Conventia Arbitrala

=== l ===

CAPITOLUL 1

REGULI GENERALE ȘI NOȚIUNI INTRODUCTIVE

PRIVIND INSTITUȚIA ARBITRAJULUI

1.1. Noțiunea de arbitraj și cadrul reglementărilor în materie

Arbitrajul a fost și este considerat o „justiție privată de origine convențională”. Prin urmare, arbitrajul semnifică instituirea unei jurisdicții private prin care soluționarea unor litigii este „sustrasă” jurisdicțiilor de drept comun, sau altfel spus, arbitrajul este instituția în cadrul și baza căreia părțile împuternicesc, în limitele permise de lege, una sau mai multe persoane private ca, în circumstanțele date să tranșeze un diferend juridic pe care le opun, „sustrăgând” astfel acel litigiu din competența instanțelor judecătorești.

În dreptul nostru, Codul de procedură civilă în Cartea a IV-a „Despre arbitraj", cuprinzând art. 340-3703, reglementează numai „arbitrajul voluntar" (arbitrajul ad-hoc, numit și privat sau ocazional) și constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat.

Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 59/1993 și, respectiv, prin O.U.G. nr. 138/2000, precum și prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, reglementează arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj intern și arbitraj internațional, arbitraj ad-hoc și instituționalizat, arbitraj în drept și arbitraj în echitate. Între caracteristicile acestei reglementări s-ar înscrie:

liberalismul juridic, exprimat prin libertatea contractuală și principiul autonomiei de voință, fundamentul arbitrajului constituindu-l „convenția arbitrală”;

caracterul predominant dispozitiv al prevederilor în materie de arbitraj, ele aplicându-se numai în tăcerea convenției arbitrale sau când părțile nu au prevăzut altfel;

caracterul exhaustiv și eficient al noii reglementări, sub aspectul tuturor elementelor constitutive ale arbitrajului, de la convenția arbitrală și până la hotărârea arbitrală.

Totodată, dispoziții privind organizarea și procedura arbitrală sunt cuprinse și în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și aceasta în mod special pentru raporturile de comerț internațional.

În sistemul nostru de drept legislația română nu a organizat arbitrajul în două grade (așa cum se întâmplă în dreptul francez, potrivit noului Cod de procedură civilă).

Totodată trebuie amintite și dispozițiile Legii nr. 335 din 3 decembrie 2007 privind camerele de comerț din România, care se referă printre altele și la organizarea activității de soluționare a litigiilor comerciale și civile prin mediere și arbitraj ad-hoc și instituționalizat.

În condițiile art. 3401 C. proc .civ., arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. În completare, art. 3411 C. proc .civ. dispune că părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană.

Față de aceste dispoziții rezultă că, în privința organizării arbitrajului, părțile au următoarele posibilități: să-și organizeze ele însele arbitrajul; să încredințeze organizarea arbitrajului unei terțe persoane; să încredințeze organizarea arbitrajului unei instituții de arbitraj.

Arbitrajul va fi ad-hoc atunci când tribunalul arbitral se constituie din inițiativa părților și soluționează litigiul potrivit procedurii stabilite de ele. Arbitrajul își va păstra această natură și atunci când este organizat de către un terț, potrivit convenției părților, iar tribunalul judecă în procedura stabilită de părți sau de terțul care a fost împuternicit cu organizarea lui. Specific arbitrajului ad-hoc este faptul că își încetează activitatea odată cu pronunțarea sentinței sau cu expirarea termenului arbitrajului.

Arbitrajul este instituțional atunci când părțile au încredințat misiunea organizării arbitrajului unei instituții specializate, litigiul soluționându-se după regulile stabilite de această instituție. Existența arbitrajului instituțional nu este limitată la durata unui anumit litigiu.

Față de cele subliniate, în privința formelor arbitrajului sunt de reținut următoarele:

atunci când arbitrajul este organizat de o instituție permanentă care folosește propriii arbitri și regulile sale de procedură sau reguli de procedură stabilite de părți, arbitrajul este instituționalizat.

Chiar și în acest caz, arbitrajul poate fi ad-hoc atunci când, conform voinței părților, rolul instituției permanente este doar de organizator al arbitrajului, activitatea de organizator fiind întâmplătoare;

dacă organizatorul arbitrajului nu este o instituție permanentă de arbitraj, arbitrajul este ad-hoc.

Totodată, trebuie să amintim și prevederile art. 340 C. proc. civ., potrivit cu care persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor, pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a face tranzacții.

Din dispozițiile art. 340 C. proc. civ. rezultă că pe calea arbitrajului părțile pot conveni să soluționeze doar litigiile patrimoniale. Clauza prin care părțile extind competența arbitrajului și asupra litigiilor nepatrimoniale, legate de interpretarea contractului, rezilierea acestuia, excluderea asociaților și dizolvarea societății, este inoperantă, respectivele litigii intrând sub incidența dreptului comun.

Arbitrajul nu este un succedaneu al justiției statale, după cum el nu urmărește să limiteze domeniul acesteia și cu atât mai puțin, să o privatizeze; între jurisdicția arbitrală și jurisdicția statală nu există raporturi de „concurență”, ci de complinire, de întregire a căilor de soluționare a litigiilor.

Importanța arbitrajului poate fi dedusă îndeosebi din multiplele avantaje pe care instituția, deși privată, le prezintă față de justiția statală. Sublinierea câtorva din aceste avantaje este semnificativă, și pledează prin simpla lor enunțare în favoarea recursului la o atare formă de soluționare a litigiilor:

părțile pot alege, prin simplul lor acord de voință, arbitri care urmează să soluționeze litigiul dintre ele.

O astfel de posibilitate, de alegere a judecătorilor, este exclusă în cadrul justiției statale. În acest context, se cuvine să subliniem importanța și eficiența alegerii, în calitate de arbitri, în litigiile comerciale a unor specialiști în domeniu sau chiar a unor comercianți.

legea recunoaște părților libertatea de a determina modul de organizare și de desfășurare a arbitrajului.

În acest sens, art. 341 alin. 2 C. proc. civ. dispune că: sub rezerva respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale, conținutul și forma hotărârii arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Simpla reproducere a acestui text demonstrează sfera largă de aplicare, în acest domeniu, a principiului autonomiei de voință a părților. Asemenea posibilități nici nu sunt de conceput pentru a fi recunoscute părților în legătură cu organizarea și desfășurarea procedurii judiciare.

procedura arbitrală este, adeseori, mult mai rapidă decât judecata realizată de instanțele judecătorești.

De altfel, chiar textul citat anterior le permite părților să stabilească un termen pentru soluționarea litigiului. În lipsa unui asemenea acord însăși legea determină un termen de maxim 5 luni pentru soluționarea litigiului (art. 3533 C. proc. civ.).

lucrările arbitrajului au, de regulă, un caracter confidențial.

Legea instituie chiar și răspunderea arbitrilor pentru încălcarea acestei obligații – art. 353 lit. (c) C. proc. civ. În acest fel, reputația părților, îndeosebi a comercianților, poate rămâne neștirbită, indiferent de soluția finală pronunțată în arbitraj.

Între aceleași avantaje se menționează flexibilitatea arbitrajului – „o justiție esențialmente maleabilă"; aparține părților și arbitrilor să organizeze litigiul în maniera cea mai corespunzătoare naturii litigiului supus arbitrajului. Unele dintre reperele flexibilității arbitrajului pot fi următoarele: părțile pot desemna unul sau mai mulți arbitri; poate fi arbitru desemnat de părți orice persoană fizică, dacă are capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor; poate constitui o cauză de recuzare și neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri prevăzute în convenția arbitrală – art. 3511, alin. 1, teza a doua C. pr. civ.; în principiu, durata arbitrajului se află la dispoziția părților; în condițiile prevăzute de art. 341 C. pr. civ., tribunalul arbitral „va putea reglementa procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit"; oricare dintre părți poate cere în scris ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa sa, „pe baza actelor de la dosar" – art. 3586 C. pr. civ.

Evident, nu pot fi ignorate nici dezavantajele arbitrajului, între care poate fi amintit faptul că ascultarea martorilor și a experților se face fără prestare de jurământ; tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților – art. 35811, alin. 2-3 C. pr. civ.; măsurile asigurătoare și măsurile vremelnice, în caz de împotrivire, pot fi executate numai pe baza dispoziției instanței judecătorești – art. 3589 C. pr. civ.

Arbitrajul implică și un oarecare risc, prin renunțarea la competența instanțelor judecătorești și la procedura urmată de acestea în soluționarea litigiilor, iar cauzele care pot conduce la desființarea hotărârii arbitrale nu sunt atât de cuprinzătoare ca și motivele căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești; încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, posibilitatea de a se reveni la instanța judecătorească.

Costurile arbitrajului sunt destul de ridicate, întrucât, spre deosebire de justiția etatică, părțile trebuie să suporte, între altele, onorariile arbitrilor și cheltuielile acestora făcute în legătură cu arbitrajul. Apoi, organizarea arbitrajului, printr-o instituție de arbitraj, este și ea costisitoare. Tribunalul arbitral poate evalua el însuși cuantumul onorariilor arbitrilor și poate obliga părțile să consemneze suma respectivă prin contribuție egală; de asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părțile sau pe fiecare dintre ele la avansarea altor cheltuieli arbitrale – art. 3591 C. pr. civ. etc.

Trebuie reținut că pe plan internațional reglementările din convențiile internaționale permit înlăturarea dificultăților determinate de existența unor concepții diferite în sistemele juridice ale statelor asupra aspectelor care sunt în legătură cu arbitrajul și corespund cerințelor operațiilor de comerț internațional.

Dintre convențiile internaționale care sunt izvoare în domeniul analizat, se disting, prin însemnătatea lor, convențiile multilaterale axate numai pe problematica arbitrajului.

Astfel, Convenția de la New-York, din anul 1958, referitoare la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine constituie un reper principal în arbitrajul internațional, prevederile ei fiind aplicate, în prezent, în peste o sută de state. Sentințele arbitrale străine sunt definite în Convenție în sens larg, ele putând să fie pronunțate fie în cadrul unui arbitraj ad-hoc, fie a unuia instituțional (art. I par. 1 și 2).

Dispozițiile paragrafului 3 al art. I atenuează, totuși, caracterul liberal al paragrafului 1 din același articol, permițând două categorii de rezerve de care țara noastră s-a prevalat în momentul aderării la Convenție.

Pentru a înlătura dificultățile care puteau să apară anterior recunoașterii și executării sentinței arbitrale, o altă convenție a fost încheiată la Geneva în anul 1961 – Convenția europeană de arbitraj comercial internațional ale cărei dispoziții se referă la toate etapele arbitrajului internațional și anume:

încheierea convenției de arbitraj (art. II);

constituirea tribunalului arbitral și regulile de procedură aplicabile (art. III și IV);

sentința arbitrală (art. VIII).

Convenția de la Geneva privește atât arbitrajul ad-hoc, cât și pe cel instituțional (art. I par. 2 lit. b, art. IV, art. IX). Caracterul internațional al arbitrajului este stabilit, după cum am menționat, în funcție de criterii economice și juridice (art. I par. 1 lit. a). Cele mai multe din normele Convenția de la Geneva din anul 1961 sunt norme materiale, referirile la normele conflictuale fiind limitate la câteva situații (art. VI, VII și IX).

Convenția de arbitraj scrisă include, spre deosebire de reglementările Convenției de la New-York, și comunicările prin telex. În raporturile între țări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convențiile de arbitraj, se ia în considerare orice convenție încheiată în formele permise de aceste legi (art. I par. 2 lit. a).

Unele dintre prevederile Convenției de la Geneva se referă la: persoanele juridice de drept public sunt abilitate să încheie, în mod valabil, convenții de arbitraj (art. II); organizarea arbitrajului revine părților, arbitrilor, președinților Camerelor de Comerț competente și unui Comitet Special, instanțele de judecată neavând atribuții în acest domeniu (art. IV); în arbitrajele supuse Convenției, cetățenii străini pot să fie desemnați ca arbitrii (art. III).

Convenția de arbitraj este guvernată de legea aleasă de părți. În lipsa unei indicații în această privință, se aplică legea țării unde sentința trebuie să fie pronunțată. Dacă nu se cunoaște țara în care se va da sentința, se ia în considerare legea la care trimite norma conflictuală a instanței de judecată sesizată.

Instanța de judecată poate să nu recunoască însă convenția de arbitraj, în cazul în care, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj (art. VI par. 2); părțile sunt libere să determine legea aplicabilă fondului litigiului. În absența opțiunii părților, arbitrii vor lua în considerare legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor aprecia potrivită în cauză (art. VII).

Motivele de anulare a hotărârilor arbitrale străine sunt restrânse prin Convenția de la Geneva, ceea ce conduce la aplicarea circumstanțiată a reglementărilor art. V par. 1 lit. e din Convenția de la New-York, pentru statele care sunt părți la ambele convenții (art. IX par. 1 și 2 din Convenția de la Geneva).

Din sumara prezentare a prevederilor Convenției de la Geneva se poate observa că sunt oferite răspunsuri pentru o serie de probleme de cert interes practic în domeniul arbitrajului internațional, majoritatea soluțiilor adoptate nefiind puse, până în prezent, sub semnul întrebării de trecerea timpului.

În legătură cu dispozițiile Convenției de la Geneva, trebuie să subliniem că, în temeiul art. X par. 7, unele state europene au încheiat, la Paris, în anul 1962, un Aranjament referitor la aplicarea acestei convenții potrivit căruia, în raporturile dintre persoanele fizice sau juridice cu reședința lor obișnuită sau sediul în statele contractante, paragrafele 2-7 din art. VII al Convenției de la Geneva se înlocuiesc prin următoarele: „în cazul în care convenția de arbitraj nu conține indicații privitoare la toate sau la o parte din măsurile avute în vedere la paragraful 1 al art. IV din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, dificultățile care s-ar ivi referitor la constituirea și funcționarea jurisdicției arbitrale vor fi soluționate de către autoritatea judiciară competentă, la cererea părții celei mai diligente".

Sub egida Băncii Mondiale a fost încheiată, la Washington, în anul 1965, Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state. România a ratificat Convenția de la Washington prin Decretul nr. 62/1975.

Noțiunea de „investiții" nu este definită în cuprinsul Convenției. Față de acest aspect, în literatura de specialitate și în practică se consideră însă că acest concept privește nu numai investițiile de capitaluri, ci și pe cele din domeniul serviciilor și al tehnologiei. Diferendele referitoare la investiții sunt soluționate de un Centrul Internațional (C.I.R.D.I) înființat și organizat potrivit Convenției.

Prin persoană juridică a unui alt stat contractant se înțelege și orice persoană juridică care posedă naționalitatea statului contractant parte la diferend și pe care părțile au convenit, în scopul realizării țelurilor convenției, să o considere ca aparținând unui alt stat contractant, din cauza controlului exercitat asupra ei de către interese străine. Așadar, criteriul controlului este avut în vedere în cuprinsul convenției, dar numai pentru efectele specifice acesteia. Soluționarea litigiilor se realizează de către o comisie de conciliere sau prin arbitraj. Comisia de conciliere are atribuția de a clarifica punctele litigioase dintre părți și trebuie să depună eforturi pentru a le conduce spre o soluție mutual acceptabilă (art. 34 par. 1).

În situația în care părțile au stabilit ca litigiul să fie supus arbitrajului, tribunalul arbitral statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părți. În lipsa unui acord între părți, tribunalul aplică dreptul statului contractant parte în diferend – inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi – precum și principiile dreptului internațional în domeniul respectiv (art. 42 par. 1).

Sentința tribunalului este obligatorie pentru părți și nu poate să formeze obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afara celor prevăzute de Convenție (art. 53), adică interpretarea referitoare la sensul sau efectul sentinței (art. 50), revizuirea sentinței pe motivul descoperirii unui fapt decisiv, necunoscut de tribunal și de partea solicitatoare, cu condiția ca ignorarea lui să nu poată fi imputată acestei părți (art. 51), anularea sentinței de către un comitet ad-hoc, pentru motive determinate (art. 52).

Pentru obținerea recunoașterii și executării unei sentințe pe teritoriul unui stat contractant este îndeajuns ca partea interesată să prezinte o copie certificată a acesteia tribunalului național competent sau oricărei alte autorități desemnate de statul solicitat (art. 54 par. 2). Fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul Convenției ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul acelui stat (art. 54 par. 1).

Convenția de la New York asupra recunoașterii și executării hotărârilor arbitrale străine, adoptată la 10 iunie 1958 arată că Protocolul din 1923 și Convenția de la Geneva din 1927 încetează să mai producă efecte pentru statele membre ale Convenției de la New York.

Tot astfel, Adunarea Generală a ONU a avut inițiativa unor reglementări în materie, mai întâi în 1976, prin elaborarea unui Regulament de arbitraj și, în al doilea rând (dar nu ca importanță, ci doar ca succesiune în timp), prin adoptarea Legii model – UNCITRAL, preluată de multe state în legislația națională sau, cum este și cazul țării noastre, devenită sursă de inspirație pentru reglementări interne în această materie. De altfel, este demn de subliniat că cele două inițiative nu sunt nicidecum singulare în activitatea Organizației Națiunilor Unite. Consecvent, ea a desfășurat o activitate susținută în vederea difuzării arbitrajului comercial, prin cele patru comisii economice ale sale, și anume: Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), Comisia Economică pentru Asia și Extremul Orient (CEAEO), Comisia Economică pentru America Latină (CEPAL) și Comisia Economică pentru Africa (C.E.A).

Privite în ansamblu, aceste Convenții au oferit un veritabil set de norme de drept substanțial care a facilitat considerabil accesul la această cale de judecată și a oferit o rezolvare scutită de dificultățile și neconcordanțele sistemelor de drept intrate în contact. Strict exemplificativ, Convenția de la New York este în prezent ratificată de un număr de peste o sută de state, ceea ce demonstrează deschiderea pe care o oferă arbitrajul ca alternativă de judecată în plan internațional.

1.2. Scurt istoric al reglementărilor

privind instituția arbitrajului

Sub aspect istoric, s-a spus că arbitrajul se află la originea organizării justiției etatice, însă această idee a fost considerată eronată, întrucât sursele arbitrajului nu pot fi căutate decât urmând trei direcții diferite: procedura judiciară, contractul de arbitraj și arbitrajul „boni viri”, toate fiind marcante în dreptul roman.

Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul secolului al XlX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluției Franceze.

Astfel, art. 1 al Decretului din 16-24 august 1790 este semnificativ: „Arbitrajul este mijlocul cel mai rezonabil de a pune capăt litigiilor dintre cetățeni, legiuitorii neputând adopta nici o dispoziție tinzând să diminueze fie favoarea, fie eficacitatea compromisului". Codul de procedură civilă francez din 24 aprilie 1806 a consacrat un titlu distinct arbitrajului, care a avut vocația statorniciei până la adoptarea decretelor din 14 mai 1980 și din 12 mai 1981, reglementările în materie fiind apoi introduse în noul cod de procedură civilă.

Codul de procedură civilă din 1865, urmând modelul celui francez din 1806 și al Codului Cantonului Geneva din 1819, și-a constituit Cartea a IV-a „Despre arbitri", care, cu unele modificări, inevitabile, este încă în vigoare, în noua sa formă, inspirată de reglementări similare din alte state, precum și de convențiile internaționale din domeniul arbitrajului.

Textul prevederilor franceze inițiale era rigid și complicat, supunea arbitrajul dominației justiției statale și instituia multiple căi de reformare a hotărârilor pronunțate în cadrul controlului de legalitate (uneori paralizant), exercitat de aceleași instanțe statale; cu timpul însă, procedura a fost fluidizată, regulile simplificate, fiind totodată limitate căile de desființare a hotărârilor.

Așadar, arbitrajul ad-hoc (ocazional, privat) a fost reglementat, de Codul de procedură civilă din 1865, Cartea a IV-a (art. 340-371), 18 texte fiind inspirate din legea de procedură civilă a Cantonului de Geneva din 1819, cinci din legea de procedură civilă franceză în redactarea ei din anul 1842, iar opt texte au fost redactate pe baza principiilor care decurg din natura materiei.

Reglementarea a rămas în esență neschimbată cu ocazia modificării din anul 1900 și a celor ulterioare, chiar și în Codul din 1948, până în anul 1993. Dar, în perioada 1948-1990 ea nu și-a găsit aplicare în litigiile interne, ci numai în litigiile de comerț exterior, îndeosebi după anul 1953, când s-a înființat arbitrajul instituțional pentru comerț exterior sub forma Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie, cu sediul la București. În acest fel însă spiritul dreptului comercial și al arbitrajului privat nu s-a stins.

După anul 1989, prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind Camerele de comerț și industrie din România, s-a conferit noilor Camere de Comerț și Industrie atribuția de a organiza, la cerere, arbitrajul ad-hoc (art. 5 lit. j și art. 11). Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și unități comerciale (art. 51) s-a reglementat, de asemenea, posibilitatea recurgerii la arbitraj.

Ulterior, prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și Legea nr. 94/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții de Conturi, ca urmare a condițiilor noi apărute s-a impus modificarea vechilor reglementări, în prezent comparabile cu reglementările din țările occidentale, fiind avute în vedere – în afară de tradiția legislativă din țara noastră – doctrina românească a arbitrajului, experiența bogată acumulată de Comisia de Arbitraj, precum și convențiile internaționale în materie. Dispoziții privind organizarea și procedura arbitrală sunt cuprinse și în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și aceasta în mod special pentru raporturile de comerț internațional.

Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 59/1993 și, respectiv, prin O.U.G. nr. 138/2000, reglementează arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj intern și arbitraj internațional, arbitraj ad-hoc și instituționalizat, arbitraj în drept și arbitraj în echitate. Codul nu se ocupă însă de arbitrajul obligatoriu, care rămâne să fie reglementat de lege sau de acordul internațional care-l instituie.

Arbitrajul este un mod de a oferi părților contractante o judecată mult mai rapidă, mai eficientă, mai puțin formală și mai ieftină și care are menirea de a proteja relațiile pe termen lung existente între părțile aflate pe moment în litigiu. Recurgerea la procedura arbitrală este urmare a inserării în contractele încheiate între comercianți  a clauzei compromisorii, prin care aceștia exclud competenta materiala a instanțelor de drept comun (art. 3433 C pr. civ.) în litigiile izvorâte din executarea contractului prevăzut cu clauza arbitrală.

După primul război mondial au fost adoptate două convenții în materie, respectiv:

Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele de arbitraj,

și Convenția de la Geneva din 1927 pentru executarea sentințelor arbitrale străine.

Și țara noastră a devenit parte la ambele convenții, cu începere din 1925 respectiv, din 1931. Acestea au fost urmate de Convenția de la New York asupra recunoașterii și executării hotărârilor arbitrale străine, adoptată la 10 iunie 1958, Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva, din 21 iunie 1961, cea de la Washington din 1975 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, de asemenea, ratificate de România. Privite în ansamblu, ele au oferit un veritabil set de norme de drept substanțial care a facilitat considerabil accesul la această cale de judecată și a oferit o rezolvare scutită de dificultățile și neconcordanțele sistemelor de drept intrate în contact.

De asemenea, Adunarea Generală a ONU a avut inițiativa unor reglementări în materie, începând cu anul 1976, prin elaborarea unui Regulament de arbitraj și, în al doilea rând, prin adoptarea Legii model UNCITRAL, preluată de multe state în legislația națională sau, cum este și cazul României, devenită sursă de inspirație pentru reglementări interne în această materie.

1.3. Natura juridică a arbitrajului

Natura arbitrajului – contractuală sau jurisdicțională, a făcut obiectul unei largi și substanțiale controverse. În elucidarea ei doctrinarii au oscilat între a atribui o importanță precumpănitoare unuia sau altuia dintre elementele specifice, definitorii ale arbitrajului și a adopta o poziție de mijloc, permisă de o prelucrare echilibrată a datelor de referință.

Teoria contractualistă

Teoria contractualistă pune accentul pe rolul convenției arbitrale și pe voința părților asupra întregului proces arbitral, începând cu momentul lui pregătitor, atributiv de competență – încheierea convenției arbitrale, ca veritabil contract, cu efecte de lege între părțile contractante (așa cum arată art. 969 Cod civil), continuând cu libertatea părților de a-și determina condițiile procesuale (legea aplicabilă, regulile procedurale, modul de alegere și recuzare a arbitrilor, componența tribunalului arbitral, locul și durata etc.) și finalizând cu a extinde (forțat) natura contractuală și asupra hotărârii arbitrale, a cărei forță juridică ar rezulta din aceeași voință originară a părților de a o duce la îndeplinire, de a o executa.

Cât privește natura contractuală a arbitrajului stă mărturie convenția de arbitraj, în lipsa căreia arbitrajul nu poate exista. Pentru a face posibilă tranșarea litigiului de către arbitrii pe care părțile i-au desemnat, ele trebuie să-și exprime această voință într-un „contract arbitral”. Art. 343 C.pr. civ. numind această varietate de contract, se referă „in terminis” la convenția arbitrală, arătând de asemenea, că aceasta se poate prezenta fie sub forma unei „clauze compromisorii”, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită „compromis”.

În această concepție efectul executoriu al hotărârii rămâne irelevant, nefiind singurul act juridic de natură contractuală care beneficiază de o atare însușire. Respectul pentru voința manifestată de părți prin încheierea convenției arbitrale este singurul argument care va conduce instanța judecătorească la admiterea excepției de necompetență datorată existenței unei convenții arbitrale valabile, operante, după cum, același respect pentru voința părților explică și intervenția ei în soluționarea unor incidente procedurale – alegerea unui arbitru, a supraarbitrului.

Această concepție poate fi criticată sub mai multe aspecte mai cu seamă cu privire la această ultimă încercare de a sustrage hotărârea arbitrală efectelor ei produse nu în temeiul voinței părților (și evidente tocmai când acestea se împotrivesc să o execute de bunăvoie), ci posibilității recunoscute de lege de a fi executată silit, recurgându-se, ca și în cazul hotărârilor judecătorești, la forța de constrângere a statului.

Teoria jurisdicțională

În ceea ce privește natura jurisdicțională a arbitrajului se arată că aceasta poate fi verificată prin raportare la criteriile actului jurisdicțional:

tribunalul arbitral înfăptuiește o activitate jurisdicțională, având ca obiect soluționarea unui litigiu juridic – art. 340, art. 3431-3432 C. pr. civ.;

în soluționarea respectivului litigiu, tribunalul arbitral se înfățișează ca organ de jurisdicție, substituindu-se competenței instanțelor judecătorești – art. 3433, alin. 1 C. pr. civ.;

activitatea tribunalului arbitral are la bază principiul independenței și al imparțialității – art. 3511, alin. 1 C. pr. civ.;

actul emis de tribunalul arbitral – hotărârea prin care se tranșează diferendul juridic dintre părți – este adoptat în cadrul unei proceduri jurisdicționale specifice, având la bază egalitatea de tratament, respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității – art. 358 C. pr. civ.;

hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive, singularizându-se prin puterea lucrului judecat.

Așadar, forța argumentării în aceasta opinie este dată cu deosebire de numeroasele elemente de identitate dintre efectele hotărârilor arbitrale și hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești. Ambele categorii au autoritate de lucru judecat și forță executorie, fiind susceptibile de executare silită. În plus, ca și hotărârile judecătorești, și cele arbitrale beneficiază de controlul judecătoresc (exercitat pe calea acțiunii în anulare).

Instanțele de drept comun intervin apoi, în procedura arbitrală (mai cu seamă în arbitrajul ad-hoc), spre a soluționa eventualele incidente survenite în derularea acesteia. Dacă în cazul tezei contractualiste accentul se punea pe prima parte a ansamblului procesual pe care-l reprezintă arbitrajul, argumentele favorabile teoriei jurisdicționale, în schimb, sunt concentrate în partea finală a aceleiași proceduri, marcată de hotărârea arbitrală. La rândul ei, teoria jurisdicțională nu rezistă criticii întrucât minimalizează sau chiar ignoră componenta contractuală a arbitrajului.

Teoria mixtă

Potrivit aceste terorii, arbitrajul are o natură dublă, atât contractuală, cât și jurisdicțională. Temeiul juridic al arbitrajului este contractual (compromis sau clauză compromisorie), iar activitatea de arbitrare și sentința pronunțată au caracter jurisdicțional. Astfel, arbitrul, chiar dacă deține puterile sale de la părți (care au posibilitatea de a-l revoca oricând), totuși este independent în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale, acționând în luarea hotărârii întocmai ca și un judecător, hotărârea arbitrală fiind obligatorie pentru părți.

Originea contractuală și scopul jurisdicțional sunt elemente care intercondiționează, atribuind arbitrajului o natură mixtă sau hibridă, așa încât în lipsa unuia dintre aceste elemente nu se poate vorbi de un veritabil arbitraj. Chiar și numai din cuprinsul prevederilor art. 340 C. pr. civ. se poate deduce natura mixtă a arbitrajului, întrucât se vorbește de „convenția" părților pentru a se „soluționa" litigiile patrimoniale dintre ele pe calea arbitrajului.

Din economia reglementărilor în materie de arbitraj, cuprinse în legea de procedură civilă, o concluzie poate fi admisă: în cadrul reglementărilor premergătoare constituirii tribunalului arbitral și a începerii activității acestuia predomină prevederile care evocă sau chiar consacră natura contractualistă a arbitrajului; în cadrul reglementărilor vizând activitatea tribunalului arbitral și finalizarea acesteia printr-o hotărâre – care are „efectul unei hotărâri judecătorești definitive" (art. 363, alin. ultim C. pr. civ.) – predomină prevederile care evocă sau chiar consacră natura jurisdicțională a arbitrajului. În nici una însă dintre aceste componente nu lipsesc reglementări specifice celeilalte.

1.4. Formele arbitrajului

După cum am reținut, Codul de procedură civilă reglementează arbitrajul voluntar sub următoarele forme: arbitraj intern și arbitraj internațional, arbitraj ad-hoc și instituționalizat, arbitraj în drept și arbitraj în echitate. Arbitrajul poate fi:arbitraj de drept intern, arbitraj comercial internațional; arbitraj de drept internațional privat.

Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituționalizat

Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional sunt noțiuni care țin de organizarea arbitrajului și care nu schimbă natura litigiului sau modul acestuia de soluționare, acesta fiind supus, de obicei, aceluiași regim juridic în ambele forme de arbitraj.

în cazul arbitrajului ad-hoc tribunalul arbitral se constituie numai cu ocazia apariției unui anumit litigiu, funcționează pe timpul desfășurării acestuia și își încetează existența odată cu pronunțarea hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj.

De aici provine și denumirea de arbitraj ad-hoc sau ocazional. Arbitrajul ad-hoc nu este un arbitraj instituțional, nu este organizat de către părți pentru soluționarea unui litigiu determinat, în afara unei instituții permanente de arbitraj.

Potrivit prevederilor art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor, pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a face tranzacții. Spre exemplu, nu sunt supuse arbitrajului litigiile care au ca obiect statutul persoanelor, conflictele colective de muncă, cele cu privire la bunuri care nu sunt în comerț, litigii a căror soluționare este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, cele privind proprietatea intelectuală, dacă pun în discuție însuși dreptul de proprietate-intelectuală (nu și cele care privesc drepturi patrimoniale ce decurg din acestea) etc..

arbitrajul instituțional

Pentru organizarea arbitrajului instituțional părțile recurg la o instituție permanentă de arbitraj. Art. 341 Cod proc. civ. prevede că părțile se pot referi în convenția arbitrală la „o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul”. Instituția permanentă de arbitraj este o instituție care are în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestând sau fiind aptă să presteze „servicii arbitrale”, care să faciliteze arbitrajul spre finalizarea printr-o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părți, susceptibilă de executare silită; să aibă o structură organizatorică prestabilită; să dispună de un corp de arbitri, selectați pe anumite criterii, părțile putând alege arbitrii sau aceștia să fie nominalizați de către instituția de arbitraj, în condițiile stabilite prin convenția arbitrală; să aibă un regulament propriu de organizare și funcționare și reguli de procedură arbitrală. Arbitrajul instituțional este arbitrajul organizat de către instituția permanentă de arbitraj, iar activitatea acesteia se finalizează printr-o hotărâre arbitrală.

De-a lungul anilor, s-a recurs la instituționalizarea arbitrajului, înregistrându-se un declin al arbitrajului ad-hoc. Una din cauzele acestei evolutei este reprezentată de formularea deficientă a clauzei compromisorii care oferă părții pârâte posibilitatea de a obstrucționa sau de a întârzia arbitrajul, ceea ce duce la precaritatea arbitrajului ad-hoc. Arbitrajul instituțional înlătură aceste inconveniente, fiind suficient ca părțile să stabilească că litigiile ce decurg din contract să fie soluționate pe calea arbitrajului și să desemneze instituția ce urmează a-l organiza, iar în lipsa unei stipulații contrare devin aplicabile reglementările acestei instituții.

Pe plan mondial, arbitrajul instituțional este foarte des folosit în litigiile comerciale internaționale. În rare cazuri se recurge la arbitrajul ad-hoc în litigiile în care sunt implicate companii internaționale, datorită faptului că asigură confidențialitatea. După cum am arătat potrivit Legii nr. 335/2007 privind camerele de comerț din România comercianții persoane fizice și juridice pot constitui în municipiul București și reședințele de județ, camere de comerț județene, organizații autonome, destinate promovării intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea comerțului și industriei corespunzător cerințelor economiei de piață.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 335/2007, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional este o instituție permanentă de arbitraj, fără personalitate juridică și funcționează pe lângă Camera Națională. Activitatea Curții de Arbitraj Comercial Internațional este coordonată de către un colegiu condus de președintele Curții. Regulamentul de organizare și funcționare al Curții de Arbitraj Comercial Internațional, precum și al colegiului acesteia este aprobat de Colegiul de conducere al Camerei Naționale. Președintele și Colegiul Curții de Arbitraj Comercial Internațional sunt propuși de către președintele Camerei Naționale și aprobați de către Colegiul de conducere al Camerei Naționale.

Arbitrajul comercial internațional

Arbitrajul comercial internațional este cel care este privitor la un raport litigios de dreptul comerțului internațional. În cazul în care arbitrajul privește un litigiu în legătură cu un raport de drept internațional privat, el este arbitraj de drept internațional privat.

Arbitrajul comercial internațional și arbitrajul de drept internațional privat constituie un arbitraj internațional. Potrivit art. 369 din Codul de procedură civilă „un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.

Arbitrajul comercial internațional se clasifică în funcție de competența materială în: arbitraj cu competență generală în materie de comerț internațional cum ar fi Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra, Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj etc. și arbitraj cu competență specială în domeniul comerțului internațional cum sunt: Tribunalul de Arbitraj al bursei de bumbac din Bremen, London Corn Trade etc.

Arbitrajul de drept internațional privat

În baza Legii nr. 105/1992 un litigiu arbitral care se desfășoară în România este considerat internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu elemente de extraneitate. Elementul de extraneitate poate fi cetățenia, domiciliul sau reședința, naționalitatea, sediul fondului de comerț, locul situării unui bun, locul încheierii actului juridic, locul unde urmează să-și producă efectele un contract, locul producerii prejudiciului etc.

Caracterele arbitrajului internațional de drept privat sunt următoarele:

internaționalitatea

Așadar, în concepția legii, caracterul internațional al arbitrajului rezultă din caracterul internațional al litigiilor. S-a exprimat însă și opinia potrivit căreia caracterul internațional al arbitrajului nu poate fi caracterizat prin obiectul arbitrajului și anume litigiul arbitral .

În alte sisteme de drept, de exemplu, în dreptul elvețian, s-a stabilit că este internațional un arbitraj în care cel puțin una din părți nu are nici sediul, nici domiciliul și nici reședința în Elveția în momentul încheierii convenției de arbitraj. Tot astfel, noul drept francez de arbitraj internațional a ales un criteriu de internaționalitate materială punându-se accentul pe interesele comerțului internațional.

arbitralitatea

Nu orice litigiu poate fi adus înaintea instanței arbitrale de exemplu, un divorț, o stabilire de paternitate etc. De regulă sunt, sustrase arbitrajului litigiile care se referă la starea și capacitatea persoanei. În schimb, litigiile patrimoniale, în general, se bucură de arbitralitate.

Legislația noastră consacră acest principiu dispunând că părțile pot să soluționeze pe calea arbitrajului un litigiu patrimonial dintre ele, afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacții (art. 340 C. pr. civ.). În legătură cu acest aspect, de exemplu, legislația germană în materie stabilește condiția ca părțile să aibă dreptul să tranzacționeze cu privire la obiectul litigiului (art. 1025-1048 din Codul de procedură germană și Legea nr. 25/1986 privind dreptul internațional privat etc.). Se impunea a reține astfel, că arbitralitatea înseamnă puterea de a statua a arbitrilor cu privire la un anumit litigiu: ea conturează domeniul arbitrajului.

Potrivit art. 180 din Legea nr. 105/1992, dacă părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, sub forma compromisului sau a clauzei compromisorii, pe care una din ele o invocă în fața instanței de judecată, aceasta își verifică competența, și va reține spre soluționare procesul dacă:

pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală; sau

convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă; sau

tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj. Instanța de judecată va soluționa procesul prin hotărâre. Dacă instanța de judecată nu este competentă, litigiul se va soluționa prin arbitraj.

Trebuie înțeles că arbitrajul pentru comerțul exterior este distinct de arbitrajul internațional. Dreptul internațional public cunoaște variate mijloace pașnice pentru rezolvarea diferendelor dintre state. Printre acestea se află și arbitrajul internațional. Acesta se deosebește de arbitrajul în comerțul internațional, sub următoarele aspecte: în primul caz, părți litigante sunt statele, pe când în cel de-al doilea caz părți litigante sunt subiecte de drept civil.

În ceea ce privește felurile arbitrajului în comerțul internațional, trebuie reamintit faptul că, în primul rând, există arbitrajul permanent care se înfăptuiește prin intermediul unei instituții permanente, cum este, de exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care se creează numai cu privire la un anumit litigiu (ad-hoc) și care, după soluționarea litigiului, încetează de a mai exista. În cazul arbitrajului permanent, procedura de urmat este fixată de normele de funcționare ale acestuia. Instituțiile de arbitraj permanente pot fi cu competență generală sau specializate pentru comerțul anumitor produse ori pentru un anumit gen de comerț internațional.

Instituțiile internaționale de arbitraj pot fi de tip bilateral, având competența de a judeca în litigiile dintre întreprinderile ce aparțin țărilor respective, de tip regional și instituții arbitrale cu vocație internațională. Dintr-un alt punct de vedere, există arbitraj de drept strict sau de jure și arbitraj în echitate sau „aequitate” ori „ex aequo etbono” sau „amiable compositeur”. În primul caz, arbitrii judecă după normele de drept, așa cum face și judecătorul, în cea de-a doua situație, arbitrii soluționează litigiile după principiile de echitate, după cugetul și chibzuință lor.

În concluzie la aspectele prezentate, reținem că recurgerea la arbitraj are fundamente practice multiple. În general, el este considerat rapid, economic și discret, chiar dacă aceste trăsături nu se întâlnesc întotdeauna.

Arbitrajul este o procedură eficientă care asigură soluționarea cu celeritate a litigiilor, fără posibilitatea părții interesate de a soluționa obstrucționarea litigiului și fără sistemul greoi al căilor de atac de drept comun. Procedura arbitrală cunoaște o singură cale de atac, acțiunea în anulare, pe când în procedura de drept comun există căile ordinare și cele extraordinare de atac, care presupun termene pentru exercitarea lor, condiții și motive ce pot fi invocate, ceea ce face ca litigiul să fie soluționat într-un interval mare de timp, să treacă o perioadă mai îndelungată de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii, până la posibilitatea ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită.

Principiul confidențialității din procedura arbitrajului asigură soluționarea cu discreție a neînțelegerilor care pot să apară între participanții la raporturile juridice de drept civil și, în special, în pricinile comerciale în care subiecții raportului juridic nu sunt interesați să fie făcute publice neînțelegerile dintre ei. El permite, de regulă, un comportament procedural suplu (limbaj, termene, discutarea problemelor etc.) inclusiv în statuarea dreptului aplicabil și găsirea unor soluții echitabile; această flexibilitate există chiar dacă nu totdeauna părțile manifestă un formalism exagerat.

Dezvoltarea instituției arbitrajului pe plan internațional a fost adusă de litigiile comerciale întrucât 80% din contractele comerciale stipulează clauza compromisorie; pe acest plan, arbitrajul internațional poate fi mai neutru întrucât se detașează mai mult de considerații naționale decât instanțele etatizate.

Ca inconveniente subliniem că arbitrajul nu răspunde unui acces liber și egal la justiție, întrucât el nu este admis în toate materiile și nu este gratuit. Cu toate acestea, evoluția contemporană tinde la o apropiere între justiția arbitrală și justiția statală.

CAPITOLUL 2

NOȚIUNEA, CONDIȚIILE DE VALIDITATE

ȘI CONȚINUTUL CONVENȚIEI ARBITRALE

2.1. Existența convenției arbitrale – condiție

esențială în derularea arbitrajului

Arbitrajul este un mod de a oferi părților contractante o judecată mult mai rapidă, mai eficientă, mai puțin formală și mai ieftină și care are menirea de a proteja relațiile pe termen lung existente între părțile aflate pe moment în litigiu.

Încheierea convenției arbitrale reprezintă condiția preliminară a organizării arbitrajului, a învestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluționarea litigiului atribuit judecății. Ea reprezintă temeiul excluderii, cu privire la acest litigiu, a competenței organelor judecătorești de drept comun. Este actul care configurează cadrul și condițiile judecății, determină regulile aplicabile și care, dând expresie libertății de voință a părților, conferă instituției o puternică amprentă contractuală.

2.2. Noțiunea de convenție arbitrală

și sediul reglementării

Potrivit art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale. Pornind de la aceste dispoziții definim convenția de arbitraj ca reprezentând înțelegerea prin care părțile convin ca un anumit diferend sau anumite diferende să fie soluționate de persoane particulare (arbitrii) alese sau desemnate potrivit înțelegerii. Succint, convenția arbitrală reprezintă acordul de voință al părților în legătură cu soluționarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală.

Legiuitorul nu definește convenția arbitrală, limitându-se la a preciza formele în care aceasta se poate realiza, conținutul și efectele ei. Acestea sunt elemente care au permis doctrinarilor să suplinească lipsa reglementării și să ofere definiții ale conceptului. De remarcat că ele se cantonează mai ales în materia dreptului comerțului internațional unde, tradițional, a fost analizată instituția arbitrajului comercial și circumstanțiază, ca urmare, aria de referință a noțiunii, la sfera raporturilor juridice proprii acestei ramuri a dreptului.

Prin urmare, convenția arbitrală a fost definită ca fiind „acordul părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului” sau „clauza inserată de părți în contract prin care se statuează cu privire la declanșarea procedurii arbitrale”, ea „este de natură contractuală și privește acordul intervenit între părțile unui contract comercial internațional referitor la modul de soluționare a unui litigiu determinat sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional sau permanent”.

Codul de procedură civilă consacră un capitol distinct (Capitolul II) din Cartea a-IV-a tocmai convenției arbitrale. Semnificativ este faptul că legea se referă expres la cele două forme ale convenției arbitrale, pe care le și definește în mod corespunzător. Astfel, potrivit art. 343 alin. 2 C.proc. civ. convenția arbitrală se poate încheia „fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis”.

Observăm că din aceste prevederi că formele pe care le poate avea o convenție arbitrală sunt două:

clauza compromisorie (înscrisă în contractul principal)

compromisul care reprezintă o înțelegere de sine stătătoare.

În alți termeni, clauza compromisorie și compromisul sunt desemnate prin denumirea comună de convenție arbitrală.

Convenția arbitrală are ca efect învestirea unui organ arbitral cu soluționarea litigiului dintre părți. Ea produce multiple alte efecte în legătură cu constituirea tribunalului arbitral, dar și în legătură cu procedura de urmat. Toate aceste efecte decurg din conținutul convenției arbitrale în măsura în care o atare convenție nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

În același timp, existența unei convenții arbitrale este de natură să excludă competența instanțelor judecătorești cu privire la acel litigiu. La acest efect principal se referă și art. 3433 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text: “încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești”. Pentru aprecierea valabilității convenției arbitrale trebuie avute în vedere nu numai ordinea publică și dispozițiile imperative din momentul încheierii sale. La același moment trebuie raportate bunele moravuri, definite în Dicționarul explicativ al limbii române ca totalitatea obiceiurilor și deprinderilor unui popor, ale unei clase, ale unui mediu social sau ale unei persoane. Rămâne ca tribunalul arbitral sau instanța statală înaintea căreia s-a invocat nulitatea convenției arbitrale, să stabilească în ce măsură în litigiul cu care au fost învestite, bunele moravuri trebuie apreciate la nivelul poporului, al unei clase sau mediu social.

Potrivit normelor cuprinse în art. 343 alin. 1 C.proc.civ., convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității. Întrucât textul nu impune forma autentică, înscrisul care constată convenția arbitrală poate să fie și sub semnătură privată, însă, în cazul în care contractul principal trebuie să fie încheiat, „ad validitatem”, în formă autentică, atunci și clauza compromisorie înscrisă în acest contract va avea forma autentică. În schimb, compromisul poate fi încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată.

Faptul că, în condițiile art. 3433 alin. 2 C. proc. civ., tribunalul arbitral își poate verifica din oficiu competența de a soluționa litigiul, iar competența sa este condiționată de existența convenției arbitrale, poate conduce la concluzia că nulitatea decurgând din lipsa formei scrise este absolută. Cu toate acestea, art. 3434 alin. 1 C. proc. civ., nu permite instanței să-și verifice din oficiu competența, atunci când există o convenție arbitrală, ci o poate face numai la cererea uneia din părți.

Pe de altă parte, art. 35812 C.proc.civ. prevede că orice excepție privind validitatea convenției arbitrale trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, până la primul termen de înfățișare, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Or, limitarea în timp a dreptului de a invoca nulitatea, este specifică nulității relative.

Îmbinarea particularităților nulității absolute și relative se explică prin natura arbitrajului – contractuală și jurisdicțională, ceea ce face ca și dispozițiile care reglementează această procedură să nu aibă trăsăturile „clasice” ale normelor imperative și dispozitive.

2.3. Formele convenției arbitrale

După cum deja am arătat, în condițiile art. 343 alin. 2 C.proc.civ., convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis. Forma aleasă depinde de momentul la care intervine acordul de voință – înainte de nașterea litigiului sau ulterior.

2.3.1. Clauza compromisorie

Potrivit art. 3431 alin. 1 C. proc. civ., prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este înserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Caracteristica generală a clauzei compromisorii este aceea că ea intervine înainte de a se născut un litigiu între părțile contractante; potențialitatea litigiului este suficientă pentru a determina o clauză compromisorie. Clauza compromisorie se bucură de independență față de contractul în care este înserată, motiv pentru care valabilitatea ei nu depinde de valabilitatea contractului principal – art. 3431 alin. 2 C. proc. civ.

2.2.2. Compromisul

Potrivit art. 3432 C. proc. civ., prin compromis părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

De esența compromisului este existența unui litigiu, a unui diferend între părți, fiind fără relevanță dacă la momentul încheierii convenției instanța statală fusese sau nu sesizată.

În privința conținutului clauzei compromisorii, art. 3431 alin. 1 C.proc.civ. se limitează doar la necesitatea indicării numelui arbitrilor sau a modalității de numire a acestora. Totuși, nu este prevăzută nici o sancțiune dacă aceste arătări nu sunt făcute.

Pentru compromis, art. 3432 C.proc.civ. prevede că, sub sancțiunea nulității, trebuie indicate obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Drept urmare, de esența compromisului este, pe lângă existența unui litigiu, indicarea obiectului litigiului și a numelui arbitrilor sau a modalității de numire a acestora.

Întrucât nulitatea este expresă, înseamnă că vătămarea este prezumată, potrivit art. 105 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., astfel încât partea care invocă nulitatea este scutită de sarcina de a dovedi vătămarea. Revine celeilalte părți, care susține valabilitatea compromisului, să dovedească faptul că lipsa elementelor menționate nu a produs nici o vătămare.

În finalul acestor considerente se impune a reține că indiferent dacă îmbracă forma clauzei compromisorii sau forma compromisului, convenția arbitrală produce aceleași efecte. Art. 341 alin. 1 C. proc. civ. prevede că arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale. Însă, încheierea unei convenții arbitrale are drept efect principal excluderea competenței instanțelor judecătorești de a soluționa litigiu respectiv.

Așadar, convenția arbitrală, poate avea fie forma unei clauze compromisorii (înscrisă în contractul principal), fie poate constitui o înțelegere de sine stătătoare, denumită compromis. Așadar, clauza compromisorie și compromisul sunt desemnate prin denumirea comună de convenție arbitrală.

Convenția arbitrală are ca efect învestirea unui organ arbitral cu soluționarea litigiului dintre părți. Ea produce multiple alte efecte în legătură cu constituirea tribunalului arbitral, dar și în legătură cu procedura de urmat. Toate aceste efecte decurg din conținutul convenției arbitrale în măsura în care o atare convenție nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

În același timp, existența unei convenții arbitrale este de natură să excludă competența instanțelor judecătorești cu privire la acel litigiu. La acest efect principal se referă și art. 3433 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text: “încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești”.

Ca orice organ cu atribuții jurisdicționale și tribunalul arbitral este obligat să-și verifice propria sa competență. Asupra competenței sale tribunalul arbitral statuează printr-o încheiere, încheiere ce poate fi desființată numai pe calea acțiunii în anulare (art. 3433 alin. 2 C. proc. civ.). Obligația de a-și verifica propria competență revine și instanței sesizate cu un litigiu, dacă în fața acesteia una din părți invocă o convenție arbitrală (art. 3434 C. proc. civ.). Instanța de judecată va reține litigiul spre soluționare numai în una din următoarele împrejurări expres prevăzute de art. 3434 alin. 2 C. proc. civ., respectiv dacă: pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală; convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

Situațiile menționate mai sus sunt limitativ prevăzute de lege și, prin urmare, ele sunt de strictă interpretare. Soluția este firească întrucât, în principiu, convenția legal făcută trebuie să-și producă efectele sale firești, inclusiv acelea privitoare la sesizarea tribunalului arbitral. Situațiile în care instanța poate reține cauza spre soluționare sunt pe deplin explicabile. Astfel, în prima situație dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existența convenției arbitrale înseamnă că aceasta a renunțat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral. În cea de-a doua situație, litigiul nu mai poate fi soluționat pe cale arbitrală întrucât convenția pe care se întemeiază alegerea de competență este afectată de nulitate sau este inoperantă. Și, în fine, în ultima situație soluția se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze “vădit imputabile” pârâtului în arbitraj; o asemenea atitudine a pârâtului, care deși a optat pentru calea arbitrajului o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decât prin recursul firesc la instanța judecătorească competentă.

În toate celelalte situații, “instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă constată că există convenție arbitrală” – art. 3434 alin. 3 C. proc. civ. Declararea necompetenței are drept efect și trimiterea cauzei spre soluționare la organul competent, respectiv la arbitrajul ales de părți. Soluția nu este prevăzută în mod expres în materia arbitrajului, dar ea este incidentă în virtutea principiului completării normelor speciale cu prevederile dreptului comun.

Analizând formele convenției arbitrale subliniem că devin evidente unele asemănări și deosebiri dintre ele, ca genuri diferite ale aceleiași specii – convenția arbitrală.

În ceea ce privește asemănările dintre clauza compromisorie și compromis sunt de reținut următoarele aspecte:

ambele au ca efect înlăturarea competenței organelor jurisdicționale de drept comun asupra litigiului în cauză;

ambele conferă arbitrilor puterea de a statua asupra litigiului, sunt, deci, atributive de competență;

validitatea ambelor este independentă de valabilitatea contractului care a generat litigiul ce urmează a fi soluționat prin arbitraj;

dacă în clauza compromisorie sunt cuprinse elementele suficiente spre a o face eficientă, adică, spre a crea posibilitatea de a trece la judecata efectivă în condițiile organizatorice și procedurale pre-configurate prin ea, fără a deveni necesară completarea ei printr-un compromis, atunci se poate spune, despre fiecare dintre ele, că au o pronunțată autonomie față de contractul principal și, în același timp, sunt autonome una în raport cu cealaltă, deci existența uneia înlătură necesitatea celeilalte.

În caz contrar, atunci când clauza compromisorie se limitează la o prevedere de principiu, de atribuire a competenței în favoarea arbitrajului, fără a-i determina și condițiile procedurale și elementele organizatorice care să o facă operațională, se menține numai autonomia ei față de contractul principal dar nu se mai poate vorbi de o autonomie a clauzei compromisorii în raport cu compromisul, adică de existența ei suficientă spre a face funcțională jurisdicția arbitrală. În astfel de ipoteze, când litigiul devine actual, clauza compromisorie va impune (ca primă obligație pentru semnatarii ei), încheierea compromisului, pentru ca împreună să determine cu exactitate elementele necesare derulării procesului arbitral. În acest caz, se poate vorbi numai de o autonomie a lor în raport cu contractul principal.

Urmare a acestei autonomii, lipsa de valabilitate a contractului principal, rezoluțiunea sau rezilierea acestuia, după caz, nu va atrage automat lipsa de valabilitate a convenției arbitrale, după cum legea aplicabilă acesteia poate fi diferită de cea care guvernează contractul principal. Modalitățile de manifestare a caracterului autonom al convenției arbitrale (în oricare din formele sale), în raport cu contractul de bază nu sunt de natură să anihileze în totalitate dependența sa față de acesta, verificată și în acest caz prin relația accesorium sequitur principale;

caracterul accesoriu al clauzei compromisorii și compromisului reprezintă, prin urmare, o altă trăsătură comună a acestora; existența lor este justificată de existența contractului principal, durata ei este influențată de durata acestuia (de cele mai multe ori chiar identică).

Principalele deosebiri dintre cele două forme ale convenției arbitrale – clauza compromisorie și compromisul – sunt determinate de momentul diferit în care se încheie. Astfel, încheierea compromisului după declanșarea litigiului dintre părți va permite calificarea acestuia (nu și a clauzei compromisorii), ca o varietate a contractului judiciar. El este contemporan cu litigiul și are ca obiect determinarea instanței căreia acesta îi va fi atribuit spre soluționare precum și stabilirea regulilor procedurale incidente, reguli de care instanța arbitrală va lua act și va fi obligată să le aplice.

Prin urmare, poate fi apreciat că un contract judiciar are ca obiect regulile (formele) judecății și nu fondul litigiului. În cazul tranzacției, de exemplu, cel mai cunoscut dintre contractele judiciare, învoiala părților, ca rezultat al unor concesii reciproce, are ca obiect fondul litigiului, soluționându-l, fiind, în acest caz, în prezența unui contract judiciar din categoria celor privind fondul și nu forma litigiului. Și tot spre deosebire de tranzacție, în care părțile sunt cele care soluționează disputa, în cazul compromisului aceasta este soluționată de arbitri desemnați de ele. De altfel, posibilitatea părților de a-și alege prin compromis atât organul jurisdicțional, cât și persoanele (arbitri) ce vor alcătui tribunalul arbitral, nu doar regulile procesuale aplicabile, se constituie din nou, într-o notă distinctivă, neîntâlnită în cazul celorlalte contracte judiciare, dar care nu este în măsură să contrazică natura sa de contract judiciar.

Odată nominalizată, instanța este ținută să respecte prevederile contractului judiciar dintre părți, nesocotirea lor în hotărârea arbitrală pronunțată poate fi sancționată în cadrul controlului judecătoresc exercitat pe calea acțiunii în anulare; arbitrii vor constata existența compromisului stabilindu-și astfel competența de soluționare a litigiului la care acesta se referă.

Potrivit doctrinei, nu poate fi vorba de un contract judiciar decât în domeniile cu privire la care părțile au dreptul să tranzacționeze, ori părțile semnatare ale compromisului au libertatea să decidă ca litigiul dintre ele să fie soluționat prin arbitraj, dacă, potrivit art. 340 din Cartea a IV-a, obiectul acestuia este patrimonial și vizează drepturi asupra cărora legea nu interzice tranzacția.

Cum legislația noastră nu cunoaște în prezent asemenea limitări privind tranzacționarea drepturilor patrimoniale în materie comercială, compromisul devine un contract judiciar de al cărui conținut va lua act și îl va respecta tribunalul arbitral. În schimb, obligația instanței de drept comun de a se declara necompetentă să soluționeze litigiul, când una din părți invocă compromisul, nu este determinată de natura lui judiciară, ci de forța sa obligatorie, de puterea sa de lege între părțile contractante, respectată și de instanța de judecată câtă vreme nu contravine normelor imperative ale legii. Instanța va proceda la fel și în ipoteza în care convenția arbitrală este realizată în forma unei clauze compromisorii și nu a unui compromis.

Același element – momentul încheierii – explică, în mare măsură și aria de aplicabilitate diferită a celor două varietăți ale convenției arbitrale. Practica în materie arbitrală relevă frecvența mult mai mare a cauzelor în care clauza compromisorie reprezintă temeiul învestirii valabile a instanței arbitrale.

Fiind un act pregătitor, preparator, indiferent că este inserată ca o clauză în contractul principal sau ca un act distinct, dar, întotdeauna anterior declanșării disputei dintre părți, clauza compromisorie corespunde perioadei în care acestea sunt animate de interese comune, nedivergente, când realizarea finalității și scopului contractului nu sunt amenințate de alterarea relațiilor dintre partenerii contractuali.

Ca urmare, mult mai ușor se poate conveni, în asemenea împrejurări, asupra atribuirii competenței de soluționare a eventualelor litigii în favoarea unei instanțe arbitrale; nici una dintre părți neaflându-se în postura concretă de reclamant sau pârât, pot fi deopotrivă interesate să opteze pentru o jurisdicție operativă și specializată în soluționarea de litigii comerciale, avantajele acesteia oferindu-le argumente suficiente pentru o astfel de opțiune. În schimb, aceleași avantaje se convertesc în dezavantaje pentru partea ajunsă în culpă. și, când litigiul a devenit actual, vor explica intenția acesteia de a evita arbitrajul. Va reuși acest lucru în lipsa clauzei compromisorii pe care să fie obligată să o respecte.

Încheierea compromisului în astfel de situații, caracterizate și de tensionarea relațiilor dintre părți, devine o soluție mai dificil de pus în practică. Desigur, ea nu este imposibilă; de regulă, compromisul are mai mari șanse să fie încheiat între parteneri tradiționali, pentru care litigiul ivit nu va duce la ruperea definitivă a relațiilor dintre ei, la alterarea lor ireconciliabilă.

Compromisul devine singura formă atributivă de competență în favoarea arbitrajului în situațiile în care litigiul nu este legat de nerealizarea sau realizarea defectuoasă a unor obligații contractuale, sau de însăși valabilitatea unui contract, ci s-a născut în legătură cu săvârșirea unor fapte licite de comerț (chiar subiective sau unilaterale, mixte), în consumarea unor raporturi juridice licite extracontractuale. De exemplu, când obiectul litigiului îl reprezintă stabilirea și obligarea la plata indemnizației cuvenite gerantului pentru toate cheltuielile necesare și utile efectuate în gerarea intereselor geratului, soluționarea unui astfel de litigiu prin arbitraj nu putea fi prestabilită printr-o clauză compromisorie, lipsind contractul ca suport pe care ea să fie grefată. Exemple de același gen pot fi date și cu privire la îmbogățirea fără justă cauză sau plata nedatorată care, la rândul lor, pot reprezenta izvoare ale obligațiilor comerciale și, în consecință, pot genera litigii.

Fiecare dintre ele ia naștere în lipsa unui acord de voință al părților și, prin urmare, înlătură posibilitatea prevederii modalității de soluționare a disputelor prin încheierea unei clauze compromisorii. În asemenea situații, compromisul își pierde caracterul său de contract accesoriu, legat de existența unui contract principal, el însuși dobândind această calitate, fiind singurul suficient spre a determina, în acest caz, nu doar calea jurisdicțională ce va fi urmată ci și litigiul în considerarea căruia a fost încheiat.

Faptul că principalul izvor al obligațiilor rămâne contractul devine un argument suplimentar care explică de ce, în cele mai numeroase cazuri, învestirea valabilă a instanței arbitrale se realizează printr-o clauză compromisorie. Dar acest aspect nu anihilează rolul compromisului ca temei al învestirii instanței arbitrale.

Formulări cuprinse în texte de lege, precum „diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale” – art. l (3) din Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, sau, „litigiile patrimoniale născute din raporturi care interesează comerțul internațional, sau din alte asemenea raporturi” (deci, nu doar contractuale) – art. 2 din Regulile de procedură aplicabile în arbitrajul pentru soluționarea litigiilor de comerț internațional, al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României – integrează sferei de aplicare a arbitrajului nu doar litigiile izvorâte din contracte, ci și pe cele rezultând din raporturi patrimoniale extracontractuale. Dispoziții în acest sens se regăsesc și în Regulamentele comisiilor de arbitraj înființate pe lângă camerele teritoriale.

Literatura de specialitate a surprins foarte exact diferența dintre cele două forme ale convenției arbitrale definind clauza compromisorie „deschisă”, prin antiteză cu compromisul care este o convenție arbitrală „închisă”. Deosebirea este motivată de imposibilitatea părților de a contura, în clauza compromisorie, toate aspectele legate de obiectul litigiului, de condițiile judecății, datorită momentului încheierii ei, spre deosebire de compromis, care, datorită contemporaneității sale cu litigiul, permite acest lucru, definind în termeni concreți obiectul litigiului și condițiile judecății.

2.4. Caracterele juridice ale convenției arbitrale

Caracterele juridice sunt identice în cazul celor două forme ale convenției arbitrale: clauza compromisorie și compromis, chiar dacă între acestea există anumite trăsături distinctive, așa cum am arătat:

În doctrina juridică, analiza caracterelor juridice ale convenției arbitrale, presupune următoarele aspecte:

spre a putea fi integrată în categoria contractelor sinalagmatice ar trebui să se poată constata o intercondiționare a obligațiilor părților, obligația uneia să reprezinte cauza celeilalte;

Această condiție nu se regăsește în cazul convenției arbitrale unde părțile își asumă obligații identice, a căror cauză nu trebuie căutată într-o relație de interdependență, ci în afara convenției, în relația sa cu contractul de bază.

Realizarea obligației asumate de fiecare parte prin convenția arbitrală este consecința nerealizării obligațiilor lor din raportul juridic de bază. În cazul clauzei compromisorii, datorită încheierii ei la o dată anterioară nerealizării acestor obligații, realizarea obligațiilor asumate prin convenția arbitrală este dependentă de producerea unui eveniment viitor, incert – litigiul, fapt care face ca obiectul clauzei să fie el însuși viitor, determinabil și nu determinat. În schimb, în cazul compromisului, încheierea lui după producerea litigiului face ca obligațiile părților să fie actuale, prezente, obiectul fiind determinat. Bilateralitatea obligațiilor părților nu imprimă convenției un caracter sinalagmatic perfect, obligațiile părților fiind similare și nu interdependente. Același aspect înlătură convenția arbitrală și din categoria contractelor unilaterale.

atât clauza compromisorie, cât și compromisul sunt contracte comutative întrucât întinderea obligațiilor părților (de a supune litigiul dintre ele unei instanțe arbitrale) sunt determinate din momentul încheierii lor.

În cazul clauzei compromisorii, realizarea obligațiilor părților este condiționată de apariția litigiului dintre ele, adică de un eveniment nesigur, aleatoriu, până la acest moment fiecare dintre ele fiind un potențial reclamant sau pârât. Cu toate acestea, ea rămâne un contract comutativ și nu aleatoriu, după cum nu devine un contract afectat de o condiție suspensivă, fiind valabil încheiată din momentul semnării și având încă din acest moment, cu exactitate precizate întinderea și conținutul obligațiilor părților contractante.

este un contract consensual care trebuie realizat însă, sub sancțiunea nulității, în formă scrisă;

Cerința formei scrise este o constantă a majorității legislațiilor naționale în materia arbitrajului (de exemplu, în Grecia, Italia, Marea Britanie, Algeria, Egipt, Portugalia, Belgia etc.) și este corelată cu prevederile convenționale reprezentative în materie. De exemplu, cu ale Convenției de la New York din 1958 (art. II și IV), ale Convenției de la Geneva din 1961 (art. I, 2.2., art. IX).

2.5. Condițiile de validitate ale convenției arbitrale

2.5.1. Condițiile de fond ale convenției arbitrale

După cum am reținut, convenția arbitrală este un contract, de unde necesitatea ca ea să întrunească toate condițiile de validitate prevăzute de lege pentru contracte în general. Altfel spus, ca varietate de convenție, convenția de arbitraj trebuie să întrunească toate condițiile de fond care îndeobște sunt cerute pentru valabilitatea unui contract și, întrucât, prin chiar dispozițiile legale în materie, convenția de arbitraj este corelată tranzacției, urmează să se observe cu deosebire și unele dintre condițiile acesteia.

Cât privește însă convenția de arbitraj, reglementarea în materie stipulează câteva condiții speciale:

părțile convenției, având capacitatea deplină de exercițiu, pot să rezerve soluționarea litigiului patrimonial dintre ele unui tribunal arbitral numai dacă acesta privește drepturi asupra cărora legea permite să se facă tranzacție;

sub sancțiunea nulității, compromisul trebuie să arate obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor;

respectivele drepturi litigioase, care fac obiectul compromisului, trebuie să fie dintre acelea de care partea poate dispune;

întrucât, potrivit art. 3433, alin. 1 C. pr. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, rezultă a fi o condiție a convenției aceea de a nu încălca competența „exclusivă” a instanțelor judecătorești.

Fără a se afla sub sancțiunea nulității, compromisul mai poate cuprinde și alte clauze, precum normele procedurale pe care arbitrii trebuie să le urmeze în soluționarea litigiului, dacă arbitrii urmează să se pronunțe în echitate, termenul arbitrajului, clauza penală pentru ipoteza când din vina părții nu s-a putut organiza arbitrajul ori nu s-a putut realiza până la termenul convenit.

Prin urmare, fiind un „contact”, pentru identificarea condițiilor de validitate a convenției de arbitraj este justificat să ne constituim ca prim termen de referință dispozițiile art. 948 C. civ., potrivit cărora: condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părții ce se obligă;

un obiect determinat;

o cauză licită.

Reiterând câteva dintre enunțurile substanțiale cu privire la fiecare dintre aceste condiții, înțelegem să aducem însă în atenție acele aspecte ce sunt specifice convenției de arbitraj.

a. Consimțământul

Întrucât prevederile Codului de procedură civilă nu fac nicio referire expresă la modul de exprimare a consimțământului părților semnatare ale convenției, nu stabilesc particularități în acest sens, devin aplicabile regulile dreptului comun în materie. Astfel, după cum știm, în general, prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. Într-un prim sens, consimțământul (cum sentire) înseamnă acordul de voință a părților unei convenții, acord de voințe care constituie și dă naștere ca atare obligațiilor respective. Într-un alt sens, mai restrâns, prin consimțământ se înțelege hotărârea luată de una din părți, prin care se manifestă acceptarea propunerii de a încheia convenția din partea celeilalte părți sau prin care o persoană încheie un act unilateral (art. 953 C. civ.). În acest sens se exprimă art. 948 C. civ., când, printre condițiile esențiale pentru validitatea unui act juridic civil, arată și "consimțământul valabil al părții ce se obligă".

Acordul de voință între părți este totdeauna necesar și totodată suficient în vederea formării contractului (cu unele excepții prevăzute de lege). Trebuie să subliniem că principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință al părților este expresia libertății individului de a încheia sau nu un contract în funcție de nevoile sau interesele sale, ceea ce înseamnă că în principiu, încheierea oricărui contract este liberă.

Potrivit textelor Codului civil, persoanele fizice și juridice au dreptul să încheie contracte în mod liber, consacrându-se astfel principiul libertății contractuale. Astfel, se poate spune că libertatea contractuală reflectă rolul voinței în contracte.

Principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință al părților este expresia libertății individului de a încheia sau nu un contract în funcție de nevoile sau interesele sale. De aceea, în principiu, încheierea oricărui contract este liberă. Libertatea contractuală este totuși mărginită de normele ordinii publice și de regulile moralei concretizate în anumite restricții legale sau concurențiale ale libertății. Reținem astfel că formarea și executarea contractului civil este guvernată de principiul libertății contractuale.

Libertatea contractuală este un principiu al dreptului privat, adică al dreptului civil și al dreptului comercial. În dreptul comercial, principiul libertății contractuale are o aplicabilitate generală, în sensul că el privește nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianții persoane fizice sau societățile comerciale) ci și celor la care iau parte regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat. Libertatea manifestării voinței părților contractante se definește ca o libertate contractuală și constituie o expresie a drepturilor și libertăților omului.

Fundamentul juridic al principiului libertății contractuale se găsește în recunoaștere de către lege, a puterii generatoare de efecte juridice pentru voința subiectelor de drept.

De „lege lata” acest principiu nu este consacrat „expresis verbis”, însă el rezultă în mod implicit din numeroase dispoziții legale: constituționale, de drept civil și comercial, inserate în legi organice, acte internaționale etc. Libertatea contractuală este un principiu care guvernează materia contractelor. O primă serie de texte semnificative ce întemeiază principiul libertății contractuale (sau care recunosc efectele sau limitele sale) sunt următoarele:

art. 5 C. civ: „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”;

art. 966 C. civ: „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”;

art. 968 C.civ: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”;

art. 969 C.civ: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Subiecții de drept civil pot încheia, modifica sau pot să decidă încetarea oricăror contracte conferindu-le conținutul pe care îl doresc. Codul civil român a reglementat contractele negociabile, acestea fiind rodul exclusiv al voinței comune a părților contractante. În timp, această situație a evoluat, apărând contractele de adeziune, ceea ce sub aspect volițional, s-a tradus printr-o trecere de la voința creatoare la voința formal-creatoare de contracte. Astfel, pe când în contractele negociabile, părțile hotărăsc, de regulă, de comun acord, cuprinsul și efectele acestora, în contractele de adeziune numai una din părți fixează clauzele contractuale, cealaltă fiind doar liberă să adere sau nu la contractul elaborat în aceste condiții.

Această evoluție a rolului voinței în formarea contractelor a avut loc pe fondul schimbărilor de profunzime ce s-au petrecut și în privința concepțiilor referitoare la libertatea contractuală, locul vechii concepții clasice a „autonomiei de voință”, care stătea la baza principiului juridic al libertății contractuale, principiu absolutizat desprins de realitățile economico-sociale, luându-l o nouă concepție modernă a libertății contractuale dedusă din declarația Universală a Drepturilor Omului.

În dreptul român actual, ca de altfel, în mai toate sistemele contemporane de drept, libertatea contractuală nu mai este concepută ca o libertate abstractă și absolută, ci reprezintă o libertate concretă, dedusă din dispozițiile legii fundamentale precum și din numeroasele legi organice existente. Libertatea contractuală trebuie înțeleasă și pusă în raport atât cu principiul fundamental al libertății comerțului și industriei, dar în egală măsură și cu principiul, mai general, al libertății persoanei, așa cum vom arăta.

În ceea ce privește problema consimțământului, în practica judiciară s-a decis: consimțământul este unul dintre elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința persoanei la încheierea actului. Acesta înseamnă că lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitatea absolută. Lipsa discernământului în exprimarea voinței nu relevă inexistența consimțământului, ci reprezintă un viciu al acesteia, deoarece în acest caz consimțământul există. Așadar ne aflăm în fața unui viciu de consimțământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea nulității fiind edictată, de data acesta, în vederea protejării persoanei interesate. Soluția se impune cu atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate personal, chiar de cei puși sub interdicție pentru cauză de alienație sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernământ nu sunt sancționate cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, de protecție.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

să fie exteriorizat;

să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Condiția ca acest consimțământ să provină de la o persoană cu discernământ decurge din caracterul conștient al actului juridic civil; subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință. Dacă capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept – de jure – prezența ori lipsa discernământului este o stare de fapt – de facto.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu este prezumată că are discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitatea de exercițiu (minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani are discernământul juridic în curs de formare. Pentru persoana juridică nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal este, întotdeauna o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.

Totodată, acordul de voință al părților la încheierea unei convenții trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, deci implică seriozitate.

Consimțământul trebuie să fie exteriorizat, adică să fie manifestat în exterior, întrucât hotărârea de a încheia actul juridic trebuie cunoscută de cealaltă parte. Părțile contractului sunt libere să-și aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. În unele cazuri de excepție, când legea prevede o anumită formă pentru validitatea actului, manifestarea voinței trebuie să îmbrace o formă specială.

O altă condiție a consimțământului este aceea ca acesta să nu fie alterat printr-un viciu de consimțământ, deci să nu fie viciat prin eroare, dol, violență sau leziune, conform regulilor generale de la actul juridic civil.

De asemenea, în ceea ce privește condiția consimțământului de a nu fi viciat, în practica judiciară s-au reținut următoarele aspecte: art. 459 C. civ. consideră consimțământul nevalabil atunci când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.

În practica arbitrală s-a ivit problema efectelor consimțământului exprimat, în materie comercială, numai de către unul dintre codebitorii solidari asupra celorlalți codebitori sau ale consimțământului debitorului cât privește pe fidejusorul său.

Într-o opinie, obligația asumată numai la unul dintre codebitori sau numai de debitorul garantat personal îi privește și pe ceilalți codebitori, respectiv pe fidejusor, pe temeiul solidarității pasive, care, potrivit art. 42 C. com., este de natura obligațiilor comerciale, așa încât convenția arbitrală își va extinde efectele și asupra lor, după caz, prin aplicarea principiului accesorium sequitur principale sau prin neaplicarea excepțiilor beneficiului de diviziune ori de discuțiune. Într-o altă opinie, întrucât convenția este autonomă față de contractul principal, potrivit principiului relativității efectelor convenției, ea își va produce efectele numai între părțile semnatare. Reținem că răspunderea solidară pentru executarea obligației din contractul principal neputând absorbi și formele prevăzute de lege pentru soluționarea litigiului dintre părți. Dar, firește, hotărârea obținută față de codebitorul care a semnat convenția ori care este garantat personal va fi „opozabilă” celorlalți codebitori sau, după caz, fidejusorului, precum îndeobște sunt „opozabile” actele jurisdicționale față de „terți”.

Existența consimțământului și valabilitatea acestuia urmează să se aprecieze și în cazul convenției de arbitraj ca, în genere, în cazul tuturor convențiilor, fără a ignora însă elementele specifice convenției de arbitraj. Unul dintre viciile consimțământului poate fi, potrivit art. 953 C. civ., eroarea -„consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare". Dar, cum precizează art. 954 C. civ., „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției. Eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat nu antrenează nulitatea convenției pentru care s-a făcut convenția".

Cât privește convenția de arbitraj ar rămâne în discuție prima ipoteză-eroarea asupra substanței obiectului convenției, întrucât încheierea convenției arbitrale intuitu personae este greu de imaginat. Dar ce ar urma să se înțeleagă, în cazul convenției arbitrale, prin eroare asupra substanței obiectului convenției? S-ar putea imagina faptul că părțile au fost în eroare cu privire la litigiul supus arbitrajului. Mai întâi, ar fi însă de observat că această ipoteză nu poate fi luată în discuție atunci când convenția arbitrală se prezintă sub forma clauzei compromisorii, clauză prin care părțile doar evocă eventuale „litigii", imposibil de altfel să fie determinate la momentul stipulării clauzei. Dacă convenția arbitrală îmbracă forma compromisului, este adevărat că în acesta trebuie să se arate „obiectul litigiului”; dar, cum obiectul litigiului îl constituie chiar pretențiile părții, este iarăși greu de închipuit eroarea cu privire la aceste pretenții, concretizate de altfel în cererea scrisă prin care a fost sesizat tribunalul arbitral. Jurisprudența a admis uneori nulitatea convenției pentru viciul erorii, prin referire la falsa reprezentare asupra unor circumstanțe de natură să afecteze independența arbitrilor numiți prin clauza compromisorie sau prin compromis.

Dolul, viciind consimțământul prin eroarea pe care o provoacă – întrebuințându-se în acest scop, cum spune art. 960 C. civ., „mijloace viclene" -, urmează să fie tratat ca și eroarea, putând fi invocat și când dependența unui arbitru a fost disimulată de partea care l-a propus.

Violența, constând, potrivit art. 956 C. civ., în insuflarea temerii că persoana sau averea ei va fi expusă unui rău considerabil și prezent, pentru a o determina să aleagă calea unei justiții private, este o ipoteză mai mult teoretică.

În orice caz, indiferent de viciile de consimțământ, trebuie să se distingă totdeauna între viciile care afectează consimțământul la încheierea contractului, din care derivă drepturile litigioase, și viciile care afectează consimțământul la încheierea convenției de arbitraj, prin care se stabilește forma jurisdicționala de tranșare a divergențelor decurgând din acel contract sau care sunt în legătură cu el.

b. Capacitatea

Pentru încheierea valabilă a convenției, părțile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege. Condițiile de capacitate pentru încheierea convenției sunt cele generale, prevăzute de lege pentru încheierea oricărui act juridic (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu).

Capacitatea de a contracta este determinată, printr-o formulare laconică, dar densă, de art. 949 C. civ.: „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege". Art. 950 C. civ. ne explică totuși ce urmează a se înțelege prin persoană „declarată necapabilă de lege", anume: minorii, interzișii, toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Persoanele – juridicește vorbind – sunt grupate așadar în două categorii: „capabile" și „incapabile". Capacitatea rămâne însă regula; incapacitatea constituie excepția.

Regula privind capacitatea necesară părților semnatare ale convenției arbitrale este statuată de același art. 340 al Cărții a IV-a, în conformitate cu care „persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturile asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție". Condiția capacității depline de exercițiu, necesară accesului la arbitraj, este evident impusă semnatarilor convenției arbitrale.

Așadar, valabilitatea compromisului sau clauzei compromisorii este condiționată de capacitatea părților de a se angaja valabil, de a dispune, cu titlu oneros. Condiția este absolut verosimilă, justificată de necesitatea executării valabile de către acestea a obligațiilor dispuse prin hotărârea arbitrală, obligații care implică acte de dispoziție. De altfel, chiar convenția arbitrală a fost calificată, în literatura de specialitate, ca fiind un act de dispoziție, încadrare care impune, pe cale de consecință, ca atunci când ea este încheiată de către un reprezentant (împuternicit), acesta să dispună de un mandat special. Textul de lege mai sus invocat fixează regula aplicabilă în litigiile arbitrale interne, regulă cu privire la care excepțiile (delimitate prin formularea „în afară de acelea care privesc drepturile asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”), destul de puține, se cantonează în sfera litigiilor nepatrimoniale de natură civilă și sunt aproape inexistente în materia celor comerciale. Nu revenim asupra excepțiilor existente, ele fiind tratate în prima parte a acestui capitol.

În completarea celor arătate, spre a cuprinde și arbitrajul internațional în succinta analiză realizată cu privire la condițiile de capacitate a părților convenției arbitrale, trebuie avute în vedere prevederile articolului 158 din Legea nr. 105/1992 în conformitate cu care „capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părțile în proces este cârmuită de legea sa națională" ceea ce înseamnă (potrivit aceluiași act normativ), că în cazul persoanelor fizice devine aplicabilă legea lor națională (lex personalis sau lex domicilii), privind capacitatea, iar în cazul celor juridice incidență este legea statului sediului lor social (lex societatis). Capacitatea părților contractante este singura dintre condițiile de fond ale convenției arbitrale care este guvernată de legile mai sus menționate, altele decât lex contractus aplicabilă celorlalte trei condiții de valabilitate a convenției, și anume consimțământul, obiectul și cauza. În spiritul Legii nr. 105/1992, ea face parte din statutul personal al subiectului de drept. Incapacitatea părților semnatare ale convenției arbitrale devine, în cazul litigiilor arbitrale internaționale, motiv de refuz al recunoașterii și executării sentinței arbitrale pronunțate în temeiul ei. Regula este stipulată expres în art. V (I. a) al Convenției de la New York din 1958.

c. Obiectul

Obiectul este determinat, ca în cazul oricărui contract, de suma prestațiilor la care se obligă părțile contractante. Determinarea lui este permisă, și în acest caz, de prevederile de drept comun ale Cărții a IV-a care, la 3431 – cu referire la clauza compromisorie și la art. 3432- referitor la compromis, arată că părțile convin ca litigiile ce se vor naște (în primul caz) sau ce s-au ivit între ele (în cel de-al doilea caz), să fie soluționate prin arbitraj.

Uzând de clasificările doctrinare, se poate preciza că obiectul convenției constă într-o obligație pozitivă de a face, de a atribui litigiul viitor sau actual, care se va naște sau s-a născut în legătură cu contractul principal, cu nerealizarea sau necorespunzătoarea realizare a acestuia, unei instanțe arbitrale, unei jurisdicții private.

Realizarea obiectului convenției determină un efect pozitiv și unul negativ deopotrivă; învestirea instanței arbitrale cu soluționarea litigiului (efect pozitiv), și excluderea, pentru același litigiu, a competenței instanțelor judecătorești (efect negativ, prevăzut de art. 3433 din Cartea a IV-a).

Dacă convenția arbitrală este completă (precizarea are în vedere mai cu seamă clauza compromisorie, întrucât compromisul, datorită momentului în care survine, cuprinde, de regulă, prevederile necesare și suficiente spre a-l face operațional), obligația de bază precizată (atribuirea competenței), este însoțită de alte obligații complementare, ca alegerea arbitrilor, stabilirea numărului acestora, a regulilor procedurale sau a regulamentului aplicabil, a locului și duratei arbitrajului etc. îndeplinirea exactă a fiecăreia dintre ele devine o condiție a producerii efectelor valabile ale convenției și, în continuare, în virtutea legăturii ei cu contractul principal, a valabilității hotărârii arbitrale pronunțate, ca un corolar al procedurii derulate în baza convenției.

Aceste obligații complementare se subsumează însă celei de bază, de deferire a litigiului spre soluționare arbitrajului și nu instanțelor judecătorești. Sub acest aspect se poate vorbi, atât în cazul clauzei compromisorii, cât și a compromisului, de o identitate a obligației părților, de bilateralitatea unei obligații similare în sarcina ambelor părți contractante. Diferit este numai modul în care ele onorează această obligație, în funcție de calitatea lor procesuală activă sau pasivă. Astfel, reclamantul, ca inițiator al procesului este primul obligat să o respecte.

Pe cale de consecință, pârâtul nu o poate respinge sau evita. În cazul clauzei compromisorii însă, obligația devine actuală numai în momentul realizării elementului aleator-litigiul (de altfel nedorit de cocontractanți) – moment în care se definește și calitatea procesuală a celor două părți. Anterior acestui moment fiecare dintre ele este un virtual reclamant sau pârât. în schimb, în cazul compromisului, această distincție este realizată din chiar momentul încheierii lui.

În timp ce clauza compromisorie are un obiect determinabil în viitor, compromisul are un obiect determinat. Spre deosebire de clauza compromisorie, compromisul este un acord de voință pur și simplu, al cărui obiect se consideră realizat în momentul în care reclamantul a formulat acțiunea arbitrală adresându-se instanței desemnate, pentru a cărei învestire valabilă fiind irelevant dacă pârâtul răspunde în vreun mod la demersul făcut de reclamant. El este obligat să respecte hotărârea organului arbitral valabil învestit, în baza acordului exprimat prin semnarea compromisului.

Subliniem că valabilitatea obiectului convenției arbitrale trebuie apreciată nu doar în raport cu caracterul său determinat sau determinabil, ci și în funcție de celelalte condiții, de regulă, necesare obiectului oricărui contract: să fie posibil și să fie licit. îndeplinirea lor presupune respectarea acelorași condiții în cazul contractului principal: se confirmă, și în acest caz, relația de accesorialitate a convenției arbitrale la acesta. Învestirea instanței arbitrale presupune existența litigiului, iar caracterul licit al acestei învestiri depinde de natura obiectului litigiului, dată de obiectul contractului de bază, de respectarea normelor imperative ale legii în acest sens.

Reținem totodată că obiectul convenției arbitrale oferă elementul esențial în funcție de care se poate determina natura ei juridică. Calificarea a reprezentat o problemă controversată, opiniile oscilând între a-i atribui o natură procesuală, atunci când s-a considerat că obiectul ei comportă nu asupra drepturilor și obligațiilor, ci a modalității în care ele vor fi precizate (de exemplu, în dreptul elvețian), sau, alteori, una de drept substanțial.

d. Cauza (scopul)

Art. 948 C. civ. prevede, între condițiile de validitate ale oricărei convenții și existența unei cauze licite, iar art. 966 C. civ., arată că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Cauza trebuie să existe, pentru valabilitatea convenției de arbitraj, ea fiind prevăzută expres: obligația fără cauză … nu poate avea nici un efect juridic. Dacă lipsește cauza atunci convenția, întrucât îi lipsește un element esențial pentru validitate, este nulă absolută. Nu trebuie confundată existența cauzei cu proba acesteia. Chiar dacă nu este precizată expres în contract, cauza poate să existe. Astfel, art. 967 din Codul civil prevede: convenția este valabilă cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie. Legea instituie astfel o prezumție a existenței cauzei, prezumție relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie.

Tot astfel, cauza convenției trebuie să fie reală. În acest sens, art. 966 C. civ. prevede că obligația … fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect. Cauza nu este reală, deci este falsă, atunci când există asupra motivului determinant. Cauza falsă se întemeiază pe credința greșită a debitorului în existența cauzei.

O altă condiție pentru validitatea cauzei este aceea să fie vorba despre o cauză licită. Ea este expres prevăzută de lege în art. 966 C. civil: obligația … nelicită nu poate avea nici un efect. Potrivit art. 968 Cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Așadar, cauza sau scopul este motivul psihologic care va determina consimțământul, exprimând, împreună cu acesta, voința juridică a părților. Sunt aplicabile prevederile art. 948 pct. 4 și art. 966-968 C. civ., care, în temeiul relației stabilite de art. 1 C. com., devine dreptul comun în materie. Existența cauzei, caracterul său real, licit și moral sunt, prin urmare, prezumate până la proba contrară. Cauza consimțământului părților nu este străină de efectele contractului arbitral, și, în ultimă instanță, de conștientizarea avantajelor jurisdicției alese. Fiind vorba de cauza unui contract accesoriu, ea trebuie integrată cauzei contractului de bază.

2.5.2. Condiții de formă ale convenției arbitrale

În ceea ce privește condițiile de formă, reținem că art. 343 C. pr. civ. prevede: convenția arbitrală se încheie „în scris”, sub sancțiunea nulității. În lipsa altor precizări legale, acest înscris poate fi o clauză compromisorie sau un compromis; dar poate fi totodată orice document din care rezultă voința neîndoielnică a părților de a supune litigiul unui tribunal arbitral (schimb de scrisori, telegrame, facturi, bonuri de comandă și orice alte piese).

Doctrina și practica judiciară apreciază deopotrivă că această condiție a formei scrise este îndeplinită și atunci când acordul rezultă nu dintr-un singur înscris, ci dintr-o succesiune de acte (scrisori, telegrame, faxuri) care au materializat corespondența dintre părți și chiar și atunci când părțile au trecut direct la săvârșirea de acte procedurale (de exemplu, înregistrarea acțiunii de către reclamant urmată de formularea întâmpinării de către pârât, sau de desemnarea arbitrilor de către acestea, sau de punerea de concluzii în fond), ele având semnificația achiesării la instanța arbitrală.

CAPITOLUL 3

EFECTELE CONVENȚIEI ARBITRALE

3.1. Cadrul legal cu privire la efectele convenției arbitrale

Convenția arbitrală are ca efect învestirea unui organ arbitral cu soluționarea litigiului dintre părți. Ea produce multiple alte efecte în legătură cu constituirea tribunalului arbitral, dar și în legătură cu procedura de urmat. Toate aceste efecte decurg din conținutul convenției arbitrale în măsura în care o atare convenție nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

În același timp, existența unei convenții arbitrale este de natură să excludă competența instanțelor judecătorești cu privire la acel litigiu. La acest efect principal se referă și art. 3433 alin. 1 C. proc. civ. Potrivit acestui text: “Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești”.

Ca orice organ cu atribuții jurisdicționale și tribunalul arbitral este obligat să-și verifice propria sa competență. Asupra competenței sale tribunalul arbitral statuează printr-o încheiere, încheiere ce poate fi desființată numai pe calea acțiunii în anulare (art. 3433 alin. (2) C. proc. civ.).

Obligația de a-și verifica propria competență revine și instanței sesizate cu un litigiu, dacă în fața acesteia una din părți invocă o convenție arbitrală (art. 3434 C. proc. civ.). Instanța de judecată va reține litigiul spre soluționare numai în una din următoarele împrejurări expres prevăzute de art. 3434 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă:

pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;

convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

Situațiile menționate mai sus sunt limitativ prevăzute de lege și, prin urmare, ele sunt de strictă interpretare. Soluția este firească întrucât, în principiu, convenția legal făcută trebuie să-și producă efectele sale firești, inclusiv acelea privitoare la sesizarea tribunalului arbitral. Situațiile în care instanța poate reține cauza spre soluționare sunt pe deplin explicabile. Astfel, în prima situație dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existența convenției arbitrale înseamnă că aceasta a renunțat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral. În cea de-a doua situație, litigiul nu mai poate fi soluționat pe cale arbitrală întrucât convenția pe care se întemeiază alegerea de competență este afectată de nulitate sau este inoperantă. Și, în fine, în ultima situație soluția se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze “vădit imputabile” pârâtului în arbitraj. Or, o asemenea atitudine a pârâtului, care deși a optat pentru calea arbitrajului o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decât prin recursul firesc la instanța judecătorescă competentă.

În toate celelalte situații, “instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă constată că există convenție arbitrală” (art. 3434 alin. (3) C. proc. civ.). Declararea necompetenței are drept efect și trimiterea cauzei spre soluționare la organul competent, respectiv la arbitrajul ales de părți. Soluția nu este prevăzută în mod expres în materia arbitrajului, dar ea este incidentă în virtutea principiului completării normelor speciale cu prevederile dreptului comun.

Codul de procedură civilă enunță, în art. 3434 alin. (5), și instanța competentă a soluționa eventualele conflicte de competență. În acest caz, textul menționat dispune că un asemenea conflict, dintre o instanță judecătorească și un tribunal arbitral, va fi soluționat de instanța judecătorească imediat superioară instanței înaintea căreia s-a ivit conflictul. Textul menționat nu face decât o aplicare particulară a principiului înscris în art. 22 alin. 3 C. proc. civ. Procedura de soluționare a conflictelor de competență este cea prevăzută în dreptul comun (art. 21-22 C. proc. civ.).

3.2. Efectele convenției arbitrale față de părți

După cum am subliniat, potrivit art. 3433 C. pr. civ. încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Altfel spus, convenția de arbitraj are ca efect, între părți, sustragerea litigiului ce face obiectul ei din sfera competenței instanței judecătorești.

Același efect este implicit vizat și în cuprinsul art. 3433 C. pr. civ., unde se spune că, în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanța judecătorească, „aceasta își verifică competența”. Totuși, instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;

convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

În toate celelalte cazuri instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenție arbitrală. Dispozițiile art. 3433, alin. 1 C. pr. civ. au fost interpretate, uneori, în sensul că odată ce părțile au convenit să se judece prin arbitraj, ele nu mai pot reveni la instanță. Această aserțiune rămâne discutabilă din cel puțin următoarele motive: convenția de arbitraj este o varietate de contract și, prin urmare, făcându-se aplicarea art. 969, alin. 2 C. civ., ea poate fi desfăcută, operând astfel o reziliere amiabilă a convenției anterioare prin încheierea alteia; prin faptul că, în sensul prevederilor art. 3434, alin. 2, litera a C. pr. civ., pârâtul, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, își formulează apărările în fond în fața instanței, el acceptă astfel tacit oferta reclamantului, care a sesizat instanța judecătorească, de a rezilia convenția inițială; la același rezultat se ajunge, în sensul celor prevăzute de art. 3434, alin. 3 C. pr. civ., când nici una dintre părți nu invocă, pe baza convenției arbitrale, necompetența instanței. Cum rezultă din economia prevederilor în materie, „excepția de necompetență” pe care, de altfel, legea nu o consacră „in terminis”, nefiind de ordine publică, ea trebuie invocată „in limine litis”, altminteri înțelegându-se că părțile și-au abandonat convenția arbitrală.

Prin urmare, instanța în fața căreia s-ar invoca încheierea convenției arbitrale va urma să verifice doar dacă excepția este fondată sau, după caz, dacă convenția nu este lovită de nulitate ori este inoperantă sau dacă, deși existentă și valabilă, tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din motive vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

Art. 3588 C. pr. civ. arată că, înainte sau chiar în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate cere instanței judecătorești competente să încuviințeze măsuri asigurătoare și măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, încuviințarea acestor măsuri fiind adusă la cunoștința tribunalului arbitral de partea care le-a cerut. O asemenea inițiativă nu implică deci renunțarea la arbitraj.

Compromisul, având putere de lege între părți, determină, prin chiar semnarea lui, suspendarea cursului prescripției extinctive, deși nu există o dispoziție expresă în acest sens. Indiscutabil, asimilând cererea de sesizare a tribunalului arbitral cu cererea de chemare în judecată, ca și aceasta din urmă ea întrerupe prescripția. Nu întrerupe prescripția compromisul, întrucât el nu semnifică o recunoaștere de drept potrivnic, ci numai învoiala de a supune litigiul judecății arbitrilor. Compromisul întrerupe cursul termenului de perimare, cât privește instanța abandonată. Cursul perimării se va relua însă dacă: arbitrii nu au pronunțat hotărârea până la termenul ce li s-a fixat ori, în lipsa unui asemenea termen, până la expirarea celor 5 luni prevăzute de lege, începând cu data încetării compromisului; arbitrajul a încetat din orice alte cauze.

Compromisul este indivizibil, așa încât – dacă nu există o stipulație formală contrară – anularea sau expirarea lui privește întregul litigiu, nu doar o parte a acestuia.

În doctrina franceză, s-a considerat că pierderea capacității de exercițiu, ulterior încheierii unei clauze compromisorii, atrage întreruperea efectelor acestei clauze. În doctrina noastră s-a subliniat că nu poate fi admisă o asemenea cauză de ineficacitate a convenției arbitrale, indiferent de forma ei. Contractul în general și convenția arbitrală în special, încheiate de către o persoană capabilă, își păstrează efectele față de reprezentantul celui devenit ulterior incapabil. Din cuprinsul prevederilor art. 340 C. pr. civ. care arată că persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele rezultă indubitabil că problema capacității depline de exercițiu se examinează în raport cu momentul încheierii convenției de arbitraj.

3.3. Efectele convenției arbitrale față de terți

Ca și în cazul celorlalte convenții, convenția de arbitraj este guvernată de principiul relativității efectelor contractului. Acest principiu este guvernat de regulile art. 973 C. civ. care se referă expres la principiul relativității efectelor contractului: „convențiile nu au efect decât între părțile contractante”.

Cu toate acestea, de la acest principiu există anumite excepții care reprezintă acele situații în care efectele contractului se extind și asupra altor persoane decât cele care au fost părți în contract. Astfel de excepții active, când efectele profită și altora, sau pasive, când obligațiile se răsfrâng și asupra altora sunt caracterizante prin cumulul a două minime condiții:

unul sau mai multe efecte ale contractului se extind direct asupra altuia sau asupra altora;

aceste persoane au calitatea de terți, în sensul restrictiv al acestui termen, „penitus extraneus”.

O primă precizare ce trebuie reținută pornind de la principiul relativității efectelor contractelor în general și al convenției arbitrale în special, este aceea că, în principiu, nu sunt aplicabile în materie de arbitraj conexitatea, litispendența, intervenția voluntară sau forțată.

Avânzii-cauză ai părților convenției nu sunt terți propriu-ziși sau „penitus extranei”, așa încât convenția își produce efectele și față de ei. Cu alte cuvinte, în lipsa unei convenții contrare, decesul uneia dintre părțile convenției arbitrale nu constituie o cauză de stingere a efectelor convenției, nici a misiunii arbitrilor.

Cât privește ipoteza solidarității active, pe temeiul art. 1038 C. civ., trebuie reținut că semnarea convenției arbitrale numai de către unul dintre cocreditori nu-i obligă pe ceilalți la această modalitate de soluționare a litigiului, fără consimțământul lor, întrucât convenția arbitrală este un act de dispoziție, nu unul de conservare a obligației.

În ipoteza solidarității pasive, se impune aceeași soluție, deoarece, pe de o parte, obligația solidară presupune totuși o pluralitate de raporturi obligationale, iar pe de altă parte, potrivit art. 1056 C. civ., prezumția de mandat reciproc de reprezentare operează în toate actele care pot avea ca efect stingerea sau împuținarea obligației, iar convenția arbitrală nu este un astfel de act.

Tot astfel, trebuie reținute și următoarele aspecte:

în procedura reorganizării judiciare și a falimentului, din moment ce
judecătorul sindic sau lichidatorul, prin efectul desesizării debitorului, și-a asumat contractul care cuprinde o clauză de arbitraj, aceasta înseamnă evident că și-a asumat și modalitatea de rezolvare a litigiilor derivând din acel contract;

în cazul gestiunii de afaceri, dacă aceasta a fost ratificată, geratul este îndatorat față de terți să îndeplinească inclusiv clauza de arbitraj
cuprinsă în actul juridic încheiat de gerant, în numele geratului sau în nume propriu dar în interesul gestiunii – art. 991 C. civ.;

în cazul cesiunii de creanță, întrucât creanța se transmite așa cum aceasta a existat în patrimoniul cedentului, inclusiv cu accesoriile ei,
înseamnă că cesionarul preia și clauza de arbitraj care însoțește acea
creanță – art. 1396 C. civ.;

Trebuie însă precizat că atunci când creditorul a cedat unui terț creanța sa față de debitorul cu care se află în arbitraj, iar cesiunea a fost notificată debitorului cedat înainte de a interveni hotărârea arbitrală, aceasta nu este opozabilă cesionarului; el nefiind parte în convenția arbitrală, rămâne un terț față de raportul arbitrai. Hotărârea îi va fi însă opozabilă, dacă aceasta a intervenit înainte de notificarea cesiunii. Hotărârea arbitrală nu-și va produce sau, respectiv, își va produce efectele directe față de cesionar, întrucât cele „indirecte” – opozabilitatea – operează față de terți.

tot astfel, în ipoteza subrogației, întrucât cel subrogat prin plata datoriei își însușește și accesoriile obligației pe care o plătește. El preia astfel și clauza de arbitraj atașată convenției care are ca obiect acea obligație;

novația nu poate avea ca efect înlăturarea eficacității clauzei
compromisorii cuprinsă în contract.

Această soluție se impune deoarece dacă novația este „obiectivă” – adică prin schimbarea obiectului sau cauzei vechi, subiectele obligației rămânând aceleași, clauza compromisorie subzistă, ea fiind atașată contractului, nu obligației. Dacă novația este „subiectivă” – prin schimbarea debitorului sau creditorului obligației inițiale – oricum aceasta realizându-se prin acordul părților, stipulațiile contractului – inclusiv clauza compromisorie – în principiu rămân aceleași.

atunci când se încheie un contract în favoarea unei terțe persoane, așadar în cazul stipulației pentru altul, întrucât astfel terțul beneficiar
dobândește un drept direct în patrimoniul său, nu o „obligație”, pentru realizarea acestuia lui nu i se poate impune să recurgă la acțiunea arbitrală convenită între promitent și stipulant;

în cazul cauțiunii, aceasta fiind o legătură juridică distinctă de obligația principală, dar accesorie la obligația debitorului față de creditor, fidejusorul nu se poate prevala de clauza compromisorie cuprinsă în contractul principal, nici nu poate fi atras în cadrul procedurii arbitrale.

Fidejusiunea se interpretează restrictiv, totdeauna în favoarea fidejusorului. Hotărârea arbitrală intervenită între creditor și debitorul principal îi va fi însă opozabilă.

CAPITOLUL 4

CONSIDERAȚII FINALE

După cum am reținut, elementele definitorii care caracterizează instituția arbitrajului sunt următoarele: arbitrajul are o origine contractuală, iar funcția arbitrajului este una jurisdicțională. Aceste elemente rezultă din prevederile art. 3401, prima teză, C. pr. civ. care statuează expres că: „arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele …". Este sensul juridic al noțiunii de arbitraj, cu totul diferit de diversele forme de arbitraj non-juridice (arbitrajul politic, arbitrajul bursier, arbitrajul fiscal, arbitrajul sportiv), care nu îndeplinesc o funcție jurisdicțională.

Altfel spus, arbitrajul este instituția prin care părțile încredințează arbitrilor, liber desemnați de ele, misiunea de a tranșa litigiile lor. Prin urmare că arbitrajul prezintă: „un aspect contractual", în considerarea convenției de arbitraj prin care acesta este creat; „un aspect jurisdicțional", în considerarea hotărârii prin care el se finalizează și „un aspect procedural" în considerarea desfășurării unei veritabile „judecăți arbitrate".

Calea arbitrajului privat este posibilă numai datorită acordului care intervine între părți cu privire la soluționarea unui litigiu. S-a considerat prin urmare că izvorul arbitrajului este, în mod incontestabil, de natură contractuală. Soluționarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părți, iar în lipsa unei atari alegeri, potrivit unor norme particulare prevăzute în mod special pentru această materie. Pe de altă parte, decizia arbitrilor are valoarea unei hotărâri judecătorești definitive, așa cum prevede art. 363 alin. 3 C. proc. civ.

Aceste coordonate esențiale ale arbitrajului privat au determinat și întrețin și în prezent o puternică controversă asupra naturii juridice a acestei instituții, așa cum am arătat.

Normele cuprinse în Codul de procedură civilă constituie dreptul comun în materie arbitrală. Arbitrajul privat este folosit frecvent în raporturile de drept comercial. Explicația rezidă în interesul mai acut al comercianților de a recurge la o cale procedurală eficientă și mai rapidă de soluționare a litigiilor.

Potrivit art. 3401 C. proc .civ., arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele, iar în completare art. 3411 C. proc .civ. arată părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană.

Potrivit art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, care reprezintă înțelegerea prin care părțile convin ca un anumit diferend sau anumite diferende să fie soluționate de persoane particulare (arbitrii) alese sau desemnate potrivit înțelegerii. În completare art. 343 alin. 2 C.proc. civ. arată: „convenția arbitrală se poate încheia „fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis”.

Față de dispozițiile legale se observă că, convenția arbitrală, poate avea fie forma unei clauze compromisorii – înscrisă în contractul principal, fie poate constitui o înțelegere de sine stătătoare, denumită compromis. Din analiza textelor legale se impun următoarele precizări:

convenția arbitrală are ca efect învestirea unui organ arbitral cu soluționarea litigiului dintre părți.

Convenția arbitrală produce efecte în legătură cu constituirea tribunalului arbitral, dar și în legătură cu procedura de urmat; aceste efecte decurg din conținutul convenției arbitrale în măsura în care o astfel de convenție nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

existența unei convenții arbitrale este de natură să excludă competența instanțelor judecătorești cu privire la acel litigiu.

Acest efect principal rezultă din dispozițiile art. 3433 alin. 1 C. proc. civ., care stabilește că: “încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești”.

În ceea ce privește condițiile convenției arbitrale, așa cum am subliniat acestea reprezintă cerințele de valabilitatea pe care trebuie să le îndeplinească convenția arbitrală. Aceste condiții de valabilitate, comune oricărei convenții, sunt următoarele: consimțământul părților; capacitatea de a contracta; obiectul convenției; o cauză licită, forma scrisă a convenției arbitrale. Codul nostru de procedură nu consacră în mod expres aceste condiții cu referire la convenția arbitrală, de unde se subînțelege că devin aplicabile dispozițiile Codului civil, așa cum am arătat.

– BIBLIOGRAFIE –

Florea Măgureanu, „Drept procesual civil”, ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, București, 2007;

F. Măgureanu, „Unele considerații privind particularitățile arbitrajului față de justiția statului”, în Revista de Drept Comercial, nr. 5/2001

Florea Măgureanu, „Drept procesual civil. Curs pentru masterat. Dreptul afacerilor”, Editura Universul Juridic, București, 2005;

Ligia Dănilă, Claudia Roșu, „Drept procesual civil”, Editura C.H. Beck, București, 2007

Ioan Leș, „Tratat de drept procesual civil”, ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005;

Maria Fodor, „Drept procesual civil”, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2006

Maria Fodor, „Drept procesual civil”, Vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2007

Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil”, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003

Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, „Arbitrajul intern și internațional”, Editura Roseti, București, Editura Rosetti, București, 2005.

Viorel Roș, „Arbitrajul comercial internațional”, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.

M. Ionaș Sălăgean, „Convenția arbitrală”, în Revista de Drept comercial nr. 3/1999.

S. Leicu, „Consimțământul părților la arbitraj. Existența și exprimarea consimțământului”, în Revista de drept comercial nr. 7-8/2000

S. Secu, „Efectele convenției de arbitraj”, în Revista de drept comercial nr. 11/2000,

Victor Babiuc, „Starea actuală a arbitrajului comercial în România”, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2003

Adrian Severin, „Competența arbitrajului comercial în lipsa unei convenții arbitrale explicite”, în Revista Dreptul nr. 1-2/1990

Simona Secu, „Consimțământul părților la arbitraj. Existența și exprimarea consimțământului”, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2000

Victor Babiuc, Octavian Căpățînă, „Capacitatea de a încheia o convenție arbitrală în dreptul român”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1996

Giorgiana Dănăilă, „Clauza compromisorie în jurisprudența română”, în Revista de Drept Comercial nr. 11/1999

Octavian Căpățînă, ”Convenția arbitrală deficitară” în Revista de Drept Comercial nr. 12/1999

Gheorghe Coțofană, „Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurisprudență”, Editura Oscar Print, București, 1999.

M. Popa, V. Ciobanu, „Aspecte privind arbitrajul ad-hoc”, în Revista de drept comercial nr. 1/1991.

Monica Ionaș Sălăgean, „Arbitrajul comercial”, Editura All Beck, București, 2001

Gh. Beleiu, „Hotărârea arbitrală și desființarea ei”, în RDC, nr. 6/1993.

I. Băcanu, „Renașterea arbitrajului ad-hoc”, în Revista Dreptul, nr. 9/1991.

I. Băcanu, „Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional”, în Revista Dreptul nr. 8/1995.

Gh. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, „Acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale”, în Dreptul nr. 9/1995.

Viorel Mihai Ciobanu, „Impactul modificării Codului de procedură civilă și a altor reglementări legale recente asupra arbitrajului”, în Revista de drept comercial nr. 12/2002,

D. Clocotici, „Aspecte teoretice privind arbitrajul comercial și practica de soluționare a litigiilor comerciale de către tribunalul arbitral constituit pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Navigație Constanța”, în Revista de Drept Comercial nr. 10/1996

D. Clocotici, „Reguli comune și distincțiile dintre procedura arbitrajului civil, comparativ cu cel comercial. Noțiuni de drept comparat privind arbitrajul comercial”, în Revista de Drept comercial nr. 2/1996

I. Deleanu, S. Deleanu, „Arbitrajul pe baza normelor de drept și arbitrajul în echitate”, în Revista de Drept comercial nr. 12/2000

O. Căpățână, „Constituirea unui tribunal arbitral unipersonal”, în Revista Dreptul nr. 1/1997

I. Băcanu, „Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul arbitrajului privat”, în Revista Dreptul, Nr. 9/1997

T. Prescure, „Categoriile de hotărâri pe care le pot pronunța tribunalele arbitrale”, în Revista Dreptul, Nr. 4/2000

V. Roș, „Legea aplicabilă convenției arbitrale în arbitrajele comerciale internaționale”, în Revista de drept comercial nr. 2/2000

I. Băcanu, „Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale”, Partea I, în Revista de Drept Comercial, Nr. 11/2004

Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, „Arbitrajul comercial în România”, Editura Fundației România de mâine, București, 2002

Giorgiana Dănăilă, „Categorii de hotărâri arbitrale”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2002

Giorgiana Dănăilă, „Deliberarea arbitrilor. Luarea hotărârii arbitrale. Forma, cuprinsul și efectele sale”, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2002

Giorgiana Dănăilă, „Acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale”, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2002

Mihnea Radu, „Arbitrabilitatea litigiilor comerciale”, în Revista de Drept comercial, nr. 7-8/2000