1. Cadru legislativ. Definitie

=== POSESIA ===

                                                              POSESIA

1. Cadru legislativ. Definitie

Posesia se afla la baza drepturilor reale si constituie manifestarea exterioara sau semnul exterior al existentei acestora.

Reproducand art. 2228 C. civ. francez, autorii Codului civil roman, in art.1846 alin. 2 definesc posesia ca fiind detinerea unui lucru sau folosirea unui drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru.

Aceasta definitie este criticabila pentru doua motive:

a) folosirea termenului de “detinere”, deci detentiunea, poate sa dea nastere la confuzie ori nedumerire, deoarece notiunea de detentie are un inteles juridic deosebit de cel al posesiei, asa cum se va arata;

b) formularea “folosirea unui drept” poate crea ideea ca exista o concordanta intre posesie si exercitiul unui drept, cea ce nu este exact, deoarece posesia poate exista chiar daca posesorul nu exercita un drept asupra bunului.

Pe langa aceste inexactitati, aceasta definitie a fost criticata si pentru faptul de a fi incompleta, deoarece in formularea ei se are in vedere doar elementul material “corpus” al posesiei, fara sa se faca referiri si la elementul psihologic, intentional ”animus”, constand in intentia posesorului de a se comporta ca proprietar sau alt titular al altui drept real.

Desi Codul civil nu consacra posesiei un titlu special in mai multe articole foloseste termenul de posesie. Astfel, art.485 prevede ca: “Posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat cand poseda cu buna credinta”;art.486: ”Posesorul este de buna credinta cand poseda ca proprietar in puterea unui titlu translativ de proprietate ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”; art.487: “El (posesorul) inceteaza de a fi cu buna credinta din momentul in care aceste vicii ii sunt cunoscute”; art.895: “Legatarul unei fractiuni de ereditate va cere posesiunea de la erezii rezervatari”; art.1097:“Plata facuta cu buna credinta acelui ce are creanta in posesia sa , este valabila chiar daca in urma posesorul ar fi evins”. Un capitol special a fost consacrat de cod “Despre posesiunea ceruta pentru a prescrie”(art.1846-1862), iar art.1909 C.civ. reglementeaza dobandirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, prin simplul fapt al posesiei lor.

In textele de lege enuntate, legiuitorul nu foloseste notiunea de posesie in raport cu dreptul de proprietate sau alte drepturi reale. De exemplu, art. 897 C. civ. se refera la punerea in posesie a legatarului universal (desi posesia se refera intotdeauna la bunuri determinate si nu la o universalitate juridica), art.1097 C.civ. se refera la posesia unei creante, domeniu care excede drepturile reale.

In doctrina juridica s-au purtat discutii controversate cu privire la problema daca posesia este un drept sau o simpla stare de fapt. Numerosi autori romani au adoptat teza potrivit careia posesia este o simpla stare de fapt. In prezent, literatura de specialitate din tara noastra sustine, fara rezerve, ca posesia este o stare de fapt generatoare de drepturi sau de efecte juridice.

In doctrina franceza s-a relevat ca: ”La possession, c’est la    pouvoir de fait. La propriete, l’usufruit, un autre droit reel, c’est le pouvoir de droit”.

Intr-adevar, posesia nu este decat o stare de fapt sau “puterea materiala pe care o exercita cineva asupra unui lucru si care este analoaga cu aceea pe care o exercita un proprietar”.

Posesia este exercitiul unei puteri de fapt asupra unui lucru care ii da putinta posesorului sa se comporte ca si cand ar fi adevaratul titular al unui drept real cu privire la lucrul respectiv.

Imbinand aceste doua opinii, se poate afirma ca posesia este puterea materiala pe care o exercita o persoana asupra lucrului, este exercitiul unei puteri de fapt, care da posibilitatea posesorului de a se comporta ca si cand    el ar fi adevaratul titular al dreptului asupra lucrului. Astfel, de exemplu, posesia consta in: stapanirea in fapt a unui autoturism, a unei case; exercitarea in fapt a unui drept de uzufruct sau drept de servitute; exercitarea in fapt a folosintei unui lucru, care apare ca manifestare exterioara a unui drept asupra acestuia; savarsirea de acte juridice asupra dreptului ce are ca obiect lucrul posedat.

Rezulta ca posesia este stapanirea efectiva a unui lucru, exercitiul efectiv al unui drept real asupra lucrului, puterea de fapt asupra lucrurilor, exercitarea actelor de folosinta asupra lor ca si cum posesorul ar fi proprietarul lucrurilor respective, exercitarea in fapt a dreptului real ca si cum ar fi titularul acestuia, savarsirea de acte juridice asupra dreptului ce are ca obiect lucrul posedat.

Jurisprudenta a retinut constant ca posesia nu este decat o stare de fapt. Astfel,    instanta suprema a stabilit ca: “Posesia este o stare de fapt care consta in stapanirea unui bun de catre o persoana ce se pretinde a fi titularul unui drept real asupra acelui bun, ea putand fi exercitata si de o alta persoana in numele acesteia”.

Asa dupa cum vom vedea, posesia poate fi sau nu conforma cu starea de drept; atunci cand este conforma, se considera ca posesia este legitima si constituie semnul exterior al dreptului real pretins; in caz contrarea este nelegitima, situatie in care se creeaza o stare de aparenta, care numai in exteriorizarea sa, corespunde cu exercitiul dreptului real pretins (spre exemplu, hotul care se comporta fata de lucrul furat ca un adevarat proprietar). Indiferent daca este legitima sau nelegitima, chiar daca este o stare de fapt, posesia este protejata de lege, legiuitorul, acordandu-i si efecte juridice. Protectia acordata posesiei are mai multe explicatii:

a) Prin protejarea posesiei ca stare de fapt se considera ca este protejat si dreptul, ca stare de drept. In marea majoritate a cazurilor posesia corespunde insusi dreptului invocat de titular, iar pentru aceasta este mai usor sa se faca proba posesiei decat a dreptului real. Asadar nu se protejeaza direct starea de drept ci indirect, luandu-se in considerare numai starea de fapt.

b) Pentru cazurile in care posesia nu coincide cu dreptul real, existenta ei este determinata de o anumita neglijenta a proprietarului, care lasa sa se creeze in favoarea unui tert o aparenta de drept, iar prin protectia posesiei, indirect se sanctioneaza proprietarul neglijent.Sub acest aspect, instanta suprema a decis ca nimanui nu-i este permis, chiar daca ar fi proprietar sau coproprietar, sa intre in posesia bunului impotriva celui care o exercita efectiv.

Avand in vedere observatiile de mai sus posesia poate fi definita ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt, de catre o persoana asupra unui bun, cu intentia si vointa de a se comporta, fata de toti ceilalti, ca proprietar sau titular al altui drept real, caruia ii corespunde in mod normal puterea de fapt exercitata prin acte materiale si acte juridice.

De asemenea, s-au evidentiat o multitudine de opinii privitoare la natura juridica a posesiei. In doctrina juridica occidentala a fost conturata teoria potrivit careia posesia este un drept real, distinct de dreptul de proprietate, deoarece implica atat utilizarea bunului, cat si ocrotirea juridica. S-a sustinut si ca posesia are un caracter sui generis, deoarece cel care are posesia are faptul si dreptul posesiei, caci daca persoana respectiva nu mai poseda in fapt, fiind privata de posesie, isi pastreza dreptul de posesie care este ocrotit pe cale de actiune, iar daca o persoana are posesia fara a intruni conditiile prevazute de lege, ea nu are decat faptul posesiei, deoarece nu poate folosi actiunile posesorii. Nici una dintre aceste teorii nu au reusit sa se impuna, fiind inlocuite cu teoria care considera posesia o stare de fapt. Chiar daca posesia poate fi si un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratata ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate insusi.

Intre teoria posesiei ca drept si posesia ca stare de fapt s-a conturat teoria despre posesia ca o stare de fapt generatoare de drepturi, care incearca o sinteza intre cele doua teorii: posesia ca stare de fapt este conditia permanenta a dreptului derivat din ea, ca faptul generator al dreptului si dreptul insusi se confunda, dreptul se naste impreuna cu faptul si dispare odata cu el. S-a motivat ca aceasta teorie ar fi conforma cu realitatile si cu continutul drepturilor reale.

La randul ei, si aceasta teorie a fost contestata, opinandu-se ca, fiind o stare de fapt, posesia genereaza implicit unele drepturi, asa incat nu se poate considera ca ne-am afla in prezenta unei noi teorii referitoare la posesie.

In concluzie, nu trebuie sa se confunde drepturile posesorului rezultate din protectia juridica a posesiei, cu dreptul de a poseda care apartine proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt poseda fara a avea dreptul de a poseda, iar din faptul posesiei rezulta unele drepturi in favoarea posesorului care sunt consecintele juridice ale posesiei, iar nu consecinte ale dreptului de a poseda, drept de a poseda care apartine exclusiv proprietarului sau titularului unui alt drept real .

2. Caracterele posesiei

Aceste caractere se exprima in urmatoarele reguli:

a) posesia se bazeaza pe intentia de a poseda pentru el, adica animus rem sibi habendi. In lipsa acestui element este vorba de o detinere a lucrului, o detinere sau detentie precara, dar nu o posesie;

b) posesia se aplica, numai drepturilor reale, nu si drepturilor de creanta. Posesia nu se poate exercita asupra universalitatilor de bunuri, cum sunt mostenirea sau un fond de comert. Posesia se poate exercita asupra fiecarui bun care intra in compunerea unei universalitati, daca acest bun este posedat individual, dar nu se poate exercita deodata asupra tuturor bunurilor care compun universalitatea;

c) posesia face sa se nasca un drept probabil de proprietate sau alt drept real.

3. Elementele constitutive ale posesiei

Pentru a exista posesia, trebuie indeplinite cumulativ doua elemente: un element material(corpus) si altul psihologic,    intentional(animus).

a) Elementul material(corpus). Absenta lui face imposibila posesia. Dar asa cum corpus nu poate exista fara animus, tot astfel animus fara corpus nu poate oferi calitatea de posesor.

Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt direct exercitate asupra bunului. Actele prin care se concretizeaza corpus variaza in raport denatura fizica a bunului (de exemplu, intr-un fel se exercita posesia asupra unei cladiri si altfel asupra unui teren), precum si in raport de dreptul real invocat de cel care invoca corpus.

Asadar, elementul corpus cumuleaza un ansamblu de acte materiale. In ceea ce priveste actele juridice, s-a considerat intr-o opinie ca elementul corpus s-ar putea materializa si in anumite acte juridice pe care le-ar incheia posesorul:locatiune, depozit, comodat, etc.

Intr-o opinie contrara, elementul corpus nu cuprinde decat actele materiale iar cat priveste actele juridice, cum sunt vanzarea sau inchirierea, acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece ele poarta asupra dreptului de proprietate si nu asupra lucrului in materialitatea sa. Practic suntem, in acest caz, in prezenta unor detentori precari, care au corpus pentru adevaratul posesor si nu pentru ei. In aceste cazuri, posesorul poseda corpore alieno. Arendasul nu poseda pentru el, ci pentru priprietarul terenului.

In consecinta posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitata personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Aceasta regula a fost mostenita din dreptul roman, potrivit caruia, pater familias putea poseda prin intermediul fiilor sau sclavilor sai.

Un posesor mai poate dobandi elementul corpus si prin intermediul unui mandatar special.

b) Elementul intentional(animus). Este un element esential, alaturi de corpus. Intereseaza vointa sub care actioneaza posesorul cand efectueaza actele materiale de stapanire a bunului.

Acest element psihologic(animus) consta in vointa posesorului de a stapani bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. De exemplu, chiar daca un chirias detine imobilul in interesul sau, la el nu exista vointa de a se manifesta ca un proprietar. Dimpotriva, cel ce a dobandit bunul de la un neproprietar se manifesta ca un proprietar al bunului.

Codul civil, in art.1846, nu face referiri la intentia sau vointa posesorului de a poseda pentru sine, dar art.1847, care stabileste conditiile cerute posesiei pentru a uzucapa, prevede, ca o conditie esentiala, pe aceea ca bunul sa fie posedat sub nume de proprietar. Pentru a uzucapa, dobanditorul primeste bunul de la un detentor precar (locatar, depozitar, creditor gajist, comodatar, etc.). Spre deosebire de corpus, unde posesia poate fi exercitata si prin intermediul altei persoane, elementul intentional trebuie sa existe neaparat in persoana posesorului. Doar minorii si alienatii mintali dobandescposesia prin intermediul reprezentantilor lor.

4. Dovada posesiei

A dovedi posesia inseamna a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, deci si martori si prezumtii.

Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite doua prezumtii legale care se completeaza reciproc:

a) prezumtia de neprecaritate (art.1854C.civ.), potrivit careia posesorul este presupus sa posede pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput sa posede pentru altul. Aceasta inseamna ca legiuitorul a inteles sa instituie o prezumtie in favoarea posesorului, in sensul ca poseda sub nume de proprietar, ramanand sarcina adevaratului proprietar de a dovedi ca posesorul este un simplu detentor precar.

b) prezumtia de neintervertire de titlu (art.1855), potrivit careia cand posesorul a inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceasta calitate, daca nu este proba contrarie. Rezulta ca posesia inceputa pentru altul se poate interverti, transformandu-se din posesie precara in posesie utila, care – dupa trecerea termenului prevazut de lege – poate duce la dobandirea proprietatii.

Jurisprudenta a avut posibilitatea sa se pronunte cu privire la cele doua elemente constitutive ale posesiei. De exemplu, instanta suprema a decis ca, proba posesiei se va putea face, in ce priveste dreptul de proprietate, prin plata impozitelor si celelalte taxe referitoare la imobil, inscrierea imobilului la sectia financiara, inchirierea imobilului sub nume de proprietar. Tot in materie imobiliara, instantele au statuat ca se impune sa aiba loc o stapanire materiala efectiva a bunului; in acelasi timp s-a stabilit ca se impune sa aiba loc o stapanire materiala efectiva a bunului, precum si a posesiei sub nume de proprietar.

5. Teorii asupra posesiei

a) Teoria subiectiva. Aceasta conceptie a fost formulata de Savigny si consta in aceea ca acorda intaietate elementului subiectiv asupra celui material. Elementuldeterminant al posesiei este vointa de a poseda, care precizeaza caracterul detinerii lucrului. Fara acest element, posesia nu exista, nu se poate manifesta. Corpus fara animus nu inseamna posesie ci detentie precara, cum este cazul chiriasului, depozitarului si creditorului gajist care detin lucrul pentru altul, acestia neavand animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detinendi.

Aceasta teorie a fost criticata, si in opozitie cu ea Ihering a creat teoria obiectiva a posesiei. Greseala teoriei subiective, clasice rezida in continutul pe care il atribuie elementului intentional si in importanta pe care i-o da. In sprijinul acestei teorii s-au conturat opinii care sustin aceeasi idee. Intr-adevar, spun ele, posesia este inainte de toate puterea materiala pe care posesorul o poate exercita asupra unui lucru; aceasta putere formeaza baza posesiei si este in acelasi timp semnul exterior prin care se traduce in realitate. Bineinteles, la aceasta putere materiala trebuie sa se adauge vointa posesorului, insa numai in sensul ca posesorul trebuie sa aiba constiinta ca exercita aceasta putere, si vointa de a tine lucrul in puterea sa. De asemenea se mai arata ca este dificil sa se distinga cand o persoana are animus possidendi si cand are animus detinendi, ceea ce face ca posesia sa devina un joc al capriciilor posesorului care poate fi, dupa imprejurari cand posesor, cand detentor.

Se sustine, de asemenea, de catre aceiasi autori ca in persoana depozitarului sau chiriasului se intruneste alaturi de elementul corpus si elementul animus, deoarece au vointa de a exercita o putere asupra lucrului si de a-l supune unor acte materiala de folosinta; ei sunt, conform acestui rationament, posesori, singura deosebire intre ei si ceilalti posesori constand in faptul ca intentia lor nu este sibi habendi, adica de a se purta ca proprietari, deosebire pe care o considera accidentala si nu esentiala; ea rezida in cauza posesiei, iar nu in esenta ei.

b) Teoria obiectiva. Este sustinuta de Ihering, care considera ca elementul material, adica corpus, are intaietate asupra celui intentional, deci are precadere puterea materiala exercitata asupra lucrului. Elementul intentional este cuprins implicit in cel material. Intentia serveste pentru a crea insusi elementul material, manifestandu-se prin acest element si incorporandu-se in el. Asadar, elementul intentional nu este suprimat, de exemplu, nu este posesor acela caruia i se pune un lucru in mana in timpul somnului. Posesorul are o putere fizica exercitata in mod voit asupra lucrului, asfel ca fara vointa nu se poate concepe posesia.

Asa cum precizam mai sus, distinctia intre cele doua elemente, intentional si material, apare numai in mod accidental sub forma “causae detentionis”, pentru a transforma posesia in detentie. Detentia produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violenta poate exercita actiunea in reintegrare; daca a adus lucrului imbunatatiri sau a facut constructii, are dreptul sa retina lucrul (dreptul de retinere) pana i se restituie cheltuielile facute; detentia se poate transforma in posesie utila prin intervertirea titlului. In concluzie, se considera ca efectele posesiei trebuie sa se produca in toate cazurile in care este vorba de o putere fizica exercitata voluntar asupra unui lucru.

La randul ei, conceptia obiectiva a fost criticata pe motivul ca inca din dreptul roman se distingea posesia de detentie. Totodata i se reproseaza acestei conceptii, faptul ca elementul animus, fara a avea aceeasi natura si aceeasi importanta, este prezent si la posesie si la detentie.

Doctrina romana veche    considera ca iminenta ideea ca se va recunoaste si unor anumiti detentori precari, cum ar fi chiriasii, dreptul de a exercita actiunile posesorii si ca li se va acorda protectia pe care legea o asigura celorlalti posesori, impotriva tuturor tertilor, cu exceptia proprietarului lucrului. Opinia se bazeaza pe faptul ca cele mai moderne coduri la vremea respectiva, inlaturau definitiv teoria clasica a posesiei. Este cazul Codului civil german, care considera ca posesori pe toti cei care au putere de fapt asupra lucrului, ca de exemplu uzufructuarul, chiriasul,    depozitarul, etc. (art. 854). De asemenea, Codul civil elvetian dispune ca cel ce are in stapanirea sa efectiva un lucru, are posesia acelui lucru (art.919); si astfel, cand proprietarul remite unei persoane un lucru spre a-i conferi un drept de servitute, de gaj, sau chiar un drept personal, atat proprietarul cat si persoana care detine lucrul, au posesia sa (art.920).

Deosebirea practica intre cele doua teorii se reduce la dreptul de a uzucapa care este recunoscut numai posesorilor, nu si detentorilor precari, caci actiunile posesoriipot fi introduse atat de posesor, cat si de detentorii precari.

In concluzie, detentorul precar se bucura de actiunea posesorie in reintegrare in virtutea principiului spoliatus ante omnia restituendus (art.674 C.civ.).

Dar cererile posesorii pot fi facute si de cel care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care el detine, deci aceste cereri posesorii pot fi facute si de detentorul precar (art.676 C.pr.civ.).

6. Extinderea termenului de posesie

Primii jurisconsulti romani intelegeau posesia numai in sensul cel mai direct si mai precis al cuvantului; ei nu o aplicau decat la proprietatea bunurilor corporale. Numai acela care exercita asupra unui lucru material o putere materiala exclusiva asemeni aceleia pe care este in drept sa o exercite un proprietar, era un    adevarat posesor.

Ulterior, in dreptul roman, notiunea posesiei se extinde. Daca initial, se referea la proprietatea lucrurilor corporale, mai tarziu jurisconsultii romani au admis ca si alte drepturi reale, anume servitutile, erau susceptibile de posesiune. Romanii distingeau aceasta posesie a unui drept incorporal, pe care o numeau possessio juris sau quasi-possessio, de posesia lucrului material sub nume de proprietar, numita possessio rei sau possessio corporis, sau possessio pur si simplu.

Desi, pe de o parte, confundau proprietatea cu obiectul ei material, si multa vreme dupa aceea confuzia a persistat, pe de alta parte insa, romanii deosebeau celelalte drepturi reale de obiectul lor. De aici deosebirea intre posesia dreptului de proprietate, care se considera ca posesia lucrului insusi si cvasi-posesia dreptului de servitute, care se considera ca posesia unui drept necorporal.

Dreptul modern nu numai ca a admis posesia servitutilor, dar a dus pana la capat evolutia inceputa in dreptul roman. In primul rand, dreptul modern a suprimat deosebirea dintre posesie si cvasi-posesie; art.1846 C.civ. da numele de posesie atat posesiei unui lucru cat si folosirii unui drept. Acea distinctie intre dreptul de proprietate si alte drepturi reale    se regaseste, totusi, in art.1846, alin.2 C.civ., care se refera la posesia unui lucru, adica posesia dreptului de proprietate si la folosirea unui drept, adica posesia asupra celorlalte drepturi reale.

De aici se mai poate trage inca o concluzie si anume ca notiunea de posesie s-a extins de la drepturile reale si la alte drepturi. Si, intr-adevar, art.1097 C.civ. vorbeste despre posesia unei creante. De asemenea, termenul de posesie s-a extins si la starea persoanelor, adica posesia de stat sau folosirea starii civile la care se refera art.51 C.fam.

Aceasta extindere a notiunii de posesie la alte drepturi era oarecum fireasca, opineaza unii autori, odata ce evolutia in acest sens incepuse prin extinderea ei la toate drepturile reale. In dreptul modern, dupa opinia unor doctrinari francezi, poseisa consista intotdeauna in exercitarea unor acte analoage exercitiului unui drept; aceste acte seamana cand cu exercitiul dreptului de proprietate – si atunci vorbim despre posesia unui lucru -, cand cu exercitiul unui alt drept, si atunci vorbim despre posesia unui drept.

In cazurile de posesie intalnite la drepturile de creanta sau la starea persoanelor avem de-a face mai mult cu extinderea termenului de posesie decat cu notiunea juridica de posesie. Astfel, cand art. 1097 C.civ. vorbeste de posesorul creantei, iar art.51 C.fam.de posesia de stat, legiuitorul a inteles sa se refere la aceia care in credinta generala, sunt creditori, soti, copii legitimi, etc., excluzand orice inteles tehnic al cuvantului posesor sau posesie.

Codul civil german, urmand o cale mai rationala s-a reintors la conceptia romana primitiva. Pentru a inlatura dificultatile de ordin teoretic pecare le provoaca aplicarea posesiei la drepturi, el a suprimat posesia drepturilor, si nu a admis decat posesia lucrurilor, Sachbesitz. Aceasta reintoacere la ideea primitiva a posesiei este caracteristica si dovedeste ca extinderea moderna a posesiei, cu exceptia sferei ei naturale, nu era necesara si contine ceva artificial.

Legiuitorul roman, a inteles sa preia, , asa cum precizam mai sus, spre deosebire de legiuitorul german, conceptia moderna cu privire la posesie, conform careia posesia consta intotdeauna in exercitarea unor acte corespunzatoare dreptului de proprietate si atunci se vorbeste despre posesia unui lucru, ori corespunzatoare exercitiului altui drept real decat proprietatea (desi art.1846, alin.2, C.civ. se refera la “folosirea de un drept”) si atunci se vorbeste de posesia unui drept.

7. Formele posesiei

Din punct de vedere juridic, posesia imbraca mai multe forme care se diferentiaza unele de altele si genereaza consecinte juridice distincte.In primul rand, o persoana poate retine un bun in temeiul unei conventii cu proprietarul, cu obligatia de a-l restitui acestuia. Este situatia detentorului precar care nu poseda pentru sine, ci pentru altul, ceea ce si face sa nu fie propriu-zis un posesor in intelesul legii.

In al doilea rand, este vorba de o persoana care se comporta fata de bun ca un titular al dreptului. In acest caz, asupra bunului posesorul exercita o putere de fapt,detinand bunul sub nume de proprietar.

In al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate, este exercitata de insusi titularul dreptului.

a) Posesia si detentia

Nu trebuie sa se confunde posesia cu detentia. Chiar daca in ambele cazuri bunul se afla in puterea fizica a persoanei, detentorul detine bunul pentru altul, fara sa se comporte ca titularul unui drept real. Detentorul este obligat sa restituie bunul asa incat posesia sa nu contine decat unul din elementele constitutive esentiale si anume: corpus. Chiar si atunci cand se foloseste de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor, deoarece el trebuie sa remita bunul. Ceea ce-i lipseste detentiei precare este elementul animus domini sau animus    sibi habendi.

Detentorii precari sunt, de exemplu, depozitarii, locatarii, comodatarii, creditorii gajisti, carausii, etc.. In acest sens, potrivit art. 1853 C.civ., nu constituie o posesie ci o detentie precara, “Actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, etc., sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia”; tot o detentie precara va fi si “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla ingaduinta a proprietarului” (art.1853 din alin. 2 C.civ.).

Detentorul precar poseda intotdeauna pentru altul, motiv pentru care precaritatea este echivalenta cu absenta posesiei. S-a afirmat ca “la detention nait toujours d’une situation juridique” sau ca “nu constituie o stare de fapt, ci o situatie juridica bine definita”. Asadar, detentia, prin opozitie cu posesia, nu este o stare de fapt ci o stare de drept, o situatie juridica bine definita. Ea rezulta intotdeauna dintr-un titlu – conventional, legal sau judiciar – in temeiul caruia detentorul este indreptatit sa exercite puterea asupra unui lucru.

Majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul ca posesorul nu beneficiaza nici de un drept real si nici de un drept de creanta; dimpotriva, detentia este o stare de drept. In temeiul conventiei, detentorul are un drept asupra celui care i-a predat bunul. Titlul in baza caruia detine bunul presupune recunoasterea dreptului altuia si implicit obligatia de restituire. La posesie, absenta legaturii intre proprietar si posesor face sa se nasca un conflict intre acestia.

Precaritatea constituie nu numai un viciu al posesiei, dar chiar o cauza de excludere a posesiei.

Deoarece intre fiecare detentor precar si proprietar exista o relatie contractuala, natura juridica a contractului va determina si fizionomia juridica a detentiei precare. Astfel, in ceea ce priveste pe locatar, acesta exercita o simpla detentie precara, neputand dobandi proprietatea asupra bunului prin uzucapiune. In ceea ce priveste pe comodatar, in calitate de detentor precar, elare detentia precara a bunului nu si posesia. Atat timp cat comodatarul nu este titularul unui drept real, asemenea uzufructului avand obligatia de restituire a bunului, nu-i sunt aplicabile prevederile art.1909 C.civ.

Un detentor precar este si depozitarul. Cat timp bunul se afla in depozitul sau, el nu are nici un drept de proprietate asupra lui, asa incat va trebui sa-l restituie in starea in care l-a primit.

In materia accesiunii imobiliare artificiale, constructorulde rea credinta este considerat un detentor precar asupra constructiei, pana in momentul in care proprietarul terenului isi exercita dreptul de proprietate. Potrivit art.492 C.civ., proprietarul terenului este considerat a fi si proprietarul constructiilor si plantatiilor de pe teren. In conditiile in care un asemenea constructor stie ca ridica o constructie pe terenul altuia, el nu mai poate fi considerat un posesor ci un detentor precar. Dimpotriva, in cazul constructorului de buna credinta, acesta are convingerea ca terenul pe care a construit sau a plantat ii apartine, astfel incat viciul titlului sau nu-i este cunoscut. Constructorul de buna credinta este considerat un adevarat posesor pana in momentul in care proprietarul terenului isi va manifesta dreptul sau de proprietate.

Detentor precar poate fi si vanzatorul care, dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare, continua sa detina bunul vandut, pana la o data ulterioara, cand va fi predat cumparatorului. Este cazul cand obligatia de a face (de predare a bunului) nu se suprapune cu obligatia de a da (cea de transmitere a dreptului de proprietate). Deoarece vanzatorul este obligat sa predea bunul, el este considerat un simplu detentor precar.

O detentie precara va exista si in cazul contractului de antrepriza cand, intre finalizarea lucrarii de catre antreprenor si predarea ei beneficiarului, trece o perioada de timp. Deoarece antreprenorul are obligatia de predare a lucrarii, el nu va detine lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.

Problema care se pune este aceea daca cel care a incheiat un antecontract de vanzare-cumparare si i s-a predat bunul in momentul incheierii conventiei, pana la data autentificarii actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Opinia majoritara este in sensul ca cel care cumpara este un simplu detentor precar. In primul rand, antecontractul are ca obiect o obligatie de a face,    iar obligatia de a da se concretizeaza in momentul perfectarii actului la notariat. Pana la perfectarea vanzarii, vanzatorul promitent continua sa fie proprietarul bunului promis spre vanzare. Cumparatorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a aratat intr-o decizie a instantei supreme, ci doar detentia lui precara. Cumparatorul promitent nu poseda sub nume de proprietar. De altfel, autentificarea conventiei nu are efect retroactiv, iar pana in momentul autentificarii, riscurile sunt suportate tot de vanzatorul promitent.

Art.1853 alin.1 C.civ. include printre detentorii precari si pe uzufructuari. Aceasta prevedere legala este numai partial corecta, dupa cum apreciaza unii autori. Titularul dezmembramantului dreptului de proprietate, fata de titularul dreptului de proprietate cu care a incheiat conventia, este un detentor precar; in raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor. De asemenea cand dezmembramantul dreptului de proprietate este dobandit prin alte modalitati decat conventie (de exemplu, prin lege), titularul nu este decat un posesor precar. Asemenea posesori precari ar fi: uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptului de abitatie, superficiarul,titularul unei servituti.

Referitor la uzufructuar, la care face trimitere si art.1853 C.civ., s-a aratat ca, atunci cand se spune    ca posesorul unui drept real este detentor precar, se intelege ca el este detentor precar relativ la posesiunea proprietatii depline a lucrului, el ramane insa posesor propriu-zis relativ la dreptul sau real . Asa se explica faptul ca uzufructuarul poate dobandi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.

Uzuarul sau titularul dreptului de abitatie este un simplu posesor precar in ce priveste dreptul de proprietate grevat, dar un posesor propriu-zis referitor la dreptul sau real.

O dubla posesie exercita si superficiarul. Asupra constructiei al carui proprietar este, superficiarul exercita posesia ca atribut al dreptului de proprietate, insa asupra terenului exercita doar o posesie precara.

Codul civil, in art.1853 alin. 2, include in categoria detentorilor precari si pe aceia care “exercita posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau”. Asemenea posesori sunt considerati “posesorii sub nume de proprietar”. Doctrina a incercat sa gaseasca sensul cel mai potrivit expresiei acte de “simpla ingaduinta”. O opinie ar fi ca aceste acte vizeaza in special raporturile de vecinatate, cum ar fi, de exemplu: trecerea unei persoane pe terenul alteia, pe o carare, pentru a scurta distanta pana la un anumit punct; trecerea unor carduri de animale la pasune sau la adapat, etc. S-a aratat ca, asemenea acte de ingaduinta, autorul le indeplineste fara drept, dar cel care le suporta, le tolereaza in mod voit, din spirit de bunavointa si fara a avea convingerea ca trebuie sa rezulte vreun drept pentru autorul lor. S-a concluzionat ca este de obligatia judecatorului sa delimiteze, daca este vorba, de exemplu, de o servitute continua si aparenta dobandita prin uzucapiune sau o simpla ingaduinta.

Desi s-a incercat in doctrina o enumerare a tuturor detentorilor precari, sunt multi altii, in afara celor deja mentionati, trasaturile lor juridice fiind determinate de natura juridica a actului care reglementeaza raporturile dintre parti (de exemplu: creditorul gajist, carausul, posesia precara a comostenitorului etc.).

Atat doctrina juridica, cat si instantele judecatoresti, au fost preocupate de problema daca este posibila intervertirea detentiei precare in posesie. Dar, acest lucru va fi analizat pe larg in capitolul destinat precaritatii, ca viciu al posesiei.

b) Posesorul care detine bunul sub nume de proprietar.

Nu trebuie sa se confunde posesia ca stare de fapt cu posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce inseamna ca, din punct de vedere juridic nu exista o similitudine intre posesie si proprietate. Astfel, un proprietar poate fi si posesorul bunului saudar sunt situatii cand un posesor nu se bucura si de dreptul deproprietate asupra bunului. Un asemenea posesor, caruia ii lipseste dreptul de proprietate asupra bunului, se comporta insa ca un adevarat proprietar fata de bunul respectiv.

Legiuitorul, asa cum am precizat mai sus, protejeaza posesia, oferindu-i cai procesuale pentru a o apara in justitie (actiunile posesorii in reintegrare si in complangere). Explicatia acestei protectii este urmatoarea:

– in majoritatea cazurilor, posesia este conforma dreptului si prin proteguirea ei se apara insusi dreptul pe care il reflecta;

– interesele ordinii sociale determina ocrotirea posesiei. Intr-adevar, daca negarea sau contestarea, adesea nefondate, asupra drepturilor posesorului ar avea drept rezultat deposedarea sa imediata, inainte de rezolvarea conflictului, s-ar putea ivi dezordini sociale ori acte de violenta sau abuzuri de care ar suferi, in primul rand, adevaratii proprietari sau titulari de drepturi reale. De asemenea, o stare de fapt care nu reflecta o stare de drept ce se prelungeste pe o durata de timp mai mare merita sa fie luata in considerare. In acelasi timp, posesia produce insemnate efecte juridice, permitand chiar dobandirea proprietatii asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.

c) Poseia ca atribut al dreptului de proprietate.

Cel trei atribute ale dreptului de proprietate sunt posesia,folosinta si dispozitia. Posesia este o componenta esentiala a dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale. De regula titularul dreptului de proprietate are si posesia bunului, dar sunt situatii cand el preda posesia altei persoane, el retinandu-si doar dreptul de dispozitie.

Posesia ofera proprietarului posibilitatea sa se foloseasca efectiv de bunul sau, asa incat proprietatea    fara jus possidendi nu ar putea exista. Pe de alta parte, posesia exercitata si in conditiile legii, poate duce la dobandirea dreptului de proprietate. Astfel, in materie imobiliara, pe langa existenta si a a altor conditii, posesia poate duce la dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune; in materie mobiliara, mai mult, simpla posesiune cu buna credinta creaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului.

O situatie speciala are posesia in materia Legii nr.18/1991privind fondul funciar, asa cum a fost modificata si completata prin Legea 169/1997. Odata reconstituit dreptul de proprietate asupra unor suprafete de teren, comisia constituita pentru aplicarea legii elibereaza persoanei indreptatite o adeverinta care recunoaste dreptul de proprietate asupra terenului, insa aceasta adeverinta nu echivaleaza cu titlul de proprietate. Este o recunoastere doar a nudei proprietati, urmand ca ulterior sa aiba loc punerea in posesie, operatie care urmarestedelimitarea suprafetelor de teren, stabilirea vecinatatilor, efectuarea unei schite oficiale etc. Din momentul punerii in posesie a titularului caruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate, el poate folosi efectiv terenul (in sensul ca il poate cultiva, etc.), sa apere posesia tulburata sau pierduta pe calea actiunilor posesorii. Mai mult, instantele judecatoresti din judetul Iasi au considerat admisibile actiunile in revendicarea acestor terenuri, fiind suficient pentru dovedirea dreptului de proprietate adeverinta eliberata de comisia comunala sau municipala (ori hotararea data de comisia judeteana in contestatia persoanei impotriva deciziei comisiei sau hotararea judecatoriei) si procesul verbal prin care se atesta punerea in posesie a titularului. Cu toate acestea, iesirea din indiviziune a mostenitorilor nu va fi posibila decat dupa eliberarea titlului de proprietate; in acest sens, art.12, alin ultim din Legea 18/1991, articol ramas nemodificat, prevede ca mostenitorii vor proceda conform dreptului comun dupa emiterea titlului de proprietate cu privire la suprafata de teren determinata pe numele lor.

In concluzie, nu se poate pune un semn de egalitate intre posesia ca atribut al dreptului de proprietate, psesia sub nume de proprietar si “posesia” detentorului precar.

8. Coposesia

Aspecte generale privind coposesia. In vechiul drept roman, potrivit unei reguli stabilite de Celsus, reluata apoi de Ulpian, mai multe persoane nu puteau avea posesia unuia si aceluiasi lucru, pentru tot (in solidum). Ei considerau proprietatea un drept exclusiv si, prin consecinta, posesia ca aspect exclusiv al proprietatii trebuie sa fie    si ea exclusiva. Prin prelucrarea regulii pentru proprietate se ajunge la urmatoarea regula pentru posesiune: plures eandem rem in solidum possidere non possunt, regula dedusa de jurisconsultul Paul, din conceptia despre posesiune ca putere fizica, intrucat, din punct de vedere material, este imposibil ca aceasta putere sa apartina simultan la mai multe persoane pentru    intregul bun.

In fazele ulterioare de dezvoltare a dreptului roman, s-a admis existenta simultana a mai multe posesiuni asupra aceluiasi lucru pentru totalitatea lui. Aceasta posesiune a fost denumita possessio plurium in solidum. In prezent, aceasta forma comuna de exercitare a posesiilor poarta denumirea de coposesiune.

Carcterele si definitia coposesiunii. Codul civil nu defineste nicaieri coposesiunea. Ea se deduce din notiunea proprietatii in indiviziune care nici ea nu este definita de cod in mod direct, ci, indirect, numai prin art.728 care prevede ca ”nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune”, ceea ce inseamna ca legiuitorul considera forma proprietatii in indiviziune ca o stare vremelnica.

In definirea coposesiunii se porneste, pe de o parte de la posesie iar,    pe de alta parte de la coproprietate. Asa cum posesia este o stare de fapt, constand in stapanirea unui bun, sub nume de proprietar, tot astfel coposesia este o stare de fapt, constand in stapanirea in comun de catre mai multe persoane asupra unuia si aceluiasi bun, tot sub nume de proprietar.

Pentru a fi posibil a poseda o cota-parte dintr-un lucru, este intot deauna necesar ca    aceasta sa fie determinata (pars certa). Nu este posibil a poseda un locus incertus sau incerta pars (incertam partem nemo possidere potest).

Ceea ce este esential la notiunea de coposesie, este faptul ca drepturile reale ce se exercita, concomitent, asupra unui lucru de catre posesori trebuie sa fie calitativ identice, iar intrucat dreptul de proprietate este, dintre drepturile reale, cel mai frecvent exercitat sub forma coproprietatii, coposesia este, in acest caz, exercitiul mai multor posesiuni corespunzatoare dreptului de proprietate. Daca asupra unui bun se exercita, simultan, drepturi real diferite, cum ar fi proprietate, servitute, uzufruct, nu poate fi vorba de coposesie, deoarece fiecaruia din drepturile reale amintite ii corespunde o posesie diferita: posesia proprietarului, posesia servitutii, in limitele acesteia, posesia uzufructului, corespunzatoare dreptului sau de uzufruct.

In principiu, coposesia poate exista in cazul tuturor drepturilor reale. Cu toeta acestea notiunea de coposesie se intalneste, in practica, de regula, la exercitiul dreptului de coproprietate, situatie in care coposesiunea este manifestarea concreta a coproprietatii.

In literatura juridica, coposesia a fost definita ca fiind manifestarea concreta a unei pluralitati de drepturi, calitativ identice, care implica coexistenta concurenta a unei pluralitati de posesiuni de aceeasi calitate asupra unuia si aceluiasi bun.

Coposesia in cazul dreptului de proprietate si al altor drepturi reale. Desi frecventa cea mai mare o intalnim in cazul coproprietatii, ea poate fi intalnita la oricare alt drept real, asa cum precizam mai sus. In cazul coproprietatii, coposesia este mai frecventa in materia succesiunilor.

Pentru a fi dobandita posesia, in dreptul nostru succesoral se disting urmatoarele categorii de succesori:

– mostenitorii care au posesia de drept a mostenirii, fiind cunoscuti sub denumirea de mostenitori sezinari;

– mostenitori care nu beneficiaza de sezina, asa incat pentru trimiterea lor in posesie este necesara eliberarea unui certificat de mostenitor;

– legatarii sau donatarii de bunuri viitoare care, pentru a intra in posesie trebuie sa solicite predarea sau plata legatului sau a liberalitatilor conventionale.

Sezina este un beneficiu acordat de lege unor mostenitori legali, adica de a intra in posesia de drept a mostenirii fara nici o aprobare speciala sau indeplinirea unor formalitati. Sunt mostenitori sezinari doar descendentii si ascendentii, adica rudele in linie dreapta cu defunctul. Daca sunt mai multi mostenitori sezinari, acestia vor deveni coposesori asupra bunurilor succesorale, din chiar momentul deschiderii succesiunii. Mostenitorii sezinari vor intra de drept in posesia mostenirii numai daca bunurile succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la actiunile posesorii impotriva uzurpatorilor.

Jurisprudenta a stabilit ca sezina, reglementata de art.653 C.civ., constituie posesia de drept a mostenirii, asa incat termenul de posesie nu este sinonim cu cel prevazut de art.1846 C.civ.; astfel, calitatea de mostenitor sezinar nu ofera celui in cauza dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se gaseste in indiviziune. In acelasi sens s-a decis ca, mostenitorul sezinar nu poate atinge drepturile celui ce stapaneste pentru sine, in fapt bunurile succesorale si care, in aceasta calitate, este aparat impotriva unor fapte materiale de deposedare.

In doctrina juridica s-a mai considerat ca, atunci cand la mostenire vin mostenitori sezinari si nesezinari, acestia din urma vor fi coposesori solo animo pentru cota-parte din succesiune. Mostenitorii sezinari si cei nesezinari se vor afla in coposesie din momentul deschiderii succesiunii, deoarece ei continua pe defunct. Nu este cazul legatarilor, care vor fi coposesori ai bunului indiviz doar din momentul in care li se recunoaste calitatea de legatari si au intrat in posesia bunului.

Coposesia este posibila si in cazul altor drepturi reale. In materia servitutilor,de pilda, coposesia poate sa apara datorita faptului ca servitutea presupune existenta a doua proprietati distincte: fondul dominant si fondul aservit. Coposesia servitutilor necontinue si aparente, cum este servitutea de trecere, se dobandeste prin exercitiul actelor sau faptelor tuturor coposesorilor fondului dominant. Chiar daca numai un coindivizar ar folosi calea de acces, ceilalti coindivizari nu pierd dreptul lor la posesie. Coposesia titularilor fondului dominant se justifica si prin faptul ca servitutea este indivizibila. Nu are importanta ca numai un coindivizar exercita in fapt servitutea. In acest caz, vor fi aplicabile dispozitiile legale referitoare la contractul de societate civila, unde opereaza prezumtia ca societarii si-au dat reciproc acordul de a administra bunul unul pentru altul.

Coposesia unei servituti reale, continue, aparente, cum este servitutea de vedere, se dobandeste odata cu coposesia imobilului dominant daca autorul dobanditorilor o avea in momentul transmiterii fondului dominant. Daca autorul coposesorilor nu avea dobandita posesia unei asemenea servituti, ea poate fi dobandita de coposesori prin efectuarea unor lucrari exterioare care presupun existenta si exercitiul servitutii.

Coposesia servitutilor negative ia nastere daca sunt intrunite doua situatii de fapt: o prima stare de fapt, constand in coposesia fondului dominant; o a doua stare de fapt privitoare la fondul aservit, constand in abtinerea proprietarului acestui fond de la fapte de natura celor ce sunt interzise prin titlul constitutiv al servitutii.

Coposesia servitutilor necontinue, aparente si neaparente, se pierde prin neuzul ei prelungit timp de un an si prin incetarea voluntara de catre toti coposesorii fondului dominant a actelor si faptelor ce constituie exrcitiul ei; de asemenea coposesia acestor servituti se pierde prin schimbarile operate, fie pe fondul dominant, fie pe fondul aservit, constituind o piedica in exercitiul servitutilor.

    Elementele corpus si animus la coposesie. Si in cazul coposesiei exista cele doua elemente constitutive corpus si animus necesare la posesie. Fara ele insasi coposesia, la fel ca si    posesia, nu este de conceput.

Elementul corpus este alcatuit dintr-un ansamblu de acte materiale de detinere, intrebuintare, conservare si transformare a unui bun corporal. El se manifesta in mod diferit la fiecare drept real, in raport cu specificul dreptului respectiv.

Cat priveste elementul psihologic la coposesie, literatura moderna a facut o sinteza intre teoria clasica a lui Savigny si cea a lui Ihering. Pentru Savigny, vointa necesara la posesie are o anumita directie sau scop: animus sibi habendi. Dar si Ihering recunoaste ca orice raport posesoriu implica in mod necesar vointa posesorului sau a coposesorului. Numai ca, in acest caz, vointa nu este dirijata in a stapani bunul pentru sine (sibi habendi), el putand fi posedat si pentru altul sau impreuna cu altii. Astfel, se ajunge la notiunea de animus condomini, adica vointa si intentia de a poseda sub nume de coproprietar sau ca titular al oricarui alt drept real.

Atunci cand coposesorul detine singur bunul imobil si ar dori sa-l detina numai pentru sine si nu si pentru ceilalti coposesori, posesia sa nu poate fi utila pentru intregul bun, ci este o posesie precara fata de ceilalti coposesori. Precaritatea ar putea fi transformata in posesie utila numai prin intervertirea ei. Asadar, coposesorul, atat timp cat nu s-a produs o intervertire in sensul art.1858 C.civ. pentru restul cotelor apartinand    celorlalti coposesori, are animus condomini, fiind un coposesor sub nume de coproprietar.

Efectele coposesiei. In general, sunt similare cu cele ale posesiei, cu unele nuantari, derivand din caracterul comun al posesiei apartinand la mai multe persoane asupra aceluiasi bun.

a) Cel mai important efect il constituie dobandirea bunului imobil prin uzucapiune. Coposesorii ar putea fi de buna credinta si cu just titlu    si astfel are loc uzucapiunea scurta de 10-20 ani; ei pot fi, insa si de rea credinta, putand uzucapa dupa trecerea termenului de 30 ani. Pentru ca acest efect sa se produca, este necesar ca aceasta coposesie sa fie utila pentru uzucapiune, adica sa fie exercitata sub nume de coproprietari de catre toti coposesorii si, de asemenea, sa indeplineasca si celelalte calitati cerute de art. 1847 C.civ., sa fie continua, neintrerupta, netulburata si publica. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil roman a eliminat din continutul art.1847 viciul echivocitatii; cu toate acestea jurisprudenta l-a consacrat. Cat timp coposesia este exercitata simultan de mai multi titulari, ea este considerata echivoca sub aspectul uzucapiunii. Pentru a putea prescrie, va trebui ca un coposesor sa faca dovada posesiei sale exclusive pe toata durata prevazuta de lege.

Asadar proprietarul in indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv al bunului indiviz posedat si, in conditiile prescriptiei achizitive de lunga durata, poate dobandi proprietatea imobilului. De aceea, sunt gresite hotararile acelor instante prin care s-a decis ca un comostenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani in privinta bunului posedat sau ca mostenitorii vor putea pretinde folosinta exclusiva numai in temeiul unei intelegeri exprese intre ei.

b) Al doilea efect al coposesiei este dobandirea fructelor bunului comun, fiecare coposesor avand dreptul la partea din fructe corespunzatoare cotei sale indivize.

Fructele bunului indiviz sunt accesorii care intregesc bunul si, ca atare, fac parte din masa partajabila. In practica judiciara s-a considerat cacel care a obtinut fructele prin munca sa proprie, fara sa-i fi impiedicat pe ceilalti coposesori sa foloseasca bunul, va retine fructele pentru sine, fara sa le mai aduca la masa de impartit.

c) Altreilea efect al coposesiei este acela ca toti coposesorii au rolul de parati in actiunea in revendicare introdusa de un tert, ce se pretinde proprietar al imobilului indiviz.

d) Un ultim efect al coposesiei consta in dreptul coposesorilor de a-si apara coposesia pe calea actiunilor posesorii, in conditiile art.674-676 C.pr.civ.

9. Dobandirea si pierderea posesiei

a) Dobandirea posesiei. Pentru a fi dobandita posesia, trebuie sa fie reunite ambele elemente ale posesiei, cu precizarile facute in ce priveste exrcitarea acestora prin altul, in mana aceleiasi persoane.

Dobandirea elementului material rezulta fie din faptul material al posesorului de a exercita vizibil acte materiale de folosinta, dar cu conditia de a nu fi savarsit fapte penale impotriva proprietatii, fie din faptul ca vechiul posesor a renuntat sau a parasit posesia pe care o exercita pana atunci, pe careincepe sa o exercite noul posesor. Nu se cere ca posesorul sa exercite    efectiv actele de posesie, de pilda, sa locuiasca in imobil, fiind suficientsa aiba posibilitatea actuala si exclusiva de a face acte    materiale asupra lucrului.

In cazul existentei unor reglementari speciale se va tine cont de acestea. Astfel, art.96 din Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, dispune ca ocuparea fara drept, in intregime sau in parte, a unor paduri, terenuri sau ape din fondul forestier national, precum si distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a imprejmuirilor ori a reperelor de marcare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda. In aceste conditii, elementul material al posesiei asupra bunurilor aratate nu este posibil.

Elementul material al posesiei poate fi exercitat si printr-o alta persoana care stapaneste pentru posesor. In asemenea situatii, elementul intentional exista in persoana posesorului, numai cel material fiind exercitat printr-o alta persoana.

Dobandirea celui de-al doilea element al posesiei (animus), are loc in momentul in care cel care detine materialmente lucrul manifesta intentia de a pastra pentru sine acel lucru. Aceasta intentie se deduce, de cele mai multe ori, din insasi actele materiale savarsite de detinatorul lucrului, de exemplu, persoana face asupra terenului acte materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei constructii pe un teren. Rezulta ca simpla vointa de a poseda un lucru nu este indestulatoare pentru a duce la dobandirea posesiei acestuia, fiind necesar ca aceasta vointa sa se manifeste prin detinerea sau folosinta efectiva a lucrului, care sa nu lase nici o indoiala asupra acestor acte de detinere si folosire efectiva.

Este opinia majoritatii autorilor ca in privinta elementului animus, fiind un element de natura psihica, in principiu, trebuiesa fie prezent direct si nemijlocit, in persoana posesorului. El nu se poate dobandi si exercita prin altul. De la aceasta regula se admite o singura exceptie; astfel persoanele lipsite de capacitatea de exercitiu, cum ar fi minorii si alienatii mintali dobandesc si exercita elementul intentional al posesiei prin reprezentantii lor legali. Dar posesia poate fi dobandita si prin intermediul unui mandatar sau al unui gerant de afaceri. Referitor la mandatar, este necesar ca acesta sa posede pentru mandant si nu pentru el insusi. Gerantul de afaceri va poseda doar in contul geratului.

Asadar, elementul animus este cel care conserva posesia. Atat timp cat posesorulrenunta sa mai posede pentru sine sau posesia este intrerupta de catre un tert, posesorul devine un simplu detentor precar.

b) Pierderea posesiei. Posesia se poate pierde dupa cum urmeaza:

– prin pierderea simultana a ambelor elemente ale posesiei, de exemplu se instraineaza si se preda lucrul dobanditorului sau se abandoneaza lucrul, cu vointa.

– prin pierderea puterii materiale asupra lucrului, deci pierderea elementului corpus, de exemplu, posesorul pierde lucrul sau lucrul intra in stapanirea altei persoane fara voia posesorului.

Nu trebuie sa se confunde situatia in care se pierde posesia prin pierderea elementului corpus cu situatia in care posesia se exercita corpore alieno. In ultima situatie nu se pierde elementul corpus, deoarece acesta se exercita prin altul.

– prin pierderea elementului animus. Acest caz de pierdere a posesiei se intalneste rar in practica, deoarece presupune ca o persoana continua sa detina materialmente un lucru, fara intentia de a-l poseda. In acest sens poate fi dat ca exemplu constitut-ul posesor, respectiv proprietarul instraineaza bunul sau, dar dupa instrainare, dobanditorul i-l lasa in continuare instrainatorului, cu titlu de depozit sau inchiriere. In acest caz transmitatorul va detine bunul ca un detentor precar, avand corpus dar nemaiavand animus.

Sunt situatii cand pierderea posesiei poate avea loc impotriva vointei posesorului. De exemplu, bunul a intrat in domeniul public al statului sau unei unitati administrativ-teritoriale sau a intrat in posesia altuia, impotriva vointei posesorului. In acest din urma caz, posesorul va putea recurge la actiunile posesorii, pentru a redobandi posesia imobilului.

Posesia mai poate fi pierduta si in cazul disparitiei bunului din cauze de forta majora.

10. Conditiile de eficacitate ale posesiei

Consideratii generale.Este posibil ca un posesor sa aiba atat corpus, cat si animus si totusi sa nu beneficieze de efectele juridice ale posesiei. aceasta inseamna ca simplul fapt de a cumula cele doua elemente constitutive ale posesiei nu este suficient. Legea mai cere indeplinirea si a altor conditii. Astfel, art.1847 C.civ. dispune ca este necesar pentru a putea prescrie, ca sa existe o posesiune continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar.

In afara celor cinci conditii pe care trebuie sa le indeplineasca posesia, Codul civil francez mai prevede inca o conditie, si anume necesitatea ca posesia sa fie neechivoca, conditie la care am facut referire mai sus. Este adevarat ca intr-o opinie s-a sustinut ca neechivocitatea ar fi o conditie inutila, dar majoritatea autorilor romani si practica instantelor judecatoresti au considerat ca este necesara si indeplinirea acestei conditii.

Calitatile posesiei.

a) Posesia sa fie continua

Art.1847 C.civ. prevede in mod expres, ca pentru a se putea prescrie se cere o posesie continua. Continuitatea exista atunci cand bunul este stapanit cu regularitatea pe care o cere natura lui. Asa cum just s-a evidentiat in doctrina juridica, pentru ca posesia sa fie utila, trebuie sa se manifeste prin acte repetate, la distante normale specifice naturii lucrului posedat. Actele de stapanire a lucrului trebuie sa fie repetate, dar intervalele de timp trebuie sa fie normale, totul raportandu-se la natura bunului. Revine obligatia judecatorului sa aprecieze daca actele de stapanire a lucrului s-au realizat sau nu la intervale normale.

Jurisprudenta a retinut constant necesitatea continuitatii posesiei. Astfel, s-a stabilit ca posesia, pentru a fi utila, adica pentru a-si produce efectele, trebuie sa fie continua. Daca un caz de forta majora ar impiedica exercitarea posesiei in mod continuu, aceasta nu va duce la pierderea caracterului de continuitate a posesiei (de exemplu anumite calamitati naturale pot impiedica pe posesor, temporar, sa-si exercite posesia).

Caracterul de continuitate nu exclude anumite intermitente. De altfel, art.1848 C.civ. cere ca intermitentele sa nu fie anormale, deci per a contrario sunt admisibile intermitentele normale.

Continuitatea posesiei este intotdeauna prezumata. Aceasta prezumtie rezulta din continutul art.1850 C.civ., operand atunci cand posesorul actual care probeaza ca a posedat intr-un moment dat mai inainte, este presupus ca a posedat in tot timpul intermediar, fara ca aceasta sa impiedice proba contrarie. Intermitentele trebuie sa fiedeci premerse si urmate de acte de stapanire a bunului.

In doctrina juridica s-a considerat chiar ca posesia veche ar putea prezuma posesia actuala.

b) Posesia sa fie neintrerupta

Desi art.1847 C.civ. distinge intre posesia continua si posesia neintrerupta, unii autori atunci cand trateaza caracterul continuu al posesiei au in vedere inclusiv neintreruperea acesteia. Dimpotriva, intr-o alta opinie la care s-au raliat majoritatea doctrinarilor romani, se considera ca nu exista similitudine intre continuitate si neintrerupere, din punct de vedere juridic. S-a afirmat chiar ca in timp ce continuitatea este opera posesorului insusi, intreruperea este faptul unui tert, care duce la desfiintarea posesiei.

Posesia nu inceteaza chiar daca apar momente de discontinuitate, pe cand in cazul intreruperii, ea se va pierde.

Desi art.1847 C.civ, enumera printre calitatile posesiei si pe aceea de a fi neintrerupta, aceasta calitate vizeaza in special efectele posesiei. Intreruperea posesiei are in vedere in primul rand uzucapiunea, deoarece duce la paralizarea ei.

Art.1849 C.civ. prevede ca posesia se va intrerupe prin modurile si conform regulilor prescrise in art. 1863-1973 C.civ. (aceste articole au in vedere cauzele care intrerup prescriptia). Intreruperea poate avea loc in mod natural sau in mod civil.

c) Posesia sa fie netulburata

Potrivit art.1851 C.civ., posesia este tulburata atunci cand este intemeiata sau conservata prin acte de violenta impotriva sau din partea adversarului. Este necesar ca posesia sa nu fi debutat sau sa nu fi fost sustinuta prin acte de violenta fizica sau psihica. Chiar daca posesia a inceput pasnic, dar a fost conservata prin acte de violenta, ea nu-si va produce efectele. Posesia trebuie sa nu fie tulburata pe tot parcursul ei , deoarece aceatsa conditie este impusa de insusi art.1851 C.civ. care dispune ca posesia nu trebuie conservata prin acte de violenta. Cu toate acestea, pentru a se considera tulburata posesia, va trebui ca actele de violenta sa aiba o anumita gravitate. In cazul actelor usoare de violenta, care nu duc la pierderea materiala a bunului, posesorul se limiteaza la o stare de expectativa, asa incat posesia nu se considera viciata.

d) Posesia sa fie publica

Asemenea proprietarului si posesorul trebuie sa exercite posesia in vazul tuturor. Codul civil nu prevede ce inseamna publicitatea posesiei, dar defineste posesia clandestina in art.1852 C.civ. De fapt, legiuitorul a dorit ca posesia sa fie astfel exercitata, incat sa poata fi cunoscuta de cel impotriva caruia este exercitata. Este necesar ca posesia sa fie publica petoata durata ei.

Instanta suprema a stabilit ca este necesar ca posesia sa se exercitepublic, pentru ca proprietarul sa poata aflade posesia ce se exercita impotriva sa. Legea nu prevede insa si conditia ca proprietarul sa aiba efectivcunostinta de imprejurarea ca bunul sau este posedat de altul.

e) Posesia sa fie sub nume de proprietar

Cu alte cuvinte posesorul trebuie sa se considere titular al dreptului referitor la bunul aflat in posesie. Intentia sa este aceea de a stapani bunul pentru sine si nu pentru altul, asa cum procedeaza un detentor precar. Posesorul poseda intotdeauna pentru sine, pe cand detentorul precar pentru altul. Art.1854 C.civ.prevede ca posesorul este prezumat ca poseda intotdeauna pentru sine, sub nume de proprietar; evident, se va putea face insa dovada ca posesorul a inceput a poseda pentru altul. Legea prezuma in caz de indoiala ca posesorul poseda pentru sine cu titlu de proprietar.

f) Posesia sa fie neechivoca

Contrar Codului civil francez, art.1847 din Codul civil roman nu include printre calitatile posesiei si neechivocitatea. Unii au considerat justificata eliminarea din textul romanesca acestei conditii, deoarece ar fi fost inutila sau ca echivocitatea s-ar fi confundat cu precaritatea. Exemplul care s-a dat a fost acela al uzufructuarului, care in limitele folosintei este un posesor animo sibi habendi, dar in ce priveste nuda proprietate este doar un simplu detentor precar.

Punctul de vedere majoritar in doctrina romana este cel conform caruia pentru a se indeplini posesia mai este necesara si conditia ca ea sa fie neechivoca.

Jurisprudenta a decis in nenumarate randuri ca este necesar ca posesia sa fie neechivoca.

O posesie este neechivoca atunci cand nu sunt indoieli cu privire la existenta celor doua elemente constitutive ale posesiei, echivocul are in vedere in primul rand elementul intentional animus. De exemplu, in cazul unui bun indiviz, stapanit insa de un singur coindivizar, este dificil uneori de stabilit daca actele pe care le indeplineste le-a facut in calitate de coproprietar sau de posesor exclusiv al intregului bun.

Viciile posesiei

a) Discontinuitatea posesiei

Potrivit art.1848 C.civ., posesia este discontinua atunci cand posesorul o exercita in mod neregulat, adica cu intermitente anormale. La aceasta se mai adauga situatia cand posesorul abandoneaza bunul. Discontinuitatea nu se confunda cu intreruperea posesiei, in acest ultim caz incetand posesia. Acest lucru, adica intreruperea posesiei, are loc atunci cand exercitiul posesiei a fost intrerupt pe o durata mai mare de un an (art.1364 C.civ.). Daca, insa, intreruperea dureaza mai putin de un an, posesia este lovita de viciul discontinuitatii. Rezulta ca posesia trebuie sa fie continua si neintrerupta, acestea neconfundandu-se una cu alta.

Se considera ca viciul discontinuitatii nu se poate manifesta in privinta bunurilor mobile, deoarece posesia atribuie posesorului calitatea de proprietar al lucrului, din chiar momentul nasterii ei, potrivit art.1909, alin.1 C.civ., care se refra la prescriptia instantanee.

Caracterele viciului discontinuitatii sunt urmatoarele:

– este un viciu absolut, in sensul ca poate fi invocat impotriva posesorului de catre orice persoana care are interes ca posesia sa nu fie utila ( art.1862 C.civ.);

– este un viciu temporar, in sensul ca inceteaza daca posesorul incepe o posesie utila, adica actele de stapanire se exercita in mod normal, la intervale obisnuite dupa natura lucrului sau dreptului exercitat (art.1856 C.civ.);

– se aplica, de regula, in cazul posesiei bunurilor imobile, caci pentru cele mobile posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate.

b) Violenta

Potrivit art.1847 C.civ., posesia este tulburata cand este fundata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea adversarului, adica atat violenta activa, cat si violenta pasiva din partea posesorului la atacul violent pornit de catre un tert.

Desi textul are redactarea aratata, autorii considera ca violenta pasiva din partea posesorului la atacul provenit din partea unui tert nu este de natura a vicia posesia, deoarece ar insemna ca tertul sa aibe posibilitatea ca pe calea exercitarii unor acte violente sa determine vicierea posesiei, desi posesorul aflat intr-o legitima aparare, nu a avut nici o initiativa violenta, nici in dobandirea si nici in conservarea posesiei.

Caracterele viciului violentei sunt urmatoarele:

– este un viciu relativ, deci produce efecte numai intre partile intre care a intervenit, ceea ce inseamna ca viciul poate fi invocat numai de catre persoana impotriva careia s-a manifestat violenta. Fata de celelalte persoane, posesia nu este afectata de viciul violentei ( art.1862 alin.2, C.civ.);

– este un viciu temporar, ceea ce inseamna ca de indata ce a incetat violenta, posesia utila reincepe. Nu se pot opune posesorului actele de violenta decat in timpul cat sunt exercitate; daca aceste acte de violenta au incetat, posesia inceteaza de a mai fi viciata;

– viciul poate exista atat in privinta posesiei bunurilor mobile, cat si in privinta posesiei bunurilor imobile.

c) Clandestinitatea

Art.1852 C.civ. prevede ca posesia este clandestina cand posesorul o exercita pe ascuns de adversarul sau incat acesta nu este in stare de a putea s-o cunoasca.

Clandestinitatea se poate concepe cu usurinta in materia bunurilor mobile, care sunt susceptibile de poseia ascunsa, dar pentru bunurile imobile este mai greu de intalnit. De aceea, autorii dau exemple mai multe cu caracter teoretic, cum ar fi cazul in care sapa o pivnita sub imobilul vecin sau cazul in care se sapa galeriile necesare pentru exploatarea subsolului unei proprietati vecine.

Caracterele juridice ale viciului clandestinitatii sunt urmatoarele:

– este un viciu temporar, adica inceteaza cand posesia devine publica (art.1856 C.civ.);

– este un viciu relativ, ceea ce inseamna ca poate fi invocat numai de persoana fata de care a fost ascuns (art.1862 alin.2, C.civ.).

d) Precaritatea

Asa cum afirmam mai sus, precaritatea este mai mult decat un viciu al posesiei, este lipsa posesiei.

Caracterele precaritatii si efectele ei:

– persoana de la care detentorul precar detine titlul detentiei beneficiaza de posesie prin altul (posesia corpore alieno) si deci are atat exercitiul actiunilor posesorii, cat si beneficiul uzucapiunii;

– precaritatea, considerata viciu, este un viciu absolut, adica precaritatea exista fata de toata lumea (art.1862 alin.1 C.civ.), de exemplu, chiriasul unui imobil de la posesorul neproprietar este detentor precar si fata de posesorul neproprietar si fata de adevaratul proprietar al imobilului;

– precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece dureaza pana cand intervine un caz de intervertire a precaritatii.

Schimbarea precaritatii in posesie se numeste intervertirea precaritatii. Trebuie precizat ca intervertirea precaritatii nu poate avea loc prin simpla vointa a detentorului precar (art.1857 C.civ.)

Intervertirea precaritatii are loc in urmatoarele cazuri prevazute de lege (art.1858 C.civ.):

a) cand detinatorul primeste cu buna credinta de la un tert un titlu translativ de proprietate in privinta lucrului detinut, el devine posesor propriu-zis. Este un caz de intervertire prin faptul unui tert.   

Astfel, de exemplu, la moartea proprietarului chiriasul cumpara imobilul inchiriat de la o persoana pe care o crede mostenitoare a defunctului, si deci proprietara actuala a imobilului. Din momentul cumpararii, fostul chirias inceteaza sa mai fie detentor precar si devine posesor propriu-zis, putand de acum inainte sa opuna efectele posesiei sale chiar adevaratului proprietar, deoarece el nu mai poseda pe baza contractului de inchiriere, ci pe baza actului de cumparare, care este un titlu translativ de proprietate.

Pentru ca intervertirea sa aiba loc, este insa nevoie ca detinatorul sa fie de buna credinta, adica sa creada ca noul sau titlu este valabil; textul art.1858 este expres in acest sens. Astfel, in exemplul de mai sus, chiriasul trebuie sa creada ca a cumparat imobilul de la adevaratul proprietar actual. Buna credinta se prezuma, de regula si acela ce pretinde ca posesorul este de rea credinta trebuie sa faca dovada afirmatiei sale. Se considera ca buna credinta se prezuma doar daca schimbarea titlului este insotita de schimbarea actelor detinatorului, adica in exemplul luat chiriasul trebuie sa inceteze a mai plati chiria.

b) cand detinatorul lucrului neaga dreptul celui de la care detine lucrul prin acte de rezistenta la exercitiul dreptului sau. In acest caz, detentorul manifesta, prin acte exterioare de posesie si de opunere la dreptul autorului sau, pretentia sa de a poseda cu titlu de proprietar.

Trebuie sa se manifeste vointa de a poseda in contra vointei autorului sau prin acte reale, acte de rezistenta, cum spune art.1858, care sa provoace un conflict intre el si proprietarul lucrului. In multe cazuri, conflictul va fi de ordin judiciar, dar se poate manifesta si printr-un act extrajudiciar, de exemplu detentorul face o notificare proprietarului ca nu ii mai va plati chiria sau prin opunerea detentorului cu forta la reluarea lucrului de catre proprietar, cu pretentia vadita de a nega dreptul de proprietate al acestuia din urma.

Simpla negare a dreptului de proprietate nu este insa suficienta, chiar instanta suprema stabilind ca posesia precara se transforma in posesie utila atunci cand, cu privire la obiectele inchiriate, locatarul neaga, prin acte de rezistenta opuse reclamantului, dreptul de proprietar al acestuia, pretinzand ca el este proprietar si reuseste sa faca dovada in conditiile legii. Faptul ca paratul nu a platit chiria sau ca proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanta in sensul ca ar opera uzucapiunea.

Modul de intervertire reglementat de art.1858 pct.2 C.civ., datorat vointei exclusive a detentorului s-ar parea ca ar contraveni art.1957 C.civ. Intr-adevar, pe cand art.1857 C.civ. nu admite intervertirea printr-o simpla schimbare a vointei interne a posesorului (care ar fi extrem de dificil de dovedit), art.1858 pct.2 C. civ. are in vedere intervertirea ca urmare a unor acte evidente, neindoielnice, materializate in fapte concrete. In acest din urma caz, intervertirea detentiei in posesie se va putea proba cu multa usurinta. De multe ori, insasi existenta conflictului judiciar sau extrajudiciar constituie o dovada in acest sens.

c) titlul precar se mai interverteste in titlu util, cand lucrul este transmis , printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de catre detentorul precar unei persoane de buna credinta. Prin urmare, viciul precaritatii nu se transmite succesorilor cu titlu particular de buna credinta, care dobandesc lucrul de la un detentor precar; astfel cel care a dobandit un lucru de la un detentor precar prin vanzare, donatie, schimb, legat particular etc., va avea posesia utila a lucrului. Se cere o singura conditie, anume ca dobanditorul sa fie de buna credinta, adica sa ignore precaritatea poseiei autorului sau.

Intr-adevar, succesorul cu titlu particular nu este tinut de obligatiile autorului sau, obligatii care nu i se transmit. Drept urmare, obligatia de restituire    a lucrului pe care o are detentorul precar, catre proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de buna credinta.

d) Legiuitorul roman, spre deosebire de cel francez, a adaugat un al patrulea caz de intervertire a titlului precar, anume transmitetrea lucrului cu titlu universal. Conform art. 1858 alin.4 C.civ., cand lucrul detinut cu titlu precar, este transmis cu titlu universal unei persoane de buna credinta, aceasta din urma are posesia utila a lucrului. Astfel este cazul mostenitorului, care, primind o succesiune considera, fiind de buna credinta, ca un bun asupra caruia defunctul avand numai o detentie precara s-ar afla in proprietatea sa.

Majoritatea autorilor critica acest caz de intervertire deoarece dobandirea cu titlu universal, spre deosebire de dobandirea cu titlu particular, opereaza o substituire a succesorului in toate drepturile si obligatiile autorului sau, indiferent de buna sau reaua credinta. In acest fel dobanditorul cu titlu universal, dobandind obligatiile autorului sau, dobandeste si obligatia de a restitui lucrul pe care autorul sau il detinea cu titlu precar, astfel incat, nu se poate admite solutia de intervertire prevazuta de art.1858 alin.4 C.civ.. Pentru aceasta intervertire, legea cere o singura conditie si anume buna credinta a succesorului cu titlu universal    ( sau succesor universal ).

Transformarea caracteruluiposesiei din precara in utila    prin faptul unei transmisiuni particulare sau universale, nu constituie o intervertire propriu-zisa de titlu, ci o incetare a precaritatii prin transmisia lucrului de la o persoana la alta. Este o schimbare a caracterului posesiei prin schimbarea persoanei posesorului. Urmand acest rationament juridic, se ajunge la concluzia ca numele de intervertire de titlu trebuie rezervat numai schimbarii caracterului posesiei in mainile aceleiasi persoane, cum este cazul primelor doua cazuri de intervertire, in care persoana posesorului ramane aceeasi.

e) Echivocitatea

Art.1847 C.civ. nu include printre conditiile posesiei si viciul echivocitatii. In dreptul civil romanesc, necesitatea acestei calitati a fost subliniata atat in doctina juridica, cat si in practica judiciara. O posesie este echivoca atunci cand sunt indoieli cu privire la existenta celor doua elemente constitutive ale posesiei: animus si corpus. Sau cum s-a aratat in literatura de specialitate, posesia este echivoca atunci cand nu se cunoaste daca ea este manifestarea unui drept, in ipoteza in care actele invocate au un caracter indoielnic.

Faptul ca legiuitorul a omis sa includa si viciul echivocitatii printre viciile posesiei, a fost considerata o omisiune regretabila.

Jurisprudenta a considerat ca, in principiu, succesorii sunt presupusi a stapani bunul indiviz, unii pentru ceilalti, motiv pentru care posesia lor avand caracter echivoc, nu este apta a fundamenta dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, solutie aplicabila si in cazul coproprietatii in general. De exemplu, sub acest aspect, instanta suprema a decis ca posesia exercitata de un coproprietar asupra intregului bun, este echivoca, deoarece sunt dubii daca actele de posesie s-au efectuat de coproprietar in calitate de posesor exclusiv al bunului sau ca posesor privind cota sa parte de proprietate. Dovada intervertirii posesiei va reveni, in acest caz, coindivizarului posesor.

O alta situatie cand ne putem afla in prezenta unei posesii echivoce este atunci cand, fara sa se poata face dovada precisa, prin proba scrisa, a precaritatii, adversarul posesorului poate sa invedereze anumite circumstante de fapt, sa administreze dovezi de natura sa faca indoielnica existenta unui just titlu translativ, in temeiul caruia posesorul a intrat in posesia bunului. Se da exemplul unei persoane care, locuind cu vechiul posesor, la incetarea acestuia din viata , ramane in posesia bunului. Dificultatea consta in a stabili daca actualul posesor poate fi considerat un depozitar sau beneficiarul unui dar manual. Chiar daca posesia actualului posesor este prezumata, ea este echivoca.

11. Efectele posesiei

Fiind manifestarea exterioara a dreptului de proprietate sau a altui drept real, posesia ca atare, ca fapt, produce anumite efecte juridice.

Importanta acestor efecte juridice este in functie fie de caracterul posesiei, de buna sau de rea credinta , fie de natura bunului asupra caruia ea se exercita, bun mobil sau bun imobil. Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile si imobile, de exemplu, prezumtia de proprietate, iar altele privesc numai bunurile imobile, de exemplu, actiunile posesorii si perceperea fructelor.

Posesia produce unele efecte, indiferent daca posesorul poseda cu drept ori fara drept, chiar daca posesorul este de rea credinta. Acestea sunt efecte generale. Posesia produce unele efecte, numai cand posesorul este de buna credinta. Acestea sunt efecte particulare.

Efectele generale ale posesiei sunt:

– posesia creeaza prezumtia de proprietate. Dovada lipsei de drept a posesorului este in sarcina celui ce porneste actiunea impotriva posesorului. Daca nu se face aceasta dovada, are castig posesorul: in pari causa melior est causa possidentis;

– posesia este aparata prin actiunile posesorii;

– posesorul dobandeste proprietatea prin uzucapiune, in cazul bunurilor imobile.

Efectele particulare ale posesiei sunt (numai cand posesorul este de buna credinta):

– uzucapiunea de 10 la 20 ani ( uzucapiunea prescurtata), in locul celei de 30 de ani, in materie de imobile;

-    prescriptia instantanee (1909 C.civ.), in materie de mobile;

– posesorul de buna credinta dobandeste fructele lucrului posedat.

Pentru ca unele efecte ale posesiei vor fi analizate ulterior, in cadrul materiilor respective, in prezentul capitol se va face referire doar la unele dintre ele.

A. Posesia creeaza prezumtia de proprietate

Posesorul este prezumat a fi proprietarul lucrului posedat, pana la proba contrara. Fara sa distinga, art.1854 C.civ.dispune ca posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul. Aceasta prezumtie se bazeaza pe ideea ca, de cele mai multe ori, posesia nu este decat insusi exercitiul aparent al dreptului de proprietate. Aparenta dreptului este creata de posesie si ofera posesorului in caz de litigiu, o situatie privilegiata, deoarece sarcina probei revine celui care ii contesta dreptul.

Intr-o eventuala actiune in revendicare, posesorul va avea calitatatea de parat si va beneficia de doua prezumtii esentiale, care-l scutesc de sarcina probei: prezumtia de buna credinta si prezumtia de proprietate. Aceste prezumtii raman valabile pana la proba contrarie. Pe de alta parte, pentru a avea calitatea de parat intr-o actiune in revendicare, nu este absolut necesar ca posesorul sa fie de buna credinta.

Prezumtia de proprietate este mult mai puternica in materie mobiliara, decat in cea imobiliara. Astfel, in cazurile bunurilor mobile opereaza in favoarea posesorului o prezumtie absoluta de proprietate    (juris et de jure). In acest caz, posesia valoreaza insasi titlu de proprietate, lucru prevazut fara echivoc    in art.1909 alin 1 C.civ. – lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fara a fi nevoie de o scurgere de timp. Dar in cazul bunurilor pierdute si furate este posibila proba contrarie.

Jurisprudenta a stabilit ca pentru bunurile mobile corporale, posesia creeaza, in favoarea posesorului actual, o prezumtie absoluta de proprietate, impotriva careia nu este admisa proba contrarie. Intr-o alta decizie, instanta suprema a statuat ca , in conditiile in care art. 1909 C.civ. creeaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului bunului mobil , posesorul nu este obligat sa faca dovada proprietatii in conditiile art.1911 C.civ. ci numai dovada imprejurarii de fapt a posesiei. Este suficient ca posesorul sa faca dovada ca detine bunul, pentru ca prezumtia de proprietate sa functioneze in favoarea sa, iar posesia fiind un fapt, va putea fi dovedita si cu martori.

In cazul bunurilor imobile, prezumtia de proprietate are un caracter mai atenuat, deoarece poate fi rasturnata prin proba contrarie, ceea ce inseamna ca este o prezumtie relativa ( juris tantum).

Pentru bunurile proprietate publica, aflate in afara circuitului civil, prezumtia de proprietate mentionata nu opereaza in favoarea posesorului      (art.135, pct. 4 si 5 din Constitutie).

In doctrina s-a lansat intrebarea daca va beneficia de prezumtia de proprietate posesorul de rea credinta. Raspunsul a fost negativ. Totodata s-a afirmat si ca dovedirea relei credinte a posesoruluiface ca insasi prezumtia de proprietate ce opera in favoarea sa, sa nu mai aiba valoare.

B. Actiunile posesorii

a) Notiunea. Legea ocroteste posesia, independent de existenta unui drept real ce ar trebui sa se afle la baza ei. Actiunile posesorii apara posesia ca stare de fapt impotriva oricaror tulburari, pentru a mentine aceatsa stare sau pentru a redobandi posesia, atunci cand ea a fost pierduta.

b) Sediul materiei. Reglementarea actiunilor posesorii se face prin art. 674- 676 C.proc. civ..

c) Justificarea actiunilor posesorii. Exista mai multe motive pentru carelegea ocroteste posesia prin actiunile posesorii:

– prin aceste actiuni se apara insusi dreptul titularului, caci in marea majoritate a cazurilor, posesorul este insusi titularul dreptului real ce se manifesta prin posesie. Existenta acestor actiuni este un mare avantaj si pentru proprietar sau pentru titularul vreunui alt drept real. Daca aceste actiuni nu ar exista , atunci proprietarul, in fata unei tulburari aduse posesiei sale, ar trebui sa faca dovada dreptului sau de proprietate, dovada care este adesea grea si complicata. Gratie acestor actiuni, el nu mai are nevoie, pentru a respinge atingerile aduse posesiei, sa faca aceasta dovada; el poate obtine acelasi rezultat prin exercitarea actiunilor posesorii care sunt mai simple si mai rapide.

– se apara totodata si ordinea in societate. Spunand acest lucru se face referire la situatia cand posesorul este un simplu uzurpator, care poseda fara drept. Exista totusi un motiv pentru a ocroti posesia acestuia prin intermediul actiunilor posesorii, pornindu-se de la ideea ca intr-o societate civilizata orice stare de fapt, chiar contrara dreptului, trebuie aparata impotriva violentei. Nici chiar adevaratul proprietar al lucrului nu are dreptul sa intrebuinteze violenta impotriva unui posesor al lucrului sau, deoarece nimanui nu-i este permis sa-si faca singur dreptate, iar cel care pretinde un drept asupra bunului posedat de altul, in caz de conflict, singura solutie va fi cea de sesizare a justitiei, cu atat mai mult cu cat, se observa in doctrina franceza veche, in cele mai multe cazuri proprietarul este vinovat de neglijenta, cand lasa pe altul sa intre in posesia lucrului sau si sa-l posede un timp oarecare, fara a lua masuri.

– in sfarsit, legea recunoaste posesiei efectul de a da posesorului insasi proprietatea lucrului, in conditiile deja cunoscute (posesie utila si termenul cerut de lege), prin uzucapiune; or, acest efect extrem de important al posesiei ar fi foarte aleatoriu, daca posesorul nu ar avea mijloacele necesare pentru a-si apara posesia si daca ar putea fi deposedat fara a putea protesta pe cale de actiune in justitie. A nu recunoaste posesorului dreptul de a exercita actiuni posesorii, ar insemna a face adesea imposibila uzucapiunea, deci asa cum frumos s-a exprimat in doctrina, a lua posesorului cu o mana ceea ce i se da cu alta.

d) Caracterele juridice ale actiunilor posesorii.

– actiunile posesorii apara posesia, deci se deosebesc de actiunile petitorii care apara drepturile reale;

– actiunile posesorii ca si actiunile petitorii sunt actiuni reale, fiindca ambele au drept scop apararea unor drepturi reale. Insa, pe cand actiunile petitorii pun in joc existenta a insusi dreptului real si nu reusesc decat daca stabilesc existenta dreptului real, actiunile posesorii lasa de o parte chestiunea existentei dreptului real si se refera exclusiv la faptul posesiei, marginindu-se a apara pe posesor impotriva atingerilor aduse posesiei si a-l mentine in posesie, macar in mod provizoriu. Asadar actiunile posesorii nu se ocupa de existenta dreptului real, ci se refera exclusiv la faptul posesiei, care poate avea ori nu in spate dreptul real dar prin mijlocul ocrotirii posesiei, se apara insusi dreptul real care se afla in spatele posesiei;

– de regula, actiunile posesorii sunt actiuni imobiliare, deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile si drepturile reale susceptibile de a fi dobandite prin uzucapiune. In materie imobiliara, posesorul ramane distinct de petitoriu, nu se cumuleaza cu acesta. In materia bunurilor mobile, in conditiile art.1909, alin.1 C.civ., posesia se confunda cu proprietatea sau dreptul real. Daca nu sunt indeplinite aceste conditii, posesia mobilelor este deosebita de proprietate sau alt drept real. Dupa caz, deci, actiunile posesorii sunt inutile in privinta bunurilor mobile, dar ar putea fi si utile. Totusi, in materie mobiliara, in ambele situatii, posesorul se confunda cu petitoriul sau altfel spus posesorul este absorbit de petitoriu; in consecinta actiunea posesorie nu se foloseste in in materie de bunuri mobile, chiar daca nu se aplica art.1909alin 1 C.civ., cand posesia nu se confunda cu proprietatea, caci daca se aplica acest text posesia se confunda cu proprietatea sau cu un alt drept real; de aceea, actiunea posesorie este de regula actiune imobiliara. Instantele judecatoresti au adoptata solutia cumulului posesorului cu petitoriul. Astfel, s-a decis ca, desi intr-o actiune nu se discuta titlul de proprietate, daca partile cad de acord sa abordeze si problema proprietatii, atunci litigiul posesoriu se transforma intr-un litigiu de drept comun cu caracter petitoriu, care se solutioneaza ca atare, avand astfel loc ceea ce se cheama cumulul posesorului cu petitoriul. Doctrina, insa, contesta aceasta decizie, considerand-o lovita de un viciu de logica: daca posesoriul se transforma in petitoriu, atunci nu mai este posibil cumulul. Intr-o alta decizie, instanta suprema a precizat ca punerea in discutie a dreptului de proprietate transforma litigiul posesoriu in unul petitoriu, de drept comun, operand cumulul posesoriului cu petitoriul. Intr-o atare situatie, instanta , aflandu-sein fata unei actiuni complexe, este obligata sa verifice sustinerile partilor referitoare la    proprietate si sa solutioneze litigiul in raport de constatarile ce le face pe baza probelor administrate cu privire la dreptul de proprietate. Majoritatea doctrinarilor au rezerve in a impartasi aceasta solutie adoptata de instanta suprema.

– actiunile posesorii nu pot fi exercitate decat in curs de un an de la actul care a adus atingere posesiei. Durata lor este destul de scurta, legiuitorul socotind ca un posesor care lasa sa treaca un an, fara a-si apara posesia, nu mai merita protectie in calitate de simplu posesor si ca o posesie intrerupta sau tulburata timp de un an, fara ca posesorul sa protesteze, nu mai are calitatea pe care trebuie sa o aiba o posesie pentru a fi aparata de lege.

e) Actiunile posesorii si drepturile reale.

– toate drepturile reale imobiliare sunt susceptibile de posesie si, deci, fiecare poate fi aparat prin actiuni posesorii;

– cel care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, poate folosi actiunile posesorii, afara daca tulburatorul este cel pentru care el detine, ceea ce inseamna ca pot exercita actiunile posesorii si detentorii precari ( art.676 C.pr.civ.); in acest sens s-a decis ca actiunea posesorie poate fi promovata si de cel care detine bunul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, fiind necesar sa se faca dovada celor doua conditii prevazute de art.674 C.pr.civ., precum si a titlului in temeiul caruia detine.

– uzufructuarul este posesor al dreptului sau de uzufructsi poate exercita actiunea posesorie. Pentru apararea folosintei, poate folosi actiunea posesorie chiar fata de nudul proprietar. De asemenea, nudul proprietar are posesia corpore alieno a proprietatii si deci are actiunea posesorie;

– numai servitutile aparente si continue pot fi aparate prin actiuni posesorii ( art.675 C.pr.civ.). Cele neaparente si discontinui, stabilite prin fapta omului, nu pot fi aparate prin actiuni posesorii. Dar practica judiciara a acordat actiunea posesorie pentru ocrotirea servitutilor discontinue si neaparente legale, precum pentru servitutile discontinue si neaparente stabilite prin fapta omului, cand se poate invoca un titlu in favoarea titularului actiunii posesorii.

f) Utilizarea actiunilor posesorii. Datorita avantajelor actiunilor posesorii, sub raport probatoriu, fat de actiunile petitorii, actiunile posesorii se folosesc in practica in locul actiunii in revendicare, chiar de catre proprietar. In cazul in care proprietarul a pierdut actiunea posesorie, poate sa intenteze ulterior si o actiune petitorie, fara a se incalca prin aceasta autoritatea de lucru judecat, deoarece intre cele doua notiuni nu exista identitate de cauza juridica.

g) Calitatea de reclamant intr-o actiune posesorie. Logic este ca actiunea posesorie sa fie intentata de posesorul a carui posesie a fost lezata. Acest posesor poate fi insusi proprietarul, deoarece posesia nu este decat un atribut al dreptului de proprietate si ea insasi va putea fi protejata.

Pe langa proprietar, vor putea promova actiunile posesorii titularii unor drepturi reale: uzufructuarul, uzuarul, superficiarul, titularul dreptului de abitatie sau servitute ( in acest din urma caz, potrivit art.675 C.pr.civ. numai titularii servitutilor aparente si continue).

Jurisprudenta a fost confruntata cu problema daca actiunea posesorie poate fi intentata intre proprietarii in indiviziune. Deoarece comostenitorii sunt presupusi ca poseda unii pentru altii cu titlu precar intre ei, neintrunind conditiile cerute de art. 1846 si 1847 C.civ., ei nu pot exercita actiunea posesorie. Daca insa unul singur dintre comostenitori stapaneste cu titlu de proprietar un bun succesoral in mod separat, exclusiv, public si pasnic, el are exercitiul actiunii posesorii chiar fata de ceilalti comostenitori cu care se afla in indiviziune. Practica a reliefat posibilitatea comostenitorilor care doresc sa schimbe relatiile de posesie referitor la bunul succesoral, de a intenta proces de partaj, ocazie cu care se vor rezolva atat problemele de proprietate cat si cele ale posesiei asupra intregii mase succesorale.

Actiunea posesorie poate fi introdusa de orice posesor care poseda bunul imobil sub nume de proprietar.

Fosta Inalta Curte de Casatie a decis ca legatarul, atat timp cat nu are posesia de drept, fiind necesar ca obiectul legatului sa fie predat de buna voie sau prin instanta, nu are calitatea de a exercita actiunea posesorie; aceasta posibilitate exista doar dupa ce a intrat in posesia legatului.

h) Calitatea de parat intr-o actiune posesorie. Actiunea posesorie va trebui intentata impotriva autorului tulburarii sau deposedarii. Actiunea poate fi introdusa impotriva succesorilor cu titlu universal.

In ipoteza in care paratul va declara ca a actionat din dispozitia unui tert, posesorul reclamant fie ca isi va indrepta actiunea impotriva tertului, fie direct impotrivacelui care a produs tulburarea, raspunderea acestuia intemeindu-se pe calitatea sa de mandatar.

Exceptand unele dezmembraminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi uzufructul sau servitutea, care vor putea fi protejate pe calea actiunii posesorii, asemenea actiuni nu pot fi indreptate impotriva cocontractantilor.

Daca autorul tulburarii sau deposedarii decedeaza, actiunea posesorie va fi indreptata impotriva mostenitorului care are posesia bunului.

Interesant este vazuta in doctrina situatia detentorului precar. Majoritatea autorilor concorda in opinia ca aceasta actiune se admite si in cazul detentorului precar, pentru ca trebuie sa existe o aparare contra actelor de violenta si forta. Singura deosebire consta in conditiile speciale in care se poate introduce aciunea in revendicare, adica deposedarea sau tulburarea s-a facut prin violenta. Conditiile introducerii actiunii sunt proprii. De aici rezulta ca atat actiunea in complangere cat si actiunea in revendicare pot fi introduse si de detentorul precar.

Datorita faptului ca nu cere o posesie de un an sau o posesie neviciata aceasta actiune poate fi exercitata si de detentorul precar (chirias, depozitar) si chiar de la intrarea in posesie . In doctrina franceza s-a afirmat ca actiunea in revendicare nu mai este o adevarata actiune posesorie cu caracter real, ci o simpla actiune personala pentru ca, din moment    ce ea poate fi exercitata de un detentor precar, care nu are si nici nu pretinde un drept real asupra lucrului, actiunea nu mai poate fi reala , ba mai mult este considerata esentialmente personala si admit consecintele ce decurg de aici.

Este evident ca actiunea in reintegrare, asa cum a admis-o legiuitorul nostru si asa cum a fost admisa si de jurisprudenta franceza ca fiind cea care protejeaza pe detentorii precari, este in contradictie cu teoria clasica a posesiei si difera mult de reintegranta vechiului Drept francez in care teoria clasica nu vrea sa recunoasca adevaratul posesor. Ea nu mai corespunde transformarilor Dreptului si notiunilor juridice care sub impulsul nevoilor practice si a echitatii recunosc astazi detentorului precar dreptul de a-si apara posesia. Orice posesie, cat de imperfecta, are dreptul de a fi aparata macar impotriva actelor de forta si violenta, contrarii unei ordini sociale civilizate: spoliatus ante omnia restituendus.

Conform art. 676 C. pr. civ., care prevede ca cererile posesorii pot fi facute si de cel care detine lucrul in interesul sau propriu, este si cazul detentorului precar, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara daca tulburatorul este cel pentru care el detine. Astfel, actiunile posesorii pot fi introduse si de detentorul precar, dar acesta va fi tinut sa dovedeasca atat indeplinirea celor doua conditii prevazute de art. 674 C. pr. civ., cat si titlul in baza caruia detine bunul.

Actiunea posesorie nu e admisibila cand posesia a carei ocrotire se cere este rezultatul unei conventii care incalca incalca dispozitiile legale cu caracter imperativ.

Atunci cand detentorul a fost deposedat prin violenta, el are deschisa actiunea posesorie in reintegrare ( spoliatus ante omnia restituendus).

S-a afirmat totodata ca cererile posesorii ocrotesc in dreptul nostru numai posesia bunurilor rel imobiliare, susceptibile de a fi dobandite prin prescriptia achizitiva.

Conform acestei opinii, tinand cont de faptul ca un detentor precar nu poate uzucapa niciodata, deoarece nu poseda pentru sine, inseamna ca nu va putea promova nici actiunea posesorie, solutie ce poate fi valorificata doar de lege ferenda. Acest lucru se    intampla pentru ca, in prezent, conform dispozitiilor art. 676 C. pr. civ., actiunea posesorie va putea fi facuta si de cel care detine bunul in temeiul uni contract incheiat cu titularul dreptului real; este cazul detentorului precar.

ACTIUNEA POSESORIE IN COMPLANGERE

Actiunea posesorie in complangere se poate folosi pentru a face sa inceteze orice fel de tulburare ce provine de la un tert, cu intentia de a atinge posesia, de a impiedica exercitiul liber si efectele sale juridice.

Trebuie sa se faca distinctie intre o tulburare ce atrage exercitarea actiunii posesorii si o tulburare materiala rezultand dintr-un act izolat si trecator (spargerea geamului posesorului sau culegerea fructelor dintr-un pom al posesorului), impotriva careia se naste o simpla actiune in daune-interese (despagubiri banesti la plata carora debitorul este obligat prin hotarare judecatoreasca, in scopul repararii prejudiciului cauzat creditorului), pornita impotriva faptuitorului.

Pentru exercitarea actiunii in complangere trebuie sa existe o tulburare, fie prin fapte materiale, cum este cazul persoanei care trece pe terenul vecinului fara a avea o servitute, fie prin acte juridice, spre exemplu un act prin care o persoana ridica o pretentie contrara posesiei, pretinzand ca este proprietarul imobilului. Nu se impune ca tulburarea posesiei reclamantului sa se fi manifestat prin acte materiale repetate sau sa reprezinte o continuitate asupra folosintei imobilului.

In materia indiviziunii, atunci cand un coproprietar stapaneste singur bunul indiviz, se disting doua situatii :

-cand posesia nu are loc sub titlu de proprietar, actiunea in complangere nu va putea fi exercitata;

-cand coproprietarul poseda in mod exclusiv o parte din bunurile succesorale si posesia este tulburata de un alt coproprietar, actiunea in complangere va fi admisibila.

Tulburarea posesiei se poate concretiza in doua moduri:

-tulburari de fapt (acele acte materiale care contrazic posesia; pot consta intr-o deposedare totala sau partiala sau numai intr-o simpla atingere adusa posesiei)

-tulburari de drept, care pot consta intr-un act judiciar sau extrajudiciar prin care se manifesta din partea unei persoane o pretentie contrara posesiei unei persoane.

Pentru a putea utiliza actiunea in complangere, conform prevederilor art.674 C. pr. civ. trebuie sa fie intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare

Cu alte cuvinte, daca    posesorul a lasat sa treaca mai mult de un an din ziua cand s-a produs tulburarea, posesorul nu mai poate exercita actiunea in complangere; se considera ca un posesor care nu-si apara posesia timp de un an, nu mai merita protectie.Termenul de un an se socoteste de la primul act de tulburare.In doctrina juridica s-a pus problema daca termenul de un an este    de decadere sau de prescriptie. Unii autori opineaza alaturi de marea majoritate a autorilor ca este vorba de un termen de prescriptie si de asemenea in calculul termenului de un an nu se ia in considerare ziua in care a avut loc tulburarea    sau deposedarea. In cazul in care actele de tulburare sunt succesive si distincte se considera ca termenul de un an va curge de la ultimul act de acest gen, chiar daca actele anterioare de tulburare sunt mai vechi de un an. Doctrina juridica prevede ca in cazul in care tulburarile succesive sunt legate intre ele de asa natura incat tulburarile posterioare n-ar fi decat continuarea primei tulburari, atunci acestea constituie punctul de plecare a termenului de introducere a actiunii. Dar tot judecatorului ii ramane obligatia sa stabileasca daca exista sau nu o asemenea legatura de cauzalitate.

b) reclamantul sa dovedeasca faptul ca inainte de deposedare sau tulburare a posedat bunul cel putin un an

Prin urmare, un posesor nu poate exercita actiunea in complangere de la inceputul intrarii in posesie, ci trebuie sa astepte sa posede de un an. O posesie prea recenta nu este destul de caracterizata pentru a fi protejata prin actiunea in complangere. In acest caz, termenul nu este de prescriptie ci este un termen procedural.

c) posesia sa indeplineasca conditiile art.1846 si 1847 C. civ., adica posesia este utila sau neviciata.

Ea trebuie, prin urmare, sa fie continua, pasnica, publica si neprecara. Conditia neprecaritatii are drept rezultat ca actiunea in complangere nu poate fi exercitata decat de acei pe care teoria clasica ii considera ca adevarati posesori; detentorii precari nu o pot exercita.

O data cu actiunea posesorie se poate promova si o actiune in despagubire, dar numai daca despagubirile se refera la insasi activitatea de tulburare in posesie, avand cu aceasta o legatura directa.

In art.674 C.proc.civ. se prevede posibilitatea ca in mod exceptional si un detentor precar sa poata folosi actiunea posesorie. Conform acestui articol, cererile posesorii pot fi facute si de cel care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care el detine.

Actiunea pentru interzicerea (denuntarea) lucrarilor noi este un caz particular de complangere. Ea se exercita de catre posesor impotriva unui tert care prin inceperea unor lucrari pe un fond vecin ameninta exercitarea libera a posesiei. Ea da posesorului posibilitatea sa obtina suspendarea lucrarilor fara a astepta terminarea lor si chiar fara a astepta producerea unui prejudiciu real. Pentru introducerea actiunii se cer a fi indeplinite aceleasi conditii ca si pentru actiunea in complangere. Ea nu difera de complangerea ordinara decat prin faptul ca are ca scop mai mult inlaturarea unei tulburari viitoare decat incetarea unei tulburari deja realizate. Unii autori considera aceasta opinie strict teoretica. Jurisprudenta a avut ocazia sa o admita numai cand prejudiciul era deja realizat, caz in care ea este o simpla complangere.

In dreptul nostru in special interdictul lucrarilor noi nu este o actiune posesorie particulara, ci un simplu caz de complangere deoarece in dreptul roman nu exista decat cele doua actiuni posesorii.

ACTIUNEA POSESORIE IN REINTEGRARE

Aceasta actiune apara posesia in cazul in care deposedarea s-a facut prin violenta. Daca in momentul in care a avut loc tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost    pasnica si publica, fiind fundata sau mentinuta prin mijloace violente, nu se poate folosi actiunea in reintegrare pentru a se apara impotriva tulburarilor aduse de tert impotriva posesorului.

Scopul ei este deci sa respinga acte grave. Or, tocmai din cauza gravitatii actelor, legea s-a aratat mai larga pentru acordarea actiunii in reintegrare decat pentru simpla complangere, caci actele de violenta cer o sanctiune mai rapida si justifica o aparare mai usoara.

Deposedarea va putea fi partiala sau totala si are loc intotdeauna prin acte materiale de violenta. Sub pretextul ca bunul imobil e al sau, paratul recurge la mijloace violente pentru a-l ocupa. Chiar in cazul in care are dreptate, in loc sa apeleze la jusititie, el foloseste violenta, ceea ce contravine ordinii sociale.

Atat doctrina franceza cat si cea romana au cercetat caracterul real sau personal al acestei actiuni. Desi aceasta actiune are un caracter evident personal, nu pote fi indreptata decat impotriva autorului violentelor. Nu poate fi contestat caracterul real – posesorul urmareste sa reintre in posesia imobilului de care a fost deposedat pri violenta.

In C. pr. civ., art 674, prin violenta se intelege orice fapta contrara ordinei si bunurilor raporturi in societate, care implica rezistenta din partea adversarului si tinde la deposedarea posesorului. Exista trei categorii de fapte violente care justifica introducerea actiunii in reintegrare: cele de ocupare a unui imobil fara permisiunea posesorului; cele de obstructie, prin care o persoana il impiedica pe posesor sa stapaneasca imobilul; cele de distrugere. Violenta nu presupune deci lovirea posesorului, in sfera sa intrand toata actele abuzive in general. Aceasta opinie este completata de cea a profesorului Marin Popa, in sensul ca desi lovirea intra in notiunea de violenta, nu este necesar sa fie folosita.

Mai multi autori convin la impartirea violentei in doua categorii: materiala si morala (amenintari, insulte), aceasta trebuind sa fie de o anumita gravitate, adica sa puna in pericol viata sau avutul reclamantului. Datorita faptului ca violenta constituie o situatie de fapt, poate fi dovedita prin orice mijloc de proba si totodata ramane la aprecierea instantei gravitatea acesteia.

Atunci cand actele de violenta au produs un prejudiciu posesorului, acesta va putea pretinde plata despagubirilor, cererea de daune solutionandu-se concomitent cu actiunea posesorie, care are un caracter principal. Astfel, se reda posesorului folosinta materiala asupra imobilului si nu se recunoaste dreptul de proprietate asupra bunului. Intr-o actiune in reintegrare intereseaza exclusiv raportul intre posesorul reclamant si autorul tulburarii si deposedarii, si nu conditiile in care si-a exercitat posesia.

Spre deosebire de complangere, actiunea in reintegrare necesita o singura conditie: sa fie exercitata in termen de un an de la deposedare sau tulburare. Prima masura care trebuie luata este restabilirea situatiei care a existat inainte de exercitarea violentei: spoliatus ante omnia restituendus (art. 674, alin.2 C. pr. civ.).

Din textele consacrate actiunii posesorii de C. pr. civ., rezulta ca acestea pot fi introduse de orice posesor al bunului, chiar daca acesta este si proprietar sau titular al unui drept real.

Desi art. 674 C.pr.civ. nu cere conditia posesiei utile pentru utilizarea actiunii in reintegrare, in doctrina juridica s-a sustinut ca totusi in cazul existentei viciilor violentei si clandestinitatii posesiei, actiunea posesorie va trebui respinsa. S-a considerat ca ar fi inadmisibil ca posesorul sa se planga ca a fost victima violentei, cand el insusi a folosit violenta pentru a intra in stapanirea bunului.

C. Posesorul de buna credinta dobandeste fructele bunului posedat.

1. Consideratii generale. In principiu, fructele se cuvin proprietarului, dar prin exceptie, ele vor fi percepute de posesorul de buna credinta. In dreptul roman, posesorul de buna-credinta putea detine fructele bunurilor consumptibile, insa legislatiile moderne au extins dreptul dobanditorului de buna credinta asupra tuturor fructelor. Posesorul de buna-credinta poseda ca proprietar, in temeiul unui titlu de proprietate, fara sa cunoasca viciile acestuia (486 C.civ.). S-a relevat ca acest titlu prin ipoteza nu este valabil, caci daca ar fi valabil nu s-ar putea pune nici o problema cat priveste dobandirea fructelor de catre posesor. Singura conditie pentru a culege fructele este buna credinta a posesorului.

Literatura de specialitate a nuantat explicatia fundamentului dreptului posesorului de buna-credinta la fructe, recurgand la conceptul de echitate. Unele instante au considerat eronat ca, pe langa buna-credinta, ar mai fi necesara si existenta titlului translativ de proprietate. Numai la uzucapiunea de 10-20 ani se cere ca, pe langa buna-credinta, sa existe si un titlu translativ de proprietate.

2. Notiunea de fructe si de producte. Prin fructe se intelege tot ceea ce un lucru produce in mod periodic, fara ca substanta lucrului sa scada. Nu sunt fructe si nu poarta acelasi nume, celelalte produse ale lucrului care nu sunt periodice, sau care scad substanta lucrului. Astfel, recoltele de orice fel (cereale, poame, ierburi) pe care le produce pamantul, sporul si produsul animalelor, chiriile ce se cuvin pentru inchirierea unui lucru si dobanzile legal acordate.

Spre deosebire de fructe, productele sau produsele nu au un caracter periodic si, prin perceperea lor, consuma sau reduc substanta lucrului, de exemplu, lemnele rezultate din taierea unei paduri ori pietrisul dintr-o cariera. Productele apartin intotdeauna proprietarului lucrului (art.485 C.civ.).

3. Clasificarea fructelor. Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale si civile.

Fructele naturale (art.522 C.civ.) sunt acelea produse fara interventia omului, cum sunt ierburile, stufarisul, trestiile baltilor.

Fructele industriale (522 C.civ.) sunt acelea produse de natura, dar prin interventia omului, cum sunt recoltele de orice fel.

Fructele civile (art.523 C.civ.) sunt veniturile banesti produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile si dobanzile.

Unii autori considera ca nu exista o deosebire in mod practic, intre fructele industriale si cele naturale, deoarece ambele se dobandesc prin percepere.

4. Cui ii apartin fructele. In mod normal, conform art.483 C.civ., fructele pe care le produce un lucru apartin proprietarului. Articolul in cauza spune ca ele apartin proprietarului in virtutea dreptului sau de accesiune; in realitate dobandirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezinta nici unul din caracterele accesiunii propriu-zise, ci este un simplu efect al dreptului de proprietate, care se intinde in mod normal la tot ceea ce lucrul produce.

Cand lucrul se afla in mainile unui tert, care nu are nici un drept asupra sa, proprietarul poate cere odata cu restituirea lucrului si restituirea fructelor produse de acest lucru, sau daca au fost deja consumate, echivalentul lor in bani. Un posesor de rea credinta nu dobandeste fructele lucrului pe care il poseda ci va trebui sa le restituie odata cu restituirea lucrului proprietarului. El are totusi dreptul de a cere sa retina din fructe o parte drept compensatie pentru cheltuielile necesare pe care le-a facut pentru a obtine aceste fructe. Asa cum reiese si din art.484 C.civ., aceste cheltuieli sunt considerate ca ar fi fost facute de proprietar daca ar fi avut posesia lucrului, astfel ca daca el ar lua fructele fara a-i restitui posesorului cheltuielile, el s-ar imbogati pe nedrept, in paguba posesorului, ceea ce ar fi contrar principiului ca nimeni nu se poate imbogati pe nedrept in paguba altuia.

5. Conditiile dobandirii fructelor de catre posesor. Pentru ca posesorul sa fie indreptatit a retine fructele produse de lucrul posedat, trebuie indeplinite doua conditii:

– fructele sa fi fost percepute. Aceasta percepere trebuie sa se fi facut in mod normal, adica in momentul ajungerii lor la maturitate, daca este vorba despre fructele naturale si industriale, sau in momentul scadentei lor, daca este vorba de fructele civile, iar nu prin anticipatie, adica    inainte de maturitatea sau scadenta lor, cum ar cazul posesorului care incaseaza cu anticipatie chiria imobilului posedat. Rezulta ca fructele percepute sau culese cu anticipatie trebuie restituite, deoarece posesorul a facut o greseala prin asemenea percepere iar acesta nu poate fi tratat mai bine decat uzufructuarul care este obligat sa restituie fructele percepute anticipat.

– posesorul sa fi fost de buna credinta (art.485 C.civ.). Asadar fructele se dobandesc de posesor doar prin perceperea lor, buna credinta fiind o conditie ce trebuie sa existe la momentul fiecarei perceperi. De aceea posesorul, chemat in judecata printr-o actiune in revendicare, actiune dovedita de reclamant, nu mai poate pretinde fructele ce nu le-a perceput anterior introducerii actiunii, chiar daca pana in momentul chemarii in judecata a posedat cu buna credinta.

6. Buna credinta. Prin buna credinta se intelege credinta posesorului ca are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu translativ de proprietate, a carui    nevaliditate o ignora (art.486 C.civ.). Acest titlu translativ prin ipoteza nu este valabil, caci daca ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de proprietar si nu de simplu posesor. Titlul este viciat, de exemplu, cand actul translativ de proprietate a fost incheiat cu altcineva decat adevaratul proprietar. Buna credinta este reprezentata tocmai de eroarea in care se gaseste posesorul cu privire la nevaliditatea titlului sau translativ de proprietate fie ea de fapt sau de drept. In cazul in care cunoaste nevaliditatea titlului in virtutea caruia poseda, este posesor de rea credinta. Astfel buna credinta se profileaza ca fiind o cerinta de ordin subiectiv si consta in convingerea posesorului ca lucrul posedat se intemeiaza pe un titlu valabil, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute.

Titlul translativ de proprietate asupra caruia se face referire nu trebuie inteles in sens de instrumentum (inscris probatoriu) ci de negotium (operatie juridica). Aceasta operatie trebuie sa poata transfera proprietatea catre posesor, daca ar fi valabila, de exemplu, vanzarea-cumpararea, schimbul, donatia, succesiunea, legatul. O asemenea operatie juridica, adica un astfel de titlu, se numeste just titlu.

7. Justul titlu nu este valabil. Asa cum afirmam, prin ipoteza justul titlu nu este valabil si de aceea posesorul nu este proprietar al lucrului ci numai posesor.

Cauze de nevalabilitate:

– lucrul a fost dobandit de la neproprietar (non dominus), care deci nu avea calitatea de a transmite posesorului proprietatea asupra lucrului;

– justul titlu este lovit de nulitate absoluta sau relativa, pentru vicii de fond sau de forma, afara daca nulitatea absoluta a actului nu se intemeiaza pe incalcarea grava aunei norme juridice care intereseaza ordinea publica. Acest titlu lovit de nulitate absoluta sau relativa, cand cauza de nulitate nu este cunoscuta adica este ignorata, poate servi posesorului pentru dobandirea fructelor. In caz de uzucapiune de la 10-20 ani, titlul lovit de nulitate absoluta nu este just tilu. Rezulta, de asemenea ca tilul nul absolut si contrar unei dispozitii legale juridice care intereseaza ordinea publica nu poate fonda buna credinta a posesorului, de exemplu, dobandirea unui teren de catre un strain ceea ce nu este posibil.

– incapacitatea celui ce a instrainat lucrul (buna credinta existand atat timp cat posesorul nu a cunoscut starea de incapacitate a celeilalte parti);

8. Titlul putativ. Prin definitie, un titlu putativ este un titlu care nu exista decat in credinta posesorului, in imaginatia sa, dar el nu are o existenta reala.

Se admite ca titlul putativ poate fi just titlu care sa fundeze buna credinta a posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei credinte in materia posesiei de buna credinta, spre deosebire de materia uzucapiunii de la 10 la 20 ani, unde justul titlu este o conditie separata de buna credinta si, deci, titlul putativ nu este suficient pentru aceasta uzucapiune.   

9. Eroarea de fapt si eroarea de drept. Buna credinta a posesorului consta in convingerea sa subiectiva, intemeiata pe justul titlu, ca a dobandit titlul posedat, in mod valabil. Buna credinta exista atat in caz de eroare de fapt, de exemplu, s-a crezut ca instrainatorul este proprietarul lucrului pe care l-a instrainat, deci eroarea a purtat asupra unei situatii de fapt, cat si in caz de eroare de drept, de exemplu nu s-a cunoscut ca legea prevede solemnitatea pentru donatie, deci ignorarea unei dispozitii legale.

10. Dovada bunei credinte. S-au creat controverse in doctrina daca buna credinta se prezuma ori trebuie dovedita.

Intr-o parere, buna credinta se prezuma, prin extinderea dispozitiei legale din art. 1899 C.civ. in materie de uzucapiune, unde buna credinta se prezuma (bona fides presumitur). Fiind un element al bunei credinte se prezuma si justul titlu si deci nu este necesar sa se faca o dovada separata pentru titlu.

Intr-o alta parere, daca posesorul stabileste titlul in temeiul careia poseda, se prezuma buna credinta. In concluzie sarcina probei relei credinte revine adversarului posesorului. S-a mai afirmat si ca buna credinta nu se prezuma deoarece art.1899 C.civ. este de stricta interpretare si nu se aplica in afara de uzucapiune. De asemenea s-a afirmat ca buna credinta se prezuma, daca exista un titlu real a carui nevalabilitate se datoreaza unei erori de fapt a posesorului sau ca buna credinta nu se prezuma daca exista titlul putativ sau cand exista titlu real, iar eroarea posesorului este de drept.

Stabilirea bunei sau relei credinte este o problema de fapt lasata la aprecierea instantei de judecata.

11. La ce moment trebuie sa existe buna credinta. In materia uzucapiunii este suficient ca buna credinta sa existe la intrarea in posesie chiar daca inceteaza in cursul acesteia. Aceasta regula nu a fost admisa in materia de dobandire a fructelor. Intr-adevar art.487 C.civ. dispune ca posesorul inceteaza a mai fi de buna credinta din momentul cunoasterii viciilor titlului aflat la baza posesiei. Rezulta astfel ca buna credinta trebuie sa existe in momentul dobandirii posesiei si in momentul fiecarei perceperi a fructelor. Din moment ce afla ca poseda fara drept, posesorul nu mai poate dobandi in mod valabil fructele pe viitor, iar daca le percepe va trebui sa le restituie proprietarului. Solutia logica si echitabila este ca posesorul sa restituie fructele dupa incetarea bunei credinte deoarece din moment ce stie ca titlul este viciat si ca poseda fara drept, el se afla in culpa daca continua a-si insusi fructele unui lucru ce nu-i apartine.

Jurisprudenta si literatura de specialitate sunt constante in a considera ca buna credinta inceteaza, de regula, odata cu chemarea in judecata a posesorului, data de la care nu mai pot fi percepute fructele. Insa cum buna credinta este o chestiune de fapt, ea poate inceta si inainte de punerea lui in intarziere, facandu-se dovada ca posesorul a luat cunostinta de viciul care afecteaza titlul translativ de proprietate. Din moment ce fructele se culeg periodic, buna credinta trebuie sa existe in momentul dobandirii fiecarui fruct natural sau civil.

Buna credinta se apreciaza in persoana posesorului. Intotdeauna buna credinta se apreciaza in persoana posesorului actual si nu in persoana autorului sau. Astfel mostenitorul de buna credinta are dreptul la fructe chiar daca autorul sau a fost de rea credinta si invers, el nu are dreptul la fructele percepute daca este de rea credinta chiar daca autorul sau era de buna credinta.

12. Modul dobandirii fructelor. Se cosidera ca dobandirea fructelor in temeiul posesiei de buna credinta se face prin percepere, adica prin culegerea lor fara a deosebi intre felurile fructelor. Perceperea fructelor trebuie sa fie la timpul cuvenit. O percepere a fructelor anticipata, dar anormala nu scuteste pe posesor de restituirea fructelor.

Alti autori dau solutia potrivit art.525 din materia uzufructului si deci disting intre fructele naturale si industriale care se dobandesc prin percepere si fructele civile care se dobandesc zi de zi, adica in proportie cu durata posesiei.

Din art.485 C.civ., care obliga pe posesorul de rea credinta sa restituie toate fructele si permite, totodata, posesorului de buna credinta sa pastreze fructele pe care le-a perceput, fara a putea sa mai ceara altele, rezulta ca posesorul de buna credinta dobandeste toate felurile de fructe prin percepere. Dupa cum s-a    aratat, buna credinta trebuie sa existe atat la intrarea in posesie, cat si la fiecare percepere de fructe.

13. Restituirea lucrului de catre posesor, proprietarului. Aceasta presupune o actiune prnita de proprietar impotriva posesorului pentru restituirea lucrului. Au existat controverse in doctrina si pe aceasta tema. S-a afirmat ca este vorba de o actiune in revendicare, in cazul in care posesorul a dobandit lucrul de la o alta persoana decat adevaratul proprietar. Actiunea in revendicare se introduce de adevaratul proprietar. S-a afirmat de asemenea ca este vorba de o actiune personala pentru restituirea lucrului, in cazul in care posesorul a dobandit lucrul posedat de la adevaratul proprietar, de exemplu o actiune in nulitate a actului de instrainare catre posesor. In aceste cazuri, posesorul de buna credinta are dreptul sa retina fructele percepute dar este obligat sa restituie adevaratului proprietar lucrul pe care l-a posedat.

14. Exceptii privind data fructelor, alta decat cea a perceprii lor. In unele cazuri exista o alta data decat cea a perceperii, de la care posesorul este indreptatit la fructe, respectiv data la care se restituie:

– posesorul este obligat sa restituie fructele la o anumita data, de exemplu, art.834 C.civ., care se refera la revocarea donatiei pentru ingratitudine, cand veniturile se restituie de la data cererii de revocare, precum si art.838 C.civ., care se refera la revocarea donatiei pentru survenirea de copii, cand fructele se restituie de donatar de la data notificarii nasterii copilului.

– rezolutiunea ca urmare a realizarii conditiei rezolutorii. In acest caz, rezolutiunea produce efecte in mod retroactiv, astfel ca nu a fost posesie si, deci, detinatorul (posesor pana la realizarea conditiei rezolutorii) nu are deloc drept la fructe, pe care daca le-a cules, trebuie sa le restituie sau valoarea lor in cazul in care le-a consumat.

15. Justificarea dobandirii fructelor. In ce priveste fundamentul dobandirii fructelor de catre posesorul de buna credinta, s-a considerat ca acest fundament se gaseste in art.1909 C.civ. potrivit caruia lucrurile mobile devin proprietatea posesorului prin simplul fapt al posesiei. Or, fructele devin mobile indata ce sunt separate de imobil, prin urmare indata ce sunt percepute, iar perceperea este tocmai luarea lor in posesie, care conform art.1909 C.civ., confera posesorului un drept de proprietate asupra lor. Aceasta explicatie a fost contestata in doctrina pentru urmatoarele motive:

1) ar trebui ca posesorul, daca explicatia ar fi reala, sa dobandeasca nu numai fructele, ci si productele, ceea ce nu se poate deoarece productele se cuvin intotdeauna proprietarului, nu posesorului (art.485 C.civ.);

2) art. 1909 C.civ. presupune ca posesorul a dobandit bunul de altcineva decat adevaratul proprietar, pe cand posesorul de buna credintadobandeste fructele chiar daca a dobandit lucrul, pe baza unui titlu viciat, de la adevaratul proprietar, de exemplu, titlul este lovit de nulitate absoluta ori relativa.

Fundamentul dobandirii fructelor de catre posesorul de buna credinta se gaseste in motive de echitate. Posesorul a fost de buna credinta si a perceput fructele, pe care a putut sa le consume, crezandu-se proprietar. Daca ar fi obligat sa restituie fructele culese, ar fi pentru el o sarcina foarte grea si nemeritata, caci el a folosit fructele pentru consum nu pentru a se imbogati. Desigur, proprietarul sufera o anumita paguba. Dar intre un proprietar neglijent care a lasat ca lucrul sa ajunga in stapanirea altcuiva si un posesor de buna credinta, este de preferat acesta din urma, caci buna sa credinta a fost intarita si de pasivitatea proprietarului.

Rezulta ca posesorul de buna credinta retine fructele si cu titlu de pedeapsa pentru proprietar, care    nu a dat dovada de grija corespunzatoare pentru nu a pierde posesia lucrului sau. Unii autori considera chiar ca aceasta pedeapsa justifica singura retinerea fructelor de catre posesorul de buna credinta.

16. Situatia in cazul proprietatii publice. In cazul bunurilor proprietate publica si care se gasesc in afara circuitului civil, in acest sens art.135 pct.4 si 5 din Constitutie, nu se aplica regula ca posesorul de bun acredinta are dreptul la fructele produse de lucru. Drept urmare daca fructele au fost culese ori incasate de posesor, acesta din urma trebuie sa le restituie. Ar urma ca bunurile din domeniul privat, care sunt in circuitul civil, sunt supuse regulii ca posesorul lor de buna credinta are dreptul la fructele bunului percepute.

17. Situatia posesorului de rea credinta. Acest posesor, adica cel ce a cunoscut viciile titlului sau de dobandire, este obligat sa restituie proprietarului nu numai lucrul posedat, dar si toate fructele naturale, industriale, civile fie ca au fost percepute, fie ca nu au fost percepute din neglijenta sa. Prin urmare, posesorul de rea credinta nu are dreptul la fructele bunului posedat (art.485 C.civ.). Daca le-a cules, e obligat sa le restituie proprietarului, iar daca le-a consumat sa restituie valoarea lor.

La randul sau, pentru a nu se realiza o imbogatire fara just temei, proprietarul este obligat sa plateasca posesorului de rea credinta toate cheltuielile necesare facute de acesta cu lucrul si cele pentru producerea fructelor. In acest sens, art.484 C.civ. obliga pe proprietar sa plateasca posesorului, semanaturile, araturile si munca depusa.

In cazul posesorului de buna credinta, proprietarul trebuie sa-i restituie numai cheltuielile necesare cu lucrul posedat, care se restituie proprietarului, dar nu se pune problema platii cheltuielilor facute pentru producerea fructelor, deoarece aceste fructe se cuvin posesorului de buna credinta.

Daca posesorul de rea credinta instraineaza la randul sau bunul, dobanditorul va fi prezumat de buna credinta, astfel ca acesta din urma va culege fructele si nu le va restitui decat daca se va face dovada ca si el a fost de rea credinta in momentul dobandirii bunului. Dreptul care i se recunoaste posesorului de rea credinta este asadar numai cel de a i se plati cheltuielile ocazionate de producerea si recoltarea fructelor, precum si cele necesare si utile facute asupra bunului, in conditiile stabilite de art.484 si 997 C.civ. .