.drepturile Omului Si Protectia Juridica

I. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUȚIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Noțiunea de drepturi fundamentale

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.

Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.

Conceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.

O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetățenești.

Pentru definirea lor trebuie sa luăm în considerație că:

a) sunt drepturi subiective;

sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;

c)datorită importanței lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de

drepturi, legi fundamentale (constituții).

a) Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetățenești; aceasta deoarece deși nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice și nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au.

c) Deoarece au această poziție importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituției, care le investește cu garanții juridice speciale. Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului și cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

Ținând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția.

Conform unei alte definiții, foarte asemănătoare,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viata, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

2. Scurt istoric privind evoluția drepturilor fundamentale

Primele documente constituționale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Țară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării.”

Alt document important apărut în Anglia a fost Petiția drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanții împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri și a arestărilor fără respectarea procedurii de judecată normală.

Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) și Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauțiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp și în alte condiții de cele stabilite de Parlament.

Declarația drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”

Declarația de independență a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede și ea ca “oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea și căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”.

În timp ce declarațiile americane vorbesc în titlul și în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declarația franceza din 1789 face un pas înainte și se intitulează Declarația drepturilor omului și cetățeanului. În chiar primul său articol Declarația stipulează că “oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaților politice o constituie apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi. Conform mentalității revoluționarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se mențină după constituirea societății civile. Însă viața în cadrul statal atrage după sine unele situații specifice, cum ar fi instituirea unor funcții sau a unor demnități care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor care au calitatea de cetățeni.

În țara noastră instituția drepturilor fundamentale a fost consfințită pentru întâia oară într-o concepție modernă în Constituția din 1866. Aceasta a cuprins drepturile și libertățile cetățenilor într-o abordare politico-juridică caracteristică gândirii politice și filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituției a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” și a avut o importanță socială și politică fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, într-o manieră declarativă, formală – drepturile de esență democratică din acea vreme. Constituția a consacrat, printre altele, libertatea de conștiință, a învățământului, libertatea presei și a întrunirilor. Toți românii erau declarați “egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după arestare. O mare importanță se acorda proprietății private, exproprierile nefiind admise decât pentru cauze de utilitate publică și numai “după o dreaptă și prealabilă despăgubire.”

Odată cu noile realități și cu întregirea țării după Marea Unire din 1918, în țara noastră a fost adoptată Constituția din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării societății într-un stat de drept. Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, aceasta a preluat prevederile Constituției din 1866 dar a adus unora dintre ele îmbunătățiri substanțiale. Constituția a introdus principii noi față de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului național unitar (art.1); înscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcție socială (art.17); angajamentul statului pentru protecția socială (art.21); principiul legalității și domnia legii ca fundament al statului. Totodată, în art.8 se prevedea că “toți românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituției “toți factorii de producție se bucură de o egală protecție.”

Constituția din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci când a fost proclamată o noua Constituție elaborată din inițiativa regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetățenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituția din 1938 a instituit însă și unele modificări ale unor principii constituționale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii puterii Statului și concentrarea puterii politice în mâinile Regelui.

Constituțiile socialiste din 1948, 1952 și 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul constituțional socialist român având următoarele trăsături:

renunțarea la principiul separației celor trei puteri și înlocuirea acestuia cu principiul unicității și deplinătății puterii;

înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid;

subordonarea întregului aparat de stat partidului unic;

concentrarea puterii de decizie statală – legislativă și executivă – în mâinile unei elite restrânse și influențarea de către aceasta a puterii judecătorești;

restrângerea unor drepturi și libertăți cetățenești și subordonarea individului de către stat;

absolutizarea luptei de clasă și extinderea acesteia la toți oponenții clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;

prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăți și dirijarea eforturilor tuturor forțelor sociale spre realizarea acestora, dar în beneficiul grupului politic minoritar;

instituționalizarea intervenției și controlului statului asupra întregii vieți economice și social-politice;

crearea unui nou tip de “democrație” considerat în mod demagogic superior democrației parlamentare occidentale și atragerea formală a cetățenilor la actul de conducere politică la nivel central șiterii judecătorești;

restrângerea unor drepturi și libertăți cetățenești și subordonarea individului de către stat;

absolutizarea luptei de clasă și extinderea acesteia la toți oponenții clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;

prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăți și dirijarea eforturilor tuturor forțelor sociale spre realizarea acestora, dar în beneficiul grupului politic minoritar;

instituționalizarea intervenției și controlului statului asupra întregii vieți economice și social-politice;

crearea unui nou tip de “democrație” considerat în mod demagogic superior democrației parlamentare occidentale și atragerea formală a cetățenilor la actul de conducere politică la nivel central și local.

Astfel, pentru a exemplifica restrângerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, grave prejudicii au fost aduse dreptului de proprietate. Constituția din 1948 a utilizat două importante instrumente juridice pentru transferul unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea statului. Aceste două instrumente au fost: naționalizarea și exproprierea. Naționalizarea era concepută ca un procedeu juridic, prin care o clasă întreagă de mijloace de producție putea fi transferată, pe cale de lege, din proprietatea privată în proprietatea statului. Deosebindu-se de naționalizare, exproprierea era un procedeu juridic, prin care, pe calea unui act juridic individual al organului de stat competent, un bun determinat putea fi trecut pe cale silită, cu plata unei despăgubiri, din proprietatea unei persoane determinate, în proprietatea socialistă, în vederea efectuării unei lucrări sau acțiuni de utilitate publică.

Dreptul la viată – principalul drept al omului cu toată suita de drepturi adiacente, era grav încălcat. Astfel, deși se insista în mod demagogic asupra acestuia, regimul refuza în mod sistematic să ratifice documentele internaționale care interziceau pedeapsa cu moartea.

Un alt exemplu îl constituie dreptul persoanei de a se deplasa și de a circula, acest drept suferind numeroase îngrădiri atât în cea ce privește deplasarea în interiorul țării, cât și deplasarea în afara granițelor. În ceea ce privește libertatea persoanei de a-și stabili domiciliul unde dorește, trebuie amintit Decretul nr.68 din 20 martie 1976, acesta nepermițând stabilirea domiciliului într-un număr de 14 orașe declarate orașe mari.

Libertatea de asociere a fost limitată la organizațiile oficiale, orice alt tip de asociație, contrară principiilor comunismului, fiind interzisă. Deși legea electorală admitea și sistemul de alegeri cu mai mulți candidați pentru organele centrale și locale ale puterii, toți candidații aflați în competiție trebuiau să candideze de pe aceeași platformă politică.

II. CLASIFICAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

Constituțiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale să stabilească garanții cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane și a vieții ei private, pentru participarea cetățenilor la viata politică și pentru dezvoltarea materială și culturală a cetățenilor.

Pornind de la această observație, un apreciat profesor de drept constituțional propune o clasificare a drepturilor fundamentale însușită și de către noi.

Astfel, o primă categorie de drepturi fundamentale va cuprinde acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane și a vieții ei private față de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libera circulație, inviolabilitatea domiciliului și reședinței, secretul corespondenței și a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conștiinței, dreptul la informație. Drepturile fundamentale din această primă categorie au o trăsătură comună și anume faptul ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alți cetățeni să fie implicați într-o atitudine participativă. Cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual, motiv pentru care drepturile din prima categorie pot fi grupate sub denumirea de libertăți individuale.

O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetățenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la grevă dreptul la proprietatea privată, dreptul de moștenire, dreptul la învățătură, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiție.

Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării cetățenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative locale sau naționale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. Datorită specificului, aceste drepturi constituie o categorie distinctă de libertățile individuale și de drepturile social-economice, căreia i s-a dat denumirea de drepturi politice.

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât și în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiționare. Datorită caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de drepturi social-politice.

Aceste drepturi social politice garantează posibilitatea cetățenilor de a acționa fără constrângere în raporturile lor cu alți cetățeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul că cetățeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria libertăți individuale, ci doar în concurs cu alți cetățeni, care în acest mod își exercită propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din această categorie sunt denumite și libertăți publice.

În ceea ce privește egalitatea în drepturi, aceasta trebuie considerată o categorie distinctă de drepturi fundamentale cetățenești, examinate până acum, deoarece obiectul ei îl constituie toate drepturile garantate de Constituție și legi, asigurând aplicarea lor în condiții identice pentru toți cetățenii.

Libertățile individuale.

Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică.

Articolul 22 din Constituție consacră trei drepturi fundamentale cetățenești aflate într-o strânsă legătură. Aceste drepturi sunt dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate psihică.

Dreptul la viață presupune în primul rând, că nici o persoană să nu poată fi privată de viața sa în mod arbitrar, art.22, alin.(3) interzicând pedeapsa cu moartea . Pedeapsa cu moartea nu constituie doar o încălcare a drepturilor naturale ale omului, însă este în același timp o cruzime ce rareori s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori că ea a fost efectul unor grave erori judiciare și că nu întotdeauna a fost pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.

Această interdicție este absolută, nefiind admisă nici o excepție.

În ceea ce privește dreptul la integritate fizică și psihică, art.22, alin.(2), prevede că nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant. Orice atingere adusă integrității persoanei trebuie sancționată de lege, însă dacă totuși aceasta se impune din considerente sociale, ea se face numai prin lege și în condițiile art.49 (spre exemplu, recoltarea de probe de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, etc.).

O problemă controversată este aceea de a ști când începe să fie operant și când încetează dreptul la viață și la integritate fizică. Astfel, dacă se pornește de la concepțiile religioase, atunci întreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui sa fie acceptate decât în cazuri extreme (spre exemplu, atunci când viața mamei este în pericol). În sfârșit, dacă dreptul la integritate fizică este prelungit și după moarte, preluarea autorizată în scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi ilegală, la fel ca și utilizarea pentru disecții a cadavrelor.

Un corolar al dreptului la viață și la integritate fizică și psihică îl constituie și dreptul fundamental prevăzut de art.26, adică dreptul la viața intimă, familială și privată. Textul legii fundamentale obligă autoritățile statului la respectul vieții intime, familiale și private și la ocrotirea împotriva oricăror atingeri din partea oricărui subiect de drept. Astfel, nimeni nu poate să se amestece în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără a avea consimțământul acesteia, consimțământ care trebuie sa fie liber exprimat. În acest sens:

judecătorii au obligația de a declara ședință secretă e judecată în procesele în care publicitatea ar afecta viața intimă, familială și privată;

se consideră atentat la viața intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără consimțământul acesteia;

este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoștința publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor.

Alin.2 al aceluiași articol consacră dreptul fiecărei persoane fizice de a dispune de ea însăși, cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Potrivit cu această consacrare constituțională:

numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa;

persoana are dreptul de a dispune de corpul sau;

în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi.

Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă cu dreptul de sinucidere.

Ca și alte drepturi sau libertăți fundamentale și dreptul persoanei de a dispune de ea însăși comportă anumite limite. Aceste limite privesc:

examenul sănătății impus pentru angajarea în muncă sau în vederea încheierii căsătoriei;

examenele medicale pentru combaterea bolilor venerice și a toxicomaniei;

vaccinările obligatorii.

Libera circulație

Acest drept fundamental, prevăzut de art.25, vizează nu numai posibilitatea de mișcare a cetățeanului român pe întregul teritoriu al statului, fără nici o restricție, dar și alte câteva prerogative care, în sfârșit, au dobândit consistență: libertatea de circulație în străinătate, libertatea de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, libertatea de a emigra, precum și de a reveni în țară.

Cu toate acestea, libera circulație nu poate fi absolută, ea trebuind să se desfășoare conform unor reguli, cu respectarea unor condiții cerute de lege. Exercitarea acestui drept fundamental poate face obiectul unor restricții dacă se cere evitarea unui pericol grav care amenință ordinea constituțională; pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, precum și pentru evitarea consecințelor unei calamități naturale.

În ceea ce privește libertatea de circulație în afara țării, Constituția deși o garantează, este evident că statul român nu este în măsura să împiedice restrângerea de către un stat străin a dreptului de circulație pe propriul teritoriu. În astfel de condiții, tot ceea ce statul român poate garanta cetățenilor săi este dreptul la obținerea unui pașaport.

Siguranța.

Acest drept fundamental este numit de către englezi “habeas corpus”, ei înțelegând prin această sintagmă garanția oferită de Constituție fiecărui cetățean, conform căreia o dată reținut sau arestat, acesta va fi prezentat fără întârziere unui juriu chemat să se pronunțe fie pentru menținerea învinuitului în stare de detenție, fie pentru punerea acestuia în libertate.

Astăzi prin siguranță ca drept fundamental se înțelege garanția dată de Constituție cetățenilor și tuturor persoanelor care se află pe teritoriul statului împotriva oricăror forme abuzive de represiune și în special, împotriva oricăror măsuri arbitrare ale organelor de stat având ca obiect privarea lor de libertate prin arestare sau detenție.

Acest drept fundamental este prevăzut în art.23 al Constituției care stipulează:

(1) – Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.

(2) – Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

(3) – Reținerea nu poate depăși 24 de ore.

(4) – Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanța de judecată.

(5) – Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(6) – Eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie dacă motivele acestor măsuri au dispărut.

(7) – Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

(8) – Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

(9) – Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită decât în condițiile și în temeiul legii;

Siguranța ca drept fundamental se bazează pe câteva principii esențiale ale dreptului, cum ar fi:

principiul legalității incriminărilor și pedepselor;

principiul independentei justiției;

garantarea dreptului la apărare;

interdicția înființării de jurisdicții de excepție: “este interzisă înființarea de instanțe extraordinare” (art.125 din Constituție).

principiul neretroactivității: “legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile” (art.15 alin.2 din Constituție).

Inviolabilitatea domiciliului și a reședinței.

Acest drept fundamental este reglementat în art.27 al Constituției și garantează indivizilor posibilitatea de a-și folosi nestingheriți locuința, astfel încât nimeni să nu poată pătrunde în domiciliul sau reședința lor fără ca ei să permită acest lucru.

Conform alin.(2) al art.27, există anumite situații când se poate deroga prin lege de la această regulă și anume:

pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;

pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Având în vedere implicațiile juridice, morale și sociale ale perchezițiilor, Constituția precizează care este autoritatea competentă care le poate ordona, precum și procedura de efectuare. În ceea ce privește autoritatea competentă a le ordona, aceasta este numai magistratul, adică judecătorul sau procurorul.

Se mai specifică și faptul că sunt interzise perchezițiile în timpul nopții, excepție făcând delictul flagrant. Aceasta se explică prin faptul ca o acțiune a autorităților publice, legală desigur, trebuie să se efectueze ziua, o percheziție efectuată noaptea fiind de natură a produce efecte nedorite nu numai pentru persoana în cauză, ci și pentru familia acesteia și eventual și pentru vecini. Motiv pentru care, textul constituțional le interzice. Tratamentul juridic al delictului flagrant este însă diferit, în astfel de situații interesul justiției având prioritate.

Secretul corespondenței.

Prin secretul corespondenței se urmărește să se protejeze posibilitatea fiecărei persoane de a-și comunica prin scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare opiniile și gândurile sale, fără ca acestea sa-i fie cunoscute de alții, făcute publice sau cenzurate.

Din prevederile art.28 reiese că sunt obligați să respecte secretul corespondenței atât persoanele fizice și juridice cât și autoritățile publice. Totodată rezultă că nimeni nu poate reține, deschide, citi distruge, da publicității o corespondență ce nu-i este adresată, având obligația de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conținutul convorbirii telefonice de care a luat cunoștință întâmplător.

Trebuie însă precizat că exercițiul acestui drept poate comporta o restrângere necesară în interesul justiției, sau mai precis în scopul descoperirii infractorilor. Acest drept recunoscut magistraților de a reține, citi și folosi în proces corespondența care vine sau pleacă de la persoanele învinuite de săvârșirea unor infracțiuni, trebuie să fie consacrat de lege, efectuat după o procedură strictă și doar pe baza de ordonanțe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei.

Libertatea de conștiință.

Această libertate conferă fiecărei persoane dreptul de a avea orice opinie sau credință ca și cel de a nu avea vreo credință, persoana respectivă neputând fi constrânsă să facă un act potrivnic convingerilor sale. O formă a libertății de conștiință o constituie libertatea religioasă. Prin aceasta se înțelege garanția dată de Constituție persoanelor de a nu putea fi constrânse să împărtășească o credință pe care nu o au sau alta decât cea pe care o au.

De regulă, concepțiile despre lume sunt fie teiste, fie ateiste. Conștiința omului nu poate și nu trebuie să fie direcționată prin presiuni administrative, ea trebuind să fie rezultatul libertății de a gândi și de a-și exterioriza gândurile.

Referitor la libertatea de conștiință, art.29 al Constituției prevede următoarele:

(1) – Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credința religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) – Libertatea de conștiință este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spiritul de toleranță și de respect reciproc.

(6) – Părinții adoptivi sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Alin.(6) al acestui articol reflectă în mod firesc faptul că educația și creșterea copiilor în familie se fac în concordanță cu ideile și concepțiile părinților, filiația fiind prin ea însăși o relație spirituală, părinții având răspunderea morală, socială și adeseori juridică pentru faptele și actele copiilor lor minori.

Dreptul la informație

Dreptul la informație este considerat un drept fundamental întrucât dezvoltarea spirituală a omului precum și exercitarea libertăților consacrate prin Constituție implică și posibilitatea de a avea acces la informații și date referitoare la viata socială, economică, științifică, politică și culturală.

Consacrând în art.31 dreptul la informație, Constituția stabilește și unele obligații în sarcina autorităților statului:

de a informa corect cetățenii asupra problemelor publice, dar și a celor de ordin personal;

de a asigura prin serviciile publice de radio și de televiziune dreptul la antenă;

de a asigura protecția tinerilor și siguranța națională;

Trebuie însă precizat că dreptul la informație se referă numai la informațiile de interes public. De aici se poate trage concluzia că acest drept nu presupune și accesul la informații cu caracter secret, nici obligația pentru autoritățile statului de a oferi astfel de informații.

Drepturi social-economice.

Dreptul la muncă.

Articolul 38 din Constituție consacră un drept fundamental cetățenesc în temeiul căruia fiecărui cetățean i se asigură posibilitatea de a-și alege profesia și locul de muncă, precum și de a desfășura, potrivit pregătirii și capacității sale, în condiții corespunzătoare de securitate și igienă, o activitate în domeniul economic, administrativ, social sau cultural remunerată echitabil.

Consacrând libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă, Constituția exclude munca forțată. Potrivit art.39, nu constituie însă muncă forțată:

serviciul cu caracter militar sau activitățile desfășurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase;

munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege

Dreptul la muncă presupune și obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art.43).

Totodată. dreptul la muncă implică și obligația pentru stat de a legifera și de a aplica măsuri prin care să se asigure securitatea și igiena muncii, repaosul săptămânal, concediul de maternitate plătit, ajutorul de șomaj, dreptul la pensie, etc.

Art.38 alin. (5) consacră dreptul la negocieri colective și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, fapt ce reflectă rolul tot mai important ce le revine sindicatelor în lumea modernă.

Dreptul la ocrotirea sănătății

Constituția asigură fiecărei persoane, independent de calitatea de angajat, dreptul la ocrotirea sănătății (art.33 alin.1).

Acest drept fundamental ține seama de standardele actuale de viața, prin conținutul sau asigurând indivizilor păstrarea și dezvoltarea calităților lor fizice și mentale, care să le îngăduie o cât mai eficientă participare la viața economică socială politică și culturală.

Totodată, art.33 impune și unele obligații ferme în sarcina statului, aceste trebuind să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice (alin2).

Impunându-se obligații pentru autoritățile statului, este firesc să se impună autorității legislative misiunea de a reglementa unele domenii cum ar fi: asistența medicală, asigurările sociale precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale.

Dreptul la grevă

Prin grevă se înțelege încetarea colectivă și voluntară a muncii de către salariați, fiind o măsură de presiune economică temporară folosită în scopul îmbunătățirii condițiilor de muncă și de viață a acestora.

Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă nu au dat rezultate, fiind astfel ultima soluție, prin care patronatul poate fi convins să satisfacă revendicările salariaților. Succesul grevei depinde de înțelegerea prealabilă a muncitorilor de a înceta lucrul pe o anumită perioadă de timp și totodată de posibilitățile lor materiale de a o continua.

Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă prevede următoarele:

greva constituie o încetare colectivă și voluntară a lucrului într-o unitate și poate fi declarată pe toată durata desfășurării conflictelor de interese;

greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilitățile de soluționare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege și dacă momentul declanșării a fost adus la cunoștință conducerii unității de către organizatori cu 48 de ore înainte;

hotărârea de a declara greva se ia de către organizațiile sindicale reprezentative participante la conflictul de interese, cu acordul a cel puțin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective;

grevele pot fi de avertisment, propriu-zise și de solidaritate. Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului și trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puțin 5 zile greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susținerii revendicărilor formulate de salariații din alte unități. Aceasta nu poate avea o durată mai mare de o zi și trebuie anunțată în scris conducerii unității cu cel puțin 48 de ore înainte de încetarea lucrului;

sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanții aleși ai salariaților sunt responsabile de organizarea grevelor și îi reprezintă pe greviști pe toată durata grevei, în relațiile cu unitatea, inclusiv în fața instanțelor judecătorești, în cazurile în care se solicită suspendarea sau încetarea grevei;

în situația în care după declanșarea grevei, jumătate din numărul salariaților care au hotărât declanșarea grevei renunță la grevă, aceasta încetează.

În legătură cu organizarea și desfășurarea grevelor, legea stabilește următoarele reguli:

participarea la grevă este liberă, nimeni nu poate fi constrâns să participe sau să refuze să participe la grevă;

pe durata grevei, conducerea unității nu poate fi împiedicată să își desfășoare activitatea de către salariații aflați în grevă sau de organizatorii acesteia; conducerea unității nu poate încadra salariați care să îi înlocuiască pe cei aflați în grevă;

pe durata grevei organizatorii sunt obligați să protejeze bunurile unității și să asigure funcționarea continuă a utilajelor și a instalațiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viața și pentru sănătatea oamenilor;

pe durata grevei, salariații își mențin toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, cu excepția drepturilor salariale.

Dreptul la grevă este reglementat de art.40 al Constituției iar în spiritul acestui articol pot fi aduse două categorii de limitări exercitării dreptului la grevă.

O primă categorie de limitări privește scopul grevei, el nu poate fi decât apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților. În consecință sunt interzise grevele care au un caracter politic.

Cea de a doua categorie de limitări este determinată de considerente legate de necesitatea menținerii ordinii publice precum și de garantarea asigurării serviciilor esențiale pentru societate. De multe ori se consideră că greva funcționarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicție cu noțiunea de serviciu public și mai ales cu principiul continuității serviciilor publice.

În legătură cu aceasta, Legea nr.168/1999 stabilește că nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și a unităților din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informații, al Serviciului de Informații Externe, al Serviciului de Telecomunicații Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul Justiției, precum și cel din unitățile din subordinea acestuia; personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu pot declara greve din momentul plecării în misiune și până la terminarea acesteia.

De asemenea, în unitățile sanitare și de asistență socială, de telecomunicații, ale radioului și televiziunii publice, în unitățile de transporturi pe căile ferate, în unitățile care asigură transportul în comun și salubritatea localităților, precum și aprovizionarea populației cu gaze, energie electrică, căldură și apă, greva este permisă cu condiția ca organizatorii și conducătorii grevei să asigure serviciile esențiale, dar nu mai puțin de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităților minime de viață ale comunităților locale.

Dreptul de proprietate privată.

În sistemul nostru de drept, proprietatea este publică sau privată.

Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Rezultă că ele sunt scoase din circuitul civil, neputând fi înstrăinate. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art.135, alin.5).

Referitor la proprietatea privată art.135 alin.(6) prevede că ea este inviolabilă, adică un bun dobândit în mod legal face parte definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioară putând cel mult să modifice condițiile în care acesta își exercită dreptul, dar nu să-i afecteze însăși substanța.

Proprietatea privată poate avea ca obiect orice bun, bineînțeles cu excluderea celor ce nu pot fi decât în proprietate publică. Astfel, nu pot forma obiectul dreptului de proprietate privată următoarele bunuri: bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege.

În opoziție cu proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă. Ea poate să aparțină oricărui subiect de drept – cetățenilor, organizațiilor sociale, cu condiția să fie persoane juridice, deoarece doar în această calitate pot fi tutelare de patrimoniu (societăți comerciale, fundații, etc.) statului, comunei, orașului sau județului, cetățenilor străini și apatrizilor (cu excepția dreptului de proprietate asupra pământului).

Exercițiul dreptului de proprietate privată este supus potrivit Constituției la două limitări principale, după cum stipulează art.41:

pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte forme imputabile autorității;

dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Constituția stabilește două garanții principale care au menirea să ocrotească dreptul de proprietate privată. Astfel art.41 prevede că:

nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire;

averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Dreptul la moștenire.

Conform art.42 al Constituției, dreptul la moștenire este garantat. Acest drept este urmarea firească a dreptului de proprietate privată deoarece prin acest drept se asigură continuarea calității de proprietar de către succesorii fostului proprietar decedat.

Dreptul la învățătură.

Potrivit art.32 din Legea fundamentală dreptul la învățătură este asigurat prin obligația statului de a organiza învățământul general obligatoriu, învățământul liceal și cel profesional, învățământul superior și alte forme de instrucție și de perfecționare. Deci, fiecare cetățean are posibilitatea să își aleagă așezământul școlar sau profesional la care înțelege să se instruiască.

Constituția stabilește principiul conform căruia învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. De la acest principiu, Constituția admite două excepții:

în condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională;

persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a învăța limba lor maternă și de a putea fi instruite în această limbă, urmând ca legea să stabilească modalitățile de exercitare a acestui drept,

Conform Constituției, învățământul de toate gradele poate fi de stat sau particular.

Dacă referitor la învățământul particular, Constituția prevede doar că acesta se organizează și se desfășoară în condițiile legii, pentru învățământul de stat ea a consacrat unele reguli specifice, după cum urmează:

învățământul de stat este gratuit, potrivit legii, adică în cadrul acestei forme de învățământ nu pot fi percepute taxe de examene și nici taxe de frecvență;

în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege. Însă, în cadrul acestei reguli, noțiunea de școală cuprinde doar învățământul general și preuniversitar, aceasta deoarece în țara noastră nu există tradiția organizării învățământului religios în instituțiile de învățământ superior.

Conform alin. (6) al art.32, autonomia universitară este garantată, adică fiecare instituție de învățământ superior are libertatea de a-și alege propria conducere, de a-și stabili programele de învățământ și de a hotărî în mod independent asupra modului de folosire a resurselor ei financiare.

Prevederile constituționale și-au găsit o amplă dezvoltare in Legea învățământului (nr.84/1995). Potrivit acesteia:

în România învățământul constituie o prioritate națională;

învățământul urmărește realizarea idealului educațional (ce constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative) întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești;

dreptul la învățătură se fundamentează pe dreptul egal de acces la toate nivelurile și formele de învățământ „indiferent de condiția socială și materială de sex, religie, naționalitate, apartenență politică și religioasă”;

sistemul național de învățământ include mai multe trepte de formare educaționale și anume: învățământul liceal, postliceal și învățământul superior;

învățământul special organizat pentru preșcolarii și elevii având anumite deficiențe se organizează în unități de învățământ special, în grupe și clase speciale din unități preșcolare și școlare obișnuite, sau în unități de învățământ obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale;

învățământul nu se subordonează scopurilor și doctrinelor promovate de partide sau alte formațiuni politice;

de asemenea, legea învățământului interzice în spațiile destinate procesului de învățământ și cercetare, activitățile care încalcă normele generale de moralitate.

Liberul acces la justiție.

Liberul acces la justiție deși nu este reglementat de Constituție în capitolul “Drepturile și libertățile fundamentale”, totuși trebuie considerat a fi un drept fundamental deoarece el se analizează ca o facultate de voință garantată indivizilor de Legea fundamentală, facultate căreia îi corespunde obligația pentru stat de a desfășura o activitate jurisdicțională.

Articolul 21 al Constituției prevede:

(1) – orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime;

(2) – nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Constituția din 1991, condiționează exercitarea acestui drept prevăzut de art.38 de următoarele cerințe:

Trebuie să se facă dovada vătămării unui drept subiectiv al unei persoane.

Vătămarea dreptului subiectiv trebuie să fie cauzată de o autoritate publică, în sensul acestui articol prin autoritate publică înțelegându-se oricare dintre organele statului.

Vătămarea dreptului subiectiv să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autoritățile administrative, ci la toate actele administrative emise de autoritățile publice, fără deosebire de natura lor judiciară.

Articolul 48 stipulează și pretențiile pe care le poate formula cetățeanul, acestea fiind: recunoașterea dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei.

Drepturile politice.

În această categorie sunt incluse acele drepturi ale cetățenilor români care au ca obiect exclusiv participarea cetățenilor români la conducerea statului. Ea include următoarele drepturi:

dreptul de a vota reprezentanți în Parlament;

dreptul de a-l vota pe Președintele Republicii;

dreptul de a iniția, împreună cu numărul de cetățeni cu drept de vot prevăzut de art.73 al Constituției și în condițiile acolo stabilite, adoptarea, modificarea sau abrogarea unei legi ordinare sau organice;

dreptul de a iniția, împreună cu numărul de cetățeni cu drept de vot prevăzut de art.146 al Constituției și în condițiile acolo stabilite, revizuirea Constituției;

dreptul de a vota reprezentanții în consiliile locale și județene;

dreptul de a vota primari în comune și orașe;

dreptul de a fi ales deputat sau senator, președinte al țării, membru în consiliile locale sau primar în comune și orașe.

Articolul 34 al Constituției prevede că cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

La fel ca și dreptul de vot, dreptul de a fi ales aparține numai cetățenilor români. Dacă pentru dreptul de vot limita minimă de vârstă este de 18 ani, pentru a fi ales, această vârstă este sensibil mai ridicată. Acest fapt se explică prin importanța unor demnități publice și prin responsabilitatea care le revine celor desemnați să guverneze, responsabilitate care cere un suport de credibilitate și în experiența practică și în maturitatea candidaților. În acest sens, art.35 din Constituție stabilește două limite minime de vârstă, după cum urmează:

vârsta de 23 de ani împliniți, până la ziua alegerilor inclusiv, pentru candidații ce vor să fie aleși în Camera Deputaților sau în organele locale;

vârsta de cel putin 35 de ani pentru candidații ce vor să fie aleși în Senat sau în funcția de Președinte al României.

Drepturi social-politice

Libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare prevăzută de art.30 al Constituției reprezintă posibilitatea persoanei fizice de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.

Mijlocul cel mai des folosit pentru îngrădirea libertății de exprimare a fost și este cenzura, fapt pentru care conform alin.2 cenzura de orice fel este interzisă. De asemenea, prin alin, (4) este interzisă suprimarea publicațiilor.

Libertatea de exprimare are un conținut complex care cuprinde atât un aspect spiritual cât și un aspect material, acest lucru implicând și libertatea de a înființa publicații.

Pentru garantarea libertății de exprimare, legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. Impunerea transparenței financiare nu face decât sa întărească exercițiul efectiv al acestei libertăți, în fond cerându-se să fie cunoscuți de public conducătorii reali ai întreprinderilor de presă, condițiile finanțării ziarelor, tranzacțiile financiare ale căror obiect pot fi.

Libertatea de exprimare nu este însă absolută, ea fiind supusă anumitor limite. Astfel, dispozițiile constituționale interzic acele exprimări care urmăresc prejudicierea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și dreptul sau la propria imagine; defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Din aceasta rezultă ideea de ocrotire a unor importante valori umane, statale, publice.

Textul constituțional stabilește că răspunderea civila pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. În ceea ce privește ordinea în care se răspunde, ea este cea stabilită prin textul constituțional.

Referitor la răspunderea pentru delictele de presă, aceasta va fi stabilită prin lege. Constituția nu putea stabili detalii, răspunderea penală pentru săvârșirea unui delict având caracter eminamente personal.

Libertatea cultelor

Alături de libertatea de conștiință, Constituția prin art.29, alin.(3), (4), (5) garantează și libertatea cultului religios

În ceea ce privește cultele religioase, trebuie observat că termenul cult are două accepțiuni. Conform primei accepțiuni, prin cult se înțelege o asociație, o organizație religioasă, iar conform celei de-a doua ritualul practicat. În ambele accepțiuni, însă, cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credințe religioase atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasa (biserică, cult), cât și prin ritualurile cerute de acea credință religioasă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc.

Față de credința religioasă care constituie un element psihic, intern, cultul religios reprezintă o exteriorizare a ideilor religioase.

Reglementarea libertății cultelor poate avea loc în parametrii mai multor sisteme, dintre care principalele sunt următoarele:

Regimul teocratic, conform căruia biserica deține supremația în raport cu puterea de stat laică. Aceasta a fost mult timp poziția dominantă pe care și-a arogat-o biserica romano-catolică.

Regimul cesaro-papal, în cadrul căruia seful politic laic este în același timp și seful bisericii. Acest regim este specific raporturilor dintre Coroana britanică și biserica anglicană.

Regimul concordatelor, potrivit căruia relațiile dintre stat și biserică sunt reglementate pe calea unei convenții (concordat) intervenită între cele două părți. Astfel de concordate sunt întâlnite între biserica romano-catolică și diferite state

Regimul separației bisericii de stat, potrivit căruia statul are obligația de a se abține de la orice amestec în organizarea și funcționarea cultelor, după cum și acestora le este interzis orice amestec în treburile statului.

În ceea ce privește Constituția României, în art.29 alin.(5) este prevăzută autonomia cultelor religioase față de stat și faptul că acestea se bucură de sprijinul statului, prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.

Constituția impune totodată și cultivarea unui climat de toleranță și de respect reciproc între credincioșii aparținând diferitelor culte religioase, ca și între credincioși și necredincioși.

Pentru asigurarea liniștii și păcii între cultele religioase, prin alin. (4) Constituția interzice, în relațiile dintre culte, orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.

Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor reprezintă un drept fundamental care constă în posibilitatea pe care o au oamenii de a se întruni în reuniuni publice sau private în scopul de a-și exprima opiniile, gândurile, credințele.

Această libertate poate fi concretizată prin mai multe forme și mijloace, cum ar fi: mitingurile demonstrațiile, procesiunile .

Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanți, o intenție comună și totodată un minimum de organizare. Aceste trăsături prezintă importanță din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfășurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.

Articolul 36 al Constituției consacră trei reguli în legătură cu întrunirile și anume: libertatea întrunirilor, caracterul pașnic al întrunirilor și interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme.

Cadrul juridic legal prin care se exercită libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile în cadrul unor adunări publice îl reprezintă Legea nr.60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice.

Potrivit acestei legi:

libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstrații manifestații, procesiuni și orice alte întruniri și de a participa la acestea este garantată de lege;

asemenea activități se pot realiza numai pașnic și fără nici un fel de arme, în piețe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, numai, după declararea prealabilă;

adunările publice trebuie să se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant, fără să se stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, funcționarea instituțiilor publice și private, a celor de învățământ, cultură și sănătate, a unităților economice ori să degenereze în acțiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurilor acestora ori ale domeniului public;

sunt interzise adunările publice prin care se urmărește: propagarea ideilor totalitare, de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste; organizarea unei lovituri e stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale; încălcarea ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănătății acestora.

Dreptul de asociere

Dreptul de asociere prevăzut de art.37 nu trebuie confundat cu libertatea de întrunire, aceasta deoarece spre deosebire de întruniri, care sunt adunări cu caracter ocazional de persoane între care nu se creează legături juridice cu caracter permanent, asociațiile sunt grupări cu caracter durabil, constituite în vederea realizării unui scop permanent și care funcționează conform anumitor reguli acceptate de membrii lor.

Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere.

Partidele politice contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democratice. În consecință, partidele – sau celelalte organizații care, prin scopurile ori activitatea lor, sunt contrare pluralismului politic, principiilor statului de drept ori suveranității, integrității sau independentei României sunt neconstituționale.

Constituția prevede că nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică. Aceasta deoarece serviciile publice nu au voie să facă nici o diferențiere între cei cărora le furnizează prestații, pe motive politice. În fine aceeași Constituție stabilește că asociațiile cu caracter secret sunt interzise, urmărindu-se astfel protejarea valorilor democratice față de unele forțe obscure care ar dori să atenteze la ele.

Dreptul de petiționare

Dreptul de petiționare a fost reglementat ca drept fundamental în art.47 al Constituției. Acest drept garantează cetățenilor posibilitatea de a se adresa cu petiții autorităților statului, acestea având obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii:

Petițiile adresate autorităților statului se fac doar în numele petiționarilor sau în numele colectivelor pe care le reprezintă. De aici și consecința că orice petiție trebuie semnată și deci trebuie să conțină datele de identitate ale petiționarului.

Din punct de vedere juridic, petițiile pot îmbrăca cel puțin patru forme și anume: cereri, reclamații, sesizări și propuneri.

Reglementarea dată de Constituție are un caracter deosebit de larg. Aceasta se exprimă prin faptul că petițiile cetățenilor privesc nu numai valorificarea unor drepturi, ci și a unor simple interese personale. Prin urmare, chiar dacă un interes personal, nefiind ocrotit prin posibilitatea sancționată de lege de a cere unui terț îndeplinirea unei acțiuni sau o abstențiune, nu constituie un drept subiectiv, el poate fi totuși apărat prin intermediul dreptului de petiționare.

Pe de altă parte, caracterul extins al reglementării constituționale își găsește expresie și în faptul că, petițiile pot avea ca obiect nu numai drepturi și interese personale, ci și drepturi și interese colective.

Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiționare consacrată de alin. (3) asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline.

Egalitatea în drepturi

Egalitatea, așa cum este definită de Constituție constituie o garanție pentru toate drepturile subiective, fie ele prevăzute de Legea fundamentală, fie de legi sau alte acte normative.

Articolul 16 al Constituției prevede în alin. (1) că toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Același articol stabilește că nimeni nu este mai presus de lege (alin.2).

Această egalitate include toate domeniile în care persoana își poate desfășura activitatea, indiferent dacă ele vizează viața socială, economică, juridică, politică sau culturală. În aceste domenii, nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice, nu este admisă vreo discriminare între cetățeni, care în condiții identice trebuie tratați în mod identic.

Articolul 4 alin.2 din Constituție stabilește că România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

Constituția cuprinde pe lângă această formulare generală și câteva aplicații particulare ale principiului egalității în drepturi.

O primă aplicație particulară o constituie situația creată de art.59 alin.(2), acesta oferind minorităților naționale posibilitatea de a se afirma pe plan politic. Conform acestui articol, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație.

Cea de a doua aplicație particulară se referă la poziția în stat și societate a femeii. Datorită constituției sale biologice și a rolului pe care îl are în societate, femeia, pentru a fi pusă într-o situație de egalitate cu bărbatul nu este suficient să se bucure de aceleași drepturi ca acesta, fiind necesar să i se dea din anumite puncte de vedere o ocrotire specială: concedii de maternitate, un regim special de muncă pentru femeile gravide, etc. Constituția mai prevede că la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.

O altă aplicație particulară privește copiii și tinerii datorită interesului special pe care îl are statul pentru formarea morală, intelectuală și profesională a acestora precum și datorită nevoii de a ocroti interesele copiilor și tinerilor. Articolul 45 al Constituției stabilește obligația pentru stat de a acorda alocații pentru copii și pentru îngrijirea copilului bolnav. Totodată este interzisă exploatarea minorilor și folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața sau dezvoltarea normală. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

O ultimă aplicație particulară a principiului egalității se referă la ocrotirea persoanelor handicapate. Astfel, art.46 al Constituției stipulează obligația statului de a asigura realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a handicapaților, cu respectarea drepturilor și îndatoririlor care le revin părinților și tutorilor. Statul mai are și obligația de a acorda alocații de stat și ajutoare pentru îngrijirea copilului handicapat (art.45 alin.2).

6. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Corelativ cu drepturile fundamentale, cetățenii au și niște îndatoriri fundamentale. Existența acestor îndatoriri se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivități umane să nu aibă alături de drepturi și anumite îndatoriri, anumite obligații față de societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societății, constituind în același timp garanția, printre alte garanții, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.

Îndatoririle fundamentale sunt esențiale pentru stat, în aceeași măsură în care drepturile și libertățile sunt esențiale pentru cetățeni.

Statul ar fi redus la o abstracție, la o formă fără fond dacă nu i se oferă instrumentele conservării și dezvoltării sale. Ori aceste instrumente i le oferă în parte cetățenii săi prin asumarea conștientă și înfăptuirea de către aceștia a îndatoririlor fundamentale.

Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor sunt acele obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului.

Conform Constituției, o primă îndatorire fundamentală a cetățenilor o constituie fidelitatea față de țară, consacrată de art.50, Acesta prevede următoarele:

– Fidelitatea față de țară este sacră.

– Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință, a obligațiilor ce le revin și în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

Fidelitatea față de țară reprezintă mai mult decât o îndatorire pur juridică, ea având și un profund sens moral, al devotamentului față de țară, cât și politic, al subordonării diferitelor opțiuni politice ale cetățenilor față de interesul național.

În mod deosebit, fidelitatea față de România privește pe acei cetățeni cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și pe militari, aceasta deoarece într-un mod sau altul funcția îndeplinită presupune drepturi și obligații în regim de putere, care la nevoie se aduc la îndeplinire prin forța de constrângere a statului.

Conform art.51 al Constituției, o altă îndatorire fundamentală o constituie respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor.

Deoarece a fost votată de o Adunare reprezentativă anume aleasă în scopul adoptării ei și a fost aprobată apoi prin referendum, Constituția beneficiază de supremație juridică față de legile organice și ordinare.

Obligația respectării legii este esențială pentru definirea statului de drept și totodată reprezintă principala garanție a respectării drepturilor și libertăților cetățenilor și a unei bune funcționări a autorităților publice.

Fără securitatea juridică pe care legea o asigură raporturilor sociale încheiate cu respectarea ei, incertitudinea drepturilor și a obligațiilor corelative ar face imposibilă însăși viața în comun, dreptul subiectiv ar fi o simplă iluzie, iar obligația corespunzătoare, devenind pur facultativă, o fățărnicie.

Apărarea țării reglementată de art.52 din Constituție reprezintă o îndatorire fundamentală a cetățenilor. Conform acestui articol:

– Cetățenii au dreptul și obligația să apere România.

– Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbații, cetățeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

– Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, cetățenii pot fi încorporați până la vârsta de 35 de ani.

Apărarea țării este un drept, ca expresie juridică a dragostei față de România, însă reprezintă și o obligație. În acest din urmă sens, ea se referă la obligativitatea serviciului militar, ce revine bărbaților, cetățenilor români, care au împlinit vârsta de 20 de ani. Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar aceștia pot fi încorporați până la vârsta de 35 de ani.

Îndeplinirea serviciului militar reprezintă o obligație având în vedere statutul constituțional al armatei, așa cum este el definit de art.117, alin.(1) din Constituție. Acest statut fiind imperativ, întrucât privește subordonarea armatei exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale, asigurarea realizării sale, prin prestarea serviciului militar, nu poate fi decât obligatorie.

Bineînțeles că această obligativitate nu-i poate privi pe cei care, în mod obiectiv, nu pot presta serviciul militar. În ceea ce-i privește pe cei care din motive religioase rezultate din specificul cultului nu-l pot presta, aceștia vor presta serviciul militar alternativ, adică o altă activitate în locul serviciului militar obișnuit.

O altă îndatorire fundamentală o constituie și contribuțiile financiare. Articolul 53 al Constituției stipulează următoarele:

– Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice.

– Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.

– Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.

Cheltuielile publice interesează atât comunitatea națională în întregul său dacă se referă la cheltuielile statului, cât și comunitățile teritoriale – dacă se referă la cheltuielile administrației publice locale. De aceea, contribuția cetățeanului la suportarea acestor cheltuieli reprezintă o obligație constituțională.

Prevăzând această obligație, Constituția a stabilit și limitele sale, acestea reprezentând garanții constituționale ale averii cetățenilor. Aceste limite sunt următoarele:

contribuția cetățenilor la cheltuielile publice poate consta numai din plata impozitelor și a taxelor, iar acestea se pot stabili doar prin lege sau în condițiile legii, orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite în condiții excepționale, prin lege;

sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să fie subordonat unui principiu de echitate, pentru a nu deforma egalitatea de șanse, ceea ce exclude orice privilegiu ori discriminare, precum și unui principiu de justiție socială, ceea ce corespunde caracterului social al statului, ținând seama de necesitatea de protecție a păturilor sociale cele mai dezavantajate.

Referindu-se nemijlocit la cetățeni, textul constituțional are în vedere și subiecte colective de drept: societăți comerciale, regii autonome, alte persoane juridice.

În fine, art.54 din Constituție precizează că cetățenii români și străinii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Consacrând acest articol, Constituția României a stabilit două principii ale regimului juridic al exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor: buna credință și respectul drepturilor altuia.

Exercitarea cu bună-credință a drepturilor este opusă atât abuzului de drept cât și fraudei la lege.

Abuzul de drept vizează, de fapt, exercițiul unui anumit drept într-o formă aparent legală, dar prin modul în care este exercitat, aduce prejudicii drepturilor și intereselor legitime ale altor cetățeni sau interesului general.

Frauda la lege reprezintă eludarea intenționată a dispoziției unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin folosirea dispoziției unei alte norme juridice, situație în care subiectul de drept înfăptuiește un act nu pentru a obține efectele firești ci cu intenția de a obține pe cale indirectă efecte interzise de o altă normă juridică, ori a face inaplicabile efectele unei norme imperative, prin folosirea unei alte norme juridice cu caracter imperativ.

III. INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE CU ATRIBUTII IN DOMENIUL PROTECTIEI DREPTURILOR OMULUI

1. Comisia europeana

Comisia europeană, compusă din 25 de membri numiți pentru 5 ani de către Consiliul de Miniștri (câte unul pentru fiecare dintre țările membre). Ea este condusa de un presedinte si are mai multi vicepresedinti. Modul în care este ales Presedintele Comisiei si membrii ei, conform reglementarilor Tratatului de la Nisa, este urmatorul:
„Art. 214(2). Consiliul, reunit în prezenta sefilor de stat si de guvern, hotarând printr-o majoritate calificata, va numi persoana pe care intentioneaza sa o numeasca Presedinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie sa fie aprobata de Parlamentul European.
Consiliul, hotarând prin majoritate calificata si prin acordul comun cu Presedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intentioneaza sa le numeasca ca membrii ai Comisiei, în concordanta cu propunerile facute de catre fiecare stat membru.
Presedintele si ceilalti membrii ai Comisei astfel nominalizati, în bloc, vor fi supusi votului de aprobare al Parlamentului European. Dupa aprobarea de catre Parlamentul European, Presedintele si ceilalti membrii ai Comisiei vor fi investiti de catre Consiliu care va hotarî prin majoritate calificata.”

Locul ocupat de Comisie în sistemul instituțional este central, prin cele trei funcții

pe care și le asumă: de inițiativă legislativă, de execuție (pune în aplicare deciziile Consiliului) și de supraveghere și control asupra aplicării dreptului comunitar. Deciziile se iau în baza votului majoritar.

Membrii comisiei nu reprezinta interesele propriilor guverne ci, intruchipeaza ideea de unitate europeana. Comisia simbolizeaza si asigura functionarea ideii de integrare supranationala mai mult decat orice organism. Comisarii nu mai au dupa denumire nici un fel de legatura cu interesele guvernelor care i-au propus. Avand sediul la Bruxelles, Comisia identifica agenda de probleme si propune solutii pe care le inainteaza Consiliului de Ministri. Sub conducerea lui Jacques Delors Comisia si-a sporit personalul, ajungand la circa 13 000 de functionari care asigura din punct de vedere administrativ functionarea Uniunii Europene.

Comisia Comunitatilor Europene reprezinta institutia cea mai originala a sistemului comunitar, îndeplinind atributiile unui adevarat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranational. Conform dispozitiilor art. 155 Tratatul CE, în vederea asigurarii functionarii si dezvoltarii pietei comune, Comisia îndeplineste urmatoarele atributii:
– vegheaza asupra aplicarii dispozitiilor Tratatului si a dispozitiilor adoptate de institutii în virtutea tratatului (functia de supraveghetor);

– formuleaza recomandari sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (functia de initiativa si control);

– are putere proprie de decizie proprie si participa la formularea actelor Consiliului si Parlamentului European (functie de decizie si initiativa) ;

– exercita competentele pe care Consiliul i le confera (functia de executie).

În afara atributiunilor mentionate mai sus, Tratatul CE Comisiei îi revine si atributia de reprezentare a comunitatilor si de negociere. Comisia are competente si în ceea ce priveste gestionarea fondurilor structurale comunitare.

Pâna la adoptarea Actului Unic European, Consiliul detinea, atât puterea legislativa, cât si pe cea executiva, Comisia neputând lua masuri de executie decât în urma unei abilitari data de Consiliu. În practica însa, mai ales în materie de politica agricola comuna, se facuse simtita nevoia adoptarii a numeroase masuri de executie la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le solutiona în timp util. Cerintele legate de eficienta actiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 CEE pentru a putea conferi Comisiei competente executive. De acum înainte competenta de principiu apartine Comisiei, regula anterioara fiind inversata: Consiliul nu mai este executivul care îsi poate delega competenta catre Comisie, ci aceasta din urma reprezinta executivul, cu exceptia situatiilor în care Consiliul îsi rezerva în mod expres acest drept pentru sine.

Din punctul de vedere al structurii, Comisia se compune din 26 de Directorate Generale care sunt asemãnãtoare ministerelor din guvernele nationale. Cele 26 de Directorate Generale sunt alcãtuite, la rândul lor, din mai multe directorate, iar structura Comisiei mai cuprinde si o serie de alte servicii: Biroul statistic, Biroul juridic, Biroul de traduceri etc. Directoratele Generale sunt repartizate între cei 20 de comisari care sunt asistati în activitatea lor de câte o echipã de consilieri. În modul de împãrtire pe domenii si chiar în privinta numãrului Directoratelor Generale pot interveni modificãri. Comisia se reuneste o datã pe sãptãmânã, miercurea, (reuniunile Comisiei nu sunt publice), dar în functie de problemele care apar, pot avea loc si întruniri suplimentare. Cele douã proceduri speciale pentru desfãsurarea reuniunilor Comisiei sunt: procedura scrisã si procedura delegãrii. Deciziile sunt adoptate în cadrul Comisiei de cãtre grupuri de comisari numite „colegii". A doua zi dupã reuniunile Comisiei, au loc conferinte de presã destinate informãrii opiniei publice. În ceea ce priveste rolul Comisiei Europene, Ion P. Filipescu si Augustin Fuerea aratã cã acesta constã, pe scurt, în: „asigurarea respectãrii prevederilor tratatelor comunitare; initiativã legislativã, sub forma propunerilor de regulamente si directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse; chemarea în justitie a celor vinovati de neîndeplinirea normelor comunitare."

Pe lângã rolul principal de a exprima si de a asigura realizarea interesului comunitar, Comisia are si un rol politic important. Din acest punct de vedere, rãspunde în fata Parlamentului European. În calitate de „gardian" al tratatelor, Comisia vegheazã la aplicarea dispozitiilor acestora, ca si a deciziilor luate în cadrul tratatelor de cãtre Consiliu si de cãtre statele membre. Curtea de Justitie poate fi sesizatã de cãtre Comisie în cazul în care un stat membru nu si-a îndeplinit o obligatie care îi revine si nici nu a luat mãsuri pentru a îndrepta situatia. Comisiei îi revine dreptul unic de initiativã în elaborarea actelor din cadrul politicilor comunitare si, de asemenea, poate formula recomandãri si avize în cadrul politicilor comunitare si al cooperãrii în domeniul Justitiei si al Afacerilor Interne. În calitate de organ executiv, Comisia are responsabilitatea implementãrii bugetului comunitar si a administrãrii clauzelor protectoare în tratate si în legislatia secundarã. În domeniul extern, Comisia este autorizatã de cãtre Consiliu sã deschidã si sã conducã negocierea acordurilor cu state terte sau cu organizatii internationale.

2. Parlamentul European

Parlamentul european este ales pentru 5 ani prin sufragiu universal (după 1979) și cuprinde 732 de deputați (99 Germania, câte 78 Franța, Italia și Marea Britanie, 54 Spania si Polonia, 27 Olanda, câte 24 Grecia, Belgia, Cehia, Unigaria și Portugalia, 19 Suedia, 18 Austria, câte 14 Danemarca, Slovacia și Finlanda, 14 Irlanda și Litauania, 9 Letonia; 7 Slovenia; 6 Estonia , Cipru si 6 Luxemburg, 5 Malta); numărul reprezentanților fiecărei țări este legat de ponderea populației în total Uniune. Romania a primit 35 de locuri si Bulgaria 18.

Parlamentul participa la procesul de adoptare al legislatiei UE si controleaza activitatea Comisiei Europene. Sediul oficial al Parlamentului European este la Strasbourg unde eurodeputatii se intalnesc o saptamana pe luna in sesiuni plenare. Sesiunile de scurta durata se desfasoara la Bruxelles unde se afla  birourile permanente ale Comisiilor si deputatilor. Secretariatul Parlamentului isi are sediul la Luxemburg. Membrii parlamentului european sunt grupati in functie de partidele politice carora le apartin si nu in functie de nationalitate. După alegerile din iunie 2004, Parlamentul European are 732 de deputați. Conform Tratatului de la Nisa, pana in anul 2009 România va avea 35 de deputati. Presedintele PE pentru o perioada de doi ani si jumatate (pana in 2007) este Josep Borrell Fontelles (Spania).

Inițial, Parlamentului european i-au fost conferite trei funcții: consultativă, politică și bugetară. Treptat, în baza Actului unic și a Tratatului de la Maastricht, rolul legislativ al Parlamentului a fost întărit, în așa fel încât, în prezent, s-au conturat două funcții: legislativă și bugetară; funcțiile sunt exercitate alături de Consiliu prin patru proceduri:

– procedura de consultare, constând în avizul Parlamentului înainta de adoptarea de către Consiliu, în baza unei propuneri legislative a Comisiei;

– procedura de cooperare, prin care Parlamentul este autorizat să aducă amendamente unui proiect de lege; se aplică în cazul legislației cu privire la fondurile structurale, cercetare, mediu, cooperae, politică socială, discriminări naționale, armonizarea legislațiilor naționale;

– procedura de codecizie, care împarte puterea de decizie între Parlament și Consiliu. Rezultat al încercărilor de diminuare a deficitului democratic de care este acuzat sistemul instituțional comunitar, procedura presupune adoptarea de texte comune, prin intermediul unui comitet de conciliere (reprezentanți ai Parlamentului, ai Consiliului și ai Comisiei) și în condiții de drept de veto al Parlamentului; se aplică în domeniile: libera circulație a lucrătorilor, libertatea de stabilire, recunoașterea mutuală a diplomelor, accesul la activități nesalariale, piața internă, protecția consumatorilor, educație, cultură, sănătate publică, rețele transeuropene;

– procedura de aviz conform, aplicată deciziilor privind acordurile internaționale, organizarea fondurilor structurale, Banca Centrală Europeană. Parlamentul are dreptul să

aprobe sau să respingă actul legislativ, dar nu-i poate aduce amendamente.

Cu excepția câtorva capitole privind Uniunea Economică și Monetară, Tratatul de la Amsterdam a înlocuit procedura de cooperare, extrem de greoaie, cu procedura de codecizie, în scopul simplificării procedurilor legislative și asigurării unui plus de coerență. Pentru a întări rolul legislativ și de control al Parlamentului, tratatul prevede de asemenea și extinderea procedurii de aviz conform, creșterea rolului bugetar al acestuia și acordarea dreptului de intervenție în desemnarea membrilor și președintelui Comisiei.

Organizarea si functionarea Parlamentului European este realizata in linii generale prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Presedintele si Biroul. Din Birou, alaturi de Presedinte, fac parte 14 Vice-presedinti , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinta presedintilor reuneste Presedintele Parlamentului si presedintii grupurilor politice. Ea este competenta pentru organizarea lucrarilor si fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul tine o sesiune anuala care incepe in cea de a doua zi de marti din luna martie. Parlamentul poate sa lucreze in sesiune extraordinara la cererea majoritatii membrilor sai, a Consiliului si a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc in intervalul sesiunilor si asigura continuitatea lucrarilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporara de ancheta, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri in vederea aderarii, altele .

3. Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) isi are originile in Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950, semnata la Roma, pe 4 noiembrie si intrata in vigoare in septembrie 1953. Conventia a reprezentat primul efort colectiv in directia impunerii si respectarii drepturilor afirmate de Conventia Universala. In prima faza Curtea lucra in tandem cu Comisia Europeana, dar, pe masura dezvoltarii activitatii din perioada anilor 1980-1990, activitatea Curtii nu a mai fost atat de dependenta de Comisie. CEDO se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor contractante. Compozitia Curtii numara 43 de judecatori in prezent. Nu exista nici o restrictie in ceea ce priveste numarul de judecatori de aceeasi nationalitate. Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Totusi, mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele alegeri va expira dupa trei ani, astfel incat reinnoirea mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor sa se faca la fiecare trei ani. Judecatorii isi exercita activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira la atingerea varstei de saptezeci de ani. Curtea, in plenul ei isi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune pe o perioada de trei ani. Actualul presedinte al Curtii este Luzius Wildhaber (Elvetia).

Conform regulamentului sau, Curtea este formata din patru sectiuni, a caror compozitie, fixata pe trei ani, trebuie sa fie echilibrata atat din punct de vedere geografic, cat si din punct de vedere al reprezentarii pe sexe si tinand seama de diferitele sisteme juridice existente in statele contractante. Fiecare sectiune este prezidata de un presedinte, doi dintre presedintii de sectiune fiind in acelasi timp vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectiune sunt asistati si, daca este cazul, sunt inlocuiti de vicepresedintii de sectiune. Comitete formate din trei judecatori sunt constituite pe o perioada de 12 luni, in cadrul fiecarei sectiuni. Acestea reprezinta un element important al noii structuri, intrucat ele efectueaza o mare parte din munca de filtrare efectuata pana acum de Comisie. Camere din sapte membri sunt constituite in cadrul fiecarei sectiuni, pe baza sistemului rotatiei, presedintele de sectiune si judecatorul ales in numele statului interesat participand de drept. Atunci cand judecatorul ales in numele statului interesat nu este membru al sectiunii, el participa in calitate de membru de drept al camerei. Membrii sectiunii care nu sunt membri plini ai Camerei iau parte ca membri supleanti. Compusa din saptesprezece judecatori, Marea Camera este constituita pentru o durata de trei ani. In afara membrilor de drept presedintele, vicepresedintii si presedintii de sectiuni ea se compune, dupa sistemul rotatiei, pornind de la doua grupe care alterneaza la fiecare noua luni si a caror compozitiei se doreste echilibrata din punct de vedere geografic si tine seama de diferitele sisteme juridice existente in statele contractante.

Curtea dispune de o Grefa condusa de un grefier ales de plenul acesteia si plasat sub autoritatea presedintelui Curtii. El este asistat de unul sau mai multi grefieri adjuncti alesi de asemenea de plenul Curtii. Fiecare dintre cele patru sectiuni judiciare este asistata de un grefier si un grefier adjunct. Rolul grefei este acela de a asigura Curtii sprijinul juridic si administrativ in exercitarea functiunilor sale judiciare. Ea se compune din juristi, personal tehnic si administrativ si traducatori. Sarcina principala a Grefei consta in tratarea si pregatirea in vederea deciziei a cererilor mentionate de indivizi Curtii. Juristii Grefei sunt repartizati in 20 de divizii. in afara diviziilor care se ocupa cu tratarea cererilor, Grefa dispune si de o serie de divizii pentru urmatoarele sectoare de activitate: informatica, informatie privind jurisprudenta si publicatiile, cercetare si biblioteca, relatiile cu presa si publicul, administratia interna. Exista, de asemenea, doua divizii lingvistice si un birou central care gestioneaza corespondenta, dosarele si arhivele Curtii. in prezent numarul total al personalului de care dispune Grefa este de 500.

IV. DOCUMENTE CE ASIGURA PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI

Uniunea Europeană respectă și promovează principiile universale așa cum sunt remarcate în Declarația Universală a drepturilor omului , Convenție complementară Internațională a Drepturilor Civile și Politice și Convenția Internațională a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument internațional și religios major pentru protecția drepturilor omului, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejează valori comune cu privire la libertățile fundamentale și principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile și interdependente. Respecul pentru aceste valori este o condiție pentru dezvoltarea eficientă în orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritațiilor Uniunii Europene, sunt declarația și programul acțiunilor Confernței Internaționale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declarația Conferinței Internaționale a Populației și Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internațional pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga, 1995) și A patra Conferința Internațională a Femeii (Beijing, 1995).

Un pas important in integrarea drepturilor omului și principiilor democratice în politica Uniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forță a Tratatului Uniunii Europene din 1 noiembrie 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune și de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea și consolidarea „democrației și regulilor dreptului și respectul pentru drepturile omului si libertăților fundamentale”. În același timp noul titlu al cooperării in dezvoltare include o a doua referință directă asupra drepturilor omului și democratizării: „Regula politică in această zonă trebuie să contribuie la dezvoltarea obiectivă generală și la consolidarea democrației și a regulilor de drept și totodată respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale.”

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forță la 1 mai 1999, marchează un alt pas important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii Europene. Acest tratat inserează un nou articol 6 în Tratatul Uniunii Europene, care reafirmă că Uniunea Europeană „ este fundată pe principiile libertății, democrației, respectului pentru drepturile omului și libertăților fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt comune Statelor Membre ”. Violând aceste principii, intr-un mod „serios și persistent”, Statele Membre își asumă riscul de a vedea siguranța drepturilor lor care derivă din aplicarea corectă a Tratatului Universal. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauză generală în combaterea discriminării, stipulații cu privire la azil, refugiați și imigranți și chestiuni convingătoare în domeniul angajării, condițiilor de servici și protecției sociale.

Uniune Europeană s-a referit de altfel prin propria declarație cu privire la drepturile omului care, în armonie cu Declarația Drepturilor Omului a Consiliului European din Luxembourg din 28-29 Iunie 1991, sunt părți esențiale din relațiile internaționale și o piatră de temelie a cooperării Europene. La data de 28 noiembrie, Consiliul și reprezentanții Statelor Membre s-au întâlnit in interorul Consiliului și au adoptat o rezoluție a drepturilor omului, democrației și dezvoltării strategiei, procedurilor și priorităților puse la punct pentru cultivarea consistenței si soliditățiia tuturor inițiativelor diverse de dezvoltare.

În data de 10 decembrie, Uniunea Europeană, a adoptat o Declarație cu ocazia a 50-a aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului, care susține că politica Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie sa „continue și, când este necesar să fie intărită și îmbunătățită”. Declarația include 6 pași realistici în legătură cu îmbunătățirea în Uniunea Europeană a politicii drepturilor omului.

Încă dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai puțin sau mai mult așa numitele clauze ale drepturilor omului în programele sale bilaterale și acordurile de cooperare cu țările din lumea a treia, iclusiv acordurile de prietenie cum ar fi acordurile Europei, cele Mediteranene și acordul Cotonou – fosta Convenție Lomé.O decizie a consiliului din mai 1995, face evidentă modalitatea de bază a acestor clauze, cu intenția de a asigura încrederea în folosirea textului și în aplicarea lui. De la această decizie a Consiliului, clauzele drepturilor omului au fost incluse in toate acordurile negociate bilaterale de natură generala care au urmat ( exclusiv acordurile la textile, produse agricole și asa mai departe). Mai mult de 20 de asemenea acorduri au fost deja semnate. Acestea se alătura la cele peste 30 de acorduri care au fost negociate înainte de mai 1995, și care aveau clauzele drepturilor omului nu neapărat premergătoare modelului lansat in 1995.

În iunie 1998 Uniunea Europeană a decis, ca parte integrală din politica drepturilor omului, să întărească activitățile internaționale în legătură cu pedeapsa cu moartea. Uniunea Europeană va face eforturi în legătură cu abolirea universală a pedepsei cu moartea, o politica tinută puternic, acum acceptată de toți membrii Uniunii Europene. În procesul de îndeplinire al acestui prim obiectiv, unde pedeapsa cu moartea încă există, Uniunea Europeană va avea nevoie să fie asigurată că este controlată progresiv, și insistă să fie acceptată conform standardelor minime. Uniunea Europeană presează să fie introdusă și suspendarea.

Cu intenția de a prezenta suportul pentru toate activitățile care cuprind drepturile omului, Comisia a redactat o serie de comunicate Consiliului și Parlamentului, comunicate care deschid noi subiecte și strategii menite sa sublinieze consistența și efectivitatea drepturilor omului generale apropiate de Uniunea Europeană: „Uniunea Europeană și Dimensiunile Externe ale Politicii drepturilor omului : de la Roma la Maastricht și Beyond (noiembrie 1995) și Uniunea Europeană și problemele conflictelor din Africa: Construirea păcii, Prevenirea conflictului și în exterior (martie 1996), la fel ca Politica drepturilor omului în cooperarea cu țările din lumea a treia (mai 1995), Democratizarea, regulile dreptului, respectul pentru drepturile omului și o bună guvernare: provocarea parteneriatului între Uniunea Europeană și Statele ACP (martie 1998), cooperarea cu tările ACP implicate în conflicte armate(mai 1999) și Adunarea Alegerilor și Observațiilor a Uniunii Europene(mai 2000).

Cu intenția de a oferi baza legală pentru toate drepturilor omului și activităților de democratizare ale Uniunii Europene ale capitolului B7-70, Consiliul a adoptat două Politici în 29 Aprilie 1999 (975-1999 și 976-1999) în dezvoltarea și consolidarea democrației și regulilor dreptului și respectul drepturilor și libertăților fundamentale. Acest capitol B7-70, denumit „Inițiativa Europeană pentru democrație și drepturile omului”, a fost creat la inițiativa Parlamentului European în 1994, care au adus împreună o serie de titluri ale unor planuri financiare care tratează promovarea drepturilor omului. În implementare, politica sa a drepturilor omului, Uniunea Europeană recunoaște importanța contribuției, făcută de organizații internaționale, regionale și nonguvernamentale către societăți civile și pentru dezvoltarea democrației care susțin drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale. Uniunea prețuiește atât experiența pe care o posedă numeroase organizații ce lucrează la implementarea drepturior omului cât și impactul lor semnificativ și vizibil în domeniul drepturilor omului.

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Secția a III-a

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, și doamna F. Araci, grefier adjunct de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 ianuarie 2007, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

    PROCEDURA

    1. La originea cauzei se află cererea nr. 42588/02, introdusă împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Titus Horia Cârjan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 13 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

    2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul Adrian Vasiliu, un avocat din București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

    3. La 22 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe durata procedurii. Prevalându-se de dispozițiile art. 29 alin. 3 al Convenției, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

    ÎN FAPT

    4. Reclamantul s-a născut în anul 1944 și are domiciliul în București.

    5. La o dată neprecizată, tatăl reclamantului a depus la comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 aspura fondului funciar de la primăria sectorului 3 București (Comisia) o cerere de reconstituire a dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafață de 4,5 hectare situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din București.

6. Printr-o hotărâre din 7 aprilie 1992 comisia a respins această cerere.

7. La 13 mai 1992 tatăl reclamantului a depus la judecătorie o plângere împotriva hotărârii comisiei.

8. Procedura a fost suspendată din cauza absenței părților în perioada 9 martie – 17 octombrie 1994.

9. Tatăl reclamantului a decedat și la 9 noiembrie 1994 judecătoria a permis reclamantului să continue procedura.

10. La 1 martie 1995 judecătoria a trimis cauza la tribunalul București pe care l-a considerat competent să soluționeze cauza.

11. La 26 septembrie 1995 tribunalul a considerat, la rândul său, că judecătoria sectorului 3 era competentă să soluționeze cauza și și-a declinat competența în favoarea acesteia.

12. La 6 decembrie 1995 Curtea de apel București a soluționat conflictul negativ de competență și a trimis cauza la judecătorie.

13. La 24 iunie 1996 judecătoria a ordonat implicarea comisiei de aplicare a legii nr. 18/1991 de pe lângă prefectura municipiului București.

14. La 6 octombrie 1997 judecătoria a ordonat o expertiză asupra terenului, care a fost depusă la dosar la 17 martie 1998.

15. La 19 mai 1998 C.S. a depus o cerere de intervenție în procedură pentru a i se recunoaște calitatea de coproprietar asupra terenului cerut de reclamant.

16. Cauza a fost amânată de șapte ori pentru a permite departamentului general al arhivelor statului să pună la dispoziție documentele pe care judecătoria le considera necesare pentru a se pronunța. La cererea reclamantului cauza a fost amânată de trei ori în cursul procedurii din motive de sănătate.

17. Printr-o sentință din 26 noiembrie 1999 judecătoria a admis parțial cererea reclamantului și a ordonat reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 41.163 m² situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din București. Judecătoria a considerat că reconstituirea era imposibilă pentru restul terenului care era ocupat de diferite construcții.

18. Printr-o decizie din 10 octombrie 2001 tribunalul București a admis apelul comisiei și a respins acțiunea. El a considerat că terenul fusese expropriat de către stat, tatăl reclamantului dându-l în 1950 unei cooperative de producție. În urma unei noi expertize tribunalul a considerat că terenul era ocupat de grădini, garaje și imobile de locuit și că restituirea în temeiul legii nr. 18/1991 nu era posibilă.

19. Printr-o decizie din 10 iunie 2002 curtea de apel București a respins recursul reclamantului. Ea a confirmat decizia pronunțată în apel și a considerat că restituirea nu era posibilă, pe motiv că terenul fusese expropriat de către stat și că era ocupat de grădini garaje și imobile de locuit.

    ÎN DREPT

    I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenție

    20. Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul « termenului rezonabil », astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele:

    "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (…) într-un termen rezonabil, de către o instanță (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil …"

21. Curtea remarcă faptul că perioada de luat în considerare nu a început pentru reclamant decât la 9 noiembrie 1994, dată la care a obținut permisiunea de a continua procedura în numele tatălui său și s-a încheiat la 10 iunie 2002. Ea a durat așadar șapte ani și șapte luni la trei instanțe.

Asupra admisibilității

    22. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Asupra fondului

    23. Guvernul subliniază caracterul complex al procedurii, având în vedere natura tehnică a regulilor de competență, necesitatea de a obține documente de la departamentul general al arhivelor statului și de a ordona o expertiză. În opinia sa reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii: astfel, procedura a fost suspendată timp de opt luni din cauza absenței părților și reclamantul a cerut opt amânări. El consideră că în orice caz miza litigiului nu era importantă pentru reclamant și că durata procedurii nu i-a provocat un prejudiciu. Instanțele naționale au acționat cu sârguință și nu li se poate atribui nicio întârziere.

24. Reclamantul contestă teza Guvernului. În opinia sa durata procedurii este atribuibilă autorităților și amânările cerute de el erau întemeiate pe motive obiective.

25. Curtea amintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciează în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței [GC], nr. 30979/96, § alin. 43, CEDO 2000-VII).

26. Curtea constată complexitatea cauzei dar consideră că în cazul în speță această complexitate nu este suficientă în sine pentru a justifica durata procedurii. Ea constată de asemenea că atitudinea reclamantului în cursul procedurii a fost de natură să provoace anumite întârzieri, mai precis din motive de sănătate sau pentru a-și pregăti apărarea. În orice caz, nu i se poate reproșa că a folosit diverse căi interne pentru a-și apăra drepturile (a se vedea, în special Erkner și Hohauer împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 63, alin. 68).

27. Curtea constată de asemenea că după mai mult de trei ani de procedură instanța sesizată s-a declarat incompetentă să judece cauza reclamantului (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, alin. 46, 25 noiembrie 2003).

28. De asemenea, cauza a rămas nesoluționată în jur de patru ani în primă instanță din cauza conflictului negativ de competență, a lipsei de sârguință din partea experților și autorităților administrative în a oferi documentele solicitate de instanță. Ori, statele contractante au obligația de a-și organiza sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34049/96, alin. 55, CEDO 2001-VI). De altfel, conform unei jurisprudențe constante, experții care lucrează în cadrul unei proceduri judiciare sunt controlați de un judecător căruia îi revine sarcina de a pregăti și a demara rapid o procedură (a se vedea, printre multe altele, Gesiarz împotriva Poloniei, nr. 9446/02, alin. 53, 18 mai 2004).

29. Ținând cont de jurisprudența în materie, Curtea consideră că în cazul în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu corespunde exigenței “termenului rezonabil”.    

    30. În consecință, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.

    II. Asupra altor pretinse încălcări

    31. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a instanțelor, pe care o deduce dintr-o apreciere greșită a dovezilor și interpretării legii. Sprijinindu-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, el se plânge de asemenea de refuzul instanțelor de a reconstitui dreptul său de proprietate asupra terenului în cauză.

    32. În privința plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 6 alin.1 din Convenție, Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăți personale și că în același timp tribunalul trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice drept legitim (Pullar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, alin.30). Presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluționa această plângere la nivel național, Curtea nu dezvăluie, în circumstanțele prezentei spețe, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o umbră de îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

    33. În plus, Curtea amintește că nu se poate substitui instanțelor interne, deoarece autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine în primul rând sarcina de a interpreta mijloacele de probă și legislația internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2955, alin. 31). Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Ori acțiunea reclamantului a fost examinată de mai multe instanțe interne în fața cărora și-a putut expune plângerile și mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu, în lipsa arbitrarului.

     34. În consecință, acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

35. În privința plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea amintește că articolul citat anterior nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Kopecký împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, alin. 38, CEDO 2004-IX).

36. Curtea reține că reclamantul dorea reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui bun maționalizat conform unei proceduri prevăzută de o lege specială și că, prin urmare, nu avea un “bun actual” în sensul jurisprudenței Curții (Kopecký, citat anterior, alin.35). Conform concluziei instanțelor naționale el nu avea o valoare patrimonială suficient stabilită în dreptul intern care putea reprezenta o “speranță legitimă”, în măsura în care terenul era ocupat și nu putea fi restituit conform procedurii prevăzută de legea nr. 18/1991.

37. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respinsă cu aplicarea art. 35 alin.4.

    III. Asupra aplicării art. 41 din Convenție

    38. În conformitate cu art. 41 din Convenție, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

    A. Prejudiciu

    39. Reclamantul solicită 10.213.756 dolari americani (USD), cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea de piață a terenului a cărui restituire se cere și 2.042.752 USD cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcării articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.

    40. Guvernul contestă aceste pretenții. În opinia sa cererile reclamantului sunt excesive și el consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare.

41. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur. Statuând în echitate, îi acordă 1.600 euro cu acest titlu.

    B. Costuri și cheltuieli

    42. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor și cheltuielilor.

    43. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nicio sumă cu acest titlu.

    C. Majorări de întârziere

    44. Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

    1. declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

    2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție;

    3. hotărăște:

    a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție, 1.600 euro (una mie șase sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;

    b) că, începând de la data expirării termenului amintit și până la momentul efectuării plății, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

    4. respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.

BIBLIOGRAFIE

Voicu Marin, Protectia Europeana a Drepturilor Omului. Teorie si Jurisprudenta, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004

Duculescu Victor, Protectia Juridica a Drepturilor Omului (Editia a II-a revazuta si adaugita), Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Vasile Popa, Drepturile Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlatescu, Drept institutional si drepturile omului,Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2005