.executarea Silita. Aspecte Comune

Drept

.executarea Silita. Aspecte Comune

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL 1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITÃ

1.1 Scurt istoric al executãrii silite

Executarea silitã, dupã cum s-a stabilit în literatura de specialitate constituie procedura prin mijlocirea cãreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitor sã-și execute obligațiile ce decurg din titlu, sã le aducã la îndeplinire în mod silit .

În mod normal executarea hotãrârii judecãtoresti se face voluntar și numai în caz contrar se recurge la executare silitã, dupã cum se aratã în noua reglementare a executãrii.

Titlul în temeiul cãruia se face executarea este o hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã sau devenitã irevocabilã.

Prin modificarea suferitã de Codul de procedurã civilã în februarie 1948, existau douã categorii de titluri executorii: hotãrârea judecãtoreascã si actele autentice.

În prezent numarul titlurilor executorii a crescut considerabil, însã hotãrârile judecãtoresti ramân cele mai importante titluri, datoritã acestui fapt procedura executãrii fiind reglementatã de normele de procedurã executionalã este înfatisatã ca o parte a procesului civil.

În afarã de acțiunile în constatare, prin care se stabilește existența sau inexistența unui drept subiectiv, și de alte câteva acțiuni, cele privitoare la starea civilã de exemplu, hotarâri ce nu sunt susceptibile de executare silitã, celelalte acțiuni urmãresc realizarea dreptului încalcat și pe calea executãrii silite.

Legea, care recunoaște și garanteazã persoanelor fizice si persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime trebuie sã punã la dispoziția lor si mijlocul legal pentru realizalrea lor. Or, tocmai acesta este specificul constrângerii judiciare – una din formele constrângerii de stat – de a acorda protecție titularului dreptului subiectiv (ori interesului legitim) încãlcat, prin recunoașterea dreptului pe cale procesualã și apoi, prin executarea obligatiei pârâtului, pentru restabilirea ordinii de drept încãlcate.

Dupã cum s-a subliniat în literatura de specialitate judecata-(“cognitio”) – care duce la constituirea titlului executoriu – și executarea silitã (“executio”) nu reprezintã decât douã forme, faze ale aceleiași instituții – actiunea civila. (M.Eliescu, “Unele probleme privitoare la prescripția extinctivã în cadrul unei viitoare reglementãri legale”, S.C.J..nr 1/1956).

În doctrinã s-a aratat cã izvoarele executãrii silite sunt relativ necunoscute, apreciindu-se cã problemele referitoare la executare erau lãsate “la bunul plac al celor interesați, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanșa executarea și care se rezuma la <<strânsoarea de avere>> sau la închisoare pentru debitorul recalcitrant”.

Executarea este întalnitã în anumite documente, de-a lungul istoriei, precum Codul lui Andronache Donici (1814-1817), anumite dispoziții referitoare la vânzarea bunurilor prin licitație (mezat) sunt cuprinse în Hrisovul din 28 decembrie 1785 al lui Alexandru Mavrocordat, Codul lui Andronache Donici, Legiuirea Caragea, Codul Calimah și Regulamentele Organice.

Doctrina de specialitate a semnalat, ca o caracteristicã a vechiului drept românesc instabilitatea care exista în procesul de judecatã si, de asemenea, instabilitatea în executarea hotãrârii, iar ca exemplu s-au luat anumite instituții precum Zavesca-prin care cel care pierde procesul se obliga sã plãteasca Domnului o sumã de bani pentru a se relua judecata și Hierâia-ce reprezenta suma de bani pe care o platea cel ce caștiga procesul pentru a i se asigura dreptul recunoscut prin hotarare.

Prima lege de procedurã civilã , la noi, a fost Codul de procedurã de la 9 septembrie 1865 si pus in aplicare la 1 Decembrie 1865, inspirat din Legea de procedura civilã a Cantonului Geneva, care, la randul ei s-a inspirat din Codul de procedura al Franței din 1806. Potrivit acestui cod hotãrârea se executa dupa învestirea cu formulã executorie silitã imobiliarã, caracterizatã în licitația bunurilor. Tot acest cod prevedea si constrângerea corporalã în dispozițile sale, care, însã, nu și-a gasit niciodatã aplicarea deoarece potrivit Legii constrangerii corporale din 12 septembrie 1884 trebuia sa existe în fiecare județ câte “o casa pentru arestul debitorilor în materii civile și comerciale”, fapt ce nu s-a realizat, legea respectivã cãzând în desuetudine.

In 1900 are loc o modificare substanțialã a Codului de procedurã civilã care, în materia executãrii silite a fost justificatã de chiar autorul reformei, C.G.Dissescu, care afirma cã pe vremea aceea, pentru procedura de executare îl costa pe justițiabil la fel de mulți ani cât pentru a i se recunoaște dreptul si, de asemenea, același autor, semnalând imperfecțiunile Codului în materia urmãririi imobiliare. Dupã rãzboi (primul razboi mondial), Codul de procedurã civilã român de la 1865 a fost din nou supus unor modificari, dintre care mai importantã a fost în 1925, urmatã de cea din 1943.

Dupã al doilea razboi mondial în 1948, a survenit o altã importantã modificare a Codului de procedura civilã, respectiv dispozițiile Cãrtii a-V-a care priveau executarea silitã au fost modificate prin acte normative speciale care derogau de la prevederile codului. Dezvoltarea societãții socialiste în urma modificãrii realizate în 1948 în domeniul dreptului procesual civil s-a repercutat si asupra materiei executãrii.

Astfel, dupã crearea sectorului industrial de stat, prin efectul nationalizarii principalelor mijloace productive, Decretul 199/1948 care reglementa organizarea și funcționarea întregii economii de stat a prevazut cã mijloacele fixe-care asigurau continuitatea si dezvoltarea procedurii nu puteau fi urmãrite. Pe de altã parte, problema urmãririi veniturilor salariatilor, cooperatorilor, “oamenilor muncii” în general, problemã ce în mod intenționat nu fusese abordatã de legislația burghezã decât parțial, a dus la o nouã reglementare, conformã princiipilor dreptului socialist prin Codul muncii si prin modificarea în anul 1954 si apoi 1959, a articolului 409 din Codul de procedurã civilã.

De asemenea, prin Decretul numarul 265/1949, Decretul nr. 307/1953 si Legea 5/1954, au fost introduse forme noi specifice de platã și de executare în raporturile dintre organizatiile socialiste de la vremea aceea.

De asemenea, în raporturile cu persoanele fizice, procedura execuționalã greoaie a codului ce constituia o piedicã serioasã în realizarea drepturilor organizațiilor socialiste prin hotãrâre judecãtoreascã și alte titluri , fapt ce a determinat apariția unor legi speciale succesive, precum Decretul nr. 221/1960 care a adus o reglementare nouã cu privire la executarea silitã împotriva persoanelor fizice, a plãții impozitelor și taxelor neachitate în termen și a creanțelor bãnești ale organizatiilor socialiste.

S-ar mai putea evoca și numeroase alte modificãri ale legislației procesuale civile. În acest sens sunt de menționat restructurarea intervenitã în procedura popririi sau dispozițiile de mare importanțã care au prevãzut și alte titluri executorii, pe lângã hotãrârea judecãtoreascã si actele autentice precum si modificarile aduse prescripției dreptului de a cere executarea silitã.

Toate aceste acte normative elaborate în spiritul si aplicarea directivelor și hotãrârilor de partid, au constituit forme de apãrare, pe cale juridicã a proprietãții socialiste, prin aceea cã se asigura urmãrirea și realizarea, prin constrângere, a debitelor statului sau altor organizații socialiste, care erau recunoscute și stabilite printr-un titlu executoriu.

În acest sens, o formã de executare silitã proprie realizãrii creanțelor dintre organizațiile socialiste o constitue Decretul nr. 387/1952 privitor la urmãrirea unor datorii pe cale notarialã, republicat la 7 iulie 1959. Prin urmare, rezultã de fapt cã, toate aceste cãi de executare silitã au constituit mijloace eficace de apãrare, întãrire și dezvoltare a proprietãții socialiste, care era baza economiei naționale și a dezvoltãrii țãrii noastre pe calea desãvârșirii socialismului și apoi a trecerii la constituirea comunismului.

În Transilvania executarea se realiza dupa Legea LX din 1881, lege care continua sã-și gãseascã aplicare în privința executãrii silite imobiliare fiind modificatã prin legea LXI din 1908, Legea VII din 1912, Legea LIV din 1912, Decretul-lege nr. 272/1938 și Decretul-lege nr. 273/1939.

În acest sens este și practica judiciarã, așa cum rezultã din decizia C.S.J nr. 430/1990 . Uneori însã, s-a observat cã, între 1988-1998 s-a pronunțat în sensul cã Legea LX/1881 modificatã prin Legea LX/1912 nu mai este în vigoare și ca, în Transilvania urmãrirea silitã imobiliarã (când creditorul este o persoanã fizicã) se face comform Codului de procedurã civilã. O atare hotãrâre a fost pronunțatã, de exemplu de fostul Tribunal Suprem – secția civilã, prin dec. nr. 744 din 28 martie 1989,nepublicatã – farã însã ca aceasta sã cuprindã vreo motivare juridicã care sã aibã o consistențã, fiind axatã mai mult pe considerații de naturã politicã.

Deși prin Decretul –Lege numarul 389/1943 s-a extins legislația civilã și comercialã a Vechiului Regat în Romania de peste Carpati, deci s-a extins în județele de peste Carpați între altele și Codul român de procedurã civilã, totuși, în baza art 13 din Decretul-lege nr. 389/1943 s-a statornicit cã, în amintitele zone ale țãrii, executarea silitã asupra bunurilor imobile sau uzufructului imobilelor precum și mãsurile de asigurare asupra acestora se va face potrivit articolului 132, articolului 135-213 și articolului 220-221 din Legea LIV /1912. În acest sens este si decizia civilã nr. 117 din 20 februarie 1990, pronunțatã de Tribunalul Județean Timiș, precum și decizia nr. 641 din 7 august 1992 pronunțatã de secția civilã a C.S.J.

Aceste acte normative reclamã, astãzi, în condiția trecerii Romaniei la economia de piațã, înlocuirea lor, potrivit principiilor instituite odatã cu adoptarea Constituției din 1991. Acestea sunt, de fapt, obiectivele avute în vedere, și realizate de fapt și de drept, prin modificãrile substanțiale ale Codului de procedurã civilã prin OUG 138/2000, Ordonanțã care a vizat în primul rând ultima fazã a procesului civil – executarea silitã.

Adoptarea acestei Ordonanțe a vizat aspecte de ordin redacțional, în sensul cã au fost înlocuiți o serie de termeni arhaici cu termeni corespunzãtori evoluțiilor actuale ale limbii române. De asemenea, s-a renunțat la unele reguli greoaie, de ordin pur formal și au fost create instituții procedurale noi, a cãror necesitate a fost impusã de practica execuționalã.

Astfel au fost suprimate unele etape execuționale reglementate în legislația anterioarã adoptãrii Ordonanței, precum termenul de exercitare a contestației la executare de 15 zile care începe sã curgã din momentele exact precizate de articolul 401 din Codul de procedurã civilã.

O.U.G. nr.138/2000 a adus pentru prima datã în legislația noastrã procesualã și întoarcerea executãrii silite (4041-4043 din Codul de procedurã civilã) complinind astfel o lacunã resimțitã de jurisprudența și semnalatã de doctrinã. Pe aceeași linie de gândire doctrina a socotit ca binevenitã și reglementarea executãrii civile a obligațiilor de a face și de a nu face.

Una dintre cele mai importante modificãri vizeazã suprimarea unora dintre formalitãțile legate de urmãrirea bunurilor imobile.

Printre acestea este de menționat suprimarea recursului împotriva ordonanței de adjudecare, instituție ce era de naturã sã conducã la o încetinire a executãriii silite .

Prin idecizia civilã nr. 117 din 20 februarie 1990, pronunțatã de Tribunalul Județean Timiș, precum și decizia nr. 641 din 7 august 1992 pronunțatã de secția civilã a C.S.J.

Aceste acte normative reclamã, astãzi, în condiția trecerii Romaniei la economia de piațã, înlocuirea lor, potrivit principiilor instituite odatã cu adoptarea Constituției din 1991. Acestea sunt, de fapt, obiectivele avute în vedere, și realizate de fapt și de drept, prin modificãrile substanțiale ale Codului de procedurã civilã prin OUG 138/2000, Ordonanțã care a vizat în primul rând ultima fazã a procesului civil – executarea silitã.

Adoptarea acestei Ordonanțe a vizat aspecte de ordin redacțional, în sensul cã au fost înlocuiți o serie de termeni arhaici cu termeni corespunzãtori evoluțiilor actuale ale limbii române. De asemenea, s-a renunțat la unele reguli greoaie, de ordin pur formal și au fost create instituții procedurale noi, a cãror necesitate a fost impusã de practica execuționalã.

Astfel au fost suprimate unele etape execuționale reglementate în legislația anterioarã adoptãrii Ordonanței, precum termenul de exercitare a contestației la executare de 15 zile care începe sã curgã din momentele exact precizate de articolul 401 din Codul de procedurã civilã.

O.U.G. nr.138/2000 a adus pentru prima datã în legislația noastrã procesualã și întoarcerea executãrii silite (4041-4043 din Codul de procedurã civilã) complinind astfel o lacunã resimțitã de jurisprudența și semnalatã de doctrinã. Pe aceeași linie de gândire doctrina a socotit ca binevenitã și reglementarea executãrii civile a obligațiilor de a face și de a nu face.

Una dintre cele mai importante modificãri vizeazã suprimarea unora dintre formalitãțile legate de urmãrirea bunurilor imobile.

Printre acestea este de menționat suprimarea recursului împotriva ordonanței de adjudecare, instituție ce era de naturã sã conducã la o încetinire a executãriii silite .

Prin importantele schimbãri aduse în materie procesualã, dupã cum s-a apreciat în doctrinã, Ordonanța de Urgențã privitoare la modificarea si completarea Codului de procedura civila reprezintã o încercare reușitã de amelioarare și actualizare a legislației noastre procesuale.

1.2.Natura juridicã a executãrii silite

De obicei, titlul în temeiul cãruia se face executarea, este o hotãrâre judecãtoreascã, care a rãmas definitivã sau a devenit irevocabilã ori a fost datã cu execuție vremelnicã. Pentru acest motiv, faza de executare este ultima parte a procesului civil, proces care începe cu introducerea cererii de chemare în judecatã și se terminã în momentul în care hotãrârea datã de instanța de judecatã este efectiv executatã.

În legãturã cu natura juridicã a executãrii silite, în doctrinã existã mai multe opinii distincte referitoare la acest aspect.

În literatura juridicã mai veche s-a susținut și opinia potrivit cãreia, executarea silitã ar avea caracter administrativ, prin faptul cã rolul instanței judecãtorești se termina în momentul în care a pronunțat o hotãrâre și cã judecata ține de funcția judecãtoreascã, iar executarea silitã de funcția executivã. Aceasta opinie se sprijinã pe ideea cã faza de judecatã propriu-zisã, “jus dicere”, este implicatã în noțiunea de jurisdicție, iar “imperium”, adicã executarea hotãrârii pronunțate de instanțã, nu este cuprinsã în noțiunea de jurisdicție.

O altã opinie existentã în literatura de specialitate este în sensul cã executarea silitã are caracter jurisdicțional, natura sa juridicã nefiind cu nimic influențatã de faptul cã procesul civil poate parcurge uneori numai faza judecãții (de exemplu când hotãrârea nu este susceptibilã de executare sau debitorul își executã de bunã voie obligatiile, iar alteori numai faza executãrii silite când se executã un alt titlu executoriu, decât o hotãrâre datã de un organ jurisdicțional).

Aceastã opinie este acceptatã de literatura de specialitate, dar numai parțial, deoarece nu se poate atribui caracter exclusiv jurisdicțional, prin extindere, la toate executãrile silite reglementate de dreptul comun sau de legile speciale. Avem în vedere în acest caz, în special, procedura execuționalã pentru realizarea creanțelor bugetare, reglementatã prin O.G. nr.11/1996, procedurã în care, instanța nu intervine decât în cazul unor eventuale contestații la executare introduse de cei interesați.

De asemenea se poate observa cã, dintre procedurile execuționale reglementate de Codul de procedurã civilã, urmãrirea silitã mobiliarã, poprirea, urmãrirea silitã a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rãdãcini, urmãrirea silitã imobiliarã, procedura silitã a bunurilor și executarea silitã a altor obligații de a face sau de a nu face- numai poprirea, doar în anumite cazuri (art.453 alin.2 , art.456 lit.b, art.456 lit.b) si art.457) și situația prevazutã de art. 460 pentru validarea popririi, reprezintã exclusiv o procedurã de executare judiciarã, sub forma unui proces civil, în care instanța sesizatã decide asupra înființãrii popririi sau validãrii acesteia, dupã caz, prin hotãrâre.

În rest, toate celelalte proceduri se realizeazã de executorul judecãtoresc, recurgându-se la instanța de judecatã numai pentru rezolvarea anumitor incidente, ce pot apãrea pe parcursul executãrii.

În sistemul actual, executorul judecãtoresc se înfãțișeazã ca un organ auxiliar al justiției, care, astfel cum s-a aratat în literatura de specialitate “lucreazã din ordinul acesteia și sub controlul ei”.

Acest aspect imprimã un caracter mixt procedurii de executare silitã, prin îmbinarea caracterului jurisdicțional cu cel administrativ.

Aceasta este și opinia dominantã în literatura de specialitate, în sensul caracterului mixt al executãrii silite, înfãțișatã ca o activitate complexã în care se îmbinã o laturã jurisdicționalã, reprezentatã de instanțã și de o laturã administrativã, reprezentatã de activitatea executorului judecãtoresc.

Caracterul mixt, dupã cum s-a aratat în doctrinã, rezultã din înseși prevederile Codului de procedurã civilã, care în art.374 aratã cã nu se pot executa decât hotãrârile învestite de instanțã, cu formulã executorie sau alte hotãrâri prevazute de lege care nu necesitã formulã executorie.

Tot Codul de procedurã civilã stabilește și mecanismul procedural al pornirii executãrii, și anume prin sesizarea executorului judecãtoresc, acesta fiind obligat însã de a solicita instanței încunviințarea executãrii, tot el alcãtuind și dosarul de executare.

Problema stabilirii naturii juridice a executãrii silite nu este de datã recentã, ea formând obiect de preocupare atât în literatura strainã de specialitate (cea francezã de exemplu) cât și în literatura românã antebelicã, problemã ce a fost reluatã apoi, de majoritatea proceduriștilor care au tratat, ulterior, în lucrãrile lor aceastã instituție.

Însã, așa cum s-a subliniat în doctrinã, o aprofundare a opiniilor exprimate pe aceasta temã, pentru unii controversatã, pentru alții, destul de clarã în lumina reglementãrilor de astãzi în aceastã materie, nu prezintã interes, decât din punct de vedere teoretic, pur doctrinar, “cãci formele procedurale își urmeazã cursul lor implacabil, independent de o anumitã abordare teoreticã”.

1.3 Normele execuționale și principalele acte normative ce reglementeazã executarea silitã

Normele execuționale își au sediul într-un complex de acte normative legi, decrete, hotãrâri, ordonanțe ale guvernului etc, care au fost sistematizate în literatura de specialitate în funcție de raporturile execuționale pe care le reglementeazã.

Astfel, principalele raporturi execuționale sunt cele reglementate de Codul de procedurã civilã, raporturi ce se formeazã între persoane fizice (creditorul și debitorul) sau persoane juridice de drept privat și, de asemenea între o persoanã fizicã și o persoanã juridicã de drept privat.

Normele cuprinse în Codul de procedurã civilã reglementeazã douã modalitãți de executare silitã, respectiv executarea silitã directã și executarea silitã indirectã .

Executarea silitã directã este reglementatã în trei forme și anume: predarea bunurilor mobile, predarea bunurilor imobile (art. 572-580 C.proc.civ.) și executarea unei obligații de a face sau de a nu face (art. 580-580).

Așa cum s-a subliniat în doctrinã, cele trei forme de executare silitã directã reprezintã procedura aplicabilã în toate raporturile execuționale, indiferent de calitatea creditorului sau debitorului.

Creanțele persoanelor fizice sau juridice se volorificã prin intermediul executãrii silite indirecte. În prezent, Codul de procedurã civilã reglementeazã patru forme de executare silitã indirectã, respectiv: vânzarea bunurilor mobile urmãribile (art 431-449), poprirea (art 452-461), urmãrirea silitã a fructelor neculese și recoltelor prinse de rãdãcini (art 463-470) și urmãrirea silitã a bunurilor imobile (art 488-523).

În materia executãrii silite existã însã și norme derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, pentru executarea creanțelor bãnești din impozite și taxe se aplicã dispoziții speciale, instituite prin norme de procedurã fiscalã și de executare silitã, cum sunt, de exemplu cele prevãzute de Ordonanța Guvernului nr. 61/2002.

De asemenea, în cazul raporturilor execuționale în cadrul cãrora debitorul sau creditorul sunt titulari de conturi bancare, executarea silitã se realizeazã printr-o procedurã simplificatã numitã decontare bancarã. Dispoziții procedurale privind decontarea bancarã se întalnesc în Legea finanțelor publice, Legea bancarã nr. 58/1998, precum și în normele metodologice ale diferitelor bãnci comerciale.

O dispoziție importantã cu privire la decontarea bancarã efectuatã de cãtre unitãțile bancare este prevazutã în mod expres de art. 8 alineatul 1 lit. d din Legea 58/1998. Potrivit acestui text, bãncile, persoanele juridice române și sucursalele bãncilor strãine pot desfãșura, în limita autorizației acordate activitãți de platã și decontare. Dispoziții referitoare la acest mod de executare silitã se întâlnesc și în diferite alte acte normative ce instituie taxe, impozite, amenzi, și alte venituri datorate bugetului și, în lipsa unor asemenea prevederi, decontarea bancarã a creanțelor bugetare se întemeiazã pe normele de principiu ale Legii 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gãrzii Financiare.

Alte creanțe sunt valorificate pe baza procedurii instituite de anumite legi speciale, cum ar fi: creanțele privind rãspunderea materialã a salariaților sunt executate potrivit prevederilor cuprinse în Codul muncii sau în Legea 22/1969 (modificatã prin Legea 54/1994) privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și rãspunderea în legaturã cu gestionarea bunurilor agenților economici autoritãților sau instituțiilor publice.

La fel de speciale sunt și prevederile cuprinse în H.G. nr.280/1990, ce reglementeazã valorificarea creanțelor unitãților de stat și cooperatiste ce privesc vânzarea de mãrfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrãri cu plata în rate.

Referitor la același aspect, și anume la procedurile derogatorii de la dreptul comun, sunt de amintit si urmãtoarele: procedura specialã de executare a amenzilor contravenționale prevazutã de O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, procedura de executare a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publicã intrenã stabilitã prin OUG 51/1998 și completatã prin Legea nr 409/2001, executarea garanțiilor reale mobiliare potrivit Legii 99/1999 privind unele mãsuri pentru accelerarea reformei economice, procedura de sechestrare, urmãrire și vânzare silitã a vaselor prevazute de Codul Comercial precum și normele execuționale ce reglementeazã procedura reorganizãrii judiciare și a falimentului din Legea nr. 64/1995.

1.4 Modalitãțile executãrii silite

Codul de procedurã civilã reglementeazã douã modalitãți de executare silitã și anume: executarea silitã directã și executarea silitã indirectã.

Prin executare silitã directã creditorul tinde sã obținã realizarea în naturã a prestației care formeazã obiectul obligației creditorului.

La rândul ei, executarea silitã directã poate fi mobiliarã, atunci cand obiectul obligației reprezintã un bun mobil, sau imobiliarã, atunci cand poartã asupra unui bun imobil. La aceste doua forme se adaugã o a treia formã prevazutã de art. 580-580-C.proc.civ. și intitulatã “Executarea silitã a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face”.

Prin executarea silitã indirectã creditorul, care are de realizat o creanțã bãneascã, urmãrește sã-și îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului sau, iar în cazul popririi, a celor pe care debitorul le are de primit de la terțe persoane. Codul nostru de procedurã civilã prevede urmãtoarele forme de executare silitã indirectã: urmãrirea silitã mobiliarã (art406-449), poprirea (art. 452-461), urmãrirea fructelor neculese și a fructelor prinse de rãdãcini (art. 463-470) și urmãrirea silitã imobiliarã (art. 448-519)

În literatura juridicã s-a pus problema dacã executarea silitã directã poate fi intevertitã în executare silitã indirectã, iar în acest sens s-au distins douã situatii:

-dacã se pune în executare o hotãrâre cu condamnare alternativã , iar executarea condamnãrii principale nu mai este posibilã, atunci creditorul poate cere executarea indirectã a sumei de bani stabilitã de instanța reprezentând contravaloarea obligației în naturã imposibil de a fi executatã.

În adoptarea acestei soluții s-a ținut seama de faptul cã în dreptul civil regula o reprezintã executarea în naturã, iar executarea prin echivalent excepția.

-dacã se pune în executare o hotãrâre cu o singurã condamnare, iar executarea în naturã a prestației stabilite nu mai este posibilã, atunci creditorul trebuie sã obținã un nou titlu executoriu pe baza cãruia sã poatã trece la executarea silitã indirectã.

De asemenea, în literatura juridicã, înainte de modificarea Codului de procedurã civilã prin O.U.G 138/2000 s-a arãtat cã atunci când executarea silitã directã a unui bun individual determinat devine imposibilã, operația ce se impune spre a ajunge la executarea silitã indirectã nu se reduce pur și simplu la o evaluare a obiectului obligației ce nu poate fi executat nemijlocit. Practic, opereazã novarea, la cererea creditorului, a unei obligații vechi, cu alta nouã (art. 1128 pct. 1 C.civ.), în care obligația de a preda un bun determinat este înlocuitã cu obligația de a plãti creditorului daune-interese, care pot cuprinde paguba efectivã – echivalentul bãnesc al obligației unice ce a devenit cu neputințã de a fi executat în naturã – damnum emergens – sau, dupã caz, și folosul nerealizat – lucrum cessans. Același autor sublinia de asemenea, cã novația prin schimbarea obiectului prestației ce ar putea interveni astfel, în afara unui litigiu, trebuie sã fie prevazutã expres, ea nefiind prezumatã de lege, în caz contrar, întinderea daunelor, putând fi stabilitã numai printr-un alt litigiu, o altã activitate de judecatã.

Aceastã situație a fost rezolvatã în reglementarea actualã prin prevederile art. 574 Cod de proc. civ. care dispune cã: “ dacã în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumã urmeazã a fi platitã ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilitãții predãrii acestuia, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili aceastã sumã prin hotãrâre, datã cu citarea pãrților.” Alegerea formei de executare rãmâne, în principiu, la latitudinea creditorului.

Existã însã situații în care chiar legea prescrie creditorului procedura de executare pe care trebuie sa o urmeze.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 273 din Codul muncii, suma stabilitã pentru acoperirea daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauzã din partea angajatorului la care este încadratã în muncã, în condițiile legii. Dacã contractul de muncã se desface înainte ca debitorul sã fi despãgubit unitatea creditoare, iar acesta se încadreazã la o altã unitate, atunci executarea se va face de cãtre noua unitate, pe baza titlului executoriu transmis de cãtre unitatea care a fost pagubitã (art. 274 alin.1 din Codul muncii).

O altã reglementare derogatorie se referã la situațiile în care legea îl obligã pe creditor ca, în anumite condiții, sã-și valorifice titlul executoriu exclusiv prin poprire. In conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. 2 Cod proc. civ., pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau de alocație pentru copii, precum și în cazul sumelor datorate cu titlu de despãgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vãtamarea integritãții corporale sau a sãnãtatii, în situația în care executarea se face asupra salariatului sau asupra altor venituri periodice cunoscute, realizate de debitor, instanța de fond dispune, din oficiu, înființarea popririi, de îndata ce hotãrârea este executorie potrivit legii.

În cazurile prevazute mai sus, dacã debitorul își schimbã locul de muncã la o altã unitate sau este pensionat, poprirea rãmâne în ființã.

Unitatea de la care pleacã debitorul are obligația de a trimite actele prin care s-a înființat poprirea, unitãții la care se aflã noul loc de muncã al debitorului sau organului de ocrotire socialã care, de la data primirii acestor acte, devine terț poprit.

Dacã debitorul parãsește unitatea fãrã ca aceasta sã cunoascã noul loc de muncã, ea îl va încunoștinta pe creditor despre aceastã împrejurare. Dupã aflarea noului loc de muncã al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoștința unitãții de la care a plecat debitorul pentru a se proceda conform modului precizat mai sus.

În afarã de aceste situații, Codul de procedurã civilã mai prevede, în cazul executãrii silite indirecte, anumite restrângeri ale dreptului creditorului de a-și alege modalitatea de executare. Astfel, art.491 Cod proc. civ. dispune cã “imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicție nu poate fi urmãrit silit înaintea urmãririi mobilelor sale”.

De asemenea, art. 499 Cod proc. civ. prevede cã în cazul executãrii silite imobiliare debitorul poate, dupã primirea somației, sã cearã instanței de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, sa-i încuviințeze ca plata integralã a datoriei, inclusiv dobânzile și cheltuielile de executare, sã se facã din veniturile imobilului urmãrit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. În cazul admiterii cererii debitorului, instanța va dispune suspendarea urmãririi silite imobiliare.

CAPITOLUL 2. PARTICIPANTII LA EXECUTAREA SILITA

Organele de executare au fost învestite cu autoritate de stat în scopul de a impune realizarea întocmai a dispozițiilor cuprinse într-o hotãrâre judecãtoreascã sau într-un alt titlu executoriu.

În cadrul executãrii silite întalnim urmãtorii participanți: pãrțile, instanța, organul de executare, alte persoane și organe.

În faza de executare silitã pãrțile se numesc creditor (titularul titlului executoriu) și debitor ( cel ținut de îndeplinirea titlului executoriu).

Principalele organe de executare silitã sunt executorii judecãtoresti. In sistemul nostru judiciar executorii judecãtorești au fost considerați ca auxiliari ai justiției, dupã cum s-a subliniat în doctrinã. Tot același autor (I.Leș) a opinat în sensul cã noua reglementare (a statutului executorilor) “poate determina o schimbare a rolului acestora în realizarea executãrii silite și considerarea lor nu numai ca auxiliari ai justiției, ci și ca ai pãrților.”

În dreptul comparat existã soluții diverse în legaturã cu organizarea executãrii silite. Astfel, în Franța executarea hotãrârilor se face de cãtre “les huissier de la justice”, dar ei, acționând la cererea pãrților, au fost considerați ca auxiliari ai lor ( pãrților).

În dreptul elvețian, executarea silitã este reglementatã de legislația cantonalã. În legaturã cu acest aspect trebuie mentionat faptul cã, în 1977 mai multe cantoane elvețiene au încheiat un concordat care reglementeazã executarea silitã într-un canton parte la acest act. Concordatul cuprinde și o listã a autoritãților ce au competența în materie de executare silitã.

În Quebec hotãrârea se executã de catre un huissier, un sheriff sau de ofițerii acestuia din urmã. În sistemul juridic din St. Lucia hotararea este pusã în executare numai de cãtre șerif.

Executarea silitã are ca scop tocmai posibilitatea realizãrii efective a dreptului subiectiv, iar în caz de împotrivire din partea debitorului, îndeplinirea obligațiilor cuprinse în titlul executoriu. De aceeea, executarea silitã, dupã cum reiese din însãși denumirea sa, intervine numai în cazul neexecutãrii de bunã voie a mãsurilor dispuse de judecãtor.

Acest principiu este consacrat în art. 371 ind.1 alin. 1 Cod proc. civ. care prevede cã “ Obligația stabilitã prin hotãrârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunã voie”

În acest sens este și practica judiciarã, dupa cum se aratã chiar într-o decizie a fostului Tribunal Suprem ( C.S.J. în prezent), decizie care dispune cã executarea unei hotãrâri se poate face prin plata de bunãvoie de cãtre debitor, iar în caz de refuz din partea sa, creditorul e îndreptatit sã procedeze la executarea silitã.

De asemenea, într-o altã hotãrâre, de datã mai recentã se aratã cã: “prestația cuprinsã într-un titlu executoriu trebuie executatã de bunã voie, iar nu neapãrat prin constrângere, cu ajutorul autoritãții de stat[…]”.

2.1. Pãrțile

În principiu, dreptul creditorului și obligația debitorului sunt personale, în sensul cã nimeni nu poate urmãri pe cineva decât pentru un drept ce-i aparține, dupã cum nimeni nu poate fi urmãrit decât pentru propria sa datorie.

De la acest principiu existã și excepții, care se referã la transmiterea drepturilor și obligațiilor procesuale, precum și cele referitoare la legitimarea procesualã activã.

Astfel, în afarã de titularul dreptului înscris în titlul executoriu, mai pot porni executarea silitã și: succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului, creditorii creditorului, procurorul, iar în unele situații, chiar instanța din oficiu.

De asemenea, în afarã de debitor, mai pot fi urmãriți garanții și moștenitorii universali sau cu titlu universal ai debitorului, care rãspund cu întreaga lor avere, iar dacã au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, numai în limita bunurilor succesorale, ori moștenitorii cu titlu particular ai debitorului, numai pentru bunul primit prin testament ori legat cu titlu particular și numai dacã obligația este legatã de acest bun.

În ceea ce privește coparticiparea procesualã, în literatura juridicã s-a subliniat deosebirea fațã de faza judecãții, și anume în faza de executare silitã coparticiparea procesualã poate fi numai activã, în sensul cã mai mulți creditori pot urmãri același debitor, fiind exclusã coparticiparea pasivã sau mixtã. S-a aratat cã acest lucru determinã “caracterul unipatrimonial al executãrii silite”.

Atunci când existã mai multi debitori, creditorul va trebui sã inițieze o procedurã de executare distinctã pentru fiecare dintre debitorii sãi, aceeași fiind situația și în cazul executãrii silite indirecte prin poprire când creditorul indicã mai mulți terți popriți, formându-se dosare de executare distincte.

În faza executãrii silite pãrțile au anumite drepturi si obligații comune, dar și anumite drepturi și obligații specifice.

Astfel, pãrțile au dreptul de a participa la executare, personal sau prin reprezentant, trebuie sã fie înștiințate despre începerea executãrii silite și despre actele procedurale desfãșurate pe parcurs, dreptul de a cunoaște toate actele din dosar și de a pretinde ca declarațiile lor sã fie consemnate în procesele verbale încheiate de organele de executare, dreptul de a fi asistate sau reperezentate de avocați ori de a beneficia de serviciul unui interpret, în cazul în care nu cunosc limba românã, dreptul de tranzcționa cu privire la modul executãrii și la obiectul ei, dreptul de a solicita restituirea cheltuielilor de executare.

Una dintre obligațiile cele mai importante ce incumbã pãrților în aceastã fazã a procesului civil este aceea de a-și exercita drepturile procesulale cu bunã-credințã și potrivit scopului în vederea cãruia au fost recunoscute de lege, în sensul avut în vedere de art. 723 Cod proc. civ.

Pe lângã aceastã obligație, pãrtile mai au și altele, semnalate de literatura juridicã.

Astfel, creditorul-persoanã juridicã de drept public trebuie sã depunã toate diligențele necesare în vederea realizãrii creanței sale. Aceasta înseamnã cã trebuie sã ia din timp mãsurile asiguratorii care se impun (chiar înainte de introducerea acțiunii), sã comunice instanței sau organului toate datele obținute în vederea identificarii bunurilor sesizabile ale debitorului (în cazul executãrii silite indirecte mobiliare) sau a persoanei care a dobândit ulterior încuviințãrii executãrii silite imobilul ce a fost proprietatea debitorului (în cazul executãrii silite indirecte imobiliare) ori a terțului poprit în mâinile cãruia urmeazã a se înființa poprirea.

De asemenea, creditorul persoanã juridicã de drept public este obligat sã ținã la zi evidența creanțelor sale, din care sã rezulte dacã creanța a fost pusã în executare și stadiul în care se aflã executarea silitã.

Debitorul are și el anumite obligații specifice, printre care: obligația de a nu se împotrivi la executarea începutã în temeiul unui titlu executoriu, obligația de a permite organelor de executare accesul la bunurile sale, de a nu înstrãina în frauda creditorilor bunurile din patrimoniul sãu, în timpul executãrii silite, bunuri care fac obiectul urmãririi, obligația de a suporta cheltuielile de executare ( art. 3717 Cod proc. civ.)

În faza executãrii silite, terții, de asemenea pot avea, în anumite situații, obligații specifice.

Astfel, dupã încuviintarea executãrii silite, tertul poprit are obligația de a plãti creditorului ceea ce datora debitorului.

De asemenea, persoanele cãrora le-au fost încredințate bunurile debitorului sau bunurile litigioase cu prilejul executãrii silite rãspund pentru orice prejudicii aduse creditorului prin neglijența lor, iar dacã au fost de rea-credințã, se va putea angaja și rãspunderea penalã pentru abuz de încredere- art. 422 Cod proc. civ.

În aceeași situație se aflã și sechestrul judiciar, care va rãspunde pentru pagubele cauzate creditorului, atunci când din vina sa bunul nu va putea fi predat acestuia ori va putea fi tras la rãspundere pentru infracțiunea de abuz de încredere sau de sustragere de sub sechestru.

2.2. Organele de executare

În aceastã materie organele de executare silitã sunt: executorii judecãtorești, organele financiare și executorii bancari.

Executorii judecãtorești sunt organe cu plenitudine de competențã în materie de executare silitã.

Potrivit art. 373 alin.1 C.proc.civ. hotãrârile judecãtorești și celelalte titluri executorii se executã de executorii judecãtorești din circumscripția judecãtoriei în care urmeazã sã efectueze executarea ori, în cazul urmãririi bunurilor, de cãtre executorii din circumscripția judecãtoriei în care se aflã acestea.

Atribuțiile executorilor sunt statornicite prin Legea 188/2000 privind executorii judecãtorești.

Ei executã hotãrârile pronunțate în cauzele civile, dispozițiile cu caracter civil cuprinse în hotãrârile pronunțate în cauzele penale, ca și orice alte titluri executorii, în afarã de cele care, potrivit legii, sunt de competența altor organe.

Executorii judecãtoresti solicitã instanței de executare încuviințarea hotãrârii și verificã dacã titlul executoriu e învestit cu formulã executorie, conform art. 268 din Codul de procedurã civilã, dacã acesta a fost emis de organul competent, dacã au fost respectate condițiile legale referitoare la titlul care se executã, daca hotãrârea învestitã cu formulã executorie a fost semnatã de cãtre președinte și grefier, dacã cererea de executare e depusã înauntrul termenului de prescripție etc.

Atunci când întâmpinã opunerea debitorului la executare, executorul judecãtoresc poate cere sprijinul organelor de poliție în vederea respectãrii dispozițiilor legale în temeiul cãrora se face executarea.

De asemenea, existã anumite situații când executorul judecãtoresc nu poate efectua actele de executare decât în prezența organelor sau a persoanelor expres prevãzute de dispozițiile legale.

Calitatea de organe de executare silitã revine și organelor financiare, calitate ce izvorãște din legile speciale.

Este vorba despre organele financiare de sector ale municipiului București, cele municipale, orãșenești și comunale, care își îndeplinesc sarcinile privind executarea silitã prin inspectori, agenți fiscali, precum și prin alți agenți fiscali delegați sã facã încasãri.

Potrivit art. 20 alin.5 din Legea 146/1997, astfel cum a fost modificatã prin O.U.G. 34/2001, hotãrârea prin care partea este obligatã sã plãteascã taxe judiciare de timbru sau amenzi judiciare, precum și cheltuielile avansate de stat pentru desfãșurarea proceselor penale și care sunt suportate de pãrți sau de alți participanți la procesul penal constituie titlu executoriu și va fi pus în executare silitã de cãtre organele de executare ale unitãților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a cãror razã teritorilalã își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea creanțelor bugetare.

Pânã la intrarea în vigoare a Legii 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii 146/1997, cheltuielile juduciare erau puse în executare de executorul judecatoresc. Dupã aceastã datã, competența a revenit organelor Ministerului Finanțelor Publice, fapt ce a dus la apariția unor probleme în practicã deoarece Camera Executorilor Judecãtorești de pe lângã Curtea de Apel București a restituit instanțelor judecãtorești mai multe titluri executorii reprezentând cheltuieli judiciare care fuseserã puse în executare înainte de intrarea în vigoare a ordonanței mai sus menționate, apreciind în mod neîntemeiat cã acestea nu mai sunt de competența executorilor judecãtorești.

Dar, dupã cum s-a arãtat în literatura de specialitate, în acest caz, fiind vorba de aplicarea în timp a actelor normative, legea de procedurã civilã nouã este de imediatã aplicare, ea neretroactivând, ceea ce înseamnã cã se va aplica tuturor situațiilor ivite dupã intrarea sa în vigoare.

În concluzie, din dispozițiile OG 34/2000 reiese cã organele financiare au obligația de a pune în executare numai taxele judiciare de timbru, amenzile si cheltuielile judiciare, care au devenit titluri executorii dupã intrarea în vigoare a acestei ordonanțe.

Organele financiare au competența, de asemenea, de a pune în executare și creanțele bugetare prevazute de OG 61/2002, intratã recent în vigoare, ordonanțã ce a abrogat vechea OG 11/1996.

Încasarea și urmãrirea creanțelor bugetare, care sunt administrate de Ministerul Finantelor, se asigurã de cãtre acesta și de cãtre unitãțile sale teritoriale: Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene și ale municipiului București, Direcția generala a vãmilor, pentru creanțele stabilite în vamã, prin unitãțile ei subordonate.

Astfel, în sensul art. 5 din ordonanțã, acestea sunt organele de executare pentru aceastã categorie de creanțe: direcția de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor, direcțiile teritoriale, însã, încasarea efectivã, prin executare silitã sau într-o alta modalitate, poate fi facutã și de cãtre alte organe, potrivit legii.

Art. 5 din OG 61/2002 determinã competența teritorialã ce revine în acest caz organului de executare în a cãrei razã teritorialã își au sediul sau domiciliul fiscal persoanele fizice sau juridice, adicã unde contribuabilii sunt luați în evidențã ca plãtitori de taxe, impozite și alte venituri ale bugetului de stat, precum și unitãțile vamale pentru obligațiile datorate în vamã.

Dupã cum s-a semnalat și în doctrinã, anterior abrogãrii OG 11/1996, legea distingea între “competența de realizare a urmãririi silite a creanțelor bugetare și competența de coordonare a acesteia.”

De asemenea, tot în doctrinã se arãta cã dispozitiile cuprinse în hotãrârile instanțelor Curții de Conturi se executã tot prin organele teritoriale ale Ministerului Finanțelor. În acest sens, potrivit art.87 alin.1 din Legea 94/1992, în cazul când împotriva hotãrârii pronunțate în primã instanțã s-a declarat recurs, Sectia Jurisdicționalã trimite instanței de executare un extras al deciziei pronunțate de ea, pentru a puea fi pusã în executare.

O dispoziție asemãnãtoare este cuprinsã și în art. 85 din Legea 94/1992. Potrivit acestei norme, hotãrârile irevocabile ale instanțelor de contencios administrativ se trimit instanțelor jurisdicționale de executare din sistemul Curtii de Conturi.

Un alt organ de executare îl reprezintã executorii bancari, care își desfașoarã activitatea potrivit art. 88 din Legea 58/1998 și a Ordinului nr. 2628/C din 08.11.1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari.

Potrivit art. 1 din statutul Corpului executorilor bancari, se poate înființa Corpul executorilor bancari în fiecare bancã, persoanã juridicã, costituitã ca societate comercialã, autorizatã de Banca Nationala a României, conform Legii nr. 58/1998, sau în cadrul asociațiilor profesionale, în condițiile convenite de bãncile interesate.

Art. 2 din Statut prevede cã executorii bancari pot sã îndeplineascã orice activitãți legale în scopul realizãrii voluntare, sau, când este cazul, prin executare silitã a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii emise de bãnci.

Același articol prevede, de asemenea, cã executorii bancari au îndatorirea de a-și exercita atribuțiile și de a efectua orice act necesar pentru îndeplinirea executãrii silite cu respectarea strictã a dispozițiilor Codului de procedurã și a celorlalte reglementãri aplicabile în materie.

Competența executorilor bancari e stabilitã de art. 10 din Statut, potrivit cãruia aceștia au urmatoarele atribuții:

pun în executare titlurile executorii aparținând bãncii în care își desfãșoara activitatea și efectueazã actele de executare necesare în toate formele de executare silitã, prevazute de Codul de procedurã civilã și de alte dispoziții legale aplicabile în materie;

notificã actele judiciare si extrajudiciare;

comunicã actele de procedurã;

recupereazã pe cale amiabilã creanțele bãncii;

aplicã mãsurile asigurãtorii dispuse de instanța judecatoreascã în favoarea bãncii în care își desfãșoara activitatea;

întocmesc procesele verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de cãtre debitorul bãncii, potrivit dispozițiilor Codului de procedurã civilã;

întocmesc, potrivit legii, protestul de neplatã a cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor;

constatã starea de insolvabilitate a debitorului urmãrit;

efectueazã orice alte acte sau operațiuni prevazute de dispozițiile legale, aplicabile executãrii titlurilor executorii aparținând bãncilor.

Din dispozițiile art. 22 din Statut rezultã cã activitatea acestor executori este supusã controlului judecãtoresc. Aceasta înseamnã cã executorilor bancari le sunt aplicabile dispozițiile Cãrții a-V-a a Codului de proc. civ. privind executarea silitã, inclusiv aceea de a solicita instanței de executare încuviințarea executãrii silite.

Tot în materia executãrii silite bancare trebuie fãcute unele precizãri referitoare la contractele de credit încheiate înainte de adoptarea Legii 58/1998 și la contractele de împrumut încheiate dupã adoptarea acestei legi.

Astfel, anterior adoptãrii Legii bancare (58/1998), contractul de credit bancar era titlu executoriu numai atunci cand Banca Naționalã avea calitatea de creditor, ceea ce însemna cã, pentru a-l pune în executare, bãncile aveau obligația de a obține mai întâi o hotãrâre judecatoreascã definitivã și irevocabilã, pe care sã o învesteascã cu formulã executorie.

În ceea ce privește contractele de împrumut încheiate dupã adoptarea Legii 58/1998, acestea constituie titluri executorii, conform art. 56, ceeea ce înseamnã cã pot fi puse în executare dupã învestirea lor cu formulã executorie.

În ceea ce privește rãspunderea executorilor bancari, poate fi angajatã rãspunderea civilã dacã, prin încãlcarea îndatoririlor profesionale au cauzat vreun prejudiciu sau rãspunderea disciplinarã a executorului bancar, care e stabilitã de regulamentul de organizare și funcționare a bãncii și de alte reglementãri aplicabile în materie.

De asemenea, în afarã de aceste douã forme de rãspundere, mai poate fi angajatã, în condițiile legii și rãspunderea materialã, administrativã sau penalã a executorului bancar.

2.3. Instanța judecãtoreascã

În urma modificãrii Codului de procedurã civilã prin Ordonanța 138/2000, rolul instanței s-a redus simțitor în cadrul procedurii execuționale, dar ea continuã sã rãmânã “un participant principal și necesar” în aceastã fazã a procesului civil.

Potrivit art. 373 alin. 2 Cod proc. civ., instanța de executare este judecãtoria în circumscripția cãreia se va face executarea, în afarã de situațiile în care legea dispune altfel. Aceasta înseamnã cã, în cazul executãrii silite, mobiliare sau imobiliare, instanța de executare va fi judecãtoria în circumscripția cãreia se aflã bunurile supuse urmãririi, iar în cazul executãriii silite prin poprire instanța de executare va fi judecãtoria în circumcripția cãreia se afla sediul terțului poprit.

Potrivit art. 3731 alin.1 C. proc. civ. instanța de judecatã este cea competentã sã încuviințeze executarea silitã a unui titlu executoriu, de aceea poartã denumirea de “instanța de executare”.

Astfel, în faza executãrii silite instanța de executare are urmatoarele atribuții:

încuviințeazã executarea silitã (art. 3731 Cod proc. civ.), printr-o încheiere datã fãrã citarea pãrților, în camera de consiliu;

învestește cu formulã executorie hotãrârile supuse executãrii silite, potrivit art. 374 Cod proc. civ., cu excepția încheierilor executorii, a hotãrârilor executorii provizoriu și a altor hotãrâri prevãzute de lege;

c) soluționeazã problemele litigioase ivite în cursul executãrii, prin judecarea contestației la executare;

d) se pronunțã prin încheiere, ce poate fi atacatã cu recurs, asupra cererilor de suspendare sau de încetare a executãrii silite formulate de debitor ori de orice altã persoanã interesatã potrivit dispozițiilor art. 403, art. 428 si art. 523 Cod proc. civ.;

e)dacã terțul poprit nu-și îndeplineste obligațiile ce-i revin pen-

tru efectuarea popririi, poate dispune validarea popririi la cererea creditorului, debitorului sau a organului de executare, cerere ce poate fi depusã în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia sã consemneze sau sã plateascã suma urmaribilã.(art. 460 Cod proc. civ.)

f) se pronunțã prin încheiere irevocabilã asupra cererii formulate de debitor în temeiul art. 499 Cod proc. civ. de suspendare a urmãririi imobiliare pe o perioadã de 6 luni;

g) soluționeazã prin încheiere irevocabilã cererile formulate de cei interesați (debitorul în primul rând) în temeiul art. 503 alin. 2 Cod proc. civ.;

h)se pronunțã asupra cererilor de suspendare a împãrțirii prețului de adjudecare a imobilului urmãrit pânã la judecarea definitivã a cererii de evicțiune;

i)stabilește prin încheiere supusã numai recursului suma globalã cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmãrire, conform art. 566 Cod proc. civ.;

j) soluționeazã contestația formulatã în temeiul art. 569 alin. ultim și art. 570 Cod proc. civ.;

k)poate dispune, conform art. 573 Cod proc.civ., prin încheiere irevocabilã, ca executarea silitã a obligației prevãzute la art. 572 Cod proc. civ. sã se facã de îndatã, fãrã somație;

l) stabilește potrivit art. 574 alin. 1 Cod proc. civ., prin hotãrâre supusã numai recursului, suma ce urmeazã a fi platitã ca echivalent al lucrului, în cazul imposibilitãții predãrii acestuia;

m) conform dispoziției art. 5804 alin.2 Cod proc. civ., poate autoriza pe creditor, la cererea acestuia, sã desființeze el însuși sau prin alte persoane, pe socoteala debitorului, lucrãrile fãcute de acesta împotriva obligației de a nu face.

Dupã cum rezultã din dispozițiile art. 45 alin. 4 Cod proc. civ. raportate la art. 27 lit g) din Legea 92/1992 republicatã, participarea procurorului în faza executãrii silite poate îmbrãca urmãtoarele forme:

poate solicita punerea în executare o hotãrârilor judecãtorești, indiferent dacã a participat sau nu la judecata pricinii în care s-a pronunțat hotãrârea a cãrei executare se solicitã;

poate formula contestație la executare pentru anularea actelor de executare ilegale, putând cere instanței de executare și suspendarea executãrii;

poate sã participe și sã punã concluzii în procedurile execuționale jurisdicționale pornite de creditor, în contestația la executare exercitatã de alți participanți la executarea silitã și în cererile care au ca obiect întoarcerea executãrii;

poate sã introducã ordonanța președințialã în vederea înlãturãrii piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executãrii silite ori pentru întoarcerea executãrii;

poate sã introducã o cerere de drept comun având ca obiect întoarcerea executãrii.

2.4. Participarea terților

Existã anumite situații când terțe persoane au interesul sã intervinã la o executare începutã sau atunci când legea prevede obligații specifice pentru terți.

Așadar terții participã voluntar sau forțat la faza de executare silitã.

Se disting urmãtoarele situații:

terțul care pretinde cã are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmãrit poate introduce contestație la executare;

soțul care pretinde cã, pentru datoria personalã a celuilalt sot, se urmãrește un bun comun, poate formula contestație la executare;

în cazul popririi, terțul poprit are anumite obligații legale prevãzute de art. 454 alin. 2 C.proc. civ.;

în cazul executãrii silite indirecte mobiliare, dacã debitorul refuzã sã primeascã în custodie bunurile urmãrite sau nu este de fațã la aplicarea sechestrului, atunci executorul judecãtoresc va da în pãstrare aceste bunuri unui custode, care, potrivit art.422 C. proc. civ. va fi rãspunzãtor de orice pagubã produsã din neglijența sa, creditorului;

custodele, numit de executor în cadrul urmãririi silite a fructelor neculese poate fi debitorul sau o terțã persoanã și are anumite obligații potrivit art. 422 C. proc.civ.

la urmãrirea silitã indirectã imobiliarã executorul judecãtoresc poate numi un administrator-sechestru, care trebuie sã îndeplineascã obligațiile stabilite în sarcina sa;

pânã la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, creditorii care și-au depus titlurile pot participa la distribuirea acestei sume potrivit art. 563 alin.1 C. proc. civ.

CAPITOLUL 3. DREPTUL DE PORNI EXECUTAREA SILITA

3.1. Considerații generale

Pentru a porni executarea silitã, creanța ce urmeazã sã fie pusã în executare trebuie sa fie certã, lichidã si exigibilã, iar dreptul de a executa sã fie constatat printr-un înscris întocmit potrivit legii și denumit titlu executoriu. Însã, pentru a începe executarea silitã este necesar ca aceasta sã fie cerutã de creditor, astfel cã cererea de executare silitã reprezintã actul procedural prin care este pornitã executarea silitã.

La cererea de executare se va atașa titlul executoriu în original și copie precum și alte acte de care înțelege sã se foloseascã creditorul; atunci când cererea a fost fãcutã prin reprezentant, se va depune și dovada calitãții de reprezentant în care se va preciza în mod obligatoriu cã aceasta a fost datã pentru executarea silitã.

Potrivit dispozițiilor Legii 146/1997, astfel cum a fost modificatã prin Hotãrârea Guvernului nr.752/1999, cererea de executare silitã se timbreazã cu suma de 75.000 de lei reprezentând taxa judiciarã de timbru și cu 3.000 de lei timbru judiciar.

Creditorul trebuie sã-și justifice urmãrirea silitã prin existența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Potrivit art. 379 alin.1 din Codul de proc. civ. “ nici o urmãrire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanțã certã, lichidã și exigibilã”. Același articol aratã și ce se înțelege prin caracterul cert și lichid al unei creanțe.

Astfel, potrivit alin.3 “creanța certã este aceea a cãrei existențã rezultã din însuși actul de creanțã sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”, iar potrivit alin.4 al aceluiași articol (379) “creanța este lichidã atunci când câtimea ei este determinatã prin însuși actul de creanțã sau când este determinabil cu ajutorul actului de creanțã și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanțã, chiar dacã prin aceastã determinare ar avea nevoie de o deosebitã socotealã”.

Deși textul articolului 379 impune și cerința exigibilitãții creanței (spre deosebire de reglementarea anterioarã), nu definește acest termen.

Însã, în conformitate cu dispozițiile art. 1023 Cod civ., nu poate fi cerutã plata unei creanțe neexigibile (potrivit acestui text “aceea ce se datorește cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plãtește nu se poate repeti”), prin urmare, creditorul nu poate porni executarea silitã în temeiul unei astfel de creanțe.

Deși în cazuri excepționale legea permite creditorului de a se adresa instanței pentru a obține o hotãrâre, fãrã ca dreptul la acțiune sã fie încã actual, instanța poate admite cererea înainte de ajungerea creanței la scadențã, dar hotãrârea trebuie sã prevadã expres cã executarea se va putea face numai la data împlinirii termenului.

În aceste cazuri, instanța poate acorda debitorului un termen de grație prin care, dupã ce i se recunoaște în hotãrârea condamnatorie obligația de platã, prin aceeași hotãrâre i se acordã unul sau mai multe termene de platã.

Dacã este pusã în executare o creanțã care nu e certã sau exigibilã debitorul poate cere anularea titlului executoriu sau a procedurii de executare silitã.

Lipsa caracterului lichid al creanței duce numai la amânarea executãrii, pâna la determinarea exactã a sumei datorate, de cãtre organul de executare (potrivit art. 3712 alin.2).

Dreptul de a cere executarea silitã trebuie exercitat înãuntrul termenului de prescripție stabilit de lege, altfel se stinge dreptul creditorului de o obține executarea silitã.

De asemenea, prescripția dreptului de a cere executarea silitã are ca efect și stingerea obligației organului de executare de a-l sprijini pe creditor în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în titlul executoriu, precum și stingerea obligației debitorului de a se conforma dispozițiilor titlului executoriu.

Din dispozițiile art. 405 C. proc.civ. rezultã cã termenul general de prescripție, termen ce își va gãsi aplicare ori de câte ori legea nu prevede un termen special de prescripție, iar în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare termenul de prescripție este de 10 ani.

Potrivit art. 405 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, prescripția începe sã curgã de la data când se naște dreptul de a cere executarea silitã.

Pe perioada curgerii termenului de prescripție însã, este posibil sã intervinã anumite cauze obiective care sã-l împiedice pe creditor sã obținã executarea silitã ori este posibil ca acesta sã fi îndeplinit anumite acte pentru realizarea dreptului sãu, fãrã însã sã fi putut obține realizarea lor deplinã. În asemenea situații, cursul prescripției se suspendã sau este întrerupt. (cauzele de suspendare precum și cele de întrerupere sunt expres prevãzute de Codul de procedurã civilã, fiind reglementate prin art. 4051 si 4052 ).