Actiunea In Revendicare A Bunurilor Imobile

CUPRINS

Capitolul I – Considerații generale privind dreptul de proprietate

1.1. Definiția dreptului de proprietate

1.2. Prezentare de ansamblu a evoluției proprietății

1.3. Proprietatea în dreptul roman

1.4. Proprietatea în vechiul drept românesc

Capitolul II – Considerații generale privind privind acțiunea în revendicare

2.1. Acțiunea în revendicare în dreptul roman

2.2. Prezentare generală a mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate

2.3. Noțiune. Sediul materiei

2.3.1. Noțiune

2.3.2 Sediul materiei

2.4. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

2.4.1. Caracterul petitoriu

2.4.2. Caracterul real

2.4.3. Caracterul imprescriptibil

Capitolul III – Acțiunea în revendicare imobiliară

3.1. Noțiunea acțiunii în revendicare imobiliară

3.2. Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare

3.2.1. Calitatea de reclamant

3.2.2. Calitatea de pârât

3.3. Proba dreptului de proprietate

3.3.1. Sarcina probei

3.3.2. Dificultăți în proba proprietății

3.3.3. Principii de dovadă și situații de distins

3.3.4. Titlul în materie de probă a dreptului de proprietate

3.4. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

3.4.1. Principiul

3.4.2. Excepții

3.4.3. Dobândirea proprietății prin uzucapiune

3.5. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate al Cărților funciare

3.6. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate al cărților funciare

Capitolul IV – Efectele revendicării

4.1. Problema restituirii bunului

4.2. Problema restituirii fructelor

4.3. Problema cheltuielilor făcute de pârât cu lucrul revendicat

4.4. Situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor

4.5. Dreptul de retenție

Capitolul V – Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

5.1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

5.2. Acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate

5.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

5.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Capitolul VI – Concluzii

6.1. Elemente de drept comparat

6.3. Propuneri de lege ferenda

6.2. Scurte concluzii

Bibliografie selectivă

=== l ===

CUPRINS

Capitolul I – Considerații generale privind dreptul de proprietate

1.1. Definiția dreptului de proprietate

1.2. Prezentare de ansamblu a evoluției proprietății

1.3. Proprietatea în dreptul roman

1.4. Proprietatea în vechiul drept românesc

Capitolul II – Considerații generale privind privind acțiunea în revendicare

2.1. Acțiunea în revendicare în dreptul roman

2.2. Prezentare generală a mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate

2.3. Noțiune. Sediul materiei

2.3.1. Noțiune

2.3.2 Sediul materiei

2.4. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

2.4.1. Caracterul petitoriu

2.4.2. Caracterul real

2.4.3. Caracterul imprescriptibil

Capitolul III – Acțiunea în revendicare imobiliară

3.1. Noțiunea acțiunii în revendicare imobiliară

3.2. Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare

3.2.1. Calitatea de reclamant

3.2.2. Calitatea de pârât

3.3. Proba dreptului de proprietate

3.3.1. Sarcina probei

3.3.2. Dificultăți în proba proprietății

3.3.3. Principii de dovadă și situații de distins

3.3.4. Titlul în materie de probă a dreptului de proprietate

3.4. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

3.4.1. Principiul

3.4.2. Excepții

3.4.3. Dobândirea proprietății prin uzucapiune

3.5. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate al Cărților funciare

3.6. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate al cărților funciare

Capitolul IV – Efectele revendicării

4.1. Problema restituirii bunului

4.2. Problema restituirii fructelor

4.3. Problema cheltuielilor făcute de pârât cu lucrul revendicat

4.4. Situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor

4.5. Dreptul de retenție

Capitolul V – Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

5.1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

5.2. Acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate

5.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

5.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Capitolul VI – Concluzii

6.1. Elemente de drept comparat

6.3. Propuneri de lege ferenda

6.2. Scurte concluzii

Bibliografie selectivă

Capitolul I

Considerații generale privind dreptul de proprietate

1.1. Definiția dreptului de proprietate

În orice societate, proprietatea, ca parte a relațiilor de producție, reprezintă o instituție esențială care-i definește sistemul economic și social.

Astfel, ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.

Sub acest aspect proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu dar cu respectarea dispozițiilor legale.

În Codul civil român, dreptul de proprietate are în mare parte fizionomia dreptului de proprietate din dreptul civil francez, datorită influențelor pe care acesta le-a avut prin Codul civil din 1804asupra elaborării și adoptării lui în 1864 sub Cuza Vodă. Ulterior, Constituția din 1923 a făcut din proprietate un drept constituțional, iar nu numai un simplu drept civil.

În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este “cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complex dintre toate drepturile subiective”, fiindcă conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.

Legiuitorul român definește în art. 480 din Codul civil dreptul de proprietate ca fiind “dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Completând aceste prevederi, art. 482 precizează că “proprietatea unui lucru mobil sau imobil, dă drept asupra tot de produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu, ca lucrul într-un mod natural sau artificial”.

Definiția este criticabilă prin prisma faptului că dreptul de proprietate este definit numai prin unele din atributele sale – usus și abusus – un alt atribut – fructus – fiind ilustrat de art. 482 Cod civil dar și pentru că ignoră unul din caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său și exclusiv.

Conturarea dreptului de proprietate numai prin atributele pe care aceste le conferă titularului său nu surprinde însă conținutul său social-economic, respectiv modul în care sunt exercitate aceste atribute.

Iată de ce unii autori au considerat că pentru definirea dreptului de proprietate pe lângă enunțarea atributelor prin care el se exteriorizează trebuie precizată și poziția celui căruia ăi aparțin sau a celui care le exercită. Din acest punct de vedere, dreptul de proprietate este “acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.

1.2. Prezentare de ansamblu a evoluției proprietății

Dreptul de proprietate își are locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, fiindcă este totodată cel mai vechi și cel mai desăvârșit din câte poartă asupra lucrurilor. Fără îndoială că sentimentul proprietății este aproape instinctiv, și ca atare cu greu am putea concepe o reunire de mai mulți indivizi, oricât de puțini civilizați i-am presupune la care el să nu existe.

Dacă proprietatea pare tot atât de veche ca și omenirea, apropriațiunea individuală nu s-a manifestat probabil la origine decât numai în ceea ce privește bunurile mobile. Pentru imobile, pentru pământ, care singur în ochii celor primitivi constituia cu adevărat o valoare, chestiunea proprietății este mult mai complexă. Ideea de proprietate nu s-a încheiat dintr-odată în mintea omenească, ci dimpotrivă, s-a afirmat încetul cu încetul, trecând succesiv prin diferite faze corespunzătoare diverselor grade de civilizație ale societății.

Proprietatea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca ceva absolut necesar vieții.

La început, omul nu a putut trăi iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce îl înconjurau.

Societatea primitivă nu permitea decât apropriațiunea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă. Forma juridică care corespunde noțiunii economice, sociale – generale – de apropiere este proprietatea.

Așadar, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res.

În vremurile îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare, a veșmintelor, a produselor necesare întreținerii. Erau obiecte ce condiționau însăși viața.

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate și bunurile funciare, iar după puțină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus intervenția statului pentru a le reglementa proprietatea.

Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă “precară”, către un drept de proprietate absolut.

În adevăr, de la o coposesiune temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă și în sfârșit la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluție, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietății mobiliare și apoi celei imobiliare.

În perioada viații de trib, în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, proprietatea avea formă colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale; apoi s-a ajuns, la faza proprietății familiale în care fiecare familie era titulara patrimoniului; mai târziu, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizației omenești.

În acest context este de relevat că, inițial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea asupra pământului a fost cunoscută încă din antichitate (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geți, daci etc.) sub formă colectivă și familială.

Pe măsură însă ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeași măsură proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică. Astfel, proprietatea a început prin a fi posesiune și apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă și în cele din urmă a devenit individuală.

Marile etape care au fixat momentele istorice ale “proprietății” sunt cunoscute sub denumirile de : etapa proprietății colective, etapa proprietății familiale și etapa proprietății individuale.

Fără îndoială că în spatele acestor delimitări convenționale se regăsește o realitate, un adevăr scolastic. Acest adevăr nu trebuie absolutizat deoarece nu va putea fi niciodată contestat, fiind aproape sigur că oamenii chiar în starea cea mai primitivă au cunoscut și practicat instinctiv, o proprietate individuală, asupra anumitor bunuri mobile. Astfel orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor și uneltelor sale de muncă, al animalelor de care se servea.

Latura unde enunțarea scolastică a celor trei perioade istorice poate fi acceptată privește dreptul de proprietate imobiliară, respectiv proprietatea funciară, sub toate formele sale. Desigur că un instinct al proprietății funciare nu poate fi găsit la popoare primitive nomade care trăiau din vânat și mai puțin din creșterea animalelor. Instinctul “proprietății” s-a născut când acestea au trecut de la faza nomadă la faza pastorală. Mai puternic decât instinctul proprietății a intervenit însă instinctul de apărare, sub forma primitivă gregară, în care a dominat proprietatea colectivă a întregului grup de indivizi care au format tribul sau, mai târziu, satul. Această formă de proprietate colectivă a tribului s-a perpetuat în Rusia unde pământul arabil și pășunile au aparținut statului sub numele de mir. Aceeași formă primitivă se reîntâlnește și la sârbi sub denumirea de zadruga, precum și la triburile primitive care au locuit în peninsula Italică, înaintea constituirii statului roman.

1.3. Proprietatea în dreptul roman

La romani, proprietatea a fost de două feluri și anume proprietatea statului asupra sclavilor publici (servi publici) și asupra pământului cucerit (ager publicus) și proprietatea individuală a cetățenilor numită și proprietate privată sau proprietate quiritară. În epoca clasică mai apar trei forme de proprietate privată: proprietatea provincială, proprietatea pretoriană și proprietatea peregrină. În epoca postclasică, exista o singură formă de proprietate – dominium – prin dispariția proprietății peregrine și provinciale și contopirea celorlalte două forme de proprietate.

Forma cea mai înaintată a proprietății a fost însă aceea de proprietate a familiei. Astfel, pământul se împărțea între diferiți capi de familie iar fiecare familie trăia din produsele părții de pământ care i se atribuia. La moartea șefului familiei pământul nu revenea comunității ci continua să rămână la dispoziția familiei, destinația sa fiind de a se transmite de la o generație la alta. În situația în care părintele murea fără urmași sau când nu lăsa decât fete care măritându-se duceau bunul în familia soțului, pământul era reluat de trib spre a fi concedat altuia.

Este cert că romanii au cunoscut proprietatea familială care a lăsat chiar și în epoca clasică urme adânci mai ales în legislația moștenirilor. La fel de sigur este că în primele secole de existență a cetății, s-a practicat și proprietatea colectivă a obștei. Aceste afirmații se probează foarte ușor. Astfel, tradiția îl arată pe Romlus împărțind fiecărui cap de familie către două jugere de pământ – heredium. Acest pământ rămânea în interiorul familiei și se transmitea la moartea lui paterfamilias moștenitorilor numiți heredes sui, qui etiam vivo patre qudammodo domini existimantur.

La fondarea Romei, populația fiind deja sedentară, pământurile arabile și pășunile constituiau proprietatea colectivă a gintei și numai un heredium (de două jugere) pentru loc de casă și grădină era proprietatea familială.

Cuvântul proprietas apare mult mai târziu fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea după Christos. Primii termeni în materie de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea și herus ce îl indica pe proprietar.

Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium, iar proprietarul de cuvântul dominus. Termenii de dominium, dominius, indicau ideea de a stăpâni un animal, iar la modul general stăpânirea bunurilor mobile.

Dominium ex jure quiritium nu aparținea la origine decât cetățeanului sui juris, șefului de familie, și probabil numai patricianului. Nici chiar latinul nu se bucura de dânsa dacă nu avea jus commercii. Peregrinul nu exercita proprietatea quiritară cu excepția rarelor situații de commercium. Dreptul de proprietate era calificat de dominium, iar modurile de dobândire și de sancționare au fost recunoscute ex jure gentium. Proprietate peregrină se apropia de altfel din ce în ce mai mult de proprietatea quiritară pentru ca, mai târziu, între ele să nu mai existe nici o deosebire.

Potrivit unei definiții celebre, proprietatea quiritară consta în ius utendi, fruendi și abutendi. Ius utendi este dreptul de a te folosi de un lucru (de exemplu dreptul de a locui într-o casă). Ius fruendi este dreptul de a culege fructele (de exemplu perceperea chiriei, strângerea recoltei de pe un teren). Ius abutendi este dreptul de a dispune de un lucru (de exemplu dreptul de a-l vinde sau de a-l distruge).

Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia și familia (heredium) separate sau împreună (în legea celor XII Table din anul 450 înainte de Christos).

Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor și evidențiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă.

Familia avea sensul de bunuri casnice, mobile.

În acest context concluzia care impune este că, la romani, în timpurile primitive, proprietatea individuală viza numai bunurile mobile. Odată cu dezvoltarea societății și bunurile imobile au constituit obiect de proprietate individuală.

Obiecte ale proprietății au fost considerați chiar și oamenii; Aristotel împărțea obiectele de drept în trei categorii: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii).

Sclavii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați chiar omorâți ori transmiși prin succesiune ca și celelalte bunuri din patrimoniul defunctului.

1.4. Proprietatea în vechiul drept românesc

Sunt puține izvoare care să elucideze complet, starea proprietății funciare în țările românești de la colonizarea Daciei de către romani și chiar anterior.

Se știe totuși că poporul nostru s-a ocupat la început cu păstoritul și mai târziu, s-a dedicat muncilor agricole. Este deci probabil că, la fel ca și alte popoare, poporul român a cunoscut dreptul de proprietate sub toate aspectele lui, respectiv proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală.

Ceea ce este însă aproape sigur, e că o dată cu colonizarea Daciei de către romani, s-a adus și pe acest teritoriu regimul roman, atunci în vigoare bazat pe libertatea persoanei și a proprietății.

Potrivit unor autori, la originea dreptului de proprietate, trebuie să se aibă în vedere pe de-o parte, fenomenul de auto-colonizare, iar pe de altă parte daniile domnești.

În perioada obștei sătești și a normelor sale de conduită, normele privitoare la proprietate reglementau proprietatea devălmașă și proprietatea personală.

Asupra pământului, comunitatea avea un drept de stăpânire de-a valma (în comun), el constituind moșia sa devălmașă. În virtutea acestuia membrii obștei aveau un drept de folosință comună. Folosința devălmașă se menținea și asupra pădurilor apelor și pășunilor. Alte bunuri devălmașe erau turmele aparținând comunității în timpul obștei arhaice, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara comună dar și subsolul din care se exploatau diferite minereuri (aramă, aur, fier și argint).

La temelia dreptului de stăpânire personală a stat munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmășie – pădure, ape, pășuni – și care dobândește astfel o valoare nouă. Prima desprindere din fondul devălmaș a fost terenul pe care membrii obștei și-au întemeiat casa și grădina anexă iar un lucru asemănător s-a întâmplat și cu câmpul, prin delimitarea unui lot de pământ denumit sorț.

În perioada cuprinsă între secolele IX – XIV și care se caracterizeză prin afirmarea poporului român ca personalitate distinctă din punct de vedere etnic, s-a constatat o creștere a proprietății personale ca urmare a perfecționării uneltelor de muncă și a creșterii suprafețelor cultivate.

Totodată apare o modificare sub forma dreptului de protimis care, în caz de înstrăinare, acorda rudelor celui ce înstrăina și celorlalți membri ai obștei preferința la cumpărare și facultatea de răscumpărare a înstrăinărilor făcute cu nerespectarea regulilor protimisului spre a se evita trecerea pământului în stăpânirea unor persoane din afara obștei.

După întemeierea principatelor, întrucât domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere, proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită decât prin danii făcute de domnitor, prin hrisoave și cărți domnești.

Aceste danii aveau ca scop fie recompensarea unor servicii ori slujbe, fie încurajarea colonizării și așezărilor rurale.

Tot astfel, s-a constituit și proprietatea mânăstirească în principal din daniile domnitorilor sau boierilor.

Se poate că, după întemeierea Principatelor (sec. XIII și XIV) în acestea se găseau patru feluri de proprietăți funciare: domnească, boierească, mânăstirească sau moșenească.

În ceea ce privește proprietatea “moșilor” (moșenilor), adică cea provenind de la un autor comun, ea acorda titularului toate atributele firești, fiind o proprietate înstrăinabilă și transmisibilă la infinit către descendenți. Proprietatea păstra aceste caractere chiar atunci când se prezenta sub forma coproprietății, pentru că și în acest caz păstra structura individuală, exclusivă și înstrăinabilă. Ea viza însă numai pământul agricol din jurul așezărilor realizate de “moși”. În ceea ce privește restul pământului cum ar fi: pășunile, islazurile, pădurile, apele, situate de obicei în afara vetrei satului, nu se putea invoca un drept exclusiv de proprietate, “moșii” aveau numai un drept de folosință, de a pășuna , de a tăia lemne etc.

Referitor la regimul juridic al pământurilor dobândite prin daniile domnești acesta amintește de raportul de dependență dintre senior și vasal, propriu regimului feudal.

Astfel, pe lângă actul de transmisiune a proprietății, respectiv cartea domnească sau zapisul de transmisiune, existau hrisovul domnesc ca și instituția “dării calului”, ambele însă nu aveau o aplicare generală.

Se poate însă spune că acea “dare a calului” nu constituia așa-zisul “droit de relief” pe care îl primea seniorul la toate transmisiunile feudului prin succesiune pentru a renunța la dreptul său de retract, întrucât în vechiul drept românesc bunul odată dăruit nu mai revenea Domnitorului decât în lipsa totală a moștenitorilor legali. Cu toate acestea, instituția “dării calului” confirmă existența raportului juridic tipic perioadei feudale între dominium eminens și dominium utile.

O dată cu evoluția socială s-a ajuns ca proprietatea provenită din daniile domnești să nu se deosebească cu nimic de proprietatea originară provenită direct de la un “moș” (moșean).

Este de menționat și faptul că la fel ca și alte popoare și la noi proprietatea individuală a coexistat alături de cea colectivă.

Astfel, documentele vremii atestă existența unor moșii aparținând unei familii sau chiar sate. Această proprietate în devălmășie a fost exprimată de proprietățile moșenești care aveau la origină dreptul unuia sau mai multor “moși”.

De precizat că această formă de proprietate ca de altfel și proprietatea individuală, nu avea o răspândire prea mare la români.

Într-adevăr, în afară de boieri și proprietarii moșeni sau răzeși, categorii relativ restrânse, restul oamenilor din așezările rurale formau clasa șerbilor, care nu aveau pământ în proprietate.

Țăranii datorau boierilor zeciuiala din bucate și clacă. În Muntenia, la 1746, iar în Moldova la 1749, “robirea” a fost desființată de către “adunarea țării”. Drept consecință, țăranii au libertatea să se așeze pe orice moșie cu obligația de a plăti dijmă și de a lucra câte 6 zile pe an. Raporturile dintre boieri și țărani au fost concretizate printr-un urbariu de către Constantin Mavrocordat și actul lui Alexandru S. Ghica din 1768 și 1780.

Codul lui Caragea reglementează claca pe care țăranul trebuia să o presteze ca pe o emfiteoză (embatic sau bezaman) perpetuă.

Dispoziții privitoare la regimul proprietății funciare la români cuprindeau “Pravilniceaca Condică” a lui Alexandru Ipsilante (1780-1817), codul Andronache Donici (1814-1817), codul Caragea (1817-1832), codul Calimach (1817-1832), precum și Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei (1832-1865). Proprietatea se dobândea prin ocupațiune, accesiune, convenție, testamente și uzucapiune.

În codul Calimach este reglementat “dritul proprietății” astfel: “proprietatea cuiva cuprinde toate ale sale trupești și sufletești lucruri” (art. 461). În art. 496 se spune: “Fără titlu și fără chip legiuit, nu se câștigă proprietatea lucrurilor”, iar art. 497 statua că “asupra lucrurilor nestăpânite, se întemeiază titlu pe fireasca slobozenie ce are fiecine de a le lua în stăpânire”. Este consacrat astfel modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune și se face precizarea că el nu operează dacă legea dispune altfel, “precum la metale, la locuri pustii și fără stăpân, la aflarea de comori etc”.

În ce privește averile vacante, art. 962 și 963 stabileau că ele se cuvin școlilor, spitalelor, casei sărmanilor etc., în timp ce aurul, argintul, arama, fierul etc., se cuveneau stăpânirii (art. 509).

Comoara (art. 530) se cuvenea în părți egale, găsitorului, proprietarului fondului și stăpânirii.

Coproprietatea, care putea să-și aibă sorgintea în succesiune, contracte de tovărășie, găsirea unui obiect de către mai multe persoane etc., era de asemenea reglementată. Astfel art. 1106 stabilea că coproprietarii cât erau “uniți” se prezentau ca o singură persoană și puteau dispune cum voiau de lucruri, iar în ce privește administrarea dacă se întruneau “glasurile ce reprezentau câtimea mai mare”. Când se propuneau “prefaceri mari”, minoritatea sau paritatea puteau cere garanții, iar în caz de refuz puteau ieși din “părtășie”. Fiecare dintre coproprietari puteau amaneta ori înstrăina partea sau folosul părții sale, deoarece nu erau lezate drepturile copărtașilor.

Coproprietatea nu putea fi perpetuă, iar obligația de indiviziune nu se transfera niciodată asupra moștenitorilor. Rămâneau în indiviziune forțată “șerbirile, deosebitoarele semne, hotare și documentele cele trebuincioase spre întrebuințare de comun” (art. 1126).

Drepturile obținute de terți asupra lucrului ce s-a împărțit nu puteau fi desființate prin împărțeală.

Potrivit codului Caragea și Regulamentului Organic, “o servitute asupra unui imobil se dobândea prin 10 ani și se pierdea prin neîntrebuințarea ei timp de 10 ani. Comorile îngropate sunt domnești”. Proprietarul terenului cu mine îl exploata singur dând statului a zecea parte, iar dacă după termenul de 18 luni acordat de Domn nu exploata singur, atunci Domnul împreună cu obșteasca adunare putea să dispună exploatarea, proprietarului revenindu-i a zecea parte din venitul net și despăgubindu-l pentru eventualele stricăciuni ale solului.

Prin interpretarea tendențioasă a unor instituții juridice, domnii fanarioți și-au propus să desființeze drepturile străvechi de proprietate, nu numai ale țăranilor ci și ale boierilor. Astfel, Scarlat Calimach pretinde că la origine toate pământurile au aparținut domnului și, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie; urmarea era că pământurile stăpânite fără asemenea hrisov aveau să treacă în stăpânirea domnului, ca titular al lui dominium eminens. Sfatul de obște a respins însă o asemenea interpretare, arăptând că, potrivit obiceiului țării îndelungata stăpânire nu putea fi strămutată și că, conform Bazilicalelor, operează o prescripție achizitivă (uzucapiune) de 40 de ani care se aplică și la imobilele domnești; așadar, admițând că inițial toate pământurile au fost domnești și că ele au ajuns în stăpânirea țăranilor sau a boierilor fără hrisov, totuși nu puteau fi preluate de către domn, întrucât au fost dobândite în proprietate prin uzucapiune.

Constituția de la 1848 a recunoscut dreptul de proprietate al țăranilor asupra pământului, iar concretizarea acestui drept s-a realizat prin legea agrară de la 1846 a domnitorului Cuza care i-a declarat pe clăcași ca deplini proprietari asupra pământurilor lor.

După cucerirea independenței, s-a creat un regim general cuprinzând un complex de măsuri care vizau dezvoltarea industriei naționale, dezvoltarea și consolidarea proprietății bancare prin intermediul căreia s-a inaugurat la începutul secolului XX controlul băncilor asupra industriei.

Noi reglementări au fost date și cu privire la proprietatea minieră. Codul civil consacra principiul accesiunii, dar lăsa posibilitatea ocolirii lui, prin legi speciale privitoare la mine. În acest sens trebuie interpretată legea din 1895 prin care s-a admis separarea proprietății solului de cea a subsolului, statul devenind proprietarul substanțelor miniere.

Proprietatea funciară a țăranilor a cunoscut un proces de continuă fărâmițare, deoarece Codul civil prevedea ca la decesul proprietarului bunurile acestuia să se transmită în părți egale moștenitorilor.

Modul în care proprietatea este reglementată de codul nostru civil, vădește influența codului civil francez promulgat în 1804 și respectiv a curentului, individualist care a predominat în sec. al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată la un scop individual, corolar al libertății individuale. În acest concept s-a considerat că singura modalitate de a proteja această afectațiune, era de a da detentorului un drept subiectiv absolut în durata și efectele sale. Astfel fiind, dreptul de proprietate apărea ca manifestarea prin excelență a voinței omenești, a suveranității individului.

Cu toate acestea, instituția proprietății păstrează unele influențe provenind fie din proprietatea familială (așa cum aceasta apare în tradiția românească), fie din acelea ale proprietății colective.

În adevăr, instituția rezervei succesorale care împiedică pe autor să dispună prin donații de întreaga sa avere, este o expresie a reminiscențelor proprietății familiale. Potrivit acestei reglementări, o parte din patrimoniul autorului, stabilită de lege în raport cu numărul și calitatea moștenitorilor rămâne familiei, respectiv moștenitorilor rezervatari (descendenți, ascendenți privilegiați și soț supraviețuitor). Această parte este denumită rezervă și este în opoziție cu cealaltă porțiune din succesiune, cotitatea disponibilă (partea sufletului) de care de cujus poate dispune în mod liber.

În cadrul aceleiași idei a proprietății familiale, se situează și prevederile vizând obligația alimentară ce incumbă membrilor unei familii, în prezent se regăsesc în Codul familiei actual.

Caracterul colectiv al proprietății se manifestă prin îngrădirile și restricțiile aduse exercițiului dreptului de proprietate fie în numele unui interes general, fie din considerente de ordin economic, social sau chiar pentru apărarea unui interes privat.

Capitolul II

Considerații generale privind privind acțiunea în revendicare

2.1. Acțiunea în revendicare în dreptul roman

În perioada preistorică a Romei, perioadă care ține până la apariția Legii celor XII Table (anul 304 de la fondarea Romei), proprietatea funciară individuală nu a fost cunoscută la Roma. În consecință nu se poate vorbi de revendicarea acesteia pe calea revendicării.

Legea celor XII Table recunoaște un drept de proprietate individual. Pentru prima dată se amintește de o foră a revendicării în Tabula VI la pct. 4. Prima parte a textului se referă la litiganții care revendică un lucru oarecare (utrique praesentibus vindicias sumunta), iar ultima parte se referă la revendicarea libertății (quem liberali causa). Legea celor XII Table a instituit și mijlocul procesual de apărare a proprietății sub forma acelor “legis actio”.Când proprietarul era lipsit de posesia bunului ce constituia obiectul dreptului său, sau când deși avea posesia era tulburat în exercițiul acestui drept, atunci avea la dispoziție două acțiuni speciale: rei vindicatio pentru a cere restituirea bunului sau actio negatoria, spre a obține încetarea tulburării. Ambele acțiuni erau in rem și se îndreptau împotriva oricărei persoane care împiedica exercitarea dreptului și aparțineau numai proprietarului exiure quiritium.

Exercitarea acțiunii rei vindicatio de apărare a proprietății quiritare cerea îndeplinirea de către reclamant a următoarelor condiții:

a) titularul acțiunii trebuia să fie proprietar quiritar, deci cetățean roman ori să aibă “jus comercii”.

b) obiectul revendicat trebuia să fie roman adică ager romanus, pământul Romei, susceptibil de proprietate quiritară, în timp ce terenurile situate în Italia (ager italicus) nu erau susceptibile de revendicare;

c) dacă bunul revendicat era un res mancipi se impunea ca să fi avut loc mancipațiunea (modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lucrurilor mancipi); prin funcțiunea ei mancipațiunea constituia o vânzare;

d) obiectul trebuia să fie un lucru corporal individual determinat;

e) pârâtul trebuia să posede bunul revendicat; la sfârșitul epocii clasice s-a admis că pârâtul putea fi și un simplu detentor.

În ceea ce privește efectele revendicării, acestea constau în restituirea lucrului și a fructelor sale, precum și în plata cheltuielilor făcute de posesor. În ceea ce privește restituirea fructelor tratamentul era diferit, după cum posesorul a fost de bună-credință sau de rea-credință.

2.2. Prezentare generală a mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat de o protecție specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor de drept conțin dispoziții privind ocrotirea dreptului de proprietate.

În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun manifestată prin mijloace juridice de apărare în cadrul cărora se înscrie și acțiunea în revendicare.

Art. 135 din Constituție statuează ocrotirea proprietății de către stat și determină formele dreptului de proprietate în România, respectiv proprietatea publică și proprietatea privată.

Art. 41 din Constituție arată în mod expres că dreptul de proprietate precum și creanțele asupra statului sunt garantate; că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Referindu-ne la dreptul civil, sunt multiple și variate mijloacele prin care acest drept contribuie hotărâtor la apărarea dreptului de proprietate.

Unele mijloace sunt indirecte, precum: acțiunile născute din contracte (de repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale, acțiunea în declararea nulității sau, după caz, în anularea, rezoluțiunea contractului); acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără just temei; acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fundamentul acestor acțiuni constituindu-l dreptul de creanță.

În acest context, au o greutate specifică mijloacele juridice proprii prevăzute în actele normative care reglementează contractele economice (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de furnizare, contracte de prestări-servicii, de executare de lucrări, contracte de transport etc.), în scopul de a asigura executarea obligațiilor în natura lor specifică.

Mijloacele juridice directe, specifice, de apărare a dreptului de proprietate sunt: acțiunile posesorii, acțiunea în grănițuire și, cea importantă dintre acțiuni, acțiunea în revendicare – mobiliară și imobiliară.

Acțiunile petitorii au ca scop apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real, iar acțiunile posesorii urmăresc apărarea stăpânirii unui bun imobil ca simplă stare de drept.

Revendicarea este o acțiune petitorie, și anume cea mai importantă dintre ele, întrucât are ca obiect atât invocarea raportului juridic al proprietății, cât și asigurarea exercițiului său, sancționând în mod direct dreptul de proprietate în toată complexitatea sa.

2.3. Noțiune. Sediul materiei

2.3.1. Noțiune

Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Jurisprudența a definit acțiunea în revendicare ca fiind “acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

Acțiunea în revendicare se întinde atât asupra lucrurilor mișcătoare, cât și asupra celor nemișcătoare, fiindcă prin exercițiul ei, se urmărește a se obține recunoașterea unui drept de proprietate asupra lucrului a cărui posesiune a fost pierdută, indiferent care ar fi natura acestuia. Nu este posibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare egală sau printr-o compensare bănească.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “revendicare” își trage originea din expresia latină ”vindicatio” (rei vindicato), pe care vechiul drept francez a transformat-o în “vendication”, pentru ca după aceasta, adăugându-i-se particula “re”, vocabularul juridic să primească termenul “revendication” care va avea misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic, operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.

În ceea ce privește doctrina, s-a afirmat că “Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată“.

Alți autori au definit acțiunea în revendicare ca fiind “acea acțiune prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar”.

Prin acțiunea în revendicare se pot cere și despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, care constituie un capăt de cerere subsidiar revendicării, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra ambelor capete de cereri.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

2.3.2 Sediul materiei

Codul civil român, ca și cel francez, care i-a servit ca model, nu reglementează în mod special acțiunea în revendicare, ea fiind consacrată numai de câteva texte răspândite prin cod. Cum clasificarea generală dată de Codul civil bunurilor, este aceea în bunuri imobile și bunuri mobile și regimul juridic al acțiunii în revendicare va fi influențat de această clasificare.

Referiri la acțiunea în revendicare mobiliară se fac în art. 1909 alin.2, Cod Civil, potrivit cu care: “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-au furat”.

În cartea a II-a titlul I ce se referă la bunuri, art. 471 Cod civil stabilește că sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituțile, acțiunile care tind a revendica, un imobil.

În cartea a III-a titlul VI, despre schimb art. 1408 Cod civil reglementează posibilitatea copermutantului evins de lucrul primit în schimb de a cere daune-interese sau întoarcerea bunului său. Titlul XVIII – despre privilegii și ipoteci, în secțiunea referitoare la privilegiile care se întind asupra mobilelor și imobilelor, respectiv art. 1730 Cod civil, prevede că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, vânzătorul poate chiar să revendice bunurile vândute, pe cât timp se află în posesiunea cumpărătorului.

2.4. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

2.4.1. Caracterul petitoriu

Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate. Acțiunea în revendicare care “este sancțiunea dreptului de proprietate, primește numele de acțiune petitorie (de la petere, a cere) și tinde a dovedi că reclamantul are în realitate dreptul de proprietate”.

Aceasta și deosebește acțiunea în revendicare de acțiunea posesorie (care este și ea tot o acțiune reală, dar care tinde să apere posesia și, indirect numai, dreptul de proprietate) sau acțiunea care se întemeiază pe un drept de creanță prin care se apără dreptul de proprietate, dar care este o acțiune personală, izvorâtă din contract. Spre deosebire de acțiunile persoanele, în acțiunile petitorii, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să facă dovada faptului că este titular al dreptului real (drept de proprietate în cazul acțiunii în revendicare; drept de uzufruct, în cazul acțiunii confesorii etc.).

Într-o acțiune în revendicare (ca și în cazul oricărei alte acțiuni petitorii) se pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate asupra bunului (în cazul celorlalte acțiuni petitorii se pune în discuție existența dreptului real care se invocă), drept ce trebuie dovedit de reclamant; aceasta spre deosebire de acțiunile personale, de exemplu, unde trebuie să se facă dovada existenței raportului juridic-obligațional și, eventual, a neîndeplinirii de către cocontractant a obligațiilor ce-i incumbă.

Obiectul acțiunii în revendicare este însuși dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

Acțiunile petitorii sunt acțiuni care tind la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal.

Întrucât prin acțiunile petitorii se cere rezolvarea însuși a fondului dreptului, ele aparțin în exclusivitate acelora care se pretind a fi titularii dreptului real contestat sau necontestat.

2.4.2. Caracterul real

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece se întemeiază și apără însăși dreptul de proprietate, iar acesta este prin natura lui, un drept real, care imprimă acțiunii același caracter real. Prin aceasta se deosebește de acțiunile personale, de exemplu acțiunea derivând din contractul de locațiune, ori din contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului, aceste din urmă acțiuni au ca temei dreptul de creanță născut din contract.

Este o acțiune reală deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate pe care îl apără, drept real, opozabil “erga omnes”.

Acțiunile reale, în general, sunt acele acțiuni prin care se apără un drept real principal (dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct, de abitație) sau se valorifică drepturi reale accesorii (acțiunea ipotecară, acțiunea creditorului gajist, acțiunea creditorului garantat printr-un privilegiu special).

Acțiunea reală se deosebește de acțiunea personală prin aceea că aceasta din urmă izvorăște în principiu din contracte și valorifică un drept personal (de creanță).

De îndată ce acest caracter dispare, cum ar fi în cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpatorului sau atunci când lucrul a fost definitiv și iremediabil dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretențiune în despăgubire, adică o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.

Scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului (acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține acel lucru). Dacă pârâtul va declara că detenția nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el, ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în proces a acelei persoanei, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.

Instanțele judecătorești au statut în mod constant, că, în orice acțiune în justiție, instanța de judecată este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul de drept procesual nu se poate stabili valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății. Referindu-se la calitatea procesuală a părților, într-o decizie referitoare la dreptul de proprietate, fostul Tribunal Suprem a arătat că: “în orice acțiune privitoare la proprietatea sau folosința unui bun, înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului, trebuie să examineze calitatea reclamantului de introduce acțiunea. Aceasta trebuie respinsă chiar dacă pârâtul deține bunul fără titlu, atunci când reclamantul nu poate să-și justifice calitatea”.

2.4.3. Caracterul imprescriptibil

Acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare.

În acest sens, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că “dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiunea privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”.

Nepierderea dreptului de proprietate prin neuz se datorează caracterului perpetuu al acestui drept. De aici rezultă și imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.

Jurisprudența a stabilit în acest sens “că proprietatea nu se poate stinge prin neuz, proprietarul nepierzându-și dreptul său numai prin faptul că nu-l exercită. Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de revendicare, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani fără a-l exercita. Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripția extinctivă, el poate pierde totuși proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune”.

La un moment dat, în practica judiciară a fost adoptată o soluție potrivit căreia, atunci când acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil, ea este imprescriptibilă, iar când are ca obiect un bun mobil, ea ar fi prescriptibilă în termen de 30 de ani. Soluția a fost considerată ca fiind greșită deoarece legea nu distinge sub aspectul imprescriptibilității, între bunurile imobile și cele mobile. De asemenea, indiferent dacă obiectul proprietății îl formează un bun mobil sau unul imobil, dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz.

Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună-credință, dreptul proprietarului inițial s-a stins și el nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune de revendicare.

În prezent, practica judiciară este constantă în a considera că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, indiferent dacă obiectul acțiunii îl formează bunuri mobile sau imobile.

Capitolul III

Acțiunea în revendicare imobiliară

3.1. Noțiunea și reglementarea legală a acțiunii în revendicare imobiliară

3.1.1. Noțiunea acțiunii în revendicare imobiliară

Acțiunea în revendicare se definește ca fiind acea acțiune civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În acest sens, jurisprudența a decis că acțiunea în revendicare este “acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

De asemenea s-a decis că nici acțiunea în revendicare a unui proprietar în indiviziune asupra celorlalți proprietari nu poate fi primită, pentru aceleași rațiuni.

3.1.2. Reglementarea legală a acțiunii în revendicare imobiliară

Acțiunii în revendicare nu i s-a consacrat o dispoziție specială în Codul civil.

Art. 1909 alin. 2 C. civ. prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel care îl găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”.

Art. 1910 C. civ., care se referă de asemenea la revendicarea bunurilor mobile, prevede că “posesorul actual al bunului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguțător care vindea asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului prețul ce l-a costat”.

Art. 1730 C. civ., care arată că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen, “vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute”.

Se observă că referitor la revendicarea bunurilor imobile, Codul civil nu conține nici o dispoziție. Regimul acțiunii în revendicare a fost determinat de literatura juridică și practica judiciară pe baza diferitelor dispoziții, în diferite materii ale legislației civile.

3.2. Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare

3.2.1. Calitatea de reclamant

Acțiunea în revendicare poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Pentru a putea exercita acțiunea în revendicare, reclamantul trebuie să facă dovada calității de proprietar în momentul introducerii acțiunii. În cazul în care transmisiunea dreptului de proprietate a avut loc în cursul procesului, noul proprietar trebuie să se substituie reclamantului.

a) Coproprietarul sau coindivizarul nu poate introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin.

În practica judiciară s-a decis că atât timp cât durează starea de indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului respectiv fiind nedeterminate, ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin, decât numai după înfăptuirea partajului, când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine. De aici rezultă că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece în revendicare presupune un drept exclusiv și determinat, drept pe care nu-l poate avea un coindivizar decât prin efectul partajului.

Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. După partaj pot introduce acțiunea.

Dacă însă proprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, adică a existat o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atunci poate introduce acțiunea în revendicare împotriva celorlalți coproprietari.

B) Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva terților. Acțiunea se poate exercita de terții copărtași cărora le aparține proprietatea.

Aceasta deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra lucrului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate in materialitatea sa.

c) Acțiunea în revendicarea unui bun mobil al soților poate fi introdus numai de unul din ei, deoarece, se aplică prezumția de mandat tacit reciproc.

Dacă acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, aceasta nu poate fi introdusă de un singur soț, deoarece nu mai este prezumție de mandat tacit reciproc.

Practica judiciară este în sensul că acțiunea în revendicare privind un bun comun al soților poate fi introdusă de un singur soț, deoarece este considerată un act de conservare a bunului comun, și ar exista o “mărire a patrimoniului comun, ce profită și celuilalt soț” .

Există opinii care consideră că acțiunea în revendicare nu poate fi considerată un act de conservare, ci este un adevărat act de dispoziție.

O acțiune în revendicare prost condusă de soțul reclamant, ar avea drept consecință respingerea acțiunii și implicit pierderea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat de către celălalt soț.

De aceea, atunci când se revendică un bun imobil, acțiunea în revendicare va trebui intentată de ambii soți; dacă însă se va revendica un bun imobil, în virtutea mandatului tacit reciproc, acțiunea în revendicare va putea fi promovată și de un singur soț.

3.2.2. Calitatea de pârât

Într-o acțiune în revendicare imobiliară, calitatea de pârât o are persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică.

Pârâtul are în cadrul acțiunii în revendicare o situație avantajoasă. În favoarea sa, el are situația de fapt și prezumția că este proprietar, rezultând din faptul posesiei. El trebuie să aștepte ca reclamantul să facă dovada dreptului pretins. Dacă acesta nu reușește să facă dovada, pârâtul rămâne în continuare în posesia bunului, fără a fi obligat a face vreo probă. În cazul în care pârâtul contestă dreptul de proprietate al reclamantului, el trebuie să administreze probe în acest sens.

Pârâtul nu poate avea calitatea pasivă de a sta în proces, decât dacă este posesorul bunului. Dacă pârâtul deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul.

Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului trebuie motivată și depusă odată cu întâmpinarea sau dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfățișare (art. 64-65 C. proc. civ).

De asemenea, dacă după introducerea acțiunii, bunul care se revendică a fost transmis de pârât unei alte persoane, etc., în funcție de împrejurări, în proces pot fi atrase alte persoane în temeiul articolelor 49 C. proc. civ. (procedura intervenției terțului), art. 57 C. proc. civ. (procedura chemării în judecată a altor persoane) și art. 60 C. proc. civ. (chemarea în garanție).

Consecința lipsei calității procesuale pasive este aceea că acțiunea trebuie respinsă ca greșit îndreptată.

3.3. Proba dreptului de proprietate

3.3.1. Sarcina probei

Art. 1169 Cod civil consacră principiul actori incumbit probatio, regulă care se aplică și în materia dovedirii proprietății. Astfel, reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului, nu pârâtul.

S-a arătat că, indiferent dacă dreptul de proprietate provine dintr-un act juridic (cum ar fi vânzarea, donația etc.) sau dintr-un fapt juridic (cum ar fi uzucapiunea, ocupațiunea etc.), sarcina probei aparține tot reclamantului. Puterea probatorie a dovezii dreptului de proprietate diferă după cum acest drept a fot dobândit printr-un mod originar sau printr-un mod derivat. Când se face dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod originar de dobândire a proprietății, atunci dovada este absolută.

În cazul în care revendicantul invocă pentru dovedirea dreptului său de proprietate numai titluri, dovada sa va fi relativă.

Jurisprudența a reținut că “proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobândire a proprietății, cum ar fi uzucapiunea și ocupația, iar nu titlurile care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie declarative, fie translative, au caracterul unei simple prezumții ale dreptului de proprietate, deduse din însăși existența lor și care nu împiedică proba contrară, la stăruința posesorului sau din oficiu în exercitarea rolului activ al instanței, pentru aflarea adevărului”.

Deși, în dovedirea dreptului de proprietate, titlul are un caracter de probabilitate, conferindu-i doar valoarea unui fapt generator de prezumții, dovada dreptului de proprietate, cel mai adesea, se face prin titluri. Din această cauză, titlul de proprietate a primit o accepție proprie, considerându-se că întrunesc însușirile unui asemenea titlu toate actele juridice prin care se recunoaște existența dreptului de proprietate, indiferent dacă actul juridic este translativ sau declarativ de proprietate.

În favoarea pârâtului operează, din însăși faptul posesiei, o prezumție relativă de proprietate. Urmează că atâta timp cât reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea în revendicare trebuie respinsă.

După ce reclamantul și-a făcut proba, pârâtul se vedea obligat a trece la contra dovadă potrivit regulii in exceptione reus fit actor sau onus probandi incubit eius qui dicit.

El va fi obligat să producă dovezi în situațiile în care se ajunge la comparații între titluri și posesiuni invocate de cele două părți.

3.3.2. Dificultăți în proba proprietății

În ceea ce privește proba propriu-zisă a proprietății imobiliare, ea întâmpină în dreptul nostru serioase dificultăți.

Aceste dificultăți provin din următoarele motive:

– în foarte multe cazuri, mai ales în trecut, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate asupra imobilului;

– în multe cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice precise pentru delimitarea bunului imobil dobândit;

– insuficiența probatorie a titlurilor prin care se încearcă a se face dovada proprietății. Înscrisul face dovada proprietății dacă emană de la adevăratul proprietar. Deci, dovada proprietății presupune că persoana a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, iar acesta din urmă a dobândit de la o altă persoană care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor transmițătorilor succesivi. În consecință, înscrisul prezentat pentru dovadă ar trebui completat cu dovada că toții autorii, care anterior au înstrăinat bunul, au fost ei înșiși adevărații proprietari, deoarece numai în acest fel ultimul act de dobândire poate fi considerat pe deplin valabil. O asemenea probă este imposibil de făcut. Această probă a fost denumită probatio diabolica.

– o altă insuficiență a probei cu înscrisuri decurge în sistemul legislației noastre din principiul relativității actelor juridice, potrivit căruia actele juridice produc efecte numai între părțile care le-au încheiat, succesorii lor universali sau cu titlu universal (art. 973 C. civ.), aceste acte nefiind opozabile terților: res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodese potest. Dacă reclamantul, care se pretinde proprietar, va prezenta pârâtului posesor un înscris constatator al actului translativ de proprietate privind bunul revendicat, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil, fiind un res inter alios acta.

Singurele cazuri în care se poate vorbi de o probă certă sunt acelea în care se face dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit prin uzucapiune ori prin ocupațiune. În primul caz, reclamantul face dovada că el împreună cu autorii săi au posedat lucrul ce se revendică, în condiții de așa natură, că a dobândit dreptul de proprietate cale de prescripție achizitivă sau de uzucapiune, respectiv posesia de 30 de ani ori cea de 10-20 de ani.

În cel de-al doilea caz, reclamantul trebuie să facă dovada că el a intrat în posesia lucrului, care înainte nu aparținea nimănui, dobândindu-l prin ocupațiune.

Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate au însă, în prezent, o aplicație restrânsă.

Față de inconvenientele arătate în materia probei, practica judecătorească și literatura juridică au considerat că reclamantul în revendicare poate avea câștig de cauză în acțiunea sa nu numai atunci când va reuși să facă dovada pe deplin și absolut a dreptului său de proprietate, ci și atunci când va crea în favoarea sa numai probabilități că dreptul revendicat îi aparține.

3.3.3. Principii de dovadă și situații de distins

Se pot deosebi următoarele situații și principii de dovadă a acțiunii în revendicare:

a) Prima ipoteză este aceea în care ambele părți atât reclamantul cât și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum titlurile provin de la același autor sau provin de la autori deosebiți.

◄ Dacă ambele titluri provin de la același autor – de exemplu și reclamantul și pârâtul au cumpărat bunul de la același vânzător – urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de mutațiuni imobiliare.

Dacă nici una dintre părți nu a transcris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat transcrierea, câștigă partea care a transcris mai întâi, potrivit principiului: qui tompore, potior jure; aceasta chiar dacă actul transcris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act. Este necesar ca nici unul dintre dobânditori să nu fi recurs la manopere frauduloase pentru a împiedica sau întârzia pe dobânditorul anterior să-și transcrie actul; totodată, vor fi avute în vedere și procedeele frauduloase întrebuințate de transmițător în înțelegere cu al doilea dobânditor, în scopul vătămării drepturilor primului dobânditor.

În toate cazurile nu se mai consideră necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi astfel valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

În cazul în care ambele părți își opun una alteia testamente, va avea câștig de cauză partea a cărui testament are data cea mai recentă.

◄ Dacă titlurile provin de la autori deosebiți problema este mai complicată. Mai multe soluții au fost propuse:

– o primă soluție propune ca în această situație să se dea preferință posesorului, conform regulii: in pari causa, melior este causa possidentis;

– o altă soluție propune să se dea preferință celui ce invocă titlul cu data cea mai veche;

– ultima soluție, propune a se compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri: va avea câștig de cauză acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția apare ca fiind o aplicație a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului.

În doctrină se susține și soluția că are câștig da cauză cel cu titlu mai vechi, cu condiția ca și posesia să fie mai bine caracterizată.

În proces, dacă titlul unei părți îl constituie un act sub semnătură privată, iar titlul celeilalte părți este un act autentic, nu va fi respinsă acțiunea în revendicare pe motivul că reclamantul ar poseda doar un act sub semnătură privată și nu ar avea în consecință, calitatea procesuală activă. Într-o asemenea situație, acțiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului. Dacă nu reușește, se aplică prima soluție: in pari causa melior est causa possidendis.

În jurisprudența mai nouă, s-a adoptat soluția examinării titlurilor și sub un alt aspect, acordându-se prioritate părții care a primit bunul de la adevăratul proprietar.

b) A doua ipoteză este aceea în care numai o parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum:

◄ pârâtul este cel care are titlu. În acest caz acțiunea reclamantului va fi respinsă;

◄ reclamantul este cel care are titlul. În acest caz reclamantul câștigă, cu două condiții: 1) titlul să emane de la un terț și nu de la reclamant însuși, 2) data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

Dacă titlul precede posesiunea, el constituie probă chiar împotriva unei posesii utile cu condiția ca uzucapiunea să nu se fi împlinit.

Dacă, dimpotrivă, posesiunea utilă este anterioară titlului, aceasta prevalează asupra titlului reclamantului.

c) A treia situație este aceea în care nici una din părți nu are titlu și nici nu pate invoca dobândirea lucrului prin uzucapiune ori prin ocupațiune.

În această situație s-ar putea ajunge la soluția ca acțiunea reclamantului să fie respinsă, dându-se câștig de cauză posesorului, pe baza principiului in pari causa melior este causa possidentis.

Cu toate acestea, în practica judecătorească soluția nu se impune automat, ci se compară cele două posesii: cea a reclamantului și cea a pârâtului. Ar urma să câștige ce va invoca o posesie mai caracterizată. Astfel va câștiga cel ce invocă o posesie de bună-credință față de cea de rea credință, o posesie neviciată față de cea viciată, cel care are posesia ce are la origine un titlu față de cea fără titlu de origine.

Dacă reclamantul, deci, face dovada că posesia lui este anterioară față de cea a pârâtului și mai caracterizată, el (reclamantul) are câștig de cauză.

În doctrina franceză se arată că în această materie se ține seamă de “dreptul cel mai probabil” care este la apreciere suverană a judecătorilor.

Titlul ce poate fi invocat în cadrul acțiunii în revendicare poate fi nu numai cel translativ ci și cel declarativ, ca de exemplu o hotărâre judecătorească de partaj, o tranzacție, etc. care creează o prezumție de proprietate ce poate fi răsturnată de către cealaltă parte.

Unii autori consideră că în toate cazurile în care părțile nu pot prezenta titluri de proprietate și nici nu se invocă unul din modurile originare de dobândire a proprietății trebuie aplicat art. 1191 Cod civil, decizând deci că proprietatea nu poate fi dovedită prin martori, prezumții de fapt, etc., decât atunci când litigiul este mai mic de 250 de lei.

3.3.4. Titlul în materie de probă a dreptului de proprietate

În această materie prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzarea, donația etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior cum ar fi hotărârea judecătorească de partaj, o tranzacție.

Invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu reprezintă o abatere de la principiul relativității actelor juridice? Nu, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate, nu înseamnă că se invocă în realitate – caracterul absolut al titlului, ci se invocă o prezumție de proprietate în favoarea sa, rezultând din existența titlului.

Cealaltă parte răsturna această prezumție invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.

Se poate spune că regulile cu privire la dovada dreptului de proprietate create de doctrină și jurisprudență își au originea și justificarea în art. 3 Cod civil care statuează că judecătorul nu poate refuza să judece motivând că legea nu prevede, sau că este obscură sau neîndestulătoare.

3.4. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

3.4.1. Principiul

Deși art. 1890 Cod Civil dispune că orice drept la acțiune este supus prescripției extinctive, iar termenul general de prescripție pentru acțiunile reale este de 30 ani, se admite că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.

Soluția se întemeiază pe următoarele argumente:

a) dreptul de proprietate are caracter perpetuu, nu se stinge prin neuz;

b) rațiunile pentru care acțiunile reale privind drepturile reale care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – stări de drept excepționale și contrare stării de drept normale care este dreptul de proprietate sunt supuse prescripției nu se întâlnesc în cazul proprietății care reprezintă starea juridică normală și cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acțiunile privind celelalte drepturi reale, de exemplu, uzufructul, se prescriu prin 30 ani.

3.4.2. Excepții

De la principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară există mai multe excepții:

A) În cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acest bun nu mai poate fi revendicat de către cel ce se pretinde proprietar dacă au trecut 5 ani de la executarea actului final al urmăririi silite, care este ordonanța de adjudecare (art. 561 C. proc. civ.).

În legătură cu aceasta, fostul Tribunal Suprem a arătat că “dreptul de a introduce acțiune în revendicare împotriva adjudecatarului se prescrie tot în termen de 5 ani de la executarea procesului-verbal de licitație, întocmai ca și în cazul unei ordonanțe de adjudecare” .

B) Art. 948 Cod civil prevede un caz de prescripție de un an pentru revendicare unei porțiuni de pământ încorporată unui teren prin avulsiune. Termenul curge de la data când s-a produs avulsiunea, indiferent dacă proprietarul în folosul căruia s-a făcut alipirea de pământ a intrat sau nu în posesia porțiunii încorporate.

3.4.3. Dobândirea proprietății prin uzucapiune

Dacă titularul dreptului de proprietate nu pierde dreptul de a revendica prin prescripția extinctivă prevăzută de art. 1890 Cod civil, el pierde totuși dreptul de proprietate asupra bunului ce revendică, dacă o altă persoană a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune (prescripție achizitivă). În acest caz, în cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul poate zădărnici acțiunea proprietarului, invocând cu succes în favoarea sa dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului ce se revendică, prin uzucapiunea de 30 de ani sau de 10 – 20 de ani.

3.5. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul Legii nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar

După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar, în literatura juridică și practica judiciară s-au conturat opinii contradictorii în legătură cu dovada dreptului de proprietate în cazul terenurilor pentru care s-au reconstituit sau constituit atari drepturi, conform procedurii stabilite prin lege, este vorba de doctrina și jurisprudența anterioare Legii nr. 167/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Astfel, s-a decis că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991 nu constituie titlu de proprietate ca temei al revendicării întrucât, legea prin art. 11 alin. 8 a circumscris controlul instanței asupra hotărârii Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate exclusiv la aplicarea dispozițiilor imperative ale acestei legi privitoare la dreptul de a obține titlul de proprietate, la întinderea suprafeței de teren atribuite și dacă este cazul la verificarea exactității cu care s-a procedat la restrângerea suprafețelor de teren acordate.

S-a decis că, atât adeverința de proprietate, cât și sentința judecătorească dată în aplicarea art. 11 alin. 8 din lege nu constituie un titlu de proprietate întrucât ele constată numai întinderea suprafeței de teren acordate, iar nu însuși terenul determinat prin vecinătăți.

Prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea Legii nr. 18/1991 alineatele 4 – 10 ale art. 11 au fost abrogate astfel încât controlul instanței judecătorești nu mai este limitat și se desfășoară conform art. 58 potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă și în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Singurul titlu cu valoare probatorie în revendicare este cel emis în baza Legii nr. 18/1991.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe un titlu de proprietate eliberat potrivit Legii nr. 19/1991, poate avea ca obiect numai suprafața de teren pentru care s-a dispus reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate, iar întinderea de teren astfel stabilită, nu poate fi modificată în revendicare, chiar dacă s-ar proba contrariul.

3.6. Acțiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate al cărților funciare

În sistemul de publicitate prin cărți funciare, este mult mai restrâns domeniul acțiunii în revendicare imobiliară. Explicația s-ar găsi în faptul că dreptul de proprietate, în cele mai multe situații, se dobândește prin intabularea în cartea funciară.

Înscrierea în cartea funciară garantează existența dreptului real respectiv, nu însă și întinderea obiectului material asupra căruia există acel drept. De exemplu, este posibil ca terenul să fie mai mare sau mai mic decât suprafața înscrisă în cartea funciară.

Instanța supremă a decis că “împrejurarea reținută de instanță, în sensul că acțiunea în revendicare prin retrocedarea terenului către reclamant, acesta ar avea în proprietate o suprafață de teren superioară celei înscrise în cartea funciară nu are relevanță. Potrivit dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară garantează numai existența dreptului real dobândit, nu și întinderea obiectului material asupra căruia acest drept nu există”.

Mai trebuie avut în vedere că au o deplină forță probantă înscrierile în cartea funciară, ceea ce și determină ca acțiunea în revendicare să opereze doar în următoarele cazuri:

a) Situația când dreptul de proprietate este dobândit de plin drept, fără o prealabilă intabulare în cartea funciară. Este cazul moștenirii, când moștenitorul are posibilitatea să revendice posesia nelegitimă a bunului de la moștenitorul aparent.

b) Situația în care legea permite să se solicite, pe cale de prestație tabulară, înscrierea dreptului de proprietate chiar împotriva unui terț dobânditor al cărui drept a fost intabulat în cartea funciară. Art. 25 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede că acțiunea în prestație tabulară poate fi promovată și împotriva terțului dobânditor intabulat în cartea funciară; pentru intentarea acțiunii trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

– cel care se folosește de acțiunea în prestație tabulară să fi avut posesia imobilului la data când a contractat terțul dobânditor;

– actul juridic în baza căruia s-a cerut prestația tabulară să fie anterior aceluia în temeiul căruia a fost înscris terțul dobânditor;

– terțul care a dobândit imobilul să fi fost de rea-credință sau să fi dobândit bunul cu titlu gratuit.

Capitolul IV

Efectele revendicării

Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va fi obligat să restituie lucrul către adevăratul proprietar. În ce privește drepturile și obligațiile părților, acestea sunt în funcție de buna sau reaua credință a posesorului pârât.

4.1. Problema restituirii bunului

Lucrul se va întoarce în patrimoniul revendicantului liber de orice sarcină, deoarece toate drepturile și sarcinile consimțite de posesor față de terți vor fi desființate, ele fiind constituite de un posesor care nu avea titlu și nici calitatea: resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Se restituie bunul imobil posedat de pârât, cu toate accesoriile sale.

Restituirea se face, în principiu, în natură. Dacă aceasta nu mai este posibil (lucrul a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, fie a fost dobândit de un terț de bună-credință, fie pentru că în cursul posesiunii, lucrul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire, ori se va restitui indemnizația de expropriere.

În cazul în care lucrul a pierit din caz fortuit sau forță majoră pârâtul posesor de bună-credință nu poate fi obligat la daune întrucât riscul pieirii lucrului este suportat de proprietar – res perito domini. Dacă însă bunul ce a pierit fusese asigurat, pârâtul posesor trebuie să restituie indemnizația de expropriere primită.

Pârâtul posesor de rea-credință restituie integral contravaloarea lucrului dacă nu probează că acesta ar fi pierit și la reclamantul proprietar.

4.2. Problema retituirii fructelor

Odată admisă acțiunea în revendicare, restituirea fructelor de către posesorul pârât este reglementată distinct după cum posesorul a fost de bună sau de rea-credință cu privire la dreptul pe care l-a pretins asupra bunului.

Dacă posesorul a fost de bună-credință, adică nu a cunoscut viciul titlului său, va putea să rețină fructele cuvenite sau percepute până la promovarea acțiunii în revendicare de către proprietarul real.

Posterior intentării acțiunii, posesorul va trebui să restituie fructele încasate sau percepute întrucât buna sa credință a încetat pe data introducerii acțiunii (art. 485 Cod civil).

Posesorul de rea-credință are obligația să restituie toate fructele încasate sau percepute, sau contravaloarea lor dacă le-a consumat ori nu le-a perceput din neglijență. El are dreptul să rețină cheltuielile pe care le-a făcut pentru culegerea fructelor întrucât atari cheltuieli ar fi fost făcute și de către proprietarul real.

4.3. Problema cheltuielilor făcute de pârât cu lucrul revendicat

În cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul va putea cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate asupra bunului revendicat.

Aceste cheltuieli vor fi achitate de reclamant, indiferent dacă pârâtul a fost de bună sau de rea-credință.

Cheltuielile necesare (impensae necessariae) sunt acele sume de bani sau munca depusă, pentru conservarea unui bun.

Când sunt efectuate de neproprietar, ele vor trebui restituite, deoarece ele ar fi trebuit făcute chiar de proprietar.

Cheltuielile utile (impensae utile) reprezintă tot sume de bani sau muncă depusă, însă ele au ca scop sporirea valorii bunului.

Aceste cheltuieli vor fi restituite numai în măsura sporului de valoare a lucrului.

Jurisprudența a decis că, “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul, în lipsă de convenție contrară, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui (art. 997 din Codul civil)” .

Cheltuielile voluptuarii (impensae voluptuariae) nu vor fi restituite, deoarece ele au fost efectuate de posesor pentru a-și satisface plăcerea lui și care nu măresc valoarea lucrului.

Cheltuielile voluptuarii care nu au sporit valoarea fondului, pârâtul fie el de bună sau de rea-credință, nu poate pretinde restituirea lor, însă are dreptul să-și ridice obiectele ce se pretează la a fi ridicate fără degradarea fondului, în caz contrar urmând a dataora despăgubiri.

4.4. Situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor

În privința acestora, raporturile dintre proprietar și posesor sunt supuse regulilor de la materia accesiunii, ținându-se seama după cum posesorul a fost de bună sau de rea-credință.

În privința construcțiilor noi, ridicate de posesor, ele nu intră în categoria cheltuielilor utile sau ameliorărilor, nesocotindu-se cheltuieli utile decât îmbunătățirilor aduse unor clădiri deja existente.

Efectele acțiunii în revendicare cu privire la construcțiile sau plantațiile făcute de posesor pe un teren revendicat, acestea sunt reglementate de prin dispozițiile art. 494 Cod civil. Dispozițiile acestui text constituie o aplicație cu caracter particular a principiului înscris în art. 488 și urm. Cod civil, potrivit căruia “tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului”.

Ca și în cazul fructelor, trebuie avut în vedere dacă posesorul a fost de bună sau rea-credință pentru că legea stabilește reguli diferite.

Astfel dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună-credință, el nu poate fi obligat să ridice sau să desființeze construcțiile sau plantațiile ci are dreptul să-i fie plătită valoarea materialelor și manoperei sau o sumă egală cu cea a creșterii fondului.

În ceea ce privește existența bunei-credințe, practica judiciară a decis că ea rezultă exclusiv din existența unui act translativ de proprietate ale cărei vicii nu au fost cunoscute de posesor.

Când posesorul este constructor sau plantator de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul să-l pretindă să-și ridice construcțiile sau plantațiile, sau să păstreze pentru el și să despăgubească pe posesor cu valoarea materialelor și a manoperei, fără să se ia în considerare sporirea fondului revendicat.

Ori de câte ori se reține existența relei credințe, iar reclamantul cere obligarea pârâtului să desființeze construcțiile sau plantațiile, în practica judiciară s-a decis ca aceste soluții neeconomice ce trebuie înlocuite printr-o despăgubire în bani, în toate cazurile în care această soluție apare mai echitabilă.

Demolarea construcției sau plantației este o măsură extremă și trebuie dispusă numai în cazul în care construcțiile și plantațiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului și numai cu autorizație de demolare de la autoritatea competentă din circumscripția respectivă.

4.5. Dreptul de retenție

Dreptul de retenție este dreptul real care conferă deținătorului unui bun mobil sau imobil al altuia, posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când creditorul lucrului își exercită obligația pe care o are către el, plătindu-I sumele cheltuite cu lucrul.

Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile.

Se răspunde afirmativ. Unii autori admit numai pentru posesorul de bună-credință, alții nu admit de loc.

Dreptul de retenție nu este reglementat în Codul civil. El este o creație a practicii judiciare și a literaturii juridice, fiind dedus din unele texte din Codul civil, care recunosc, în cazuri limitate, dreptul unei persoane, deținătoare a unui bun aparținând altuia, de a reține bunul. Posibilitatea celui ce deține un bun al altuia de a-l reține până la momentul plății sumelor ce i se cuvin este stabilită prin articolele: 771, 1322, 1323, 1444, 1619 și 1910 C. civ.

Jurisprudența română tinde a recunoaște dreptul de retenție și nu admite regula că nu există retenție fără text, ori de câte ori este vorba de a garanta plata unei datorii la care are dreptul posesorul lucrului și ori de câte ori există un motiv de echitate a cărui apreciere aparține judecătorului de a acorda dreptul de retenție.

Capitolul V

Comparație între acțiunea în revendicareși alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

5.1. Generalități

Caracterul complex al dreptului de proprietate, posibilitatea lui de a fi divizat în dezmembrăminte care au aspectul unor drepturi de sine stătătoare, legătura ce o are cu posesiunea, toate aceste împrejurări imprimă protecției juridice a acestui drept mai multe nuanțe.

Astfel, în afara acțiunii în revendicare, proprietarul poate să exercite și alte acțiuni petitorii cum ar fi: acțiunea confesorie (confessoria in rem actio) prin care se valorifică celelalte drepturi real principale (dreptul de uzufruct, uz, abitație sau servitute), ori acțiunea negatorie (negativa in rem actio), prin care se contestă în contra tuturor existența acestor drepturi, precum și acțiunea în grănițuire (aceea prin care se determină hotarele unui imobil).

5.2. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

Acțiunea în revendicare se deosebește de acțiunea posesorie, chiar dacă ambele au ca obiect restituirea bunului în litigiu.

Deși acțiunile posesorii sunt și ele tot acțiuni reale, nu se ocupă de existența dreptului real, ci se referă exclusiv la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate un drept real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei, se apără însuși dreptul real care se află în spatele poseiei; aceasta spre deosebire de acțiunea în revendicare – acțiune petitorie – care pune în discuție însăși existeța dreptului real de proprietate.

Așadar, spre deosebire de acțiunile petitorii în general, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, care apără drepturile reale, acțiunile posesorii apără posesia.

Acela care triumfă în acțiunea în revendicare, câștigă definitiv și în ceea ce privește posesia, pe când învingătorul din acțiunea posesorie are doar un câștig provizoriu ce poate să îl piardă ulterior dacă judecându-se în petitoriu, se va admite acțiunea reclamantului. Acțiunea posesorie este întotdeauna imobiliară pe când acțiunea în revendicare poate fi mobiliară sau imobiliară. Acțiunea posesorie poate fi promovată de posesor, pe când acțiunea în revendicare aparține doar proprietarului. Acțiunea posesorie trebuie promovată într-un interval scurt de un an de la deposedare, pe când acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă.

Toate aceste deosebiri evidențiază și faptul că acțiunea posesorie nu se poate exercita concomitent cu cea petitorie și nici ulterior acesteia, dimpotrivă ea se exercită întotdeauna înaintea petitoriului.

Tribunalul Suprem a decis că punerea în discuție a dreptului de proprietate transformă litigiul posesoriu într-un litigiu petitoriu, operând astfel cumulul posesorului cu petitoriul, dar într-o atare situație instanța este obligată să soluționeze litigiul în raport de constatările ce le va face cu privire la dreptul de proprietate.

De regulă, acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile și drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune. În materie imobiliară, posesoriul rămâne distinct de petitoriu, nu se cumulează cu acesta, pe când în materie mobiliară, în condițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., posesia se confundă cu proprietatea.

Datorită avantajelor acțiunilor posesorii, sub raport probatoriu, față de acțiunile petitorii, acțiunile posesorii se folosesc în practică, în locul acțiunii în revendicare, chiar de către proprietar. În cazul în care proprietarul a pierdut acțiunea posesorie, poate să intenteze ulterior și o acțiune petitorie fără a se încălca prin aceasta autoritatea de lucru judecat, deoarece între cele două acțiuni nu există identitate de cauză juridică.

În sfârșit, acțiunile posesorii se judecă după o procedură diferită de aceea după care se judecă acțiunea în revendicare, cu privire specială asupra acțiunii în revendicare imobiliară.

5.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate

O altă acțiune specială care garantează dreptul de proprietate în măsura în care existența acestui drept se justifică pe o vocație succesorală este petiția de ereditate.

Ea nu trebuie confundată cu revendicarea deși ambele acțiuni au ca element comun recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu.

Acțiunea în petiție de ereditate este definită ca fiind o acțiune reală, prin care o persoană care se pretinde chemată la moștenire, reclamă de la acei care dețin succesiunea, în tot sau în parte, și care se pretind, de asemenea, moștenitori ai defunctului, recunoașterea drepturilor sale de moștenitor și obligarea celor care dețin bunurile moștenirii la restituirea lor.

Elementul comun între acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se trece la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu.

Ceea ce le deosebește este faptul că acțiunea în petiție în ereditate, pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.

Instanța supremă a arătat, ceea ce este caracteristic petiției de ereditate este faptul că prin ea se pune în discuție însuși titlul de succesor al moștenitorului aparent deținător al succesiunii; în realitate, adevărații succesori pretind obligarea succesorilor aparenți să le predea succesiunea care se găsește în stăpânirea lor juridică și faptică. Așadar, petiția de ereditate apare ca o sancțiune directă și specială a dreptului de succesiune.

Cu alte cuvinte, la petiția de ereditate pârâtul ce se consideră moștenitor, contestă reclamantului această calitate, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.

Acțiunea de petiție de stabilire a eredității, este acțiunea introdusă de către moștenitor împotriva celor care pretind a avea drept la succesiune și care dețin o parte din totalitatea moștenirii.

Există și o petiție de ereditate, atunci când reclamantul pretinde că este moștenitor cu vocație succesorală și această calitate reclamă fie anumite bunuri, fie întreaga succesiune.

Pârâtul fără să conteste că respectivele bunuri fac parte din masa succesorală, se pretinde el însuși moștenitor cu titlu universal al lui de cujus sau dobânditor al drepturilor succesorale ale adevăratului moștenitor.

În aceste condiții, instanța va trebui să stabilească adevăratul moștenitor cu vocație la succesiune.

În schimb, există o acțiune în revendicare atunci când pârâtul nu invocă vocația succesorală ci se prevalează de un drept de proprietate dobândit de la o terță persoană sau chiar de la defunct.

Așadar, în cauză nu mai este în discuție titlul de moștenitor al reclamantului și pentru a câștiga, acesta din urmă trebuie să dovedească faptul că bunul aparținea defunctului dacă pârâtul pretinde că l-a cumpărat de la o terță persoană, sau că înstrăinarea era nulă în cazul în care pârâtul deținea bunul de la defunct.

Astfel, proba este mai ușor de făcut în revendicare decât în petiția de ereditate.

5.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

Acțiunea de revendicare se distinge de acțiunile contractuale, acțiuni personale care urmăresc înapoierea bunului încredințat unei persoane.

În cazul acestor acțiuni, restituirea bunului nu se întemeiază pe dreptul de proprietate, ci pe obligația izvorâtă din contract, adică pe un drept de creanță, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt personale și nu reale.

5.5. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Grănițuirea este o acțiune petitorie deoarece are ca scop delimitarea proprietăților învecinate. Cu toate acestea, grănițuirea nu impune reclamantului să-și dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora are a se stabili hotarul. Dacă însă, cu ocazia grănițuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof susținând că vecinul ar deține-o fără drept, grănițuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul său (art. 584 C. civ.).

Uneori în practică, se confundă acțiunea în revendicare cu acțiunea în grănițuire, mai ales atunci când cererea de determinare prin semne exterioare a limitelor între două proprietăți vecine este însoțită și de cererea de restituire a unei părți de teren, ocupată prin mutarea hotarului despărțitor.

Trebuie avut în vedere că acțiunea de grănițuire care este tot o acțiune petitorie, urmărește doar delimitarea proprietăților limitrofe.

În acest sens instanța supremă a decis ca acțiunea în grănițuire nu implică prin urmare obligația reclamantului de a dovedi dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora are a se stabili hotărnicia. Când prin acțiunea de grănițuire se cere însă o parte determinantă din terenul limitrof, pe care vecinul ar obține-o fără drept, grănițuirea implică și o revendicare iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul.

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grănițuirea trebuie să-și justifice proprietatea numai prin prezumția legală de posesiune. În schimb, în materie de revendicare, reclamantul trebuie să-și stabilească dreptul său de proprietate asupra porțiunii de teren revendicate.

În același sens, instanța a statuat că atunci când prin acțiunea în grănițuire se cere o parte determinantă din terenul limitrof, deținute fără drept de vecin, aceasta implică o revendicare.

Pe de altă parte, grănițuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească nu constituie lucru judecat pentru porțiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire și nu o contestație. O astfel de constatare, lasă deschisă calea acțiunii în revendicare prin contestația la grănițuire sau pe cale principală.

În această acțiune reală de hotărnicie părțile au o situație egală cu privire la sarcina probei, întrucât fiecare din părți este în același timp și reclamant și pârât.

Distincția între acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire sete de multe ori delicată, întrucât grănițuirea se poate complica adeseori prin problema proprietății, părțile emițând reciproc pretenția atribuirii unei porțiuni de teren pe care cealaltă o neagă.

Toate aceste acțiuni reprezintă însă o sancțiune parțială a proprietății întrucât dreptul pe care îl garantează este grefat pe una din funcțiile sale dominante, sau pe unul din avantajele accesorii pe care le conferă.

Capitolul VI

Concluzii

6.1. Elemente de drept comparat

În Codul civil român, dreptul de proprietate are în mare parte fizionomia dreptului de proprietate din legislația franceză, datorită influențelor pe care acesta le-a avut prin Codul civil din 1804 asupra elaborării și adoptării lui în 1864 sub Cuza Vodă. Codul civil francez promulgat la 1804 s-a aflat sub influența curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată al un scop individual, corolar al libertății individuale. În acest concept s-a considerat că singura modalitate de a proteja această afectațiune, era a da detentorului un drept subiectiv absolut în durata și efectele sale. Astfel fiind, dreptul de proprietate apărea ca manifestarea prin excelență a voinței omenești, a suveranității individului.

Ulterior, Constituția din 1923 a făcut din proprietate un drept constituțional, iar nu numai un simplu drept civil.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “revendicare” își trage originea din expresia latină ”vindicatio” (rei vindicato), pe care vechiul drept francez a transformat-o în “vendication”, pentru ca după aceasta, adăugându-i-se particula “re”, vocabularul juridic să primească termenul “revendication” care va avea misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic, operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.

În ceea ce privește proba dreptului de proprietate imobiliară, așa cum am arătat anterior, în dreptul nostru sunt întâmpinate numeroase dificultăți. Pe lângă dificultățile de ordin practic și cele de ordin organic trebuie precizat faptul că în sistemul legislației noastre ca și în sistemul Codului civil francez, actul juridic civil nu produce efecte juridice decât între părțile contractante și față de avânzii lor cauză, dar nu și față de celelalte persoane dar nu și față de terți, căci față de aceștia el trebuie considerat ca un res inter alios acta. Dacă proprietarul ar dori să-l înlăture pe uzurpator din posesiunea unui lucru pe care fără nici un drept, în care scop i-ar prezenta actul prin care a dobândit proprietatea, posesorul va putea să-i răspundă că acest act nu-I este opozabil, deoarece res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest.

Cea mai mare parte din dificultățile întâmpinate în prezent erau înlăturate în dreptul roman cu concursul acțiunii publiciene.

Deși dreptul roman nu recunoștea decât transmisiunea făcută prin mancipațiune, ca o reacție împotriva formalismului, bunurile proprietate quiritqră au fost îndtrăinate la un moment dat chiar printr-o simplă tradițiune. Bunul astfel transmis, era un lucru in bonis, adică dobânditorul avea dreptul de a-i culege toate culege toate avantajele, dar înstrăinătorul rămânea mai departe nud proprietar. Acest drept a fost sancționat pentru prima dată de pretorul Publicius printr-o acțiune care i-a împrumutat numele.

Acțiunea publiciană două mari avantaje față de acțiunea în revendicare, unul privitor la dovadă și altul referitor la fundamentul urmăririi. Cel care o intenta nu trebuia să dovedească decât că lucrul i-a fost remis adică tradițiunea și faptul că tradițiunea se întemeia pe o justă cauză. El nu era dator să dovedească și calitatea de proprietar a autorului său, așa cum se cere în acțiunea în revendicare.

Acțiunea publiciană nu a fost însă acceptată de dreptul modern. În lipsa ei, jurisprudența s-a găsit deseori în fața unor probleme a căror rezolvare nu se poate spune cu siguranță că a fost justă și echitabilă.

În prezent, în ipoteza în care nici una dintre părțile aflate în conflict nu are un titlu sau un înscris cu care să-și poată proba posesia asupra bunului aflat în discuție, potrivit principiilor generale din materia probei, acțiunea reclamantului ar trebui respinsă de plano, întrucât, fiind lipsit de titlu, pârâtul nu se va putea preleva de beneficiul maximei in pari causa melior est causa possidentis.

Jurisprudența franceză s-a abătut de la acest principiu și a găsit soluții care trădează o vădită inspirație din regulile acțiunii publiciene a dreptului roman. Ea a preferat să compare cele două posesii spre a vedea care dintre acesta merită să fie reținută. Revendicantul va obține câștig de cauză dacă dovedește că, pe de-o parte că posesia este mai veche și, pe de altă parte, că această posesie este mai caracterizată, adică mai bună decât cea a pârâtului. Ulterior, jurisprudența română s-a îndreptat spre aceiași soluție inspirată de modelul francez.

Punând un accent deosebit pe împrejurările din care avea să extragă elementele fiecăreia dintre cele două posesii aflate în conflict, jurisprudența franceză a admis că reclamantul își poate dovedi dreptul și prin prezumții, chiar dacă litigiul are o valoare mai mare decât cea prevăzută de art. 1341 C. civ. francez căruia îi corespunde art. 1191 C. civ. român.

În ceea ce privește situația în care numai una dintre părți titlu, Curtea de Casație franceză a stabilit că “dreptul de proprietate ar fi într-o permanentă stare de nesiguranță dacă contractele destinate a-l stabili n-ar avea valoare decât față de părțile între care s-au încheiat, deoarece, din imposibilitatea de a face pe terți să participe la contracte care nu îi privesc, ar rezulta imposibilitatea de a obține titluri”.

În situația în care cele două titluri emană de la persoane diferite, găsirea soluției întâmpină anumite dificultăți.

Într-o primă interpretare revendicantul nu are voie să urce toată scara predecesorilor săi succesivi, dobândind dreptul unul de la altul, ci numai de a face dovada că el are un “drept mai bun și mai probabil ca acela al pârâtului”.

După un alt sistem adoptat de unele Curți de Apel franceze, ar trebui să se dea preferință celui ce are un titlu cu dată mai veche. Acest sistem nu a fost însă aprobat de Înalta Curte de Casație franceză care l-a condamnat în termeni ce nu lasă nici o urmă de îndoială: “Atunci când reclamantul și pârâtul produc titluri emanând de la autori diferiți, preferința nu trebuie în mod necesar să fie acordată titlului cel mai vechi; cade în seama tribunalelor de a decide după împrejurările și actele cauzei”.

În sfârșit, într-un al treilea sistem care pare a fi și cel mai rațional, soluția va trebui căutată în comparația ce urmează a se face între drepturile respective ale autorului reclamantului pe de-o parte și ale autorului pârâtului pe de altă parte.

Proprietatea asupra imobilului în litigiu va fi recunoscută acelui care va face dovada că autorul său avea posesia cea mai veche și mai bine caracterizată. Sarcina acestei probe incumbă reclamantului iar dacă el nu va reuși să o facă, pârâtul va rămâne mai departe în posesia lucrului, potrivit regulii in pari causa melior est causa possidentis.

O bună parte din doctrina și jurisprudența română mai veche subscriu, în linii generale, la sistemul jurisprudenței franceze. Se face însă o rezervă, pentru ipoteza când nici una dintre părți nu poate prezenta un titlu în favoarea sa. În timp ce jurisprudența franceză admite că revendicantul poate, chiar în lipsă de titlu, să dovedească prin orice mijloace că posesia sa este mai bună decât aceea a pârâtului, indiferent care ar fi valoarea litigiului, jurisprudența română nu a permis dovada cu martori și prezumții decât în cadrul valorii maxime prevăzută de art. 1191 C. civ. Dar dacă ea nu a admis această dovadă atunci când este în discuție transmiterea dreptului de proprietate pe cale convențională, nu se pune în schimb nici o îngrădire în ceea ce privește dovada posesiei și a uzucapiunii, pe motiv că, în ambele împrejurări, este vorba de simple chestiuni de fapt.

Ulterior însă, Casația română a acceptat în întregime sistemul jurisprudenței și a doctrinei franceze.

6.2. Propuneri de lege ferenda

Definiția dreptului de proprietate cuprinsă în art. 480 din Codul civil român este criticabilă atât pentru faptul că dreptul de proprietate este considerat numai prin unele din atributele sale – usus și abusus – un alt atribut – fructus – fiind ilustrat de textul art. 482 Coc civil, dar și pentru că se ignoră unul din caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.

Alți autori consideră că definirea dreptului de proprietate doar prin atributele sale nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social-economic. Astfel este posibil ca unele din atributele dreptului de proprietate să aparțină altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, “fie în temeiul unui drept real derivat din cel de proprietate, fie în temeiul unui raport juridic obligațional”.

Iată de ce pentru definirea dreptului de proprietate suntem de părere că ar trebui determinată poziția specifică a celor cărora le aparțin ori exercită atributele dreptului de proprietate. Proprietarul exercită aceste atribute în putere proprie și în interes propriu în vreme ce cei ce exercită numai unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute.

În concluzie, suntem de părere că este necesară o nouă reglementare a regimului proprietății care să țină cont de rezultatele provenite din doctrina și practica judecătorească în cei peste 135 de ani de aplicare a Codului civil.

În acest sens, credem că este necesară și reglementarea în mod expres a acțiunii în revendicare, ca mijloc direct de apărare a dreptului de proprietate și definirea legală a acesteia, statornicită în jurisprudență și în doctrină.

De asemenea, noua reglementare ar trebui să prevadă și caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv al acțiunii în revendicare.

În cazul admiterii acțiunii în revendicare, legea ar trebui să prevadă și cuantumul unor despăgubiri pentru cheltuielile necesare pe care posesorul le-a efectuat precum și posibilitatea recuperării lucrărilor efectuate cu cheltuielile voluptuarii în măsura în care prin acest fapt nu sunt aduse deteriorări bunului revendicat.

6.3. Scurte concluzii

În orice societate, proprietatea, ca parte a relațiilor de producție, reprezintă o instituție esențială care-i definește sistemul economic și social.

Proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu dar cu respectarea dispozițiilor legale.

Având în vedere importanța deosebită a dreptului de proprietate, acesta a beneficiat de-a lungul timpului de o protecție specială din partea legiuitorului.

Astfel, majoritatea ramurilor de drept conțin prevederi referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește dreptul civil, există multiple mijloace de apărare a dreptului de proprietate. Există mijloace juridice directe, specifice apărării dreptului de proprietate și anume acțiunile posesorii și, respectiv, acțiunile petitorii, primele grevate pe faptul posesiei, iar celelalte direct pe dreptul de proprietate.

Revendicarea este cea mai importantă dintre acțiunile petitorii întrucât are ca obiect atât invocarea raportului juridic al proprietății, cât și asigurarea exercițiului său, sancționând în mod direct dreptul de proprietate în toată complexitatea sa.

Așadar, ca orice alt drept, cel de proprietate, este protejat de către o acțiune în justiție care permite proprietarului să-și facă cunoscut și să-și sancționeze dreptul său. Rei vindicatio se bazează deci pe existența dreptului de proprietate și are ca scop obținerea posesiunii. Pentru a câștiga reclamantul din acțiune va trebui să-și stabilească dreptul său.

Datorită acestor trăsături, acțiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare vizează atât bunurile imobile cât și pe cele mobile, fiindcă, prin exercițiul ei, se urmărește recunoașterea unui drept de proprietate asupra unui bun a cărei posesiune a fost pierdută indiferent de natura lui.

Conchizând, se poate spune că revendicarea este o acțiune reală, întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiunii unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.

În acest context, acțiunea în revendicare care este sancțiunea dreptului de proprietate, primește nume de acțiune petitorie (de la petere, a cere) și tinde a dovedi că reclamantul are în realitate dreptul de proprietate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Ioan Adam, Drept civil – Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 1998.

2. Dimitrie Alexandresco, Eplicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. III, partea I, Atelierele grafice Socec & Co., București, 1909.

3. Corneliu Bârsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European Iași, 1997.

4. Matei Cantacuzino, Curs de drept civil, Ediția a II-a, Editura Ramuri, Craiova.

5. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1993.

6. P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale, obligații, legislație, Editura All, București, 1996.

7. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999.

8. I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996.

9. Maria Gaiță, Obligații, Institutul European, Iași, 1999.

10. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura “Națională“, S. Ciornei, București, 1929, vol. II.

11. D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Lumina Lex, București, 1997.

12. George N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, 1947.

13. I. Mihuță, Al. Lesivodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București, 1970.

14. Eugenia T. Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998.

15. Liviu Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1993.

16. Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Vrantop, Focșani, 1997.

17. T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă “Șansa”-SRL, București, 1994.

18. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Tipografia “Naționala” Jean Ionescu & Co., București, 1927.

19. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, 1973.

2. LUCRĂRI DE SPECIALITATE STRĂINE

1. M. M. Aubry et Rau, Cours de droit civil francais, Imprimerie et librairie generale de jurisprudence Marchal et Billard, Paris, 1907.

2. Ambroise Colin, Henri Capitant, Cours elementaire de droit civil francais, vol. III, Librairie Dalloz, Paris, 1936.

3. CULEGERI DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM

1. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1952

2. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1955

3. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1960

4. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1966

5. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1969

6. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970

7. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1978

4. REVISTE DE SPECIALITATE

1. Legalitatea populară nr. 4/1958

2. Justiția Nouă nr. 10/1965

3. Revista română de drept nr. 7/1968

4. Revista română de drept nr. 7/1972

5. Revista română de drept nr. 10/1977

6. Revista română de drept nr. 12/1987

7. Revista română de drept nr. 4/1988

8. Dreptul nr. 7/1994

9. Dreptul nr. 12/1994

10. Dreptul nr. 5/1995