Caracterul Real AL Contractului DE Imprumut

CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiuni generale

■ SECȚIUNEA I – Istoric

■ SECȚIUNEA II – Reglementare legală

CAPITOLUL II – Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Noțiunea de contract de împrumut

1. Considerații generale

2. Noțiunea de comodat

3. Noțiunea de mutuum

■ SECȚIUNEA II – Caracterele juridice ale contractului de împrumut

1. Caracterele juridice ale contractului de comodat

1.1. Caracter real al contractului de comodat

1.2. Caracterul gratuit al contractului de comodat

1.3. Caracterul unilateral al contractului de comodat

2. Caracterele juridice ale contractului de mutuum

2.1. Caracterul real și unilateral al contractului de mutuum

2.2. Caracterul translativ de proprietate al contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA III – Deosebirile contractului de împrumut față de alte contracte

1. Deosebirea contractului de comodat de alte contracte

2. Deosebirea contractului de împrumut de consumație de alte contracte.

CAPITOLUL III – Condițiile de validitate ale contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Capacitatea părților

1. Capacitatea părților în cazul contractului de comodat

2. Capacitatea părților în cazul contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA II – Obiectul contractului de împrumut

1. Obiectul contractului de comodat

2. Obiectul contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA III – Forma și dovada contractului de împrumut

1. Forma contractului de împrumut.

2. Dovada contractului de împrumut

2.1. Dovada contractului de comodat.

2.2. Dovada contractului de mutuum

CAPITOLUL IV – Efectele contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Obligațiile comodantului și ale împrumutătorului

1. Obligațiile comodantulu

1.1. Restituirea cheltuielilor de conservare.

1.2. Plata despăgubirilor.

2. Obligațiile împrumutătorului

2.1. Răspunderea pentru vicii.

■ SECȚIUNEA II – Obligațiile comodatarului și ale împrumutatului

1. Obligațiile comodatarului.

1.1. Conservarea lucrului.

1.2. Folosirea lucrului potrivit destinației.

1.3. Suportarea cheltuielilor de folosință (de întreținere).

1.4. Restituirea lucrului.

1.4.1. Scadența obligației de restituire.

1.4.2. Prescripția acțiunii personale în restituire.

1.5. Răspunderea comodatarului.

1.5.1. Suportarea riscurilor de către comodatar.

1.5.2. Pluralitatea de comodatari.

2. Obligațiile împrumutatului.

2.1. Obligația de restituire.

2.1.1. Scadența obligației de restituire.

2.1.2. Prescripția acțiunii în restituire.

2.2. Răspunderea împrumutatului.

CAPITOLUL V – Încetarea contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Încetarea contractului de împrumut de folosință

1. Prin restituirea lucrului.

2. Prin reziliere

3. Prin moartea comodatarului.

■ SECȚIUNEA II – Încetarea contractului de împrumut de consumație

1. Prin plată

2. Alte moduri de stingere.

CAPITOLUL VI – Împrumutul cu dobândă

■ SECȚIUNEA I – Noțiune

1. Noțiunea contractului de împrumut cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut de consumație

2. Lucrul împrumutat

3. Dobânda.

4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești.

5. Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor.

■ SECȚIUNEA II – Contractul de împrumut bancar.

BIBLIOGRAFIE

=== imprumut final ===

CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiuni generale

■ SECȚIUNEA I – Istoric

■ SECȚIUNEA II – Reglementare legală

CAPITOLUL II – Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Noțiunea de contract de împrumut

1. Considerații generale

2. Noțiunea de comodat

3. Noțiunea de mutuum

■ SECȚIUNEA II – Caracterele juridice ale contractului de împrumut

1. Caracterele juridice ale contractului de comodat

1.1. Caracter real al contractului de comodat

1.2. Caracterul gratuit al contractului de comodat

1.3. Caracterul unilateral al contractului de comodat

2. Caracterele juridice ale contractului de mutuum

2.1. Caracterul real și unilateral al contractului de mutuum

2.2. Caracterul translativ de proprietate al contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA III – Deosebirile contractului de împrumut față de alte contracte

1. Deosebirea contractului de comodat de alte contracte

2. Deosebirea contractului de împrumut de consumație de alte contracte.

CAPITOLUL III – Condițiile de validitate ale contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Capacitatea părților

1. Capacitatea părților în cazul contractului de comodat

2. Capacitatea părților în cazul contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA II – Obiectul contractului de împrumut

1. Obiectul contractului de comodat

2. Obiectul contractului de mutuum

■ SECȚIUNEA III – Forma și dovada contractului de împrumut

1. Forma contractului de împrumut.

2. Dovada contractului de împrumut

2.1. Dovada contractului de comodat.

2.2. Dovada contractului de mutuum

CAPITOLUL IV – Efectele contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Obligațiile comodantului și ale împrumutătorului

1. Obligațiile comodantulu

1.1. Restituirea cheltuielilor de conservare.

1.2. Plata despăgubirilor.

2. Obligațiile împrumutătorului

2.1. Răspunderea pentru vicii.

■ SECȚIUNEA II – Obligațiile comodatarului și ale împrumutatului

1. Obligațiile comodatarului.

1.1. Conservarea lucrului.

1.2. Folosirea lucrului potrivit destinației.

1.3. Suportarea cheltuielilor de folosință (de întreținere).

1.4. Restituirea lucrului.

1.4.1. Scadența obligației de restituire.

1.4.2. Prescripția acțiunii personale în restituire.

1.5. Răspunderea comodatarului.

1.5.1. Suportarea riscurilor de către comodatar.

1.5.2. Pluralitatea de comodatari.

2. Obligațiile împrumutatului.

2.1. Obligația de restituire.

2.1.1. Scadența obligației de restituire.

2.1.2. Prescripția acțiunii în restituire.

2.2. Răspunderea împrumutatului.

CAPITOLUL V – Încetarea contractului de împrumut

■ SECȚIUNEA I – Încetarea contractului de împrumut de folosință

1. Prin restituirea lucrului.

2. Prin reziliere

3. Prin moartea comodatarului.

■ SECȚIUNEA II – Încetarea contractului de împrumut de consumație

1. Prin plată

2. Alte moduri de stingere.

CAPITOLUL VI – Împrumutul cu dobândă

■ SECȚIUNEA I – Noțiune

1. Noțiunea contractului de împrumut cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut de consumație

2. Lucrul împrumutat

3. Dobânda.

4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești.

5. Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor.

■ SECȚIUNEA II – Contractul de împrumut bancar.

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

Noțiuni generale

SECȚIUNEA I – Istoric

Cu privire la dreptul roman, contractele reale au apărut la sfârșitul epocii vechi și începutul epocii clasice, cu excepția gajului care a fost sancționat abia în secolul al II-lea e.n.

Apariția contractelor reale trebuie pusă în legătură cu avântul pe care viața economică l-a cunoscut spre sfârșitul republicii și care nu mai putea suporta forma rigidă a contractelor solemne. Prin intermediul lor se realizau operațiuni juridice ca împrumutul de consumație, împrumutul de folosință, constituirea unei garanții reale, păstrarea unor lucruri. Unele dintre aceste operațiuni juridice s-au practicat și în epoca veche a dreptului roman, dar instrumentele tehnice utilizate pentru realizarea lor erau greoaie și imperfecte. Ca o replică dată actelor solemne, contractele reale creează posibilitatea efectuării unor operațiuni economice dintre cele mai diverse, într-o formă simplă și eficientă, cu efecte juridice bine precizate.

Față de contractele formale, precum și față de contractele neformale, contractele reale prezintă anumite caractere în care își află propria identitate. Astfel, toate contractele reale erau desemnate printr-un termen tehnic, corespunzător unor operațiuni juridice determinate, spre deosebire de unele contracte formale care aveau o utilizare generală (sponio laică, stipulațiune). De exemplu, mutuum era utilizat în mod exclusiv în vederea realizării împrumutului de consumație.

Patru din cele cinci contracte reale (fiducia, gajul, comodatul și depozitul) sunt contracte de bună credință, iar unul dintre ele (mutuum) este contract de drept strict. Deși în linia generală a evoluției ideilor juridice contractele neformale au fost asociate conceptului de bună credință, în cazul lui mutuum constatăm o excepție.

În afară de mutuum, care este un contract unilateral, contractele reale sunt sinalagmatice imperfecte. (Desigur aceasta este doar o opinie, opinia generală încadrând între contractele unilaterale și comodatul (s.n.)). În planul efectelor pe care le declanșează contractele reale se situează la zona de interferență dintre contractele formale (care sunt unilaterale) și contractele consensuale, care, cu o singură excepție, sunt bilaterale.

Contractele reale se nasc re, adică prin tradițiunea sau remiterea lucrului. Aici întâlnim o aplicațiune foarte atenuată a regulei ex nudo pacto actio non nascitur, pentru că remiterea lucrului nu este o adevărată solemnitate care, ca în contractele formale să transforme convențiunea în contract. Res se ia doar în considerațiune întrucât servește la fixarea dreptului creditorului (este îndrituit de obicei să reclame chiar lucrul pe care l-a dat, iar nu numai un simplu echivalent) și întrucât servește la precizarea obligației debitorului (nu este obligat în principiu să restituie mai mult, ci exact cât a primit).

Instituțiile lui Justinian citează patru contracte reale: mutuum, comodatul, depozitul și gajul. Pe lângă acestea se poate adăuga fiducia ale cărei funcțiuni principale se confundă când cu depozitul când cu gajul.

Mutuum ca și nexum este un împrumut, însă nu erau amândouă de aceeași natură; pe când cel din urmă era un contract riguros, primul era un împrumut în scop de a îndatora, un serviciu făcut unui vecin sau amic. De aceea, s-a susținut că la origine mutuum era o simplă convenție nesancționată de lege și bazată numai pe încredere. După alții însă, împrumutul de consumație a fost sancționat foarte devreme, poate prin sacramentum, în orice caz prin condictio, în virtutea unei idei de îmbogățire fără cauză. Atunci când se dăduse cu împrumut o sumă de bani, sancțiunea consta în condictio certae pecuniae iar când se împrumutase un lucru cert, în condictio triticaria.

Condictio nu era singura acțiune dată lui tradens pentru a-i asigura redobândirea lucrului în cazul neformării contractului de mutuum; ea era îndreptată contra persoanei care consumase bunul cu bună credință (deși această consumație o liberase față de proprietar). Dacă lucrurile s-ar mai fi aflat în natură, proprietarul avea revendicarea, iar dacă ar fi fost consumate cu rea credință, o actio ad exhibendum.

Transferarea proprietății se efectua de obicei prin traditio; la început se cerea neapărat o transmisiune reală efectuată de la creditor la debitor, mai târziu, apărând idei noi relative la posesie și la tradițiune, s-a permis ca tradițiunea să aibă loc per extranem personam. Asupra acestui punct există două texte fundamentale, unul al lui Africanus, preconizând încă regula cea veche, altul al lui Ulpian susținând sistemul cel nou. Mutuum a fost admis în cazul unui depozit lăsat de la o vreme încolo cu titlu de împrumut, în acela al unui creditor care autorizează pe viitorul său debitor să încaseze și să păstreze ca împrumut o sumă oarecare. Cu timpul s-au admis în această privință soluții și mai îndrăznețe, cum ar fi validitatea mutuumului atunci când accipiens, în urma unei autorizații s-a mulțumit doar cu promisiunea terțului care era debitorul lui tradens.

Deși debitorul nu era obligat, în principiu, să restituie peste ceea ce primise, totuși dreptul roman a cunoscut și a reglementat împrumutul cu dobândă. Se susține în doctrină că apariția monedei a dus la crearea împrumutului cu dobândă. Inițial s-a folosit în acest scop sponsio. Mai târziu a fost folosit și mutuum, care era însoțit de o stipulație în care se prevedea obligația de plată a dobânzii, mutuum nepermițând acest lucru. Această stipulație se numea stipulatio usuarum. Alteori se recurgea la stipulatio sortis et usuarum. Capitalul (sors, caput) putea să fie înapoiat la scadență cu un adaos, dobânda (usurae), dar împrumutul cu dobândă nu mai purta numele de mutuum ci de foenus. Stipulațiunea dobânzii singure se numea stipulatio usurarum, iar stipulațiunea făcută atât pentru capital cât și pentru dobândă, stipulatio sortis et usurarum. Simpla convenție de dobândă rămânea nesancționată de dreptul civil, singurele excepții admise fiind pentru; a) împrumutul de grâne; b) împrumutul acordat de o cetate; c) împrumutul consimțit de bancheri; d) nauticum foenus (împrumutul maritim).

Cifra dobânzii a variat după epoci, Tacit ne arată că maximul consacrat de Legea celor XII Table era unciarium foenus, care după unii romaniști ar fi fost de 1% pe an, după alții 100%, în sfârșit, după alții 8,3 %.

Prin Legea Genucia s-a încercat desființarea dobânzilor în anul 412 ab U. C. această lege a fost ocolită însă pe mai multe căi, cum au fost: mutuum, versura, substituirea unui latin sau aliat. Versura consta în următoarea operațiune: patricianul dădea o sumă cu împrumut pe un termen atât de scurt încât debitorul nu putea să plătească. La scadență, fiind în imposibilitate să plătească, pentru a nu fi executat asupra persoanei sale, debitorul contracta un alt împrumut spre a plăti pe primul creditor. Noul creditor era găsit de primul creditor în schimbul unui comision care în fapt era dobânda deghizată și care atingea o sumă enormă.

Dispozițiile legii Genucia mai puteau fi ocolite și prin substituirea unui latin, întrucât interdicția de a percepe dobânzi se aplica numai cetățenilor. În practică, cetățeanul roman recurgea la serviciile unui latin, omul său de paie, care percepea dobânzi enorme la sumele date cu împrumut. Mai târziu, prohibiția de a percepe dobânzi s-a aplicat și latinilor, dar nici această măsură n-a făcut mai eficientă dispoziția legii Genucia.

De altfel, ea a căzut în desuetudine nu după multă vreme. Numai așa se explică faptul că la începutul secolului I î.e.n. pretorul Sempronius Aselio a fost asasinat de bancheri pentru că intenționa să reintroducă interdicția prevăzută în Legea Genucia.

Fapt este că în epoca lui Cicero se percepea o dobândă de 1 la sută pe lună (usurae centesimae), ceea ce reprezintă 12 la sută pe an.

Dreptul clasic interzicea ca dobânzile întârziate să depășească suma capitalului iar dreptul lui Justinian a stabilit în mod neologic imposibilitatea capitalului de a produce dobânzi când totalul acestora atinsese cifra capitalului.

Tot în materia împrumutului, cu privire la capacitate, o lege Claudia interzicea să se dea cu împrumut fiilor de familie bani restituibili la moartea părintelui. Puțin după aceea, în urma unui patricid, un senatusconsult din timpul lui Vespasian, Sc. Macedonean, lărgise dispozițiile legii Claudia, prohibind împrumutul de bani făcut fiilor de familie, indiferent de scadență și de forma adoptată. Sancțiunea Sc. Macedonean nu era o nulitate de drept. Când violarea senatusconsultului era flagrantă, creditorul n-avea acțiune.

În doctrină s-a susținut că în privința împrumutului de bani există două limitări: prima interzicea guvernatorilor de provincie să împrumute bani în provinciile în care își desfășurau activitatea, iar cea de a doua, interzicea împrumutul fiilor de familie după cum s-a precizat mai sus.

Spre deosebire de mutuum, împrumutul de consumație, comodatul este împrumutul de folosință. Se aseamănă cu mutuum deoarece și el este tot un contract gratuit, la comodat se transmite însă, nu proprietatea, ci numai detențiunea, care se realizează prin tradițiune.

Comodatul era sancționat prin actio commodati directa și contraria.

În istoria statului și dreptului românesc este întâlnit contractul de împrumut bănesc ce se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, cu obligația acestuia de a o restitui la un anumit termen – zi, soroc, vadea – mai ales la o sărbătoarea importantă: Crăciun, Arhanghelii etc., ori după o perioadă de timp calculată în săptămâni, luni, etc. Monedele erau: aspri, unghi, lei, zloți, taleri, florini. De multe ori împrumuturile erau făcut pentru a plăti biruri sau amenzi grele.

Desigur, aceasta reprezintă o scurtă istorie, care nu poate cuprinde întreaga dezvoltare a contractului de împrumut, care în decursul timpului a evoluat până la forma pe care o are astăzi și care va fi analizată în cursul acestei lucrări. De asemenea principalele materiale folosite în această secțiune sunt acelea din materia dreptului roman și istoria statului și dreptului român.

SECȚIUNEA II – Reglementare legală

Din punctul de vedere al reglementării legale contractul de împrumut este reglementat în principal în Codul civil în Cartea III, Titlurile X și XI. Este vorba despre articolele 1560-1590. Ele sunt grupate pe anumite capitole.

Despre natura comodatului se face referire în articolele: 1560, 1561, 1562, 1563 cuprinse în Capitolul I din Titlul X.

Obligațiile comodatarului sunt reglementate în cadrul Codului civil în articolele: 1564, 1565, 1566, 1567, 1568, 1569, 1570, 1571 din Capitolul II din Titlul X.

La obligațiile comodantului se referă articolele: 1572, 1573, 1574, 1575 din Capitolul III din Titlul X.

Cu privire la natura împrumutului sunt articolele din Codul civil: 1576, 1577, 1578, 1579 din Capitolul I din Titlul XI.

Cu privire la obligația împrumutătorului Codul civil cuprinde articolele: 1580, 1581, 1582, 1583 în Capitolul II din Titlul XI.

Cu privire la obligația împrumutatului reglementările se găsesc în articolele: 1584, 1585, 1586 din Capitolul III din Titlul XI.

Despre împrumutul cu dobândă fac referire articolele: 1587, 1588, 1589, 1590 în Capitolul IV din Titlul XI.

În legătură cu art. 1574, 1575 se află art. 1730 pct. 4 și 1737 pct. 4 și 5. Aici se menționează că comodatarul se bucură și de privilegiile celui care a făcut cheltuieli pentru conservarea lucrului.

Cu privire la calcularea dobânzii, deoarece aceasta este considerată a fi un fruct civil, calcularea se va face zi cu zi conform art. 525 C. civ.

În domeniul contractului de împrumut este de menționat faptul că reglementarea legală nu se referă doar la articolele Codului civil ci și la articolele din alte coduri, în special cele comercial și de procedură civilă, dar și la legi speciale.

Trebuie menționat în legătură cu art. 1576 C. civ. că art. 601 și urm. din Codul comercial reglementează împrumutul maritim. În legătură cu art. 1578 C. civ. trebuie avut în vedere și art. 41 din Codul comercial. Acest articol poate fi pus în legătură și cu art. 1584 C. civ. Pentru articolul 1586 C. civ. o anumită importanță o are articolul 43 Cod comercial.

Cu privire la articolul 1589 C. civ. apare o problemă complexă deoarece, pe de o parte, acesta a fost modificat prin Legea din 10 decembrie 1882, iar pe de altă parte prin art. 3 din Decretul 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale dobânda legală aplicabilă raporturilor juridice era stabilită la 6% pe an. Acest act normativ a fost însă abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative.

O lege importantă în domeniul contractelor este Decretul-lege nr. 61/1990. Astfel, instanța a hotărât că, potrivit art. 8 și 9 din Decretul-lege nr. 61/1990 cumpărătorii de locuințe din fondul de stat, care nu au posibilitatea să depună avansul prevăzut de art. 7 pot obține un credit de la CEC cu termen de rambursare de până la 5 ani: CEC – ul este autorizat să acorde cumpărătorilor credite rambursabile cu dobândă anuală.

Acordarea împrumutului se face în baza contractului de împrumut, care se încheie cu respectarea principiului libertății de voință a părților.

Desigur că această enumerare nu poate epuiza toată gama de acte normative prin care se stabilește regimul legal al contractului de împrumut. Astfel, există multe acte normative cu incidență în acest domeniu care nu au fost amintite aici și dintre care o parte vor fi menționate pe parcursul lucrării.

CAPITOLUL II

Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut

SECȚIUNEA I – Noțiunea contractului de împrumut

1. Considerații generale

Împrumutul este de două feluri: împrumut de folosință – comodatul Romanilor – când împrumutatul se obligă să restituie chiar obiectul ce a primit și ) împrumutul de consumație – mutuum la Romani – dacă se stipulează restituirea unui obiect similar (tantundem). Este vorba în ambele cazuri de un contract real care nu ia naștere decât “re”, dar pe când la prima varietate tradițiunea nu are de scop decât acordarea detenției, la secunda se trimite însăși proprietatea; rezultă, prin urmare, că tradens va avea în primul caz acțiunea în revendicare, iar în al doilea o acțiune personală.

Dacă se fixase termen, restituirea nu se poate cere înainte, dacă nu, e lăsat la aprecierea judecătorului; uneori se convine restituirea ad nutum – e precarul roman.

Împrumutul face parte încă dintre contractele unilaterale. Într-adevăr în momentul în care se formează, el nu dă naștere la obligații decât în sarcina împrumutatului care este ținut a restitui. Totuși, se va vedea în continuare, că anumite obligații se pot naște și în sarcina împrumutătorului. Ca urmare, împrumutul face parte din acea clasă de contracte care este denumită uneori contracte sinalagmatice imperfecte. Desigur, aceasta este doar o opinie, opinia dominantă este aceea că împrumutul face parte dintre contractele unilaterale deoarece obligațiile împrumutătorului și ale comodantului au cauze extracontractuale.

2. Noțiunea de comodat

Împrumutul de folosință (comodatul) este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosință temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligația pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa (art. 1560 C. civ.).

În dreptul roman comodatul era considerat un contract de bună-credință, sancționat încă din epoca împăratului August. De asemenea, acțiunea in factum aplicată împrumutului de folosință era cunoscută din vremea lui Mucius Scaevola.

El este întâlnit între instituțiile statului și dreptului românesc și reprezenta un contract real, unilateral, cu singura obligație pentru cel care primea spre folosință gratuită bunuri, unelte sau vite de muncă, de a le restitui la termen.

3. Noțiunea de mutuum

Împrumutul de consumație (împrumutul propriu-zis) este un contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate (art. 1576 C. civ.).

Contractul, prin intermediul căruia romanii realizau împrumutul de consumație, este desemnat în texte fie prin termenul de mutui datio (care este mai adecvat), fie prin cel de mutuum (fără un sens originar precis) a fost pus în legătură cu expresia ex meo tuum fit (de la mine devine al tău).

Părțile în acest contract sunt: a) creditorul sau împrumutătorul, numit mutuum dans este persoana care transmite proprietatea asupra lucrurilor; b) debitorul sau împrumutatul, denumit mutuum accipiens este persoana care primește proprietatea lucrurilor având obligația să-i dea înapoi creditorului lucruri în aceeași cantitate, de același fel și aceeași calitate cu cele primite.

SECȚIUNEA II – Caractere juridice ale contractului de împrumut

1. Caracterele juridice ale contractului de comodat

1.1. Caracter real al contractului de comodat

În ceea ce privește caracterele juridice, comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui fiind necesară atât realizarea acordului de voință, cât și predarea (tradițiunea) lucrului care formează obiectul contractului. Obligația de restituire nu se poate naște câtă vreme lucrul nu a fost efectiv predat. Numai în acele cazuri în care lucrul se află (indiferent cu ce titlu) în posesia sau în detenția comodatarului, contractul real (de împrumut, depozit etc.) se poate încheia solo consensu (art. 1593 alin. 3 C. civ.). De exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, lucrul este lăsat în folosința gratuită a vânzătorului (traditio brevi manu). Pe bună dreptate, în practica judiciară s-a statuat că nici, invers, predarea lucrului nu este în sine suficientă pentru încheierea valabilă a contractului de comodat, atâta timp cât între părți nu s-a realizat un acord de voințe în acest sens.

În materia contractelor reale, predarea este necesară pentru însăși formarea contractului, ea nefiind o obligație izvorâtă din contract, cum se întâmplă în materia contractelor consensuale sau solemne (de exemplu, vânzare-cumpărare, donație etc.).

Pe de altă parte, contractele reale pot fi precedate de o promisiune, de un antecontract care se poate perfecta prin simplul consimțământ al părților și creează obligația de a încheia în viitor, în condițiile stabilite, contractul real.

Fiind un antecontract, deci un contract nenumit, va fi guvernat nu de regulile aplicabile contractului real proiectat, ci de regulile generale, de exemplu, art. 1191 și urm. C. civ. în privința dovezilor, art. 1075 și urm. C. civ. în ceea ce privește răspunderea debitorului pentru neexecutare etc.

În practica judiciară s-a decis că “dacă între părți, deși contractul de comodat s-a încheiat în formă autentică, totuși predarea bunului nu s-a efectuat, contractul neefiind deci perfectat, înstrăinarea bunului de către comodant prin vânzare este valabilă și deci comodatarul nu poate, ulterior înstrăinării, să mai solicite predarea bunului”. De la început se impune sublinierea că, într-adevăr nu s-a încheiat un contract de comodat, întrucât acesta este un contract real, iar încheierea valabilă a contractelor reale implică, pe lângă acordul de voință al părților, și remiterea materială a lucrului. Așadar nu se poate vorbi în cadrul unui act juridic real despre obligația de predare, așa cum face instanța de recurs, fiindcă obligația, ca efect al actului juridic, se naște ulterior momentului încheierii valabile a acestuia, încheiere ce – la actele juridice reale – se poate realiza numai prin predare. Iată deci, chiar dacă voința părților s-a concretizat într-un înscris (autentic sau sub semnătură privată), atât timp cât bunul nu s-a predat, ne vom afla în prezența unui antecontract de comodat.

În cazul antecontractului de comodat, riscurile rămân în sarcina comodantului.

Ce se întâmplă dacă comodantul n-ar mai respecta obligația asumată prin antecontract? Deși într-o opinie s-a susținut că în acest caz comodatarul n-ar avea dreptul decât, eventual, la daune-interese, se consideră că el va putea să-l constrângă pe comodant să-i predea lucrul, când acesta este cerut. Omisiunea în antecontract a datei când va avea loc restituirea bunului impune ca, în caz de conflict, data predării să fie stabilită de judecător.

Cu privire la dreptul comparat, în ceea ce privește chestiunea de a ști dacă comodatul are sau nu un caracter real, adică dacă remiterea lucrului, res, este ca în dreptul roman unul dintre elementele condiționale pentru perfectarea contractului, legislațiile se împart în două grupe: pe de o parte avem Codul francez, italian, portughez, iar de partea cealaltă Codul german și elvețian care admit teoria romană a caracterului real.

Discuția este mai mult de ordin teoretic, deoarece, astăzi, în virtutea principiului libertății convențiilor chiar admițând că contractul nu s-ar perfecta decât prin remiterea lucrului, totuși simpla promisiune de comodat ar putea da naștere unui contract sui generis.

1.2. Caracterul gratuit al contractului de comodat

Comodatul este un contract esențialmente gratuit (art. 1561 C. civ.). Dacă s-ar stipula o contravaloare pentru folosința lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un contract de locațiune de lucruri. Din caracterul esențialmente gratuit al contractului rezultă că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia pentru destinația convenită.

Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de bani, care să reprezinte echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinței. Suportarea contravalorii uzurii de către comodatar nu transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, ci reprezintă o concretizare a obligației de restituire a lucrului în starea în care a fost predat. O asemenea stipulație este admisă implicit (și într-o altă formă) prin art. 1567 C. civ., care permite prețuirea lucrului în funcție de valoarea din momentul contractării.

Gratuitatea contractului de comodat este mai importantă chiar decât aceea a contractului de donație, care poate fi însoțită de sarcini mai mult sau mai puțin importante, fără a-și pierde calitatea de donație.

1.3. Caracterul unilateral al contractului de comodat

Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii – naște obligații numai pentru comodatar. Contractul rămâne unilateral chiar dacă, ulterior încheierii, se nasc anumite obligații și în sarcina comodantului datorită unui fapt posterior și accidental, care nu derivă din voința comună a părților, ci dintr-o cauză extracontractuală; gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără temei, delictul civil.

Dimpotrivă, în unele opinii formulate în doctrina românească în legătură cu dreptul roman se susține că spre deosebire de mutuum care este un contract unilateral, comodatul este un contract sinalagmatic imperfect întrucât presupune obligații nu numai în sarcina comodatarului, ci, uneori, și în sarcina comodantului.

2. Caracterele juridice ale contractului de mutuum

2.1. Caracterul real și unilateral al contractului de mutuum

Împrumutul de consumație – ca și comodatul – este un contract real și unilateral (chiar dacă este cu titlu oneros, deoarece atât obligația de restituire, cât și obligația de plată a dobânzilor incumbă împrumutatului), dar, spre deosebire de comodat, prezintă anumite caracteristici; obiectul contractului îl formează bunuri care sunt deopotrivă fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor; împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile (art. 1577 C. civ.);

Este, de regulă, cu titlu gratuit, însă poate fi și cu titlu oneros (art. 1587 C. civ.). Spre deosebire de comodat care este un contract esențialmente gratuit, adică fără contraechivalent în privința împrumutătorului, contractul de mutuum poate fi gratuit dar și oneros, legea îngăduind ca împrumutătorul să obțină un contraechivalent (dobândă) în schimbul împrumutului acordat de el.

Tardițiunea bunului împrumutat. Aceasta este o condiție esențială pentru validitatea contractului de împrumut de consumație. În absența tradițiunii, chiar dacă există o convenție între părți, ea nu va avea decât valoare de antecontract, care nu este însă identic cu contractul în sine.

În legătură cu dreptul roman se susține că întrucât lucrurile împrumutate erau destinate consumului, creditorul le transmitea debitorului cu titlu de proprietate. Așa cum se știe lucrurile ce se consumă sunt res nec mancipi, iar proprietatea lor se transmite prin intermediul tradițiunii. Datorită acestui lucru, condiția remiterii materiale a lucrului a urmat evoluția fizionomiei tradițiunii.

În epoca veche, remiterea lucrului era materială și directă, cu alte cuvinte ele se transmiteau de la mână la mână. În epoca clasică însă, în anumite cazuri, condiția remiterii materiale a fost suprimată, fiind suficientă înțelegerea părților însoțită de un fapt ce sugera intenția părților de a transmite lucrul.

Condiția tradițiunii bunului conturează caracterul real al contractului. Predarea se poate face și printr-un mandatar. S-a considerat că traițiunea va putea exista și în cazul în care s-a convenit ca “banii deținuți cu titlu de depozit să rămână în mâinile depozitarului cu titlu de împrumut”.

Un alt mod de a face predarea bunului este situația în care se permite împrumutatului să primească bunurile ce se cuvin împrumutătorului; de asemenea, împrumutătorul dă mandat unei persoane să-i vândă un bun, iar suma realizată din vânzare să fie reținută de mandatar cu titlu de împrumut.

În ceea ce privește caracterul real al contractului de mutuum, dacă avem înscrisul constatator al convenției, fără să aibă loc predarea bunului, constituie un simplu antecontract, care nu este echivalent unui împrumut propriu-zis. Momentul încheierii contractului de împrumut îl constituie deci predarea efectivă a bunului, și nu cel al încheierii contractului în formă autentică. Simpla promisiune de împrumut sub forma unui antecontract nu produce efecte juridice specifice acestui contract, constituind doar o promisiune de încheiere a lui.

Menționăm că antecontractul acceptat de împrumutător își va produce efectele, și dacă împrumutătorul va refuza să-și execute obligația, va putea fi obligat la daune interese.

2.2. Caracterul translativ de proprietate al contractului de mutuum

Împrumutul de consumație este translativ de proprietate. Astfel, art. 1577 C. civ. prevede că: ”În puterea împrumutului, împrumutatul devine proprietarul lucrului primit care, pierind, fie în orice mod, piere în contul său”. Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul predării bunului, chiar dacă tradițiunea lui s-a făcut unui terț.

Caracterul translativ de proprietate al contractului face ca acesta să nu poată fi împrumutat altuia. Adevăratul proprietar îl poate revendica de la împrumutat, fără să mai solicite, în prealabil, anularea împrumutului. Cu toate acestea, împrumutatul se va putea apăra invocând art. 1909 C. civ., când a fost de bună-credință.

În legătură cu caracterele juridice și încadrarea contractului de mutuum în diferitele categorii de contracte în dreptul roman se susține că este vorba de un contract nesolemn, dar care ține de o specie aparte a acestor contracte, simpla convenție nefiind suficientă, ea trebuind să fie însoțită de transmiterea proprietății prin tradițiune.

Potrivit dreptului roman, contractul de mutuum ar fi făcut parte din categoria contractelor de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale care se interpretau cu bună credință. În acest caracter al contractului trebuie văzută o reminiscență a fizionomiei contractelor solemne, care prin excelență erau interpretate potrivit literei actului.

SECȚIUNEA III – Deosebirile contractului de împrumut față de alte contracte

1. Deosebirea contractului de comodat de alte contracte

Deși există o oarecare asemănare cu uzufructul, deoarece atât uzufructuarul cât și comodatarul folosesc bunul altuia, deosebirile sunt evidente. Astfel, în timp ce uzufructuarul beneficiază de un drept real, comodatarul are un drept personal; uzufructul poate fi și oneros, iar comodatul nu poate fi decât gratuit; comodatarul nu va putea, asemenea uzufructuarului, să cedeze dreptul său altuia.

Comodatul nu se confundă cu donația, deoarece acest din urmă contract transferă proprietatea, pe când comodatul, nu.

O anumită apropiere s-ar putea face între comodat și locațiunea lucrărilor. Însă cele două contracte se disting printr-un element de fond: locațiunea este întotdeauna oneroasă, pe când comodatul este un contract gratuit.

Deosebirea între comodat și depozit constă în faptul că depozitarul are doar paza bunului dat în depozit, pe când comodatarul se folosește de bunul împrumutat.

2. Deosebirea contractului de împrumut de consumație de alte contracte.

Contractul de împrumut de consumație nu trebuie confundat cu alte contracte.

În primul rând, va trebui să distingem împrumutul de consumație de comodat, deși ambele sunt variante ale împrumutului, în general. Comodatul nu are ca obiect decât bunuri nefungibile, care trebuie restituite în individualitatea lor, comodatarul limitându-se doar a le folosi, fără să le poată consuma sau înstrăina. Dimpotrivă, împrumutul de consumație are ca obiect bunuri consumptibile (bani, cereale etc.), pe care împrumutatul le consumă, urmând să restituie bunuri de același gen și specie. În timp ce comodatul transferă doar dreptul de a folosi bunul, împrumutul de consumație este translativ de proprietate, ceea ce face ca și problema riscurilor să fie rezolvată diferit. Dacă împrumutul de consumație poate fi gratuit său oneros, comodatul nu este decât gratuit.

O oarecare apropiere există între împrumutul cu dobândă și locațiune, dar ceea ce delimitează cele două contracte sunt următoarele: locatarul nu dobândește proprietatea bunului închiriat, pe când la împrumutul de consumație împrumutatul devine proprietar și va trebui să restituie bunuri de aceeași natură; riscurile sunt suportate de locator, pe când la împrumutul de consumație, de către împrumutat; contractul de locațiune este consensual, pe când împrumutul este un contract real.

CAPITOLUL III

Condițiile de validitate ale contractului de împrumut

SECȚIUNEA I – Capacitatea părților

1. Capacitatea părților în cazul contractului de comodat

Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât și comodatarul trebuie să aibă capacitatea pentru a încheia acte de administrare, deoarece contractul nu este unul translativ de proprietate. Deoarece contractul nu este translativ de proprietate, comodantul poate să nu aibă calitatea de proprietar. În schimb, comodatarul nu poate împrumuta lucrul, căci îl deține numai pentru folosință proprie (“spre a se servi de dânsul” – art. 1560 C. civ.), dacă părțile nu s-au înțeles altfel.

Consimțământul părților să nu fie viciat. Sub acest aspect, este necesar să fie întrunite condițiile generale prevăzute de dreptul comun.

Jurisprudența a stabilit, de exemplu, că, dacă un contract de comodat a fost încheiat folosindu-se manopere dolosive, el va fi lovit de nulitate relativă.

Consimțământul, deși viciat, constituie totuși o manifestare de voință, care însă se formează în condiții anormale și de aceea actul juridic respectiv poate fi anulat (art. 961 C. civ.). Voința poate fi viciată fie în conținutul său intelectual – prin eroare ori dol – fie în ce privește libertatea manifestării – prin violență.

2. Capacitatea părților în cazul contractului de mutuum

Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să

aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru actele de dispoziție și să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. Dacă împrumutătorul nu a fost proprietar, dar împrumutatul este de bună-credință, el se va putea apăra împotriva proprietarului prin excepția prevăzută de art. 1909-1910 C. civ. Nu este necesar de presupus că împrumutatul a consumat efectiv lucrul.

Cel care a împrumutat pentru folosință bunul altuia poate deveni creditor; el are dreptul de a reclama restituirea acelui lucru. Dimpotrivă, cel care a împrumutat pentru consumație lucrul altuia, nu devine împrumutător, deoarece nu poate face transferul proprietății bunului altuia. De aici, rezultă că el nu va avea dreptul decât la acțiunea de in rem verso și nu la acțiunea născută din contract pentru restituirea bunului.

Împrumutatul trebuie să aibă și el capacitatea, respectiv, să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru acte de dispoziție. Această cerință se explică prin pericolul la care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să restituie din patrimoniul său o cantitate echivalentă.

Cu privire la această condiție de validitate a contractului de mutuum ea reprezintă o consecință a caracterului translativ al împrumutului de consumație. Astfel, la cele menționate mai sus trebuie adăugat faptul că incapabilii pot încheia acte prin care se realizează împrumuturi de consumație dar numai cu acordul reprezentanților legali și a autorității tutelare (art. 129 alin. 2 și art. 147 C. fam.).

Din punctul de vedere al capacității părților cerută pentru încheierea valabilă a contractului de mutuum se poate observa deosebirea care există între acest contract și cel de comodat. La mutuum este necesară, datorită caracterul translativ de proprietate, capacitatea de dispoziție a părților, pe când la comodat este necesară capacitatea de administrare a părților.

Consimțământul. Sunt aplicabile regulile generale de drept comun, ceea ce înseamnă că consimțământul trebuie să fie liber și neviciat. Contractul nu va exista în cazul în care o parte a înțeles să facă un depozit, iar cealaltă, un împrumut. Rămâne obligația judecătorului ca, în caz de conflict, să stabilească dacă este vorba de un împrumut sau de un alt contract.

Instanțele judecătorești au fost confruntate cu situația în care s-a invocat încheierea contractului de împrumut prin manopere dolosive. Un asemenea contract este lovit de nulitate relativă, împrumutatul având obligația să restituie sumele primite chiar dacă ele sunt scadente.

Jurisprudența a mai stabilit că, în ceea ce-i privește pe soți, ținând seama de prevederile art. 35 din Codul familiei, “un soț poate să acorde singur un împrumut altei persoane, chiar din sume de bani ce au caracter de bun comun și tot astfel poate să exercite singur acțiunea în restituire a unei sume împrumutate, fără a fi necesar consimțământul expres al celuilalt soț”. Împrumutul făcut în scopul săvârșirii unei infracțiuni sau în scop imoral este lovit de nulitate absolută.

SECȚIUNEA II – Obiectul

1. Obiectul contractului de comodat

Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură în individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuințare, consumarea substanței ori înstrăinarea lor.

În mod excepțional, și lucrurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi considerate prin voința părților nefungibile și individual determinate. În aceste cazuri, lucrurile nu sunt folosite potrivit destinației obișnuite, ci la o altă destinație. Poate exista situația în care bunuri cum ar fi banii sau vinul, care sunt bunuri consumptibile prin natura lor, să fie destinate unei expoziții.

Dar, potrivit unei opinii exprimate în doctrină – considerată de majoritatea autorilor ca fiind incorectă – părțile prin voința, lor nu vor putea să considere ca fiind nefungibile bunurile certe, deoarece s-ar ajunge la schimbarea naturii convenției. De exemplu, dacă se împrumută un autoturism, iar părțile convin să fie remis un alt autoturism vom fi în prezența unui contract de schimb.

Dacă contractul nu conține clauze cu privire la folosirea de către împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinației obișnuite, se prezumă că ele sunt fungibile și deci împrumutul este de consumație. Dimpotrivă, dacă s-au predat cu titlu de împrumut lucruri neconsumptibile contractul nu poate fi decât comodat; lucrurile neconsumptibile și care sunt nefungibile potrivit naturii lor nu pot fi considerate de părți ca fungibile și consumptibile, căci în acest caz s–ar schimba natura contractului.

Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru – mobil sau imobil – în măsura în care împrumutarea nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai în anumite condiții. Chiar și drepturile incorporale pot forma obiectul contractului în măsura în care legea specială nu prevede altfel.

În privința bunurilor proprietate publică, se prevede, pe de o parte, inalienabilitatea, iar pe de altă parte, posibilitatea închirierii sau concesionării (art. 135 alin. 5 din Constituție și art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia).

Suprafețele locative pot forma obiectul contractului de comodat în măsura în care, în lumina legislației locative, locatarul are dreptul să subînchirieze, respectiv proprietarul să închirieze și sunt în drept să renunțe la chirie, caz în care contractul capătă caracterul unui comodat.

Dreptul transmis. În temeiul contractului, comodatarul dobândește numai dreptul de folosință, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ.). Pentru evitarea oricărei confuzii legea precizează că proprietarul-comodant păstrează această calitate, cu toate consecințele ce decurg din calitatea de proprietar.

Ca și în cazul gajului, convenția părților este grefată pe tradițiune numai că de data aceasta tradițiunea este utilizată în scopul transmiterii detențiunii și nu a posesiunii. Exercitând o simplă detențiune, dobânditorul lucrului nu dispune de mijloace juridice proprii prin care să se apere împotriva eventualelor pretenții ale terților. Drept urmare în cazul unui conflict cu terțe persoane, comodatarul trebuie să se adreseze comodantului pentru ca acesta să-i asigure protecția juridică.

2. Obiectul contractului de mutuum

Obiectul contractului de mutuum îl formează bunurile fungibile sau consumptibile. Astfel, în mod obișnuit, obiectul contractului de împrumut îl constituie banii; pot însă forma obiectul unui asemenea contract și alte bunuri fungibile sau consumptibile, ca de pildă, alimentele.

Într-o opinie s-a susținut că un lucru consumptibil, care este singur de genul său, poate fi schimbat sau vândut; el nu poate fi împrumutat, deoarece achizitorul va fi obligat pentru a se elibera, la înapoierea unui lucru diferit sau bani.

Dreptul transmis în acest caz este unul de proprietate iar nu simpla detențiune.

SECȚIUNEA III – Forma contractului de împrumut. Dovada

1. Forma contractului de împrumut.

Actele juridice pot fi după forma pe care o îmbracă în momentul încheierii lor consensuale, solemne și reale.

Este consensual acel act juridic în care consimțământul părții sau părților este suficient și necesar pentru încheierea lor, fără a îmbrăca o anumită formă. Ca exemple de acte juridice consensuale pot fi menționate vânzarea-cumpărarea, locațiunea, antrepriza, etc.

Solemn este acel act juridic la a cărui încheiere manifestarea de voință trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă, pentru un asemenea act este o condiție de validitate (e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte solemne, sunt de menționat donația, ipoteca convențională și testamentul.

Anumite condiții de formă sunt cerute însă nu pentru formarea însăși a contractului, ci numai pentru proba lui (ad probationem). Lipsa formei cerute nu ridică actului validitatea, ci numai posibilitatea de a fi dovedit în alt mod decât prin recunoașterea (mărturisirea) celui obligat.

Actul juridic civil real este acel act pentru a cărui naștere valabilă, pe lângă acordul de voință a părților se cere și remitarea materială a bununului la care se referă. Fac parte din această categorie: depozitul, împrumutul, darul manual, etc.

Importanța juridică a acestei clasificări se manifestă în ceea ce privește aprecierea valabilității actelor civile din punct de vedere al formei de încheiere.

În ceea ce privește contractele după modul lor de formare există: contracte consensuale; contracte solemne; contracte reale.

a) Se înțelege prin contractele consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, simpla lor manifestare de voință, neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare – cu unele excepții prevăzute de lege, cum este cazul vânzării-cumpărării, donației de terenuri -, contractele de mandat.

b) Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, de regulă, este forma autentică. Înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru însăși validitatea lui – nu ad probationem ci ad validitatem (ad solemnitatem).

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Dintre contractele solemne menționăm, de exemplu: contractele de înstrăinare a terenurilor care intră sub incidența Legii nr. 54/1998, contracte care trebuie să fie încheiate în formă autentică; contractele de donație, care trebuie să fie încheiate în formă autentică (art. 813 C. civ.); contractele de ipotecă, pentru validitatea cărora este cerută, de asemenea, forma autentică (art. 1772 C. civ.) și altele.

Atunci când se discută categoria contractelor solemne trebuie să se aibă în vedere că, uneori, deși legea cere o anumită normă, de exemplu scrisă, aceasta nu constituie o condiție de validitate a actului, ci o condiție de probă. Astfel, de exemplu, potrivit art. 1705, tranzacția – contract prin care părțile termină un proces sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască – trebuie să fie încheiată în formă scrisă. Prevederea legală este interpretată în sensul că forma scrisă este cerută nu pentru validitatea, ci pentru proba tranzacției; în aceste cazuri nu se admite proba cu martori – ci numai cu înscrisuri – chiar și atunci când valoarea actului ar fi sub 250 lei. De altfel, acesta este și sensul prevederii – care dispune încheierea în scris a tranzacției – de a exclude în această materie proba cu martori.

c) Contractele reale se caraterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinței părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului.

Sunt considerate contracte reale: împrumutul – atât împrumutul de consumație (mutuum), cât și împrumutul de folosință (comodatul) – depozitul și gajul. Este socotit, de asemenea contract real și contractul de transport de mărfuri, deoarece și încheierea acestuia, în majoritatea cazurilor, este marcată de predarea încărcăturii către organizația de transport.

Potrivit definiției date contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul predării lucrului. Înțelegerea părților, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de a contracta – cu caracter unilateral sau sinalagmatic – în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.

Simpla promisiune de împrumut, de gaj, de depozit etc. nu se confundă însă cu contractul de împrumut, gaj, depozit. Promisiunea are valoarea unui antecontract. Obligația de restituire a lucrului, care este specifică pentru împrumut, gaj, depozit, nu se poate naște decât după încheierea efectivă a respectivelor contracte, care se realizează prin predarea lucrului.

Există în literatura juridică și o concepție care neagă categoria contractelor reale, considerându-le, și pe acestea, ca făcând parte din categoria contractelor consensuale. Potrivit acestei concepții – care nu-și are reflectare în stadiul actual al legislației noastre -, ceea ce este esențial pentru formarea oricărui contract, deci și a contractelor reale, este consimțământul părților, chiar neînsoțit de remiterea efectivă a lucrului. Această remitere ar constitui nu o condiție de încheiere a contractului, ci o executare a contractului anterior încheiat prin simplul acord de voință al părților. În această concepție se consideră că din contractul încheiat prin simplul consimțământ se naște obligația pentru una dintre părți de a remite celeilalte lucrul convenit și obligația pentru cealaltă de a restitui lucrul pe care l-a primit în temeiul contractului.

Legislația noastră civilă concepe contractul real cum a fost definit mai sus, ca fiind un contract ce se încheie prin remiterea efectivă a lucrului.

Într-o concepție intermediară se susține printre altele: “Contractele reale sunt în fond contracte consensuale , deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor forme speciale, dar obligațiile specifice lor nu iau naștere decât din momentul remiterii lucrului – re. Numai din acel moment contractul poate purta denumirea sa (depozit, gaj, împrumut)”.

Dar nu se poate spune că în cazul contractului real nu s-ar cere o formă specială pentru încheierea lui. În stadiul actual al legislației noastre, această formă specială este tocmai tradițiunea, remiterea materială al lucrului.

De altfel, pornind de aici, unii autori încadrează contractele reale în categoria contractelor formale, reținând următoarea clasificare a contractelor, după modul lor de formare: A) contracte consensuale; B) contracte formale, cu două subgrupe: a) contracte solemne și b) contracte reale.

Este clar din cele de mai sus că oricare dintre cele două tipuri de contracte de împrumut este un contract real, și ca atare, îmbracă forma unui act juridic real avându-se în vedere cele arătate mai sus cu privire la actele juridice reale.

2. Dovada contractului de împrumut

2.1. Dovada contractului de comodat.

Aceasta se face conform regulilor generale (art. 1191 și urm. C. civ.), fiind suficient ca înscrisul sub semnătură privată, cerut ad probationem dacă valoarea lucrului nu depășește 250 lei, să fie redactat într-un singur exemplar (pentru comodant), cerința multiplului exemplar fiind prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice (art. 1179 C. civ.). Întrucât lucrul este individual determinat nu se aplică nici dispozițiile din art. 1180 C. civ. referitoare la formula “bun și aprobat”, textul vizând numai actele sub semnătură privată care au ca obiect sume de bani sau alte lucruri fungibile.

Faptul material al predării lucrului (nu și negotium) poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare. În acest sens, corect a decis instanța în sensul că numai faptul remiterii bunului, iar nu și titlul cu care s-a făcut, poate fi dovedit cu orice mijloc de plată.

2.2. Dovada contractului de mutuum.

Această dovadă este supusă regulilor generale. Astfel, se impun numai câteva precizări în legătură cu principalele aspecte legate de aplicarea acestor reguli în materia împrumutului de consumație.

Dacă valoarea lucrului împrumutat – fără unirea lui cu dobânzile (art. 1192 C. civ.) – depășește suma de 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată (art. 1191 alin. 1 C. civ.), deci nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumții. Dovada cu martori este însă admisibilă dacă împrumutatul consimte la aceasta sau dacă împrumutătorul dovedește că, în cazul dat, în momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate (art. 1198 C. civ.), fie și morală, de a se preconstitui un înscris sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit. În literatura de specialitate și practica judecătorească noțiunii de imposibilitate morală de a preconstitui un înscris i se dă un înțeles larg, fiind aplicabilă și în cazul simulației. Tot astfel, dovada cu martori și prezumții este admisibilă când există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui și care face verosimil faptul pretins (art. 1197 C. civ.).

Întrucât contractul are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile și este unilateral, înscrisul doveditor al contractului – pentru a avea deplină forță probantă ca înscris sub semnătură privată – trebuie să fie scris în întregime de către împrumutat sau cel puțin acesta să adauge, la finele actului, cuvintele “bun și aprobat” (unul sau altul dintre aceste cuvinte sau o formulare echivalentă), arătând în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească (art. 1180 C. civ.), cu singura excepție a înscrisului autentic nul ca atare, dar valorând înscris sub semnătură privată, fiind semnat (art. 1172 C. civ.) și când operează conversiunea înscrisului autentic, într-un înscris sub semnătură privată. În caz de neconcordanță între conținutul actului și cea arătată în “bun”, obligația se prezumă iuris tantum pentru cantitatea cea mai mică (art. 1181 C. civ.), potrivit regulii de interpretare a convenției în favoarea debitorului (art. 983 C. civ.). În caz de nerespectare a formalităților prevăzute de art. 1180 C. civ., înscrisul este nul ca înscris sub semnătură privată, “nu are forța probantă a înscrisului sub semnătură privată, ci valorează numai ca început de dovadă scrisă ce poate fi completat în dovedirea convenției cu alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori și prezumții”. Neregularitatea înscrisului se acoperă și prin executarea voluntară a obligației de către împrumutat, în limita acestei executări, ori prin recunoașterea expresă sau tacită (rezultând din folosirea în justiție a chitanței de plată parțială eliberată de creditor din care rezultă restul datoriei) a obligației de către împrumutat.

Este suficient ca înscrisul să fie redactat într-un singur exemplar (pentru împrumutător), cerința multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.) fiind prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice (perfecte), iar nu și pentru cele unilaterale cum este împrumutul.

În toate cazurile, instanța chemată a se pronunța în legătură cu dovada contractului de împrumut trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a stabili dacă actul încheiat, fie și în formă autentică sau recunoscut de împrumutat, nu reprezintă un act simulat sau nu ascunde acte sau fapte ilicite. În asemenea situații urmează a se ține seama și de dispozițiile art. 1203 C. civ., care – prin derogare de la dispozițiile restrictive ale art. 1191 alin. 2 C. civ. – permite orice dovadă dacă se pune problema unei fraude la lege (de exemplu, camătă), fraudarea legii printr-o cauză simulată ori a unei situații asimilate cu frauda la lege (de exemplu, falsitatea sau caracterul ilicit ori imoral al cauzei).

Regulile arătate sunt aplicabile și în ceea ce privește proba executării obligației de restituire de către împrumutat, adică în privința chitanței liberatorii semnate de împrumutător (dacă nu există o imposibilitate – fie și morală de a se crea o asemenea chitanță), cu particularitatea că art. 1180 C. civ. Vizează numai nașterea obligației, nu și executarea ei. Se va ține seama, evident, și de regulile speciale referitoare la dovada plății (prezumția absolută ori relativă de liberare a împrumutatului rezultând din restituirea voluntară a titlului de către împrumutător – art. 1138 C. civ. – sau mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță – art. 1186 C. civ.).

CAPITOLUL IV

Efectele contractului de împrumut

SECȚIUNEA I – Obligațiile comodantului și ale împrumutătorului

1. Obligațiile comodantului

Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligații decât în sarcina comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naște unele obligații extracontractuale și în sarcina comodantului. Aceasta rezultă în mod expres din dispozițiile art. 1574 și 1575 C. civ., dar și implicit din interpretarea altor texte de lege.

1.1.Restituirea cheltuielilor de conservare.

Comodantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului, dacă cheltuielile au caracter extraordinar, necesar și foarte urgent (art. 1574 C. civ.). cele trei condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Dacă vreun element lipsește, cheltuielile nu sunt supuse restituirii, de exemplu, cheltuielile care nu sunt necesare, deși se dovedesc utile. Se remarcă faptul că legea ne vorbește doar de cheltuielile cu caracter extraordinar. Într-adevăr dacă este vorba de cheltuieli obișnuite (de exemplu, cheltuielile pentru folosința unui automobil împrumutat), comodantul nu va fi ținut la nici o rambursare. Rezultă că putem considera ca și cum ar fi fost convenit între părți ca comodatarul să suporte cheltuielile necesare folosinței bunului.

Dacă condițiile sunt îndeplinite, obligația de restituire se naște din gestiunea intereselor altuia (art. 987 C. civ.), deoarece comodatarul îndeplinește fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane, sau din îmbogățirea fără justă cauză, dacă condițiile gestiunii de afaceri nu ar fi îndeplinite.

Pe același temei, comodatarul poate cere restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor predate comodantului, dispoziția art. 484 C. civ. fiind aplicabilă nu numai în cazul posesorului (de rea-credință), dar și a detentorului precar.

1.2. Plata despăgubirilor.

Comodantul mai are obligația de a-l despăgubi pe comodatar pentru daunele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoștință de ele și nu le-a adus la cunoștința comodatarului (art. 1575 C. civ.), fiind deci în culpă. Pentru a evita aceste consecințe, comodantul trebuie să dea instrucțiunile necesare folosinței lucrului, dacă este cazul.

În evoluția dreptului din România au existat unele excepții de la această regulă, care desigur nu mai au aplicare în prezent. Astfel, instanța a decis că regula din art. 1575 C. civ., după care comodantul nu poate răspunde decât pentru viciile care-i sunt cunoscute, nu este aplicabilă în cazul când statul dă particularilor armăsari de reproducție, căci prin acest fapt statul urmărește și interesul său de a îmbunătăți rasa cailor în țară în scopul ca pe viitor să-și poată procura numai din țară, iar nu din străinătate, caii necesari serviciilor sale.

Cu privire la răspunderea comodantului prevăzută în art. 1575 C. civ. în dreptul roman se arată că persoana comodantului este obligată să răspundă pentru dolus și culpa lata în cazul în care a rezultat o pagubă pentru comodatar ca urmare a întrebuințării lucrului (de exemplu, cu știință, comodantul a împrumutat un animal bolnav care a îmbolnăvit celelalte animale ale comodatarului).

Întrucât Codul nostru civil (ca și cel francez, de altfel) impune, pentru angajarea răspunderii comodantului condiția relei credințe (cunoașterea viciului și neînștiințarea comodatarului) – ceea ce constituie o diferență față de răspunderea pentru vicii a locatarului, de pildă – se consideră că obligația de desdăunare nu are ca temei contractul ci faptul ilicit (dol).

Răspunderea comodantului este întemeiată pe fapta sa ilicită (dol prin reticență). Dacă însă comodantul nu cunoaște viciile bunului, atunci el nu mai este răspunzător. De altfel, spre deosebire de locator și vânzător, comodantul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului, pe care nu le cunoaște. În cazul că le cunoaște și l-a prevenit pe comodatar de existența lor, iar acesta a acceptat încheierea contractului în aceste condiții, nu va mai exista o răspundere din partea comodantului.

În cazul viciilor aparente, chiar dacă nu au fost aduse la cunoștință, dar comodatarul le putea constata singur, comodantul nu va răspunde.

De asemenea, răspunderea comodantului va putea fi angajată în cazul stânjenirii comodatarului în folosirea lucrului de către terțul căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate. Întrucât contractul de comodat nu este opozabil terțului dobânditor (art. 1441 C. civ. vizează numai locațiunea) și comodantul nu și-a asumat obligația de garanție pentru evicțiune (caz în care ar răspunde contractual), răspunderea lui va putea fi angajată numai delictual, în condițiile art. 998-999 C. civ.

În dreptul german contractul de comodat este reglementat în Codul civil prin articolele 598-606. După ce în art. 599 se prevede răspunderea comodantului doar în caz de dol sau culpă gravă, textul următor reglementează problema răspunderii pentru vicii și pentru evicțiune. Astfel potrivit art. 600 BGB ascunderea cu rea credință de către comodant a unui viciu al bunului împrumutat sau a unui viciu al dreptului cu privire la acel bun (einen Mangel in Rechte) îl obligă la repararea pagubei cauzate comodatarului. În interpretarea acestui text doctrina și jurisprudența fac trimitere la explicațiile date în materie de vicii ascunse și de evicțiune la contractul de vânzare-cumpărare.

2. Obligațiile împrumutătorului

2.1. Răspunderea pentru vicii.

În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligație (pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutatului ca proprietar. Art. 1580 C. civ. care dispune că împrumutătorul este răspunzător (delictual) de daunele cauzate prin viciile ascunse ale lucrului – cunoscute de el și necomunicate împrumutatului – la fel ca și comodantul, este lipsit de importanță practică, căci lucrurile fungibile și consumptibile numai în mod excepțional pot provoca daune.

Această obligație nu își are izvorul în contract, ci în faptul ilicit al împrumutătorului de a nu comunica viciile lucrului împrumutat.

În doctrina mai veche se susține un punct de vedere conform căruia împrumutătorul este obligat la transferul proprietății lucrului împrumutat. Tot în aceeași susținere se arată că această obligație este mai degrabă o condiție de încheiere a contractului decât o adevărată obligație a împrumutătorului.

SECȚIUNEA II – Obligațiile comodatarului și ale împrumutatului

1. Obligațiile comodatarului.

1.1. Conservarea lucrului.

Comodatarul are obligația de a se îngriji de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar (culpa levis in abstracto – art. 1564 C. civ.) și chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat (art. 1566 C. civ.), întrucât contractul este încheiat în interesul său.

S-a considerat că obligația de conservare este una de mijloace. A îngriji bunul ca un bun proprietar înseamnă mai mult decât diligența lui bonus pater familias.

1.2. Folosirea lucrului potrivit destinației.

Comodatarul este obligat să întrebuințeze bunul numai la destinația determinată prin natura lui sau prin acordul părților, sub sancțiunea de a plăti daune-interese (art. 1564 C. civ.) și de a suporta riscul pierii fortuite (art. 1565 C. civ.) și rezilierea contractului potrivit regulilor generale.

Comodatarul nu răspunde de deteriorarea lucrului decurgând din întrebuințarea lui normală și fără culpă din partea sa (art. 1568 C. civ.).

Folosința nu poate fi transmisă asupra unei alte persoane dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în contract. În schimb, la nevoie, lucrul împrumutat poate fi dat în depozit, căci depozitarul nu se poate folosi de lucru, iar păstrarea în depozit nu contravine intereselor comodantului.

1.3. Suportarea cheltuielilor de folosință (de întreținere).

Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinței lucrului, neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli (art. 1569 C. civ.), care sunt un accesoriu al folosinței, iar nu echivalentul ei, pentru a nu transforma comodatul în locațiune. Astfel, cheltuielile necesare pentru uzul curent al lucrului împrumutat (cum sunt, de exemplu, cele legate de hrana necesară unui animal de povară sau combustibilului necesar unui autovehicul) făcute de comodatar nu pot fi cerute de acesta de la comodant, în afară de cazul în care părțile au convenit în acest sens.

1.4. Restituirea lucrului.

Principala obligație a comodatarului este de a restitui la scadență lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). În lumina acestei dispoziții – conforme cu principiul executării în natură a obligațiilor de a face – cât timp părțile nu se înțeleg altfel, comodatarul nu poate oferi iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani a lucrului împrumutat, dacă restituirea în natură este posibilă. Obligația de restituire în natură este principală, iar cea de plată prin contraechivalent numai subsidiară, neputându-se recurge la ea decât în cazul imposibilității executării principale. Obligația de a face nu este o obligație alternativă.

În caz de executare a obligației de restituire prin echivalent, comodatarul este ținut să plătească contraechivalentul în raport cu valoarea bunului din momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Instanța a decis în acest sens ca în caz de neexecutare în natură a obligației de restituire, comodatarul este ținut să plătească contravaloarea lucrurilor împrumutate, care este aceea de la data când se pronunță hotărârea.

Dacă lucrul împrumutat este producător de fructe, o dată cu lucrul comodatarul este obligat să restituie și fructele. El are însă dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea lor (art. 484 C. civ.).

Comodatarul nu poate reține lucrul în compensație invocând creanța ce are contra comodantului (compensația operează când cele două datorii au de obiect lucruri fungibile de aceeași specie). Astfel, în practică s-a decis că din prevederile art. 1570 C. civ., comodatarul nu poate reține lucrul dat în comodat sub cuvânt de compensație, pentru vreo creanță ce ar avea contra comodantului.

Într-adevăr comodatul având de obiect un bun cert, un lucru nefungibil, compensația devine imposibilă, deoarece art. 1145 C. civ, statuează că compensația nu operează decât între două datorii, care deopotrivă au de obiect o sumă de bani sau o cantitate de lucruri fungibile de aceeași specie.

Esența comodatului fiind restituirea aceluiași lucru care a fost dat ca atare, restituirea unui alt lucru de aceeași natură, ar exclude existența contractului de comodat însuși și ar da naștere unui mutuum.

În schimb, comodatarul are drept de retenție până la plata cheltuielilor extraordinare și urgente făcute pentru conservarea lucrului (art. 1574 C. civ.) și a pagubelor provocate de viciile lucrului (art. 1575 C. civ.), care sunt în sarcina comodantului.

Pe timpul exercitării dreptului de retenție, comodatarul nu are dreptul de a folosi în continuare lucrul, retenția conferindu-i numai posibilitatea de a refuza restituirea lucrului împrumutat până la achitarea debitului, dar nu și dreptul de a se folosi de lucru.

În toate cazurile, dreptul de retenție poate fi exercitat numai pentru garantarea creanțelor comodatarului născute în legătură cu lucrul împrumutat, nu și pentru garantarea altor creanțe.

Aceeași problemă este dezbătută de doctrina franceză. Astfel, se susține că potrivit art. 1885 C. civ. fr.. (art. 1570 C. civ. român) nu ar exista un drept de retenție. Se arată că nu este vorba decât de o aparentă prohibiție a dreptului de retenție. Articolul 1885 vizează cazul în care creanța împrumutatului nu își are originea în contractul de împrumut, nici măcar în detenția lucrului. Spre exemplu cazul în care am împrumutat unui prieten o sumă de bani, și am împrumutat de la el argintăria sa pentru a organiza un dineu. Nu am fi în prezența unui drept de retenție până la acoperirea sumei de bani. În acest caz nu există debitum cum re junctum.

Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are drept de opțiune între două acțiuni:

– o acțiune reală în revendicare, care sancționează dreptul său de proprietate și prezintă avantajul că este imprescriptibilă și poate fi intentată și împotriva terțelor persoane, dar implică dovada, uneori dificilă a dreptului de proprietate;

– o acțiune personală, care derivă din contract (ex contractu). Această acțiune prezintă avantajul că îl scutește pe comodant de a mai dovedi dreptul său de proprietate. Dar această acțiune este supusă prescripției extinctive și nu poate fi intentată împotriva terților care ar deține lucrul împrumutat.

Cu privire la competența în vederea verificării legalității, instanța a decis că din prevederile Legii nr. 29/1990 nu rezultă că acțiunile întemeiate pe vătămarea unor drepturi contractuale, în scopul valorificării și a recunoașterii lor, sau a interpretării clauzelor prin care sunt stabilite, ar putea fi intentate pe calea prevăzută în această lege.

Contractul de împrumut, pentru achiziționarea unui apartament construit de stat este un contract civil, iar verificarea legalității clauzelor sale este de competența instanței de drept comun, iar nu de competența instanțelor de contencios administrativ.

Cu privire la obligația de restituire a bunului împrumutat au existat și alte concepții. Astfel, s-a susținut în doctrină că nu sunt obligații convenționale veritabile decât cele care n-ar fi existat dacă părțile nu le-ar fi dat naștere printr-un act special al voinței lor. Obligația de a restitui ceea ce trece asupra depozitarului/împrumutatului nu este cu adevărat o obligație convențională; ea se naște ex re, este un fapt al posesiei unui lucru al altuia, și ar fi luat naștere chiar dacă lucrul ar fi ajuns în mâna detentorului său actual fără vreo acțiune a proprietarului.

1.4.1. Scadența obligației de restituire.

Comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte de împlinirea termenului stipulat sau – dacă nu s-a prevăzut un termen – înainte de a se fi îndestulat trebuința comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului (art. 1572 C. civ.). În cazul în care părțile nu au prevăzut un termen, iar lucrul este de o folosință permanentă, termenul restituirii urmează să fie stabilit de instanță, căci folosința nu poate dura la infinit sau să depindă exclusiv de voința comodatarului, el fiind obligat să restituie lucrul (art. 1560 C. civ.). Într-o altă opinie se susține că în cazul în care nu s-a stabilit un termen de restituire, iar lucrul nu este de unică folosință ci de una perpetuă, termenul de restituire curge de la data încheierii contractului.

Pe de altă parte, restituirea lucrului nu poate să depindă exclusiv nici de voința comodantului, dacă posibilitatea denunțării unilaterale nu a fost prevăzută în contract.

Dacă comodantul ar cădea într-o trebuință mare și neprevăzută, instanța poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea lucrului chiar înainte de expirarea termenului stipulat sau înainte de satisfacerea trebuințelor sale (art. 1573 C. civ.). această regulă derogatorie se explică prin caracterul gratuit al comodatului.

1.4.2. Prescripția acțiunii personale în restituire.

În funcție de scadența obligației de restituire se rezolvă și problema privind începutul cursului prescripției extinctive. Astfel, termenul general de prescripție începe să curgă de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinței comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958). Dacă lucrul este de folosință permanentă și părțile nu au convenit un termen, prescripția începe să curgă de la data încheierii contractului (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958). Părerea este formulată critic, după cum se arată la nota de mai sus, la adresa următoarei decizii judecătorești: instanța a decis că dacă părțile nu au fixat un termen de restituire a obiectului împrumutat sau nu au stabilit un anumit mod de folosință, termenul de prescripție, în care se poate intenta acțiunea în restituire sau în despăgubire, se socotește de la data la care trebuie făcută restituirea și care, în acest caz, este socotită pentru un termen scurt, după imediata folosire a lucrului.

În cazul în care lucrul este de folosință permanentă, iar părțile nu au stipulat termenul restituirii, acesta fiind stabilit de instanță (în cadrul acțiunii intentate înainte de împlinirea prescripției calculată de la încheierea contractului), prescripția dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, dacă instanța a stabilit un termen ulterior, de la data împlinirii acelui termen.

1.5. Răspunderea comodatarului.

Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedește că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este consecința folosirii potrivit destinației și fără culpă din partea sa (art. 1568 și art. 1082-1083 C. civ.). Prin urmare, sarcina probei incumbă comodatarului, iar nu comodantului, cum susțin adepții diviziunii obligațiilor în obligații de mijloace (de diligență și prudență) și obligații de rezultat (determinate) și care consideră că obligația comodatarului de a conserva lucrul este o obligație de mijloace (ceea ce se poate susține), de unde însă nu se poate trage concluzia că, comodantul trebuie să dovedească nu numai deteriorarea lucrului, dar și culpa comodatarului.

În dreptul roman se arăta că debitorul răspundea și pentru unele împrejurări care sunt cuprinse în sfera cazului fortuit. Aceasta înseamnă că debitorul răspunde nu numai pentru culpă și dol, ci și pentru custodia.

Comodatarul răspunde și pentru deteriorarea lucrului produsă de către persoana căreia, la rândul lui, i-a încredințat lucrul cu orice titlu. Fapta terțului nu constituie un caz fortuit, exonerator de răspundere pentru comodatar. Chiar și în caz de pluralitate de comodatari, aceștia răspund solidar față de comodant. Cu atât mai mult, comodatarul răspunde dacă a încredințat lucrul unei terțe persoane, fără ca aceasta să fie parte în contract și fără să fi fost împuternicit în acest sens. Comodatarul va avea acțiune în regres împotriva terțului, în baza raportului juridic încheiat cu acesta. Comodantul va putea acționa împotriva terțului pe cale oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului. Nu excludem nici posibilitatea intentării unei acțiuni delictuale, în calitate de proprietar al lucrului, dacă condițiile răspunderii sunt întrunite.

În caz de pieire, evaluarea lucrului se face după momentul în care se pronunță hotărârea (valoarea actuală), astfel încât comodantul să-și poată procura un alt lucru identic cu cel împrumutat, deducându-se echivalentul uzurii bunului survenită în intervalul de timp de la data împrumutării și până la data pieirii lui.

În literatura de specialitate s-a susținut că despăgubirile nu pot fi echivalente decât cu suma care rezultă din evaluarea făcută la data încheierii contractului. La ora actuală în condiții de inflație imprevizibilă, pentru o justă și integrală despăgubire a comodantului, trebuie să i se acorde cu titlu de daune interese o sumă care, pe de o parte, să acopere rata inflației survenită în intervalul de timp de la data împrumutării și până la data pieirii lui.

1.5.1. Suportarea riscurilor de către comodatar.

De regulă riscul deteriorării sau pieirii fortuite este suportat de comodant în calitate de proprietar (res pert domino). Riscurile sunt suportate de comodatar dacă:

– întrebuințează lucrul contrar destinației determinată prin natura lui sau prin convenție (art. 1565 C. civ.);

– prelungește folosința după scadență (art. 1565 C. civ.) și nu dovedește că lucrul ar fi pierit și la comodant (art. 1156 C. civ.);

– ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară lucrul împrumutat (art. 1566 C. civ.), indiferent de valoarea celor două lucruri;

– lucrul a fost evaluat în momentul contractării (art. 1567 C. civ.); Instanța a decis că, în cazul contractului de comodat, comodatarul este răspunzător de pierderea bunului împrumutat, chiar în caz fortuit, dacă a fost prețuit la data împrumutului și nu s-a stipulat contrariul. În acest caz, comodatarul va fi obligat la plata contravalorii bunului dispărut (chiar dacă acesta a fost furat), la valoarea de la data pronunțării hotărârii, situație în care bunul va fi evaluat ipotetic. În nici un caz, însă, acțiunea comodantului nu poate fi respinsă cu motivarea că comodatarul nu are nici o culpă cu privire la dispariția bunului.

– este posibil ca, tacit sau expres, comodatarul să fi luat riscurile asupra sa.

Toate aceste dispoziții cu privire la riscuri sunt supletive, putând fi înlăturate prin acordul părților. De exemplu, comodatarul și-ar putea asuma riscul cazurilor fortuite. În ipoteza evaluării lucrului în momentul contractării, “stipulația contrară” (art. 1567 C. civ.) poate avea ca obiect fie riscurile, fie numai cuantumul despăgubirilor, textul rămânând aplicabil – în acest din urmă caz – în privința riscurilor.

1.5.2. Pluralitatea de comodatari.

Dacă mai multe persoane au împrumutat același lucru, ele răspund solidar față de comodant pentru executarea obligațiilor (art. 1571 C. civ.). Este unul dintre cazurile de solidaritate legală pasivă. De exemplu, folosirea autoturismului pentru altă destinație și timp mai îndelungat decât s-a convenit restituindu-l avariat atrage răspunderea solidară a comodatarilor, cu toate că avarierea s-a produs din culpa unuia dintre ei. În cazurile prevăzute de art. 1565-1567 C. civ. ei suportă solidar riscul pieirii fortuite, chiar dacă nici unul dintre ei nu este în culpă.

Solidaritatea dintre comodatari poate fi înlăturată, total sau parțial printr-o clauză expresă contrară. Într-adevăr, dacă creditorul poate renunța la solidaritate după nașterea obligației (cu respectarea art. 1049 și 1054 C. civ.), nimic nu se opune ca ceastă renunțare să fie consimțită în momentul încheierii contractului.

Doctrina este unanimă a recunoaște că comodatul nu dă naștere nici unei obligațiuni de usagiu din partea comodatarului. Acel care ar fi contractat o astfel de obligațiune de a uza de lucrul împrumutat n-a încheiat în realitate un comodat.

2. Obligațiile împrumutatului.

2.1. Obligația de restituire.

Principala obligație a împrumutatului este de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate (art. 1584 C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății. Cu privire la împrumutul de producte (grâu, semințe, etc.), de asemenea, restituirea se va face în cantitatea și calitatea împrumutului efectiv primit, indiferent de creșterea sau scăderea valorii acestor bunuri în intervalul de timp de la data contractării și până la scadență.

Într-adevăr instanța a hotărât că obligația ce rezultă dintr-un împrumut pe bani, fiind totdeauna pe aceeași sumă arătată în contract împrumutatul este dator a restitui la timpul stipulat aceeași sumă, indiferent dacă cursul monedei este la acea dată scăzut sub valoarea pe care o avea la data împrumutului.

Obligația de restituire a împrumutului este de esența acestui contract (art. 1576 C. civ.), ea funcționând chiar și în cazul în care nu a fost prevăzută în mod expres în contract, fiind întotdeauna subînțeleasă.

Împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligație nu ar fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie subînțeleasă ca o consecință firească, o dată ce se dovedește că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut.

În dreptul roman se admitea ca prin învoiala părților, împrumutatul să restituie mai puțin decât primise, dar nu se admitea să restituie mai mult decât primise, întrucât mutuum este un contract gratuit. Cu toate acestea, în cazul împrumutului de bani, deși în principiu și-a păstrat condiția gratuității, această condiție a fost eludată printr-o stipulație alăturată mutuumului care asigura împrumutătorului încasarea unor dobânzi.

O derogare de la principiul cuprins în art. 1578 (Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract) se găsește în art. 1579 care arată că regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte. În acest caz, debitorul va trebui să restituie doar bunuri de aceeași calitate și cantitate. Aceasta este situația și atunci când împrumutul s-a făcut în monede de aur ori argint și ele nu se vor putea găsi sau vor fi distruse sau vor fi ieșit din circulație. Se va înapoia și aici doar valoarea pe care monedele o aveau în momentul împrumutului.

În practică s-a decis că enunțarea cuprinsă într-un act că s-a primit o sumă într-o monedă oarecare nu implică în sine și obligația de a restitui aceeași monedă. Tribunalul este în drept să aprecieze, după circumstanțele cauzei, care a fost intenția părților.

Valoarea reală a sumei împrumutată nu poate fi alta decât aceea din momentul contractării împrumutului, ca una care reprezintă echivalentul valorii primite iar nu aceea din momentul scadenței, care ar putea să nu reprezinte acel echivalent.

Astfel, când a avut loc un împrumut de ruble, înainte de retragerea lor, debitorul are a restitui o sumă în lei, reprezentând valoarea rublei la data împrumutului, iar nu la aceea a scadenței.

2.1.1. Scadența obligației de restituire.

Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen (art. 1581 C. civ.), iar în lipsa stipulării unui termen, instanța va determina termenul restituirii după împrejurări (art. 1582 C. civ.); la fel și în cazul în care s-a stipulat că împrumutatul va plăti când îi va fi cu putință sau va avea mijloace (art. 1583 C. civ.). În nici un caz instanța atunci când nu s-a stabilit un termen de restituire nu ar putea să considere creanța neexigibilă și să respingă pe acest motiv acțiunea. O asemenea soluție duce la consecința de neacceptat ca împrumutătorul să nu poată obține restituirea decât atunci când împrumutatul ar fi de acord cu acest lucru.

Art. 1583 este aplicabil și în cazul în care părțile indică sursa materială a restituirii lucrului (sumei) împrumutate. O atare prevedere este calificată în literatura de specialitate drept un termen suspensiv incert, care se transformă de către instanță, la cererea creditorului, într-un termen cert.

Calificarea unei asemene clauze drept un termen incert este discutabilă, deoarece termenul incert presupune un eveniment care este sigur că se va produce (fiind incertă numai data producerii lui), or, în cazul dat nu există asemenea siguranță. Astfel fiind, pare mai credibilă ipoteza cu lipsa stipulării termenului de restituire (“va avea mijloace” – art. 1583), când instanța poate să dea împrumutatului un termen potrivit cu împrejurările (art. 1582 C. civ.).

Într-o altă opinie, se consideră că stipulațiile de genul: ”mă oblig să restitui suma împrumutată din vânzarea casei cumpărate” ar institui un termen suspensiv incert; dacă împrumutatul întârzie în îndeplinirea acțiunii de care depinde realizarea sumelor necesare restituirii sau dacă același eveniment a devenit imposibil de realizat din motive neimputabile debitorului, instanța de judecată este în drept ca, la cererea împrumutătorului să transforme termenul suspensiv incert într-un termen cert.

Aceeași calificare și aceeași dispoziție este aplicabilă și în cazul în care împrumutatul se obligă să restituie lucrurile când va voi (cum voluero). Într-adevăr dacă contractul s-ar considera nul în baza art. 1010 C. civ. (condiție pur potestativă din partea debitorului), împrumutatul ar fi obligat la restituire imediată, ceea ce contravine intențiilor părților. În doctrină se consideră că și în această situație este vorba despre un termen incert iar nu de o condiție potestativă, obligația de restituire fiind certă în privința existenței sale și incertă doar în privința momentului executării ei.

În opinia noastră, considerăm că în această situație avem de-a face cu un termen suspensiv incert deoarece este vorba despre un eveniment cert ca realizare, incertitudinea planând numai asupra datei producerii lui.

2.1.2. Prescripția acțiunii în restituire.

În funcție de scadența obligației de restituire se rezolvă problema privind începutul cursului prescripției extinctive. Astfel, în cazul împrumutului cu termen, la expirarea termenului – când se naște și dreptul la acțiune al împrumutătorului – începe să curgă prescripția (art. 7 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958).

Mai dificilă este problema, dacă termenul restituirii nu a fost stipulat (art. 1582 C. civ.) ori când s-a stipulat ca împrumutatul să plătească când va putea sau va avea mijloace (art. 1583 C. civ.) ori când va voi sau se indică numai sursa restituirii. După cum am văzut, în toate ceste cazuri, pe de o parte, restituirea nu poate fi cerută imediat, iar, pe de altă parte, obligația de restituire există, termenul restituirii urmând a fi stabilit de instanță.

Cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în restituirea împrumutului există mai multe opinii. Într-o opinie se susține că termenul de prescripție curge numai de la data stabilită de către instanță ca termen de restituire, iar într-o altă opinie care are în vedere dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr.167/1958, se consideră că acest termen curge de la data încheierii contractului. De asemenea, în cazul unor împrumuturi succesive termenul ar curge pentru fiecare împrumut în parte, iar nu pentru toate. Tot cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție s-a statuat în practica judiciară, în cazul unor împrumuturi succesive acordate de unul și același împrumutător unuia și aceluiași împrumutat, fără stipularea unui termen de restituire, prescripția dreptului la acțiunea în restituire curge pentru fiecare împrumut în parte, iar nu pentru toate, de la data ultimului dintre acestea.

Cu referire la ipoteza indicării numai a sursei restituirii, s-a susținut că acțiunea prin care se solicită instanței stabilirea termenului “precede, cu necesitate, acțiunea în pretenții”, prima acțiune putând fi exercitată oricând, iar pentru cea de a doua prescripția “începe să curgă de la data expirării termenului de plată stabilit de instanță în temeiul art. 1583 C. civ.” După rămânerea definitivă a celei de a doua hotărâri, evident, începe curgerea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

În toate ipotezele în care părțile nu au stabilit termenul restituirii, acesta urmând să fie stabilit de instanță, problemele în discuție urmează să fie soluționate pe o cale mai simplă, mai operativă.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că, pentru stabilirea termenului restituirii instanța trebuie să verifice, pe baza probelor din dosar, existența obligației de restituire, căci nu poate stabili termenul obligației de restituire fără a constata existența obligației. De aceea, nu ar fi necesară și oportună o a doua acțiune în pretenții, chiar dacă împrumutătorul nu a cerut direct obligarea la executare. Stabilind termenul obligației de restituire instanța obligă de fapt pe debitor la restituire. Înseamnă că de la data stabilită începe curgerea termenului de prescripție, dar nu a acțiunii în pretenții (a dreptului material la acțiune), ci a dreptului de a cere executarea silită, asemănător (dar nu identic, fiindcă termenul, în acest caz, este diferit ca natură juridică) situației când “prin hotărâre s-a acordat un termen de grație”.

Mai dificilă este problema prescripției în privința acestei acțiuni unice în justiție; acțiunea este imprescriptibilă sau, dimpotrivă, este supusă dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 care prevede că, în obligațiile “al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”?

În favoarea soluției după care acțiunea (pentru stabilirea termenului) poate fi intentată “oricând”, deci este imprescriptibilă, pledează considerentele că art. 7 alin. 2 “privește drepturile subiective născute dintr-un act juridic cu execuție imediată” și când “momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu momentul nașterii dreptului subiectiv”. În materie de împrumut, împrumutătorul nu poate cere restituirea imediată, căci aceasta ar contraveni scopului contractului, rațiunii pentru care legiuitorii legitimează asemenea raporturi juridice.

Pe de altă parte însă:

– art. 7 alin. 2 se referă la obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit (sau care urmează să se execute la cererea creditorului), necondiționând incidența dispoziției de nașterea dreptului la acțiune, adică exact situațiile vizate de art. 1582 – 1583 C. civ. Suntem deci în situația “în care modalitatea-termen lipsește cu desăvârșire dintr-un act juridic”;

– imprescritibilitatea ar contraveni rostului prescripției de “mobilizarea titularilor drepturilor subiective să-și valorifice drepturile lor într-un termen cât mai scurt…de vreme ce creditorul ar putea întârzia, cât ar dori, data la care ar cere executarea obligației de la debitor”;

– în materia drepturilor de creanță operează principiul prescriptibilității, excepțiile, puține la număr, fiind prevăzute expres de lege și nu vizează ipotezele în discuție;

– este adevărat că împrumutătorul, pentru motivele arătate, nu poate cere imediat restituirea lucrului împrumutat, dar dacă a omis stipularea termenului în contract, poate cere instanței, chiar imediat, în baza art. 1582-1583 C. civ., stabilirea termenului obligației de restituire. În acest sens, se poate spune că momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu momentul nașterii dreptului subiectiv.

Pentru aceste motive, considerăm că prescripția începe să curgă, în toate ipotezele vizate de art. 1582-1583 C. civ., de la data încheierii contractului, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Fără referire directă la această dispoziție, soluția a fost aplicată de instanța supremă în cazul unor împrumuturi cu caracter repetat, succesive și în care nu s-a prevăzut termenul restituirii, stabilind că prescripția nu se raportează la data ultimului împrumut (împrumuturile neavând caracter de unicitate), ci se calculează “pentru fiecare împrumut de la data acordării lui”. Deci restituirea se poate cere în termen de 3 ani de la data încheierii fiecărui contract de împrumut (fără termen), ceea ce este în deplină concordanță cu art. 3 și 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În sfârșit, menționăm că – potrivit regulilor generale aplicabile și în materie de împrumut – după împlinirea termenului de prescripție obligația de restituire a împrumutatului subzistă ca o obligație civilă imperfectă, naturală. Ca atare, în caz de restituire benevolă a lucrului împrumutat – cu sau fără cunoașterea împlinirii termenului de prescripție – împrumutatul nu are dreptul să ceară restituirea prestației efectuate (art. 1092 alin. 2 C. civ. Și art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958). Cu atât mai mult, este valabilă convenția nouă prin care împrumutatul, după împlinirea termenului de prescripție, se obligă să restituie lucrul împrumutat. O asemenea convenție reprezintă o novație valabilă a obligației civile imperfecte, într-una perfectă, a cărei executare se poate obține prin constrângere.

În materie de împrumut sunt aplicabile, evident, și dispozițiile referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției ori repunerea în termenul de prescripție.

2.2. Răspunderea împrumutatului.

Dacă la scadență, deși în principiu genera non pereunt, dacă împrumutatul este totuși în imposibilitate de a restitui lucruri de aceeași natură, el va face plata în bani, după valoarea pe care o au lucrurile la termenul și în locul unde urma a se face restituirea (art. 1585 alin.1 C. civ.), iar dacă termenul și locul restituirii nu au fost determinate, după valoarea lucrurilor din momentul și în locul încheierii contractului (art. 1585 alin. 2 C. civ.).

Se observă că reglementarea cuprinsă în art. 1585 C. civ. (fără corespondent în materie de comodat sau depozit), este derogatorie de la regulile generale ale răspunderii civile contractuale, putând avantaja sau dezavantaja pe una dintre părți. De exemplu, dacă prețul lucrurilor de gen împrumutate a crescut, plata valorii lor după momentul termenului stipulat sau al încheierii contractului nu asigură împrumutătorului posibilitatea procurării altor bunuri asemănătoare (cantitativ și calitativ) cu cele împrumutate. Astfel fiind, textul urmează să fie interpretat și aplicat restrictiv, numai în cazul executării obligației de restituire (prin echivalent) la scadența stabilită în contract sau de instanță. În caz de întârziere în executare, evaluarea daunelor-interese compensatorii urmează a se face, potrivit regulilor generale, după momentul în care se pronunță hotărârea.

În caz de întârziere, împrumutatul datorează și daune-interese moratorii (denumite “dobânzi” de legiuitor) potrivit regulilor generale, însă numai de la data “cererii prin judecată a împrumutului” (art. 1586 C. civ.).

Dacă împrumutatul nu înapoiază, la termenul stabilit, împrumutul său, el trebuie să plătească dobânzi din ziua în care se va fi cerut prin judecată plata acelui împrumut, nu din ziua cererii de plata dobânzilor, întrucât debitorul a fost pus în întârziere din ziua cererii de plată a capitalului.

CAPITOLUL V

Încetarea împrumutului

SECȚIUNEA I – Încetarea comodatului

1. Prin restituirea lucrului.

Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea trebuințelor comodatarului ori termenul stabilit de instanță. În toate cazurile, comodatarul poate restitui lucrul și înainte de scadență, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel (comodatarul obligându-se ca depozitar). Evident, efectele contractului încetează și fără restituirea lucrului, dacă comodatarul devine proprietarul lui prin cumpărare, moștenire etc., întrunirea calităților de creditor și debitor în persoana sa stingând obligația prin confuziune.

2. Prin reziliere.

În caz de nerespectare a obligațiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuințarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor generale, deși contractul este unilateral (iar art. 1020-1021 C. civ. vizează în mod direct numai contractele sinalagmatice) și părțile nu au stipulat un pact comisoriu expres.

Rezoluțiunea și rezilierea împreună cu excepția de neexceutare a contractului și cu teoria riscurilor contractuale sunt considerate în mod tradițional, ca efecte specifice a contractelor sinalagmatice sau, mai exact, efectele specifice ale neexecutării contractelor sinalagmatice.

Iată de ce rezoluțiunea și rezilierea nu se aplică așa numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.

S-a susținut că, din punct de vedere istoric, rezoluțiunea, înțeleasă ca o condiție rezolutorie tacită, a fost inițial dreptul comun pentru contractele unilaterale. Într-adevăr, principala origine istorică a rezoluțiunii în dreptul roman se află pe tărâmul contractelor reale nenumite. Or, prin natura lor contractele reale erau contracte unilaterale. S-a mai observat că redactorii Codului civil francez au transpus în mod eronat dispozițiile art. 1184 (corespondentul art. 1020-1021 din Codul civil român) esența unui paragraf din Tratatul despre obligații de Pothier. Este vorba despre paragraful în care sunt tratate condițiile rezolutorii ca modalități de stingere a obligațiilor. Vorbind despre condiția rezolutorie tacită, Pothier s-a referit la contractele sinalagmatice întrucât numai în cazul lor neexcutarea obligației uneia dintre părți duce la stingerea obligației corelative a celeilalte părți. Această limitare avea în vedere însă numai condiția rezolutorie tacită ca modalitate de stingere a obligațiilor, fără a exclude folosirea pactului comisoriu subînțeles în ipoteza contractelor unilaterale.

Pornind de la concepția care întemeiază rezoluțiunea și rezilierea pe ideea de cauză, s-a susținut că această idee este comună nu numai contractelor sinalagmatice, ci și contractelor unilaterale. Ca urmare, pentru identitate de rațiune, rezoluțiunea și rezilierea sunt aplicabile și contractelor unilaterale în ansamblul lor.

Există însă o inconsecvență evidentă într-o asemenea susținere. Astfel, rezoluțiunea și rezilierea se fundamentează, între altele, pe ideea de cauză, dar într-un înțeles specific; este vorba despre noțiunea de cauză care se manifestă nu numai pe terenul formării contractului, ci și pe terenul executării acestuia. Tocmai datorită acestui înțeles specific este posibilă interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, ca premisă esențială a rezilierii și rezoluțiunii.

În ceea ce privește sancțiunea neexecutării comodatului, comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor generale.

3. Prin moartea comodatarului.

Potrivit art. 1563 C. civ., în principiu, drepturile și obligațiile care derivă din contractul de comodat nu se sting prin decesul uneia sau alteia dintre părțile contractante, ci se transmit pe cale succesorală la erezii celui decedat. Dar dacă contractul a fost încheiat în privința comodatarului, ținându-se seama de persoana lui (intuitu personae), moștenitorii sunt obligați să restituie imediat bunul (art. 1563 C. civ.), chiar dacă în contract s-a prevăzut un termen ulterior.

SECȚIUNEA II – Încetarea contractului de mutuum

1. Prin plată.

Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plății efectuată de împrumutat de bunăvoie.

Întrucât termenul este stabilit, de regulă, în favoarea debitorului, plata se poate face în mod valabil și înainte de termen. Dacă termenul convențional a fost stipulat în favoarea ambelor părți, debitorul va putea face plata înainte de termen numai cu consimțământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul a fost în interesul ambelor părți, dacă contractul sau legea nu prevede altfel.

2. Alte moduri de stingere.

Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, și prin alte moduri de stingere a obligațiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată etc.), inclusiv compensația, el având ca obiect lucruri fungibile.

În caz de moarte a oricăreia dintre părțile contractante, drepturile și obligațiile rezultând din împrumut se transmit asupra moștenitorilor potrivit regulilor generale. Dar termenul restituirii poate fi stabilit în contract în raport cu moartea uneia dintre părți (termen incert). Iar dacă împrumutul s-a acordat intuitu personae, fie și cu termen, moartea împrumutatului atrage exigibilitatea datoriei.

Cât privește rezilierea contractului – înainte de scadență – pentru neexecutare (art. 1020-1021 C. civ.), ea poate fi admisă, inclusiv în materia împrumuturilor bănești (deși împrumutul – fie și cu dobândă – este unilateral și chiar dacă părțile nu au prevăzut un pact comisoriu expres) ca sancțiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligației de restituire, își asumă și alte obligații pe care nu le respectă. De exemplu, împrumutul este cu titlu oneros și împrumutatul nu plătește dobânzile la termen sau dacă împrumutul s-a acordat (chiar cu titlu gratuit), dar cu un scop determinat și împrumutatul folosește lucrul împrumutat cu nerespectarea destinației ori nu prezintă garanțiile stipulate etc.

Întrucât nulitatea intervine pentru a sancționa lipsa unei condiții de validitate a contractului, legea nu arată decât în mod cu totul excepțional că nerespectarea unei dispoziții legale este sancționată cu nulitatea sau că norma trebuie respectată “sub pedeapsa nulității”. În genere, legea prevede numai care sunt condițiile de validitate ale contractului, iar nerespectarea acestora atrage în mod logic nulitatea contractului.

Nulitățile actelor juridice sunt deci virtuale sau implicite și numai în mod excepțional sunt expres prevăzute de lege. Rezultă din cele expuse mai sus că în cazul nulității, cauzele acesteia sunt anterioare sau concomitente încheierii contractului pe când la încetarea contractelor de împrumut prin reziliere cauzele vor fi ulterioare.

CAPITOLUL VI

Împrumutul cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut de consumație

SECȚIUNEA I – Noțiune.

1. Noțiunea contractului de împrumut cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut de consumație

După cum am văzut, împrumutul de consumație poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar și cu titlu oneros. În acest caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligația de restituire, o prestație oarecare în schimbul transferării proprietății lucrului împrumutat. Această prestație, constă, de regulă, într-o sumă de bani, denumită dobândă. De aceea, împrumutul cu titlu oneros poartă numele de împrumut cu dobândă, cu privire la care – prin derogare sau în completarea regulilor prevăzute pentru împrumutul de consumație cu titlu gratuit – se aplică unele norme speciale stabilite în Codul civil (art. 1587-1590) sau alte acte normative.

Textele autorilor latini abundă în informații privind practicarea pe scară largă a sistemului dobânzilor cămătărești. Astfel, istoricul Tacit ne arată că împrumutul cu dobândă, practicat încă din epoca foarte veche, a avut urmări deosebit de grave, generând adânci prefaceri sociale, de natură să accentueze și mai mult deosebirile dintre bogați și săraci. După o serie de interdicții, dreptul clasic a permis creditorului să încaseze dobânzi pentru suma dată cu împrumut, pe baza unei simple convenții alăturate lui mutuum, dar numai în trei cazuri; împrumutul unor mărfuri al căror preț este prin excelență variabil, împrumutul acordat de o cetate și împrumutul maritim.

În istoria statului și dreptului românesc este întâlnit contractul de împrumut bănesc ce se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, cu obligația acestuia de a o restitui la un anumit termen – zi, soroc, vadea – mai ales la o sărbătoare importantă: Crăciun, Arhanghelii etc., ori după o perioadă de timp calculată în săptămâni, luni, etc. Monedele erau: aspri, unghi, lei, zloți, taleri, florini. De multe ori împrumuturile erau făcut pentru a plăti biruri sau amenzi grele.

În cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat (numit în Codul civil capital) și dobânda. Și în acest caz împrumutul este un contract unilateral, deoarece atât obligația de restituire a lucrului împrumutat cât și obligația de plată a dobânzilor incumbă împrumutatului.

2. Lucrul împrumutat.

În cazul împrumutului de bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor (principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ.), cu excepția cazului când prin acte normative speciale se dispune altfel. Dacă schimbarea valorii monedei are loc după scadență și după ce debitorul a fost pus în întârziere, se admite reevaluarea sumei împrumutate. Această soluție este valabilă deoarece art. 1578 alin. 2 C. civ. prevede că restituirea sumei împrumutate se face în suma împrumutată în măsura în care sporirea sau scăderea valorii monedei s-a produs “înainte de epoca plății”, de unde, per a contrario, când variațiile monetare se produc după scadență, restituirea trebuie făcută prin raportare la variațiile valorice menționate, împrumutatul fiind ținut să suporte cu titlu de daune-interese diferența de la valoarea nominală până la valoarea reală a monedei.

Dispozițiile art. 1578 sunt supletive și, deci, părțile sunt libere să convină asupra unor clauze prin care să se țină seama de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate (indexare), astfel încât împrumutătorului să i se restituie la scadență bunuri (inclusiv bani) echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

3. Dobânda.

În istoria dreptului și statului românesc, dobânda, numită mai târziu baș, putea fi capitalizată, luându-se astfel dobândă la dobândă (baș peste baș) și se calcula la început “din zece doisprezece pe an”: adică două rate în plus, deci 20%.

În caz de neplată la termen datornicul era pasibil de executarea silită, urmărit în averea sa.

În esență, dobânda este o contraprestație pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului pe lângă aceea de restituire a lucrului împrumutat în sine. Această contraprestație constă, de cele mai multe ori într-o sumă de bani, dar nimic nu se opune ca ea să constea și în alte bunuri mobile.

Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi (sub forma unei sume de bani sau alte lucruri mobile), este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză, dobânda nu este datorată de drept. Într-adevăr, potrivit art. 1587 C. civ., în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile “se pot stipula dobânzi”; prin urmare, în lipsă de stipulație, împrumutul este cu titlu gratuit.

Instanța a hotărât că atunci când este vorba de un împrumut de bani, părțile pot să stipuleze orice dobânzi ar voi, conform art. 1587. Și nepunerea în întârziere a debitorului nu poate să atragă, ca consecință pentru creditor, pierderea întregii dobânzi stipulată numai de la cererea în judecată. Iar cererea în judecată este o punere în întârziere prin excelență, pe motiv că creditorul nu se mai adresează pur și simplu la debitor, ca în punerea în întârziere, ci la justiție de la care cere ca debitorul să fie condamnat la executarea obligației sale conform contractului. Instanța a hotărât că potrivit art. 1088 C. civ., dacă nu există dispoziții legale care să prevadă că dobânda curge de drept, aceasta se datorează numai din ziua cererii de chemare în judecată.

Aceasta înseamnă că, într-o acțiune având un atare obiect, referitoare la o obligație de a se achita în rate o anumită sumă de bani, dobânda nu va putea fi cerută pentru întreaga sumă ce a constituit obiectul obligației neîndeplinite, ci numai pentru suma restantă la data introducerii acțiunii, chiar dacă sumele achitate până în acel moment fuseseră plătite cu întârziere.

Cu toate acestea, dacă împrumutatul plătește dobânzi fără să fi fost stipulate sau plătește dobânzi mai mari decât cele stabilite, el nu le poate nici repeti, nici imputa asupra capitalului (art. 1588 C. civ.); instanța a decis cu drept cuvânt să condamne pe creditor a plăti dobândă la o sumă de la data împlinirii ei, iar nu de la cerere, când se constată în fapt că din culpa lui s-a împlinit o sumă mai mare decât trebuia. Această dispoziție din art. 1588 C. civ. se aplică prin recunoașterea unei convenții tacite, rezultând din plata făcută. Cu toată formularea categorică a dispoziției, se admite că restituirea poate fi cerută dacă împrumutatul dovedește că a plătit din eroare.

Dacă părțile au stipulat dobânzi, fără să precizeze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plătească dobânda legală. Se poate prezuma că părțile au avut în vedere cuantumul legal al dobânzii. Această soluție poate fi aplicată și în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale, obligația este purtătoare de dobânzi, dar fără arătarea cuantumului acestora.

Se pune însă întrebarea, care este în prezent dobânda legală, în condițiile în care Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale a fost, pur și simplu, abrogat prin Legea nr. 7/1998, lăsând un vid legislativ în materie? De altfel chiar și înainte de abrogare, dobânda stabilită prin Decretul nr. 311/1954 a fost considerată anacronică, incompatibilă cu legile economiei de piață, căzută în desuetitudine.

Astfel fiind, în practica judiciară, s-a considerat că “prin abrogarea implicită a Decretului nr. 311/1954… ca urmare a actelor normative privind liberalizarea prețurilor și aplicarea mecanismelor de piață…, în lipsa altei reglementări specifice, dobânda legală este dobânda pieței”. Într-o altă formulare, dobânda “ar putea fi dobânda pieței, raportată la dobânda practicată de Banca Națională a României”.

Față de prefacerile economiei și a riscului devalorizării monedei, înserarea în contract a unei clauze privind indexarea dobânzilor, periodic, în funcție de evoluția indicelui prețurilor și a dobânzilor la depunerile populației, este legală conform art. 1578 Cod civil.

Deși aceste soluții au fost pronunțate în materie comercială, unde dobânda este, în principiu mai oneroasă (plus valet pecunia mercantoris quam pecunia non mercantoris), ele pot fi avute în vedere, în lipsa unei reglementări legale, și în materie civilă, care reclamă și ea existența unei dobânzi legale.

În orice caz, putem constata că, datorită “imobilismului legislativului”, în dreptul nostru (printr-o soluție cu totul “originală”) avem o dobândă legală fără lege, cuantumul ei concret urmând a fi stabilit, de la caz la caz, de instanța competentă, în funcție de dobânda pieței practicată în relațiile civile.

În principiu, dobânda se calculează numai asupra capitalului (asupra sumei împrumutate), pentru că – în condițiile perceperii de dobândă la dobândă (dobândă compusă, numită anatocism) – împrumutul ar deveni prea oneros. Astfel fiind, potrivit art. 1089 C. civ. și Legii nr. 313/1979 pentru anularea clauzei penale din oarece contracte, convențiile de anatocism în materie civilă sunt valabile numai dacă se încheie pentru dobânzile deja ajunse la scadență, deci pentru trecut (nu în momentul acordării împrumutului, adică cu anticipație) și numai dacă vizează dobânzile datorate pe cel puțin un an întreg.

Dovada plății dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin prezumția (absolută, respectiv relativă) de liberare a debitorului rezultând din remiterea voluntară a titlului (original sau a copiei legalizate a titlului) făcută de creditor debitorului (art. 1138 C. civ.). În materia dobânzilor Codul civil prevede și o regulă specială; dacă împrumutătorul eliberează o chitanță de primire a capitalului, fără a face mențiune în privința dobânzilor, ele sunt prezumate a fi fost plătite (art. 1590). Această dispoziție se explică prin faptul că dobânzile pentru perioada expirată se plătesc cu întâietate sau o dată cu restituirea sumei împrumutate. Prezumția de plată a dobânzilor rezultând din chitanța de plată a datoriei principale este absolută.

Spre a fi invocată prezumția de plata dobânzilor prevăzută de art. 1590, trebuie ca în adeverința dată să se afirme că este dată pentru primirea capitalului, în care caz cu drept cuvânt dacă nu se prevede vreo rezervă pentru procente se poate ca odată cu plata capitalului s-au socotit și plătit și procentele. Când însă este vorba de o chitanță dată de creditor pentru primirea de parte din sumele datorite, nu are aplicație art. 1590, acest caz fiind prevăzut de art. 1111.

Cu toate că art. 1590 C. civ. vizează în mod direct plata integrală a capitalului împrumutat, prezumția urmează a fi aplicată și în caz de plată parțială, dar cu următoarele precizări: dacă chitanța s-a dat, fără rezerve, pentru plata parțială a capitalului datorat, se prezumă plata dobânzii aferente capitalului achitat. În schimb, dacă chitanța este eliberată de creditor pentru primirea unei părți din datorie (care constă din capital și dobânzile aferente), urmează a se aplica regulile imputației plății; suma plătită se impută, cu întâietate, asupra dobânzilor (art. 1111 C. civ.).

4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești.

În această privință se aplică dreptul comun din materia răspunderii contractuale cu următoarele particularități; daunele cominatorii sunt egale cu dobânda legală; creditorul nu este obligat să dovedească paguba suferită întrucât daunele moratorii sunt datorate independent de existența sau întinderea pagubei; punerea în întârziere a debitorului se poate face numai printr-o cerere de chemare în judecată, nu și prin notificare (art. 1088 și 1586 C. civ.).

În legătură cu posibilitatea punerii în întârziere a împrumutatului numai printr-o cerere de chemare în judecată se impun câteva precizări.

În obligațiile bănești, dobânda nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acțiunii, chiar dacă partea din datorie achitată până în acel moment fusese plătită cu întârziere.

Pentru a face să curgă dobânda moratorie este necesar ca ea să fi fost expres solicitată prin acțiune. Prin urmare, dacă creditorul – care are dreptul de a determina limitele acțiunii (art. 130 alin. 3 C. proc. Civ.) – a cerut prin acțiune numai suma împrumutată și nerestituită la scadență, nu începe să curgă dobânda moratorie. Acordarea dobânzilor moratorii nu este însă condiționată de stabilirea relei-credințe a debitorului. Dar, fiind vorba de daune-interese (răspunderea civilă contractuală), nerespectarea obligației de plată trebuie să fie imputabilă debitorului, culpa lui fiind prezumată până la proba contrară (art. 1082-1083 C. civ.) însă dovada cauzei străine neimputabile debitorului îl exonerează pe debitor numai de plata dobânzilor moratorii, nu și de obligația de restituire a sumei împrumutate. La obligațiile pecuniare, pentru a fi exonerat de obligația propriu-zisă, debitorul nu poate invoca niciodată cauze de exonerare de răspundere.

În cazul împrumutului bănesc cu dobândă (convențională sau prevăzută prin norme speciale), dobânda se acordă nu numai de la data cererii de chemare în judecată, ci și pentru trecut, în virtutea convenției sau a legii speciale, întrucât reprezintă fructe civile, iar nu daune-interese pentru neexecutarea unei obligații bănești. Numai că în ipoteza unei dobânzi convenționale sau legale mai mici decât dobânda legală, pentru trecut se va acorda această dobândă, iar de la data introducerii acțiunii dobânda moratorie legală (dacă prin norme speciale nu se prevede altfel).

Dobânda convențională (de natura fructelor civile), prevăzută într-un contract de împrumut cu termen, nu încetează a curge după expirarea termenului de plată (și până la punerea în întârziere a debitorului printr-o cerere de chemare în judecată) căci “nu se poate admite ca un împrumut pentru care părțile au stipulat dobândă, să se transforme, în urma expirării termenului, într-un contract gratuit”.

Dar dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire, deci contractul este cu titlu gratuit și dobânda convențională are caracter moratoriu, trebuie admis, textele ne obligă (art. 1088 și 1586 C. civ.), că dobânda va fi datorată numai din ziua cererii de chemare în judecată și în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda legală.

Regula după care dobânda moratorie se calculează de la data chemării în judecată, se aplică numai în cazul neexecutării obligațiilor bănești contractuale (daune-interese moratorii). În materia răspunderii civile delictuale debitorul este de drept în întârziere. Astfel, de exemplu, în cazul delictelor civile care au ca obiect material o sumă de bani, dobânzile curg de drept, de la data comiterii faptei, iar nu de la data cererii de chemare în judecată. În schimb, dacă obiectul infracțiunii nu este o sumă de bani, la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează numai de la rămânerea definitivă a hotărârii, când daunele s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, având ca obiect plata unei sume de bani producătoare de dobânzi legale până la completa ei achitare.

În caz de plată nedatorată accipiens-ul de rea-credință datorează dobânzi din ziua plății (art. 994 C. civ.), iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii. În schimb, accipiensul de bună-credință datorează dobânzi numai de la data intentării acțiunii în restituire, de la această nemaiputând fi considerat de bună-credință.

5. Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor.

Dacă împrumutatul este obligat să plătească dobânzile prin prestații succesive – în lipsă de stipulație sau dispoziție legală contrară prin prestații anuale, dacă dobânda stabilită este anulată – dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită (art. 12 din Decretul nr. 167/1958), termenul calculându-se de la data exigibilității fiecărei rate de dobândă. După cum s-a observat, deși dobânzile sunt pretenții accesorii, momentul începerii cursului prescripției extinctive pentru acestea nu este legat de începutul prescripției dreptului la acțiune privind pretenția principală. De altfel, principiul accesorium sequitur principale nici nu ar putea fi aplicat, întrucât dreptul la dobânzi nu se naște o dată cu dreptul la creanța principală, el având, în acest sens, o existență proprie (independența dreptului la dobânzi față de creanța principală). Tot astfel, stingerea obligației principale prin plată, dar fără plata dobânzilor, nu atrage după sine stingerea creanței la dobânzi, cu excepția cazului când din chitanța de plată a datoriei principale rezultă prezumția de plată a dobânzilor (art. 1590 C. civ.). Dar dacă împrumutătorul, în chitanța eliberată, a făcut rezervă în privința dobânzilor, obligația accesorie nu se stinge o dată cu cea principală.

Independența creanței având ca obiect dobânzile față de creanța principală (capital) are însă numai caracter relativ; “o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii” (art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958). Astfel fiind, dacă creanța principală s-a stins prin prescripție deoarece acțiunea nu a fost intentată în termenul de trei ani de la scadență, pe cale accesorie se stinge și dreptul la dobânzile convenționale datorate pentru perioada de până la stingerea datoriei principale, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit încă termenul de prescripție. Problema dobânzilor moratorii (datorate în principiu de la data cererii în justiție), evident, nici nu se poate pune, întrucât dreptul la acțiune este prescris. După cum s-a hotărât, “prescripția dreptului la acțiunea în realizarea acesteia atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor”. Evident, dreptul subiectiv al împrumutătorului supraviețuiește atât în privința creanței principale, cât și a dobânzilor (obligație civilă imperfectă, naturală).

În sfârșit, menționăm că aceste reguli privitoare la prescripție se aplică atât în cazul dobânzilor care au natura juridică a fructelor civile (împrumut cu dobândă), cât și în cazul dobânzilor moratorii (daune-interese), cu deosebirea că, în cazul dobânzilor moratorii stabilite prin hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicție, la scadența fiecărei rate de dobândă începe curgerea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită (iar nu a dreptului material la acțiune).

SECȚIUNEA II – Contractul de împrumut bancar.

O varietate a contractului de împrumut o constituie contractul de împrumut bancar.

Actul constatator al acordării creditului bancar este contractul de împrumut cu dobândă care se încheie cu beneficiarul acestuia și în care se consemnează clauzele referitoare la volum, obiect, garanții, termene de rambursare, dobândă etc. Important de reținut este faptul că în cazul contractului de credit acesta are valoarea de înscris autentic și constituie titlu executoriu.

BIBLIOGRAFIE

a) Autori români:

1. D. Alecsandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IX, București, 1910.

2. C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. IV, Editura librăriei “Universala” Alcaly & Co., București 1926.

3. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Tipografia “Naționala” Jean Ionescu & Co., București 1927.

4. George Plastara, Curs de drept civil român, vol VI, Editura “Ancora” S. Benvenisti & Co. București, 1928.

5. Tr. R. Ionașcu, Teoria generală a contractelor și obligațiilor. Curs, București, 1942.

6. Alexandru Diaconescu, Constantin Oprișan, Vasile Stănescu, Dumitru Rizeanu, Principii de drept, Editura științifică, București, 1958.

7. Tudor R. Popescu, P. Anca, Teoria genarală a obligațiilor, București, Editura Științifică, 1968.

8. Tudor R. Popescu, Drept pentru învățământul economic superior, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.

9. Ion M. Anghel, Drept privat roman, vol. II, Editura Hyperion, București, 1991.

10. C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1993.

11. Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1994.

12. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1994.

13. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București 1995.

14. Camelia Toader, Evicțiunea în contractele civile, Editura ALL, București, 1997.

15. Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura ALL, București 1997.

16. Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București 1997.

17. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 1998.

18. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, București 1999.

19. E. Safta-Romano, Contracte civile, Editura Polirom, București 1999.

20. Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Edfitura Lumina Lex, București, 2000.

b) Autori străini:

21. Ambroise Colin, H. Capitant, Droit civil francais, Librairie Dalloz, Paris 1924.

22. M. Planiol, Droit civil, Librairie générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1905.

23. Louis Josserand, Cours de droit civil positif français, Recueil Sirez, Paris, 1933.

c) Revista “Dreptul”:

24. RRD nr. 5/1972

25. RRD nr. 3/1978

26. RRD nr. 3/1979

27. RRD nr. 3/1981

28. RRD nr. 2/1982

29. RRD nr. 11/1982

30. RRD nr. 9/1983

31. RRD nr. 12/1984

32. RRD nr. 5/1985.

33. RRD nr. 10/1986

34. RRD nr. 2/1987

35. RRD nr. 7/1987

36. Dreptul nr. 9/1998

d) Alte surse:

37. Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980.

38. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1986.

39. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție (decizii rezumate) set 2/1992, Ministerul Justiției, București, ianuarie 1993.

40. Ioan Mihuță, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura științifică, București 1970.

41. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984, Editura științifică și enciclopedică, București 1985.