Actiunea In Revendicare a Bunurilor Mobile
CAPITOLUL I
Noțiuni generale despre proprietate
Secțiunea I
Evoluția istorică a proprietății
Marile etape care au fixat momentele istorice ale “proprietății” sunt cunoscute sub denumirile de: etapa proprietății colective, etapa proprietății familiale și etapa proprietății individuale.
1) Etapa proprietății colective. Popoarele primitive erau nomade și își asigurau cele necesare traiului din vânat, iar mai târziu din creșterea vitelor. În această perioadă ele nu și-au construit așezări statornice și nu cultivau pământul.
Ulterior când au abandonat viața nomadă, au început să-și întemeieze gospodării, cu caracter de durabilitate, au ajuns la faza agricolă primitivă, când apare și se dezvoltă proprietatea colectivă asupra pământului.
Această proprietate se prezenta sub forma coproprietății întregului grup ce forma tribul sau satul și reflecta îndeletnicirile oamenilor de la acea dată.
Cu privire la etapa proprietății colective a ginților sunt de menționat urmele lăsate de această proprietate asupra mancipațiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru și asupra sistemului succesiunii legale.
a) Mancipațiunea, modul originar de transmitere a proprietății la romani, presupunea ținerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis. Firește această formă nu se putea aplica la bunurile imobile. Prin urmare în epoca apariției mancipațiunii nu se cunoștea proprietatea privată asupra pământului și caselor, ci numai asupra lucrurilor mobile ca sclavii și vitele, deoarece numai asemenea lucruri puteau fi aduse în fața martorilor și ținute cu mâna de către achizitor.
b) acțiunea în revendicare a îmbrăcat, în epoca veche, forma lui sacramentum in rem. Acesta între alte forme presupunea și prezența lucrului în fața magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor imobile, așa încât, trebuie admis că aceste lucruri nu erau obiecte de proprietate privată; dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privată , forma originară a revendicării ar fi fost elaborată încât să fi fost aplicabilă și în cazul lor.
c) Succesiunea legală era atribuită cui heredes-ilor în lipsa acestora agnaților, iar dacă lipseau și agnații, gentililor.
2) Faza proprietății familiale. De la comunitatea sătească întemeiată de regulă, prin unirea mai multor familii, s-a ajuns la comunitatea familială cuprinzând mai mulți membri descinzând din același autor. În această fază a proprietății familiale, când familia era unită sub autoritatea unui șef, pater familias, este foarte probabil să fi apărut și proprietatea individuală asupra lucrurilor nemișcătoare.
Caracterele proprietății familiale erau:
Proprietatea familială are un caracter inalienabil. Acest caracter este confirmat de mecanismul mancipațiunii, modul originar de transmitere a proprietății asupra lucrurilor mancipi.
Această proprietate are și un caracter indivizibil. În virtutea acestui caracter, după moartea lui pater familias, sui heredis, trăiau într-o stare de indiviziune.
În fine , proprietatea familială are un caracter de coproprietate.
3) Faza proprietății individuale. Dacă proprietatea colectivă se află la originea proprietății funciare, trebuie însă subliniat faptul că de îndată ce popoarele dobândesc o organizare superioară apare și se dezvoltă proprietatea individuală.
Secțiunea I
Tipuri de proprietate în dreptul roman
În vechiul drept roman nu întâlnim la Roma decât o singură formă de proprietate individuală, proprietatea quiritară, a cetățenilor romani. Această formă de proprietate este singura formă până la sfârșitul republicii.
Potrivit unei definiții celebre care însă nu este datorată romanilor, ci comentatorilor posteriori, proprietatea quiritară este ius utendi, fruendi și abutendi. Ius utendi este dreptul de te folosi, ca dreptul de a locui într-o casă; ius fruendi este dreptul de a culege fructele, de pildă dreptul de a culege recolta de pe un pământ și ius abutendi, dreptul de a dispune, ceea ce înseamnă fie a distruge lucrul fie a-l înstrăina.
Referitor la trăsăturile caracteristice ale proprietății quiritare, trebuie subliniat atât caracterul absolut al acesteia cât și cel perpetuu. Astfel, proprietarul este stăpânul absolut al lucrului, exercitarea dreptului său nefiind supusă vreunei îngrădiri.
La aceste caractere s-a adăugat în doctrină și caracterul exclusiv al proprietății quiritare. Caracterul exclusiv presupune că proprietatea quiritară nu poate aparține decât unui cetățean roman, poartă numai asupra unui obiect roman, și nu poate fi transmisă decât printr-un mod de dobândire rezervat numai romanilor.
Proprietatea provincială. Romanii cucerind diferite teritorii lăsau în general locuitorilor dreptul de a se folosi de pământul acestora. Locuitorii provinciilor nu aveau juridicește proprietatea pământului, deși în fapt se comportau ca și proprietarii. Ei aveau numai un drept de folosință pentru care plăteau impozit, drept de folosință desemnat de comentatorii moderni prin expresia de proprietate provincială.
Această proprietate nu avea o denumire proprie ci era desemnată de romani prin expresia lucrurile care sunt in bonis (în bunurile cuiva), iar proprietarul pretorian era denumit “acela care are acțiunea publiciană”, întrucât pretorul nu putea cere direct un drept, ci numai pe calea acțiunii.
Proprietatea pretoriană apare pe la sfârșitul epocii vechi, când comerțul cu sclavi se dezvoltă intens. Dar formele solemne erau o piedică pentru operațiunile comerciale. De aceea în practică părțile se mărgineau să predea lucrul fără să mai recurgă la mancipațiune, deși era vorba de vânzarea unei res mancipi, a unui sclav. O dată cu realizarea uzucapiunii, proprietatea pretoriană dispare, e transformată în proprietate quiritară.
Proprietatea peregrină. Peregrinul nu putea dobândi un lucru potrivit dreptului civil decât dacă avea commercium. Unii dintre peregrini datorită comerțului se îmbogățiseră, ceea ce a necesitat recunoașterea unui drept de proprietate, pe care, de altfel, romanii nu-l numeau astfel, potrivit lui ius gentium.
Proprietatea unică. În timpul epocii postclasice, cele patru forme de proprietate pe care le-am cunoscut se reduc treptat la o singură formă de proprietate (dominium).
Secțiunea II
Proprietatea în vechiul drept românesc
Sunt puține izvoare care să elucideze complet, starea proprietății funciare în țările românești de la colonizarea Daciei de către romani și chiar anterior. Se știe totuși că poporul nostru s-a ocupat de la început cu păstoritul și mai târziu, s-a dedicat muncilor agricole. Este deci probabil că, la fel ca și alte popoare, poporul nostru a cunoscut dreptul de proprietate sub toate aspectele lui, respectiv proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală.
În cadrul obștei sătești existau două tipuri de proprietate:
– stăpânirea devălmașă. Principalul obiect de muncă în cadrul obștei sătești este pământul pe care comunitatea sătească este așezată, îl locuiește permanent și îl muncește. Asupra lui comunitatea are un drept de stăpânire de-a valma, el constituind moșia sa devălmașă.
– stăpânirea personală. La temelia dreptului de stăpânire personală stă munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmășie – pădure, ape, pășune – și care dobândește astfel o valoare nouă. Conducerea obștei autoriza și încuraja asemenea inițiative personale ale membrilor săi și le recunoștea dreptul de folosință exclusivă asupra bunurilor amenajate.
Proprietatea asupra pământului cu structura sa ierarhizată și complexă constituie temelia instituțiilor politice și juridice feudale. Complexitatea este determinată de îmbinarea unor forme de stăpânire devălmașă și personală, diferențiate și prin regimul lor juridic deosebit, ca și prin poziția diferită a titularilor pe scena socială. Urmărind dinamica formelor de proprietate, constatăm că unele dintre ele – străvechi – continuă să existe și în feudalismul dezvoltat, cum este mai ales proprietatea țăranilor organizați în obște, alături de care se dezvoltă, cele care aparțin domnilor, boierilor, mănăstirilor, orășenilor.
1) Proprietatea țărănească asupra pământului corespunde stadiului de dezvoltare a obștei, care păstrează modul de stăpânire devălmașă, dar cu accentuarea tendinței de desprindere din devălmășie și de creștere a stăpânirilor personale.
2) Proprietatea nobiliară. Dreptul asupra unei astfel de proprietăți avea ca obiect moșiile boierești, bisericești și domnești.
Proprietatea boierească provenită din moștenire era întărită de domn și se înstrăina cu respectarea dreptului de protimis al rudelor.
Proprietatea bisericii s-a constituit în mari domenii după întemeierea statelor românești, în principal pe cale a daniilor din partea credincioșilor – domni, boieri, prelați, orășeni, țărani – făcute pentru scopuri pioase, dar și pentru a fi trecuți în pomelnice și a li se face rugăciuni după moartea lor.
Proprietatea domnului cuprindea bunurile personale, ce-i aparțineau ca oricărui membru al clasei feudale, încă dinainte de a fi domn. La acestea se adăugau achizițiile făcute ulterior pe diverse căi juridice și îmbunătățirile realizate din inițiativa și cu cheltuiala proprie.
3) dominium eminens. Legea Țării consacră în țările feudale românești un drept de folosință recunoscut țăranilor aserviți asupra delnițelor pe care le lucrau, un dominium utile aparținând stăpânilor feudali asupra pământului satelor aservite și un dominium eminens, un drept de stăpânire superioară asupra întregului teritoriu al țării, care revenea domnului ca vârf al ierarhiei feudale și ca reprezentant al statului.
Secțiunea III
Noțiunea de proprietate
Cuvântul proprietas apare destul de târziu, fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea după Christos. Primii termeni în domeniu de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea și hereus ce îl indica pe proprietar.
Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiție a mijloacelor de producție, precum și a produselor.
Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu, este definit de normele dreptului obiectiv. Astfel, normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcție de condițiile istorice concrete.
Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit dintre câte poartă asupra lucrurilor.
Ideea de proprietate nu s-a închegat dintr-o dată în mintea omenească, ci dimpotrivă s-a afirmat încetul cu încetul, trecând succesiv prin diferite faze corespunzătoare diverselor grade de civilizație a societății.
Art. 480 din Codul civil arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
În această definiție se observă că:
– dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
– nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate. Într-adevăr, atributele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui (usus sau jus utendi);
b) dreptul de a-i culege fructele și veniturile pe care le poate da (fructus sau jus fruendi);
c) dreptul de a dispune de lucru, fie prin înstrăinare, fie prin consumare (abusus sau jus abutendi).
Art. 480 din C. Civ. se referă la fructus și abusus. Dar, într-un sens larg dreptul “de a se bucura” poate desemna usus și fructus. Din text rezultă, deci, atributele dreptului de proprietate.
Art. 475 alin. 1 din Codul civil precizează că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de lege.
Potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai penea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu, este definit de normele dreptului obiectiv. Astfel, normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcție de condițiile istorice concrete.
Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit dintre câte poartă asupra lucrurilor.
Ideea de proprietate nu s-a închegat dintr-o dată în mintea omenească, ci dimpotrivă s-a afirmat încetul cu încetul, trecând succesiv prin diferite faze corespunzătoare diverselor grade de civilizație a societății.
Art. 480 din Codul civil arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
În această definiție se observă că:
– dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
– nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate. Într-adevăr, atributele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui (usus sau jus utendi);
b) dreptul de a-i culege fructele și veniturile pe care le poate da (fructus sau jus fruendi);
c) dreptul de a dispune de lucru, fie prin înstrăinare, fie prin consumare (abusus sau jus abutendi).
Art. 480 din C. Civ. se referă la fructus și abusus. Dar, într-un sens larg dreptul “de a se bucura” poate desemna usus și fructus. Din text rezultă, deci, atributele dreptului de proprietate.
Art. 475 alin. 1 din Codul civil precizează că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de lege.
Potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În același sens, art. 41 alin. 3 din Constituție prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Dreptul de proprietate este garantat și ocrotit prin art. 41 și 135 din Constituția României. Printr-o astfel de reglementare dreptului de proprietate i se asigură un rol de garanție a libertății de inițiativă privată și acțiune, condiție indispensabilă a unei economii de piață sănătoasă.
Secțiunea IV
Caracterele juridice ale proprietății
Caracterele dreptului de proprietate sunt următoarele:
a) drept absolut. Termenul “absolut” poate fi înțeles:
– opozabil tuturor, cum este orice drept real (erga omnes). Din acest punct de vedere, caracterul absolut al dreptului de proprietate apare în raport cu celelalte drepturi reale și nu în raport de exercițiul atribuțiilor sale. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu este absolut “în el însuși”.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă din aceea că toate persoanele au obligația de a nu face nimic de natură a stânjeni pe proprietar în exercitarea dreptului său. Acest drept nu poate fi încălcat de nimeni, adică el este inviolabil. În legătură cu aceasta în alin. 6 al art. 135 din Constituția României se prevede că “Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”.
– nelimitat, neîngrădit în conținutul său; în acest sens, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece el se exercită “în limitele determinate de lege” (art. 480 C. Civ.).
b) drept exclusiv în sensul că titularul exercită singur toate atributele dreptului de proprietate, cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său. Titularul dreptului de proprietate este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care i le conferă acest drept. Dar și aici trebuie avut în vedere că legea poate să limiteze caracterul exclusiv al proprietății.
Rezultă că ori de câte ori unul dintre atributele dreptului de proprietate a fost dobândit de o altă persoană, sau s-a consimțit la constituirea unei sarcini reale, caracterul exclusiv al dreptului se diminuează.
De asemenea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este diminuat și în cazul coproprietății, când atribuțiile acesteia sunt exercitate în legătură cu unul și același lucru de către mai multe persoane.
O altă limitare în ce privește caracterul exclusiv al dreptului de proprietate o constituie însăși legea. Astfel art. 616 Cod civil recunoaște proprietarului al cărui fond nu are nici o ieșire la calea publică, dreptul de a trece pe proprietatea vecinului.
c) drept perpetuu în sensul că:
– în caz de înstrăinare, reapare în patrimoniul dobânditorului; dreptul de proprietate este cesibil și transmisibil, atâta timp cât obiectul său există; uneori, natura și conținutul dreptului de proprietate se schimbă prin trecerea lucrului de la o persoană la alta; de exemplu, în cazul exproprierii pentru utilitate publică;
– nu se pierde prin moartea titularului său;
– nu se pierde (stinge) prin neîntrebuințare din partea titularului (este imprescriptibil extinctiv).
Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care se află bunul într-un anumit moment al existenței sale.
Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun trebuie să aparțină aceluiași proprietar.
Dacă de regulă, proprietatea nu are o durată limitată în timp sunt situații în care acest principiu nu își are aplicarea. Este situația cesiunii temporare a unui drept când la împlinirea termenului, respectivul drept revine în patrimoniul celui ce l-a cedat.
d) conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (Constituție, art. 41; C. Civ., art. 480).
CAPITOLUL II
Acțiunea în revendicare
Secțiunea I
Acțiunea în revendicare în dreptul roman
În sistemul procedurii formulare sensul originar al noțiunii de acțiune s-a schimbat. Așa cum s-a văzut, în procedura veche acțiunile erau câteva la număr șui se aplicau la cazurile pentru care au fost create. În procedura formulară, acțiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera o formulă. În noul sistem, acțiunea îndeplinește rolul unui mijloc procedural pus la îndemâna persoanelor în scopul valorificării drepturilor subiective. Pentru a asigura o protecție juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul roman a dat acțiunii o vocație universală, în sensul că orice pretenție legitimă putea, în principiu, să capete o sancțiune juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu, deoarece, spre deosebire de dreptul modern, în care acolo unde există drept subiectiv există și acțiune, în dreptul roman nu exista drept fără acțiune specială. Drept urmare, un drept subiectiv era recunoscut ca atare numai dacă exista o acțiune distinctă care să-l sancționeze. Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacțiunilor a fost atenuată prin intervenția pretorului. În virtutea prerogativelor care i-au fost acordate după legea Aebutia, pretorul putea crea o formulă specială și deci, acorda acțiune, ori de câte ori consideră că un anumit interes trebuie protejat.
Acțiuni personale; acțiuni reale. Textele ne spun în mod clar că se înțelegea prin acțiune personală aceea pe care o intentăm contra unei persoane obligată față de noi, și prin acțiune reală aceea prin care urmărim recunoașterea dreptului de proprietate sau a vreunui alt drept purtând asupra unui lucru. Uneori acțiunea reală se definește “orice acțiune care nu este personală” – și mulțumită acestei accepțiuni mai largi se cuprind în grupul nostru acțiunile în care pârâtul nu este determinat încă de la origină, de exemplu, aceea prin care se reclamă o moștenire, aceea care se referă la condițiunea persoanelor; acțiunea reală se dă deci întotdeauna contra unui individ care posedă lucrul, individ care poate să se schimbe în fiece moment, pentru că posesiunea se poate strămuta, pe când acțiunea personală este dată contra cutărui debitor, și care nu poate transmite altora calitatea sa.
Rei vindicatio era acțiunea proprietarului lipsit de posesia lucrului îndreptată în contra persoanei care poseda lucrul fără a fi proprietar. Proprietarul cerea restituirea lucrului cum omni causa.
Prin causa rei se înțelegea tot ceea ar fi dobândit proprietarul dacă păstra neîntrerupt posesia lucrului: fructe, accesiuni, despăgubiri pentru degradările aduse proprietății sale.
Secțiunea II
Noțiunea și caracterele acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Noțiunea acțiunii în revendicare
Cuvântul revendicare își trage originea din expresia latină vindicatio, pe care vechiul drept francez a transformat-o în vendication pentru ca, după aceea adăugându-i-se particula re vocabularul juridic să primească termenul revendication care va căpăta misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.
Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat întotdeauna de o protecție specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor dreptului conțin dispoziții privind ocrotirea dreptului de proprietate. Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate, precum și celelalte drepturi reale principale.
Mijloacele de apărare au fost considerate în doctrină ca fiind acele acțiuni carte permit titularului dreptului de proprietate înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului și asigurarea exercitării lui în condiții normale.
Mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice și mijloace juridice specifice.
Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte constituie acele acțiuni civile care se fundamentează pe drepturile de creanță. Ceea ce este specific acestor acțiuni este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real. În această categorie sunt incluse acțiunile care provin din neexecutarea contractelor, acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, acțiunile în nulitate sau în anulare etc.
Mijloace juridice directe sau specifice de protecție a dreptului de proprietate constau în acele acțiuni care își au fundamentul direct pen dreptul de proprietate sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acțiuni se împart în acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Prin intermediul acțiunilor posesorii se apără posesia și prin ea dreptul de proprietate ca și acțiunea petitorie numită acțiunea în revendicare.
Acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, se numește acțiunea în revendicare. Altfel spus, prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului.
Conform unei alte definiții date în doctrină revendicarea este o acțiune reală, întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiunii unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.
În acest sens , jurisprudența a decis că acțiunea în revendicare este “Acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.
Nu trebuie să se confunde acțiunea în revendicare cu acțiunea de ereditate. Elementul lor comun îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se tinde la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu. Ceea ce le deosebește este faptul că, la acțiunea de petiție de ereditate pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietar al defunctului.
Codul nostru civil nu reglementează expres acțiunea în revendicare, ea fiind consacrată numai de câteva texte răspândite prin cod.
Astfel, referindu-se la instituția prescripției, art. 1909 alin. 2 Cod civil statuează că cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani.
De asemenea, în cartea a II-a titlul I ce se referă la bunuri, art. 471 Cod civil stabilește că sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituțile, acțiunile care tind a revendica un imobil.
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile sau mobile individual determinate, adică acelea de care reclamantul a fost deposedat.
Nu este posibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri cu o valoare egală sau printr-o compensare bănească.
Prin acțiunea în revendicare se pot cere despăgubiri și pentru repararea prejudiciului cauzat, care constituie un capăt de cerere subsidiar revendicării, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra ambelor capete de cereri.
Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Caracterul complex al dreptului de proprietate, posibilitatea lui de fi divizat în dezmembrăminte care au aspectul unor drepturi de sine stătătoare, legătura ce o are cu posesiunea, toate aceste împrejurări imprimă protecției juridice a acestui drept mai multe nuanțe.
Astfel, în afara acțiunii în revendicare, proprietarul poate să exercite și alte acțiuni petitorii cum ar fi: acțiunea confesorie (confessoria in rem actio) prin care se valorifică celelalte drepturi reale principale (dreptul de uzufruct, uz, abitație sau servitute), ori acțiunea negatorie (negativa in rem actio), prin care se contestă în contra tuturor existența acestor drepturi, precum și acțiunea în grănițuire (aceea prin care se determină hotarele unui imobil).
Subsecțiunea II – Caracterele acțiunii în revendicare
a) acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, prin care se apără dreptul de proprietate, deosebindu-se de acțiunile posesorii care apără posesia; conform unei opinii din doctrina mai veche, apărarea posesiei se confundă, după principiile dreptului nostru în materie de mobile corporale, cu apărarea a însuși dreptului real care pretinde a se manifesta prin posesie, fie acel drept proprietatea deplină, fie o dezmembrare a proprietății. Posesorul se confundă cu petitorul și în materie de mobile corporale denumirea de revendicare este întrebuințată de legiuitor, nu numai când dreptul reclamat este proprietatea, ci și atunci când dreptul reclamat constă într-o garanție reală asupra lucrului.
Acțiunea în revendicare care este sancțiunea dreptului de proprietate, primește numele de acțiune petitorie (de la petere, a cere) și tinde a dovedi că reclamantul are în realitate dreptul de proprietate. Acțiunea în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate; reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate;
b) acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece se întemeiază și apără însuși dreptul de proprietate, iar acesta este, prin natura lui, un drept real, care imprimă acțiunii același caracter real. Prin aceasta se deosebește de acțiunile personale, de exemplu acțiunea derivând din contractul de locațiune, ori din contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului, aceste din urmă acțiuni au ca temei dreptul de creanță născut din contract.
De îndată ce caracterul real al proprietății dispare, cum ar fi cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpatorului sau atunci când lucrul a fost iremediabil și definitiv dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretenție în despăgubire, adică într-o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.
c) scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului, ceea ce înseamnă că acțiunea trebuie introdusă împotriva celui care deține acel lucru.
Pentru a se obține acest rezultat, este necesar ca acțiunea să fie îndreptată împotriva aceluia care deține materialmente lucrul.
Dacă pârâtul va declara că detențiunea nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în proces a acelei persoane, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.
d) acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare. În aceste sens, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că “Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiunea privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie”. Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună-credință, dreptul de proprietate al proprietarului inițial s-a stins și nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare.
Secțiunea III
Condițiile, dovada și efectele exercitării acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Condițiile acțiunii în revendicare
Poate exercita acțiunea în revendicare titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.
Deci:
a) coproprietarul sau coindivizarul nu pot introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. După partaj pot introduce acțiunea.
Dacă însă coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, adică a exercitat o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atunci poate introduce acțiunea în revendicare împotriva celorlalți coproprietari.
b) coproprietarul sau coindivizarul nu pot introduce acțiunea împotriva terților. Acțiunea se poate exercita de toții copărtașii cărora le aparține proprietatea. Aceasta deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitatea sa.
Cu toate acestea, în practica judiciară s-a stabilit că: “Acțiunea în revendicare, formulată în comun de toți moștenitorii nu poate fi respinsă pe considerentul că reclamanții nu și-au dobândit titlul de proprietate care ar fi trebuit să fie obținut în cadrul partajului”.
Prin acțiunea în revendicare se urmărește predarea lucrului revendicat în proprietatea și posesia reclamantului, astfel încât atribuirea bunului revendicat în proprietatea deplină și exclusivă a reclamantului înseamnă încetarea stării de coproprietate. Or, în cadrul proprietății comune pe cote-părți, exercitarea atributelor ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate aparține tuturor coproprietarilor. Dacă restituirea bunului revendicat s-ar face numai unuia dintre coproprietari, acesta ar exercita singur atributele ce decurg din dreptul de proprietate asupra bunului, prin aceasta contravenind naturii și regimului juridic al dreptului de proprietate comună pe cote-părți.
În practica judiciară s-a stabilit că: “De vreme ce bunul imobil revendicat este proprietatea comună pe cote-părți a mai multor coproprietari, acțiunea în revendicare formulată numai de unul dintre ei este inadmisibilă, reclamantul având doar un drept limitat asupra bunului”.
c) acțiunea în revendicarea unui bun comun mobil al soților poate fi introdusă numai de unul din ei, deoarece se aplică prezumția de mandat tacit reciproc.
Dacă acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, acțiunea în revendicare nu poate fi introdusă de un singur soț, deoarece nu mai joacă prezumția de mandat tacit reciproc.
Practica judiciară este în sensul că acțiunea în revendicare privind un bun comun soților poate fi introdusă de un singur soț, deoarece este considerată un act de conservare.
În practică, instanțele judecătorești au statuat, în mod constant, că, în orice acțiune în justiție, instanța de judecată este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul de drept procesual nu se poate stabili valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept dedus judecății.
Astfel, într-o speță s-a arătat că: “în orice acțiune privitoare la proprietatea sau folosința unui bun, înainte de a se discuta dreptul pârâtului, asupra bunului, trebuie să se examineze calitatea reclamantului de a introduce acțiunea. Aceasta trebuie respinsă, chiar dacă pârâtul deține bunul fără titlu, atunci când reclamantul nu poate să-și justifice calitatea”.
Calitatea de subiect activ sau pasiv în cadrul acțiunii în revendicare poate să o aibă atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. Cu toate acestea, calitatea de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe drept de proprietate personală o au numai persoanele fizice, fiindcă numai acestea pot fi titularii dreptului de proprietate personală. Dimpotrivă, calitatea de pârât în afară de persoanele fizice o pot avea și persoanele juridice ce posedă nelegitim un bun ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate personală.
Subsecțiunea II – Dovada proprietății asupra bunului revendicat
Reclamantul în acțiunea în revendicare, întrucât pretinde că este proprietarul bunului revendicat, trebuie să dovedească proprietatea sa, conform dreptului comun, căci altfel posesorul va avea câștig de cauză chiar dacă nu a produs nici un titlu deoarece el nu are obligația de a proba.
Așadar, rolul de pârât în litigiile de revendicare constituie unul dintre marile avantaje ale posesorului, deoarece, într-o acțiune în revendicare, cel ce se pretinde proprietar asupra unui imobil fără să aibă și posesiunea acestuia, are sarcina să dovedească dreptul său. În acest sens jurisprudența a decis că față de dispozițiile art. 1909 C. civ., care creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu este obligat să facă dovada proprietății în condițiile art. 1191 C. civ. ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. Odată această dovadă făcută, proba contrară incumbă aceluia aceluia care vrea să-și dovedească dreptul de proprietate, de exemplu în cazul când pretinde că deținătorul bunurilor este detentor precar.
Această regulă, preluată din Codul Calimach își găsește expresia în art. 1169 Cod civil: actori incumbit probatio.
În virtutea textului menționat, reclamantul poate să invoce orice acte care îi atestă dreptul, de asemenea poate să invoce un titlu adică “să dovedească că a dobândit proprietatea bunului revendicat în virtutea unui fapt juridic de natură a transmite proprietatea: contractul moștenirea, testamentul etc.”
Pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra bunului, reclamantul trebuie să facă dovada unui mod originar de dobândire a dreptului său, cum ar fi: uzucapiunea, accesiunea etc. În situația în care revendicantul nu poate face dovada dobândiri dreptului de proprietate asupra bunului prin unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, el va putea invoca titlul în temeiul căruia a dobândit titlul de proprietate asupra bunului ce revendică.
Reclamantul poate să utilizeze și titlurile produse de pârât. Nu este necesar ca pârâtul sau autorii lui să figureze în titlul produs de reclamant, întrucât actele transferă proprietatea au efect erga omnes. Ca atare, pârâtul nu ar putea să conteste autoritatea titlului respectiv la care nu a luat parte, ci poate să opună un alt titlu sau prescripția.
Dovada dreptului de proprietate prin intermediul titlurilor întâmpină, atât în teorie, cât și în practică unele dificultăți. Astfel, o primă dificultate rezultă din însăși dispozițiile art. 973 C. civ., potrivit cărora actele juridice produc efecte numai între părțile contractante. Potrivit principiului relativității efectelor actelor juridice, valoarea probantă a titlului se circumscrie la părțile contractante și la succesorii universali și cu titlu universal ai acestora.
O a doua dificultate în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate prin titluri rezultă din aceea că titlul nu este valabil decât dacă acesta emană de la adevăratul proprietar. Prin urmare, proprietarul trebuie să dovedească că autorul său, care i-a transmis dreptul de proprietate era adevăratul proprietar în temeiul unui titlu valabil, că acesta din urmă l-a dobândit de la autorul său în baza unui titlu valabil, și așa mai departe.
Revendicarea se bazează pe o pretenție de proprietate care trebuie dovedită, aceasta constituind temeiul juridic al acțiunii.
În acest context, proprietarul sub condiție rezolutorie are la îndemână acțiunea în revendicare, întrucât dreptul său până la împlinirea condiției reprezintă un element activ în patrimoniul său.
De asemenea, nudul proprietar ca și superficiarul și uzufructuarul pot intenta o acțiune în revendicare, nu numai proprietarul deplin.
Subsecțiunea III – Efectele acțiunii în revendicare
Dacă o acțiune în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat să restituie bunul către adevăratul proprietar.
O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv deoarece prin ea nu se dă naștere unui nou drept de proprietate, pentru că acesta exista anterior introducerii noțiuni.
Drepturile și obligațiile părților grefate pe obligația de restituire, cum ar fi restituirea fructelor și cheltuielile făcute asupra lucrului, vor fi determinate de buna sau reaua-credință a posesorului pârât și îmbracă aspecte specifice în cazul revendicării imobilelor și respectiv a revendicării mobilelor.
În cazul în care lucrul a pierit din caz fortuit sau forță majoră pârâtul posesor de bună-credință nu poate fi obligat la daune întrucât riscul pieirii lucrului este suportat de către proprietar. Dacă însă bunul ce a pierit a fost asigurat, pârâtul posesor trebuie să restituie indemnizația de asigurare în măsura în care a încasat-o.
Pârâtul posesor de rea-credință restituie integral contravaloarea lucrului dacă nu probează că acesta ar fi pierit și la reclamantul proprietar.
Odată admisă acțiunea în revendicare, restituirea fructelor de către posesorul pârât este reglementată distinct după cum posesorul a fost de bună sau rea-credință cu privire la dreptul pe care l-a pretins asupra bunului.
Dacă posesorul a fost de bună credință, va putea să rețină fructele cuvenite sau percepute până la promovarea acțiunii în revendicare de către proprietarul real.
Posesorul de rea-credință are obligația să restituie toate fructele încasate sau percepute, sau contravaloarea lor dacă le-a consumat ori nu le-a perceput din neglijență.
Referitor la cheltuielile efectuate de pârâtul posesor în legătură cu bunul pe care trebuie să-l restituie, Codul civil recunoaște ca și dreptul roman trei feluri de cheltuieli care pot da naștere la restituiri și anume:
– cheltuieli necesare (impensae necesariae), respectiv cele făcute pentru conservarea lucrului și care dacă nu ar fi fost efectuate lucrul ar fi pierit; în cazul restituirii unui lucru, proprietarul, în lipsă de convenție contrarie, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui.
– cheltuieli utile (impensae utile), adică acele cheltuieli făcute pentru îmbunătățirea lucrului și pe care Codul civil le denumește în art. 771 “ameliorațiuni”. Aceste cheltuieli sporesc valoarea lucrului și deci aduc un folos. Îmbunătățirile nu pot fi confundate cu construcțiile noi ce sunt reglementate de art. 494 Cod civil. Sporirea valorii bunului se apreciază în momentul restituirii lucrului de către posesor.
– cheltuielile de agrement sau voluptuarii (impensae voluptuariae), prevăzute de art. 1346 Cod civil și care au ca scop înfrumusețarea lucrului. Aceste cheltuieli efectuate de către posesor pentru plăcerea lui estetică nu măresc valoarea lucrului.
Restituirea cheltuielilor efectuate de către pârât se întemeiază pe principiul natural că nimănui nu-I este permis să se îmbogățească în detrimentul altuia.
CAPITOLUL III
Acțiunea în revendicare a mobilelor
Secțiunea I
Reglementarea legală în Codul civil a revendicării mobiliare
În reglementarea Codului civil, revendicarea bunurilor mobile are un regim juridic distinct de cea a bunurilor imobile.
Astfel, dacă în ambele ipoteze se aplică principiul potrivit căruia cel ce emite o pretenție trebuie să dovedească temeinicia acesteia, iar pe de altă parte, posesiunea, creează o prezumție că cel ce deține lucrul este proprietarul lui, în materie imobiliară, revendicarea primește și reguli proprii, speciale.
În adevăr, dacă în revendicarea imobiliară, posesorul are avantajul de a figura întotdeauna ca pârât, în revendicarea mobiliară, posesiunea îi asigură acestuia chiar proprietatea lucrului.
Cu privire la reglementarea mai veche a regulilor privitoare la revendicarea mobiliară, în Codul Calimach deși se recunoștea revendicarea bunurilor mobile, reclamantul trebuia să indice semnele particulare ale bunului său pentru a fi deosebit de altele de același fel.
În caz contrar revendicarea nu era primită decât dacă reclamantul producea că pârâtul știa că nu putea dobândi bunul ce era revendicat.
Termenul de prescripție era de 3 ani când bunul mobil era posedat cu bună-credință și de 6 ani pentru lucrurile pierdute sau furate.
În Codul civil român actual articolul 1909 prevede: “Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”
Echivalentul acestui articol în Codul civil francez este art. 2279: “En fait des meubles, la possession vaut titre.
Néanmoins celui qui a perdu ou auquel il a été volé une chose peut le revendiquer pendant trois ans, à compter du jour de la perte ou de la vol, contre celui dans les mains duquel il la trouve; sauf à celui-ci son recours contre celui duquel il la tient.”
Acest articol din Codul civil poate fi pus în legătură cu alte articole din diverse coduri cum ar fi: art. 1910 Cod civil, art. 58 Cod comercial, art. 208 și urm. Cod penal (privitoare la infracțiunea de furt), art. 216 Cod penal (care incriminează însușirea bunului găsit).
Secțiunea II
Generalități
Originea regulei en fait des meubles nu trebuie căutată în dreptul roman, deoarece acesta nu accepta nici o derogare de la principiul exprimat de formula nemo plus juris, revendicarea fiind admisă, cu aceeași eficacitate, atât în materie de lucruri nemișcătoare cât și în materie de lucruri mișcătoare, afară bineînțeles, de cazul când lucrul ar fi fost dobândit de posesor prin prescripție, care avea un termen mai scurt în ce privește mobilele.
Dreptul roman nu admitea însă prescripția lucrurilor furate sau pierdute.
În dreptul roman urmat de vechea noastră legiuire, lucrurile mișcătoare corporale se uzucapau prin stăpânirea cu bună credință urmată în curgere de trei ani. Această uzucapiune s-a transformat, sub influența dreptului german, în apărarea dreptului pe cale de excepțiune prin posesiunea de bună credință a lucrului fără trecere de timp.
Revendicarea bunurilor mobile este supusă unor reguli deosebite față de cea privind imobilele, datorită modului cum este reglementată dovada proprietăților mobilelor, ceea ce face ca practic revendicarea să fie aproape imposibilă.
Spre deosebire de situația posesorului în materie imobiliară, care este pârât în cadrul acțiunii în revendicare și în favoarea căruia funcționează o prezumție simplă împotriva căreia se poate face proba contrară, în materie mobiliară posesorul se bucură de o prezumție juris et de jure de proprietate.
În acest sens trebuie avută în vedere regula din art. 1909 alin. 1 Cod civil. Această regulă este în sensul că posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate. Textul prevede că lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp. Această redactare nu este corespunzătoare, deoarece prescripția presupune scurgerea de timp dar textul spune că nu e nevoie de scurgere de timp. Textul instituie regula menționată.
Într-o părere împărtășită de Macardé și Demolombe, regula prevăzută de art. 1909 C. civ trebuie privită ca o manifestare a ideii de prescripție, ca un efect special al prescripției achizitive, care se realizează din chiar momentul primirii bunului de către posesor, de unde și de numirea de prescripție instantanee. Această concepție nu este corectă astfel cum se arată în paragraful precedent.
Într-o a doua concepție se arată că art. 1909 nu face decât ă creeze un mod de dobândire a proprietății prin efectul legii. Dar, nici această formulă nu poate fi admisă, căci dacă are meritul de a prezenta lucrurile într-o formă simplă, este însă departe de a da un răspuns satisfăcător. A spune că art. 1909 C. civ. creează un mod de dobândire a proprietății prin efectul legii, nu este altceva decât a constata rezultatul practic al acestui text, dar aceasta nu înseamnă că s-a arătat temeiul regulei legale, adică mecanismul pe care ea se sprijină și pe baza căruia funcționează.
Într-o ultimă concepție, se face apel la ideea unei prezumții legale de proprietate. Se spune anume că art. 1909 C. civ. creează în favoarea posesorului o prezumție de proprietate, care nu poate fi răsturnată, proprietarul trebuind să se plece în fața ei. Ar fi prin urmare vorba nici mai mult nici mai puțin decât de o prezumție juris et de jure, care creează posesorului o poziție atât de puternică încât răpește adevăratului proprietar exercițiul acțiunii în revendicare.
Prin dispozițiile instituite în art. 1909 C. civ. se instituie o regulă ce constituie o abatere de la principiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, întrucât, deși dobândește un bun de la o persoană care nu are calitate de proprietar, terțul dobânditor de bună credință este apărat împotriva acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar.
Într-o altă opinie, se consideră că regula “en fait des meubles”, prin faptul că face posesiunea să valoreze titlu de proprietate, adică are de efect de a transfera proprietatea, constituie o flagrantă încălcare a două principii esențiale în știința dreptului. Ea contravine, pe de parte, regulei nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, și pe altă parte, a adagiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Cu privire la art. 1909 C. civ. s-a decis în practica judecătorească că: ori de câte ori adevăratul proprietar al bunului mobil corporal, l-a încredințat unei alte persoane cu titlu de împrumut, închiriere etc., iar acesta din urmă l-a înstrăinat unui dobânditor de bună-credință, prin simpla intrare în posesie a bunului, dobânditorul devine proprietar.
Acțiunii în revendicarea unui bun mobil îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun și nu cele ale Decretului nr. 167/1958 întrucât acestea din urmă nu vizează acțiunile prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate.
Necesități de ordin practic impuse de însăși natura bunurilor mișcătoare – de a circula cât mai repede și cu cât mai mare ușurință – au determinat inserarea regulei înscrisă în art. 1909 C. civ. Bunurile mobile au menirea de a circula cu deosebită rapiditate în vederea satisfacerii nevoilor pentru care ele au fost create. Circuitul civil ar fi considerabil îngreunat dacă prin transmiterea bunurilor mișcătoare de la o persoană la alta părțile ar fi preocupate de preconstituirea unor instrumente probatorii. Obligarea posesorului de a produce un titlu pentru dovedirea dreptului său de proprietate ar stânjeni circulația rapidă și succesivă a bunurilor mișcătoare, ceea ce ar provoca grave consecințe nu numai intereselor persoanelor fizice, dar chiar și intereselor statului.
Dacă potrivit dispozițiilor art. 1909 C. civ. Terțul care dobândește cu bună-credință un bun mișcător, printr-un act translativ de proprietate, devine prin însuși faptul posesiunii proprietarul acelui bun, se naște în mod legitim întrebarea dacă este sau nu posibilă revendicarea bunurilor mișcătoare.
Față de regula înscrisă în art. 1909 C. civ., se poate spune că în principiu revendicarea bunurilor mișcătoare nu este posibilă. Spunem în principiu, în anumite cazuri, revendicarea bunurilor mișcătoare este posibilă. Cu alte cuvinte, dacă excepția este că se revendică, regula este că nu se revendică.
Unele excepții de la regula că bunurile mișcătoare nu se revendică sunt prevăzute de lege, altele au fost deduse de practica noastră judecătorească, iar celelalte din principiile generale ale dreptului nostru civil.
O problemă importantă este aceea de a stabili sensul ce trebuie să atribuim expresiei “possession vaut titre”.
Această expresie este ambiguă, deoarece cuvântul titlu se bucură de înțelesuri diferite. În adevăr, prin titlu se înțelege, când actul translativ de proprietate, când modul însuși de dobândire sau transmitere recunoscut de lege. De aici rezultă că această maximă este și ea succeptibilă de două înțelesuri: într-un prim înțeles, ea va putea să însemne că, în materie de lucruri mișcătoare, posesiunea prin însăși valorează titlu, adică face să prezume existența unui titlu translativ de proprietate; într-un al doilea înțeles, formula “possesion vaut titre” nu este, în materie de mișcătoare, decât afirmarea unui mod legal de dobândire a bunurilor.
Secțiunea III
Bunurile cărora li se aplică prevederile
art. 1909 alin. 1 Cod civil
Acțiunea în revendicare a bunurilor mobile este inadmisibilă întrucât posesorul bunului beneficiază de o prezumție de proprietate juris et de jure.
Așadar, în cazul bunurilor mobile corporale posesia creează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate care nu poate fi răsturnată prin proba contrară.
Astfel, într-o eventuală acțiune în revendicare intentată împotriva posesorului unui bun mobil corporal, acesta nu are obligația de a face dovada proprietății ci doar a faptului posesiei.
În ceea ce privește dovada posesiei, fiind o stare de fapt, aceasta poate fi făcută cu orice mijloc de probă indiferent de valoarea bunului.
Este vorba de bunurile corporale mobile, deoarece ele pot fi posedate.
Ca excepție, se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil și bunurilor incorporale, care pot fi obiect de posesie și anume titlurilor la purtător, a căror valoare este încorporată în titlu, astfel că titlul constituie corporalitatea dreptului pe care îl reprezintă. Sunt titluri la purtător: acțiunile societăților, obligațiile emise de stat și societăți, certificatele de proprietate.
Bunul mobil trebuie să fie privit în mod individual.
Textul nu se aplică bunurilor care formează o universalitate, de exemplu, succesiunea mobiliară. Este vorba de universalitate juridică (și nu una de fapt, cum ar fi o turmă de oi).
De asemenea, textul nu se aplică fondului de comerț, fie pentru că este o universalitate, fie că este o valoare incorporală. În acest sens se susține în doctrina și jurisprudența franceză că art. 2279 C. civ. fr. Este inaplicabil în cazul posesiunii fondurilor de comerț.
Textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care:
a) fac parte din domeniul public;
b) sunt accesorii ale unui imobil, cum este mobilierul unui apartament, deci bunuri care nu devin imobile prin destinație, ci își păstrează caracterul lor de mobile. Așadar, nu ar fi posibil să se restituie apartamentul, dar să se rețină mobilierul pretinzând că se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Secțiunea IV
Persoanele cărora li se aplică prevederile
art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Acest text poate fi invocat de terțul dobânditor care, dobândește bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună voie.
Terțul a dobândit bunul de la un detentor precar, ci nu de la adevăratul proprietar. Adevăratul proprietar s-a desesizat de bună voie de lucru, încredințându-l detentorului precar (depozitar, chiriaș, împrumutat). Detentorul precar nu poate să invoce, împotriva proprietarului, aplicare în favoarea sa a regulii din art. 1909 alin. 1 Cod civil. Într-adevăr, detentorul precar are obligația contractuală de a restitui lucrul. Deci, cei ce dețin bunul de la proprietar cu titlu precar, cu obligația de restituire, cum ar fi depozitarii, comodatarii, mandatarii, chiriașii etc., nu au posesia lui în sensul art. 1847 Cod civil, ci doar detențiunea.
Pentru ei regulile dreptului comun își reiau funcțiile, astfel că, proprietarul își poate revendica bunul de la acela care îl deține cu titlu precar și este obligat la restituirea lui.
Revine obligația proprietarului de a face proba precarității posesiunii, respectiv a obligației de restituire pe care pretinde, că cel ce o deține are față de el.
Regula instituită de art. 1909 Cod civil se aplică în favoarea terților dobânditori, iar nu în favoarea detentorilor care dețin bunul direct de la adevăratul proprietar. Astfel de situații se pot ivi în cazul depozitarului sau al comodatarului, care deși au obligația de restituire a bunului către proprietar, îl înstrăinează unei alte persoane care nu știa ,că aceștia nu aveau calitatea de proprietar. Ulterior adevăratul proprietar ridică pretenții asupra bunului.
Avantajul acțiunii personale care rezultă din raportul contractual dintre proprietar și detentorul precar față de acțiunea în revendicare constă în aceea că acțiunea personală poate fi introdusă împotriva detentorului chiar dacă acesta a înstrăinat lucrurile.
Dar, proprietarul poate introduce și acțiunea în revendicare împotriva detentorului precar. În acest caz, trebuie să se dovedească proprietatea reclamantului și neproprietatea detentorului.
Interesul de a introduce acțiunea în revendicare, ci nu acțiunea din contract, împotriva detentorului constă în următoarele:
– bunul scapă de sub concursul celorlalți creditori ai debitorului (detentorului precar); Este vorba despre o acțiune reală în care reclamantul posedând un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, acest bun nu face parte din patrimoniul detentorului și în caz de insolvabilitate a acestuia, bunul revine în întregime proprietarului care scapă de concursul celorlalți creditori. Dacă bunul a ieșit din patrimoniul detentorului și a intrat în posesia unui terț subdobânditor, deși proprietarul revendicant nu are un drept de urmărire, el are un drept de preferință față de ceilalți creditori ai detentorului.
– acțiune în revendicare este imprescriptibilă, cea din contract nu. Au fost și unele opinii conform cărora acțiunea în revendicare se prescrie în termen de 30 de ani și poate fi exercitată chiar și împotriva incapabililor;
– uzufructul și nudul proprietar instituiți prin două legate provenind de la aceeași persoană. În acest caz nu există acțiune personală, ci numai acțiunea în revendicare a nudului proprietar și acțiunea confesorie (corespunzătoare acțiunii în revendicare pentru proprietate) a uzufructuarului.
În consecință, proprietarul are la dispoziție o acțiune personală în restituire împotriva detentorului, acțiune care subzistă și în ipoteza înstrăinării bunului de către detentor, situație în care acțiunea în restituire se transformă într-o acțiune în despăgubiri.
Detentorul precar care înstrăinează lucrul proprietarului poate săvârși, în condițiile legii penale, infracțiunea de abuz de încredere.
Terțul dobânditor de bună credință de la detentorul precar nu suportă consecințele faptei acestuia.
În cadrul dreptului de proprietate comună în devălmășie, atât soțul cât și soția sunt proprietari asupra bunului comun și pe cale de consecință ei nu pot să intenteze unul față de altul acțiunea în revendicare.
În conformitate cu prevederile art. 35 din Codul familiei, soții exercită împreună atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate comună, inclusiv atributul posesiei. De vreme ce soții exercită împreună aceste atribut, înseamnă că ei nu pot avea exercițiul acțiunii în revendicare în privința bunurilor comune nici chiar atunci când bunul comun se află numai în posesia unuia dintre soți, deoarece în temeiul mandatului tacit reciproc fiecare dintre soți este prezumat că posedă și pentru celălalt soț. În afară de aceasta, soțul care deține bunul comun nu este un simplu posesor, ci el are, în același timp, și calitatea de proprietar.
După desfacerea căsătoriei, acțiunii în revendicare între foștii soți i se aplică regulile cu privire la acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate comună pe cote-părți.
Cu privire la persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil, în doctrina mai veche franceză se spune că, conform tradiției reprezentate de textele romane și de Pothier, Codul civil francez n-a reglat decât raporturile dintre două părți care au figurat în cadrul plății. Se consideră că plata nedatorată naște doar o acțiune personală în restituire, acțiune care este îndreptată în mod necesar împotriva aceluia care a greșit.
Codul civil nu s-a preocupat de relațiile dintre autorul plății și terțul dobânditor al bunului. Toți autorii admit că plata își pierde efectul când este nedatorată. Ea este deci fără cauză și conform art. 1131, convenția fără cauză nu produce nici un efect. Acest articol se aplică prin analogie. Se admite deci că autorul plății are o acțiune în revendicare contra terților cărora le-a fost transmis bunul cu excepția efectului maximei “en fait des meuble la possesion vaut titre”, care protejează posesorii de bună credință ai unui bun mobil corporal.
Secțiunea V
Condițiile posesiei pentru a se invoca
art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Posesia terțului dobânditor de bună credință trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1 Cod civil:
a) să fie reală, adică să existe concomitent și cumulativ ambele elemente ale posesiei, corpus și animus, în persoana sa, deși nu este aplicabil textul dacă terțul dobânditor are elementul animus sibi habendi, dar nu a căpătat detenția materială, deoarece stăpânește lucrul corpore alieno;
b) posesia să fie utilă, adică să fie neviciată. Se știe că posesia trebuie să fie continuă, publică, pașnică, neprecară. În acest caz, problema continuității nu se cere, deoarece textul se referă la prescripția instantanee.
De cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violență este, totodată, o posesie de rea credință.
Regularitatea posesiei este prezumată până la proba contrară. Neregularitatea posesiei trebuie dovedită, de cel ce o afirmă.
c) posesia să fie de bună credință
Buna credință este nu numai o condiție cerută în persoana dobânditorului, ci și o calitate a posesiei pe care o invocă. Dar aceasta nu înseamnă că este vorba de două condiții deosebite: 1) buna credință a terțului dobânditor; 2) posesia de bună credință. Într-adevăr posesia este de bună credință dacă posesorul (terțul dobânditor) este de bună credință. Terțul dobânditor este de bună credință când ignoră viciul de care este afectat titlul celui de la care a dobândit. Prin urmare, dacă terțul dobânditor este de bună credință, posesia sa asupra bunului mobil respectiv este de bună credință.
Această condiție (posesia de bună credință) nu este cerută de art. 1909 alin. 1 Cod civil. Art. 972 cod civil se referă la posesia de bună credință, care are efectul că dobândește proprietatea în caz de vânzare a lucrului mobil la două persoane succesive, cel care intră primul în posesie. În cazul în care cel de-al doilea cumpărător a intrat primul în posesia bunului mobil, care deși vândut primului cumpărător, a rămas în detenția vânzătorului ce îl vinde celui de al doilea cumpărător care intră și în posesia lucrului, față de cel de al doilea cumpărător, vânzătorul este detentor precar, deoarece proprietar a devenit primul cumpărător. Dar al doilea cumpărător are calitatea de terț dobânditor de la detentorul precar care este vânzătorul; el a devenit terț dobânditor după ce a intervenit prima vânzare.
Prin urmare, cel de al doilea cumpărător, deși a cumpărat mai târziu decât primul cumpărător, a devenit proprietarul lucrului mobil dacă el a intrat în posesia acelui lucru înaintea primului cumpărător, “numai posesia să fie de bună credință”, cum precizează art. 972 Cod civil.
Buna credință trebuie să existe la momentul intrării efective în posesie. Faptul că ulterior terțul posesor și-a dat seama că nu a dobândit de la adevăratul proprietar, nu are influență pentru aplicare art. 1909 alin. 1 Cod civil: mala fides superveniens non nocet. Buna credință se prezumă: bona fides presumitur.
Pe lângă buna credință nu se cere și existența unui just titlu, ca element separat de buna credință. Nu înseamnă că justul titlu este inutil, dar este suficient ca justul titlu să existe și există în genere ca element constitutiv al bunei credință, nu ca element separat de buna credință, adică un act translativ de proprietate în care dobânditorul s-a încrezut, titlu care este viciat deoarece provine de la altcineva decât proprietarul, ceea ce înseamnă că justul titlu poate fi putativ. Este putativ titlul care nu are o bază reală, care există numai în credința sau imaginația posesorului, cum ar fi cazul în care o persoană se crede că este moștenitorul defunctului și ia în stăpânire un bun mobil al acestuia. Justul titlu poate fi și un act viciat, adică inexistent din punct de vedere juridic sau un act lovit de nulitate.
Într-o altă opinie se susține că nu este însă îndestulător pentru a înlătura efectele revendicării, ca posesorul să fie de bună credință, ci mai trebuie ca posesia să se întemeieze pe un just titlu, care să justifice achiziția lucrului și care, prin aceasta însăși, să arate că posesorul a putut crede că posesia bunului mișcător i-a fost transmisă cu adevărat.
Dacă justul titlu ar fi un element separat de buna credință, el ar trebui dovedit de terțul dobânditor. Rezultă că terțul posesor nu trebuie să dovedească nici buna sa credință, nici existența justului titlu.
Prin urmare, art. 1909 alin. 1 Cod civil acordă preferință bunei credințe întemeiată pe aparența de proprietate, pe care însuși proprietarul a creat-o prin fapta sa, adică prin încredințarea de bună voie a detenției lucrului unui detentor precar, care a înstrăinat bunul terțului dobânditor de bună credință.
Între proprietarul lucrului și terțul dobânditor de bună credință al acestuia, textul menționat acordă preferință ultimului.
După cum se spune într-o decizie a instanței supreme: “posesia de bună credință a unui bun mobil valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul deși nu avea calitatea de proprietar, l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credință”.
Art. 1909 alin. 1 Cod civil nu poate fi invocat de către detentorul precar împotriva proprietarului de la care deține lucrul. Dar se poate pune întrebarea dacă un detentor precar, care deține lucrul de la un alt detentor precar, nu direct de la proprietar, poate să invoce textul amintit împotriva proprietarului, de exemplu creditorul gagist a primit lucrul în gaj de la o persoană căruia nu-i aparține? S-a decis că creditorul gagist, care are un drept real asupra lucrului, în exemplul luat poate opune art. 1909 alin. 1 Cod civil revendicării adevăratului proprietar, cu condiția să fie de bună credință.
Pentru a opera regula instituită în art. 1909 C. civ. terțul dobânditor trebuie să fie un posesor și nu un detentor . în cazul detentorului precar care deține lucrul de la proprietar cu îndatorirea de a-l restitui, are numai corpus, dar nu are animus sibi habendi.
Cu toate acestea, nu rareori se întâmplă ca și detentorul să profite, într-o oarecare măsură, de prezumțiile ce , în mod normal sunt legate de ideea de posesiune. Iată un detentor precar, – un depozitar – care nu dă curs obligației de a restitui lucrul proprietarului de la care îl primise. Spre a obține restituirea, proprietarul, în loc să intenteze acțiunea personală izvorând din raportul contractual stabilit între el și depozitar, preferă să pună în mișcare acțiunea în revendicare. Depozitarul însă, având detențiunea materială a lucrului, caută să profite de acest fapt, și pretinde că posedă pentru sine. În fața acestei situații, proprietarului nu-i va rămâne decât să facă dovada calității lui de proprietar a lucrului pe care în mod nedrept îl deține depozitarul. Numai așa va pute înlătura prezumția de care se bucură detentorul care posedă pentru el și, odată cu ea, să răstoarne prezumția de proprietate pe care, în persoana lui, o alimenta faptul detențiunii materiale a lucrului. Se înțelege de la sine că, de îndată ce se va administra proba proprietății, proprietarul va fi repus în drepturile sale, dar nu este mai puțin adevărat că, până la administrarea acelei probe, situațiunea de fapt întemeiată pe detențiunea materială, deși lipsită în realitate de animus sibi habendi, oferă totuși detentorului putința de a se pune la adăpostul unei prezumții de proprietate.
Secțiunea VI
Excepții de la articolul 1909 alin. 1 Cod civil
Regula stabilită în art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplică în următoarele cazuri:
– terțul dobânditor este de rea credință, caz în care revendicarea se poate face în treizeci de ani;
– dacă lucrul dobândit a fost pierdut sau furat;
– când lucrul mișcător este proprietate de stat și când, fără a fi intrat în circuitul civil general, a ajuns în posesia ilegală a unei organizații cooperatiste sau obștești ori a unui cetățean;
– când lucrul mișcător este imobil prin destinație sau considerat accesoriul unui imobil; în acest caz, revendicându-se imobilul, se revendică și acesta.
Astfel, art. 1909 alin. 2 C. Civ. înlătură regula din alin. 1 al aceluiași articol din Codul civil în cazul lucrurilor pierdute sau furate.
Cel ce a pierdut ori i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de trei ani, din ziua pierderii sau furtului, de la cel la cer îl găsește, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.
Secțiunea VII
Domeniul de aplicare al art. 1909
alin. 2 Cod civil
Ca domeniu de aplicare, art. 1909 alin. 2 C. Civ. se referă la terțul dobânditor de bună credință care a dobândit de la hoț sau găsitor. Textul nu se aplică dacă bunul este la hoț sau găsitor, sau la un terț dobânditor de rea credință.
Furtul sau pierderea se referă la faptul că bunul a ieșit din patrimoniul proprietarului fără voia lui. Deci, este vorba de furt, de tâlhărie, piraterie, pierdere din neglijență sau forță majoră. Nu este vorba de infracțiuni ca abuzul de încredere, înșelăciuni, gestiune frauduloasă.
Pentru revendicarea bunului trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că a ieșit din patrimoniul lui fără voia sa, că bunul revendicat este identic cu cel furat și găsit.
Utilizându-se cuvintele “cu toate acestea”, cu care încep dispozițiile alin. 2 al art. 1909, legiuitorul a lăsat să se înțeleagă că deși principiul este că lucrurile mișcătoare nu sunt susceptibile de a fi revendicate, totuși, în mod excepțional, se derogă de la acest principiu în cazul în care lucrul mișcător a fost furat sau pierdut.
Această excepție este îngrădită nu numai de faptul că se referă numai la lucrurile furate sau pierdute, dar și de stabilirea termenului de trei ani înăuntrul căruia este permis exercițiul acțiunii în revendicare, ceea ce a determinat pe unii autori să nu o considere decât o cauză de suspendare, pe timp de trei ani a regulei “en fait des meubles” în favoarea proprietarului, care înăuntrul acestui termen poate să-și revendice lucrul, suspendare care este justificată prin aceea că proprietarul nu s-a desesizat în mod voluntar de lucrul său.
În ceea ce privește doctrina franceză se arată că excepțiile privitoare la lucrurile pierdute sau furate sunt prevăzute de art. 2279 al. 2 și art. 2280. Rezultă că trebuie distinse două aspecte.
1) revendicarea împotriva găsitorului sau autorului furtului sau împotriva unui posesor de rea credință. În primul rând, lucrul se poate afla în mâinile însuși aceluia care l-a furat sau l-a găsit. Sau și în alt caz, el este în mâinile unui terțiu, însă acest terțiu este de rea credință. În ambele ipoteze, revendicarea este cu putință, iar posesorul nu poate deveni proprietar, decât în urma unei posesiuni prelungite timp de treizeci de ani.
2) revendicarea împotriva unui posesor de bună credință. Și în acest caz se poate revendica însă condițiile nu mai sunt aceleași:
a) revendicarea nu se poate exercita decât timp de trei ani, care urmează după pierdere sau după furt(art. 2279 alin. 2).
b) dacă posesorul a cumpărat lucrul într-un iarmaroc sau într-un târg, sau într-o vânzare publică sau de la un negustor vânzând lucruri similare, proprietarul original nu poate obține înapoierea lui, decât plătind prețul ce l-a costat.
Secțiunea VIII
Natura termenului de 3 ani
Cu privire la natura termenului de 3 ani, acesta nu este un termen de prescripție extinctivă sau achizitivă. Pentru a fi termen de prescripție achizitivă ar trebui ca terțul dobânditor să fi exercitat posesia timp de 3 ani. Acest termen se calculează din momentul furtului ori pierderii, deci, nu din momentul intrării în posesie. Nu este termen de prescripție extinctivă, deoarece este posibil ca dobândirea de către terț să aibă loc după trei ani de la sustragere ori pierdere.
În doctrina franceză mai veche s-a arătat că prin fixarea acestui termen nu s-a instituit o uzucapiune trienală și nici o prescripție propriu-zisă deoarece termenul curge, astfel cum se precizează în art. 1179 alin. 2 C. Civ. fr. chiar din momentul furtului sau pierderii bunului, deci din momentul deposedării vechiului posesor și nu din momentul luării în posesie a acelui bun de către posesorul actual, prevedere incompatibilă cu trăsăturile caracteristice prescripției achizitive.
Termenul de 3 ani este un termen de decădere. Dacă acțiunea în revendicare nu se introduce în interiorul acestui termen, se pierde însuși dreptul de proprietate al revendicantului. Termenul operează o suspendare a aplicării regulii înscrise în alineatul prim al art. 1909, conform căreia posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.
Există anumite reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate. Astfel, proprietarul care își revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligația de a plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a cumpărat acel bun și a plătit prețul. Dar, posesorul nelegitim are o acțiune personală împotriva celui de la care ți-a procurat bunul pentru a se despăgubi.
În cazul bunurilor pierdute sau furate, dar cu precizările ce se fac, soluția este diferită. Astfel, dacă terțul dobânditor de bună credință a dobândit bunul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operații se fac curent și obișnuit, atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terțului dobânditor, prețul pe care acesta l-a plătit. Această soluție este de protecție pentru terțul dobânditor de bună credință.
Motivul acestei dispoziții împrumutate din vechiul Drept francez este manifest: cumpărătorul nu se poate învinui, el n-a săvârșit nici o imprudență. Nimic nu-i da să se înțeleagă că lucrul fusese furat ori găsit. Ar fi nedrept ca el să suporte pierderea prețului. Cât despre adevăratul proprietar, acesta, cu mai multă atenție, ar fi putut evita pierderea sau împiedica furtul. Nu i se recunoaște, în principiu, nici chiar o acțiune de despăgubire în contra negustorului de la care posesorul de bună credință cumpărase lucrul găsit sau furat.
Proprietarul va avea o acțiune în despăgubire împotriva hoțului ori găsitorului.
Secțiunea IX
Revendicarea bunului mobil de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț și găsitor
În materie de bunuri mobile, posibilitățile revendicării sunt foarte limitate din cauza raporturilor extrem de stricte care se manifestă între proprietate și posesiune.
Astfel, regula înscrisă în prevederile art. 1909 alin. 1 Cod civil care semnifică faptul că posesiunea prezumă proprietatea și că în plus ea conferă posesorului unui bun mobil, un titlu nou distinct de cel deținut de autorul său, face ca revendicarea bunurilor mobile să fie de regulă imposibilă, ea fiind totuși admisă în mod excepțional, conform art. 1909 alin. 2 Cod civil în cazul bunurilor pierdute sau furate.
Cu privire la revendicarea bunului mobil de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț ori găsitor, art. 1909 C. Civ. nu se aplică în cazul acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a recunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Posesor de rea credință este și hoțul și găsitorul. Posesia de rea credință nu are valoarea unui titlu de proprietate.
În acest caz, acțiunea în revendicare a bunurilor mobile este posibilă. Ar urma să se aplice pentru aceasta termenul general de prescripție pentru acțiunile reale.
În legătură cu aceasta se arată în practica judecătorească că dacă terțul dobânditor al bunului a fost de rea credință în momentul încheierii actului juridic cu detentorul precar al bunului, în sensul că a cunoscut că acesta nu avea calitatea de proprietar, acțiunea în revendicare poate fi introdusă în termenul general de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 1890 C. civ. și care, în temeiul art. 21 din Decretul 167/1958, este aplicabil după intrarea în vigoare a acestui decret.
Se arată de asemenea în jurisprudență că acțiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul unor bunuri mobile, deținute de pârât fără drept, fiind o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune personală, îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile Codului civil, iar nu prevederile art. 3 și 7 din Decretul 167/1958, acestea nefiind aplicabile acțiunilor prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate.
Dacă a restituit obiectul, terțul posesor se va putea îndrepta în contra autorului său de la care deținea obiectul pentru a fi despăgubit, așa cum reiese din însuși textul art. 1909 alin. 2 Cod civil.
În practica judiciară se consideră că acțiunea în revendicare a bunurilor este imprescriptibilă, nefăcându-se deosebire de nici o dispoziție legală față de revendicarea imobilelor, deoarece dreptul de proprietate în ambele cazuri nu se stinge prin neuz.
Proprietarul nu are acțiunea în revendicare împotriva persoanei de bună credință. Acest lucru se justifică prin:
– criteriul de echitate. Terțul dobânditor a fost de bună credință, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredințat lucrul și trebuie să suporte riscul acestei alegeri.
– modul în care circulă bunurile mobile, când de regulă nu se întocmesc înscrisuri, ci se predau lucrurile, posesia valorând titlu de proprietate. În marea majoritate a cazurilor posesorul este și proprietarul lucrului. Interesul siguranței circuitului civil justifică soluția.
Cu privire la explicația teoretică a regulii din art. 1909 alin. 1 Cod civil au fost formulate mai multe teorii:
– textul se întemeiază pe o prescripție instantanee. Critica este că explicația conține o contradicție: prescripția presupune scurgere de timp, iar prescripția instantanee este fără timp;
– textul creează un mod de dobândire a proprietății, prin efectul legii. Critica este că se constată rezultatul, nu se explică mecanismul dobândirii;
– textul instituie o prezumție absolută de proprietate, care paralizează acțiunea în revendicare privind bunul mobil dacă sunt îndeplinite condițiile legii.
Secțiunea X
Efectele revendicării mobiliare
Dacă acțiunea în revendicare este admisă efectele sunt cu privire la:
a) restituirea lucrului. Se restituie liber de orice sarcini cu care ar fi fost grevat de posesor potrivit regulii “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.
Restituirea se face în natură. Dacă aceasta nu mai este posibilă (lucrul a pierit, a fost dobândit de un terț de bună credință, a fost expropriat), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire, ori se va restitui indemnizația de expropriere.
Este posibil ca, în timp ce bunul se află la pârât, să fie pierit dintr-un caz de forță majoră sau din caz fortuit. În situația în care bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră, iar pârâtul posesor a fost de bună credință, el nu va mai avea obligația de a restitui bunul, fiind lipsit de relevanță dacă pieirea a avut loc anterior sau în timpul soluționării acțiunii în revendicare.
Dimpotrivă, dacă pârâtul a fost de rea-credință, el va răspunde față de reclamant, indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră. Dar chiar și în această situație, pârâtul va fi exonerat de răspundere, dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit din forță majoră sau caz fortuit, inclusiv în situația în care s-ar fi aflat la reclamant.
b) restituirea fructelor. În acest caz se face distincția:
– dacă posesorul a fost de bună credință, fructele se cuvin acestuia până la data introducerii acțiunii în revendicare, după această dată, fructele se restituie proprietarului.
– dacă posesorul a fost de rea credință, este obligat să restituie toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor dacă le-a consumat.
El are dreptul să rețină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreținerea lucrului.
c) în ceea ce privește cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie se disting aspectele:
– cheltuieli necesare, care au trebuit să se facă pentru conservarea lucrului. Atât posesorul de rea credință cât și cel de bună credință au dreptul să le ceară de la proprietar, căci și el le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;
Pârâtul are un drept de retenție asupra bunului aflat în mâinile sale, până la achitarea de către reclamant a contravalorii cheltuielilor necesare și utile.
– cheltuieli utile sau ameliorările sunt acelea care nu sunt necesare, dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului. Posesorul de bună și rea credință au dreptul la restituirea parțială, adică în măsura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii;
– cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, adică acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului. Posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat.
d) situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor. În privința acestora, raporturile dintre proprietar și posesor sunt supuse regulilor de la materia succesiunii, ținându-se seama după cum posesorul a fost de bună credință sau de rea credință.
e) dreptul de retenție. Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile. Răspunsul este afirmativ.
CAPITOLUL IV
Revendicarea bunurilor proprietate publică
Cu privire la bunurile din domeniul public, acestea sunt imprescriptibile extinctiv, pentru următoarele argumente:
– art. 135 pct. 4 și 5 din Constituție prevede că aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice și sunt inalienabile:
– așa este dreptul comun, atât pentru imobile, cât și pentru mobile:
– art. 1844 Cod civil prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public;
– art. 5 alineat ultim din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, care prevede că bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil;
– art. 53 din Legea nr. 15/1990 care prevede organul competent să emită actul de decizie.
Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile și sub aspect achizitiv:
– art. 1844 Cod civil nu distinge între felul prescripției; textul spune prescripție; revendicarea proprietății publice nu poate fi înlăturată de pârât prin invocarea uzucapiunii în ce privește bunurile imobile și a posesiei de bună-credință a bunurilor mobile corporale sau, în regimul de carte funciară, dobândirea unui drept real întemeiat pe forța probantă a înscrierilor din cartea funciară. Este de precizat că, de regulă, reclamant în acțiunea în revendicare nu va fi statul sau unitățile administrativ-teritoriale, ci instituția de stat care are în administrare bunul.
– art. 5 alin. Ultim Legea nr. 18/1991 dispune că bunurile sunt imprescriptibile, fără a distinge felul prescripției;
– aceste bunuri nu pot fi decât proprietate publică, din domeniul public.
Fac parte din domeniul public, așa cum textele o specifică, și acele terenuri care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, ori terenurile pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public.
Din evocarea prevederilor legale se impun următoarele concluzii:
– proprietatea publică aparține numai statului sau unităților sau unităților administrativ-teritoriale, iar cea privată aparține oricărui subiect de drept, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale;
– numai anumite bunuri – nominalizate în Constituție sau în lege, pot forma obiectul exclusiv al proprietății publice;
– determinarea cuprinsului domeniului public se face în funcție de anumite criterii: nominalizarea lor prin lege și respectiv natura bunurilor de a fi de uz sau de interes public;
– bunurile ce alcătuiesc proprietatea publică au un regim juridic special, derogator de la cel comun, fiind alienabile; totuși ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice, prin concesionare ori prin încheiere.
În consecință, acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor, de bună sau rea credință, neputând fi paralizată prin prescripția achizitivă.
Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate.
În ceea ce privește bunurile din domeniul privat, potrivit art. 41 pct. 2 din Constituție, proprietatea privată este ocrotită, în mod egal, indiferent de titularul ei.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
Conform concepțiilor din doctrina franceză, dacă se admite că mobilele fac parte din domeniul public, revendicarea lor, atunci când ele au fost pierdute sau furate nu este supusă condițiunii de restituire a prețului, în folosul celui care le cumpărase de bună credință și în condițiile art. 2280 C. civ. fr.
Domeniul public fiind inalienabil și imprescriptibil, obiectele mobile prin urmare vor fi excepții de la regula în materia mobilelor posesia valorează titlu și sunt susceptibile de o revendicare perpetuă contra tuturor detentorilor, chiar și de bună credință.
Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Nefiind proprietate publică, înseamnă că aceasta este proprietate privată.
În consecință, bunurile proprietate cooperatistă sunt supuse dreptului comun privind proprietatea privată, în ce privește prescripția extinctivă și cea achizitivă, cu distincțiile și precizările făcute.
Reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate.
CAPITOLUL V
Concluzii
Secțiunea I
Elemente de drept comparat
În Codul civil român actual articolul 1909 prevede: “Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”
Echivalentul acestui articol în Codul civil francez este art. 2279: “En fait des meubles, la possession vaut titre.
Néanmoins celui qui a perdu ou auquel il a été volé une chose peut le revendiquer pendant trois ans, à compter du jour de la perte ou de la vol, contre celui dans les mains duquel il la trouve; sauf à celui-ci son recours contre celui duquel il la tient.”
De aici se poate observa asemănarea care există în această materie între cele două sistem de drept.
Doctrina a analizat și celelalte asemănări printre care se numără și situația particulară a fondului de comerț.
Astfel, cu privire la regimul fondului de comerț se spune că el este un bun incorporal. Este oare cazul a i se aplica și lui normele cuprinse în art. 1909?
În Franța, Înalta Curte de Casația a casat o decizie a Curții de Apel din Paris prin care acesta admisese că subdobânditorul fondului poate să invoce față de primul vânzător beneficiul regulei “en fait des meubles possession vaut titre”. În urma legii franceze din 19 martie 1909, privitoare la vânzarea și gajul fondului de comerț, iar la noi, în urma legii din 30 aprilie 1931, referitoare la registrul de comerț, care au stabilit că cesiunile și vânzările fondurilor de comerț nu sunt opozabile terților decât dacă au fost transcrise în registrul comerțului, ce se ține pe lângă fiecare Cameră de Comerț, problema în discuție a pierdut mult din importanța de altă dată, căci de îndată ce s-a operat această transcriere, formalitatea publicității înstrăinării fiind satisfăcută privilegiul vânzătorului îi oferă acestuia putința de a fi la adăpost de orice neplăceri și, prin aceasta însăși, se vede înlăturată sursa eventualelor conflicte între primul vânzător și terții subdobânditori care au dobândit fondul de la cel căruia el l-a transmis.
Pe baza asemănării reglementării legale a materiei revendicării mobiliare atât doctrina română cât și cea franceză au ajuns la aceeași concluzii.
Astfel, și în doctrina franceză se consideră că, spre exemplu, revendicantul nu are nevoie să urce toată scara predecesorilor săi succesivi, dobândind dreptul unul de la altul, ci numai de a face dovada că el are un “drept mai bun și mai probabil ca al pârâtului” .
De asemenea atât conform doctrinei române cât și franceze nu numai buna credință, dar și justul titlu se prezumă.
Atât în dreptul românesc cât și în cel francez termenul de trei ani care apare în cazul bunurilor mobile furate sau pierdute este considerat a fi un termen de suspendare a regulei “en fait des meubles” în favoarea proprietarului.
Rezultă din cele prezentate mai sus că, trăsătura caracteristică a comparației dintre dreptul român și cel francez, în materia revendicării mobiliare, constă în asemănarea foarte puternică existentă între cele două sisteme de drept.
Se consideră în ambele sisteme de drept că bunurile mobile devenite imobile prin destinație nu cad sub imperiul regulii prescrisă de art. 2279 C. civ. fr. și art. 1909 C. civ. român.
Cu privire la probă, atât în dreptul român câ și în cel francez se consideră că regula: în materie de mobile posesia valorează titlu, este o prezumție simplă, contra căreia poba contrară este admisă.
Această regulă operează și în domeniul bunurilor manuale. Dacă cel care revendică reușește să dovedească că posesia donatarului este afectată de precaritate sau este achivocă, donatarul este obligat să demonstreze existența darului manual care este presupus.
O altă problemă apare în cazul donației bunurilor mobiliare incorporale. Dacă o astfel de donație este revocată pentru neexecutarea condițiilor, această revocare duce la stingerea cesiunilor consimțite de către donatar către terți chiar dacă sunt de bună credință.
Conform art. 1910 Cod civil: “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguțător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului prețul ce l-a costat.”
Pentru a se evidenția legătura care există între dreptul român și cel francez se poate invoca artocolul 2280 C. civ. fr.: “si le possesseur actuel de la chose volée ou perdue l’a achtée dans un foire ou dans un marché, ou dans un vente publique, ou d’un marchand vendant des choses pareilles, le propriétaire originaire ne peut se la faire rendre qu’en remboursant au possesseur le prix qu’elle lui a coûté.
(L. 11 juill. 1982). Le bailleur qui revendique, en vertu de l ‘art. 2102, les meubles déplacés sans son consentement et qui ont été achetés dans les mêmes conditions, doit également rembourser à l’achteur le prix qu’ils lui ont coûté.”
Cu privire la probă, pentru a obține restituirea prețului bunului revendicat, posesorul care pretinde că l-a cumpărat de la un loc public sau lucruri de același fel trebuie să facă dovada.
Secțiunea II
Propuneri de lege ferenda
Definiția dreptului de proprietate cuprinsă în art. 480 din Codul civil român este criticabilă atât pentru faptul că dreptul de proprietate este considerat numai prin unele din atributele sale – usus și abusus – un alt atribut – fructus – fiind ilustrat de textul art. 482 Coc civil, dar și pentru că se ignoră unul din caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.
Pentru definirea dreptului de proprietate suntem de părere că ar trebui determinată poziția specifică a celor cărora le aparțin ori exercită atributele dreptului de proprietate. Proprietarul exercită aceste atribute în putere proprie și în interes propriu în vreme ce cei ce exercită numai unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute.
În concluzie, suntem de părere că este necesară o nouă reglementare a regimului proprietății care să țină cont de rezultatele provenite din doctrina și practica judecătorească în cei peste 135 de ani de aplicare a Codului civil.
Printre alte modificări care ar trebui introduse în viitor se numără menționarea în mod expres în Codul civil a acțiunii în revendicare, ca mijloc direct de apărare a dreptului de proprietate și definiția legală a acesteia, statornicită în jurisprudență și în doctrină.
De asemenea, ar trebui acordată calitate procesuală fiecăruia dintre coproprietari în ceea ce privește acțiunile privitoare la coproprietate, inclusiv acțiunea în revendicare.
În materia dobândirii bunurilor mobile, s-ar putea stabili un termen de 3 ani de la data pierderii posesiei, pentru revendicarea, de la terțul de bună-credință care se întemeiază pe un just-titlu oneros sau gratuit, a bunului găsit sau furat, sub sancțiunea prescripției extinctive.
Dreptul la acțiunea în revendicare trebuie declarat imprescriptibil, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare ar trebui să aibă efect declarativ.
În toate cazurile de admitere a acțiunii în revendicare prin reglementare legală în Codul civil proprietarul ar trebui obligat să indemnizeze pe posesor pentru cheltuielile necesare pe care acesta le-a efectuat.
Cheltuielile utile tot prin reglementare legală ar trebui indemnizate în limita sporului de valoare.
Secțiunea III
Scurte concluzii
Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit dintre câte poartă asupra lucrurilor.
Art. 480 din Codul civil arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este garantat și ocrotit prin art. 41 și 135 din Constituția României.
Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat întotdeauna de o protecție specială din partea legiuitorului.
Acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, se numește acțiunea în revendicare.
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile sau mobile individual determinate, adică acelea de care reclamantul a fost deposedat.
Poate exercita acțiunea în revendicare titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.
Dacă o acțiune în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat să restituie bunul către adevăratul proprietar.
În reglementarea Codului civil, revendicarea bunurilor mobile are un regim juridic distinct de cea a bunurilor imobile.
În adevăr, dacă în revendicarea imobiliară, posesorul are avantajul de a figura întotdeauna ca pârât, în revendicarea mobiliară, posesiunea îi asigură acestuia chiar proprietatea lucrului.
Textul art. 1909 alin. 1 C. civ. (care arată că posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate) poate fi invocat de terțul dobânditor care, dobândește bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună voie.
Posesia terțului dobânditor de bună credință trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1 Cod civil:
să fie reală
posesia să fie utilă
c) posesia să fie de bună credință
Ca domeniu de aplicare, art. 1909 alin. 2 C. Civ. (care înlătură regula din alin. 1 din același articol) se referă la terțul dobânditor de bună credință care a dobândit de la hoț sau găsitor. Textul nu se aplică dacă bunul este la hoț sau găsitor, sau la un terț dobânditor de rea credință.
Cu privire la natura termenului de 3 ani în care poate fi introdusă acțiunea în revendicare – termen introdus de art. 1909 alin. 2 în cazul prevăzut de acest articol – , acesta nu este un termen de prescripție extinctivă sau achizitivă. Este vorba de un termen de suspendare a regulii introduse de art. 1909 alin. 1 C. civ.
Dacă acțiunea în revendicare este admisă efectele sunt cu privire la:
restituirea lucrului;
b) restituirea fructelor;
c) în ceea ce privește cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie se disting aspectele:
– cheltuieli necesare, care au trebuit să se facă pentru conservarea lucrului. Atât posesorul de rea credință cât și cel de bună credință au dreptul să le ceară de la proprietar, căci și el le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;
– cheltuieli utile sau ameliorările sunt acelea care nu sunt necesare, dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului. Posesorul de bună și rea credință au dreptul la restituirea parțială, adică în măsura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii;
– cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, adică acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului. Posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat.
Cu privire la bunurile din domeniul public, acestea sunt imprescriptibile extinctiv.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Lucrări de specialitate
1. Ioan Adam, Drept civil – Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 1998.
2. Matei Cantacuzino, Curs de drept civil, Ediția a II-a, Editura Ramuri, Craiova.
3. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1993.
4. P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale, obligații, legislație, Editura All, București, 1996.
5. I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996.
6. D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Lumina Lex, București, 1997.
7. D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, Editura Științifică, București 1967.
8. George N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, 1947.
9. I. Mihuță, Al. Lesivodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București, 1970.
10. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă “Șansa” – S.R.L., București, 1995.
11. Eugenia T. Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998.
12. Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Vrantop, Focșani, 1997.
13. T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1994.
14. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Tipografia “Naționala” Jean Ionescu & Co., București, 1927.
15. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, 1973.
16. T. R. Popescu, Drept, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.
2. Lucrări de specialitate străine
1. Ambroise Colin, Henri Capitant, Cours elementaire de droit civil francais, vol. III, Librairie Dalloz, Paris, 1936.
2. Ed. Fuzier-Herman, Alcide Darras, Code civil adnoté Supplément par Th. Griffond, Librairie de la société du Recueil Sirey, Paris 1906, Cass, 4 nov. 1902.
3. Marcel Planiol, Traité Élémentaire de Droit civil, Librairie générale de droit&jurisprudence, Paris 1926.
=== 3.1 ===
Cuprins
Capitolul I – Noțiuni generale despre proprietate
Secțiunea I – Evoluția istorică a proprietății
Secțiunea II – Tipuri de proprietate în dreptul roman
Secțiunea III – Proprietatea în vechiul drept românesc
Secțiunea IV- Noțiunea de proprietate
Secțiunea V- Caracterele juridice ale proprietății
Capitolul II – Acțiunea în revendicare
Secțiunea I – Acțiunea în revendicare în dreptul roman
Secțiunea II – Noțiunea și caracterele acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Noțiunea acțiunii în revendicare
Subsecțiunea II – Caracterele acțiunii în revendicare
Secțiunea III – Condițiile, dovada și efectele exercitării acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Condițiile exercitării acțiunii în revendicare
Subsecțiunea II – Dovada proprietății asupra bunului revendicat
Subsecțiunea III – Efectele acțiunii în revendicare
Capitolul III – Acțiunea în revendicare mobiliară
Secțiunea I – Reglementarea legală în Codul civil a revendicării mobiliare
Secțiunea II – Generalități
Secțiunea III – Bunurile cărora li se aplică prevederile art. 1909 alin. 1 Cod civil
Secțiunea IV – Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil
Secțiunea V – Condițiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 Cod civil
Secțiunea VI – Domeniul de aplicare al art. 1909 alin. 1 Cod civil
Secțiunea VII – Excepții de la art. 1909 alin. 1 Cod civil
Secțiunea VIII – Natura termenului de 3 ani
Secțiunea IX – Revendicarea bunului mobil de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț și găsitor
Secțiunea X – Efectele acțiunii în revendicare mobiliară
Capitolul IV – Revendicarea bunurilor proprietate publică
Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Capitolul V – Concluzii
Secțiunea I – Elemente de drept comparat
Secțiunea II – Propuneri de lege ferenda
Secțiunea III – Scurte concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I
Noțiuni generale despre proprietate
Secțiunea I
Evoluția istorică a proprietății
Marile etape care au fixat momentele istorice ale “proprietății” sunt cunoscute sub denumirile de: etapa proprietății colective, etapa proprietății familiale și etapa proprietății individuale.
1) Etapa proprietății colective. Popoarele primitive erau nomade și își asigurau cele necesare traiului din vânat, iar mai târziu din creșterea vitelor. În această perioadă ele nu și-au construit așezări statornice și nu cultivau pământul.
Ulterior când au abandonat viața nomadă, au început să-și întemeieze gospodării, cu caracter de durabilitate, au ajuns la faza agricolă primitivă, când apare și se dezvoltă proprietatea colectivă asupra pământului.
Această proprietate se prezenta sub forma coproprietății întregului grup ce forma tribul sau satul și reflecta îndeletnicirile oamenilor de la acea dată.
Cu privire la etapa proprietății colective a ginților sunt de menționat urmele lăsate de această proprietate asupra mancipațiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru și asupra sistemului succesiunii legale.
a) Mancipațiunea, modul originar de transmitere a proprietății la romani, presupunea ținerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis. Firește această formă nu se putea aplica la bunurile imobile. Prin urmare în epoca apariției mancipațiunii nu se cunoștea proprietatea privată asupra pământului și caselor, ci numai asupra lucrurilor mobile ca sclavii și vitele, deoarece numai asemenea lucruri puteau fi aduse în fața martorilor și ținute cu mâna de către achizitor.
b) acțiunea în revendicare a îmbrăcat , în epoca veche, forma lui sacramentum in rem. Acesta între alte forme presupunea și prezența lucrului în fața magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor imobile, așa încât, trebuie admis că aceste lucruri nu erau obiecte de proprietate privată; dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privată , forma originară a revendicării ar fi fost elaborată încât să fi fost aplicabilă și în cazul lor.
c) Succesiunea legală era atribuită cui heredes-ilor în lipsa acestora agnaților, iar dacă lipseau și agnații, gentililor.
2) Faza proprietății familiale. De la comunitatea sătească întemeiată de regulă, prin unirea mai multor familii, s-a ajuns la comunitatea familială cuprinzând mai mulți membri descinzând din același autor. În această fază a proprietății familiale, când familia era unită sub autoritatea unui șef, pater familias, este foarte probabil să fi apărut și proprietatea individuală asupra lucrurilor nemișcătoare.
Caracterele proprietății familiale erau:
Proprietatea familială are un caracter inalienabil. Acest caracter este confirmat de mecanismul mancipațiunii, modul originar de transmitere a proprietății asupra lucrurilor mancipi.
Această proprietate are și un caracter indivizibil. În virtutea acestui caracter, după moartea lui pater familias, sui heredis, trăiau într-o stare de indiviziune.
În fine , proprietatea familială are un caracter de coproprietate.
3) Faza proprietății individuale. Dacă proprietatea colectivă se află la originea proprietății funciare, trebuie însă subliniat faptul că de îndată ce popoarele dobândesc o organizare superioară apare și se dezvoltă proprietatea individuală.
Secțiunea I
Tipuri de proprietate în dreptul roman
În vechiul drept roman nu întâlnim la Roma decât o singură formă de proprietate individuală, proprietatea quiritară, a cetățenilor romani. Această formă de proprietate este singura formă până la sfârșitul republicii.
Potrivit unei definiții celebre care însă nu este datorată romanilor, ci comentatorilor posteriori, proprietatea quiritară este ius utendi, fruendi și abutendi. Ius utendi este dreptul de te folosi, ca dreptul de a locui într-o casă; ius fruendi este dreptul de a culege fructele, de pildă dreptul de a culege recolta de pe un pământ și ius abutendi, dreptul de a dispune, ceea ce înseamnă fie a distruge lucrul fie a-l înstrăina.
Referitor la trăsăturile caracteristice ale proprietății quiritare, trebuie subliniat atât caracterul absolut al acesteia cât și cel perpetuu. Astfel, proprietarul este stăpânul absolut al lucrului, exercitarea dreptului său nefiind supusă vreunei îngrădiri.
La aceste caractere s-a adăugat în doctrină și caracterul exclusiv al proprietății quiritare. Caracterul exclusiv presupune că proprietatea quiritară nu poate aparține decât unui cetățean roman, poartă numai asupra unui obiect roman, și nu poate fi transmisă decât printr-un mod de dobândire rezervat numai romanilor.
Proprietatea provincială. Romanii cucerind diferite teritorii lăsau în general locuitorilor dreptul de a se folosi de pământul acestora. Locuitorii provinciilor nu aveau juridicește proprietatea pământului, deși în fapt se comportau ca și proprietarii. Ei aveau numai un drept de folosință pentru care plăteau impozit, drept de folosință desemnat de comentatorii moderni prin expresia de proprietate provincială.
Această proprietate nu avea o denumire proprie ci era desemnată de romani prin expresia lucrurile care sunt in bonis (în bunurile cuiva), iar proprietarul pretorian era denumit “acela care are acțiunea publiciană”, întrucât pretorul nu putea cere direct un drept, ci numai pe calea acțiunii.
Proprietatea pretoriană apare pe la sfârșitul epocii vechi, când comerțul cu sclavi se dezvoltă intens. Dar formele solemne erau o piedică pentru operațiunile comerciale. De aceea în practică părțile se mărgineau să predea lucrul fără să mai recurgă la mancipațiune, deși era vorba de vânzarea unei res mancipi, a unui sclav. O dată cu realizarea uzucapiunii, proprietatea pretoriană dispare, e transformată în proprietate quiritară.
Proprietatea peregrină. Peregrinul nu putea dobândi un lucru potrivit dreptului civil decât dacă avea commercium. Unii dintre peregrini datorită comerțului se îmbogățiseră, ceea ce a necesitat recunoașterea unui drept de proprietate, pe care, de altfel, romanii nu-l numeau astfel, potrivit lui ius gentium.
Proprietatea unică. În timpul epocii postclasice, cele patru forme de proprietate pe care le-am cunoscut se reduc treptat la o singură formă de proprietate (dominium).
Secțiunea II
Proprietatea în vechiul drept românesc
Sunt puține izvoare care să elucideze complet, starea proprietății funciare în țările românești de la colonizarea Daciei de către romani și chiar anterior. Se știe totuși că poporul nostru s-a ocupat de la început cu păstoritul și mai târziu, s-a dedicat muncilor agricole. Este deci probabil că, la fel ca și alte popoare, poporul nostru a cunoscut dreptul de proprietate sub toate aspectele lui, respectiv proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală.
În cadrul obștei sătești existau două tipuri de proprietate:
– stăpânirea devălmașă. Principalul obiect de muncă în cadrul obștei sătești este pământul pe care comunitatea sătească este așezată, îl locuiește permanent și îl muncește. Asupra lui comunitatea are un drept de stăpânire de-a valma, el constituind moșia sa devălmașă.
– stăpânirea personală. La temelia dreptului de stăpânire personală stă munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmășie – pădure, ape, pășune – și care dobândește astfel o valoare nouă. Conducerea obștei autoriza și încuraja asemenea inițiative personale ale membrilor săi și le recunoștea dreptul de folosință exclusivă asupra bunurilor amenajate.
Proprietatea asupra pământului cu structura sa ierarhizată și complexă constituie temelia instituțiilor politice și juridice feudale. Complexitatea este determinată de îmbinarea unor forme de stăpânire devălmașă și personală, diferențiate și prin regimul lor juridic deosebit, ca și prin poziția diferită a titularilor pe scena socială. Urmărind dinamica formelor de proprietate, constatăm că unele dintre ele – străvechi – continuă să existe și în feudalismul dezvoltat, cum este mai ales proprietatea țăranilor organizați în obște, alături de care se dezvoltă, cele care aparțin domnilor, boierilor, mănăstirilor, orășenilor.
1) Proprietatea țărănească asupra pământului corespunde stadiului de dezvoltare a obștei, care păstrează modul de stăpânire devălmașă, dar cu accentuarea tendinței de desprindere din devălmășie și de creștere a stăpânirilor personale.
2) Proprietatea nobiliară. Dreptul asupra unei astfel de proprietăți avea ca obiect moșiile boierești, bisericești și domnești.
Proprietatea boierească provenită din moștenire era întărită de domn și se înstrăina cu respectarea dreptului de protimis al rudelor.
Proprietatea bisericii s-a constituit în mari domenii după întemeierea statelor românești, în principal pe cale a daniilor din partea credincioșilor – domni, boieri, prelați, orășeni, țărani – făcute pentru scopuri pioase, dar și pentru a fi trecuți în pomelnice și a li se face rugăciuni după moartea lor.
Proprietatea domnului cuprindea bunurile personale, ce-i aparțineau ca oricărui membru al clasei feudale, încă dinainte de a fi domn. La acestea se adăugau achizițiile făcute ulterior pe diverse căi juridice și îmbunătățirile realizate din inițiativa și cu cheltuiala proprie.
3) dominium eminens. Legea Țării consacră în țările feudale românești un drept de folosință recunoscut țăranilor aserviți asupra delnițelor pe care le lucrau, un dominium utile aparținând stăpânilor feudali asupra pământului satelor aservite și un dominium eminens, un drept de stăpânire superioară asupra întregului teritoriu al țării, care revenea domnului ca vârf al ierarhiei feudale și ca reprezentant al statului.
Secțiunea III
Noțiunea de proprietate
Cuvântul proprietas apare destul de târziu, fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea după Christos. Primii termeni în domeniu de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea și hereus ce îl indica pe proprietar.
Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiție a mijloacelor de producție, precum și a produselor.
Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu, este definit de normele dreptului obiectiv. Astfel, normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcție de condițiile istorice concrete.
Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit dintre câte poartă asupra lucrurilor.
Ideea de proprietate nu s-a închegat dintr-o dată în mintea omenească, ci dimpotrivă s-a afirmat încetul cu încetul, trecând succesiv prin diferite faze corespunzătoare diverselor grade de civilizație a societății.
Art. 480 din Codul civil arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
În această definiție se observă că:
– dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
– nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate. Într-adevăr, atributele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui (usus sau jus utendi);
b) dreptul de a-i culege fructele și veniturile pe care le poate da (fructus sau jus fruendi);
c) dreptul de a dispune de lucru, fie prin înstrăinare, fie prin consumare (abusus sau jus abutendi).
Art. 480 din C. Civ. se referă la fructus și abusus. Dar, într-un sens larg dreptul “de a se bucura” poate desemna usus și fructus. Din text rezultă, deci, atributele dreptului de proprietate.
Art. 475 alin. 1 din Codul civil precizează că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de lege.
Potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În același sens, art. 41 alin. 3 din Constituție prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Dreptul de proprietate este garantat și ocrotit prin art. 41 și 135 din Constituția României. Printr-o astfel de reglementare dreptului de proprietate i se asigură un rol de garanție a libertății de inițiativă privată și acțiune, condiție indispensabilă a unei economii de piață sănătoasă.
Secțiunea IV
Caracterele juridice ale proprietății
Caracterele dreptului de proprietate sunt următoarele:
a) drept absolut. Termenul “absolut” poate fi înțeles:
– opozabil tuturor, cum este orice drept real (erga omnes). Din acest punct de vedere, caracterul absolut al dreptului de proprietate apare în raport cu celelalte drepturi reale și nu în raport de exercițiul atribuțiilor sale. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu este absolut “în el însuși”.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă din aceea că toate persoanele au obligația de a nu face nimic de natură a stânjeni pe proprietar în exercitarea dreptului său. Acest drept nu poate fi încălcat de nimeni, adică el este inviolabil. În legătură cu aceasta în alin. 6 al art. 135 din Constituția României se prevede că “Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”.
– nelimitat, neîngrădit în conținutul său; în acest sens, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece el se exercită “în limitele determinate de lege” (art. 480 C. Civ.).
b) drept exclusiv în sensul că titularul exercită singur toate atributele dreptului de proprietate, cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său. Titularul dreptului de proprietate este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care i le conferă acest drept. Dar și aici trebuie avut în vedere că legea poate să limiteze caracterul exclusiv al proprietății.
Rezultă că ori de câte ori unul dintre atributele dreptului de proprietate a fost dobândit de o altă persoană, sau s-a consimțit la constituirea unei sarcini reale, caracterul exclusiv al dreptului se diminuează.
De asemenea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este diminuat și în cazul coproprietății, când atribuțiile acesteia sunt exercitate în legătură cu unul și același lucru de către mai multe persoane.
O altă limitare în ce privește caracterul exclusiv al dreptului de proprietate o constituie însăși legea. Astfel art. 616 Cod civil recunoaște proprietarului al cărui fond nu are nici o ieșire la calea publică, dreptul de a trece pe proprietatea vecinului.
c) drept perpetuu în sensul că:
– în caz de înstrăinare, reapare în patrimoniul dobânditorului; dreptul de proprietate este cesibil și transmisibil, atâta timp cât obiectul său există; uneori, natura și conținutul dreptului de proprietate se schimbă prin trecerea lucrului de la o persoană la alta; de exemplu, în cazul exproprierii pentru utilitate publică;
– nu se pierde prin moartea titularului său;
– nu se pierde (stinge) prin neîntrebuințare din partea titularului (este imprescriptibil extinctiv).
Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care se află bunul într-un anumit moment al existenței sale.
Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun trebuie să aparțină aceluiași proprietar.
Dacă de regulă, proprietatea nu are o durată limitată în timp sunt situații în care acest principiu nu își are aplicarea. Este situația cesiunii temporare a unui drept când la împlinirea termenului, respectivul drept revine în patrimoniul celui ce l-a cedat.
d) conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (Constituție, art. 41; C. Civ., art. 480).
CAPITOLUL II
Acțiunea în revendicare
Secțiunea I
Acțiunea în revendicare în dreptul roman
În sistemul procedurii formulare sensul originar al noțiunii de acțiune s-a schimbat. Așa cum s-a văzut, în procedura veche acțiunile erau câteva la număr șui se aplicau la cazurile pentru care au fost create. În procedura formulară, acțiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera o formulă. În noul sistem, acțiunea îndeplinește rolul unui mijloc procedural pus la îndemâna persoanelor în scopul valorificării drepturilor subiective. Pentru a asigura o protecție juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul roman a dat acțiunii o vocație universală, în sensul că orice pretenție legitimă putea, în principiu, să capete o sancțiune juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu, deoarece, spre deosebire de dreptul modern, în care acolo unde există drept subiectiv există și acțiune, în dreptul roman nu exista drept fără acțiune specială. Drept urmare, un drept subiectiv era recunoscut ca atare numai dacă exista o acțiune distinctă care să-l sancționeze. Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacțiunilor a fost atenuată prin intervenția pretorului. În virtutea prerogativelor care i-au fost acordate după legea Aebutia, pretorul putea crea o formulă specială și deci, acorda acțiune, ori de câte ori consideră că un anumit interes trebuie protejat.
Acțiuni personale; acțiuni reale. Textele ne spun în mod clar că se înțelegea prin acțiune personală aceea pe care o intentăm contra unei persoane obligată față de noi, și prin acțiune reală aceea prin care urmărim recunoașterea dreptului de proprietate sau a vreunui alt drept purtând asupra unui lucru. Uneori acțiunea reală se definește “orice acțiune care nu este personală” – și mulțumită acestei accepțiuni mai largi se cuprind în grupul nostru acțiunile în care pârâtul nu este determinat încă de la origină, de exemplu, aceea prin care se reclamă o moștenire, aceea care se referă la condițiunea persoanelor; acțiunea reală se dă deci întotdeauna contra unui individ care posedă lucrul, individ care poate să se schimbe în fiece moment, pentru că posesiunea se poate strămuta, pe când acțiunea personală este dată contra cutărui debitor, și care nu poate transmite altora calitatea sa.
Rei vindicatio era acțiunea proprietarului lipsit de posesia lucrului îndreptată în contra persoanei care poseda lucrul fără a fi proprietar. Proprietarul cerea restituirea lucrului cum omni causa.
Prin causa rei se înțelegea tot ceea ar fi dobândit proprietarul dacă păstra neîntrerupt posesia lucrului: fructe, accesiuni, despăgubiri pentru degradările aduse proprietății sale.
Secțiunea II
Noțiunea și caracterele acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Noțiunea acțiunii în revendicare
Cuvântul revendicare își trage originea din expresia latină vindicatio, pe care vechiul drept francez a transformat-o în vendication pentru ca, după aceea adăugându-i-se particula re vocabularul juridic să primească termenul revendication care va căpăta misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.
Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat întotdeauna de o protecție specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor dreptului conțin dispoziții privind ocrotirea dreptului de proprietate. Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate, precum și celelalte drepturi reale principale.
Mijloacele de apărare au fost considerate în doctrină ca fiind acele acțiuni carte permit titularului dreptului de proprietate înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului și asigurarea exercitării lui în condiții normale.
Mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice și mijloace juridice specifice.
Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte constituie acele acțiuni civile care se fundamentează pe drepturile de creanță. Ceea ce este specific acestor acțiuni este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real. În această categorie sunt incluse acțiunile care provin din neexecutarea contractelor, acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, acțiunile în nulitate sau în anulare etc.
Mijloace juridice directe sau specifice de protecție a dreptului de proprietate constau în acele acțiuni care își au fundamentul direct pen dreptul de proprietate sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acțiuni se împart în acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Prin intermediul acțiunilor posesorii se apără posesia și prin ea dreptul de proprietate ca și acțiunea petitorie numită acțiunea în revendicare.
Acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, se numește acțiunea în revendicare. Altfel spus, prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului.
Conform unei alte definiții date în doctrină revendicarea este o acțiune reală, întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiunii unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.
În acest sens , jurisprudența a decis că acțiunea în revendicare este “Acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.
Nu trebuie să se confunde acțiunea în revendicare cu acțiunea de ereditate. Elementul lor comun îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se tinde la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu. Ceea ce le deosebește este faptul că, la acțiunea de petiție de ereditate pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietar al defunctului.
Codul nostru civil nu reglementează expres acțiunea în revendicare, ea fiind consacrată numai de câteva texte răspândite prin cod.
Astfel, referindu-se la instituția prescripției, art. 1909 alin. 2 Cod civil statuează că cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani.
De asemenea, în cartea a II-a titlul I ce se referă la bunuri, art. 471 Cod civil stabilește că sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituțile, acțiunile care tind a revendica un imobil.
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile sau mobile individual determinate, adică acelea de care reclamantul a fost deposedat.
Nu este posibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri cu o valoare egală sau printr-o compensare bănească.
Prin acțiunea în revendicare se pot cere despăgubiri și pentru repararea prejudiciului cauzat, care constituie un capăt de cerere subsidiar revendicării, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra ambelor capete de cereri.
Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Caracterul complex al dreptului de proprietate, posibilitatea lui de fi divizat în dezmembrăminte care au aspectul unor drepturi de sine stătătoare, legătura ce o are cu posesiunea, toate aceste împrejurări imprimă protecției juridice a acestui drept mai multe nuanțe.
Astfel, în afara acțiunii în revendicare, proprietarul poate să exercite și alte acțiuni petitorii cum ar fi: acțiunea confesorie (confessoria in rem actio) prin care se valorifică celelalte drepturi reale principale (dreptul de uzufruct, uz, abitație sau servitute), ori acțiunea negatorie (negativa in rem actio), prin care se contestă în contra tuturor existența acestor drepturi, precum și acțiunea în grănițuire (aceea prin care se determină hotarele unui imobil).
Subsecțiunea II – Caracterele acțiunii în revendicare
a) acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, prin care se apără dreptul de proprietate, deosebindu-se de acțiunile posesorii care apără posesia; conform unei opinii din doctrina mai veche, apărarea posesiei se confundă, după principiile dreptului nostru în materie de mobile corporale, cu apărarea a însuși dreptului real care pretinde a se manifesta prin posesie, fie acel drept proprietatea deplină, fie o dezmembrare a proprietății. Posesorul se confundă cu petitorul și în materie de mobile corporale denumirea de revendicare este întrebuințată de legiuitor, nu numai când dreptul reclamat este proprietatea, ci și atunci când dreptul reclamat constă într-o garanție reală asupra lucrului.
Acțiunea în revendicare care este sancțiunea dreptului de proprietate, primește numele de acțiune petitorie (de la petere, a cere) și tinde a dovedi că reclamantul are în realitate dreptul de proprietate. Acțiunea în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate; reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate;
b) acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece se întemeiază și apără însuși dreptul de proprietate, iar acesta este, prin natura lui, un drept real, care imprimă acțiunii același caracter real. Prin aceasta se deosebește de acțiunile personale, de exemplu acțiunea derivând din contractul de locațiune, ori din contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului, aceste din urmă acțiuni au ca temei dreptul de creanță născut din contract.
De îndată ce caracterul real al proprietății dispare, cum ar fi cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpatorului sau atunci când lucrul a fost iremediabil și definitiv dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretenție în despăgubire, adică într-o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.
c) scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului, ceea ce înseamnă că acțiunea trebuie introdusă împotriva celui care deține acel lucru.
Pentru a se obține acest rezultat, este necesar ca acțiunea să fie îndreptată împotriva aceluia care deține materialmente lucrul.
Dacă pârâtul va declara că detențiunea nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în proces a acelei persoane, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.
d) acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare. În aceste sens, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că “Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiunea privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie”. Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună-credință, dreptul de proprietate al proprietarului inițial s-a stins și nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare.
Secțiunea III
Condițiile, dovada și efectele exercitării acțiunii în revendicare
Subsecțiunea I – Condițiile acțiunii în revendicare
Poate exercita acțiunea în revendicare titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.
Deci:
a) coproprietarul sau coindivizarul nu pot introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. După partaj pot introduce acțiunea.
Dacă însă coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, adică a exercitat o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atunci poate introduce acțiunea în revendicare împotriva celorlalți coproprietari.
b) coproprietarul sau coindivizarul nu pot introduce acțiunea împotriva terților. Acțiunea se poate exercita de toții copărtașii cărora le aparține proprietatea. Aceasta deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitatea sa.
Cu toate acestea, în practica judiciară s-a stabilit că: “Acțiunea în revendicare, formulată în comun de toți moștenitorii nu poate fi respinsă pe considerentul că reclamanții nu și-au dobândit titlul de proprietate care ar fi trebuit să fie obținut în cadrul partajului”.
Prin acțiunea în revendicare se urmărește predarea lucrului revendicat în proprietatea și posesia reclamantului, astfel încât atribuirea bunului revendicat în proprietatea deplină și exclusivă a reclamantului înseamnă încetarea stării de coproprietate. Or, în cadrul proprietății comune pe cote-părți, exercitarea atributelor ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate aparține tuturor coproprietarilor. Dacă restituirea bunului revendicat s-ar face numai unuia dintre coproprietari, acesta ar exercita singur atributele ce decurg din dreptul de proprietate asupra bunului, prin aceasta contravenind naturii și regimului juridic al dreptului de proprietate comună pe cote-părți.
În practica judiciară s-a stabilit că: “De vreme ce bunul imobil revendicat este proprietatea comună pe cote-părți a mai multor coproprietari, acțiunea în revendicare formulată numai de unul dintre ei este inadmisibilă, reclamantul având doar un drept limitat asupra bunului”.
c) acțiunea în revendicarea unui bun comun mobil al soților poate fi introdusă numai de unul din ei, deoarece se aplică prezumția de mandat tacit reciproc.
Dacă acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, acțiunea în revendicare nu poate fi introdusă de un singur soț, deoarece nu mai joacă prezumția de mandat tacit reciproc.
Practica judiciară este în sensul că acțiunea în revendicare privind un bun comun soților poate fi introdusă de un singur soț, deoarece este considerată un act de conservare.
În practică, instanțele judecătorești au statuat, în mod constant, că, în orice acțiune în justiție, instanța de judecată este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul de drept procesual nu se poate stabili valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept dedus judecății.
Astfel, într-o speță s-a arătat că: “în orice acțiune privitoare la proprietatea sau folosința unui bun, înainte de a se discuta dreptul pârâtului, asupra bunului, trebuie să se examineze calitatea reclamantului de a introduce acțiunea. Aceasta trebuie respinsă, chiar dacă pârâtul deține bunul fără titlu, atunci când reclamantul nu poate să-și justifice calitatea”.
Calitatea de subiect activ sau pasiv în cadrul acțiunii în revendicare poate să o aibă atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. Cu toate acestea, calitatea de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe drept de proprietate personală o au numai persoanele fizice, fiindcă numai acestea pot fi titularii dreptului de proprietate personală. Dimpotrivă, calitatea de pârât în afară de persoanele fizice o pot avea și persoanele juridice ce posedă nelegitim un bun ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate personală.
Subsecțiunea II – Dovada proprietății asupra bunului revendicat
Reclamantul în acțiunea în revendicare, întrucât pretinde că este proprietarul bunului revendicat, trebuie să dovedească proprietatea sa, conform dreptului comun, căci altfel posesorul va avea câștig de cauză chiar dacă nu a produs nici un titlu deoarece el nu are obligația de a proba.
Așadar, rolul de pârât în litigiile de revendicare constituie unul dintre marile avantaje ale posesorului, deoarece, într-o acțiune în revendicare, cel ce se pretinde proprietar asupra unui imobil fără să aibă și posesiunea acestuia, are sarcina să dovedească dreptul său. În acest sens jurisprudența a decis că față de dispozițiile art. 1909 C. civ., care creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu este obligat să facă dovada proprietății în condițiile art. 1191 C. civ. ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. Odată această dovadă făcută, proba contrară incumbă aceluia aceluia care vrea să-și dovedească dreptul de proprietate, de exemplu în cazul când pretinde că deținătorul bunurilor este detentor precar.
Această regulă, preluată din Codul Calimach își găsește expresia în art. 1169 Cod civil: actori incumbit probatio.
În virtutea textului menționat, reclamantul poate să invoce orice acte care îi atestă dreptul, de asemenea poate să invoce un titlu adică “să dovedească că a dobândit proprietatea bunului revendicat în virtutea unui fapt juridic de natură a transmite proprietatea: contractul moștenirea, testamentul etc.”
Pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra bunului, reclamantul trebuie să facă dovada unui mod originar de dobândire a dreptului său, cum ar fi: uzucapiunea, accesiunea etc. În situația în care revendicantul nu poate face dovada dobândiri dreptului de proprietate asupra bunului prin unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, el va putea invoca titlul în temeiul căruia a dobândit titlul de proprietate asupra bunului ce revendică.
Reclamantul poate să utilizeze și titlurile produse de pârât. Nu este necesar ca pârâtul sau autorii lui să figureze în titlul produs de reclamant, întrucât actele transferă proprietatea au efect erga omnes. Ca atare, pârâtul nu ar putea să conteste autoritatea titlului respectiv la care nu a luat parte, ci poate să opună un alt titlu sau prescripția.
Dovada dreptului de proprietate prin intermediul titlurilor întâmpină, atât în teorie, cât și în practică unele dificultăți. Astfel, o primă dificultate rezultă din însăși dispozițiile art. 973 C. civ., potrivit cărora actele juridice produc efecte numai între părțile contractante. Potrivit principiului relativității efectelor actelor juridice, valoarea probantă a titlului se circumscrie la părțile contractante și la succesorii universali și cu titlu universal ai acestora.
O a doua dificultate în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate prin titluri rezultă din aceea că titlul nu este valabil decât dacă acesta emană de la adevăratul proprietar. Prin urmare, proprietarul trebuie să dovedească că autorul său, care i-a transmis dreptul de proprietate era adevăratul proprietar în temeiul unui titlu valabil, că acesta din urmă l-a dobândit de la autorul său în baza unui titlu valabil, și așa mai departe.
Revendicarea se bazează pe o pretenție de proprietate care trebuie dovedită, aceasta constituind temeiul juridic al acțiunii.
În acest context, proprietarul sub condiție rezolutorie are la îndemână acțiunea în revendicare, întrucât dreptul său până la împlinirea condiției reprezintă un element activ în patrimoniul său.
De asemenea, nudul proprietar ca și superficiarul și uzufructuarul pot intenta o acțiune în revendicare, nu numai proprietarul deplin.
Subsecțiunea III – Efectele acțiunii în revendicare
Dacă o acțiune în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat să restituie bunul către adevăratul proprietar.
O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv deoarece prin ea nu se dă naștere unui nou drept de proprietate, pentru că acesta exista anterior introducerii noțiuni.
Drepturile și obligațiile părților grefate pe obligația de restituire, cum ar fi restituirea fructelor și cheltuielile făcute asupra lucrului, vor fi determinate de buna sau reaua-credință a posesorului pârât și îmbracă aspecte specifice în cazul revendicării imobilelor și respectiv a revendicării mobilelor.
În cazul în care lucrul a pierit din caz fortuit sau forță majoră pârâtul posesor de bună-credință nu poate fi obligat la daune întrucât riscul pieirii lucrului este suportat de către proprietar. Dacă însă bunul ce a pierit a fost asigurat, pârâtul posesor trebuie să restituie indemnizația de asigurare în măsura în care a încasat-o.
Pârâtul posesor de rea-credință restituie integral contravaloarea lucrului dacă nu probează că acesta ar fi pierit și la reclamantul proprietar.
Odată admisă acțiunea în revendicare, restituirea fructelor de către posesorul pârât este reglementată distinct după cum posesorul a fost de bună sau rea-credință cu privire la dreptul pe care l-a pretins asupra bunului.
Dacă posesorul a fost de bună credință, va putea să rețină fructele cuvenite sau percepute până la promovarea acțiunii în revendicare de către proprietarul real.
Posesorul de rea-credință are obligația să restituie toate fructele încasate sau percepute, sau contravaloarea lor dacă le-a consumat ori nu le-a perceput din neglijență.
Referitor la cheltuielile efectuate de pârâtul posesor în legătură cu bunul pe care trebuie să-l restituie, Codul civil recunoaște ca și dreptul roman trei feluri de cheltuieli care pot da naștere la restituiri și anume:
– cheltuieli necesare (impensae necesariae), respectiv cele făcute pentru conservarea lucrului și care dacă nu ar fi fost efectuate lucrul ar fi pierit; în cazul restituirii unui lucru, proprietarul, în lipsă de convenție contrarie, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui.
– cheltuieli utile (impensae utile), adică acele cheltuieli făcute pentru îmbunătățirea lucrului și pe care Codul civil le denumește în art. 771 “ameliorațiuni”. Aceste cheltuieli sporesc valoarea lucrului și deci aduc un folos. Îmbunătățirile nu pot fi confundate cu construcțiile noi ce sunt reglementate de art. 494 Cod civil. Sporirea valorii bunului se apreciază în momentul restituirii lucrului de către posesor.
– cheltuielile de agrement sau voluptuarii (impensae voluptuariae), prevăzute de art. 1346 Cod civil și care au ca scop înfrumusețarea lucrului. Aceste cheltuieli efectuate de către posesor pentru plăcerea lui estetică nu măresc valoarea lucrului.
Restituirea cheltuielilor efectuate de către pârât se întemeiază pe principiul natural că nimănui nu-I este permis să se îmbogățească în detrimentul altuia.
CAPITOLUL III
Acțiunea în revendicare a mobilelor
Secțiunea I
Reglementarea legală în Codul civil a revendicării mobiliare
În reglementarea Codului civil, revendicarea bunurilor mobile are un regim juridic distinct de cea a bunurilor imobile.
Astfel, dacă în ambele ipoteze se aplică principiul potrivit căruia cel ce emite o pretenție trebuie să dovedească temeinicia acesteia, iar pe de altă parte, posesiunea, creează o prezumție că cel ce deține lucrul este proprietarul lui, în materie imobiliară, revendicarea primește și reguli proprii, speciale.
În adevăr, dacă în revendicarea imobiliară, posesorul are avantajul de a figura întotdeauna ca pârât, în revendicarea mobiliară, posesiunea îi asigură acestuia chiar proprietatea lucrului.
Cu privire la reglementarea mai veche a regulilor privitoare la revendicarea mobiliară, în Codul Calimach deși se recunoștea revendicarea bunurilor mobile, reclamantul trebuia să indice semnele particulare ale bunului său pentru a fi deosebit de altele de același fel.
În caz contrar revendicarea nu era primită decât dacă reclamantul producea că pârâtul știa că nu putea dobândi bunul ce era revendicat.
Termenul de prescripție era de 3 ani când bunul mobil era posedat cu bună-credință și de 6 ani pentru lucrurile pierdute sau furate.
În Codul civil român actual articolul 1909 prevede: “Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”
Echivalentul acestui articol în Codul civil francez este art. 2279: “En fait des meubles, la possession vaut titre.
Néanmoins celui qui a perdu ou auquel il a été volé une chose peut le revendiquer pendant trois ans, à compter du jour de la perte ou de la vol, contre celui dans les mains duquel il la trouve; sauf à celui-ci son recours contre celui duquel il la tient.”
Acest articol din Codul civil poate fi pus în legătură cu alte articole din diverse coduri cum ar fi: art. 1910 Cod civil, art. 58 Cod comercial, art. 208 și urm. Cod penal (privitoare la infracțiunea de furt), art. 216 Cod penal (care incriminează însușirea bunului găsit).
Secțiunea II
Generalități
Originea regulei en fait des meubles nu trebuie căutată în dreptul roman, deoarece acesta nu accepta nici o derogare de la principiul exprimat de formula nemo plus juris, revendicarea fiind admisă, cu aceeași eficacitate, atât în materie de lucruri nemișcătoare cât și în materie de lucruri mișcătoare, afară bineînțeles, de cazul când lucrul ar fi fost dobândit de posesor prin prescripție, care avea un termen mai scurt în ce privește mobilele.
Dreptul roman nu admitea însă prescripția lucrurilor furate sau pierdute.
În dreptul roman urmat de vechea noastră legiuire, lucrurile mișcătoare corporale se uzucapau prin stăpânirea cu bună credință urmată în curgere de trei ani. Această uzucapiune s-a transformat, sub influența dreptului german, în apărarea dreptului pe cale de excepțiune prin posesiunea de bună credință a lucrului fără trecere de timp.
Revendicarea bunurilor mobile este supusă unor reguli deosebite față de cea privind imobilele, datorită modului cum este reglementată dovada proprietăților mobilelor, ceea ce face ca practic revendicarea să fie aproape imposibilă.
Spre deosebire de situația posesorului în materie imobiliară, care este pârât în cadrul acțiunii în revendicare și în favoarea căruia funcționează o prezumție simplă împotriva căreia se poate face proba contrară, în materie mobiliară posesorul se bucură de o prezumție juris et de jure de proprietate.
În acest sens trebuie avută în vedere regula din art. 1909 alin. 1 Cod civil. Această regulă este în sensul că posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate. Textul prevede că lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp. Această redactare nu este corespunzătoare, deoarece prescripția presupune scurgerea de timp dar textul spune că nu e nevoie de scurgere de timp. Textul instituie regula menționată.
Într-o părere împărtășită de Macardé și Demolombe, regula prevăzută de art. 1909 C. civ trebuie privită ca o manifestare a ideii de prescripție, ca un efect special al prescripției achizitive, care se realizează din chiar momentul primirii bunului de către posesor, de unde și de numirea de prescripție instantanee. Această concepție nu este corectă astfel cum se arată în paragraful precedent.
Într-o a doua concepție se arată că art. 1909 nu face decât ă creeze un mod de dobândire a proprietății prin efectul legii. Dar, nici această formulă nu poate fi admisă, căci dacă are meritul de a prezenta lucrurile într-o formă simplă, este însă departe de a da un răspuns satisfăcător. A spune că art. 1909 C. civ. creează un mod de dobândire a proprietății prin efectul legii, nu este altceva decât a constata rezultatul practic al acestui text, dar aceasta nu înseamnă că s-a arătat temeiul regulei legale, adică mecanismul pe care ea se sprijină și pe baza căruia funcționează.
Într-o ultimă concepție, se face apel la ideea unei prezumții legale de proprietate. Se spune anume că art. 1909 C. civ. creează în favoarea posesorului o prezumție de proprietate, care nu poate fi răsturnată, proprietarul trebuind să se plece în fața ei. Ar fi prin urmare vorba nici mai mult nici mai puțin decât de o prezumție juris et de jure, care creează posesorului o poziție atât de puternică încât răpește adevăratului proprietar exercițiul acțiunii în revendicare.
Prin dispozițiile instituite în art. 1909 C. civ. se instituie o regulă ce constituie o abatere de la principiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, întrucât, deși dobândește un bun de la o persoană care nu are calitate de proprietar, terțul dobânditor de bună credință este apărat împotriva acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar.
Într-o altă opinie, se consideră că regula “en fait des meubles”, prin faptul că face posesiunea să valoreze titlu de proprietate, adică are de efect de a transfera proprietatea, constituie o flagrantă încălcare a două principii esențiale în știința dreptului. Ea contravine, pe de parte, regulei nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, și pe altă parte, a adagiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Cu privire la art. 1909 C. civ. s-a decis în practica judecătorească că: ori de câte ori adevăratul proprietar al bunului mobil corporal, l-a încredințat unei alte persoane cu titlu de împrumut, închiriere etc., iar acesta din urmă l-a înstrăinat unui dobânditor de bună-credință, prin simpla intrare în posesie a bunului, dobânditorul devine proprietar.
Acțiunii în revendicarea unui bun mobil îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun și nu cele ale Decretului nr. 167/1958 întrucât acestea din urmă nu vizează acțiunile prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate.
Necesități de ordin practic impuse de însăși natura bunurilor mișcătoare – de a circula cât mai repede și cu cât mai mare ușurință – au determinat inserarea regulei înscrisă în art. 1909 C. civ. Bunurile mobile au menirea de a circula cu deosebită rapiditate în vederea satisfacerii nevoilor pentru care ele au fost create. Circuitul civil ar fi considerabil îngreunat dacă prin transmiterea bunurilor mișcătoare de la o persoană la alta părțile ar fi preocupate de preconstituirea unor instrumente probatorii. Obligarea posesorului de a produce un titlu pentru dovedirea dreptului său de proprietate ar stânjeni circulația rapidă și succesivă a bunurilor mișcătoare, ceea ce ar provoca grave consecințe nu numai intereselor persoanelor fizice, dar chiar și intereselor statului.
Dacă potrivit dispozițiilor art. 1909 C. civ. Terțul care dobândește cu bună-credință un bun mișcător, printr-un act translativ de proprietate, devine prin însuși faptul posesiunii proprietarul acelui bun, se naște în mod legitim întrebarea dacă este sau nu posibilă revendicarea bunurilor mișcătoare.
Față de regula înscrisă în art. 1909 C. civ., se poate spune că în principiu revendicarea bunurilor mișcătoare nu este posibilă. Spunem în principiu, în anumite cazuri, revendicarea bunurilor mișcătoare este posibilă. Cu alte cuvinte, dacă excepția este că se revendică, regula este că nu se revendică.
Unele excepții de la regula că bunurile mișcătoare nu se revendică sunt prevăzute de lege, altele au fost deduse de practica noastră judecătorească, iar celelalte din principiile generale ale dreptului nostru civil.
O problemă importantă este aceea de a stabili sensul ce trebuie să atribuim expresiei “possession vaut titre”.
Această expresie este ambiguă, deoarece cuvântul titlu se bucură de înțelesuri diferite. În adevăr, prin titlu se înțelege, când actul translativ de proprietate, când modul însuși de dobândire sau transmitere recunoscut de lege. De aici rezultă că această maximă este și ea succeptibilă de două înțelesuri: într-un prim înțeles, ea va putea să însemne că, în materie de lucruri mișcătoare, posesiunea prin însăși valorează titlu, adică face să prezume existența unui titlu translativ de proprietate; într-un al doilea înțeles, formula “possesion vaut titre” nu este, în materie de mișcătoare, decât afirmarea unui mod legal de dobândire a bunurilor.
Secțiunea III
Bunurile cărora li se aplică prevederile
art. 1909 alin. 1 Cod civil
Acțiunea în revendicare a bunurilor mobile este inadmisibilă întrucât posesorul bunului beneficiază de o prezumție de proprietate juris et de jure.
Așadar, în cazul bunurilor mobile corporale posesia creează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate care nu poate fi răsturnată prin proba contrară.
Astfel, într-o eventuală acțiune în revendicare intentată împotriva posesorului unui bun mobil corporal, acesta nu are obligația de a face dovada proprietății ci doar a faptului posesiei.
În ceea ce privește dovada posesiei, fiind o stare de fapt, aceasta poate fi făcută cu orice mijloc de probă indiferent de valoarea bunului.
Este vorba de bunurile corporale mobile, deoarece ele pot fi posedate.
Ca excepție, se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil și bunurilor incorporale, care pot fi obiect de posesie și anume titlurilor la purtător, a căror valoare este încorporată în titlu, astfel că titlul constituie corporalitatea dreptului pe care îl reprezintă. Sunt titluri la purtător: acțiunile societăților, obligațiile emise de stat și societăți, certificatele de proprietate.
Bunul mobil trebuie să fie privit în mod individual.
Textul nu se aplică bunurilor care formează o universalitate, de exemplu, succesiunea mobiliară. Este vorba de universalitate juridică (și nu una de fapt, cum ar fi o turmă de oi).
De asemenea, textul nu se aplică fondului de comerț, fie pentru că este o universalitate, fie că este o valoare incorporală. În acest sens se susține în doctrina și jurisprudența franceză că art. 2279 C. civ. fr. Este inaplicabil în cazul posesiunii fondurilor de comerț.
Textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care:
a) fac parte din domeniul public;
b) sunt accesorii ale unui imobil, cum este mobilierul unui apartament, deci bunuri care nu devin imobile prin destinație, ci își păstrează caracterul lor de mobile. Așadar, nu ar fi posibil să se restituie apartamentul, dar să se rețină mobilierul pretinzând că se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Secțiunea IV
Persoanele cărora li se aplică prevederile
art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Acest text poate fi invocat de terțul dobânditor care, dobândește bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună voie.
Terțul a dobândit bunul de la un detentor precar, ci nu de la adevăratul proprietar. Adevăratul proprietar s-a desesizat de bună voie de lucru, încredințându-l detentorului precar (depozitar, chiriaș, împrumutat). Detentorul precar nu poate să invoce, împotriva proprietarului, aplicare în favoarea sa a regulii din art. 1909 alin. 1 Cod civil. Într-adevăr, detentorul precar are obligația contractuală de a restitui lucrul. Deci, cei ce dețin bunul de la proprietar cu titlu precar, cu obligația de restituire, cum ar fi depozitarii, comodatarii, mandatarii, chiriașii etc., nu au posesia lui în sensul art. 1847 Cod civil, ci doar detențiunea.
Pentru ei regulile dreptului comun își reiau funcțiile, astfel că, proprietarul își poate revendica bunul de la acela care îl deține cu titlu precar și este obligat la restituirea lui.
Revine obligația proprietarului de a face proba precarității posesiunii, respectiv a obligației de restituire pe care pretinde, că cel ce o deține are față de el.
Regula instituită de art. 1909 Cod civil se aplică în favoarea terților dobânditori, iar nu în favoarea detentorilor care dețin bunul direct de la adevăratul proprietar. Astfel de situații se pot ivi în cazul depozitarului sau al comodatarului, care deși au obligația de restituire a bunului către proprietar, îl înstrăinează unei alte persoane care nu știa ,că aceștia nu aveau calitatea de proprietar. Ulterior adevăratul proprietar ridică pretenții asupra bunului.
Avantajul acțiunii personale care rezultă din raportul contractual dintre proprietar și detentorul precar față de acțiunea în revendicare constă în aceea că acțiunea personală poate fi introdusă împotriva detentorului chiar dacă acesta a înstrăinat lucrurile.
Dar, proprietarul poate introduce și acțiunea în revendicare împotriva detentorului precar. În acest caz, trebuie să se dovedească proprietatea reclamantului și neproprietatea detentorului.
Interesul de a introduce acțiunea în revendicare, ci nu acțiunea din contract, împotriva detentorului constă în următoarele:
– bunul scapă de sub concursul celorlalți creditori ai debitorului (detentorului precar); Este vorba despre o acțiune reală în care reclamantul posedând un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, acest bun nu face parte din patrimoniul detentorului și în caz de insolvabilitate a acestuia, bunul revine în întregime proprietarului care scapă de concursul celorlalți creditori. Dacă bunul a ieșit din patrimoniul detentorului și a intrat în posesia unui terț subdobânditor, deși proprietarul revendicant nu are un drept de urmărire, el are un drept de preferință față de ceilalți creditori ai detentorului.
– acțiune în revendicare este imprescriptibilă, cea din contract nu. Au fost și unele opinii conform cărora acțiunea în revendicare se prescrie în termen de 30 de ani și poate fi exercitată chiar și împotriva incapabililor;
– uzufructul și nudul proprietar instituiți prin două legate provenind de la aceeași persoană. În acest caz nu există acțiune personală, ci numai acțiunea în revendicare a nudului proprietar și acțiunea confesorie (corespunzătoare acțiunii în revendicare pentru proprietate) a uzufructuarului.
În consecință, proprietarul are la dispoziție o acțiune personală în restituire împotriva detentorului, acțiune care subzistă și în ipoteza înstrăinării bunului de către detentor, situație în care acțiunea în restituire se transformă într-o acțiune în despăgubiri.
Detentorul precar care înstrăinează lucrul proprietarului poate săvârși, în condițiile legii penale, infracțiunea de abuz de încredere.
Terțul dobânditor de bună credință de la detentorul precar nu suportă consecințele faptei acestuia.
În cadrul dreptului de proprietate comună în devălmășie, atât soțul cât și soția sunt proprietari asupra bunului comun și pe cale de consecință ei nu pot să intenteze unul față de altul acțiunea în revendicare.
În conformitate cu prevederile art. 35 din Codul familiei, soții exercită împreună atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate comună, inclusiv atributul posesiei. De vreme ce soții exercită împreună aceste atribut, înseamnă că ei nu pot avea exercițiul acțiunii în revendicare în privința bunurilor comune nici chiar atunci când bunul comun se află numai în posesia unuia dintre soți, deoarece în temeiul mandatului tacit reciproc fiecare dintre soți este prezumat că posedă și pentru celălalt soț. În afară de aceasta, soțul care deține bunul comun nu este un simplu posesor, ci el are, în același timp, și calitatea de proprietar.
După desfacerea căsătoriei, acțiunii în revendicare între foștii soți i se aplică regulile cu privire la acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate comună pe cote-părți.
Cu privire la persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin. 1 Cod civil, în doctrina mai veche franceză se spune că, conform tradiției reprezentate de textele romane și de Pothier, Codul civil francez n-a reglat decât raporturile dintre două părți care au figurat în cadrul plății. Se consideră că plata nedatorată naște doar o acțiune personală în restituire, acțiune care este îndreptată în mod necesar împotriva aceluia care a greșit.
Codul civil nu s-a preocupat de relațiile dintre autorul plății și terțul dobânditor al bunului. Toți autorii admit că plata își pierde efectul când este nedatorată. Ea este deci fără cauză și conform art. 1131, convenția fără cauză nu produce nici un efect. Acest articol se aplică prin analogie. Se admite deci că autorul plății are o acțiune în revendicare contra terților cărora le-a fost transmis bunul cu excepția efectului maximei “en fait des meuble la possesion vaut titre”, care protejează posesorii de bună credință ai unui bun mobil corporal.
Secțiunea V
Condițiile posesiei pentru a se invoca
art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Posesia terțului dobânditor de bună credință trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1 Cod civil:
a) să fie reală, adică să existe concomitent și cumulativ ambele elemente ale posesiei, corpus și animus, în persoana sa, deși nu este aplicabil textul dacă terțul dobânditor are elementul animus sibi habendi, dar nu a căpătat detenția materială, deoarece stăpânește lucrul corpore alieno;
b) posesia să fie utilă, adică să fie neviciată. Se știe că posesia trebuie să fie continuă, publică, pașnică, neprecară. În acest caz, problema continuității nu se cere, deoarece textul se referă la prescripția instantanee.
De cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violență este, totodată, o posesie de rea credință.
Regularitatea posesiei este prezumată până la proba contrară. Neregularitatea posesiei trebuie dovedită, de cel ce o afirmă.
c) posesia să fie de bună credință
Buna credință este nu numai o condiție cerută în persoana dobânditorului, ci și o calitate a posesiei pe care o invocă. Dar aceasta nu înseamnă că este vorba de două condiții deosebite: 1) buna credință a terțului dobânditor; 2) posesia de bună credință. Într-adevăr posesia este de bună credință dacă posesorul (terțul dobânditor) este de bună credință. Terțul dobânditor este de bună credință când ignoră viciul de care este afectat titlul celui de la care a dobândit. Prin urmare, dacă terțul dobânditor este de bună credință, posesia sa asupra bunului mobil respectiv este de bună credință.
Această condiție (posesia de bună credință) nu este cerută de art. 1909 alin. 1 Cod civil. Art. 972 cod civil se referă la posesia de bună credință, care are efectul că dobândește proprietatea în caz de vânzare a lucrului mobil la două persoane succesive, cel care intră primul în posesie. În cazul în care cel de-al doilea cumpărător a intrat primul în posesia bunului mobil, care deși vândut primului cumpărător, a rămas în detenția vânzătorului ce îl vinde celui de al doilea cumpărător care intră și în posesia lucrului, față de cel de al doilea cumpărător, vânzătorul este detentor precar, deoarece proprietar a devenit primul cumpărător. Dar al doilea cumpărător are calitatea de terț dobânditor de la detentorul precar care este vânzătorul; el a devenit terț dobânditor după ce a intervenit prima vânzare.
Prin urmare, cel de al doilea cumpărător, deși a cumpărat mai târziu decât primul cumpărător, a devenit proprietarul lucrului mobil dacă el a intrat în posesia acelui lucru înaintea primului cumpărător, “numai posesia să fie de bună credință”, cum precizează art. 972 Cod civil.
Buna credință trebuie să existe la momentul intrării efective în posesie. Faptul că ulterior terțul posesor și-a dat seama că nu a dobândit de la adevăratul proprietar, nu are influență pentru aplicare art. 1909 alin. 1 Cod civil: mala fides superveniens non nocet. Buna credință se prezumă: bona fides presumitur.
Pe lângă buna credință nu se cere și existența unui just titlu, ca element separat de buna credință. Nu înseamnă că justul titlu este inutil, dar este suficient ca justul titlu să existe și există în genere ca element constitutiv al bunei credință, nu ca element separat de buna credință, adică un act translativ de proprietate în care dobânditorul s-a încrezut, titlu care este viciat deoarece provine de la altcineva decât proprietarul, ceea ce înseamnă că justul titlu poate fi putativ. Este putativ titlul care nu are o bază reală, care există numai în credința sau imaginația posesorului, cum ar fi cazul în care o persoană se crede că este moștenitorul defunctului și ia în stăpânire un bun mobil al acestuia. Justul titlu poate fi și un act viciat, adică inexistent din punct de vedere juridic sau un act lovit de nulitate.
Într-o altă opinie se susține că nu este însă îndestulător pentru a înlătura efectele revendicării, ca posesorul să fie de bună credință, ci mai trebuie ca posesia să se întemeieze pe un just titlu, care să justifice achiziția lucrului și care , prin aceasta însăși, să arate că posesorul a putut crede că posesia bunului mișcător i-a fost transmisă cu adevărat.
Dacă justul titlu ar fi un element separat de buna credință, el ar trebui dovedit de terțul dobânditor. Rezultă că terțul posesor nu trebuie să dovedească nici buna sa credință, nici existența justului titlu.
Prin urmare, art. 1909 alin. 1 Cod civil acordă preferință bunei credințe întemeiată pe aparența de proprietate, pe care însuși proprietarul a creat-o prin fapta sa, adică prin încredințarea de bună voie a detenției lucrului unui detentor precar, care a înstrăinat bunul terțului dobânditor de bună credință.
Între proprietarul lucrului și terțul dobânditor de bună credință al acestuia, textul menționat acordă preferință ultimului.
După cum se spune într-o decizie a instanței supreme: “posesia de bună credință a unui bun mobil valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul deși nu avea calitatea de proprietar, l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credință”.
Art. 1909 alin. 1 Cod civil nu poate fi invocat de către detentorul precar împotriva proprietarului de la care deține lucrul. Dar se poate pune întrebarea dacă un detentor precar, care deține lucrul de la un alt detentor precar, nu direct de la proprietar, poate să invoce textul amintit împotriva proprietarului, de exemplu creditorul gagist a primit lucrul în gaj de la o persoană căruia nu-i aparține? S-a decis că creditorul gagist, care are un drept real asupra lucrului, în exemplul luat poate opune art. 1909 alin. 1 Cod civil revendicării adevăratului proprietar, cu condiția să fie de bună credință.
Pentru a opera regula instituită în art. 1909 C. civ. terțul dobânditor trebuie să fie un posesor și nu un detentor . în cazul detentorului precar care deține lucrul de la proprietar cu îndatorirea de a-l restitui, are numai corpus, dar nu are animus sibi habendi.
Cu toate acestea, nu rareori se întâmplă ca și detentorul să profite, într-o oarecare măsură, de prezumțiile ce , în mod normal sunt legate de ideea de posesiune. Iată un detentor precar, – un depozitar – care nu dă curs obligației de a restitui lucrul proprietarului de la care îl primise. Spre a obține restituirea, proprietarul, în loc să intenteze acțiunea personală izvorând din raportul contractual stabilit între el și depozitar, preferă să pună în mișcare acțiunea în revendicare. Depozitarul însă, având detențiunea materială a lucrului, caută să profite de acest fapt, și pretinde că posedă pentru sine. În fața acestei situații, proprietarului nu-i va rămâne decât să facă dovada calității lui de proprietar a lucrului pe care în mod nedrept îl deține depozitarul. Numai așa va pute înlătura prezumția de care se bucură detentorul care posedă pentru el și, odată cu ea, să răstoarne prezumția de proprietate pe care, în persoana lui, o alimenta faptul detențiunii materiale a lucrului. Se înțelege de la sine că, de îndată ce se va administra proba proprietății, proprietarul va fi repus în drepturile sale, dar nu este mai puțin adevărat că, până la administrarea acelei probe, situațiunea de fapt întemeiată pe detențiunea materială, deși lipsită în realitate de animus sibi habendi, oferă totuși detentorului putința de a se pune la adăpostul unei prezumții de proprietate.
Secțiunea VI
Excepții de la articolul 1909 alin. 1 Cod civil
Regula stabilită în art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplică în următoarele cazuri:
– terțul dobânditor este de rea credință, caz în care revendicarea se poate face în treizeci de ani;
– dacă lucrul dobândit a fost pierdut sau furat;
– când lucrul mișcător este proprietate de stat și când, fără a fi intrat în circuitul civil general, a ajuns în posesia ilegală a unei organizații cooperatiste sau obștești ori a unui cetățean;
– când lucrul mișcător este imobil prin destinație sau considerat accesoriul unui imobil; în acest caz, revendicându-se imobilul, se revendică și acesta.
Astfel, art. 1909 alin. 2 C. Civ. înlătură regula din alin. 1 al aceluiași articol din Codul civil în cazul lucrurilor pierdute sau furate.
Cel ce a pierdut ori i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de trei ani, din ziua pierderii sau furtului, de la cel la cer îl găsește, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.
Secțiunea VII
Domeniul de aplicare al art. 1909
alin. 2 Cod civil
Ca domeniu de aplicare, art. 1909 alin. 2 C. Civ. se referă la terțul dobânditor de bună credință care a dobândit de la hoț sau găsitor. Textul nu se aplică dacă bunul este la hoț sau găsitor, sau la un terț dobânditor de rea credință.
Furtul sau pierderea se referă la faptul că bunul a ieșit din patrimoniul proprietarului fără voia lui. Deci, este vorba de furt, de tâlhărie, piraterie, pierdere din neglijență sau forță majoră. Nu este vorba de infracțiuni ca abuzul de încredere, înșelăciuni, gestiune frauduloasă.
Pentru revendicarea bunului trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că a ieșit din patrimoniul lui fără voia sa, că bunul revendicat este identic cu cel furat și găsit.
Utilizându-se cuvintele “cu toate acestea”, cu care încep dispozițiile alin. 2 al art. 1909, legiuitorul a lăsat să se înțeleagă că deși principiul este că lucrurile mișcătoare nu sunt susceptibile de a fi revendicate, totuși, în mod excepțional, se derogă de la acest principiu în cazul în care lucrul mișcător a fost furat sau pierdut.
Această excepție este îngrădită nu numai de faptul că se referă numai la lucrurile furate sau pierdute, dar și de stabilirea termenului de trei ani înăuntrul căruia este permis exercițiul acțiunii în revendicare, ceea ce a determinat pe unii autori să nu o considere decât o cauză de suspendare, pe timp de trei ani a regulei “en fait des meubles” în favoarea proprietarului, care înăuntrul acestui termen poate să-și revendice lucrul, suspendare care este justificată prin aceea că proprietarul nu s-a desesizat în mod voluntar de lucrul său.
În ceea ce privește doctrina franceză se arată că excepțiile privitoare la lucrurile pierdute sau furate sunt prevăzute de art. 2279 al. 2 și art. 2280. Rezultă că trebuie distinse două aspecte.
1) revendicarea împotriva găsitorului sau autorului furtului sau împotriva unui posesor de rea credință. În primul rând, lucrul se poate afla în mâinile însuși aceluia care l-a furat sau l-a găsit. Sau și în alt caz, el este în mâinile unui terțiu, însă acest terțiu este de rea credință. În ambele ipoteze, revendicarea este cu putință, iar posesorul nu poate deveni proprietar, decât în urma unei posesiuni prelungite timp de treizeci de ani.
2) revendicarea împotriva unui posesor de bună credință. Și în acest caz se poate revendica însă condițiile nu mai sunt aceleași:
a) revendicarea nu se poate exercita decât timp de trei ani, care urmează după pierdere sau după furt(art. 2279 alin. 2).
b) dacă posesorul a cumpărat lucrul într-un iarmaroc sau într-un târg, sau într-o vânzare publică sau de la un negustor vânzând lucruri similare, proprietarul original nu poate obține înapoierea lui, decât plătind prețul ce l-a costat.
Secțiunea VIII
Natura termenului de 3 ani
Cu privire la natura termenului de 3 ani, acesta nu este un termen de prescripție extinctivă sau achizitivă. Pentru a fi termen de prescripție achizitivă ar trebui ca terțul dobânditor să fi exercitat posesia timp de 3 ani. Acest termen se calculează din momentul furtului ori pierderii, deci, nu din momentul intrării în posesie. Nu este termen de prescripție extinctivă, deoarece este posibil ca dobândirea de către terț să aibă loc după trei ani de la sustragere ori pierdere.
În doctrina franceză mai veche s-a arătat că prin fixarea acestui termen nu s-a instituit o uzucapiune trienală și nici o prescripție propriu-zisă deoarece termenul curge, astfel cum se precizează în art. 1179 alin. 2 C. Civ. fr. chiar din momentul furtului sau pierderii bunului, deci din momentul deposedării vechiului posesor și nu din momentul luării în posesie a acelui bun de către posesorul actual, prevedere incompatibilă cu trăsăturile caracteristice prescripției achizitive.
Termenul de 3 ani este un termen de decădere. Dacă acțiunea în revendicare nu se introduce în interiorul acestui termen, se pierde însuși dreptul de proprietate al revendicantului. Termenul operează o suspendare a aplicării regulii înscrise în alineatul prim al art. 1909, conform căreia posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.
Există anumite reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate. Astfel, proprietarul care își revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligația de a plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a cumpărat acel bun și a plătit prețul. Dar, posesorul nelegitim are o acțiune personală împotriva celui de la care ți-a procurat bunul pentru a se despăgubi.
În cazul bunurilor pierdute sau furate, dar cu precizările ce se fac, soluția este diferită. Astfel, dacă terțul dobânditor de bună credință a dobândit bunul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operații se fac curent și obișnuit, atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terțului dobânditor, prețul pe care acesta l-a plătit. Această soluție este de protecție pentru terțul dobânditor de bună credință.
Motivul acestei dispoziții împrumutate din vechiul Drept francez este manifest: cumpărătorul nu se poate învinui, el n-a săvârșit nici o imprudență. Nimic nu-i da să se înțeleagă că lucrul fusese furat ori găsit. Ar fi nedrept ca el să suporte pierderea prețului. Cât despre adevăratul proprietar, acesta, cu mai multă atenție, ar fi putut evita pierderea sau împiedica furtul. Nu i se recunoaște, în principiu, nici chiar o acțiune de despăgubire în contra negustorului de la care posesorul de bună credință cumpărase lucrul găsit sau furat.
Proprietarul va avea o acțiune în despăgubire împotriva hoțului ori găsitorului.
Secțiunea IX
Revendicarea bunului mobil de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț și găsitor
În materie de bunuri mobile, posibilitățile revendicării sunt foarte limitate din cauza raporturilor extrem de stricte care se manifestă între proprietate și posesiune.
Astfel, regula înscrisă în prevederile art. 1909 alin. 1 Cod civil care semnifică faptul că posesiunea prezumă proprietatea și că în plus ea conferă posesorului unui bun mobil, un titlu nou distinct de cel deținut de autorul său, face ca revendicarea bunurilor mobile să fie de regulă imposibilă, ea fiind totuși admisă în mod excepțional, conform art. 1909 alin. 2 Cod civil în cazul bunurilor pierdute sau furate.
Cu privire la revendicarea bunului mobil de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț ori găsitor, art. 1909 C. Civ. nu se aplică în cazul acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a recunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Posesor de rea credință este și hoțul și găsitorul. Posesia de rea credință nu are valoarea unui titlu de proprietate.
În acest caz, acțiunea în revendicare a bunurilor mobile este posibilă. Ar urma să se aplice pentru aceasta termenul general de prescripție pentru acțiunile reale.
În legătură cu aceasta se arată în practica judecătorească că dacă terțul dobânditor al bunului a fost de rea credință în momentul încheierii actului juridic cu detentorul precar al bunului, în sensul că a cunoscut că acesta nu avea calitatea de proprietar, acțiunea în revendicare poate fi introdusă în termenul general de prescripție de 30 de ani, prevăzut în art. 1890 C. civ. și care, în temeiul art. 21 din Decretul 167/1958, este aplicabil după intrarea în vigoare a acestui decret.
Se arată de asemenea în jurisprudență că acțiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul unor bunuri mobile, deținute de pârât fără drept, fiind o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune personală, îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile Codului civil, iar nu prevederile art. 3 și 7 din Decretul 167/1958, acestea nefiind aplicabile acțiunilor prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate.
Dacă a restituit obiectul, terțul posesor se va putea îndrepta în contra autorului său de la care deținea obiectul pentru a fi despăgubit, așa cum reiese din însuși textul art. 1909 alin. 2 Cod civil.
În practica judiciară se consideră că acțiunea în revendicare a bunurilor este imprescriptibilă, nefăcându-se deosebire de nici o dispoziție legală față de revendicarea imobilelor, deoarece dreptul de proprietate în ambele cazuri nu se stinge prin neuz.
Proprietarul nu are acțiunea în revendicare împotriva persoanei de bună credință. Acest lucru se justifică prin:
– criteriul de echitate. Terțul dobânditor a fost de bună credință, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredințat lucrul și trebuie să suporte riscul acestei alegeri.
– modul în care circulă bunurile mobile, când de regulă nu se întocmesc înscrisuri, ci se predau lucrurile, posesia valorând titlu de proprietate. În marea majoritate a cazurilor posesorul este și proprietarul lucrului. Interesul siguranței circuitului civil justifică soluția.
Cu privire la explicația teoretică a regulii din art. 1909 alin. 1 Cod civil au fost formulate mai multe teorii:
– textul se întemeiază pe o prescripție instantanee. Critica este că explicația conține o contradicție: prescripția presupune scurgere de timp, iar prescripția instantanee este fără timp;
– textul creează un mod de dobândire a proprietății, prin efectul legii. Critica este că se constată rezultatul, nu se explică mecanismul dobândirii;
– textul instituie o prezumție absolută de proprietate, care paralizează acțiunea în revendicare privind bunul mobil dacă sunt îndeplinite condițiile legii.
Secțiunea X
Efectele revendicării mobiliare
Dacă acțiunea în revendicare este admisă efectele sunt cu privire la:
a) restituirea lucrului. Se restituie liber de orice sarcini cu care ar fi fost grevat de posesor potrivit regulii “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.
Restituirea se face în natură. Dacă aceasta nu mai este posibilă (lucrul a pierit, a fost dobândit de un terț de bună credință, a fost expropriat), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire, ori se va restitui indemnizația de expropriere.
Este posibil ca, în timp ce bunul se află la pârât, să fie pierit dintr-un caz de forță majoră sau din caz fortuit. În situația în care bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră, iar pârâtul posesor a fost de bună credință, el nu va mai avea obligația de a restitui bunul, fiind lipsit de relevanță dacă pieirea a avut loc anterior sau în timpul soluționării acțiunii în revendicare.
Dimpotrivă, dacă pârâtul a fost de rea-credință, el va răspunde față de reclamant, indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră. Dar chiar și în această situație, pârâtul va fi exonerat de răspundere, dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit din forță majoră sau caz fortuit, inclusiv în situația în care s-ar fi aflat la reclamant.
b) restituirea fructelor. În acest caz se face distincția:
– dacă posesorul a fost de bună credință, fructele se cuvin acestuia până la data introducerii acțiunii în revendicare, după această dată, fructele se restituie proprietarului.
– dacă posesorul a fost de rea credință, este obligat să restituie toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor dacă le-a consumat.
El are dreptul să rețină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreținerea lucrului.
c) în ceea ce privește cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie se disting aspectele:
– cheltuieli necesare, care au trebuit să se facă pentru conservarea lucrului. Atât posesorul de rea credință cât și cel de bună credință au dreptul să le ceară de la proprietar, căci și el le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;
Pârâtul are un drept de retenție asupra bunului aflat în mâinile sale, până la achitarea de către reclamant a contravalorii cheltuielilor necesare și utile.
– cheltuieli utile sau ameliorările sunt acelea care nu sunt necesare, dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului. Posesorul de bună și rea credință au dreptul la restituirea parțială, adică în măsura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii;
– cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, adică acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului. Posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat.
d) situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor. În privința acestora, raporturile dintre proprietar și posesor sunt supuse regulilor de la materia succesiunii, ținându-se seama după cum posesorul a fost de bună credință sau de rea credință.
e) dreptul de retenție. Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile. Răspunsul este afirmativ.
Capitolul IV
Revendicarea bunurilor proprietate publică
Cu privire la bunurile din domeniul public, acestea sunt imprescriptibile extinctiv, pentru următoarele argumente:
– art. 135 pct. 4 și 5 din Constituție prevede că aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice și sunt inalienabile:
– așa este dreptul comun, atât pentru imobile, cât și pentru mobile:
– art. 1844 Cod civil prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public;
– art. 5 alineat ultim din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, care prevede că bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil;
– art. 53 din Legea nr. 15/1990 care prevede organul competent să emită actul de decizie.
Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile și sub aspect achizitiv:
– art. 1844 Cod civil nu distinge între felul prescripției; textul spune prescripție; revendicarea proprietății publice nu poate fi înlăturată de pârât prin invocarea uzucapiunii în ce privește bunurile imobile și a posesiei de bună-credință a bunurilor mobile corporale sau, în regimul de carte funciară, dobândirea unui drept real întemeiat pe forța probantă a înscrierilor din cartea funciară. Este de precizat că, de regulă, reclamant în acțiunea în revendicare nu va fi statul sau unitățile administrativ-teritoriale, ci instituția de stat care are în administrare bunul.
– art. 5 alin. Ultim Legea nr. 18/1991 dispune că bunurile sunt imprescriptibile, fără a distinge felul prescripției;
– aceste bunuri nu pot fi decât proprietate publică, din domeniul public.
Fac parte din domeniul public, așa cum textele o specifică, și acele terenuri care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, ori terenurile pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public.
Din evocarea prevederilor legale se impun următoarele concluzii:
– proprietatea publică aparține numai statului sau unităților sau unităților administrativ-teritoriale, iar cea privată aparține oricărui subiect de drept, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale;
– numai anumite bunuri – nominalizate în Constituție sau în lege, pot forma obiectul exclusiv al proprietății publice;
– determinarea cuprinsului domeniului public se face în funcție de anumite criterii: nominalizarea lor prin lege și respectiv natura bunurilor de a fi de uz sau de interes public;
– bunurile ce alcătuiesc proprietatea publică au un regim juridic special, derogator de la cel comun, fiind alienabile; totuși ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice, prin concesionare ori prin încheiere.
În consecință, acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor, de bună sau rea credință, neputând fi paralizată prin prescripția achizitivă.
Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate.
În ceea ce privește bunurile din domeniul privat, potrivit art. 41 pct. 2 din Constituție, proprietatea privată este ocrotită, în mod egal, indiferent de titularul ei.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
Conform concepțiilor din doctrina franceză, dacă se admite că mobilele fac parte din domeniul public, revendicarea lor, atunci când ele au fost pierdute sau furate nu este supusă condițiunii de restituire a prețului, în folosul celui care le cumpărase de bună credință și în condițiile art. 2280 C. civ. fr.
Domeniul public fiind inalienabil și imprescriptibil, obiectele mobile prin urmare vor fi excepții de la regula în materia mobilelor posesia valorează titlu și sunt susceptibile de o revendicare perpetuă contra tuturor detentorilor, chiar și de bună credință.
Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Nefiind proprietate publică, înseamnă că aceasta este proprietate privată.
În consecință, bunurile proprietate cooperatistă sunt supuse dreptului comun privind proprietatea privată, în ce privește prescripția extinctivă și cea achizitivă, cu distincțiile și precizările făcute.
Reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate.
CAPITOLUL V
Concluzii
Secțiunea I
Elemente de drept comparat
În Codul civil român actual articolul 1909 prevede: “Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”
Echivalentul acestui articol în Codul civil francez este art. 2279: “En fait des meubles, la possession vaut titre.
Néanmoins celui qui a perdu ou auquel il a été volé une chose peut le revendiquer pendant trois ans, à compter du jour de la perte ou de la vol, contre celui dans les mains duquel il la trouve; sauf à celui-ci son recours contre celui duquel il la tient.”
De aici se poate observa asemănarea care există în această materie între cele două sistem de drept.
Doctrina a analizat și celelalte asemănări printre care se numără și situația particulară a fondului de comerț.
Astfel, cu privire la regimul fondului de comerț se spune că el este un bun incorporal. Este oare cazul a i se aplica și lui normele cuprinse în art. 1909?
În Franța, Înalta Curte de Casația a casat o decizie a Curții de Apel din Paris prin care acesta admisese că subdobânditorul fondului poate să invoce față de primul vânzător beneficiul regulei “en fait des meubles possession vaut titre”. În urma legii franceze din 19 martie 1909, privitoare la vânzarea și gajul fondului de comerț, iar la noi, în urma legii din 30 aprilie 1931, referitoare la registrul de comerț, care au stabilit că cesiunile și vânzările fondurilor de comerț nu sunt opozabile terților decât dacă au fost transcrise în registrul comerțului, ce se ține pe lângă fiecare Cameră de Comerț, problema în discuție a pierdut mult din importanța de altă dată, căci de îndată ce s-a operat această transcriere, formalitatea publicității înstrăinării fiind satisfăcută privilegiul vânzătorului îi oferă acestuia putința de a fi la adăpost de orice neplăceri și, prin aceasta însăși, se vede înlăturată sursa eventualelor conflicte între primul vânzător și terții subdobânditori care au dobândit fondul de la cel căruia el l-a transmis.
Pe baza asemănării reglementării legale a materiei revendicării mobiliare atât doctrina română cât și cea franceză au ajuns la aceeași concluzii.
Astfel, și în doctrina franceză se consideră că, spre exemplu, revendicantul nu are nevoie să urce toată scara predecesorilor săi succesivi, dobândind dreptul unul de la altul, ci numai de a face dovada că el are un “drept mai bun și mai probabil ca al pârâtului” .
De asemenea atât conform doctrinei române cât și franceze nu numai buna credință, dar și justul titlu se prezumă.
Atât în dreptul românesc cât și în cel francez termenul de trei ani care apare în cazul bunurilor mobile furate sau pierdute este considerat a fi un termen de suspendare a regulei “en fait des meubles” în favoarea proprietarului.
Rezultă din cele prezentate mai sus că, trăsătura caracteristică a comparației dintre dreptul român și cel francez, în materia revendicării mobiliare, constă în asemănarea foarte puternică existentă între cele două sisteme de drept.
Secțiunea II
Propuneri de lege ferenda
Printre alte modificări care ar trebui introduse în viitor se numără menționarea în mod expres în Codul civil a acțiunii în revendicare, ca mijloc direct de apărare a dreptului de proprietate și definiția legală a acesteia, statornicită în jurisprudență și în doctrină.
De asemenea, ar trebui acordată calitate procesuală fiecăruia dintre coproprietari în ceea ce privește acțiunile privitoare la coproprietate, inclusiv acțiunea în revendicare.
În materia dobândirii bunurilor mobile, s-ar putea stabili un termen de 3 ani de la data pierderii posesiei, pentru revendicarea, de la terțul de bună-credință care se întemeiază pe un just-titlu oneros sau gratuit, a bunului găsit sau furat, sub sancțiunea prescripției extinctive.
Dreptul la acțiunea în revendicare trebuie declarat imprescriptibil, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare ar trebui să aibă efect declarativ.
În toate cazurile de admitere a acțiunii în revendicare prin reglementare legală în Codul civil proprietarul ar trebui obligat să indemnizeze pe posesor pentru cheltuielile necesare pe care acesta le-a efectuat.
Cheltuielile utile tot prin reglementare legală ar trebui indemnizate în limita sporului de valoare.
Secțiunea III
Scurte concluzii
Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit dintre câte poartă asupra lucrurilor.
Art. 480 din Codul civil arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este garantat și ocrotit prin art. 41 și 135 din Constituția României.
Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat întotdeauna de o protecție specială din partea legiuitorului.
Acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, se numește acțiunea în revendicare.
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile sau mobile individual determinate, adică acelea de care reclamantul a fost deposedat.
Poate exercita acțiunea în revendicare titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.
Dacă o acțiune în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat să restituie bunul către adevăratul proprietar.
În reglementarea Codului civil, revendicarea bunurilor mobile are un regim juridic distinct de cea a bunurilor imobile.
În adevăr, dacă în revendicarea imobiliară, posesorul are avantajul de a figura întotdeauna ca pârât, în revendicarea mobiliară, posesiunea îi asigură acestuia chiar proprietatea lucrului.
Textul art. 1909 alin. 1 C. civ. (care arată că posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate) poate fi invocat de terțul dobânditor care, dobândește bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună voie.
Posesia terțului dobânditor de bună credință trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1 Cod civil:
să fie reală
posesia să fie utilă
c) posesia să fie de bună credință
Ca domeniu de aplicare, art. 1909 alin. 2 C. Civ. (care înlătură regula din alin. 1 din același articol) se referă la terțul dobânditor de bună credință care a dobândit de la hoț sau găsitor. Textul nu se aplică dacă bunul este la hoț sau găsitor, sau la un terț dobânditor de rea credință.
Cu privire la natura termenului de 3 ani în care poate fi introdusă acțiunea în revendicare – termen introdus de art. 1909 alin. 2 în cazul prevăzut de acest articol – , acesta nu este un termen de prescripție extinctivă sau achizitivă. Este vorba de un termen de suspendare a regulii introduse de art. 1909 alin. 1 C. civ.
Dacă acțiunea în revendicare este admisă efectele sunt cu privire la:
restituirea lucrului;
b) restituirea fructelor;
c) în ceea ce privește cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie se disting aspectele:
– cheltuieli necesare, care au trebuit să se facă pentru conservarea lucrului. Atât posesorul de rea credință cât și cel de bună credință au dreptul să le ceară de la proprietar, căci și el le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;
– cheltuieli utile sau ameliorările sunt acelea care nu sunt necesare, dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului. Posesorul de bună și rea credință au dreptul la restituirea parțială, adică în măsura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii;
– cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, adică acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului. Posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat.
Cu privire la bunurile din domeniul public, acestea sunt imprescriptibile extinctiv.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Lucrări de specialitate
1. Ioan Adam, Drept civil – Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 1998.
2. Matei Cantacuzino, Curs de drept civil, Ediția a II-a, Editura Ramuri, Craiova.
3. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1993.
4. P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale, obligații, legislație, Editura All, București, 1996.
5. I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996.
6. D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Lumina Lex, București, 1997.
7. D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, Editura Științifică, București 1967.
8. George N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, 1947.
9. I. Mihuță, Al. Lesivodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București, 1970.
10. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă “Șansa” – S.R.L., București, 1995.
11. Eugenia T. Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998.
12. Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Vrantop, Focșani, 1997.
13. T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1994.
14. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Tipografia “Naționala” Jean Ionescu & Co., București, 1927.
15. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, 1973.
16. T. R. Popescu, Drept, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.
2. Lucrări de specialitate străine
1. Ambroise Colin, Henri Capitant, Cours elementaire de droit civil francais, vol. III, Librairie Dalloz, Paris, 1936.
2. Ed. Fuzier-Herman, Alcide Darras, Code civil adnoté Supplément par Th. Griffond, Librairie de la société du Recueil Sirey, Paris 1906, Cass, 4 nov. 1902.
3. Marcel Planiol, Traité Élémentaire de Droit civil, Librairie générale de droit&jurisprudence, Paris 1926.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea In Revendicare a Bunurilor Mobile (ID: 125258)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.