. Examinarea Criminalistica a Armelor de Foc Dupa Urmele Principale ale Tragerii

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind balistica judiciară. Cadrul legal pentru dovedirea infracțiunii și a vinovăției

1.1. Balistica judiciară, parte componenta a tehnicii criminalistice

In accepțiunea obișnuita, prin noțiunea de balistica se înțelege acea ramura a fizicii aplicate care se ocupa cu studiul mișcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi fata de orizontala, mișcare determinată de impulsul primit inițial și de rezistența opusă de mediul in care se mișca corpul. Balistica studiază, in principal, mișcarea proiectilelor, ea constituindu-se in una din primele domenii de dezvoltare a fizicii clasice.

La rândul ei, muniția este denumirea generica data cartușelor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, loviturilor de artilerie, bombelor de aviație etc.

Balistica este o ramura a mecanicii teoretice, ea având ca obiect de studiu construcția si funcționarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcția si funcționarea muniției, precum si mișcarea proiectilului sau glonțului.

Potrivit literaturii de specialitate, balistica generala se împarte in: balistica interioara, balistica exterioara si balistica țintei.

Balistica interioara studiază fenomenele ce se produc in interiorul țevii după percutare.

Aceasta balistica interioara se compune din: balistica interioara teoretica si balistica interioara experimentala.

Balistica interioara teoretica cuprinde:

– pirostatica, respectiv partea balisticii care studiază fenomenele arderii pulberii la volum constant, având menirea de a stabili legile arderii si de a determina caracteristicile acesteia;

– pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii – in toata complexitatea lui – , la volum variabil;

– dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.

Balistica exterioara, ce are ca obiect examinarea fenomenelor care se produc in momentul in care glonțul părăsește gura țevii si pana la atingerea țintei, pe traiectorie.

Balistica țintei, care are drept scop cercetarea fenomenelor care se produc prin atingerea acesteia de către glonț sau proiectil.

Scurt istoric privind apariția si evoluția armelor de foc si a muniției

Preocupări pentru perfecționarea armelor au existat din cele mai vechi timpuri. De exemplu, balistele si catapultele au fost utilizate pentru prima oara la asediul Ierusalimului (587-581 i.Hr), precum si la asediul cetății feniciene Tyr (574 i.Hr.). Mai târziu, descoperirea pulberii cu fum a reprezentat un moment important in apariția si dezvoltarea armelor de foc. Momentul descoperirii pulberii cu fum nu poate fi precis stabilit. Lucrările de specialitate subliniază posibilitatea descoperirii acesteia in mai multe locuri, simultan, datorita faptului ca numeroși alchimiști încercau diverse mixturi si obțineau – fie prin scânteie, fie prin fricțiune – explozii cu efect mortal. Prima mențiune despre pulberea cu fum apare in scrierile autorului arab Ab Allah, in secolul al XII-lea.

Deși nu exista date certe, unii autori atribuie inventarea pulberii cu fum chinezilor, aceștia utilizând-o atât la focurile de artificii, cat si la propulsarea rachetelor, așa-numita „zăpada chinezeasca”.

Primele arme de foc – de tipul flintei, pustii cu cremene si carabinei – sunt semnalate in jurul anului 1450, având lungimea țevii de 1 m si diametrul țevii de 19mm.

Armele cu repetiție si-au făcut apariția la sfârșitul secolului al XVI-lea , iar armele semiautomate intre anii 1881 – 1883, ca urmare a experimentelor efectuate de americanul Hiram Maxim. Mai târziu, după modelul lui Maxim, experimentele de acest gen au fost făcute si de către John M. Browning si Von Mannlicher. Începând cu anul 1900 construcția armelor semiautomate cunoaște o dezvoltare fără precedent. Astfel, italianul Cei Rigotti proiectează prima arma semiautomata, iar germanul Mauser si englezul Thomas C. Jousan inventeza pușca cu „autoîncărcare” (așa-numita self loading rifle). In aceeași perioada, respectiv in anul 1911, in Suedia a fost confecționata o arma semiautomata care, datorita performantelor sale, a fost preluata de Departamentul de Artilerie Grea a S.U.A.

Începând din anul 1916, in Rusia a început fabricarea armelor semiautomate, perfecționate continuu, culminând cu arma semiautomata „Tokarev” (1938). După anul 1941 producția armelor semiautomate s-a dezvoltat si perfecționat, majoritatea modelelor pornind de la cele experimentale si proiectate de Mauser.

In privința pistoalelor si revolverelor prima atestare a acestora apare in S.U.A. – in anul 1818 –, când a fost proiectat si fabricat revolverul „Collier”. Ulterior, acest gen de arma de foc a fost perfecționat continuu, culminând cu revolverul „Colt” – in 1835 –, după numele inventatorului sau.

Aproximativ in aceeași perioada de timp, in Europa, englezul Robert Adams a creat un revolver care, prin performantele sale, a constituit un rival serios al revolverului „Colt” pe piața britanica.

Actualmente, revolverele sunt fabricate intr-o multitudine de modele si tipuri. In legătura cu apariția pistoalelor fac următoarele precizări:

Prima atestare a unei astfel de arme este marcata de inventarea – in anul 1894 –, in S.U.A. a „pistolului cu autoîncărcare ”, de către Hugo Barchard;

In anul 1899 a fost inventat si fabricat pistolul Roth-Steyr, aceste fiind introdus in dotarea cavaleriei austro-ungare.

Apariția armelor semiautomate a atras după sine si preocuparea pentru proiectarea si fabricarea armelor automate. Astfel, in anul 1862 americanul Richard John Golting a realizat prima mitraliera. In Europa, in timpul războiului franco-prusac, belgianul Joseph Montigny a inventat o mitraliera, imbunatatita ulterior de către francezul Reffue. Peste ocean, in S.U.A. a fost inventata si testata prima mitraliera, autorul ei fiind William Gardner. La scurt timp, respectiv in anul 1879, mitraliera conceputa si fabricata de Hiram Maxim a fost omologata si a intrat in dotarea standard a armatei britanice. Pe lângă mitraliera conceputa de Hiram Maxim se cuvin a fi menționate si modelele care i-au avut ca autori pe Benet Mercie si John Browning, acestea dominând – din punct de vedere constructiv si al performantelor – întregul secol al XIX-lea. La începutul secolului XX este de semnalat adoptarea de către armata franceza a mitralierei Hotehkiss.

Referitor la muniția folosita pentru armele de foc, este de subliniat faptul ca apariția explozibililor primari si a mijloacelor pirotehnice de inițiere au condus, succesiv, la imbunatatirea parametrilor constructivi ai armelor de foc. In acest sens este importanta contribuția adusa de Edward Howard prin descoperirea fulminatului de mercur (1779). In anul 1807 au apărut primele arme cu sistem de percuție care utilizau un amestec pirotehnic cu fulminat de mercur, dispus intre doua hârtii ceruite. In anul 1842, Flaubert a fabricat primul cartuș acuplat, amestecul de inițiere fiind presat direct pe fundul tubului cartușului. După aproape doua decenii (1861) s-au utilizat primele capse cu aprindere prin percuție centrala. De la începutul secolului XX capsele de aprindere prin percuție au devenit principalul mijloc de producere a impulsului caloric pentru pulberile propulsive folosite la armamentul de infanterie si de artilerie. Dintre momentele de referința pe linia realizării unor mijloace de inițiere amintesc:

# Realizarea unor mijloace de inițiere cu ajutorul curentului electric, inițiatorii acestui domeniu fiind Benjamin Franklin (S.U.A.) si Watson (Anglia);

# Înlocuirea fulminatului de mercur cu un preparat compus din acid azotihidric si sărurile sale de plumb, argint si mercur; acest amestec a fost preparat in 1890 de către Curtius , fiind fabricat apoi si utilizat in Germania, după primul război mondial;

# Descoperirea altor explozivi primari – fulminatul de argint, azotura de argint etc – precum si a altor compoziții de amorsare.

Probele si mijloacele de proba ca instituții de drept procesual penal – caracterizare generala, clasificare

În cadrul procesului penal, organele judiciare au nevoie de fapte și dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Pentru aceasta, legiuitorul român a prevăzut în art.62 C.p.p. că organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.

Probele reprezintă acea categorie juridică ce constă în anumite împrejurări, realități, întâmplări – denumite generic elemente de fapt – care servesc la aflarea adevărului și realizarea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.

Sub aspect funcțional, proba are un caracter dublu:

sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul;

sub aspectul conținutului său etimologic, proba este un instrument de dovedire.

In general, probele au fost calificate după mai multe criterii:

principale, secundare sau incidentale;

în acuzare sau în apărare;

preexistente sau survenite;

directe sau indirecte;

imediate sau mediate.

În timpul procesului penal se impune invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea acestora constituind un fascicul de acte procesuale ce poartă denumirea de probatoriu. Acest element duce la aflarea adevărului și soluționarea procesului, trebuind lămurite mai multe aspecte:

ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluționa cauza;

cine trebuie să aducă aceste dovezi;

cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice corespunzătoare, în urma reținerii lor ca adevărate de către organele judiciare.

Soluționând prima problemă, stabilim de fapt obiectul probațiunii ce este alcătuit din totalitatea faptelor și împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării unei cauze penale. Referitor la obiectul probațiunii, doctrina ne arată că există un obiect generic (abstract) și unul specific (concret); primul are caracter general și trebuie dovedit în orice moment, iar al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probațiunii fac parte, de regulă, următoarele împrejurări:

cele care confirmă sau infirmă învinuirea, dacă există sau nu cauze ce înlătură caracterul penal al faptei;

circumstanțele atenuante sau agravante;

mobilul infracțiunii;

anumite date cu privire la părțile din proces;

urmările infracțiunii;

faptele sau împrejurările care sau determinat sau favorizat comiterea infracțiunii.

Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii se împart în fapte și împrejurări care se referă la fondul cauzei și fapte și împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal. În rândul faptelor și împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei distingem:

fapte principale prin intermediul cărora se poate dovedi existența sau inexistența infracțiunii, care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului;

fapte probatorii ce furnizează informații ce conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptului principal.

Alături de faptele și împrejurările ce formează obiectul probațiunii, mai există anumite categorii de fapte care, deși nu au legătură cu faptul principal, ajută la soluționarea unei cauze penale prin datele ce le pun în evidență. Aceste categorii de fapte sunt:

Fapte auxiliare – nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, dar ajută la aprecierea unor probe administrate;

Fapte similare – se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probațiunii, dar nu se află în raport de cauzalitate cu acestea;

Fapte negative – împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt convertite nele judiciare.

Soluționând prima problemă, stabilim de fapt obiectul probațiunii ce este alcătuit din totalitatea faptelor și împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării unei cauze penale. Referitor la obiectul probațiunii, doctrina ne arată că există un obiect generic (abstract) și unul specific (concret); primul are caracter general și trebuie dovedit în orice moment, iar al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probațiunii fac parte, de regulă, următoarele împrejurări:

cele care confirmă sau infirmă învinuirea, dacă există sau nu cauze ce înlătură caracterul penal al faptei;

circumstanțele atenuante sau agravante;

mobilul infracțiunii;

anumite date cu privire la părțile din proces;

urmările infracțiunii;

faptele sau împrejurările care sau determinat sau favorizat comiterea infracțiunii.

Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii se împart în fapte și împrejurări care se referă la fondul cauzei și fapte și împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal. În rândul faptelor și împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei distingem:

fapte principale prin intermediul cărora se poate dovedi existența sau inexistența infracțiunii, care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului;

fapte probatorii ce furnizează informații ce conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptului principal.

Alături de faptele și împrejurările ce formează obiectul probațiunii, mai există anumite categorii de fapte care, deși nu au legătură cu faptul principal, ajută la soluționarea unei cauze penale prin datele ce le pun în evidență. Aceste categorii de fapte sunt:

Fapte auxiliare – nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, dar ajută la aprecierea unor probe administrate;

Fapte similare – se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probațiunii, dar nu se află în raport de cauzalitate cu acestea;

Fapte negative – împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte pozitive (alibi).

Stabilirea faptelor și împrejurărilor ce fac obiectul probațiunii, precum și a celor ce ajută la soluționarea cauzei, este deosebit de importantă deoarece sunt anumite cazuri în care legea interzice expres administrarea de probe sau a faptelor și împrejurărilor care vin în contradicție cu cunoștințele științifice sau cu normele morale.

Așadar, într-un proces penal sunt necesare doar probele care îndeplinesc condițiile de admisibilitate, pertinență, concludență și utilitate.

Toate aceste noțiuni sunt foarte importante pentru organele de urmărire penală și organele judiciare deoarece legislația procesual-penală română instituie rolul activ al acestor organe revenindu-le obligația de a dovedi împrejurările ce formează obiectul probațiunii, adică sarcina probațiunii. Deci rolul organelor de urmărire penală și al celor judiciare este acela de a stabili vinovăția învinuitului sau inculpatului care, până în momentul dovedirii vinovăției, beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Această activitate a organelor judiciare, desfășurată în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și prelucrarea, ca și piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele și soluționată cauza, se numește administrarea probelor.

Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organelor judiciare să se realizeze numai pe baza surselor admise de lege și numai în formele prescrise în normele juridice.

În cazul organelor de urmărire penală, administrarea probelor presupune în primul rând strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. Pentru aceasta trebuie ca probele să fie în primul rând descoperite, identificate și adunate. Organul de urmărire penală este obligat să aibă în vedere probele atât în favoarea învinuitului sau inculpatului, cât și în defavoarea acestuia.

Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă.

Analizâd dispozițiile art.64 C.p.p. desprindem că mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. Deci, după cum se poate observa, există o legătură foarte strânsă între probe și mijloacele de probă, primele putând fi obținute doar prin intermediul celor din urmă. Totuși, aceste noțiuni nu trebuie confundate. La fel ca probele, mijloacele de proba sunt entitati extraprocesuale. Desi există în afara procesului penal, datorită faptului că privesc obiectul acestui proces și sunt administrate în cadrul acestuia, mijloacele de proba dobândesc caracter procesual. Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu trebuie confundată cu mijlocul prin care această împuternicire este cunoscută sau demonstrată.

Actuala reglementare procesual penală enumeră limitativ mijloacele de probă (art.64 C.p.p.):

declarațiile învinuitului sau inculpatului;

declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

înscrisurile;

înregistrările audio-video;

fotografiile;

mijloacele materiale de probă;

constatările tehnico-științifice și medico-legale;

expertizele.

Dintre toate aceste mijloace de probă, cele mai importante pentru lucrarea de față consider că sunt mijloacele materiale de probă și expertizele.

În conformitate cu art.94 și 95 C.p.p. orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului și rezolvarea cauzei penale sunt denumite mijloace materiale de probă. Importanța acestora constă în faptul că dau indicații exacte și complete, în măsura în care nu au fost alterate sau contrafăcute, în scopul inducerii în eroare a organului judiciar.

Făcând o analiză a dispozițiilor legale cu privire la mijloacele materiale de probă, putem face o clasificare a acestora pe grupe de obiecte:

obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii (de exemplu – arma de foc cu care s-a comis un omor);

obiecte care reprezintă produsul infracțiunii (arma de foc sau muniția confecționată artizanal);

obiecte care conțin sau poartă o urmă a fapte săvârșite (gloanțe, tuburi trase, etc.);

orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului și soluționarea cauzei.

Mijloacele materiale de probă necesită și păstrarea foarte atentă pe întreaga durată a procesului. Ele se găsesc de regulă la organul care desfășoară activitatea procesuală și urmează în principal calea dosarului.

Expertiza ca mijloc de probă

a) Expertiza judiciară. Importanță și clasificare.

În procesul penal, cât și în cel civil prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Astfel în procesul penal trebuie să se stabilească dacă făptuitorul este cel învinuit și infracțiunea a fost săvârșită în mod real, precum și împrejurările în care a fost comisă infracțiunea.

Organul judiciar poate să soluționeze cauza respectivă numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare acestei situații. De aici rezultă că probațiunea este faza cea mai însemnată din activitatea organelor judiciare, prin aceasta stabilindu-se realitatea faptelor deduse spre soluționare.

Ca mijloc de probă, expertiza este folosită de organele de cercetare penală – ori de către celelalte organe judiciare – în cazurile în care, pentru precizarea unor fapte și a stabilirii legăturii cauzale între ele sunt necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii, artei etc.

Funcția expertizelor este de a pune în lumină rolul pe care l-ar putea juca anumite obiecte, stări de lucruri, împrejurări de fapt în lămurirea cauzei și deci concludența lor probatorie.

Așadar, expertiza constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate.

În anumite cazuri a fost prevazută obligativitatea expertizei de către legiuitor, rezultând astfel importanța și necesitatea folosirii lor.

Importanța expertizei este dovedită și de înființarea unor instituții destinate acestui scop sau de alegerea experților dintre specialiști cu cea mai înalta calificare.

Experiza este o activitate de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor insușiri sau schimbări intervenite în conținutul, forma și aspectul lor.

Expertiza reflectă o anumită teză științifică, confirmată de practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe cale simțurilor, ci un raționament ipotetic general; expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de știință la un anumit caz particular.

Funcția dublă a expertizei este demonstrată prin:

descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice interesante pentru obiectul procesului;

expunerea unor concluzii științific argumentate asupra unor lucrări, evenimente sau persoane.

Opinia expertului nu are forța probantă absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu poate fi hotărâtoare în dezlegarea unei cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluție, ci îi oferă acestuia posibilitatea de a-și forma o opinie proprie. În cazul în care instanța înlătură concluziile (argumentate științific) unei expertize, este obligată să motiveze acest lucru cu deosebită grija. Valoarea probantă a expertizei este egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Este important de știut faptul că expertul nu-și poate asuma atribuții de organ judiciar. Organul de urmărire fixează obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul este dator să îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe informații și declarații indoielnice.

Există mai multe categorii de expertize judiciare, corespunzătoare ramurilor științei, tehnicii și artei, îmbrăcând aproape toate laturile cunoașterii omenești.

O primă clasificare stabilește două categorii de expertize:

expertize ce au la bază constatări materiale și diferite date de specialitate, fără a se avea în vedere și elemente juridice (experții fac constatări pur tehnice și răspund la întrebări);

expertize ce trebuie să aibă la bază și elemente juridice.

O altă opinie împarte expertizele astfel:

expertize pentru adunarea și evaluarea probelor;

expertize care au ca obiect stabilirea stării infractorilor și identificarea lor.

Exista și o clasificare care folosește drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Astfel, expertizele pot fi: tehnice, medicale, criminalistice, agricole, artistice, contabile, s.a.

O opinie mai recentă clasifică experizele astfel:

expertiza simplă sau oficială – expertul este numit numai de organul judiciar, expertiza făcându-se numai sub controlul organului;

expertiza contradictorie – experții sunt aleși și numiți, unii de organul judiciar, alții de părți;

expertiza supravegheată – părțile pot desemna un specialist având atribuții de observator și control în favoarea părții, așa numitul consilier tehnic.

b) Genurile expertizei criminalistice.

În soluționarea unei cauze privind regimul armelor și munițiilor, constatarea tehnico-științifică sau expertiza diferă de la cauză la cauză, în functie de particularitatile cauzelor, urmelor si mijloacelor materiale de proba, descoperite cu prilejul efectuarii diferitelor activitati de urmarire penala. Expertiza criminalistică este un gen de expertiză folosit cu precădere în materie penală și care are drept conținut caracteristic cercetarea științifică a materialelor judiciare, în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor pentru determinarea anumitor însușiri ale acestora sau a unor schimbări intervenite în conținutul și structura lor, pentru stabilirea mecanismului acestor schimbări.

In literatura de specialitate au fost stabilite situațiile concrete în care este necesară folosirea expertizei criminalistice, fapt ce determină și precizarea scopurilor acesteia.

Totodata, s-a pus problema expertizei mixte sau, cum a fost definită mai recent, expertiza complexă. Aceste gen de expertiză întrunește mai multe tipuri de expertiză (criminalistică, medico-legală, tehnică, etc.) necesitând conlucrarea unor specialiști din respectivele domenii, ce se concretizează în efectuarea (în fapt) unei singure expertize.

Referindu-ne la infracțiunile comise cu arme de foc, practica a pus în evidență următoarele două tipuri de expertiză complexă:

expertiza complexă criminalistică și medico-legală, care se dispune, de exemplu, în cazul omorului săvârșit prin folosirea armelor de foc. In cadrul acesteia, experții (criminalist și medico-legal) sunt chemați să colaboreze în examinarea și interceptarea urmelor descoperite pe îmbrăcămintea și corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de creare a lor, instrumentul creator, concordanța dintre urmele existente, etc.;

expertiza complexă tehnică și criminalistică, ce are o arie de aplicabilitate mai largă, ea impunându-se frecvent în cazul unor infracțiuni săvârșite la regimul armelor, munițiilor și materialelor explozive, experții criminaliști și experții armurieri fiind chemați să contribuie la lămurirea unor aspecte privind natura, starea tehnică, modul de construcție și funcționare a corpurilor delicte puse la dispoziție pentru examinare.

Revenind la expertiza criminalistică simplă, distingem mai multe genuri, în funcție de ramurile criminalisticii, astfel:

– expertiza traseologica ; – expertiza dactiloscopica;

– expertiza grafoscopica ; – expertiza tehnica a actelor;

– expertiza fotografica-judiciara ; – expertiza bio-criminalistica ;

– expertiza balistica; – expertiza fonobalistica ;

– expertiza fizico-chimica .

Dispunerea expertizelor balistice judiciare

In legatura cu dispunerea expertizelor balistice judiciare, organelor de urmarire penala le revin urmatoarele obligatii:

a) sa dispuna o expertiza balistica judiciara, printr-o rezolutie motivata care trebuie sa cuprinda:

data (anul, luna, ziua) si locul dispunerii;

numele, prenumele, gradul si organul de politie din care face parte cel care dispune expertiza;

temeiul de drept in baza caruia se dispune expertiza;

obiectivele expertizei (natura examinarii);

probele sau materialele care se pun la dispozitia specialistilor in vederea efectuarii expertizei;

termenul de predare a raportului de expertiza;

numarul de exemplare;

semnatura.

b) sa cheme partile si expertul desemnat de conducerea institutiei de specialitate la sediul organului de urmarire penala;

c) la termenul fixat, sa aduca la cunostinta ca :

urmeaza sa fie efectuata o expertiza balistica judiciara. Cu acest prilej, se prezinta rezolutia motivata spre a face cunoscute obiectul expertizei si intrebarile la care expertul trebuie sa raspunda;

partile si expertul au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari si pot cere modificarea sau completarea lor ;

partile au dreptul sa ceara numirea si a cate unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care sa participe la efectuarea expertizei alaturi de expertul anterior desemnat.

d) sa intocmeasca un proces-verbal, in care se va consemna faptul ca partilor li s-au adus la cunostinta drepturile procesuale mentionate. Acest proces-verbal va fi semnat de parti si de expert. Totodata, se fixeaza un termen rezonabil la care partile si expertul vor prezenta observatiile, modificarile sau completarile cu privire la intrebarile formulate, iar partile vor comunica daca recomanda un expert, care sa lucreze alaturi de expertul desemnat initial, pe cheltuiala lor.

e) sa intocmeasca o rezolutie motivata prin care observatiile, modificarile sau completarile pertinente vor fi admise, cele care nu au legatura cu cauza vor fi respinse si prin care a fi numit expertul recomandat. Acest act procedural nu se intocmeste in conditiile in care partile nu au facut observatii privind intrebarile formulate si nici nu au cerut numirea unui expert – parte.

f) sa intocmeasca o noua rezolutie, motivata de dispunere a expertizei balistice, care, pe langa elementele deja mentionate, va cuprinde si completarile sau modificarile admise, numirea expertului – parte, precizarea daca la efectuarea expertizei urmeaza sa participe si partile, precum si modalitatea in care expertii pot lua contact cu partile pentru a primi explicatiile necesare.

La termenul stabilit prin rezolutia motivata, expertul va depune raportul de expertiza la organul de urmarire penala. Daca la efectuarea expertizei prticipa mai multi experti, se va intocmi un singur raport de expertiza ; opiniile separate cu privire la anumite obiective vor fi motivate si consemnte in cadrul aceluiasi raport sau intr-o anexa. La primirea acestui raport, organul de urmarire penala care a dispus efectuarea expertizei are urmatoarele obligatii :

sa cheme partile si sa le aduca la cunostinta continutul raportului de expertiza ;

sa incunostinteze partile ca au dreptul, in cazul in care considera ca expertiza contine neclaritati, este incompleta sau concluziile sunt necorespunzatoare, sa soicite, in ordine, explicatii verbale sau lamuriri scrise din partea expertului, realizarea unui supliment de expertiza sau efectuarea unei noi expertize. In situatia in care constata ca partile sunt indreptatite, organul de urmarire penala va dispune, din oficiu sau la cererea acestora, efectuarea acestor activitati in mod corespunzator. In caz contrar, va respinge cererile partilor prin rezolutie motivata.

Raportul de expertiza comunica organelor de urmarire penala activitatile intreprinse de experti si concluziile la care au ajuns, in urma examinarii materialelor de comparatie puse la dispozitie, marcand momentul final al expertizei.

1.3 Regimul armelor de foc și al munițiilor în România

Reglementările legale cu privire la regimul armelor și munițiilor prezintă o deosebită importanță și din punct de vedere al criminalisticii deoarece, prin dispozițiile referitoare la faptele care constituie infracțiuni și la atribuțiile unor organe ale autorității de stat, ajută la identificarea și tragerea la răspundere a infractorilor care au folosit arme de foc.

Principala reglementare în acest domeniu este legea nr. 295/28.06.2004 cu privire la regimul armelor de foc și al munițiilor, lege care a abrogat reglementările anterioare.

Importanța acestei reglementări pentru criminalistică rezidă din aceea că stabilește reguli stricte referitoare la deținerea, portul, folosirea armelor de foc și munițiilor, precum și la producerea, exportul, importul și comercializarea acestora împuternicind în același timp anumite organe ale autorității de stat pentru exercitarea controlului asupra acestor activități.

În acest sens trebuie subliniat rolul deosebit de important al organelor competente ale Ministerului Administratiei si Internelor, care autorizează persoanele fizice și juridice pentru deținerea, portul și folosirea armelor de foc și munițiilor, stabilind și numărul de arme ce pot fi deținute, ținând totodată o evidență strictă a acestora.

Legea 295/2004 aduce unele modificări și la uzul de armă în vigoare la momentul respectiv, aceste dispoziții prezentând un rol deosebit de important pentru stabilirea vinovăției autorilor unor infracțiuni comise cu arme de foc.

Dispozițiile legii prezintă interes și pentru că definesc noțiunile de armă de foc și muniție. Astfel, în baza art.2, prin arma de foc se înțelege acea arma al cărei principiu de funcționare are la baza forta de expansiune dirijata a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei incarcaturi; sunt asimilate armelor de foc si ansamblurile, subansamblurile si dispozitivele care se pot constitui si pot functiona ca arme de foc.

Muniția este definita ca “ ansamblu format din proiectil si, dupa caz, incarcatura de azvarlire, capsa de aprindere, precum si celelalte elemente de ansamblare care ii asigura functionarea si realizarea scopului urmarit”.

Din punct de vedere al destinatiei, legea clasifică armele astfel:

– arme militare; – arme de aparare si paza;

– arme de autoaparare; – arme de tir;

– arme de vânătoare; – arme utilitare;

– arme de asomare; – arme cu destinatie industriala;

– arme cu tranchilizante; – arme de panoplie;

– arme de colectie; – arme vechi;

– arme de recuzită.

Această clasificare este făcută în baza unui unic criteriu, acela al destinației armelor de foc, criteriu ce se regăsește și în clasificările făcute de majoritatea cercetărilor criminalistice.

Sancțiunile stabilite de Legea 295 prezintă o importanță mai scăzută deoarece majoritatea acestora sunt de natură contravențională, răspunderea penală fiind stabilită de Codul Penal, mai exact de art.279, care incriminează nerespectarea regimului armelor și munițiilor.

In concluzie trebuie subliniat faptul că aceste reglementări legale trebuie să stea la baza muncii pe care o desfășoară organele de cercetare penală, implicit lucrătorii criminaliști cu specialitatea balistică judiciară.

CAPITOLUL II

Aspecte generale privind armele de foc și munițiile

Notiuni tehnice

2.1 Definiția, clasificarea, construcția și funcționarea armelor de foc

Armele de foc reprezinta mijlocul cel mai eficace folosit de catre infractori, atat pentru a savarsi fapte de natura penala, cat si pentru a-si asigura scaparea in cazul in care sunt surprinsi la locul infractiunii ori sunt urmariti de catre organele judiciare, persoana vatamata sau martori.

În Legea 295/2004 prin arma de foc se înțelege acea arma al cărei principiu de funcționare are la baza forta de expansiune dirijata a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei incarcaturi. Principiul de funcționare are la bază forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Definiția legală este acceptata in criminalistica, cu mici diferențe. Astfel, arma de foc este considerată ca fiind “un mecanism, un instrument care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se crează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei”.

Clasificarea armelor de foc. Din punct de vedere criminalistic, prezintă importanță, de cele mai multe ori, armamentul ușor portabil cu care se săvârșește unele infracțiuni, dar nu este exclusa nici utilizarea armamentului greu de infanterie (mitraliere, aruncătoare, etc.) deoarece practica a dovedit că au existat numerose cazuri în care au fost folosite arme din această categorie.

Din punct de vedere al destinatiei, armele se clasifica astfel:

arme militare – arme destinate uzului militar;

arme de autoaparare si paza – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege, destinate sa asigure apararea vietii, integritatii si libertatii persoanelor fizice, precum si bunurilor apartinand persoanelor fizice sau juridice;

arme de autoaparare – arme neletale scurte, special confectionate pentru a imprastia gaze nocive, iritante, de neutralizare si proiectile din cauciuc, in scop de autoaparare;

arme de tir – arme destinate practicarii tirului sportiv, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege;

arme de vanatoare – arme destinate practicarii vanatorii, cu una sau mai multe tevi, care folosesc munitie cu glont sau/si cu alice, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege;

arme utilitare – arme destinate sa asigure desfasurarea corespunzatoare a unor activitati din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protectiei mediului si protectiei impotriva daunatorilor, precum si desfasurarea de catre societatile specializate de paza a activitatilor de paza a obiectivelor, bunurilor si valorilor sau a transporturilor unor valori importante;

arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un soc mecanic, in scopul sacrificarii ulterioare;

arme cu destinatie industriala – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil si care au aparenta unei arme de foc automate;

arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizarii animalelor prin injectarea de substante tranchilizante;

arme de panoplie – arme de foc devenite nefunctionale ca urmare a transformarii lor de catre un armurier autorizat;

arme de colectie – armele destinate a fi piese de muzeu, precum si armele aflate sau nu in stare de functionare, care constituie raritati sau care au valoare istorica, artistica, stiintifica, documentara sau sentimentala deosebita;

arme vechi – arme letale produse inainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate sa fie pastrate in colectii;

arme de recuzita – arme special confectionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificarii lor de catre un armurier autorizat, necesare activitatii institutiilor specializate, in domeniul artistic;

Din punct de vedere constructiv armele se clasifica dupa cum urmeaza:

arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forta de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate intr-o butelie recipient;

arme de foc scurte – arme de foc a caror teava nu depaseste 30 cm sau a caror lungime totala nu depaseste 60 cm;

arme de foc lungi – arme de foc a caror lungime a tevii sau lungime totala depasesc dimensiunile armelor de foc scurte;

arme de foc automate – arme de foc care, dupa fiecare cartus tras, se reincarca automat si trag o serie de mai multe cartuse prin apasarea continua pe tragaci;

Arme de foc semiautomate – arme de foc care, dupa fiecare crartus tras, se reincarca automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuse prin apasarea continua pe tragaci;

Arme de foc cu repetitie – arme de foc care, dupa fiecare foc tras, se reincarca manual, prin introducerea pe teava a unui cartus preluat din incarcator prin intermediul unui mecanism;

Arme de foc cu o singura lovitura – arma de foc fara incarcator, care este incarcata dupa fiecare tragere prin introducerea manuala a cartusului in camera de incarcare sau intr-un lacas special prevazut la intrarea in teva.

Din punct de vedere criminalistic armele se clasifica dupa mai multe criterii:

Dupa destinatie, distingem:

Arme militare (destinate fortelor armate, folosite la actiuni de neutralizare sau nimicire a personalului si tehnicii de lupta ale inamicului);

Arme de tir (special confectionate pentru practicarea tirului sportiv);

Arme de vanatoare (cu glont, cu alice sau mixte) destinate practicarii vanatorii;

Arme de aparare apropiata (revolvere, pistoale);

Arme confectionate special pentru a imprastia gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Dupa constructia canalului tevii deosebim:

Arme cu teava ghintuita (specifice armelor militare);

Arme cu teava lisa (arme de vanatoare);

Arme cu tevi combinate (lisă și ghintuită).

In functie de calibrul lor, se intalnesc:

Arme de calibru mare, peste 9 mm;

Arme de calibru mijlociu, respectiv intre 6,35 – 9 mm;

Arme de calibru mic, pana la 6,35 mm.

In cazul armelor de vanatoare, calibrele sunt diferite – 12, 16, 18, 20, 24 etc – , fiind egale cu numarul sferelor de otel, cu diametrul egal cu cel al tevii ce intra intr-o unitate de masura a greutatii egala cu un pfund (0,5 Kg).

Dupa lungimea tevii pot exista urmatoarele tipuri:

Arme cu teava lunga – intre 50-80 cm – in aceasta categorie intrand pustile, carabinele, pustile mitraliera, armele de vanatoare si de tir;

Arme cu teva mijlocie – intre 20-50 cm – cum ar fi pistoalele mitraliera;

Arme cu teava scurta – intre 3-20 cm – revolverele si pistoletele.

Dupa modul de functionare, armele de foc se clasifica in:

Arme cu incarcatura simpla;

Arme cu repetitie (se încarcă manual pentru fiecare tragere);

Arme semiautomate (încărcarea și aruncarea tubului se fac automat dar este necesară apăsarea trăgaciului pentru fiecare tragere);

Arme automate (reîncărcarea se face automat, la o singură apăsare pe trăgaci executându-se foc în serii, cu o cadență de tragere de câteva zeci sau sute de cartușe pe minut).

Dupa munitia folosita, armele sunt:

Arme cu glont – militare;

Arme cu alice – de vanatoare;

Arme mixte – de vanatoare cu glont si alice.

Dupa modul de fabricatie, armele de foc sunt:

Arme de fabricatie industriala;

Arme vechi, de fabricatie mestesugareasca;

Arme de foc rudimentare, confectionate din materiale improvizate;

Arme de foc modificate.

Dupa numarul tevilor, armele de foc pot fi grupate in:

Arme cu o singura teava;

Arme cu doua tevi;

Arma cu trei tevi.

Rolul și descrierea sumară a principalelor piese și mecanisme ale armamentului de infanterie

În general armamentul de foc se compune din următoarele părți principale: țeavă, mecanisme de închidere (închizătoare), mecanisme de percuție, mecanisme de alimentare cu muniție, aparate de ochire și unele dispozitive (pat, crăcan, afet etc.) care ușurează mânuirea sau dau armamentului o stabilitate mai mare pe timpul tragerii.

ȚEAVA – imprimă glonțului (proiectilului) direcția de mișcare (la armamentul reactiv dirijarea proiectilului și evacuarea gazelor rezultate din arderea pulberii). Țeava armamentului de foc este un tub de oțel străbătut de un canal de la un capăt la celălalt, numit canalul țevii. Ea trebuie să reziste la o presiune mai mare de 1,5 – 2 ori decât presiunea maximă ce se produce prin arderea pulberii din cartuș.

În figura din dreapta este reprezentată o secțiune în partea ghintuită a țevii, la care distingem calibrul(1), ghintul (2), plinul (3) și flancul de atac(4).

Partea dinainte a țevii se termină cu retezătura dinainte sau gura țevii, iar partea dinapoi a țevii se numește culată și se termină cu retezătura dinapoi. La interiorul țevii deosebim:

a)- camera cartușului (locașul de introducere a cartușului) – este situată la partea dinapoi a țevii și are forma corespunzătoare tubului cartușului;

b)- conul de forțare – face legătura între camera cartușului și partea ghintuită a țevii; asigură angajarea progresivă a glonțului în ghinturi;

c)- partea ghintuită – imprimă glonțului mișcarea de rotație în jurul axului său pentru a-și păstra stabilitatea în aer, pe timpul deplasării (pe traiectorie). Ghinturile sunt niște canale longitudinale practicate în peretele interior al țevii în formă elicoidală. Intervalele dintre ghinturi se numesc plinuri, iar părțile laterale ale ghinturilor se numesc flancuri. Numărul ghinturilor pentru armamentul de calibru 6,5 – 8 mm de obicei este egal cu patru și mai rar cu 5 și 6. La calibrul 11-14mm el este de 8 și mai rar de 6. Diametrul țevii măsurat între două plinuri se numește calibru. Armamentul de infanterie are, de regulă, țevile cu ghinturile de la stânga sus spre dreapta jos și imprimă glonțului o mișcare de rotație în sensul mersului acelor de ceasornic. Armamentul reactiv are canalul țevii fără ghinturi. Tot țeavă lisă (fără ghinturi) au și armele de vânătoare cu alice.

MECANISMUL DE ÎNCHIDERE – are rolul de a împinge cartușul în camera cartușului, a închide partea dinapoi a țevii și a extrage tubul cartușului din camera cartușului. În funcție de construcția armamentului, închiderea se poate face :

– prin deplasarea înainte și rotirea închizătorului sau numai a capului său mobil (ex.:- pușca md. 1891/1930, pistolul mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963, pușca mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1964);

– prin deplasarea laterală a închizătorului sau prin căderea lui (ex.:- mitraliera cal. 7,62 mm md. 1943 , carabina semiautomată cal. 7,62 mm md. 1958, pușca mitralieră și mitraliera 7,92 mm );

– prin desfacerea unor plăci de înzăvorâre (ex.:- pușca mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1945, mitraliera cal. 7,62 mm, md. 1946);

– prin masa închizătorului liber sub acțiunea arcului recuperator (ex.:- pistolul mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1941, pistolul mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1954);

– prin îmbinarea închizătorului cu țeava datorită mișcării acesteia în plan vertical (ex.- pistolul cal. 7,62 mm, md. 1933);

MECANISMUL DE PERCUȚIE – are rolul de a percuta capsa cartușului pentru aprinderea încărcăturii de azvârlire. El are în alcătuirea sa percutorul, declanșatorul și trăgaciul. La armamentul semiautomat percuția nu se realizează simultan cu închiderea și înzăvorârea, darea focului se realizează pe baza unui cocoș împins de un arc ce este eliberat de apăsarea pe trăgaci. Armamentul automat este prevăzut și cu schimbător ce permite și executarea tragerii lovitură cu lovitură. În raport de modul de construcție a armamentului, deosebim următoarele sisteme de percuție :

– sistemul de percuție simplu – percutorul este acționat direct de axul său, ex.: – pușca cal. 7,62 mm, md. 1891/1930;

– sistemul de percuție mobil – percutorul este fixat la una din piesele mobile ale armei, ex. – mitraliera cal. 7,62 mm, md. 1946;

– sistemul de percuție cu cocoș, ex. – pistolul mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963, pușca mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1964, pistolul cal. 9 mm, pistolul cal. 7,65 mm, md. 1974.

MECANISMUL DE ALIMENTARE – are rolul de a asigura alimentarea cu cartușe a armamentului. Este construit în funcție de modelul armamentului și de sistemul de alimentare. El poate fi : – cu cursor – atunci când alimentarea se face de pe bandă – sau cu arc – când alimentarea se face din încărcător sau direct din magazia de cartușe (la carabine)

APARATELE DE OCHIRE – servesc la executarea ochirii în timpul tragerii asupra obiectivelor la diferite distanțe. Ele asigură precizia și gruparea tragerii corespunzător distanței la care se află obiectivele.

Sunt folosite următoarele aparate de ochire:

– aparate de ochire mecanice;

– aparatele de ochire optice;

– aparatele de ochire cu grile și corectoare.

PARTILE COMPONENTE ALE PISTOLULUI GLOCK 17

Manșon;

Țeava;

Ansamblu arc recuperator;

Încorporat în piesa 3;

Cui percutor;

Distanțier;

Arcul cuiului percutor;

Arcuri inelare;

Siguranța cuiului percutor;

Arcul siguranței cuiului percutor;

Gheara extractoare;

Piston de acționare a extractorului;

Arcul pistonului de acționare a extractorului;

Arc reazem;

Placa de fixare;

Tel; 16 a) Cătare;

Corp;

Arcul opritorului

încărcătorului;

Opritor încărcător;

Arcul opritorului manșonului;

Opritorul manșonului;

Ansamblu de blocare;

Carcasa trăgaciului cu ejector;

Conector;

Arc trăgaci;

Trăgaci cu bolțul trăgaciului;

Pârghia de oprire a manșonului;

Axul trăgaciului;

Axul carcasei trăgaciului;

Ridicător;

Arcul încărcătorului;

Baza încărcătorului;

Corpul încărcătorului.

Date despre munitia folosita de armele de foc

Partile componente ale munitiei folosite la armele de foc

In practica organelor judiciare prezinta o mare importanta cunoașterea unor date referitoare la cartușele folosite de armele de foc deoarece, alături de urmele formate, în majoritatea cazurilor, singurele elemente rămase la fața locului după folosirea unei arme de foc sunt tuburile sau gloanțele trase ori carușele pierdute de catre faptuitor.

Armele de foc folosesc pentru tragere cartuse până la calibrul 14,5 mm inclusiv.

Cartușele folosite de armamentul de infanterie au, în general, următoarele părți constructive: glonț(1), tub(4), încărcătura de azvârlire(9), capsă(10).

Înainte de a descrie aceste părți componente, voi clasifica cartușele folosite de armele de foc și le voi descrie.

În funcție de destinație, cartușele sunt:

cartușe de război;

cartușe auxiliare.

Cartușele de război – sunt destinate pentru nimicirea personalului, distrugerea diferitelor materiale și pentru îndeplinirea altor misiuni speciale. La cartușele de război întâlnim toate părțile constructive.

Cartușele de război pot fi:

cu glonț obișnuit;

– cu miez de oțel;

– ușor;

– greu;

cu glonț special:

– perforant;

– perforant-incendiar;

– trasor;

– incendiar;

– de reglaj-incendiar;

– perforant – incendiar – trasor;

– exploziv.

Cartușele cu glonț obișnuit sunt destinate pentru nimicirea personalului adversarului neadăpostit sau aflat în adăposturi de tip ușor și pentru distrugerea tehnicii neblindate. Acestea pot fi cu glonț greu (având miezul din aliaj de plumb cu antimoniu, ca semn distinctiv având vârful glonțului vopsit cu culoare galbenă), cu glonț ușor (având miezul din plumb) și cu glonț cu miez de oțel (având miezul din oțel învelit într-o cămașă de plumb).

Cartușele cu glonț special, după destinație pot fi: perforante, trasoare, incendiare, de reglaj-incendiare, perforant-incendiare, perforant – incendiar – trasoare și explozive.

Glonțul perforant este destinat pentru distrugerea țintelor cu blindaj ușor (mașini blindate, transportoare blindate și altele) și a personalului adăpostit după blindaje cu grosime relativ mică. Miezul glonțului este din oțel de scule (cu un conținut bogat de carbon) sau din aliaj metaloceramic dur. Ca semn distinctiv are vârful glonțului vopsit cu culoare neagră.

Glonțul trasor este destinat pentru nimicirea inamicului, corectarea tragerii, indicarea țintelor și semnalizare. În partea dinapoi a miezului este plasat un pahar cu compoziția trasoare, care se aprinde în timpul tragerii și lasă o urmă luminoasă ce se poate vedea cu ochiul liber până la o distanță de 800 m, atât ziua cât și noaptea. Vârful glonțului este vopsit cu culoare verde.

Glonțul incendiar este destinat pentru aprinderea obiectivelor ușor inflamabile: paie, construcții din lemn, benzină, produse petroliere etc. Glonțul are în vârful lui o compoziție incendiară care se aprinde când întâlnește un obstacol. Vârful glonțului este vopsit cu culoare roșie.

Glonțul de reglaj-incendiar este destinat pentru reglarea tragerii și pentru incendierea materialelor ușor inflamabile. În partea dinainte a glonțului este dispusă o compoziție incendiară ce se aprinde la lovirea unui obstacol cu ajutorul unui percutor aflat în interior și care se armează prin inerție pe traiectorie, iar în partea dinapoi se găsește o încărcătură trasoare, ce lasă o urmă luminoasă pe traiectorie. Vârful glonțului este vopsit cu culoare verde, cu o bandă circulară roșie.

Glonțul perforant-incendiar este destinat pentru incendierea carburanților sau materialelor ușor inflamabile, protejate de blindaje ușoare. În vârful glonțului se găsește un amestec pirotehnic pentru incendiere, iar în interior miezul perforant. La întâlnirea unui obstacol, miezul perforant comprimă și aprinde amestecul pirotehnic, realizând perforarea blindajului și incendierea. Vârful glonțului este vopsit cu culoare neagră cu o bandă circulară roșie.

Glonțul perforant – incendiar – trasor are aceeași destinație ca și glonțul perforant-incendiar, având și rolul de reglare a tragerii. Din punct de vedere constructiv, la acest glonț apare și un pahar cu compoziție trasoare, iar miezul perforant este de dimensiuni mai mici. Vârful glonțului este vopsit cu culoare violet cu o bandă circulară roșie.

Cartușele auxiliare sunt destinate pentru instruirea militarilor. Din categoria cartușelor auxiliare fac parte: cartușele de exercițiu, cartușele de manevră, secționate, de tir redus etc.

Cartușele de exercițiu sunt destinate pentru învățarea încărcării armamentului. Au glonț și orificii în corpul tubului, nu au capsă și încărcătură de pulbere.

Cartușele de manevră sunt întrebuințate la marcarea focului pe timpul exercițiilor tactice și la învățarea dării focului pe timpul executării operațiunilor de tragere. Au încărcătură de pulbere, capsă, tub, nu au glonț. Partea dinainte a tubului este sertizată pentru realizarea efectului sonor și a reîncărcării automate a armamentului, montându-se la armă și întăritor de recul.

Cartușele secționate sunt destinate pentru învățarea părților componente ale muniției. Au glonț, tub, capsă, nu au încărcătură de pulbere.

In continuare voi descrie părțile componente ale cartușelor armelor de foc.

Destinația glonțului rezultă din descrierea cartușelor de război, fiind în principal nimicirea inamicului, la aceasta adăugându-se și altele, în funcție de tip. Ca principale componente ale glonțului întâlnim cămașa de tombac (fig. 1 – 7) (un aliaj cupru-zinc), care este ușor deformabilă pentru a permite mularea glonțului în ghinturi și un miez (fig. 1 – 8), care poate fi dintr-un singur material sau poate fi compus din mai multe materiale.

Tubul servește pentru asamblarea tuturor elementelor cartușului, obturarea gazelor rezultate din arderea pulberii pe timpul tragerii și pentru protejarea încărcăturii de azvârlire (fig. 1 – 9) și a capsei de aprindere (fig. 1 – 10) împotriva agenților atmosferici (umiditate). La tub putem distinge partea cilindrică (fig. 1 – 2), partea conică (fig. 1 – 3), corpul tubului (fig. 1 – 4), șanț inelar (fig. 1 – 5) și guler (fig. 1 – 6). Tubul poate fi confecționat din alamă sau oțel. Ca un element de noutate, pe plan mondial și-au făcut apariția cartușe fără tub, la care încărcătura de azvârlire nu mai este sub formă de pulbere, ci este un exploziv de putere medie, turnat sau cartușe care au tubul ce se consumă prin ardere. Aceste “noutăți” duc la mărirea cadenței practice de tragere, ajungând la 2000 lov/min.

Încărcătura de azvârlire este destinată pentru a imprima glonțului, prin gazele rezultate din ardere, energia de mișcare. La cartușele armamentului de infanterie se folosește pulbere fără fum, pe bază de nitroceluloză.

Capsa de aprindere servește pentru aprinderea încărcăturii. Ea se compune dintr-un căpăcel de alamă cu compoziția pirotehnică de inițiere (fulminat de mercur sau de argint, azotura de plumb sau de argint) presată în el și o foiță de staniol care acoperă încărcătura de inițiere. Este dispusă la partea dinapoi a tubului, așezată pe o nicovală, iar flacăra produsă de încărcătura de inițiere în urma lovirii de către percutor se transmite prin 2 orificii practicate în fundul tubului la încărcătura de azvârlire.

Armele de vânătoare cu țeavă lisă folosesc cartușe care au proiectile alice sau mitralii.

Alicele sunt de formă sferică, confecționate de regulă din plumb sau alte aliaje, cu o greutate de până la 0.8 g. și cu un diametru de 2-5 mm.

Mitraliile sunt alice cu dimensiuni mari, cu diametru de peste 5.5 mm.

Pentru încărcarea cartușelor armelor de vânătoare se utilizează și gloanțe aferice sau cilindrice, acestea din urmă având o construcție specială: un corp masiv de plumb prevăzut cu striații pentru înșurubare în țintă și un stabilizator de care se fixează bura de plasă sau bura lemnoasă (proiectil de tip “Brennek”).

Muniția specială.

Pe lângă muniția clasică cu glonț obișnuit sau cu glonț special, există și alte tipuri de muniție cu caracteristici tehnico-tactice mai performante și de o construcție specială ca de exemplu munițiile pentru armamentul produs în cadrul programului Advanced Combat Rifle (A.C.R.).

Cartușul Colt cu glont duplex cu miez de oțel are o viteză la gura țevii de 883 m/s. Glonțul anterior cântărește 2,3 g., iar cel posterior 2,1 g. Muniția utilizează încărcătura pentru M855 cal. 5,65 x 45 mm. Cele două proiectile sunt dispuse în tandem în același cartuș și în așa fel încât la o singură percutare vor pleca două gloanțe din tub. Ambele proiectile urmează aceeași traiectorie: primul a fost studiat pentru a lovi cu ușurință punctul ochit, în timp ce al doilea a fost proiectat pentru a lovi cu precizie.

Cartușele A.A.I. și Steyr-Mannlicher conțin câte o săgeată din oțel cu diametrul de 1,5 mm. și lungimea de 41 mm., cântărind 0,66 g. și respectiv 0,64 g. având o viteză la gura țevii de 1417 m/s și respectiv 1493 m/s. Săgeata se află în interiorul unui sabot din material plastic (polimeric) care se separă după părăsirea tubului. În cazul cartușului Steyr, un sabot circular din material plastic (polimeric) asigură presiunea gazului (cca. 4200 kg/cm˛) în momentul azvârlirii săgeții, ceea ce îi conferă acestuia o viteză superioară.

Cartușul Hecker & Kock are un glonț de 3,2 g. și o viteză la gura țevii de 91 m/s. La această muniție încărcătura de azvârlire de azvârlire nu lasă reziduuri de combustie, având arderea completă. De asemenea este mai puțin sigură în transport și în depozitare decât muniția clasică pericolul de autoaprindere fiind mai mare.

Fenomenul si elementele tragerii

Fenomenul tragerii

Plecarea glonțului (proiectilului) din canalul țevii ca urmare a acțiunii presiunii gazelor provenite din arderea pulberii (încărcăturii de azvârlire) se numește fenomenul tragerii (tragerea loviturii).

Trăgătorul, după ce a executat corect ochirea, apasă pe trăgaci; pragul profilat al trăgaciului eliberează cocoșul, care sub acțiunea arcului său lovește percutorul. Prin lovirea capsei cartușului de către vârful percutorului se produce inflamarea amestecului de fulminat de mercur al capsei și se formează o flacără care pătrunde prin orificiile aflate în fundul tubului cartușului spre încărcătura de azvârlire, producând aprinderea acesteia.

Arderea încărcăturii de azvârlire în tubul cartușului produce o mare cantitate de gaze, puternic încălzite, care creează o presiune ce acționează cu aceeași forță în toate direcțiile și anume:

a – înapoi, asupra fundului tubului cartușului, sprijinit de capul închizătorului care, fiind bine zăvorât, îi opune rezistență;

b – lateral, asupra pereților tubului cartușului, sprijinit pe camera cartușului care, prin construcția ei opune, deasemenea, rezistență;

c – înainte, asupra glonțului care începe să se miște în interiorul țevii, imprimându-i o mișcare accelerată, obligându-l să intre forțat cu cămașa în ghinturi și, învârtindu-se în ele (mișcarea de rotație), înaintează în canalul țevii cu o viteză din ce în ce mai mare, după care este aruncat afară pe direcția axului țevii.

În timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea pulberii, are loc azvârlirea glonțului din canalul țevii; în același timp, o parte din gaze împing pistonul și portînchizătorul înapoi, deschizându-se astfel canalul țevii; închizătorul extrage tubul cu gheara extractoare, din camera cartușului și-l aruncă afară, iar închizătorul comprimă arcul recuperator și armează cocoșul. Sub acțiunea recuperatorului, portînchizătorul cu închizătorul revin în poziția inițială, împingând cartușul următor din încărcător (banda) în camera cartușului și se închide canalul țevii; portînchizătorul acționează asupra – autodeclanșatorului și se produce percuția.

Dacă piedica de siguranță este la poziția “foc lovitură cu lovitură” tragerea continuă atâta timp căt se apasă pe trăgaci și sunt cartușe în încărcător (magazie).

Elementele tragerii

Pentru elucidarea diverselor imprjurari legate de investigarea criminalistica a unor infractiuni savarsite cu arme de foc trebuie sa se tina cont de elementele tragerii. Dintre elementele tragerii, cu valoare de identificare criminalistica – fie de gen, fie individuala – mentionez:

viteza glontului;

reculul armei;

traiectoria;

bataia armei;

puterea de patrundere.

Viteza glontului

Este stiut ca fenomenul tragerii cu o arma de foc consta in azvarlirea glontului din canalul tevii datorita prsiunii gazelor rezultate din arderea pulberii explozive. Presiunea de fortare este foarte mare, fiind necesara patrunderii glontului intre plinurile tevii. In continuare, presiunea creste rapid, ajungand la 2.850-3.000 Kgf/cm2, pe primii centrimetri parcursi de glont pe teava glontul avand o viteza de 350-450 m/s. Viteza maxima a glontului se inrgistreaza la gura tevii, iar presiunea scade pana la 420-380 Kgf/cm2 in momentul iesirii glontului din teava. Este important faptul ca viteza glontului este conditionata de tipul armei, lungimea tevii, cantitatea de pulbere si greutatea glontului.

S-a observat că, cu cât țeava armei este mai lungă cu atât mai mult timp presiunea gazelor va acționa asupra glonțului și drept urmare, cu atât va fi mai mare viteza inițială a glonțului.

Modificarea greutatii incarcaturii de azvarlire (a cantitatii de pulbere) determina modificarea cantitatii de gaze si a presiunii maxime in canalul tevii, implicit a vitezei initiale a glontului. La aceeasi lungime a tevii si aceeasi greutate a incarcaturii de azvarlire, viteza initiala a glontului este cu atat mai mare cu cat greutatea acestuiaeste mai mica.

Viteza initiala a glontului influenteaza asupra:

bataii armei ;

duratei de traiect al glontului pana la tinta;

curburii traiectoriei;

puterii de patrundere a glontului.

Viteza inițială a glonțului este influențată de:

lungimea țevii;

cantitatea încărcăturii de azvârlire;

greutatea glonțului;

temperatura încărcăturii de azvârlire.

Reculul armei

Reculul armei reprezinta miscarea brusca a armei spre inapoi, in sens opus miscarii glontului, ca urmare a presiunii exercitate de o parte din gazele ce rezulta din arderea pulberii de azvarlire in momentul efectuarii tragerii. Actiunea reculului se caracterizeaza prin viteza si energie si se manifesta in doua faze:

faza I, atunci cand glontul – datorita presiunii gazelor – incepe miscarea inainte; aceasta faza este aproape imperceptibila si se petrece intr-un timp extrem de scurt, de ordinul fractiunilor de secunda;

faza a II-a, atunci cand glontul paraseste teava, in aceasta faza forta de recul atingand valorea maxima.

Viteza reculului unei arme este de atâtea ori mai mică decât viteza inițială a glonțului, de câte ori glonțul este mai ușor decât arma respectivă.

In cazul armamentului automat (semiautomat), a cărui construcție se bazează pe principiul folosirii energiei de recul, o parte din puterea acestuia se consumă pentru punerea în mișcare a părților mobile pentru reîncărcare. Datorita acestui fapt, forta reculului pe timpul tragerii este mult mai mica decat la armamentul neautomat. La armamentul neautomat, intreaga forta de recul se transmite in umarul tragatorului.

Traiectoria

Traiectoria este drumul parcurs de centrul de greutate al glonțului (proiectilului) în aer, de la ieșirea din țeavă până la punctul de cădere. Principalele elemente ale traiectoriei sunt:

1. ORIGINEA TRAIECTORIEI – centrul retezăturii dinainte a țevii reprezintă punctul de plecare a glonțului din gura țevii.

2. ORIZONTALA ARMEI – linia orizontală care trece prin originea traiectoriei; planul care conține această linie se numește plan orizontal.

3. LINIA DE TRAGERE – prelungirea imaginară a axului canalului țevii după ce ochirea a fost terminată (înainte de plecarea glonțului din gura țevii); planul vertical care conține această linie se numește plan de tragere.

4. UNGHIUL DE TRAGERE – unghiul format între linia de tragere și orizontala armei.

5. LINIA DE ARUNCARE (DE PROIECȚIE) – prelungirea imaginară a axului canalului țevii în momentul plecării glonțului din țeavă; planul vertical care conține această linie se numește plan de aruncare (de proiecție).

6. UNGHIUL DE ARUNCARE (DE PROIECȚIE) – unghiul format între linia de aruncare și orizontala armei.

7. UNGHIUL DE ZVÂCNIRE – unghiul format între linia de tragere și linia de aruncare.

8. PUNCTUL DE CĂDERE – punctul de intersecție a traiectoriei cu orizontala armei.

9. UNGHIUL DE CĂDERE – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere și orizontala armei.

10. DISTANȚA DE TRAGERE (bătaia) – distanța de la originea traiectoriei până la punctul de cădere, măsurată în plan orizontal.

11. VÂRFUL TRAIECTORIEI – punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei armei.

12. SĂGEATA TRAIECTORIEI – depărtarea de la orizontala armei până la vârful traiectoriei.

13. RAMURA URCĂTOARE – partea traiectoriei cuprinsă între originea traiectoriei și vârful traiectoriei.

14. RAMURA COBORÂTOARE – partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei și punctul de cădere.

15. PUNCTUL DE INCIDENȚĂ – punctul în care traiectoria intersectează suprafața obiectivului (pământului, obstacolului).

16. UNGHIUL DE INCIDENȚĂ – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de incidență și tangenta la suprafața obiectivului (pământului, obstacolului).

17. PUNCTUL DE OCHIRE – punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se ochește cu arma.

18. LINIA DE OCHIRE – linia dreaptă care unește ochiul trăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălțătorului și prin vârful cătării cu punctul de ochire; planul vertical care conține această linie se numește plan de ochire.

19. UNGHIUL DE OCHIRE – unghiul format între linia de tragere și linia de ochire.

20. UNGHIUL DE TEREN AL OBIECTIVULUI – unghiul format între linia de teren a obiectivului și orizontala armei.

21. DISTANȚA OCHITĂ – distanța măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare (originea traiectoriei) până la intersecția traiectoriei cu linia de ochire.

22. ORDONATA VERTICALĂ – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de orizontala armei.

23. ORDONATA BALISTICĂ – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de linia de ochire.

24. LINIA DE TEREN A OBIECTIVULUI – linia dreaptă care unește originea traiectoriei cu baza obiectivului.

Bataia armei

Bataia armei este distanta de la originea traictoriei pana la punctul de cadere, masurata in planul orizontal. Sub raport balistic intereseaza bataia eficace, adica distanta la care glontul isi mentine precizia si forta distructiva. Aceasta depinde în mare măsură de viteza inițială a glonțului.

De exemplu, distanța până la care glonțul își păstrează efectul omorâtor asupra omului, la unele categorii de armament este:

pistol (revolver) – până 500m.;

pistol mitralieră md. 1963 – până la 1500 m.;

pușcă mitralieră md.1964 – până la 1500 m.;

carabina md. 1944 – până la 3000 m.;

mitraliera md. 1966 – până la 3800 m.

Puterea de patrundere a glontului

Puterea de pătrundere este capacitatea glonțului de a străbate diferite obstacole, putandu-se stabili distanta de la care s-a tras.

Fenomenul de pătrundere depinde de:

proprietățile obstacolelor (consistență, duritate, etc.);

energia cinetică a glonțului în momentul impactului;

calibrul glonțului, greutatea și forma acestuia.

Pentru a ilustra puterea de pătrundere a glonțului, în funcție de materialul din care este confecționat obstacolul, exemplific cu ajutorul caracteristicilor pistolului mitralieră md.1963 cal. 7,62 mm. Pentru tragere se folosesc cartușe cu miez de oțel, obiectivele fiind dispuse la 100 m.

CAPITOLUL III

Examinarea criminalistica a locului unde s-au folosit armele de foc

3.1. Descoperirea si fixarea armelor de foc, a tuburilor si gloantelor acestora

Cercetarea la fata locului este o activitate de tactica criminalistica si de procedura penala, care are drept obiect:

perceperea nemijlocita de catre organele judiciare a locului savarsirii activitatii infractionale;

descoperirea, relevarea, fixarea si examinarea urmelor si mijloacelor materiale de proba;

Precizarea pozitiei si starii mijloacelor materiale de proba, in vederea stabilirii naturii si imprejurarilor comiterii infractiunii, precum si a datelor necesare identificarii faptuitorului.

Semnificatia data de legea procesual penala si literatura de specialitate notiunii de loc al faptei este aceea de loc unde s-a desfasurat activitatea infractionala in tot sau in parte, loc unde s-au produs consecintele faptei comise, care conserva, intr-un fel sau altul, date, informatii, urme in legatura cu fapta savarsita.

Pornind de la aceasta definitie identificam, in cazul infractiunilor la regimul armelor de foc si munitiilor, ca posibile locuri ale faptei:

Locurile unde au fost ascunse armele si munitiile si imprejurimile acestora;

Atelierele de reparat arme ce functioneaza in afara prevederilor legii;

Mijloacele folosite in vederea transportarii armelor si munitiilor;

Locurile unde s-au savarsit fapte de natura penala sau contraventionala la folosirea si in imprejurimi;

Locurile unde s-au efectuat trageri cu armele si munitiile ce fac obiectul activitatii ilicite;

Locurile unde au fost confectionate armele si munitiile.

Numai dupa corecta delimitare a locului faptei, se va trece la realizarea cercetarii la fata locului propriu-zise, cu respectarea regulilor de tactica criminalistica, asa cum au fost consacrate de experianta pozitiva a organelor judiciare.

Inainte de a proceda la investigarea stiintifica a locului faptei, este necesar ca organul de urmarire penala sa dispuna cercetarea locului faptei printr-o rezolutie motivata. In caz contrar temeinicia si legalitatea acestui procedeu probatoriu vor fi verificate prin plangere impotriva masurilor si actelor de urmarire penala.

Trebuie facuta o distinctie intre investigarea locului faptei, in acele cauze in care s-a incalcat regimul armelor de foc si al munitiilor, si investigarea locului faptei in cauzele penale in care armele de foc au fost folosite.

Faza statica a cercetarii la fata locului presupune o examinare atenta a locului faptei, atat in ansamblul sau, cat si pe zonele mai importante, fara a aduce nici o modificare acestuia, in sensul stabilirii starii si pozitiei obiectelor materiale de proba (arme si munitii, parti componente ale acestora, eventual confectionate artizanal), a urmelor vizibile, masurarii distantei dintre obiectele principate in scopul clarificarii unor imprejurari ale cauzei, determinarea eventualelor modificari survenite anterior sosirii echipei de cercetare . In acelasi timp, trebuie sa se treaca la stabilirea mirosului specific tragerii recente, procedandu-se la recoltarea de probe din aer.

Atunci cand conditiile permit, folosirea cainelui de urmarire pentru prelucrarea urmelor de miros duce la rezultate deosebit de utile cauzei.

Cele constatate in faza statica se fixeaza prin fotografiere (fotografii de orienatre, schita si ale obiectelor principale – arme si munitii), precum si prin filmare sau inregistrare videomagnetica.

In faza dinamica a cercetarii la fata locului sunt supuse unei examinari minutioase toate obiectele si mijloacele materiale de proba, precum si urmele aflate in anumite raporturi cu infractiunea savarsita. Obiectele despre care se presupune ca se afla in raporturi cu infractiunea comisa, daca sunt necunoscute, sunt deplasate din pozitia initiala pentru a se asigura conditii optime in vederea descoperirii, fixarii si ridicarii urmelor.

Se acorda cea mai mare atentie pozitiei in care au fost gasite armele si munitiile, starii acestora, urmelor ce se gasesc pe armament. Descoperirea armei de foc este una dintre cele mai importante sarcini ale cercetarii la fata locului. In cazul sinuciderilor sau a mortilor accidentale prin arma de foc, aceasta se descopera, de regula, asupra victimei sau in imediata apropiere. In cazul utilizarii armelor de foc de catre alte persoane (faptuitor, complici), acestea pot fi gasite abandonate in apropierea locului faptei, ascunse in diferite locuri ca fantani, ape curgatoare, ingropate in pamant sau disimulate in diverse obiecte sau chiar asupra faptasului.

In functie de diversitatea locurilor in care este posibil sa se afle armele, se pot folosi pentru descoperirea lor detectoare de metale, magneti puternici sau caini special dresati pentru prelucrarea urmei de miros, aparatura roentgen portabila pentru armele ascunse in locuri compacte cu o anumita densitate (ziduri de caramida, beton). Deindata ce a fost gasita, se trece la examinarea armei de foc pentru identificarea starii acesteia (incarcata sau nu), a eventualelor urme specifice tragerii, a eventualelor urme digitale sau biologice care se pot degrada in timp, si care pot oferi date immediate asupra timpului scurs de la tragere, persoana faptuitorului si victima.

La locul comiterii faptei, dupa o cautare atenta se pot descoperi si tuburile trase, alte elemente de munitie (bure, capace etc) sau proiectile. Tuburile cartuselor trebuie sa fie cautate in locul unde se presupune ca s-a aflat tragatorul si in imediata apropiere a acestuia. Armele semiautomate si cele automate ejecteaza tuburile cartuselor trase in diferite directii (spre dreapta, stanga sau in sus) ceea ce ofera date pretioase despre tipul si modelul armei. In cazul armelor cu repetitie sau cu un singur foc, tubul tras poate sa ramana in camera cartusului (daca nu a fost reincarcata), situatie existenta si la revolvere.

O temeinica cercetare trebuie desfasurata si pentru descoperirea proiectilelor, in vederea stabilirii legaturii acestora cu infractiunea respectiva. Acestea sunt descoperite in cadavru, imbracamintea acestuia sau in obiecte aflate pe linia de tragere.

In cazul armelor de vanatoare la locul faptei se pot gasi si bure (formate din carton, calti, pasla, materiale plastice) care sunt ejectate la distante de cca 10 – 15 m pe directia de tragere. In cazul tragerii cu teava lipita sau de la mica distanta, bura se gaseste de obicei in interiorul orificiului produs de alice.

Arma și celelalte urme descoperite la fața locului se fixează (consemnează) prin mijloacele cunoscute – proces-verbal, schiță, fotografiere, filmare sau înregistrare pe bandă videomagnetică, fără a se omite nici un detaliu necesar clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.

În procesul-verbal se vor face mențiuni privind:

locul precis unde a fost descoperită arma;

distanța dintre armă și victimă și dintre armă și alte urme ale tragerii;

categoria de armă, calibrul și modelul acesteia, seria și numărul ei;

direcția în care este îndreptată arma față de cadavru;

pe care parte este așezată arma;

starea tehnică aparentă a armei;

dacă pe armă s-au descoperit și alte urme;

dacă arma este încărcată sau nu, dacă are cartuș pe țeavă, dacă este asigurată sau nu, dacă în încărcător mai sunt cartușe și câte;

numărul ghinturilor și sensul lor de rotație;

ce se afla pe canalul țevii – praf, unsoare, reziduuri de tragere etc.; dacă se simte miros specific de tragere;

indicarea obiectelor, a locurilor și distanțelor unde s-au descoperit tuburile trase și urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport de poziția armei și a cadavrului.

Prin fotografiere trebuie să se evidențieze în mod clar și urmele acesteia, precum și cele descrise în procesul-verbal, această activitate desfășurându-se în prima parte a fazei statice a cercetării, până nu s-au produs modificări în “peisajul” locului comiterii infracțiunii.

3.2. Ridicarea si ambalarea urmelor rezultate dupa folosirea armelor de foc

Ridicarea si ambalarea urmelor trebuie facuta cu cea mai mare precautie, avand in vedere pe de o parte necesitatea pastrarii lor intacte pentru a fi valorificate din punct de vedere stiintific, iar pe de alta parte pentru a preintampina producerea unor evenimente nedorite, cu consecinet privind viata, integritatea corporala sau sanatatea atat a membrilor echipei cat si a altor persoane ori asupra proprietatii publice sau private. Din aceste conside3rente se interzice percutarea armei chiar daca este descarcata (prin percutare se poate rupe cuiul percutor sau poate plesni arcul, iar vibratiile generate de percutor pot duce la distrugerea microurmelor, fie de pe teava, fie de pe alte parti ale armei). De asemenea nu se sufla pe teva sau pe alte parti ale armei pentru inlaturarea unor impuritati (aburirea tevii prin suflare modifica sau distruge atat urmele de miros cat si microurmele). Este interzisa scoaterea cartuselor aflate in arma, dupa cum cele gasite la fata locului nu se introduc in arma.

Ambalarea armelor se face in cutii potrivite care sa le protejeze de eventualele socuri pe timpul transportului ; incarcatorul si cartusele scoase din teava se ambaleaza separat. Eventualele urme biologice descoperite pe arma, daca nu pot fi recoltate, se transporta impreuna cu arma in conditii de conservare si ambalare corespunzatoare.

In cazul descoperirii de piese cu dimensiuni mici (fragmente de arcuri, suruburi ), acestea vor fi ambalate tot separat, pe cat posibil in cutii captusite cu vata, evitandu-se astfel distrugerea eventualelor microurme.

Atunci cand cercetarea la fata locului se efectueaza pe timp de iarna, armele si munitiile descoperite la fata locului se examineaza doar dupa ce au fost depuse intr-o camera cu temperatura constanta, ridicarea, ambalarea si transportarea acestora facandu-se cu respectarea regulilor.

Proiectilele se extrag cu precautie din suportul in care au patruns pentru evitarea crearii de urme suplimentare si a pierderii de microparticule. In cazul cartusului tras care nu poarta mentiuni, tubul se masoara, iar cartusele extrase se cantaresc, ca si arma de altfel.

3.3. Determinarea distanței și direcției de tragere

Una dintre activitățile deosebit de importante ce se desfășoară în cadrul cercetării la fața locului a infracțiunilor comise cu arme de foc este stabilirea direcției de tragere. Această activitate poate continua la nevoie și în procesul examinărilor de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei.

Prin noțiunea de distanță de tragere înțelegem intervalul spațial parcurs de proiectil de la gura țevii până la obstacol.

Distanța de tragere poate fi mai mult sau mai puțin precis determinată, însă ținând seama de factorii suplimentari ai împușcăturii și de urmele existente pe proiectil sau de efectul perforant al acestuia, putem să o determinăm cu aproximație.

In funcție de distanță, tragerile pot fi:

în limita de acțiune a factorilor suplimentari și, în acest caz, vorbim despre țeava lipită de corp (fără destinație), cât și despre tragerile de la mică distanță (sub un metru);

în afara limitei de acțiune a factorilor suplimentari (trageri de la distanțe mari, adică peste un metru în cazul armelor militare și de tir și peste 2-3 m. în cazul celor de vânătoare).

În cazul prezenței factorilor suplimentari, stabilirea distanței (cât și a direcției) de la care s-a tras este mai ușoară, prin expertiza criminalistică executându-se trageri experimentale de la distanțe variabile, cu armă și același tip de muniție, fiind create astfel de modele de comparație.

Dacă s-au folosit arme de vânătoare cu țeavă lisă care folosesc alice sau mitralii, distanța de tragere se poate aprecia în funcție de suprafața (câmpul) de dispersare a acestora. cu cât gradul de dispersare este mai mare, cu atât este și distanța mai mare. O determinare certă a distanței, în cazul tragerii cu arme de vânătoare cu țeava lisă, este posibilă în cazul împușcăturilor de la distanțe mici și mijlocii (până la 10 m.).

Pentru distanțe apreciate convențional ca fiind mai mari este necesar să se examineze orificiile de intrare și ieșire a proiectilului, determinându-se în primul rând direcția de tragere și apoi, în coroborare cu particularitățile locului săvârșirii infracțiunii, se poate determina cu aproximație și distanța de la care s-a tras.

Referitor la stabilirea direcției de tragere, este obligatorie studierea orificiilor de pătrundere a proiectilelor, cât și a celor de ieșire (dacă există), un rol deosebit având stabilirea sensului de perforare.

Dacă proiectilul a perforat două suprafețe apropiate, direcția se stabilește prin metoda “vizării directe”, cu ajutorul unui tub de hârtie introdus prin cele două orificii și, privind prin tub, putem determina locul din care s-a tras.

Când nu este posibilă folosirea metodei “vizării directe”, între cele două orificii fiind o distanță prea mare, acestea vor fi unite cu o sfoară de-a lungul căreia se vizează. In același caz se poate folosi și dispozitivul special de vizare.

În stabilirea direcției sau a locului din care s-a tras se va ține sema de elementele balistice exterioare și de factorii perturbatori externi (vânt, temperatură, rezistența aerului, forța gravitațională, ploaie, etc.).

Pentru stabilirea direcției (în cazul expertizei balistice) se mai folosesc și manechine (în caz de omor prin împușcare) îmbrăcate cu hainele victimei, fiind introduse vergele prin orificiile de intrare și ieșire, indicându-se astfel traseul proiectilului.

CAPITOLUL IV

Interpretarea tehnica a urmelor create de armele de foc.Probleme rezolvate prin balistica judiciara

Din punct de vedere criminalistic, interpretarea urmelor si mijloacelor materiale de proba in cursul cercetarii la fata locului urmareste, in primul rand, stabilirea relatiei care exista intre acestea si fapta savarsita. In al doilea rand, o astfel de interpretare vizeaza explicarea provenientei urmelor si obiectelor descoperite, mecanismul de formare a diferitelor categorii de urme, precum si a relatiilor ce exista intre urmele si mijloacele materiale de proba existente in campul infractiunii.

Interpretarea corecta a urmelor descoperite la fata locului poateconduce la elucidarea multiplelor probleme pe care le ridica investigarea criminalistica: natura faptei comise, timpul si locul savarsirii, modul de operare folosit, numarul participantilor, actiunile ori inactiunile faptuitorului dupa savarsirea infractiunii etc.

4.1 Probleme solutionate cu ajutorul expertizei balistice judiciare in cazul infractiunilor la regimul armelor si munitiilor

Expertiza balistica judiciara, fiind o expertiza Criminalistica, va fi efectuata in cadrul unui laborator de specialitate. Solicitarea pentru efectuarea expertizei se adreseaza institutiei in care functioneaza laboratorul, iar nu unei persoane anume. Stabilirea specialistului care va efectua expertiza este atributul conducatorului institutiei in raport de natura lucrarii, specialitatea care reclama executarea acesteia, gradul de complexitate si incarcatura pe fiecare specialist criminalist din subordine.

Intrebarile la care trebuie sa raspunda expertul trebuie sa vizeze doar aspectele de specialitate; aria acestora nu se poate largi la aspecte care nu intra in competenta sa (incadrare juridical, de exemplu). In cazul infractiunilor la regimul armelor si munitiilor, prin expertiza balistica judiciara, pot fi lamurite, in principal, urmatoarele probleme:

Cu privire la arma:

daca dispozitivul supus examinarii reprezinta arma, in sensul legii;

categoria in care se incadreaza arma;

care este tipul, modelul si calibrul armei;

care este seria si numarul armei;

In cazul in care inscriptiile stantate pe arma au fost inlaturate, trebuie avuta in vedere relevarea acestora prin metodele chimica, feromagnetica sau electrochimica;

Starea de functionare a armei.

Numai armele care sunt in stare de functionare constituie obiectul material al infractiunii de nerespectare a regimului arnelor si munitiilor. In literature de specialitate, pentru existenta obiectului material al infractiunii se adauga conditia ca este necesar ca arma sa fie completa.

Cu privire la utilizarea armei:

Datele care atesta ca au fost efectuate trageri recente;

Posibilitatile de tragere cu o arma defectă;

Posibilitatile de declansare a focului fara a se actiona asupra tragaciului;

Starea de functionare, calibrul si eficacitatea unei arme de constructie artizanala;

Existenta pe teava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;

Distanta si directia din care s-a tras, eventual pozitia victimei si a tragatorului;

Daca un orificiu de impuscatura este de intrare sau de iesire;

Daca victima a fost lovita printr-un foc direct sau prin ricoseu;

Tipul, modelul si marca armei cu care s-a tras, dupa urmele de pe tuburile sau gloantele supuse examinarii;

Daca tuburile sau gloantele ridicate de la fata locului au fost trase sau nu cu arma in litigiu , pusa al dispozitie;

Daca arma in litigiu pusa la dipozitie a mai fost folosita si in cazul altor agresiuni.

Cu privire la munitie:

Seria, calibrul, modelul, felul glontului si al tubului;

Starea calitativa a cartusului;

Daca acestea au fost confectionate industrial sau artizanal;

Daca alicele sau munitiile folosite pentru incarcarea acesteia prezinta asemanari cu modelul de comparatie;

Cu privire la dispozitivul de amortizare:

Daca a fost montat la arma un dispozitiv de amortizare;

Caracteristicile tehnice ale amortizorului;

Daca este de fabricatie industriala sau este realizat artizanal.

Expertiza balistica poate rezolva si alte probleme: examinarile acustice (examinarea urmelor sonore ale impuscaturii, armarii si percutiei), examinarea armelor de foc atipice si a celor de fabricatie artizanala (stabilirea caracteristicilor de fabricatie, a particularitatilor balistice generale, precum si a eventualelor elemente particulare pe baza carora se face identificarea), examinarea urmelor lasate de pistoalele de implantat bolturi si a armelor de alarma si aparare.

4.2 Stabilirea tipului , marcii, modelului si calibrului armei cu care s-a tras

Atat gloantele si tuburile, cat si cartusele descoperite cu ocazia cercetarii la fata locului pot furniza o serie de elemente pretioase. Astfel, diametrul glontului – in partea cea mai groasa – indica, in general, calibrul armei. Explicatia consta in faptul ca glontul, component al cartusului destinat pentru o anumita arma, are un calibru cu 0,2 – 0,5 mm mai mare decat calibrul tevii. Din acest motiv el nu poate fi introdus in arma nici inainte de tragere si nici dupa efectuarea tragerii. Dupa tragere, deci dupa parasirea tevii, glontul fie ca revine la dimensiunile initiale, fie ca sufera anumite deformari longitudinale.

Constructia interioara a tevii unei arme este indicata cu precizie de urmele ghinturilor si plinurilor existente pe glont. Lungimea pasului, respective unghiul de rasucire al ghinturilor, in raport cu axa longitudinala, ofera date privitoare la tipul, marca si modelul armei cu care s-a tras. De exemplu, in cazul in care pe glont nu se gasesc striatii oblice, intreaga camasa fiind acoberita cu striatii longitudinale, fie ca s-a tras cu o arma cu teava puternic corodata, fie ca au fost folosite cartusecare nu au fost destinate pentru tipul de arma cu care s-a tras. Tot astfel, la fata locului pot fi descoperite gloante deformate, uneori, chiar sfaramate. Acest lucru poate fi cauzat fie de folosirea unei arme cu teava retezata, fie a unei arme normale, insa glontul a lovit un obstacol si prin ricosare a ajuns in tinta.

In cazul tuburilor descoperite la fata locului, marimea, forma si greutatea acestora indica tipul armei de foc folosite: pusca, pistol sau revolver. Trebuie retinut ca atat tubul si gatul acestuia, cat si diametrul sau interior arata intotdeauna calibrul armei. In momentul declansarii focului, ca urmare a presiunii gazelor, tubul si gatul acestuia sufera o usoara dilatare, determinand marirea diametrului. Daca dilatarea este mai pronuntata, iar gatul tubului este mai mult ori mai putin crapat se poate aprecia ca la o arma de un anumit calibru s-a folosit un cartus de calibru mai mic.

In urmatorul tabel sunt redate caracteristicile gloantelor si tuburilor dupa care se poate determina atat tipul si marca cat si calibrul unor arme.

In ceea ce priveste stabilirea modelului si tipului armei cu care s-a tras, apare o problema in cazurile in care specialistului sau expertului i se prezinta spre examinare o arma de foc putin cunoscuta. In prima etapa se procedeaza la examinarea inscriptiilor existente pe arma in litigiu, marcii fabricii, semnele firmei producatoare. Pistoalele de fabricatie straina au inscriptionate, in afara seriei armei, si alte inscriptii cu diferite semnificatii, de exemplu denumirea pistolului, calibrul, firma.

In a doua etapa, mai ales in situatia in care inscriptiile mentionate mai sus lipsesc, se trece la stabilirea datelor tehnice si a particularitatilor constructive ale armei prezentate.

Datele tehnice ale oricarei arme de foc consta in:

Lungimea totala;

Greutatea armei, atat cu cartuse, cat si fara cartuse;

Lungimea canalului tevii;

Grosimea peretelui tevii;

Numarul, directia si latimea ghinturilor.

Particularitatile de constructie a armei se concretizeaza in:

Constructia tevii;

Sistemul de dare a focului;

Modul – schema – de montare a tevii si a inchizatorului;

Felul piedicii de siguranta;

Directia de aruncare a tuburilor.

Atat datele de ordin tehnic, cat si cele de constructie sunt comparate cu alte arme de foc asemanatoare si cu datele existente in cataloagele de specialitate. Astfel, masuratorile fizice trebuie facute cu cea mai mare exactitate, orice abatere putand conduce la erori de identificare. Este important faptul ca particularitatile de constructie si datele tehnice pot conduce la o identificare generala a armei.

Se poate concluziona ca, atat constructia pieselor armei care lasa urme pe tubul cartusului, cat si dimensiunile acestora, inclusiv amplasarea se constituie intr-o caracteristica ce poate conduce – in majoritatea cazurilor – la stabilirea cu precizie a modelului armei.

4.3 Starea de functionare a armei

Stabilirea starii de functionare a armei se pune in cazul in care persoana care a executat tragerea invoca anumite defecte ale armei. Tinand cont de faptul ca expertizele de acest gen sunt foarte dificile, practica criminalistica recomanda ca examinarea armei sa se faca intr-o anumita ordine, folosindu-se instructiunile fiecarei arme trimise spre examinare. Arma se examineaza atat montata cat si demontata.

Examinarea armei montate. Se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor și modul lor de funcționare. Se recomandă ca înainte de a demonta arma să se facă roentgenografia sau gammagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente, în cazul când este blocată sau încărcată. Fotografia obținută indică starea și modul în care se îmbină piesele armei. este necesar să se stabilească gradul de efort ce trebuie aplicat pe trăgaci pentru a determina declanșarea închizătorului. Acesta se stabilește cu ajutorul unui dinamometru sau unei greutăți atârnate pe trăgaciul armei. gradul de efort cel mai mic obținut de la o armă în stare de funcționare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de constructor. Examinarea armei montate vizeaza, in principal, urmatoarele :

Gradul de efort ce trebuie aplicat pe tragaci pentru declansarea inchizatorului ;

Daca pe suprafata armei exista rugina sau zgarieturi ;

Existenta sau inexistenta crapaturilor la piesele componente ;

Daca splintul extractorului si capul percutoruluisunt sau nu deplasate ;

Daca dispozitivul de oprire retine sau nu inchizatorul in stare deschisa la introducerea incarcatorului fara cartuse ;

Starea clamei de sustinere a incarcatorului, respectiv daca tine incarcatorul in manerul armei, chiar in situatia in care acesta iese usor din locas ;

Impingerea cartusului din incarcator in camera cartusului ;

Functionarea mecanismului de siguranta.

Pentru aceasta încărcătorul se încarcă cu cartușe de exercițiu și se introduce în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi și i se dă drumul. Se verifică dacă închizătorul a revenit în poziția anterioară și dacă a fost împins cartușul în camera sa.

Când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca trăgaciul să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze.

Se verifică dacă cocoșul pus în poziția “armat” este ținut bine în această poziție. La pistolul în bună stare de funcționare cocoșul pus în poziția “armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate.

Ultima verificare urmărește să stabilească dacă mecanismele de tragere funcționează bine. În acest scop se verifică dacă, la apăsarea pe trăgaci, cocoșul scapă ușor de pe poziția “armat”. La încetarea apăsării pe trăgaci mecanismul de tragere revine în poziția anterioară.

Examinarea armei demonate. Se va examina separat fiecare piesa componenta. In primul rand, se verifica daca piesele respective poarta sau nu aceeasi serie. Examinarea tevii – dupa ce a fost stearsa cu calti ori carpe uscate – vizeaza stabilirea eventualelor defecte ale canalului, respectiv:

știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;

rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;

dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.

pete mici, formate de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate pe canalul țevii;

urme de oxizi ferici – pete de culoare închisă – superficiale, rămase după scoaterea ruginii;

zgârieturi cu aspect de liniuțe, având, uneori, metalul atacat pe margini;

La verificarea închizătorului se va constata: dacă șplinturile închizătorului și ale capacului percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului, uzura vârfului percutorului și proeminența lui în canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3 – 1,7 mm.), dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.

La examinarea blocului armei și amecanismului de percuție se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și cea a șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.

La cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul său.

Trebuie avuta in vedere o problema importanta cu care se confrunta expertii criminalisti din domeniul balisticii judiciare si anume aceea de a se pronunta cu privire la posibilitatea de tragere cu o arma defecta.

Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unei piese, și anume:

uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și cea concomitentă a suprafeței interioare a lăcașului său;

curbarea si slabirea arcului susținător al trăgaciului;

uzura pieselor care mențin percutorul în poziția “armat”;

slăbirea arcului percutorului;

o oarecare lărgire a lăcașului închizătorului față de detunător, știut faptul că dimensiunile cutiei țevii trebuie să fie aceleași pe toată întinderea ei.

Posibilitatea degradării armei se mărește odată cu uzura suprafețelor închizătorului și a lăcașului său, care duce la mărirea jocului dintre ele, ceea ce crează posibilitatea închizătorului, sub presiunea pintenului opritor, să se ridice puțin în sus.

Slăbirea arcului de armare a percutorului ca și existența unsorii, micșorează forța de frecare între pragul de armare și pintenul opritor și prin aceasta, ușurează decalnșarea lui.

Împușcăturile accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe defecte, apărute după o îndelungată și neglijentă folosire a armei.

În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoșul lăsat în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cutia țevii 1,6 – 2 mm., împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei.

În cazul loviturilor în capul patului armei, cartușul, în baza inerției, se deplasează din detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor – cocoș tinde, de asemenea, să se deplaseze prin acțiunea forței de inerție, la care se opune arcul de armare, care deplasează percutorul în poziția inițială, ajunge la capsă și, dacă forța de lovire este suficientă, produce împușcătura.

La declanșarea împușcăturii fără apăsare pe trăgaci poate să se producă și o montare greșită a închizătorului armei (cocoșul nu este suficient înșurubat pe percutor).

De multe ori exista posibilitatea producerii unei impuscaturi din intamplare, cu o arma in stare de buna functionare.

Împușcăturile din întâmplare, cu o armă în bună stare de funcționare, se produc, în general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.

Expertiza balistică trebuie să evidențieze particularitățile de construcție ale armei, care permit posibilitatea unei împușcări din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul încărcat nu are siguranța pusă și este lovit cu capul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în virtutea greutății sale, până la peretele din spate al lăcașului și introduce cartușul în detunător, revine și lovește capsa, producând împuscătura.

O împușcătură accidentală se poate produce fără a apăsa degetul mâinii pe trăgaci, prin agățarea trăgaciului de proeminența unui obiect oarecare, de exemplu, la vânătoare, prin agățarea trăgaciului de o crenguță din pădure.

Unele pistoale, dacă nu au siguranța pusă, iar cartușul se găsește în detunător, se pot declanșa prin lovirea cocoșului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări siguranța, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce împușcătura.

O altă situație o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod intenționat, dar există convingerea că împușcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este convins că arma nu este încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare tragere. Rolul expertului în asemenea cazuri se reduce la stabilirea împrejurărilor în care a fost introdus cartușul în detunător și dacă acest lucru se poate produce în condițiile relatate de persoana care a efectuat împușcătura.

Stabilirea posibilității unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună funcționare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.

Formularea concluziei

Specialistul poate formula una din următoarele concluzii:

a) cert – pozitivă, respectiv: “Arma litigiu este un pistol………., model …….., calibru ……și este în stare de funcționare” ;

b) cert – negativă cum ar fi: “Arma în litigiu este un pistol ………, model……., calibru …….și nu este în stare de funcționare” ;

c) de probabilitate de exemplu: “Arma în litigiu este un pistol……., calibru ………și se află, probabil, în stare de funcționare” ;

d) de imposibilitate de genul: “Nu se poate stabili modelul și tipul pistolului în litigiu”.

4.4 Starea de functionare a munitiei

Investigarea criminalistică a muniției are rolul de a stabili tipul, modelul și anul de fabricație al cartușelor pe baza caracteristicilor, a inscripțiilor fabricilor producătoare, existente pe rozeta tubului.

Examenul tehnic de laborator al muniției.

Examenul tehnic de laborator al munitiei are drept scop stabilirea urmatoarelor :

starea cartușelor și dacă pot fi utilizate pentru tragere;

modelul cartușului căruia îi aparține glonțul;

seria de fabricatie si daca toate cartusele fac parte din aceeasi serie ;

dacă bucata de metal este un glonț deformat sau o parte din el; dacă metalul prezentat este un glonț se va preciza felul și modelul glonțului;

cauza deformării glonțului; felul și modelul glonțului ;

dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;

dacă materialele folosite pentru încărcarea anumitor cartușe de vânătoare (tuburi, capse, alice, bure, pulberi), se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;

dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit un aparat special;

dacă bucățile de plumb sunt confecționate manual;

dacă alicele artizanale au fost confecționate de un anumit instrument;

dacă anumite alice, modelul de fabricație și compoziția chimică a celor pentru comparație sunt asemănătoare;

caracteristicile burelor extrase dintr-o plagă, în timpul operației chirurgicale sau la autopsia medico-legală a cadavrului, ori găsite la locul săvârșirii infracțiunii;

rondelele (discurile de carton) destinate să țină alicele în cartușe până la producerea împușcăturii (de regulă, în timpul împușcăturii sunt fărâmițate de alice și, rareori, constituie obiectul unei expertize);

mecanismul folosirii urmelor pieselor armei pe tuburile arse, caracteristicile și semnificația lor;

modelul și tipul armei din care s-a tras;

dacă cartușul în litigiu a fost tras din arma examinată;

mecanismul formării pe glonț a urmelor canalului țevii;

dacă un glonț tras și un tub ars au format același cartuș, necesitatea acestui gen de expertiză se ivește îndeosebi atunci când glonțul găsit nu are pe el urmele canalului țevii pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;

care din tuburi sau gloanțe a fost tras primul;

dacă tuburile sau gloanțele sunt standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.

Examinarea fizico-chimica

La examinarea fizico-chimica, dupa cercetarea urmelor lasate de incarcatura de pulbere din munitia trasa se procedeaza la recoltarea tuturor particulelor gasite atat pe canalul tevii armei cu care s-a tras, cat si pe obiectele in care s-a tras. Trebuie rezolvate urmatoarele aspecte :

cărui fel de pulbere îi aparține cea prezentată pentru expertiză (pulberi negre – cu fum – și pulberi coloidale – fără fum);

dacă din țeava armei respective s-a tras vreun foc;

felul și compoziția pulberii cu care s-a efectuat tragerea cu arma respectivă; acest lucru se poate stabili după resturile pulberii nearse din canalul țevii, după resturile de ardere ale pulberii explozive depuse pe canalul țevii, pe gloanțe, pe bure și obstacole aflate în apropierea armei;

dacă încărcătura de pulbere din cartușele de alicele respective nu este excesivă, dacă acestea sunt încărcate regulamentar și dacă se poate trage cu ele, fără teama că țeava armei va fi deteriorată. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar a se stabili marca pulberii și cantitatea ce o conține fiecare cartuș, de asemenea, corelația dintre greutatea pulberii și a alicelor, iar dacă încărcătura este făcută cu pulbere fără fum, se va stabili și gradul de apăsare a pulberii de către bură;

cât timp a trecut de la efectuarea împușcăturii prin țeava armei respective.

Capitolul V

Identificarea armelor de foc dupa urmele principale ale tragerii

Urmele formate in cazul folosirii armelor de foc sunt definite ca urmele create de arma pe cartusul tras si urmele impuscaturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra carora si-a exercitat actiunea proiectilul si ceilalti factori suplimentari ai tragerii sau acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe diferite obiecte componente ale mediului, rezultate in urma producerii impuscaturii cu ocazia savarsirii unei infractiuni.

In cazul folosirii armelor de foc la comiterea unei infractiuni, se produc doua mari categorii de urme, cunoscute sub denumirea generica “urme ale armelor de foc”, care sunt clasificate ca:

Urme principale;

Urme secundare.

Urmele principale rezultate in urma tragerii cu arme de foc (uneori denumite si factori principali ai tragerii) sunt constituite din:

Arma de foc propriu-zisa, care poate fi prezenta sau nu la locul faptei in momentul cercetarii;

Elementele de munitie (proiectile, tuburi, capse, bure) si urmele create de arma pe acestea;

Urmele de intrare si iesire ale proiectilului (perforari sau canale oarbe cu retentia proiectilului);

Urmele de ricoseu;

Urmele sonore (ale armarii, percutiei, detonatiei) si urmele luminoase (flacara de la gura tevii, efectul luminos al proiectilului), daca acestea au fost fixate printr-un procedeu de inregistrare.

Urmele secundare (denumite si factori secundari ai tragerii) sunt constituite din:

Urmele rezultate din actiunea flacarii;

Urmele rezultate din actiunea gazelor;

Urmele de pulbere arsa (funingine);

Urmele de pulbere nearsa;

Inelul de stergere;

Inelul de metalizare.

5.1. Identificarea armelor dupa urmele formate pe glont si pe tubul cartusului

Identificarea armei cu care s-a savarsit o infractiune reprezinta scopul final al oricarei expertize balistice judiciare. Procesul de identificare consta in examinarea comparativa a gloantelor, a tuburilor descoperite, in corpul victimei sau la fata locului, cu gloantele sau tuburile trase experimental cu arma gasita in campul infractional ori ridicate de la o persoana suspecta.

Procesul de identificare a unei arme de foc parcurge doua faze:

In prima faza se determina grupul sau categoria careia ii apartine

arma, in baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil si pe tub, referitoare la modelul, tipul, calibrul armei etc.

In a doua faza are loc identificarea propriu-zisa prin examenul

comparativ al caracteristicilor individuale, specifice fiecarei tevi ghintuite si fiecarui ansamblu al mecanismelor de tragere.

litigiu comparare

striatii

Continuitatea striatiilor, care

atesta identificarea armelor

Identificarea generală a armei de foc cu țeavă ghintuită

Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o armă cu țeavă ghintuităntele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.

Studierea glonțului indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușcă, pistol sau revolver.

Forma alungită, ascuțită la capăt a glonțului în greutate de cca. 30 g. și și lungimea 28 mm. indică o armă cu țeava lungă. Glonțul de revolver este cilindric și are vârful bont, iar cel de pistol are vârful rotunjit.

Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte, nici după tragere, într-o armă prin gura țevii, deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2 – 0,5 mm. mai mare decât calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformări longitudinale.

Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Glonțul trecând prin țeavă este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe lângă cămașa glonțului sub formă de șanțuri, iar ghinturile sub formă de proeminențe.

Sensul ghinturilor este de obicei dextrogir, iar unele arme au ghinturile sinistrogire.

Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară, de obicei, între marginile de jos ale acestuia.

Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală, indică tipul armei.

Când nu se găsesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la două posibilități:

a) Glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeavă a fost puternic atacată de oxizi, iar datorită acestui fapt glonțul nu are imprimată mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeavă ghintuită, glonțul trecând prin țeavă fără a mai fi înșurubat între ghinturi;

b) La comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv.

Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul fabricii din care se poate deduce proveniența muniției. Acest semn se află pe partea posterioară a glonțului.

Tubul ars găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:

a) Mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: pușcă, pistol sau revolver. Forma tubului și particularitățile formei lui limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru și aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor;

b) Modul de sertizare: glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului. Modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției.

Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența și locul fabricației muniției.

Dacă la cercetarea la fața locului infracțiunii, pe baza direcției tragerii s-a stabilit locul de unde s-a tras și dacă în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul armei. de exemplu: T.T. cal.7,62 mm. BROWNING cal.7,65 mm. aruncă tubul la dreapta; PARABELLUM mod. 1908 cal. 9 mm. și BERETTA mod. 1941 cal. 9 mm. aruncă tubul în spate pe direcția tragerii; WALTHER mod. 1938 cal. 9 mm. aruncă tubul la stânga.

Când se cunoaște sistemul de armă cu care s-a comis infracțiunea, în cazul unei sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars, face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste în ceea ce privește calificarea faptei.

Când la locul infracțiunii nu se găsesc tuburi arse, acest lucru indică următoarele aspecte:

infracțiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (revolverul);

infractorul, foarte precaut, după comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.

Identificarea individuală a armelor de foc cu țeava ghintuită.

Identificarea pe baza gloanțelor.

Canalul țevii armei de foc cu țeava ghintuită, poartă întodeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urma ce apar sub formă de striații fine, microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabriacție și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici și acțiunii gloanțelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului.

Examinarea la microscopul comparator

Microscopul comparator dispune de două obiective și de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate cele două imagini ale obiectivelor. Compararea gloanțelor se face pe porțiuni, de aceea suporturile de susținere pe care sunt așezate proiectilele vor fi mișcate sincronizat, pentru ca acestea să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.

Deosebită însemnătate o are iluminarea incidentă, cu aceeași intensitate și din același unghi. Iluminarea difuză, obținută natural sau artificial este indicată la examinarea câmpului de striații mai mari și clare. Iluminarea laerală, sub un unghi de 30-45 față de planul obiectului examinat reliefează în mod satisfăcător detaliile urmelor, fără a le denatura. Această metodă permite observarea directă a continuității sau discontinuității liniare a striațiilor formate pe glonț de particularitățile microreliefului țevii.

a) b) a) b)

Striatii create de ghinturi pe camasa glontului observate si fotografiate cu ajutorul microscopului comparator

a) – litigiu

b) – model de comparare

Metoda comparării mulajelor

Mulajul se poate obține prin desfășurarea unui strat gelatinos sau metalic, care, desprin de pe glonț și îndreptat în plan, reflectă urmele caracteristice interiorului țevii armei.

Sunt cunoscute două metode de redare a suprafețe glonțului prin contact static:

1. Mulaje transparente, pelicule formându-se prin introducerea gloanțelor în diferite soluții gelatinoase;

2. Mulaje opace, pelicula obținându-se prin galvanoplastie.

La prima metodă pelicula (mulajul) obținută se taie pe axa longitudinală, între urmele formate de câmpurile dintre ghinturi, după ce a fost tăiată la bază și la vârful glonțului. Apoi se desprinde de pe glonț și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.

Pentru colorarea peliculei se poate folosi fucsină, roșu de Sudan sau un alt colorant care se dizolvă ușor în acetonă și acetat de amil, dar nu și în dicloretan. Acest mulaj redă exact detaliile și poate fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.

La a doua metodă copia reliefului glonțului se obține prin depunerea unui strat metalic pe suprafața cilindrică a acestuia, cu ajutorul curentului continuu, într-o baie electrolitică.

După nichelare glonțul se spală bine, apoi stratul de nichel – cupru se taie pe axa longitudinală, se îndreaptă și se fotografiază (se compară). Fotografierea este necesar să se facă concomitent la glonțul de la fața locului și la cel de comparat pentru a asigura o iluminare constantă. Această metodă prezintă dezavantajul de a nu reda întodeauna detaliile mici ale urmelor.

Tehnica de rulare a proiectilului.

Această metodă constă în rularea proiectilelor pe mase ceroase, aliaje metalice moi, celuloid sau alte materiale plastice care pot reduce microrelieful de pe ele.

În unele cazuri copiile se obțin perin acțiunea mecanică (apăsarea proiectilului pe suportul folosit pentru rulare), iar în altele, prin acțiunea termică, glonțul încălzindu-se până la o anumită temperatură spre a se putea imprima pe suport.

Rularea se poate efectua normal, cu ajutorul unei rigle sau a unui dispozitiv, în care glonțul se fixează la capete, pe axa sa longitudinală. Înainte de rulare, glonțul se curăță, pentru ca microrelieful să nu conțină impurități care să denatureze urma.

Rezultatele rulării se fixează fotografic. Examinarea comparativă se face atât pe fotografii cât și direct, pe copiile obținute la microscop.

Prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioară a examinărilor, a transpunerii în suprafața plană, dar în același timp, prezintă în numeroase cazuri dezavantajul unei reproduceri incomplete a detaliilor mici.

Tehnica fotografică

Procedeele fotografice se folosesc nu numai ca mijloc de fixare a ceea ce s-a obținut printr-una din metodele de comparare, dar și ca metodă independentă de comparare, fotocopiile constituind obiecte de comparare.

Se cunosc două metode fotografice: fotografia panoramică și așa numita “desfășurare optică a proiectilului”.

Prima metodă de comparare constă în fotografierea pe secțiuni longitudinale a suprafeței glonțului, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repetă.

Pentru a doua metodă se folosește conversograful, care permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). Compararea fotografiilor reprezentând suprafața cilindrică a două gloanțe se face prin metoda continuității liniare (îmbucșare) sau prin cea a suprapunerii. În acest din urmă caz fotografiile se execută pe materiale transparente, colorându-se în culori diferite (folosindu-se metoda virării) pentru a se putea urmări mai ușor detaliile respective.

Tehnica profilografică

Unul din aparatele cele mai utilizate la analizarea suprafețelor și care corespunde cel mai bine problemelor criminalisticii, respectiv, traseologiei și implicit balisticii este profilograful (striagraful).

Adaptat nevoilor criminalisticii, în scopul examinării profunzimii unor striații materializate pe diagrame, striagraful este indicat pentru analizarea suprafețelor plane sau la trasarea longitudinală a obiectivelor cilindrice.

Identificarea generala a armelor de foc cu teva lisa

Focul tras dintr-o armă cu țeavă lisă, de vânătoare, pornește din gura țevii ca o masă compactă cu rondelă și bură.

Elementele generale de identificare pe baza burelor sunt:

a) Diametrul burelor indică cu aproximație calibrul armei. O concluzie asupra calibrului armei se poate trage de către expert, numai după ce s-a consultat un specialist în această materie;

b) Materialul din care sunt confecționate burele arată dacă cartușul a fost procurat din comerț sau infractorul s-a folosit de un tub vechi pe care l-a încărcat singur.

Numărul și greutatea alicelor permit stabilirea calibrului armei numai în cazul când acestea au fost găsite grupate. Modul de confecționare și felul materialului indică dacă alicele provin din cartușe cumpărate din comerț sau sunt de construcție proprie.

La armele cu țeavă lisă după fiecare tragere tuburile se extrag manual din camera de ardere, motiv pentru care tuburile arse se găsesc foarte rar la fața locului.

Tubul ars, folosit de o armă cu țeavă lisă, prezintă următoarele elemente de identificare generală:

a) Dimensiunea care indică calibrul armei este stabilită convențional;

b) Inscripțiile imprimate pe corpul tubului, care este confecționat din carton presat și pe raza lui indică proveniența și locul de fabricație;

c) Gradul de uzură indică dacă cartușul este nou sau a mai fost folosit și reîncărcat.

Identificarea individuala a armelor de foc cu teava lisa

Stabilirea calibrului armei cu alice

Calibrul armei cu alice se stabileste pe baza marcii fabricii de pe tevile armei, unde deseori se mentioneaza si lungimea camerei cartusului. De asemenea, acesta se poate stabili prin masurarea diametrului canalului tevii la distanta de 22 de centimetri de la detunator, cu ajutorul unui instrument special, iar apoi prin compararea datelor obtinute cu datele din tabele.

Cu o suficienta precizie se poate stabili calibrul si prin masurarea cu un subler a bazei camerei cartusului fiecarei tevi. (Ex. : calibrul 12 corespunde diametrului tevii de 18,2 mm ; calibrul 16 – 18,8 mm ; calibrul 20 – 15,7 mm).

Datorită principiilor balistice în baza cărora este construită o armă cu țeavă lisă și a muniției folosite, identificarea individuală cu ajutorul alicelor se poate face numai în mod indirect și numai în cazul când alicele au fost confecționate de infractor cu mijloace proprii.

Descoperind la locul comiterii infracțiunii alice din a căror formă și material rezultă că nu sunt cumpărate din comerț, expertul va căuta să stabilească cu ce instrumente au fost confecționate. Astfel, se va putea deduce dacă alicele au fost confecționate cu o daltă sau clește de sârmă, cuie sau plumb. Prin analiza de laborator, difracția și fluorescența în raze X, prin analiza spectrală se pot stabili unele elemente constitutive ale aliajelor materialelor din care s-au confecționat alicele comparativ cu materialele ridicate de la bănuiți.

Singura urmă a mecanismului armei cu țeavă lisă ce rămâne pe tub este cea lăsată de percutor pe capsă, care permite stabilirea în mod sigur, pe baza caracteristicilor armei cu care s-a tras. Cu toate că tubul poate fi folosite de mai multe ori, capsa trebuie schimbată după fiecare tragere și în acest fel, urma percutorului pe capsă reprezintă întodeauna rezultatul ultimei trageri. În asemenea cazuri, elementele de identificare individuală sunt: forma, profunzimea și plasamentul percuției precum și unele caracteristici microscopice ale vârfului percutorului.

Burele au valoare numai atunci când sunt confecționate de deținătorul armei din hârtie, pânză, câlți sau lână. În asemenea situații burele descoperite la fața locului vor fi trimise expertului și vor putea fi folosite ca material comparativ în cazul când la domiciliul bănuitorului se descoperă materiale similare.

Obtinerea modelelor tip de comparatie

Obținerea modelelor tip de comparație se impune expertului balistician, atunci când i se cere să constate dacă tuburile arse descoperite la locul faptei și glonțul extras cu ocazia autopsiei din cadavrul victimei, au fost sau nu trase cu arma care este supusă expertizei.

Pentru ca modelele tip să fie bune pentru comparație, tuburile trebuie să îndeplinească două condiții principale:

siguranța că ele provin de la obiectul care se identifică;

aptitudinea lor de a fi comparate cu celelalte obiecte cu care se identifică.

Obținerea modelelor tip de comparație se face prin trageri experimentale. În vederea efectuării acestor trageri, expertul trebuie să pregătească materialul și arma cu care se execută tragerea. Prin pregătirea materialului se înțelege activitatea expertului balistician de a asigura cartușele necesare tragerilor experimentale, în raport cu tipul și modelul armei corp delict, cât și celelalte materiale necesare.

În acest scop, este necesar ca expertul să procure, să aleagă cartușe de același calibru, de aceeasi fabricație, care au același marcaj pe rozetă, același fel de capsă, iar tuburile și gloanțele să fie confecționate din același material din care sunt făcute tuburile arse și gloanțele trase, care urmează a fi comparate.

Înainte de fiecare tragere experimentală proiectilul și tubul sunt examinate pentru a nu avea zgârieturi sau urme de lovire, iar dacă acestea există, vor fi descrise sau fotografiate, înainte de a le folosi la tragere.

Pentru buna reușită a examenului comparativ, expertul trebuie să aibe la dispoziție mai multe modele tip de comparație. În acest scop el va procura pentru fiecare armă examinată 3-5 cartușe, care vor fi folosite la tragerile experimentale. Există două opinii în legătură cu un număr mare de cartușe pentru tragerea experimentală:

a) Se pot stabili precis urmele produse de mecanismul și interiorul țevii armei corp delict, ceea ce necesită un număr mare de tuburi arse și de gloanțe trase;

b) Repetarea tragerii cu aceeași armă, cu un număr mai mare de cartușe, poate duce la diminuarea sau alterarea proeminențelor care crează urmele caracteristice existente pe tuburile și gloanțele incriminate, făcând posibilă crearea unor alte urme suplimentare ce pot deruta expertul.

După ce au fost efectuate examinările preliminare, stabilindu-se eventualele defecțiuni ale armei incriminate (prin gammagrafiere), dacă se poate trage cu ea, dacă nu se descarcă accidental etc., după ce s-au colectat reziduuri, în vederea analizelor chimice, în scopul de a se stabili dacă s-a tras sau nu cu acea armă, criminalistul va proceda la pregătirea armei în vederea tragerilor experimentale.

În acest scop expertul va executa următoarele:

țeava armei va fi curățată de rugină și reziduurile depuse cu ocazia ultimei împușcături, va îndepărta unsoarea și toate impuritățile existente pe țeavă;

va curăța mecanismul de dare a focului, astfe ca arma să fie în condiții optime de tragere.

După aceste pregătiri expertul va proceda la efectuarea tragerilor experimentale.

În toate cazurile, în mod obligatoriu, atunci când organul de poliție nu are o cameră de experiență cu poligon redus autorizat, tragerea experimentală se va efectua la poligonul garnizoanei. Aceasta pentru a se evita unele accidente ce s-ar putea produce prin ricoșarea sau devierea gloanțelor.

Obținerea tuburilor arse drept modele de comparație pot fi captate într-un săculeț așezat în dreptul orificiului de evacuare a tuburilor la armele automate sau semiautomate, sau pot fi extrase cu grijă cu ajutorul închizătorului în cazul diferitelor puști, pentru ca tuburile să fie ferite de lovituri ce pot crea urme suplimentare atunci când tubul ars ia contact cu pământul.

Gloanțele modele tip de comparație trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să poarte pe cămașa protectoare numai urmele provocate de interiorul țevii armei din care au fost trase;

să nu fie diforme (lovite sau turtite);

să fie ferite de formarea unor striații suplimentare;

toate gloanțele trase să intre în posesia expertului.

Pentru captarea gloanțelor sunt întrebuințate mai multe feluri de dispozitive.

Unul dintre dispozitive este format dintr-un tub de oțel sau de beton de 2 m. având diametrul de 20 cm. și fixat în poziție verticală. În tub se toarnă apă, aproximativ 3/4din volumul acestuia. În interiorul tubului, pe fund, se află o plasă de oțel inoxidabil, ce servește la scoaterea gloanțelor din tub, care se poate ridica cu ajutorul unui cordon, fără a vărsa apa.

Tubul este atașat printr-un colier de un perete în poziție verticală, astfel încât se poate detașa cu ușurință. Deasupra tubului se găsește un dispozitiv de lemn care are o deschizătură verticală care indică axul central al tubului și servește drept ghid pentru tragerea în apă. Rezistența apei este suficientă pentru a atenua forța glonțului și poate opri un glonț tras cu cea mai puternică încărcătură. Dispozitivul, deși oferă captarea gloanțelor în condiții suficient de bune, fără striații suplimentare, nu a fost răspândit datorită faptului că este incomod.

Captatorul de proiectile, în varianta folosită în țara noastră este format dintr-o cutie lungă de aprox. 3 m., cu o lățime de cca. 40 cm.

Lada de captare umplută cu câlți

În interiorul lăzii, la distanțe egale, 20-25 cm., sunt așezate niște rame de lemn prinse de pereți cu ajutorul unor jgheaburi, care împart lada în compartimente. Pe aceste rame se prinde câte un carton alb, care are rolul de a marca dacă glonțul a trecu dintr-un compartiment în altul. Spațiile între aceste compartimente sunt umplute cu vată sau câlți, care au rolul de a frâna viteza glonțului și, totodată, de a-l opri pentru a nu ieși din ladă. În primele compartimente, de regulă, se așează plăci din cauciuc cu pânză, pentru a scade din forța de pătrundere a glonțului.

Pentru a evita lovirea, deformarea și crearea de striații suplimentare prin lovirea sau prin presarea gloanțelor între ele, se recomandă ca după fiecare tragere (foc), glonțul să fie căutat și scos din dispozitiv, orificiile de intrare în cartoane să fie însemnate, iar după formarea a 20-30 de orificii de intrare să fie înlocuite. Gloanțele astfel colectate se împachetează separat într-o bucată de hârtie sau vată și pe ambalaj se va scrie tipul și modelul armei cu care s-a tras, numărul tragerilor, data tragerii și numele expertului care a efectuat tragerea experimentală.

Atât gloanțele cât și tuburile corp delict sau modelul tip de comparație se vor conserva în condiții optime (se vor unge cu ulei de oase), iar după efectuarea și întocmirea raportului de constatare tehnico-științifică balistică judiciară, vor fi atașate acestuia trimițându-se organului de poliție care a solicitat efectuarea examenului comparative de laborator.

Se impune efectuarea unor trageri experimentale speciale în situațiile când expertului îi sunt date spre cercetare probleme ca:

dacă se poate trage cu arma suspectă, care este defectă, improvizată sau de construcție proprie;

care este puterea de pătrundere a glonțului;

de la ce distanță s-a tras, pentru stabilirea urmelor suplimentare ale împușcăturii sau a împăștierii alicelor (în cazul armelor de vânătoare).

Pentru efectuarea tragerilor experimentale cu unele arme defecte, de construcție proprie sau improvizate, expertul se va deplasa la poligon și va instala arma în cauză în șanțul de tragere, fixând-o pe un stâlp sau un trepied, iar percutarea se poate face la distanță cu ajutorul unei sfori legată de trăgaci.

Pentru a stabili puterea de pătrundere a glonțului, expertul va executa tragerea tot în poligon, instalînd în direcția tragerii obiecte diferite, a căror natură și dimensiuni să fie cât mai apropiate sau chiar similare cu acele ale obiectului cercetat. În acest scop, se pot efectua trageri în bucăți de lemn, tablă, fier etc., luând însă toate măsurile de precauție, pentru a se evita toate accidentele ce s-ar putea produce în urma ricoșării glonțului.

Distanțele de la care s-a tras se vor nota pe o etichetă, ce se va atașa pe obiectul în care s-a efectuat tragerea, separat pentru fiecare foc.

Pentru aprecierea distanței de la care s-a tras, în cazurile de împușcătură apropiată cu arme cu glonț, în scopul stabilirii urmelor suplimentare ale împușcăturii, expertul care execută tragerea experimentală la poligon, va instala în direcția tragerii obiecte similare cu cele cercetate, sau bucăți de carton alb prinse în rame și de dimensiuni corespunzătoare.

Distanțele de la care se pot efectua tragerile și care se notează pe obiect, separat pentru fiecare foc în parte, pot fi de la țeava lipită până la 100 cm. distanță până la care pot zbura particulele de pulbere în funcție de felul armei și a pulberii. În ceea ce privește stabilirea înmpăștierii alicelor la armele de vânătoare, tragerea se execută în panouri, în care s-au prin bucăți de carton alb sau pânză albă cu dimensiuni de 50×50 cm. până la 1×1 m., sau și mai mare, deoarece alicele armei de vânătoare se răspândesc într-un con ce se mărește uniform, în raport cu distanța de la care s-a tras.

5.2. Identificarea pe baza tuburilor arse

Tubul cartușului prezintă mai multe variațiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu care s-a tras, determinate de tipul și sistemul acesteia.

Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars sunt cauzate de:

a)Urmele percutorului. În momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa tubului, imprimând o adâncitură mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristică ca profunzime, formă și plasament. Secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi: rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului pot fi: plate, ascuțite, bombate, trapezoidale. Neregularitățile microscopice de pe vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuție, care se pretează foarte bine la identificarea acestuia.

Urma creata pe

fundul capsei de

cuiul percutor.

Alte caracteristici individuale pentru identificare sunt formate în capsă de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.

Urma creata pe fundul

capsei de cuiul percutor.

b) Urmele peretelui frontal al închizătorului. Peretele frontal al închizătorului care în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură apasă cu forță tubul, iar cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularități se imprimă mai mult pe capsă și pe fundul tubului.

c) Urmele camerei de explozie. Camera de explozie prezintă pe perete neregularități sau proeminențe care se imprimă pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia, cât și datorită dilatării lui în momentul exploziei și a extragerii tubului din camera de explozie.

d) Urmele ghearei extractoare. Gheara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul când tubul se lovește de pragul aruncătorului și este aruncat afară. Urmele redau conturul muchiei ghearei extractoare.

Urma creata de gheara extractoare pe fundul tubului de cartus

Urme creata de gheara extractoare si cuiul percutor pe fundul tubului de cartus

e) Urmele pragului aruncător (dintele opritor). La extragerea tubului ars, în momentul când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartușului se lovește de dintele opritor care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se crează urma dintelui, care apare pe partea opusă striațiilor produse de gheara extractoare.

Discurile lui METZGER sunt transparente, gradate în cercuri concentrice și linii perpendiculare întretăiate. Cu ajutorul lor se poate calcula cu exactitate deschiderea unghiurilor formate de ejector și gheara extractoare, în raport cu urma percutorului.

Microscopul stereoscopic se utilizează la examinare separată a urmelor formate pe tubul incriminat și pe cel de comparație. Stereomicroscopul permite analiza în relief a striațiilor produse atât pe rozeta tubului, cât și pe pereții laterali ai acestuia. Cu ajutorul lui se observă imaginea de ansamblu, forma și plasamentul striațiilor, precum și ale craterului tormat de percutor pe capsă în urma tragerii. Stereomicroscopul este dotat cu dispozitive de iluminat și fotografiere, permițând, în lipsa microscopului comparator, procedeul secundar de examinare comparativă a fotografiilor.

Microscopul comparator are două obiective și un singur ocular. Cu ajutorul acestuia se poate urmări continuitatea liniară a striațiilor existente pe tuburile comparate. În afară de dispozitivele de iluminat și fotografiat, microscopul comparator este prevăzut și cu suporturi speciale pentru susținerea și rotirea pieselor examinate.

Striagraful este un aparat de palpare a suprafețelor, fiind dotat cu analizoare mecano-optice, prin intermediul cărora se poate urmări și înregistra continuu orice diferență de relief survenită pe cămașa tubului – cartuș. Rezultatele obținute ca urmare a palpării, cu ajutorul unui vârf de diamant sunt înregistrate pe o profilogramă, iar cotele acestora sunt indicate cifric, examenul comparativ putându-se efectua prin confruntarea atât a profilorgamelor obținute, cât și a cotelor espective.

Dispozitivul DOLEGAL – CECCALDI permite fotografierea rapidă a rezetei tuburilor – cartuș, putându-se reproduce pe un singur clișeu 12 rozete introduse într-un dizpozitiv special. Sursa de lumină este o lampă de cuarț cu iod se 12V./100w.

5.3 Identificarea armei dupa piesa prezentata

Necesitatea de a stabili modelul si exemplarul de arma pe baza pieselor ei prezentate separat se impune in cazul cand la locul comiterii faptei se gasesc acestea din urma (incarcator cu sau fara cartuse; plasele de la manerul pistolului; incarcatorul; baioneta; capacul magaziei de cartuse;)

Stabilirea carui model de arma ii apartine o piesa intreaga, in majoritatea cazurilor, nu prezinta greutati. Expertiza se reduce la confruntarea piesei prezentate cu piesele corespunzatoare ale diferitelor modele de arme de foc. In mai multe cazuri s-a reusit sa se stabileasca pe baza pieselor prezentate nu numai modelul armei, ci si exemplarul careia ii apartinea piesa (atunci cand pe acea piesa exista numarul seriei).

Cand expertul dispune de exemplarul de arma de la care lipseste piesa gasita la locul faptei, este posibil sa se constate ca acea piesa ii apartine pe baza urmelor lasate de arma sau invers.

Exista cazuri cand infractorii distrug intentionat numele si inscriptiile de pe arme prin pilirea partii de metal pe care sunt stantate acestea, sau prin chernuirea lor. Pentru restabilirea numerelor de pe otelul din care sunt fabricate armele de foc pot fi folosite metode chimice si electro-chimice.

Actiunea metodelor chimice se bazeaza pe faptul ca partile metalului pe care au fost stantate cifre si litere au o densitate mai mare decat restul metalului. Diferenta de densitate se observa cu ochiul liber la tratarea cu acizi a metalului cercetat.

Suprafata de cercetat a metalului se lustruieste pana la luciu cu glaspapir, se degreseaza cu un tampon cu vata muiat in eter, dupa care in jurul ei se construieste un digulet din parafina de cca. 3-5 mm. Inaltime. In aceasta baita improvizata se toarna reactivul ce are urmatoarea compozitie:

acid azotic 25%

acid acetic glacial 25%

alcool etilic de 96 grade 59%

Daca in timp de 1-2 ore pe fundul baitei nu apar cifre sau litere, atunci, cu coltul unei hartii de filtru , se scoate cu atentie reactivul utilizat, in asa fel incat sa nu se distruga aparitia imaginii, iar apoi se adauga reactivul proaspat. Reactivul se schimba de cateva ori pana la aparitia imaginii, cand este necesar ca aceasta sa se fotografieze imediat, intrucat este instabila.

Metoda electrocoroziunii se bazeaza pe solubilitatea mai mica a otelului in partile in care, in urma marcajelor, au o densitate mai mare decat restul metalului, prin aplicarea electrolizei. Ca electrolit se va folosi o solutie de clorura de sodiu de 2%, iar ca sursa de curent poate fi folosita o baterie de 4,6 V. Anodul va fi piesa cu semnele pilite, iar catodul placa de plumb.

Inainte de a se aseza piesa in vasul cu electrolit se lustruieste partea piesei pe care se vad urmele semnelor pilite. Dupa aceea, toata suprafata piesei se degreseaza prin frecare cu vata muiata in eter sau prin spalare cu benzina si se acopera cu o pojghita de protectie din colodiu (sau solutie de plexiglas cu dicloretan). Dupa uscarea peliculei se decupeaza din ea bucata ce corespunde suprafetei de pe care au fost pilite semnele.

Procesul decurge normal daca se constata degajarea intensa de bule de gaze pe catodul de plumb, si daca se formeaza in electrolit niste fulgi brun verzui.

Inainte de verificarea partii de metal cu semnele in curs de restabilire, metalul se va sterge cu vata. Dupa 10-15 minute de la inceperea procesului chimic se pot citi cifrele si liteerele ce apar pe metal.

4.4 Mijloace tehnice moderne utilizate in expertiza balistica – sisteme automate

Pe langa mijloacele clasice de examinare (separata si comparativa) utilizate in expertiza balistica, de un real ajutor ar fi utilizarea unor sisteme automate, in vederea identificarii criminalistice. Se impune mentiunea ca aceste sisteme informatice nu substituie activitatea de expertiza realizata de expertul criminalist specializat in domeniul balisticii judiciare, ci o sprijina prin restrangerea ariei cautarilor si compararilor in evidentele manuale. Totodata, constituie cea mai insemnata inovatie in domeniul criminalisticii, privind identificarea armelor de foc, de la descoperirea microscopului de comparare balistic acum aproape 80 de ani.

Legislatia nationala in materie deschide drumul pentru astfel de sisteme prin instituirea Registrului National al Armelor, in cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane, ca sistem complex de prelucrare a datelor cu privire la evidenta armelor, a detinatorilor de arme, precum si a operatiunilor cu arme si munitii. In realizarea atributiilor sale, Registrul National al Armelor beneficiaza de datele inscrise in registrele de evidenta, tinute de armurierii care produc arme si munitii, precum si de cele din certificatele de omologare, pentru armele fabricate in Romania; evidenta armelor militare, a armelor de aparare si paza, precum si a munitiilor corespunzatoare, constituie informatii secrete de stat si se tine in registre separate. Pentru armele produse in strainatate se au in vedere datele din documentele de procurare, elementele de marcare aplicate pe arme, precum si certificatele de atestare a indeplinirii conditiilor de omologare.

In ultima perioada de timp sunt testate sau utilizate sisteme complexe optico-mecanice computerizate, printre care se evidentiaza:

sistemul ”Drugfire” produs de firma americana

”Mnemonic Systems Incorporated”; aceasta consta dintr-un microscop optic prevazut cu sursa de iluminare prin obiectiv (episcopica) si camera video care preia si transmite imaginea tubului sau a proiectilului unui computer. Acesta executa comparatii bazate pe analizarea analoga a minutiilor existente (urme striatii) intr-o singura platforma computer.

Sistemul ”IBIS” produs de firma americana ”Forensic Technology Incorporated”; bazat si compus in principal pe aceleasi principii ca cel anterior, executa comparatiile bazate pe imagini preluate separat ale percutiei in sine cat si a capsei de initiere in ansamblu, ca si ale urmelor lasate de ghinturile tevii. Codificarea minutiilor se face matematic dupa metoda vectoriala, ceea ce ii ofera posibilitati de stocare si comparare a informatiilor sensibil superioare sistemului ”Drugfire”. Are doua module: Bulletproof pentru gloante si Brasscatcher pentru tuburile trase.

Sistemul ”NIBIN” (National Integrated Ballistic Information Network), rezultat prin unificarea celor doua. In vara anului 2001, echipamentul NIBIN era localizat in peste 250 de laboratoare ale fortelor de ordine federale americane, executand peste 10.000 de corelari, ce au facut legatura intre peste 20.000 de infractiuni. In acest sistem, sunt utilizate date digitale, rezultate din procesarea imaginilor bidimensionale, preluate de la glont sau de la tubul ars. Au fost realizate si sisteme informatice care utilizeaza date digitale rezultate din procesarea imaginilor tridimensionale (se inregistreaza adancimea urmelor specifice), cu rezultate mai bune decat ale sistemelor care utilizeaza date 2D, in cazul examinarii gloantelor.

Intr-o prezentare sintetica, un sistem automat utilizat in identificarea criminalistica a armelor este constituit din:

1. Componenta de receptie, care este responsabila de prelucrarea datelor de la glont sau de la tubul ars si de pregatirea lor pentru analiza. In general, componentele includ elemente hardware si software necesare pentru:

a) preluarea datelor de la specimen (captured data) – informatii cu termenul de date captate. Acestea sunt asociate cu fenomenul fizic ce serveste la inregistrarea trasaturilor suprafetelor probei. In cazul unei fotografii, de exemplu, fenomenul fizic fundamental este reflexia luminii de catre suprafata obiectului, astfel incat datele captate corespund diferitelor intensitati ale luminii din diferite puncte de pe suprafata probei. Acest proces este executat de componente hardware specifice (senzori);

b) codificarea datelor intr-un format ce poate fi stocat si prelucrat de un computer. Aceste informatii sunt cunoscute ca date digitale (digitized data). De asemenea, acest proces este executat de un hardware specializat;

c) procesarea datelor digitale, in scopul analizarii si compararii. Acest proces, in mod normal, presupune anumite etape intermediare. Aceste date finale rezultate din procesare sunt cunoscute ca date normalizate (normalized data). Intregul proces se va numi normalizare a datelor si are la baza algoritmi de normalizare.

2. Componenta de corelare este responsabila de compararea seturilor de date normalizate si de organizarea rezultatelor pentru examinarea lor de catre utilizator. Termenul de componenta de corelare provine din aceea ca algoritmii de corelare sunt utilizati pentru compararea seturilor de date normalizate. In general aceasta componenta include elemente software necesare pentru:

a) evaluarea gradului de asemanare dintre doua seturi de date normalizate. De baza sunt algoritmii de corelare;

b) Organizarea rezultatelor compararii, daca sunt comparate mai mult de doua gloante (de exemplu in ordine descrescatoare a gradului de asemanare);

c) furnizarea de instrumente utilizatorului pentru verificarea rezultatelor obtinute prin algoritmii de corelare. Aceasta sarcina este indeplinita de G.U.I. (Graphic User Intreface).

Aditional cautarii automate in baza de date – care se constituie din imaginea tubului sau glontului vazuta prin microscopul comparator balistic si captata cu ajutorul unei camere video – compararea se realizeaza si in functie de atribute cum ar fi calibrul armei, impresiunea ghinturilor, directia rasucirii, adancimea ghintului, particularitatile inchizatorului, forma cuiului percutor, pozitia extractorului si particularitatile de expulzare a tubului.

Fiabilitatea bazei de date si a operatiunilor executate depinde de puterea retelei informative si de calitatile acesteia. Conectarea la server a fiecarui laborator participant in retea se realizeaza printr-o linie de comunicatii digitale de mare viteza. In plus fata de optiunile pe care le ofera microscopul comparator, expertul are la dispozitie o baza de comparare mare, deoarece imaginile stocate de toate laboratoarele sunt disponibile in sistem; mai mult, comparari simultane pot fi efectuate de mai multe laboratoare pe aceeasi imagine. Cand asemanarile apar, expertul solicita mijlocul material de proba original pentru a face comparare finala, folosind microscopul balistic, deoarece ca proba in instanta este acceptata numai metoda standard a compararii balistice cu microscopul.

Concluzii

Balistica reprezinta o ramura a mecanicii teoretice care studiaza fenomenele ce se produc în urma folosirii armelor de foc. Datorită rolului important, balistica a ajuns să fie ridicată la rangul de știință, având un obiect de cercetare bine definit, metode proprii de cercetare științifică, principii și legități proprii.

O parte din datele stiintifice ale balisticii sunt folosite si aplicate de catre organele de urmarire penala, de catre criminalistica, in cercetarea diferitelor infractiuni la a caror savarsire s-au folosit arme de foc, ori legat de acestea s-au comis alte fapte incriminate de lege. Odata cu cresterea numarului infractiunilor savarsite cu ajutorul armelor de foc, si-a facut loc in cadrul tehnicii criminalistice o noua ramura : Balistica judiciara. Este o ramura relativ tanara a tehnicii criminalistice, ce trebuie sa tina pasul cu dezvoltarea balisticii generale, precum si cu dezvoltarea tehnicii militare in ceea ce priveste constructia armelor de foc portative si a munitiei folosite la acestea.

Punctul de plecare in constituirea balisticii judiciare ca ramura a tehnicii criminalistice este legat, in principal, de descoperirea metodelor de identificare individuala a armei de foc dupa gloantele si tuburile arse. Dacă studiem diferitele lucrări de specialitate apărute de-a lungul timpului, vom constata că, în afara elementelor de noutate și a diferitelor interpretări ale fiecărui ajutor, în toate aceste lucrări descoperim aceleași principii de bază ale balisticii și aceleași reguli generale cu privire la identificarea criminalistică. Acest fapt se datorează neschimbării caracterelor generale ale fenomenelor balistice, care au rămas la fel, chiar dacă s-au produs unele modificări produse de procesul științei și tehnicii.

Prezenta lucrare abordează un mic segment al balisticii judiciare, acela al examinării și identificării armelor de foc, privit prin prisma necesității acestor cunoștințe în cadrul probațiunii din procesul penal.

În situația actuală, a ascensiunii fenomenului infracțional și implicit a creșterii numărului infracțiunilor comise cu arme de foc, este de necontestat rolul deosebit de important deținut de expertiza criminalistică în general și expertiza balistico-judiciară în particular, pentru soluționarea cauzelor penale și săvârșirea actelor de justiție.

La baza acestei lucrări se află în primul rând literatura de specialitate apărută în țara noastră printre care menționez: Emilian Stancu – “Criminalistica”; Camil Suciu – “Criminalistica”; Vasile Măcelaru – “Balistica judiciară”; Ion Angelescu – “Expertiza fonobalistică judiciară”. Pe linie de teorie a dreptului procesual penal, un rol foarte important în realizarea lucrării de față l-au avut: “Tratat de procedură penală” de N.Volonciu, “Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român” de V.Dorogoz și colectiv, precum și “Expertiza judiciară” de E.Mihuleac.

O importanta contributie pentru realizarea acestei lucrări au avut-o și lucrările de specialitate străine, revistele și publicațiile care au ca obiect armamentul de foc, precum și sprijinul experților de Balistică judiciară din cadrul Institutului de Criminalistică.

Deși, după cum am menționat anterior, balistica nu a înregistrat progrese deosebite în ultimii 20 de ani, totuși se poate remarca creșterea profesionalismului experților din domeniu, apariția de metode de cercetare noi și ceea ce cred că este foarte important, dobândirea de către expertiza ballistico- judiciară a unui loc bine determinat în cadrul procesului penal.

Pe această temă, a balisticii judiciare, se pot scrie multe pagini fără a epuiza în întregime subiectul, prezenta lucrare fiind o încercare de a trata în linii generale problemele la care sunt chemați să răsupundă atât experții balisticieni cât și organele de urmărire penală. Cele cinci capitole pe care este structurată lucrarea fac referire la principalele aspecte ale cunoașterii armelor de foc accentuând problema expertizei și a identificării armelor de foc după urmele lăsate de acestea.

Bibliografie selectiva

Constitutia Romaniei

Codul penal al Romaniei

Codul de procedura penala al Romaniei

Legea nr. 295 din 28.06.2004 cu privire la regimul armelor de foc și al munițiilor in Romania;

Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane;

Berchesan V. – Cercetarea penala. Criminalistica – teorie si practica (indrumar complet de cercetare penala), editia a II-a , Ed. Icar, Bucuresti 2002;

Berchesan V., Dumitrascu I.N. – Probele si mijloacele de proba (mic indrumar de cercetare penala), Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti 1994;

Berchesan V., Ruiu M. – Tratat de tehnica criminalistica, Ed. Little Star, Bucuresti, 2004;

Colectia Revista Criminalistica

Colectiv – Curs de tehnica criminalistica , vol. I-II, Academia de Politie “Al. I. Cuza”, 1975;

Colectiv – Tratat practic de criminalistica, vol. I-II, Ed. Ministerului de Interne, 1976, 1978;

Macelaru V. – Balistica judiciara, Ministerul de Interne, Bucuresti, 1972;

Mihuleac E. – Expertiza judiciara, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971;

Stancu E. – Tratat de criminalistica, Ed. Actami, Bucuresti, 2001;

Volonciu N. – Tratat de procedura penala