenilor din jurul lor, iar 42% au declarat că nu-i interesează părerea altora.

In legătură cu întâlnirea ulterioară dintre agresor și victimă, 56% din cei întrebați au spus că le e rușine de aceasta, 23% au afirmat că nu-i sensibilizează în nici un fel contactul cu victima, 21% nu s-au putut pronunța.

Referitor la întrebarea dacă drept cauză a arestării sale, stă la bază o anume greșeală în acțiunea sa antisocială, 40% au răspuns că nu cred în existența vreunei greșeli, 50% nu s-au putu pronunța, 10% au spus că au avut unele fisuri în modul de operare.

Un procent de 70% din cei chestionați au afirmat că nu suportă închisorile, 25% au răspuns că sunt obișnuiți, iar restul de 5% au declarat că nu le pasă.

In situația în care subiecții chestionați ar fi în postura de victime ale unei infracțiuni de tâlhărie, în 50% din cazuri aceștia au declarat că s-ar bate cu infractorii, ar opune rezistență, 34% nu ar depune plângere la organul de poliție, iar 16,5% nu s-au putut pronunța.

La ultima întrebare cei chestionați au răspuns în proporție de 66% că și-ar petrece foarte mult timp cu familiie sau prietenii lor, 30% s-ar angaja prestând diferite meserii, iar 4% dintre ei nu au avut nici o opinie.

CAPITOLUL V

CONTROLUL ,PREVENIREA ȘI TRATAMENTUL CRIMEI ȘI CRIMINALITAȚII

Reprezentând preocuparea factorilor instituționalizați și neinstituționalizați cu atribuții de socializare și control social, prevenirea și tratamentul criminalității urmăresc, pe de o parte, eliminarea și diminuarea cauzelor și condițiilor generatoare de delicvență, iar pe de alta parte resocializarea și recuperarea morală și socială a persoanelor cu comportamente aflate în conflict cu legea penală. Ele se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice și extrajuridice, menite să prevină și să combată multiplicarea și proliferarea actelor criminale în diferite medii sociale, prin realizarea protecției și apărării sociale a indivizilor, grupurilor și instituțiilor față de diferite acte delicvente, restabilirea ordinei sociale și normative perturbante prin delicte, repararea prejudiciilor, recompensarea victimelor și sancționarea și pedepsirea criminalilor. Pentru acest motiv, prevenirea și tratamentul presupune atât elaborarea unor politici penale eficiente de combatere și neutralizare a diferitelor delicte și crime din societate, cât și aplicarea unor programe și soluții psiho-sociale, economice și culturale de sprijinire a indivizilor defavorizați social sau care să diminueze, pe cât e posibil, diferențele de inegalitate, statut și putere dintre indivizi și grupuri sociale.

SECȚIUNEA 1

Politici penale de prevenire

Majoritatea legislațiilor penale și a sistemelor de sancționare și tratament penitenciar urmăresc, prioritar, controlul și neutralizarea criminalității, protecția și apărarea socială și juridică a indivizilor, grupurilor și instituțiilor sociale, ca și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale.

Noțiunea de prevenire are două conotații:

una cu caracter socio-psiho-criminologic, care se referă la ansamblul de activități desfășurate în direcția identificării,explicării și diminuării cauzelor și condițiilor generale și speciale, sociale și individuale, obiective și subiective care generează sau favorizează manifestari delincvente în societate.

una cu caracter juridico-penal, care se referă la efectul pe care legislația penală, prin incriminările, sancțiunile și pedepsele prevăzute, le exercită asupra conduitei și comportamentului indivizilor și grupurilor sociale.

In funcție de momentul desfășurării acțiunilor de prevenire, se face distincție între:

măsurile adoptate înainte de producerea delictului (“ante delictum”) care reprezintă, în opinia multor practicieni și specialiști din domeniul dreptului, psihologiei, criminologiei, adevărata prevenție eficientă.

măsurile adoptate în timpul producerii delictului (așa numita intervenție), întreprinse de organele de poliție, procuratură și justiție față de indivizii care au comis delicte și crime.

măsurile adoptate după comiterea delictelor (“post-delictum”), realizate, în principal, de instanțele de judecată prin sistemul de sancțiuni și pedepse aplicat indivizilor, ca și prin rețeaua de instituții în care se realizează internarea acestora (stabilimente deschise sau semideschise, centre de reeducare, penitenciare, etc.).

SECȚIUNEA 2

Modalități și forme de tratament și de resocializare a indivizilor delincvenți

Diversele sisteme de sancționare, tratament și resocializare a delincvenților se fundamentează pe diferite concepții filozofice, morale, politice și religioase având ca finalitate realizarea protecției sociale, prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea și reabilitarea morală și socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deși aceste sisteme includ o gama largă de sancțiuni și pedepse, ele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel încât atat alegerea, cât și aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterarii unor noi fapte antisociale de către individul condamnat și la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind, totodată, o protecție adecvată și pentru societate.

Principiul că detenția și privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluție (“ultimo rațio”) este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancționare a delicvenților, astfel încât, “înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în considerație toate celelalte sancțiuni posibile mai puțin radicale”, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată “numai când cazul în discuție este de așa natură încât pedepsele mai puțin radicale nu pot fi acceptate”.

Cu toate acestea, regimul de tratament și resocializare a delicvenților diferă sensibil de la o țară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise și până la închiderea lor totală în penitenciare și instituții speciale de maximă siguranță și securitate.

Pentru acest motiv, însăși noțiunea de tratament aplicată delicvenților nu este unanim acceptată. Astfel, noțiunea de tratament definește “măsurile individuale și terapeutice care sunt folosite pentru a-i încerca pe deținuți să își schimbe modul de viață și să-i îndepărteze de activitățile lor criminale”.

Indiferent de accepțiunile acordate noțiunii de tratament, acesta trebuie subordonat unor finalități care urmăresc prioritar:

cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici și pregătirea școlară și profesională adecvată a deținuților, în ideea prevenirii deteriorității lor;

dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri sociale prin educare socială și pregătire în vederea readaptării lor potrivit vieții din afara penitenciarului;

c) asistenta de specialitate si indrumarea experta in scopul de solutiona nevoile personale si arezolva problemele personale ale detinutilor.

Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității individului delicvent condamnat la o sancțiune penală, de reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele și valorile acceptate în societate.

Deci, tratamentul de resocializare a infractorului urmărește modelarea personalității acestuia, ameliorarea tendințelor sale reacționale, reinnoirea motivațiilor și modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei și facilitării reinserției sociale prin readaptarea individului la mediul social.

Condiția esențială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării individului delicvent la transformarea propriei personalități. Indiferent dacă se desfățoară în mediul liber (când delincventul nu satisface o pedeapsă privativa de libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individualizat în funcție de diagnosticul pus fiecărui subiect și utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagocice, psiho-terapeutice, psihoanalitice, etc.

Psihoterapia se bazează pe teorii ale psihologiei normale,

patologice și sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în

etiologia cărora apar, cu preponderență, factori psihosociali. Această

metodă constă în stabilirea unei relații speciale de comunicare verbală între terapeut și delicvenți, luați individual ori în grup.

Psihoterapii individuale:

– psihoanaliza – vizează identificarea motivelor inconștiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării și anihilării acestora prin conștientizare.

– psihoterapia rațională – se bazează pe represiunea psihologică, vizând conștientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive și negative ale caracterului său și determinarea acestuia să se autoconcentreze și să-și cenzureze comportamentul, să nu se lase influențat și intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii, etc.

Psihoterapiile colective au la bază interacțiunile care apar la nivelul grupului în scopul depășirii dificultăților relaționale și emoționale ale membrilor grupului. Terapia se bazează pe discuția liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecții își expun propriile probleme și încearcă să se “elibereze” de tendințele negative. Terapeutul îi ajută să conștientizeze etiologia acestor tendințe reacționale și comportamentale, demonstrându-le că în situații identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.

CONCLUZII

Având în vedere starea precară prin care trece România în ultima perioadă, avem de-a face, ca o consecință a acestei stări, cu o creștere a delincvenței de toate tipurile, și cu o oarecare greutate în a stăvili această explozie infracțională ce afectează viața și bunul mers al întregii societăți.

Observăm că nevoia de a avea bani, nevoia de confort creează pentru unii semeni o stare reacțională greu stopabilă, care degenerează în acțiunea antisocială și în final la comiterea faptei incriminate de legea penală.

Am luat la cunoștință faptul că, la baza tuturor actelor infracționale și în speță, tâlhăriile, stau o multitudine de motivații care au un substrat negativ, necesități care nu pot fi satisfăcute decât prin încălcări vădite și conștiente ale legii, prin manifestarea unor comportamente și conduite nedorite și total reprobabile.

Am văzut că invidia, constituie, de asemenea, un factor premergător activității antisociale. Această componentă a personalității umane greu controlabilă, îi îndeamnă pe unii indivizi să materializeze ființa diabolică din ei, acționând ca atare. La fel și sentimentul răzbunării poate constitui element al mobilului în cazul infracțiunii de tâlhărie.

Nu a fost contestată nici părerea că la originea multor infracțiuni de tâlhărie ar sta dorința individului de epatare, dorința de a ieși în evidență, de a se face remarcat de către membrii grupului din care face parte, ba mai mult s-a dovedit că uneori chiar grupul este cel care îndeamnă și facilitează astfel de comportament.