Suspendarea Conditionata a Executarii Pedepsei

SUSPENDAREA CONDIȚIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI

CUPRINS

CAP. I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE …………………………1

Originile și evoluția instituției suspendării condiționate a executării pedepsei ………………………………………………………….…..1

Suspendarea condiționată a executării pedepsei …………………….6

Natura juridică a suspendării condiționate a executării pedepsei……8

CAP. II CONDIȚII DE ACORDARE A SUSPENDĂRII

CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI…………………..13

Condiții cu privire la pedeapsa aplicată…………………………….13

Condiții cu privire la persoana infractorului…………………….….19

Obligativitatea reparării prejudiciului. Noțiunea de ”pagubă integral reparată până la pronunțarea hotărâri”………………………….…..24

Suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazuri speciale…28

CAP. III TERMENUL DE ÎNCERCARE……………………………34

Noțiunea și structura termenului de încercare………………………34

Stabilirea termenului de încercare în caz de succesiune a legilor penale ………………………………………………………………38

CAP. IV EFECTELE SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI………………………………………………41

Efectele imediate (provizorii)………………………………………41

Efectele definitive…………………………………………………..45

CAP. V REVOCAREA SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI………………………………………………48

Revocarea în cazul săvârșirii unei infracțiuni………………………48

Revocarea în cazul neexecutării obligațiilor civile.…………………61

CAP. VI ANULAREA SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI………………………………………………63

Condițiile în care intervine anularea………………………………..63

Efectele anulării……………………………………………………..65

CAP. VII DELIMITAREA SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI DE ALTE INSTITUȚII……………….68

Suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere………………………………68

Suspendarea condiționată a executării pedepsei și executarea pedepsei la locul de muncă……………………………………………………70

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………72

=== Drept ===

I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1. Originile și evoluția instituției suspendării condiționate a executării pedepsei

Instituția suspendării condiționate a executării pedepsei este cunoscută în literatura juridică și în diferitele legislații penale sub denumiri diferite, ca: sistem de probă – probation systeme , suspendarea executării pedepsei le sursis simple , suspendarea executării pedepsei cu supunere la probă le sursis avec mise à l’épreuvre , condamnare condiționată, pedeapsă condiționată, suspendarea condiționată a executării pedepsei etc.

Trebuie să menționăm însă că această instituție își are originea în sistemul anglo-american al probațiunii (probation systeme).

În concepția americană probațiunea înseamnă punerea și menținerea inculpatului sub supravegherea comunității, prin intermediul unui delegat autorizat. Pe durata probațiunii inculpatul este supus unor reguli și condiții care trebuie îndeplinite pentru ca acesta să rămână în comunitate. Executarea hotărârii judecătorești este realizată de un birou de probațiune (probation department), care supraveghează comportamentul inculpatului, eventualul tratament medical pe care acesta îl urmează, îndeplinind și orice alte sarcini pe care instanța le-a dispus.

Termenul de ”probațiune” indică, de obicei, o hotărâre de condamnare fără privare de libertate, cu menținerea infractorului în cadrul comunității.

La baza înființării acestei instituții stă concepția potrivit căreia ”infractorul mediu” (the average offender) nu este, de fapt, un criminal periculos ori o amenințare pentru societate, afirmându-se că n-ar fi recomandabil ca un astfel de infractor, mai puțin periculos să efectueze pedeapsa alături de criminalii profesioniști. Prin intermediul probațiunii li s-ar acorda acestora o a doua șansă, de îndreptare, sub supravegherea unui personal specializat, care i-ar ajuta să-și găsească un comportament adecvat în societate.

Probațiunea implică, de regulă, suspendarea hotărârii de condamnare a inculpatului în schimbul unei promisiuni de bună purtare, ea putând fi asemănată unui contract între instanță și infractor, prin care instanța își impune să amâne detenția, iar infractorul se obligă să respecte anumite reguli și condiții impuse de instanță. În cazul în care aceste reguli și condiții sunt încălcate și, mai ales, dacă probaționarul comite a altă infracțiune, măsura poate fi revocată, iar hotărârea de condamnare inițială pusă în executare.

Originile probațiunii, ca practică a instanțelor de a menține pe inculpatul condamnat sub supravegherea comunității, se află în jurisprudența curților engleze de la începutul secolului al XIV-lea, când judecătorii, în dorința de a-i scuti pe condamnați de pedepsele tradiționale ale vremii tortura, mutilarea, pedeapsa capitală , dispuneau iertarea condiționată și amânarea executării hotărârii.

În practica de common law instituția suspendării judiciare (judicial reprieve) permitea instanțelor să amâne pedeapsa, permițând condamnatului să dovedească că își poate îndrepta comportamentul în societate.

De asemenea, instituția cauțiunii de bună purtare (recognizance) dădea posibilitatea condamnatului de a rămâne în stare de libertate, asumându-și anumite obligații bănești față de stat, care urmau să fie achitate în cazul comiterii unei noi infracțiuni. În anumite situații era necesară prezența unor garanți, care să se angajeze în nume propriu pentru îndreptarea comportamentului condamnatului.

În Statele Unite instanțele au continuat practica suspendării hotărârilor de condamnare pe termen nedefinit, în cazul acelor inculpați a căror reintegrare în societate era posibilă și fără executarea pedepsei.

Primul agent de probațiune, în înțelesul modern al termenului, este considerat a fi John Augustus (1784-1859), un cizmar din Boston care, prin 1841, avea obiceiul de a se prezenta la tribunalul orașului și de a se constitui garant pentru buna conduită viitoare a unor infractori pe care judecătorul urma să-i condamne. La cererea lui Augustus, care se angaja să-l supravegheze pe inculpat, judecătorul suspenda pronunțarea sentinței și îi impunea lui Augustus să apară din nou în fața instanței, după câteva luni, împreună cu protejatul său și să informeze asupra comportării acestuia. Judecătorul nu mai pronunța condamnarea dacă cel în cauză se îndreptase în această perioadă. Inițial, Augustus și-a luat obligația de a supraveghea comportamentul inculpaților condamnați pentru alcoolism, dar începând cu anul 1857 și-a extins serviciile și la alte categorii de infractori. Vreme de 18 ani, el a reușit să țină sub supraveghere strictă aproximativ două mii de probaționari, pe care i-a ajutat, în același timp, să-și găsească de lucru și să se integreze în comunitate.

Inițiativa lui Augustus a condus la adoptarea de către parlamentul din statul Massachusetts a unei legi care autoriza numirea unui agent de probațiune pentru orașul Boston, în 1878. În 1880 sistemul s-a extins la nivelul statului Massachusetts, iar din 1898 instituția a început să fie aplicată și de instanțele ierarhic superioare. Ulterior, și alte state au adoptat sistemul probațiunii, pentru ca în 1925 toate statele federației americane să aibă legi privind sistemul probațiunii la instanțele de fond (curțile districtuale).

Astăzi, probațiunea este cea mai răspândită modalitate de condamnare în Statele Unite, aproximativ 60% din numărul total al condamnaților beneficiind de aplicarea acestei măsuri. Numărul lor în continuă creștere i-a determinat pe unii autori să afirme că instituția ar reprezenta ”un pericol imediat la adresa înfăptuirii justiției penale și a siguranței comunităților”.

În Anglia, punerea sub probațiune își are originea în încercările empirice făcute de anumiți magistrați de a obține îndreptarea infractorilor prin suspendarea pronunțării condamnării, pe un anumit termen, în cazul infractorilor primari. Această instituție de drept penal a fost adoptată, cu privire la unele infracțiuni, pentru prima dată în Anglia, în anul 1854. Ulterior, a fost extinsă la majoritatea infracțiunilor, în anii 1857 și 1880, putând fi aplicată însă numai infractorilor minori.

Datorită aplicabilității sale practice, este de presupus că și în viitor probațiunea va continua să reprezinte măsura alternativă cea mai uzitată, mai ales de către instanțele americane, tendință care se presupune că va lua o amploare deosebită în următorul deceniu. Unul din avantajele sale îl reprezintă flexibilitatea, care îi permite să fie combinată și cu alte măsuri alternative ori cu măsuri de siguranță.

Sistemul probațiunii a fost supus și unor critici. În anii ’80 unii specialiști reclamau o reevaluare a serviciilor de probațiune, argumentând că, de vreme ce probațiunea reprezenta o componentă de bază în sistemul măsurilor alternative și aplicabil marii majorități a infractorilor, trebuiau concepute noi măsuri de control și supraveghere, mai stricte, proporțional cu gradul de periculozitate al infracțiunilor și făptuitorilor. O asemenea poziție îndepărtează însă de la obiectivul tradițional al acestei instituții, care consta în reabilitarea condamnatului în fața societății prin îndreptarea comportamentului.

Sistemul anglo-american al probațiunii nu a fost admis în dreptul european, decât în cazul unor măsuri educative luate față de minorii delincvenți, preferându-se suspendarea executării pedepsei. Suspendarea condiționată a executării pedepsei a fost reglementată în Belgia, în 1888 Legea le Jeune și apoi în Franța Legea Bérenger din 1891.

În ceea ce privește instituția probațiunii, aceasta a fost adoptată în majoritatea țărilor occidentale după cel de al doilea război mondial, deși sub forme diferite. În dreptul francez s-a adus chiar o inovație prin crearea unei instituții de sinteză între suspendarea pronunțării condamnării (probațiunea) și suspendarea executării pedepsei. Este așa-numita suspendare cu punere la încercare sursis avec mise a l’épreuve, care constă în suspendarea executării pedepsei, cu condiția ca beneficiarul ei să se supună supravegherii și îndrumării unui agent de probațiune. Aceste persoane fac parte dintr-un comitet instituit pe lângă fiecare tribunal și sunt recrutate dintre funcționarii penitenciarelor, asistenții sociali, nefiind însă exclus să se apeleze și la serviciile altor persoane, care se oferă benevol.

Pe lângă supravegherea propriu-zisă exercitată de către ”agentul de probă”, instanța poate să dispună, în baza legii, și alte măsuri pentru condamnat, pe durata termenului de încercare: să se încadreze în muncă, să se abțină de la frecventarea anumitor localuri sau anumitor grupuri de persoane, să se abțină de la consumul abuziv de alcool așa cum prevede codul penal suedez din 1965, etc. Comportarea condamnatului, asupra căruia agentul de probațiune este obligat sa raporteze, este cea care va determina rezultatele măsurii.

Suspendarea executării pedepsei cu punere la încercare a fost introdusă în dreptul francez prin ordonanța din 23 decembrie 1958 și în dreptul belgian în 1964. În același timp, a fost menținută suspendarea executării pedepsei în forma simplă, clasică și a fost introdusă și suspendarea pronunțării hotărârii, simplă sau cu punere la încercare.

În fostele țări socialiste este cunoscută suspendarea executării pedepsei în formă clasică, alături de care au funcționat în mod sporadic și unele forme de probațiune.

În concluzie, diferitele modalități de suspendare condiționată a executării pedepsei existente în dreptul penal pot fi grupate, așa cum arată Justin Grigoraș, în lucrarea ”Individualizarea pedepsei”, în trei sisteme: sistemul de încercare fără pronunțarea pedepsei (probation systeme) sau sistemul anglo-saxon, suspendarea executării pedepsei pronunțate fără supunerea la probă și sistemul mixt, care constă în suspendarea executării pedepsei pronunțate și supunerea condamnatului la probă.

Așa cum am arătat, sistemul de probă (probation systeme) se caracterizează prin faptul că instanța constată printr-o hotărâre numai vinovăția inculpatului pentru infracțiunea care i se impută, iar pronunțarea pedepsei, care se va face printr-o nouă hotărâre, este amânată până la expirarea termenului de încercare. Dacă infractorul a avut o conduită bună, el va fi exonerat de urmările infracțiunii la expirarea termenului de încercare. Dacă însă a avut o comportare necorespunzătoare, instanța revocă supunerea la probă și aplică făptuitorului o pedeapsă.

Sistemul de probă este aplicat în prezent în Anglia, S.U.A., Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia etc.

Suspendarea executării pedepsei pronunțate fără supunerea la probă constă în aceea că pricina se soluționează în același moment procesual, adică odată cu constatarea vinovăției inculpatului, instanța pronunță și pedeapsa, a cărei executare o suspendă pe un termen fix sau între două limite, fără ca cel condamnat să fie încredințat spre supraveghere unei alte persoane. Dacă înăuntrul termenului de încercare condamnatul nu comite o altă infracțiune, pedeapsa aplicată se consideră ca inexistentă.

Potrivit sistemului mixt, instanța judecătorească pronunță pedeapsa prin aceeași hotărâre prin care a fost constatată și vinovăția inculpatului, iar condamnatul, așa cum am evidențiat, este încredințat spre supraveghere unui delegat al instanței, pe durata termenului de încercare.

În sprijinul adoptării acestei instituții au fost aduse argumente diferite în literatura juridică, afirmându-se că apariția ei coincide cu promovarea principiilor democratice burgheze, cu respectarea drepturilor omului și, totodată, cu infirmarea concepției potrivit căreia pedeapsa ar avea un caracter expiator. Alți autori au arătat că suspendarea condiționată a executării pedepsei este justificată de faptul că ea constituie un mijloc de atenuare a unui drept penal rămas foarte represiv sau prin aceea de a scuti pe cei condamnați de influența nefastă pe care o exercită asupra lor locurile de deținere căci, după cum arăta Béranger, ”nevinovat ori vinovat, orice om care a trecut pragul închisorilor noastre e pierdut”.

Prin aplicarea acestei măsuri se urmărește un efect psihologic asupra condamnaților, care pentru o anumită perioadă de timp sunt stăpâniți de o stare de incertitudine și se abțin să săvârșească noi infracțiuni, de teama pedepsei.

Edmond-Noël Martine arată că, la aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei, justiția se conduce după criterii nu atât juridice, cât mai ales criminologice, în primul rând cele de ordin ereditar, biologic. Ea ține seama de mediul social de unde provine infractorul, de obiceiurile și formația sa profesională.

S-a afirmat, de asemenea, că la aprecierea oportunității aplicării acestei măsuri sunt avute în vedere nu atât posibilitățile de îndreptare ale inculpatului, cât mai ales reacția opiniei publice față de infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului sau persoana victimei, un asemenea criteriu fiind prevăzut expres de unele legislații penale.

2. Suspendarea condiționată a executării pedepsei în dreptul penal român

În dreptul penal român, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei a fost introdusă, pentru prima dată, în art. 43 din Legea conflictelor de muncă din 1920 și apoi în art. 59 din Legea sindicatelor profesionale din 1921, pentru pedepsele prevăzute în aceste legi speciale. A fost, de asemenea, prevăzută în art. 1-7 din Legea XXXI din 1908 (Novela penală) referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei la minori și la unele infracțiuni, această lege fiind în vigoare în Transilvania, până la 1 ianuarie 1937.

Codul penal de la 1936 reglementează instituția suspendării condiționate a executării pedepsei în art. 65-69, adoptând modelul franco-belgian, cu unele adaptări. Suspendarea putea fi acordată numai dacă pedeapsa pentru fapta săvârșită era o pedeapsă corecțională, nu și în situația în care aplicarea închisorii corecționale era rezultatul înlocuirii unei pedepse criminale, prin efectul circumstanțelor atenuante. Se prevedea posibilitatea suspendării numai în cazul pedepselor de cel mult doi ani închisoare corecțională, detențiune simplă, care intervenea în materie politică, sau amendă, indiferent de cuantumul acesteia, iar revocarea suspendării atrăgea executarea integrală a pedepselor, care nu se puteau contopi. Suspendarea executării putea fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa rezultantă nu depășea un an închisoare corecțională.

Suspendarea nu era admisă în cazul infractorilor care fuseseră anterior condamnați la o pedeapsă privativă de libertate, chiar dacă intervenise reabilitarea. În practica judiciară s-a admis însă acordarea acestei măsuri dacă pedeapsa anterioară fusese pronunțată cu suspendarea executării pedepsei și aceasta produsese efecte definitive. Termenul de încercare era de trei ani, la care se adăuga durata pedepsei pronunțate, și se socotea de la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus suspendarea.

În caz de delapidare, se cerea condiția ca infractorul să fi depus în întregime suma delapidată până la pronunțarea hotărârii. În baza Codului de la 1936, suspendarea executării pedepsei nu avea efect asupra măsurilor de siguranță și nici asupra condamnării la despăgubiri civile. Revocarea măsurii se pronunța în situația în care condamnatul ar fi săvârșit o nouă infracțiune, pe durata termenului de încercare, care a atras o condamnare definitivă, cu excepția infracțiunilor săvârșite din culpă sau care au fost pedepsite cu amendă. Anularea suspendării nu era prevăzută.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei, în aceeași concepție franco-belgiană, este prevăzută, cu unele mici modificări, și în Codul Penal de la 1968, în art. 81-86, care se referă la condițiile în care poate fi dispusă, efectele imediate și definitive pe care le produce, precum și consecințele nerespectării condițiilor de acordare. De asemenea, s-a prevăzut condiția reparării integrale a pagubei numai în cazul infracțiunilor prin care s-a produs o pagubă avutului obștesc.

Instituția suspendării condiționate a executării pedepsei a cunoscut mai multe modificări. Modificările aduse prin Legea nr. 104/1992 au vizat condițiile de aplicare a acestei măsuri, în sensul liberalizării acestora în vederea extinderii câmpului de incidență a suspendării. Astfel, a fost ridicată limita maximă a pedepsei închisorii care poate fi suspendată condiționat de la doi la trei ani, iar în caz de concurs de infracțiuni de la un an la doi ani. În ceea ce privește persoana infractorului, în locul condiției negative ca acesta să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, fără limită, s-a introdus condiția ca el să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni. Obligația de reparare a pagubei a fost extinsă la toate infracțiunile prin s-a produs o pagubă.

Prin legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal s-a introdus, după alin. 2 al art. 81, un nou aliniat, potrivit căruia suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, viol sau tortură. Prin aceeași lege s-a prevăzut și o modalitate nouă de reparare a pagubei, ca cerință pentru acordarea suspendării. Astfel, alin. 3 al art. 81 devine alin. 4 și arată că, în cazul condamnării pentru o infracțiune prin care s-a produs o pagubă, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei numai dacă până la pronunțarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirilor este garantată de o societate de asigurare.

Prin legea nr. 104/1992 a fost introdusă și în dreptul penal român o formă specială de suspendare a executării pedepsei, sub denumirea de ”suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, după modelul francez al suspendării executării pedepsei cu punere la încercare (sursis avec mise a l’épreuve). Această formă de suspendare, care este totodată o formă a probațiunii, este destinată să funcționeze paralel cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, aceasta din urmă primind denumirea de suspendare simplă, spre a o deosebi de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

3. Natura juridică a suspendării condiționate a executării pedepsei

Suspendarea condiționată a executării pedepsei constă în dispoziția dată de instanța de judecată, prin hotărârea de condamnare, de a suspenda, în mod condiționat pe o anumită perioadă de timp, denumită termen de încercare și dacă sunt îndeplinite anumite condiții executarea pedepsei aplicate. Dacă condamnatul respectă condițiile de care este legată suspendarea, în cursul termenului de încercare, el este reabilitat de drept, iar dacă nu le respectă, măsura suspendării se revocă și se va proceda la executarea efectivă a pedepsei.

Cu acest conținut, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei este denumită, uneori, în teoria dreptului penal, suspendare simplă, spre a o deosebi de așa-numita suspendare cu punere la încercare și de suspendarea condamnării, denumită și condamnare condiționată.

Cu privire la natura juridică a suspendării condiționate a executării pedepsei, în literatura de specialitate, au fost adoptate puncte de vedere diferite.

Potrivit unei opinii, suspendarea condiționată a executării pedepsei este o pedeapsă sui generis, o specie de pedeapsă aparte. Chiar mai mult, unii autori și uneori instanțe judecătorești au fixat și locul pe care suspendarea condiționată îl ocupă în ierarhia pedepselor.

Astfel, pedeapsa închisorii aplicată cu suspendarea condiționată a executării era considerată mai ușoară decât aceeași pedeapsă aplicată fără suspendarea condiționată a executării, chiar dacă aceasta din urmă este de o durată mai mică și în același timp mai gravă decât munca corecțională fără privațiune de libertate. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, sub aspectul esenței, funcțiilor și scopului său, suspendarea condiționată a executării pedepsei nu se deosebește de pedepsele propriu-zise: ea constrânge, pentru că, în tot cursul termenului de încercare, condamnatul este supus unei anumite constrângeri, se simte amenințat de o privațiune de libertate ori de plata unei amenzi; ea intimidează și reeducă, pentru că, aflându-se sub amenințarea acestor consecințe speciale, condamnatul este determinat la un autocontrol deosebit în ceea ce privește respectarea legii penale și, până la urmă, se obișnuiește să nu o încalce, să respecte regulile de conviețuire socială; ea are efect de prevenire nu numai specială, dar și generală, întrucât alte persoane, văzând amenințarea sub care trăiește cel condamnat, precum și consecințele, mai grave, pe care el va fi ținut să le suporte, în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni, se vor abține, la rândul lor, de la comiterea unor fapte penale.

Această opinie este criticabilă. Categoriile de pedepse, ca și categoriile diferitelor măsuri de constrângere prevăzute de legea penală, pot fi restrânse sau lărgite numai prin voința legiuitorului. Instanța judecătorească stabilește măsura cea mai adecvată într-o cauză dată, cu fixarea duratei sau a altor elemente care o caracterizează, în conformitate cu dispozițiile expres prevăzute de legea penală.

În anumite legislații penale această instituție este reglementată ca sancțiune de sine stătătoare. Spre exemplu, codul penal suedez din 1965, în cap. I, art. 3, prevede ca sancțiuni, pe lângă închisoare, amendă, suspendarea sau destituirea dintr-o funcție care comportă o răspundere oficială etc., și condamnarea condiționată, ce constă în amânarea pronunțării pedepsei pentru un anumit termen, fără supunerea la probă, precum și sistemul de probă. Acest exemplu însă nu face decât să confirme punctul de vedere conform căruia suspendarea condiționată a executării pedepsei poate constitui un gen distinct de pedeapsă numai atunci când legea penală o prevede ca atare.

Potrivit unei alte opinii, suspendarea condiționată a executării pedepsei constituie un mod special de executare a acestei măsuri de constrângere, punct de vedere ce nu poate fi primit, întrucât constrângerea pe care o implică suspendarea condiționată nu rezultă din chiar executarea pedepsei, care, în fapt, nu are loc, ci din obligația impusă celui condamnat de a avea un anumit comportament, în conformitate cu exigențele legii penale, pe tot parcursul termenului de încercare. Acceptarea acestei opinii ar putea duce la situația ca, în cazul în care condamnatul, a cărui pedeapsă a fost suspendată condiționat, săvârșește o nouă infracțiune sau există un motiv de revocare sau de anulare a suspendării, instanța să fie obligată să constate că pedeapsa a fost executată în întregime sau în parte, după cum expirase sau nu termenul de încercare la data când s-a pronunțat hotărârea de revocare sau de anulare. O asemenea soluție ar fi însă contrară dispozițiilor legale care reglementează alte efecte în cazul revocării sau anulării suspendării condiționate a executării pedepsei.

Alți autori consideră suspendarea condiționată o măsură de siguranță sau o măsură de apărare socială, arătându-se că aceasta nu are drept scop intimidarea altor persoane sau cauzarea unor suferințe făptuitorului. În această opinie, suspendarea condiționată apare ca un ”tratament criminologic” destinat readaptării infractorului la viața socială.

Legislația penală română reglementează, ca și celelalte legislații penale, pe lângă pedepse și măsuri de siguranță, acestea prezentând atât trăsături comune cât și unele caracteristici distincte, care deosebesc radical măsurile de siguranță de pedepse. A identifica instituția suspendării condiționate cu măsurile de siguranță înseamnă a lua în considerare numai trăsăturile comune ale acestor doua categorii de măsuri și a ignora caracteristicile pedepsei care subzistă și în cazul în care executarea acesteia a fost suspendată condiționat.

Există și autori care văd în suspendarea condiționată a executării pedepsei o formă specială de amânare a executării pedepsei, opinie care însă nu poate fi primită, întrucât amânarea executării presupune executarea sancțiunii pronunțate, chiar dacă cu o anumită întârziere, în vreme ce în cazul suspendării condiționate executarea pedepsei va avea loc numai în cazul revocării acestei măsuri, ca urmare a neîndeplinirii unor condiții.

În sfârșit, s-a exprimat și opinia potrivit căreia suspendarea condiționată a executării pedepsei ar reprezenta un mod special de prescripție a executării pedepsei, o pedeapsă morală ș. a.

Opiniile enunțate nu reușesc însă să exprime just natura juridică a acestei instituții de drept penal, esența ei, ele fie absolutizând numai o latură a ei, fie atribuindu-i elemente străine.

În concepția Codului nostru penal, care o reglementează în Capitolul V, intitulat ”Individualizarea pedepselor”, din Titlul III al Părții generale, suspendarea condiționată a executării pedepsei este un mijloc de individualizare a pedepsei.

Ea apare ca o ”instituție complementară menită să întregească posibilitățile pe care legea le dă instanței judecătorești pentru realizarea individualizării pedepsei”, prin aceasta înscriindu-se în categoria mijloacelor de individualizare, cu toate că nu privește determinarea felului și cuantumului pedepsei, ci doar executarea acesteia.

Fără a fi o pedeapsă de sine stătătoare, de altfel codul nici nu o include în sistemul pedepselor, suspendării condiționate i se recunoaște însă, în literatura juridică, caracterul de substitutiv de pedeapsă, cu atribute coercitive.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei este actul instanței de judecată care, după ce determină pedeapsa ce urmează să fie aplicată făptuitorului, continuând operația de individualizare a pedepsei cu privire la executarea acesteia și ajungând la concluzia că, pentru realizarea scopului pedepsei, nu este necesară executarea efectivă a acesteia, dispune suspendarea executării ei pe un termen de încercare.

În cadrul acestei instituții, instanța sesizată, după ce realizează individualizarea pedepsei prin determinarea concretă a acesteia pe baza criteriilor generale de individualizare, completează acest rezultat printr-un act de individualizare a executării pedepsei.

Prin acest act, constând în suspendarea executării pedepsei, instanța pune pe cel condamnat în situația de ”condamnat cu executarea pedepsei condiționat suspendată”. Fiind consecința unei condamnări, această situație păstrează caracterul de măsură coercitivă penală, caracterul coercitiv constând în obligația impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare și de a se abține de la săvârșirea unei noi infracțiuni.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei apare și ca o măsură de a cărei îndeplinire este condiționată stingerea pedepsei, o măsură ce funcționează ca un mijloc de stingere a pedepsei, întrucât pedeapsa va fi considerată, dacă condamnatul respectă condițiile impuse, ca și cum a fost executată.

În concluzie, suspendarea condiționată a executării pedepsei are caracterul juridic de mijloc de individualizare a executării pedepsei și funcționează ca o măsură judiciară de a cărei respectare depinde stingerea executării.

Această instituție reprezintă o măsură de politică penală care se bazează pe încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului fără executarea efectivă a pedepsei și pe punerea lui la încercare în acest scop, evitându-se în acest fel neajunsurile pe care le atrage după sine privațiunea de libertate: ruperea condamnatului de familie și de modul de viață obișnuit, contactul cu infractori recidiviști periculoși, care l-ar putea antrena în continuare pe calea infracțiunii. Sunt de asemenea evitate cheltuielile pe care le implică executarea pedepsei în penitenciar.

II CONDIȚII DE ACORDARE A SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI

Condiții cu privire la pedeapsa aplicată

Instanța de judecată poate să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în articolul 81 Cod penal, care se referă la natura și mărimea pedepselor a căror executare poate fi suspendată condiționat, infracțiunile în cazul cărora această măsură nu poate fi dispusă, la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, persoana condamnatului, precum și convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea efectivă a pedepsei în cazul dat.

Potrivit art. 81 alin. 1 lit. a suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, indiferent de cuantumul acesteia. S-a considerat că oricât de mare ar fi pedeapsa amenzii aplicate, scopul acesteia poate fi realizat și fără executarea sa efectivă, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege. Prin Legea nr. 104/1992 limita pedepsei închisorii a fost ridicată de la 2 la 3 ani, cu scopul de a se mări câmpul de incidență al acestei măsuri, luându-se în considerare și faptul că s-a restrâns sfera de incidență a unui alt substitutiv al pedepsei închisorii, care este executarea pedepsei la locul de muncă.

Dispoziția legală referindu-se la ”pedeapsa aplicată”, atunci când se examinează posibilitatea suspendării condiționate a executării, trebuie avută în vedere pedeapsa în întregul ei, așa cum a fost pronunțată prin hotărâre de condamnare, iar nu fracțiunea de pedeapsă rămasă neexecutată după deducerea duratei deținerii preventive ori în urma unei grațieri parțiale sau în cazul admiterii unui recurs extraordinar după ce s-a scăzut timpul executat din pedeapsă. În caz contrar, dacă s-ar admite că este posibil să se suspende condiționat doar o parte din pedeapsă, și anume acea parte care nu a fost executată, s-ar ajunge la situația ca, la expirarea termenului de încercare, condamnatul să nu fie reabilitat pentru întreaga condamnare, ceea ce nu se poate concepe.

De asemenea, fiind vorba de pedeapsa stabilită de instanță și nu de pedeapsa prevăzută de lege, aplicarea suspendării este în principiu posibilă indiferent de gravitatea pedepsei prevăzute de lege.

Condiția obiectivă privitoare la durata maximă a pedepsei închisorii, stabilită de instanță, constituie o garanție pentru realizarea scopului pedepsei, prin raționala aplicare a suspendării executării și o garanție a respectului legalității în folosirea acestei instituții.

Codul penal în vigoare nu mai face diferențierea, existentă în trecut, între infracțiunile contra avutului obștesc și celelalte infracțiuni. Vechea reglementare arăta că suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi dispusă, în cazul infracțiunilor contra avutului obștesc, numai dacă pedeapsa este închisoarea de cel mult un an. Textul nu se referea și la amendă deoarece, în cazul acestor infracțiuni pedepsite întotdeauna numai cu închisoarea , prin recunoașterea circumstanțelor atenuante, potrivit art. 76 alin. 2 Cod penal, nu se putea aplica pedeapsa amenzii. Față de actualele reglementări constituționale, care prevăd ocrotirea proprietății în mod egal, indiferent de titular, acest regim diferențiat nu se mai justifică.

Când pedeapsa stabilită de instanță este amenda, nu interesează dacă aceasta a fost stabilită prin schimbarea pedepsei închisorii, ca efect al circumstanțelor atenuante, sau dacă pedeapsa prevăzută de lege era amenda ori amenda alternativ cu închisoarea.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa rezultantă este închisoarea de cel mult 2 ani și sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de art. 81 Cod penal. În această situație legiuitorul a fost mai prevăzător, reducând limita pedepsei a cărei executare poate fi suspendată condiționat, având în vedere pericolul social mai mare al faptelor și periculozitatea sporită a făptuitorului.

Dacă pentru concursul de infracțiuni s-a aplicat amenda ca pedeapsă rezultantă, atunci limitele amenzii nu interesează, putându-se dispune suspendarea condiționată a executării indiferent de cuantumul amenzii aplicate.

Atunci când infracțiunile în concurs au fost sancționate cu pedepse diferite una sau unele cu închisoarea, iar alta sau altele cu amendă , instanța, aplicând pedeapsa, poate dispune ca cel condamnat să execute, pe lângă pedeapsa închisorii, și o amendă, ce fusese stabilită pentru o infracțiune concurentă. În această situație, dacă pedeapsa închisorii nu depășește limita maximă de 2 ani, suspendarea condiționată a executării va putea fi acordată, pentru ambele pedepse, fără a se putea susține că prin adăugarea amenzii la pedeapsa privativă de libertate s-a depășit limita prevăzută de art. 81 alin. 2. Soluția decurge chiar din textul legii, care se referă numai la pedeapsa închisorii.

În cazul concursului de infracțiuni se pune problema dacă suspendarea condiționată a executării pedepsei se aplică pedepsei globale ori pedepselor individuale și, deci, dacă ea poate fi pronunțată chiar și numai pentru una dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente. Art. 81 alin. 2 face referire la ”pedeapsa aplicată”. Cum în sensul art. 34 Cod penal, care reglementează modul de sancționare a concursului de infracțiuni, expresiile ”pedeapsă stabilită” și ”pedeapsă aplicată” au semnificații deosebite prima desemnând pedeapsa fixată de instanță pentru fiecare infracțiune din cadrul concursului în parte, iar cea de-a doua pedeapsa globală, la care s-a ajuns prin aplicarea cumulului juridic , rezultă că ceea ce se suspendă condiționat este pedeapsa unică aferentă întregului concurs iar nu pedepsele individuale stabilite pentru fiecare dintre infracțiunile concurente. Prin urmare, nu se va putea suspenda condiționat executarea numai a uneia dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile aflate în concurs. Art. 81 va opera față de toate aceste pedepse, a căror expresie de ansamblu este pedeapsa globală, ori nu va opera față de nici una dintre ele. O asemenea concluzie s-ar impune chiar și în lipsa unor dispoziții legale. Condiția esențială a suspendării este aptitudinea subiectivă a infractorului de a se îndrepta prin autoreeducare, îndeplinirea ei deducându-se dintr-un complex de date, situații și însușiri personale, care duc la formarea convingerii instanței că scopul pedepsei poate fi realizat chiar fără executarea efectivă a acesteia.

Or logic nu se poate concepe ca referitor la una din pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente să existe premisele suspendării, având în vedere perspectivele reeducării infractorului, iar privitor la celelalte pedepse să nu existe aceleași premise, deși autorul infracțiunilor este identic.

În situația în care infracțiunile în concurs au fost judecate separat, de aceeași instanță sau de instanțe deosebite, nefiind cunoscută existența concursului, și dacă pentru una sau unele dintre pedepsele stabilite s-a dispus suspendarea condiționată a executării, iar pentru cealaltă sau celelalte pedepse nu s-a luat această măsură, datorită motivelor arătate mai sus, nu se va putea proceda, conform art. 36 Cod penal, la contopirea pedepselor a căror executare a fost suspendată condiționat cu pedepsele supuse unei executări imediate. În acest caz, trebuie să se înlăture mai întâi măsura suspendării, în cadrul procedurii prevăzute în art. 449 Cod penal, iar apoi să se efectueze contopirea pedepselor, urmând ca după aplicarea pedepsei globale, instanța să aprecieze dacă este sau nu cazul să suspende condiționat executarea acestei pedepse.

În legătură cu posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei globale, în ipoteza în care infractorul condamnat definitiv la o pedeapsă executabilă este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, au fost exprimate opinii diferite în literatura de specialitate.

În speță, pentru una din infracțiunile concurente și înainte de judecarea celei de-a doua inculpatul a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă pecuniară. Ulterior, pentru cea de a doua infracțiune concurentă, judecată separat, i se stabilește inculpatului o pedeapsă privativă de libertate, de un an închisoare. Conform art. 36 al. 1 Cod penal, instanța contopește cele două pedepse, iar în baza art. 34 lit. d Cod penal aplică pedeapsa de un an închisoare, a cărei executare o suspendă condiționat.

Astfel, într-o opinie s-a arătat că instanța a greșit prin suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, întrucât, atunci când o pedeapsă individuală rămâne definitivă și intră în puterea lucrului judecat, ea nu poate fi modificată în natura, cuantumul și caracterul ei executabil cu ocazia contopirii ei cu altă pedeapsă în condițiile art. 36 al. 1 Cod penal. Așa fiind, din moment ce pentru pedeapsa amenzii, pronunțată anterior prin hotărâre rămasă definitivă, nu s-a dispus suspendarea condiționată a executării, nu se putea dispune nici suspendarea condiționată a executării pedepsei globale.

De asemenea, se arată că, prin modul cum a procedat instanța, s-a creat o situație mai favorabilă inculpatului, deoarece, dacă nu ar fi comis cea de a doua infracțiune, ar fi trebuit să execute efectiv pedeapsa amenzii. Or, comiterea a două sau mai multe infracțiuni concurente nu poate crea infractorului o situație mai favorabilă decât dacă ar fi comis o singură infracțiune.

În aceeași opinie se susține că instanța care a judecat cea de-a doua infracțiune concurentă putea să tragă concluzia că scopul pedepsei stabilite pentru aceasta poate fi atins și fără executarea efectivă și să dispună suspendarea condiționată a executării ei, în această situație nemaiputând aplica prevederile art. 36 alin.1, întrucât contopirea operează numai cu privire la pedepsele executabile3.

Într-o altă opinie, se reține în primul rând că instanța a aplicat corect prevederile legale cu privire la contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente, atunci când în contopire intră o pedeapsă aplicată pentru o infracțiune concurentă anterioară , definitiv judecată. Din prevederile art. 36 nu rezultă că, în cazul contopirii unei pedepse definitiv judecate, aplicată pentru o infracțiune concurentă, ar exista o situație specială și că instanța care contopește pedepsele ar trebui să țină seama de autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa rămasă definitivă. Nici în art. 81 alin. 2 nu este prevăzută o asemenea limitare, de unde rezultă că suspendarea executării pedepsei este posibilă indiferent dacă contopirea pedepselor s-a făcut în baza art. 34 ori 36 Cod penal. Astfel, opinia critică enunțată anterior ar trebui să vizeze nu pe judecători ci pe legiuitor.

În speța dată pedeapsa pecuniară a fost absorbită total în pedeapsa închisorii, instanța dispunând să se execute numai pedeapsa cu închisoarea în baza art. 34 lit. c Cod penal. Dacă este posibil, așadar, ca o pedeapsă pronunțată prin hotărâre definitivă să nu se mai execute deloc, fiind absorbită integral într-o altă pedeapsă mai gravă, cu atât mai mult ar fi posibil ca această pedeapsă să fie suspendată condițional, dacă a devenit o pedeapsă rezultantă a unui concurs de infracțiuni.

În același sens sunt și prevederile art. 449 Cod de procedură penală care permit să se modifice pedeapsa definitivă, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența anumitor situații, printre care și concursul de infracțiuni.

O altă problemă care se pune este aceea de a ști ce se întâmplă în situația în care pentru una din pedepsele aferente infracțiunilor în concurs, care împiedică aplicarea art. 81 Cod penal, a intervenit anterior condamnării definitive o cauză de stingere a executării.

Astfel, spre exemplu, inculpatul, trimis în judecată pentru două infracțiuni concurente, este condamnat pentru una din ele la o pedeapsă între 2 și 3 ani închisoare, dar înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, acea infracțiune a fost dezincriminată, sau amnistiată, ori pedeapsa respectivă a fost grațiată, necondiționat sau condiționat. Într-o altă ipoteză, dezincriminarea, amnistia sau grațierea și-au produs efectele nu asupra pedepsei celei mai grele, ci asupra celeilalte, care se înscrie în limitele prevăzute în art. 81.

Se pune întrebarea dacă, în asemenea situații, se va putea sau nu dispune suspendarea condiționată a acelei pedepse care nu a fost stinsă prin dezincriminare, amnistie sau grațiere.

Având în vedere că dezincriminarea înlătură caracterul penal al faptei, iar amnistia înlătură răspunderea penală, dacă pedeapsa stabilită pentru cealaltă infracțiune concurentă, cu privire la care nu a operat nici o cauză de stingere, se înscrie în limitele prevăzute de art. 81 alin. 1 lit. a sau alin. 2 Cod penal, nu există nici un impediment în calea suspendării executării acestei pedepse.

În ceea ce privește grațierea însă, soluția este diferită. Rațiunea dispoziției legale care limitează posibilitatea de a suspenda condiționat executarea la pedepsele ce nu depășesc o anumită limită maximă constă în faptul că săvârșirea unei infracțiuni grave, pentru care s-a aplicat o pedeapsă grea, pune în lumină o stare de periculozitate a infractorului care face ca, în asemenea cazuri, măsura la care se referă art. 81 Cod penal să fie nu numai ineficace, dar și primejdioasă pentru societate. În cazul concursului de infracțiuni starea de periculozitate a infractorului este mai accentuată, tendințele sale de a încălca legea concretizându-se în săvârșirea mai multor fapte penale. Grațierea nu înlătură caracterul penal al faptei pentru care s-a stabilit pedeapsa grațiată, nu desființează concursul de infracțiuni, nu șterge condamnarea. Singurul său efect constă în neexecutarea pedepsei, ansamblul infracțiunilor concurente păstrându-și gradul de pericol social inițial.

Concluzia este aceeași indiferent de caracterul necondiționat sau condiționat al grațierii. Nici cu privire la grațierea anticipată nu se poate ajunge la o altă soluție.

Pe de altă parte, nu s-ar putea considera că grațierea condiționată lipsește de obiect măsura suspendării deoarece, într-o ordine firească, impusă de natura celor două instituții, mai întâi se face aplicarea art. 81 Cod penal și doar ulterior se aplică, dacă este cazul, dispozițiile legale referitoare la grațiere.

Infracțiunile pentru care nu poate fi dispusă suspendarea

Prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal a fost introdus în textul art. 81 un alineat nou, în care se prevede că suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, viol și tortură. Prin această prevedere legiuitorul a dorit să excludă de la beneficiul suspendării condiționate pe infractorii care au săvârșit infracțiuni intenționate grave, oricare ar fi natura acestora, sau infracțiunile de violență menționate. Cele trei infracțiuni au fost prevăzute în mod explicit deoarece pedeapsa pe care legea o prevede, cel puțin pentru unele din variantele lor, nu depășește 12 ani, pentru a intra în primul caz de excludere. Prin introducerea acestei dispoziții s-a dorit să se evite riscul la care s-ar expune societatea prin lăsarea în libertate și fără supraveghere a infractorilor periculoși.

O altă condiție legată de consecințele infracțiunii privea obligativitatea reparării integrale a pagubei cauzate până la pronunțarea hotărârii. Această condiție era îndeplinită și atunci când plata despăgubirii era garantată de o societate de asigurare. Dispozițiile art. 81 alin. 4 Cod penal, care reglementează obligativitatea reparării prejudiciului, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 463/1997.

În reglementarea anterioară instanța putea dispune luarea măsurii numai dacă era vorba de ”o pagubă adusă avutului obștesc”, ceea ce, în lumina noilor dispoziții ale Constituției din 1991, care desființează regimul special de protecție de care se bucura ”avutul obștesc”, apare ca inacceptabil.

Având în vedere complexitatea acestei condiții și numeroasele probleme pe care le-a generat în practică, o vom analiza pe larg în cadrul unei secțiuni distincte a capitolului de față.

Condiții cu privire la persoana infractorului

În cadrul condițiilor suspendării, persoana condamnatului interesează sub raportul periculozității sale, care decurge, în primul rând, din faptă și din împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, iar, în al doilea rând, din antecedentele sale penale.

a) Potrivit art. 81 alin. 1 lit. b Cod penal, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei numai dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul în care condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38. Cu alte cuvinte, infractorul trebuie să nu mai fi suferit anterior o condamnare care poate constitui, potrivit legii, primul termen al unei recidive mari.

Față de vechea reglementare, care nu stabilea nici o limită superioară a pedepsei închisorii, noul text de lege apare ca o lege penală mai favorabilă și își are justificarea în considerente de politică penală, dorindu-se o extindere a aplicabilității instituției la un număr mai mare de infractori care au săvârșit în trecut infracțiuni ușoare. Dacă infractorul a mai fost anterior condamnat la pedeapsa amenzii, o astfel de condamnare nu se ia în considerare și beneficiul suspendării va putea fi acordat.

Rațiunea acestei condiții rezidă în faptul că o condamnare anterioară la o pedeapsă privativă de libertate, pentru o infracțiune de o anumită gravitate, poate fi un semn de incorigibilitate și, prin urmare, poate pune sub semnul îndoielii posibilitatea reeducării infractorului fără executarea efectivă a pedepsei.

Condiția pe care o examinăm nu are un caracter absolut. Suspendarea este posibilă, chiar în condițiile existenței unei alte condamnări, dacă, potrivit art. 38 Cod penal, acea condamnare nu se ia în considerare la stabilirea stării de recidivă. Este vorba de situațiile în care condamnarea anterioară privește o infracțiune săvârșită în timpul minorității sau din culpă, infracțiunile amnistiate, faptele dezincriminate sau când, în ceea ce privește condamnarea respectivă, a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. O condamnare anterioară cu suspendarea executării pedepsei, al cărei termen de încercare s-a împlinit fără să fi intervenit vreo cauză de revocare, sau o condamnare la pedeapsa închisorii care a fost executată într-o unitate militară disciplinată nu constituie, prin urmare, un antecedent penal de natură să împiedice aplicarea art. 81 Cod penal, întrucât în ambele cazuri a intervenit reabilitarea de drept.

Pentru ca pedeapsa anterioară să constituie o cauză de neaplicare a dispozițiilor art. 81 Cod penal, trebuie ca ea să fi fost definitivă la data săvârșirii infracțiunii ulterioare. În caz contrar ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni și existența concursului nu împiedică, în principiu, suspendarea. Situația este aceeași indiferent dacă pedeapsa anterioară a fost pronunțată în țară sau în străinătate și indiferent dacă a fost executată sau nu. Atunci când hotărârea de condamnare a fost pronunțată în străinătate, este nevoie ca pedeapsa respectivă să se refere la o faptă prevăzută și de legea română, iar hotărârea de condamnare să fi fost recunoscută potrivit dispozițiilor legale.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi aplicată infractorilor majori sau minori, civili sau militari. Cu privire la suspendarea condiționată a pedepsei aplicate unui militar în termen însă practica judiciară nu a fost constantă. Astfel, unele instanțe au statuat că, în condițiile prevăzute de art. 62. Cod penal (art. 1 din Decretul nr. 104 din 17 iulie 1951), un militar în termen care a săvârșit o infracțiune poate să fie condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei privative de libertate și, concomitent cu luarea acestei măsuri, condamnatul să execute pedeapsa într-o unitate militară disciplinară. Alte instanțe au considerat că cele două măsuri nu pot coexista, ele putând fi aplicate alternativ.

Așa cum rezultă din art. 1 alin. 2 din Legea privind executarea pedepselor și din art. 62 Cod penal, deținerea unui militar în termen, care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, într-o unitate militară disciplinară, constituie un mod special de executare a pedepsei, care diferă, în ceea ce privește consecințele, de regimul comun de executare a pedepsei închisorii. Astfel, după executarea pedepsei sau după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

Prin urmare, există incompatibilitate între suspendarea condiționată a executării pedepsei și măsura executării într-o unitate militară disciplinară. Din moment ce instanța apreciază că pentru reeducarea celui condamnat, militar în termen, este necesară executarea pedepsei, nu se poate dispune concomitent și suspendarea condiționată a executării pedepsei, întrucât luarea acestei măsuri este în contradicție cu evaluarea inițială referitoare la mijloacele necesare pentru reeducarea condamnatului. De altfel, cele două instituții sunt neconciliabile și prin concept, una implicând executarea pedepsei aplicate, în vreme ce esența celeilalte constă, dimpotrivă, în neexecutarea sancțiunii pronunțate de instanță.

O altă excepție de la condiția pe care o analizăm este reglementată în art. 83 alin. 3 Cod penal. Potrivit acestei dispoziții, dacă ulterior unei condamnări la pedeapsa închisorii, pentru care s-a dispus suspendarea condiționată a executării, cel condamnat săvârșește, în cursul termenului de încercare, o infracțiune din culpă, instanța poate suspenda condiționat și executarea pedepsei ce s-a aplicat pentru această din urmă infracțiune, deși cu privire la condamnarea anterioară n-a intervenit reabilitarea de drept.

Aplicarea în trecut a unei sancțiuni administrative, luarea unei măsuri de influențare obștească de către comisia de judecată sau o condamnare la pedeapsa amenzii nu constituie un antecedent penal care să împiedice suspendarea condiționată a executării pedepsei, prin simpla lor existență. Totuși, acestea pot influența aprecierea instanței cu privire la posibilitatea celui condamnat de a se îndrepta chiar fără executarea pedepsei, împiedicând, în mod indirect, aplicarea acestei măsuri.

Cea de a doua condiție cu privire la persoana infractorului se referă la convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia. Este o condiție legală prevăzută în art. 81 lit. c.

Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 81 alin. 1 lit. a și b nu creează pentru condamnat un drept la suspendarea condiționată a executării pedepsei, ci doar o vocație a acestuia. Înainte de a dispune luarea acestei măsuri, pe lângă celelalte condiții, mai este necesar ca instanța să-și formeze convingerea că infractorul va adopta o altă conduită, conformă cu ordinea de drept, chiar fără a executa pedeapsa.

Legea nu arată care sunt elementele ce trebuie să stea la baza formării unei asemenea convingeri, lăsând instanței cele mai largi posibilități în ceea ce privește depistarea și aprecierea semnificației lor.

Printr-o decizie de îndrumare mai veche, care și-a păstrat însă valoarea orientativă, Plenul Tribunalului Suprem a arătat că, pentru acordarea suspendării condiționate a executării, este necesar să se examineze în mod temeinic toate elementele, obiective și subiective, care și-ar putea aduce contribuția în acest sens. Altfel se va putea ajunge ”fie la lăsarea în libertate a unor persoane periculoase, care nefiind supuse unor măsuri efective de reeducare nu numai că nu se vor îndrepta, ci vor putea comite noi infracțiuni, fie la o privare inutilă de libertate”. Spre a nu greși, instanța trebuie să țină seama de toate datele privitoare la fapta săvârșită, împrejurările în care a fost comisă, precum și de datele care privesc personalitatea infractorului, întreaga sa conduită, înainte de săvârșirea faptei, în timpul judecății etc.

Asemenea date se vor referi la: vârstă, situația familială, atitudinea infractorului față de regulile de conviețuire socială, față de muncă, comportarea în familie și în societate, , poziția psihică și mijloacele folosite la săvârșirea infracțiunii, atitudinea față de victimă, dacă a încercat sau nu să repare paguba cauzată prin infracțiune, dacă regretă fapta săvârșită, dacă s-a autodenunțat, dacă a fost sincer în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești etc.

Astfel, trebuind să se pronunțe, în unele cauze concrete, asupra suspendării condiționate a executării pedepsei, Tribunalul Suprem a decis, spre exemplu, că folosirea unor mijloace viclene întocmirea unor liste de plată fictive, distrugeri și înlocuiri de acte fie pentru a comite, fie pentru a acoperi o delapidare, nu permite aprecierea că pe viitor conduita inculpatului va fi bună chiar fără executarea pedepsei. De asemenea, a hotărât că adoptarea unei poziții nesincere în cursul procesului, prin negarea săvârșirii faptei sau prin încercarea de a învinui de săvârșirea infracțiunii alte persoane, constituie o împrejurare de natură a evidenția lipsa unor garanții suficiente în sensul că, pentru îndreptarea făptuitorului, nu este necesar ca el să execute pedeapsa. La o concluzie asemănătoare s-a ajuns și datorită conduitei necorespunzătoare a unui inculpat, condamnat pentru trafic de influență, la locul de muncă și în societate, concretizată în îndeplinirea cu superficialitate a sarcinilor de serviciu și în săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală pentru care i s-a aplicat o sancțiune administrativă.

Elementele de fapt care stau la baza convingerii instanței că făptuitorul este apt a se îndrepta fără să execute pedeapsa uneori pot coincide cu cele reținute de instanță ca circumstanțe atenuante.

Suspendarea condiționată a executării și reducerea pedepsei ca efect al circumstanțelor atenuante fiind, ambele, mijloace de individualizare a pedepsei, nimic nu se opune, în principiu, ca aceleași date, împrejurări, stări sau situații să se afle la baza folosirii amândurora. Totuși, în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei se cere a fi îndeplinită o condiție specifică, și anume aptitudinea făptuitorului de a se îndrepta fără executarea pedepsei, care nu este cerută și pentru constatarea circumstanțelor atenuante.

În literatura juridică s-a arătat că, dacă instanța nu face deosebire între aceste două laturi ale individualizării pedepsei și consideră că ceea ce prezintă eficiență pentru constatarea circumstanțelor atenuante constituie în mod automat un temei și pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei, se ajunge la pronunțarea unor hotărâri nedrepte, la crearea unei opinii de impunitate a infractorilor și, în cele din urmă, la încurajarea săvârșirii de infracțiuni.

Având în vedere criteriile care stau la baza suspendării condiționate a executării pedepsei, este posibil ca, în situația în care la săvârșirea aceleiași infracțiuni au participat mai mulți infractori, această măsură să fie aplicată numai unuia sau unora dintre condamnați.

Potrivit art. 81 alin. ultim, instanța este obligată să-și motiveze hotărârea de suspendare a executării pedepsei, indicând precis acele împrejurări pe care s-a întemeiat convingerea ei. Motivarea măsurii dă posibilitatea instanței de control judiciar să verifice temeinicia acesteia. În practică s-a decis însă că omisiunea instanței de a motiva suspendarea nu constituie motiv de netemeinicie a hotărârii sau o încălcare esențială a legii, dacă din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal. Instanța nu este însă obligată să motiveze respingerea cererii de acordare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Obligativitatea reparării prejudiciului. Noțiunea de ”pagubă integral reparată până la pronunțarea hotărârii”

Așa cum am menționat, în cazul condamnării pentru o infracțiune prin care s-a produs o pagubă, instanța putea dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei numai dacă până la pronunțarea hotărârii paguba fusese integral reparată sau plata despăgubirii era garantată de o societate de asigurare. Codul penal de la 1968 nu pretindea o astfel de reparație decât în cazul infracțiunilor prin care se provocau pagube avutului obștesc. Prin infracțiuni prin care ”s-au produs pagube avutului obștesc” se înțelegeau atât cele cuprinse în Titlul IV Cod penal (infracțiuni contra avutului obștesc), cât și alte fapte prin care s-a cauzat un prejudiciu material în dauna proprietății socialiste, indiferent dacă o asemenea urmare se includea sau nu în mod obligatoriu în latura obiectivă a infracțiunii respective, ca de exemplu: abuzul în serviciu contra intereselor obștești, neglijența în serviciu, ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.

Această restrângere nejustificată a fost eliminată în urma modificării aduse instituției suspendării prin Legea nr. 104/1992.

De altfel, Constituția din 1991, instituind prin art. 41 principiul ocrotirii proprietății în mod egal, indiferent de titular, a desființat regimul special de protecție de care se bucura avutul obștesc.

Art. 81 alin. 5 Cod penal prevede că suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage și suspendarea executării obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Art. 84 Cod penal statuează că, dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit ”obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare”, instanța poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut putința de a îndeplini acele obligații.

Din examinarea acestor texte se constată că se face o diferențiere între ”paguba rezultată din infracțiune” și ”obligațiile civile” prevăzute în hotărârea de condamnare, situație care a generat cel puțin o nedumerire și anume: dacă suspendarea executării pedepsei se poate acorda numai dacă a fost reparată integral paguba produsă prin infracțiune sau, dimpotrivă, acordarea suspendării este condiționată și de achitarea altor despăgubiri civile, adică acele ”obligații civile prevăzute în hotărârea de condamnare”, la care se referă art. 81 alin. 5 și art. 84 Cod penal.

Într-o opinie se arăta că ideea care a stat la baza condiției prevăzute de art. 81 alin. 4 Cod penal a fost aceea a cooperării condamnatului la restabilirea situației anterioare. Îndeplinirea obligației civile de reparare a pagubei constituie un indiciu că infractorul manifestă dorința de a se îndrepta, acoperirea prejudiciului relevând regretarea faptei și hotărârea sa de a șterge urmele faptei. Deci, obligația de reparare a ”pagubei” are ca unic scop repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, așa încât ”repararea pagubei” la care se referă art. 81 alin. 4 privește persoana vătămată, iar ”obligațiile civile” mai cuprind și acoperirea cheltuielilor judiciare avansate de stat sau de părțile în proces.

Într-o altă opinie se consideră că cele două noțiuni, prejudiciul și obligațiile civile, sunt corelative: ”Delictul civil, ca să existe, presupune în mod necesar un prejudiciu. Fără pagubă nu poate lua naștere obligația de a despăgubi”. Astfel, prin obligații civile în sensul art. 84 Cod penal nu se pot înțelege decât obligațiile de dezdăunare care decurg din faptul ilicit generator de prejudicii care este infracțiunea, obligații stabilite prin rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.

În sfera obligațiilor civile la care se referă art. 84 Cod penal nu s-ar putea deci include, potrivit acestei opinii, obligațiile de plată a cheltuielilor judiciare ori a onorariului pentru expert sau apărătorul din oficiu, întrucât acestea nu sunt obligații civile.

În acest caz se pune întrebarea ce obligații civile mai pot exista dacă prejudiciul a fost integral reparat până la data pronunțării hotărârii.

Pentru ca o pagubă să poată fi supusă suspendării se cere ca aceasta să fie certă. Este cert prejudiciul actual precum și cel viitor dacă este determinat sau determinabil. În anumite cazuri, paguba poate fi certă în ceea ce privește existența sa, însă incertă în ceea ce privește întinderea sa.

De regulă, în astfel de situații, se acordă despăgubiri periodice al căror cuantum poate fi modificat ulterior în funcție de schimbarea situației da fapt avută în vedere la pronunțarea hotărârii. Or, în aceste cazuri, de vreme ce nu se cunoaște întinderea pagubei, nu se poate vorbi de o ”reparare integrală” a acesteia până la pronunțarea hotărârii de condamnare, astfel încât urmează a se dispune suspendarea dacă repararea privește paguba produsă până la momentul respectiv.

Astfel, în cazul vătămărilor corporale, rezultatul activității infracționale se poate amplifica în timp, determinând apariția unor noi prejudicii sau majorarea acestora. Aceste noi prejudicii având drept cauză aceeași faptă ilicită, pot fi recuperate pe calea acțiunii civile adresate instanței de judecată, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate anterior. Neexecutarea chiar cu rea-credință a acestor obligații civile stabilite printr-o altă hotărâre decât cea de condamnare nu poate avea ca efect revocarea suspendării condiționate, deși aceste obligații civile își au izvorul în același fapt generator de prejudiciu. Prevederile art. 84 Cod penal se referă expres la neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare și nu la orice obligații civile.

În opinia pe care o analizăm s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia revocarea suspendării executării pedepsei pentru neexecutarea obligațiilor civile decurgând din infracțiune trebuie să se poată dispune indiferent după cum obligațiile civile s-au stabilit prin hotărâre de condamnare sau printr-o altă hotărâre civilă.

În ceea ce privește noțiunea de ”pagubă”, în literatura juridică s-a considerat că paguba este reparată nu numai atunci când inculpatul i-a restituit părții civile bunul ori i-a plătit paguba cuvenită, ci și atunci când în fața refuzului părții civile de a primi bunul sau despăgubirea acesta pune bunul la dispoziția părții civile ori consemnează suma datorată drept despăgubire, urmându-se procedura instituită de art. 586 și urm. Codul de procedură civilă.

În al doilea rând, s-a arătat că în acele situații în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal nu se poate vorbi de o pagubă nereparată (în acest caz bunurile obținute din săvârșirea infracțiunii ori contravaloarea acestora, în cazul în care au fost înstrăinate, urmează a fi confiscate).

Pe de altă parte, repararea integrală a pagubei, în cazul executării prin echivalent, nu înseamnă plata sumei solicitate arbitrar de partea civilă, ci a sumei echivalente întinderii pagubei astfel cum aceasta rezultă din dovezi.

Repararea integrală a pagubei trebuie să se facă până la ”pronunțarea hotărârii”, textul referindu-se atât la hotărârile date în primă instanță, cât și la cele date în apel ori recurs, dacă aceste instanțe pronunță suspendarea condiționată a executării pedepsei. Astfel, în cazul în care inculpatul nu ar fi reparat paguba până la momentul pronunțării hotărârii de condamnare de către instanța de apel, spre exemplu, aceasta nu poate dispune legal suspendarea condiționată a executării pedepsei, hotărârea putând fi atacată cu recurs pentru nelegalitate.

În concluzie, termenul ”pronunțarea hotărârii” se referă la hotărârea prin care se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, indiferent dacă această măsură se ia de prima instanță, de instanța de apel ori de recurs sau de instanța care rejudecă fondul cauzei după casare.

Posibilitățile de plată ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente nu pot influența nici existența răspunderii civile, nici cuantumul despăgubirilor care trebuie să reprezinte echivalentul pagubei suferite de cel vătămat.

Atât literatura juridică cât și practica judiciară au statuat că în situația în care mai mulți inculpați au contribuit la producerea întregului prejudiciu, aceștia vor fi obligați solidar la acoperirea lui, iar în cazul în care producerea daunei se datorează unei culpe comune a autorului și a victimei, inclulpatul va fi obligat la despăgubiri reduse proporțional cu culpa sa.

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 4 Cod penal, autorul excepției considerând că prevederile legale în cauză condiționează accesul la măsura suspendării condiționate a executării pedepsei de plata integrală a despăgubirilor care urmează să fie stabilite tocmai prin hotărârea de suspendare, despăgubiri pe care inculpatul le-a contestat atât în ceea ce privește temeiul lor, cât și în ceea ce privește întinderea cuantumului pretins. Această condiționare înseamnă obligarea inculpatului la recunoașterea culpei penale care constituie temeiul răspunderii civile, iar nerecunoașterea culpei prin plata despăgubirilor civile, îl inlătură automat de la beneficiul acestei măsuri.

De asemenea, autorul excepției a arătat că rezultatul acestui fapt constă în obstrucționarea oricăror apărări pe latura civilă a cauzei, inculpatul fiind obligat la acceptarea necondiționată a pretențiilor părții vătămate, care pot fi neîntemeiate fie sub aspectul fundamentului juridic, fie sub acela al cuantumului lor. În final, s-a arătat că art. 81 alin. 4 vine în contradicție cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) și cu prevederile art. 24 din Constituție privitoare la garantarea dreptului la apărare.

Prin decizia nr. 463 din 13 noiembrie 1997 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 81 alin. 4 din Codul penal sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a arătat că prevederile art. 81 alin. 4, condiționând luarea unei măsuri de politică penală de soluționarea unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discriminare între cetățeni și vine în contradicție cu dispozițiile art. 4 alin. 2 și ale art. 16 din Constituție. Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care este îndreptățit din punctul de vedere al politicii penale și al dreptului penal, nu-i poate fi interzis pe criterii străine justiției penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului.

Curtea a evidențiat că această reglementare legală determină o discriminare pe criteriul averii.

Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate și care constituie obiectul acțiunii civile, alăturate acțiunii penale în cadrul procesului penal, se realizează pe baza regulilor de drept civil și nu poate influența răspunderea penală a autorului prejudiciului.

De asemenea, pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziția legală atacată, constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a creat ori nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată, ca preț al accesului la o măsură pretinsă de politică penală, la care este îndreptățit, este contrară și principiului consacrat în Constituție și în convenții internaționale, și anume dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea drepturilor și obligațiilor în cazul conflictului dedus justiției.

Considerăm argumentele Curții Constituționale întemeiate și suntem întru totul de acord cu ele.

4. Suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazuri speciale

Prin derogare de la reglementarea cu caracter general a suspendării condiționate a executării pedepsei, Codul penal prevede și unele cazuri speciale în care luarea acestei măsuri este obligatorie chiar fără îndeplinirea condițiilor arătate în art. art. 81 Cod penal, examinate anterior.

Un astfel de caz este reglementat de art. 869 alin. 4 Cod penal, conform căruia, dacă condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă și dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile cerute de art. 81 sau 861 Cod penal, ținând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă și de dispozițiile art. 72 Cod penal (referitoare la criteriile generale de individualizare a pedepselor).

Din modul de redactare al textului ar rezulta la prima vedere că suspendarea condiționată a executării pedepsei în acest caz ar fi numai facultativă pentru instanța de judecată.

Art. 869 alin. 4 a fost introdus în Codul penal prin Legea nr. 104/1992, anterior această problemă fiind reglementată de art. 865 alin. 3. Dispoziția de a se ține seama de împrejurările care au dus la incapacitatea de muncă și de criteriile generale de individualizare a pedepselor a fost preluată din vechiul text, în care se justifica prin aceea că anterior instanța de judecată putea să dispună, pe lângă suspendarea condiționată a executării pedepsei, și executarea pedepsei sau a restului de pedeapsă rămas neexecutat într-un loc de detenție, ceea ce noul text nu mai prevede.

În situația dată, menținerea în text a prevederii amintite s-ar putea justifica doar prin posibilitatea existentă în prezent pentru instanță de a opta între suspendarea condiționată obișnuită a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instituită prin Legea nr. 104/1992.

Prin art. IX din Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977, s-a prevăzut că instanța de judecată trebuie să dispună, din oficiu, cu privire la pedepsele cu obligare la muncă corecțională, care până la intrarea în vigoare a acestui act normativ nu au fost puse în executare sau nu au putut fi executate din motive neimputabile condamnaților, fie suspendarea condiționată a executării pedepselor respective, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 81 sau 861 Cod penal, fie înlocuirea lor cu pedeapsa amenzii.

Dispozițiile art. IX din Legea nr.104/1992 sunt tranzitorii și prevăd nu numai suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii, ci și înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa amenzii. Întrucât opțiunea pentru una sau alta din cele două modalități de reindividualizare urmează să se facă în funcție de durata pedepsei pronunțate, natura faptei și persoana făptuitorului, se ridică problema de a ști dacă instanța poate dispune înlocuirea pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii și atunci când condamnarea privește o infracțiune pentru care legea prevede numai pedeapsa închisorii și prin hotărârea de condamnare nu au fost reținute circumstanțe atenuante care ar fi îndreptățit instanța să pronunțe și pedeapsa amenzii. Considerăm că răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât numai cu privire la luarea măsurii suspendării s-a prevăzut expres în text că nu este necesară îndeplinirea condițiilor cerute de lege, nu și în ceea ce privește aplicarea pedepsei amenzii.

În concluzie, dacă la data pronunțării hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă n-a existat posibilitatea alegerii între pedeapsa închisorii și cea a amenzii, cu ocazia aplicării prevederilor art. IX din Legea nr. 104/1992 se poate dispune numai suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În afară de prevederile art. 81 sau art. 861, celelalte dispoziții legale privind suspendarea condiționată a executării pedepsei rămân aplicabile și în aceste situații speciale. Astfel, dacă condamnatul săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, măsura suspendării va trebui revocată, potrivit dispozițiilor art. 83 Cod penal.

Termenul de încercare se va socoti ca și în cazurile obișnuite, adică de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea a rămas definitivă și nu de la o altă dată, cum ar fi cea a intrării în vigoare a Legii nr. 104 sau data la care condamnatul și-a pierdut total capacitatea de muncă.

În practică s-a pus problema dacă dispozițiile tranzitorii ale art. IX sunt aplicabile în situația în care hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă s-a pronunțat mai înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, dar s-a definitivat la o dată ulterioară și pedeapsa nu a putut fi pusă în executare din motive neimputabile condamnatului.

Judecătoria Baia-Mare, prin sentința penală nr. 287/23 februarie 1993, a dat un răspuns afirmativ. În speță, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă prin sentința penală nr. 404 din 14 aprilie 1992 a aceleiași instanțe, hotărâre rămasă definitivă la 8 decembrie 1992, în urma respingerii recursului. După această dată s-a constatat că pedeapsa nu poate fi executată la locul de muncă, din motive neimputabile inculpatului.

Această soluție a fost considerată greșită, întrucât din modul de redactare a textului art. IX din Legea nr. 104/1992 rezultă cu claritate că sunt vizate numai pedepsele care nu s-au putut executa la locul de muncă până la data intrării în vigoare a acestei legi. Or, o hotărâre judecătorească este executabilă la o anumită dată numai dacă a rămas definitivă până la data respectivă.

Un alt caz special este reglementat în art. 305 Cod penal, care vizează infracțiunea de abandon de familie. Legea prevede că, dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile la care era ținut, instanța pronunță împotriva acestuia o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81 Cod penal. Revocarea suspendării, în acest caz, se va dispune numai dacă în cursul termenului de încercare condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie (art. 305 alin. ultim Cod penal). Rațiunea acestor dispoziții constă în dorința de a stimula la infractorii care își neglijează obligațiile familiale interesul de a intra în legalitate și de a asigura mai departe subzistența necesară persoanelor pe care au obligația legală de a le întreține.

În coliziunea dintre interesul aplicării unei pedepse exemplare celui care a încălcat legea și interesul de a asigura condițiile materiale pentru existența familiei, legiuitorul a optat pentru al doilea interes, acceptând să se creeze un regim de favoare sub aspectul sancțiunii penale cuvenite acestor infractori.

În cazul infracțiunii de abandon de familie suspendarea condiționată a executării pedepsei se dispune odată cu pronunțarea condamnării, în timp ce în celelalte cazuri această măsură intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deci în faza de executare a pedepsei, și are drept scop înlocuirea măsurii de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă, care, datorită unor cauze apărute, nu se mai poate realiza.

O situație specială se ivește atunci când infracțiunea de abandon de familie se află în concurs cu o altă infracțiune, iar în cursul judecății inculpatul care nu s-a împăcat cu persoana îndreptățită la întreținere își îndeplinește obligațiile. Se pune întrebarea dacă, în acest caz, suspendarea se pronunță în baza art. 81 Cod penal sau în baza art. 305 alin. 4 Cod penal. Fără îndoială că, fiind vorba de un concurs de infracțiuni, mai înainte de a se pune problema suspendării, care, de regulă, operează asupra pedepsei globale, instanța va trebui să contopească pedepsele stabilite conform art. 34 Cod penal, aplicând, eventual, un spor la pedeapsa cea mai grea. Ajunsă în această fază, instanța se poate afla în fața mai multor ipoteze.

Astfel, când inculpatul și-a îndeplinit obligația în timpul judecății și deci devin aplicabile, în mod automat, dispozițiile art. 305 alin. 4 Cod penal, iar instanța nu apreciază că este cazul să dispună suspendarea executării și pentru pedeapsa sau pedepsele pronunțate pentru infracțiunea sau infracțiunile concurente, se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru infracțiunea de abandon de familie, urmând a se executa numai pedepsele pronunțate pentru celelalte infracțiuni aflate în concurs. Plusul de pedeapsă aplicat se va exclude dacă în concurs sunt numai două infracțiuni, iar dacă concursul este alcătuit din mai multe infracțiuni, instanța va proceda la reconsiderarea sporului, pe care va putea să-l mențină, să-l reducă ori să-l înlăture.

Dacă condamnatul comite, în perioada de suspendare, o nouă infracțiune de abandon de familie, urmează să se revoce suspendarea și să se dispună executarea pedepsei ce fusese suspendată, inclusiv sporul de pedeapsă aplicat inițial, din care se va scădea timpul de executare a pedepsei pronunțate pentru infracțiunea pentru care nu s-a dispus suspendarea.

Dacă însă, după aplicarea pedepsei globale, instanța va aprecia că cel condamnat este susceptibil de reeducare chiar fără executarea pedepsei, se va dispune suspendarea condiționată a executării acestei pedepse, în baza normei cu caracter general din art. 81 Cod penal. În caz contrar, ar însemna să se aplice dispozițiile de excepție prevăzute de art. 305 alin. 4 și unei pedepse pronunțate pentru o altă infracțiune decât cea de abandon de familie, ceea ce este inadmisibil. S-a considerat totuși că, din moment ce cu privire la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de abandon de familie sunt întrunite și condițiile suspendării speciale prevăzute de art. 305 alin. 4 Cod penal, în dispozitivul hotărârii vor trebui menționate și prevederile acestui text, pe de o parte, pentru că ele prevăd o suspendare obligatorie, iar, pe de altă parte, pentru că acest aspect este generator de consecințe juridice atunci când s-ar pune problema revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a exprimat în literatura juridică și opinia, pe care o considerăm greșită, că, în asemenea situații, instanța ar trebui să facă aplicarea prevederilor art. 305 alin. 4 Cod penal și să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei pronunțate pentru infracțiunea de abandon de familie, fără să mai contopească pedepsele aplicate pentru infracțiunile aflate în concurs.

În practică s-a precizat, de asemenea, că în cazul abandonului de familie, nu numai revocarea, dar nici anularea suspendării nu se poate face potrivit prevederilor din art. 85 Cod penal.

Mergându-se pe aceeași linie a regimului de favoare creat celor vinovați de săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, s-a exprimat opinia că, dacă în termenul de încercare al unei grațieri condiționate condamnatul săvârșește o astfel de infracțiune, dar mai înainte de a fi condamnat pentru aceasta el își îndeplinește obligațiile, instanța va suspenda condiționat executarea pedepsei, fără a revoca grațierea condiționată a pedepsei anterioare.

Aspecte procesuale

A. Așa cum am menționat, suspendarea condiționată a executării pedepsei trebuie motivată (art. 81alin. ultim Cod penal). Aceasta înseamnă că instanța trebuie să arate, întemeindu-se pe probele administrate, temeiurile aprecierii sale în sensul că, pentru reeducarea făptuitorului, executarea efectivă a pedepsei nu este necesară.

Întrucât acest aspect a fost deja dezbătut, nu mai revenim asupra lui.

Potrivit art. 359 alin 1 Cod de procedură penală, în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, președintele instanței atrage atenția celui condamnat asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării. Dacă inculpatul nu este prezent și se apreciază că nu este necesară chemarea lui, instanța îi face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenția, în sensul celor de mai sus.

Potrivit art. 359 Cod de procedură penală alin. ultim, în toate cazurile în care s-a pronunțat condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, instanța de executare aduce aceasta la cunoștința unității unde condamnatul își desfășoară activitatea.

În baza art. 1101 Cod penal, odată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condițiile art. 110, instanța poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103, putând stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 863.

III TERMENUL DE ÎNCERCARE

Noțiunea și structura termenului de încercare

Suspendarea condiționată a executării pedepsei se acordă pe o anumită durată, care, așa cum se arată în art. 82 Cod penal, ”constituie termen de încercare pentru condamnat”. Termenul de încercare reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că scopul pedepsei a fost atins și fără executarea acesteia. Este o perioadă de verificare a conduitei condamnatului, spre a se vedea dacă încrederea ce i s-a acordat a fost sau nu îndreptățită și pentru a se constata, la expirarea lui, dacă cel condamnat poate beneficia de efectele definitive ale suspendării. Executarea sau neexecutarea, în cele din urmă, a pedepsei este în funcție de comportamentul condamnatului pe parcursul acestui termen, iar încercarea la care el este supus, prin aceea că i se cere să aibă o conduită conformă normelor de conviețuire socială, sub amenințarea executării pedepsei, contribuie la reeducarea lui.

Cu toate că termenul este denumit ”de încercare”, legea nu impune condamnatului obligații speciale. Acesta trebuie, desigur, să se abțină de la săvârșirea altor infracțiuni, să se supună eventualelor măsuri de siguranță și să execute, în limitele care îl privesc, dispozițiile civile cuprinse în hotărârea de condamnare, dar aceste obligații nu sunt legate de suspendarea condiționată a executării pedepsei, ci incumbă oricărui condamnat, indiferent dacă a beneficiat sau nu de o astfel de măsură.

Termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un termen fix de 2 ani. În cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda, termenul de încercare este de un an (art. 82 Cod penal).

Dacă cel condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei este un minor, potrivit art. 110 Cod penal, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de în cercare va fi de 6 luni.

Așa cum se poate observa, termenul de încercare poate fi de maximum 5 ani, având în vedere că durata maximă a închisorii care poate fi suspendată este de 3 ani. Cel mai scurt termen de încercare este de un an, când este suspendată condiționat executarea pedepsei amenzii pentru condamnatul major și de 6 luni în cazul condamnatului minor.

Corelația stabilită între durata termenului de încercare, pe de o parte, și felul pedepsei aplicate, precum și în cazul închisorii cuantumul acesteia, este firească. Având în vedere raportul dintre pedeapsa aplicată și periculozitatea persoanei infractorului, este normal ca un condamnat la o pedeapsă mai grea să fie supus unei verificări a conduitei sale pe o perioadă mai mare decât un condamnat la o pedeapsă comparativ mai ușoară.

Determinarea termenului de încercare, pentru fiecare caz în parte, în raport cu pedeapsa concretă aplicată, realizează ”individualizarea măsurii suspendării potrivit cu rezultatul obținut în operația de individualizare a pedepsei”.

Termenul de încercare, fiind stabilit de lege, nu poate fi lungit sau scurtat, nici direct, nici indirect, de către instanța de judecată.

Cu privire la termenul de încercare, unii autori sunt de părere că acesta nu poate fi mai mare decât durata pedepsei stabilite, deoarece, altfel, ar însemna că instanța a pronunțat împotriva condamnatului și o pedeapsă suplimentară neprevăzută de lege, întrucât pedeapsa privativă de libertate pronunțată sub condiție a expirat în cursul termenului de încercare. Acest punct de vedere își are însă izvorul în opinia potrivit cu care suspendarea condiționată a executării pedepsei este un gen distinct de pedeapsă sau un mod sui generis de executare a pedepsei.

Instituirea prin lege, în cazul infractorilor minori, a unui sistem relativ determinat cu privire la fixarea termenului de încercare, creează posibilitatea ca, în cazurile concrete, să se țină seama de particularitățile fiecărui infractor și ale fiecărei fapte săvârșite, să se asigure într-o mai mare măsură eficiența educativă a măsurii de suspendare condiționată a executării pedepsei decât în cazul în care termenul ar fi fost prestabilit, absolut determinat. La stabilirea termenului de încercare între minimul și maximul prevăzut de lege, instanța se conduce după aceleași criterii ca și la stabilirea pedepsei. În plus, instanța va ține seama și de gradul de certitudine pe care o are în ceea ce privește convingerea că pe viitor condamnatul se va îndrepta și fără executarea pedepsei.

Este posibil ca durata pedepsei aplicate să fie redusă ca urmare a unei grațieri. Această reducere operează și asupra termenului de încercare, care va fi redus corespunzător. Potrivit art. 120 alin. 2 Cod penal ”grațierea are efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțate de instanță se reduce în mod corespunzător”.

Astfel, dacă grațierea este totală, termenul de încercare este de 2 ani, iar dacă grațierea este parțială termenul de încercare se compune din intervalul de 2 ani, la care se adaugă partea din pedeapsă neafectată de grațiere.

În practica judiciară s-a statuat însă, în unele cazuri, că, întrucât prevederile art. 120 alin. 2 Cod penal au în vedere doar grațierea necondiționată, în situația în care este vorba de o grațiere condiționată, reducerea termenului de încercare nu operează automat din chiar momentul aplicării grațierii, ci numai la expirarea intervalului de timp constituind termenul de încercare prevăzut în actul de grațiere și numai dacă cel condamnat a respectat condiția necomiterii unei noi infracțiuni. Aceasta întrucât numai atunci grațierea se consideră definitivă și produce toate efectele.

Această soluție este împărtășită și în literatura juridică, susținându-se că în cazul grațierii condiționate efectul produs asupra suspendării condiționate constă într-adevăr în reducerea părții din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțate de instanță, dar că acest efect se produce ex tunc, adică în momentul în care pedeapsa grațiată va fi considerată executată, respectiv la expirarea intervalului de timp prevăzut în actul de clemență.

Grațierea condiționată reprezintă o nouă orientare în cadrul politicii penale a statului, instituită prin diferite acte normative de clemență, ulterior adoptării Codului penal în vigoare, prin care se impune, ca o condiție de existență, necesitatea de a nu se mai comite o nouă infracțiune intenționată în decurs de 3 ani. În cazul nerespectării acestei condiții, condamnatul va executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ulterioară, și pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea anterioară, ca urmare a aplicării grațierii.

În conformitate cu punctul de vedere ilustrat anterior, revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, ca și a grațierii condiționate, se poate face dacă cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune intenționată, la o dată când nu erau expirate nici unul din termenele de încercare (al suspendării condiționate și al grațierii condiționate).

În această situație, reabilitarea de drept ar interveni numai dacă condamnatul săvârșește noua infracțiune după expirarea termenului de încercare al suspendării condiționate, indiferent dacă a expirat sau nu și termenul de încercare al grațierii condiționate. În acest caz, beneficiul grațierii nu ar mai putea fi înlăturat pentru că a intervenit reabilitarea de drept și, deci, nu mai poate fi reținută nici starea de recidivă postcondamnatorie.

Tot astfel, dacă noua infracțiune este săvârșită după expirarea termenului de încercare al grațierii condiționate, dar mai înainte de expirarea termenului de încercare al suspendării condiționate nu se va mai revoca suspendarea condiționată, deoarece termenul său de încercare a fost scurtat potrivit art. 120 alin. 2 Cod penal ca efect al grațierii condiționate, grațiere devenită definitivă ca urmare a expirării propriului său termen de încercare.

În cazul în care obiectul procesului penal îl formează un concurs de infracțiuni, instanța va proceda mai întâi la aplicarea pedepsei rezultante, potrivit art. 34 Cod penal, iar apoi va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, urmând ca aplicarea grațierii să aibă loc după aceste două operațiuni. În aceste situații, la stabilirea termenului de încercare, astfel cum a fost redus datorită grațierii, trebuie să se țină seama de prevederile art. 120 alin. 2 Cod penal și de indicațiile date prin decizia de îndrumare nr. 5/1961 a Plenului Tribunalului Suprem referitoare la unele probleme privind contopirea proceselor. Potrivit îndrumărilor date prin această decizie, în cazul când prin efectul grațierii rămâne în ființă numai una dintre pedepsele contopite, sporul aplicat în baza art. 34 Cod penal nu mai are justificare și trebuie înlăturat, iar în cazul când se ajunge numai la reducerea numărului pedepselor supuse contopirii, rămânând însă cel puțin două dintre acestea, precum și în cazul când pedepsele au fost numai parțial reduse, sporul de pedeapsă poate să nu mai fie decât în parte justificat și el trebuie reapreciat. Or, înlăturarea sau reducerea sporului se va repercuta asupra pedepsei a cărei executare s-a suspendat și implicit asupra duratei termenului de încercare. Când toate pedepsele ce au fost stabilite pentru infracțiunile concurente sunt grațiate, durata termenului de încercare se reduce la intervalul de 2 ani.

Deducerea arestării preventive din durata pedepsei aplicate de instanța judecătorească nu împietează asupra duratei termenului de încercare.

Termenul de încercare, fiind de drept substanțial, conform art. 154 Cod penal se socotește împlinit cu o zi înainte de ziua corespunzătore datei de la care a început să curgă. El începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei și sfârșește în ultima zi a duratei sale.

2. Stabilirea termenului de încercare în caz de

succesiune a legilor penale

Una dintre problemele de drept care s-au pus în literatura juridică este de a ști dacă, în cazul intervenirii unei legi noi, înainte de expirarea termenului de încercare prevăzut de legea veche (legea nouă stabilind o altă durată a acestui termen), se poate vorbi de un conflict de legi în timp și, în caz afirmativ, dacă sunt incidente prevederile legale care consacră principiul aplicării legii mai favorabile.

Astfel, în Codul penal anterior suspendarea executării pedepselor era prevăzută în art. 65, termenul de încercare fiind de 3 ani plus durata pedepsei. Rezultă deci că actualul Cod penal conține dispoziții mai favorabile decât cele corespunzătoare din Codul penal anterior. Se pune întrebarea dacă, într-o asemenea succesiune de legi în timp, este sau nu incident principiul aplicării legii mai favorabile.

Codul penal, reglementând aplicarea legii penale în timp, consacră prin art. 10 regula activității acesteia, precizând că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.

În situațiile tranzitorii, adică în acele cazuri când o infracțiune este comisă sub imperiul unei legi penale, dar urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei are loc sub imperiul altei legi penale, Codul penal a adoptat și reglementat aplicarea legii penale mai favorabile (art. 13 alin. 1). Mai mult decât atât, s-a prevăzut aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile chiar în situația pedepselor definitive, atâta vreme cât acestea mai sunt în curs de executare.

Clarificarea problemei de față prezintă o deosebită utilitate practică, dat fiind că, în funcție de stabilirea corectă a duratei termenului de încercare, se rezolvă atât problema revocării unei asemenea măsuri cât și o serie de alte situații adiacente (privind reabilitarea, aplicarea decretelor de amnistie și grațiere).

În literatura juridică s-a exprimat opinia că atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării, apare o lege care prevede un termen de încercare mai redus, urmează să se țină seama de termenul de încercare așa cum a fost fixat, întrucât altfel s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat. O evidentă atenuare a opiniei menționate, fundamentată pe intangibilitatea hotărârii definitive care a dispus condamnarea, trebuie admisă în cazul unei succesiuni de legi penale, potrivit cărora, durata termenului de încercare ar fi aceeași, însă legea nouă ar prevedea pentru fapta penală săvârșită o pedeapsă privativă de libertate mai redusă decât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă.

S-ar putea susține că, în situația analizată, aplicarea legi mai favorabile, în cazul unor pedepse privative de libertate definitive, dar neexecutate încă, deși poate atrage și unele consecințe cu privire la termenul de încercare, aceasta nu ar fi însă o aplicare directă, ci pe cale de consecință, a principiului menționat.

Părerile exprimate în literatura juridică par să încline către ideea că aplicarea principiului legii mai favorabile, în situațiile vizate de art. 14 și 15 Cod penal, nu se poate limita strict numai la pedepse.

În lumina acestei opinii, și condițiile suspendării condiționate a executării pedepsei sunt supuse principiului legii mai favorabile.

Subliniindu-se că noul Cod penal prevede un termen de încercare mai scurt decât cel anterior, s-a arătat, de asemenea, pentru cazul când condamnarea cu suspendare s-a dat sub regimul legii vechi și termenul de încercare nu s-a împlinit la data punerii în vigoare a legii noi, că se aplică legea nouă, mai favorabilă, în sensul că termenul de încercare se reduce corespunzător, în conformitate cu prevederile noii legi.

Rațiunile care fac ca prevederile art. 13 să se aplice situațiilor care nu au caracter definitiv, justifică, pe cale de interpretare, aplicarea lor și în ipoteza unei condamnări cu suspendarea pedepsei închisorii, situație care se definitivează abia la împlinirea termenului de încercare.

Pe de altă parte, termenul de încercare mai scurt, prevăzut în legea nouă, implică ideea că, în condițiile social-politice existente la data adoptării noii legi, acest termen este suficient pentru a asigura reeducarea condamnatului.

Astfel, atunci când legea nouă prevede un termen de încercare mai scurt decât cel stabilit de legea din momentul condamnării, revocarea suspendării nu poate avea loc decât dacă cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune înăuntrul termenului de încercare, socotit în durata prevăzută de legea nouă, mai favorabilă.

IV EFECTELE SUSPENDĂRII

CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI

1. Efectele imediate (provizorii)

Suspendarea condiționată a executării pedepsei își produce efectele în două momente diferite. Unele efecte, cu caracter tranzitoriu, se produc în momentul în care hotărârea de condamnare, prin care s-a dispus suspendarea, a rămas definitivă. Ele ființează până la împlinirea termenului de încercare sau până la data când hotărârea de revocare sau anulare a intrat în puterea lucrului judecat, dacă suspendarea a fost revocată sau anulată.

O altă categorie de efecte finale sau definitive se produc în momentul împlinirii termenului de încercare și ele pun capăt pentru totdeauna răspunderii penale a făptuitorului în legătură cu infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea. În intervalul de timp pe care se întind efectele tranzitorii, pedeapsa nu poate fi socotită ca executată. Raportul juridic penal se stinge doar odată cu producerea efectelor finale ale suspendării.

Producerea efectelor finale, cu caracter definitiv, poate fi împiedicată de intervenirea unor cauze care desființează, înainte de expirarea termenului de încercare, măsura suspendării condiționate a executării pedepsei. Este vorba de revocare și anulare, care nu constituie efecte ale suspendării condiționate, ci cauze de împiedicare a producerii efectelor definitive.

Principalul efect imediat, dar provizoriu, al suspendării condiționate a executării pedepsei constă în faptul că, deși hotărârea de condamnare a rămas definitivă, nici una dintre pedepsele aplicate inculpatului nu este pusă în executare. Suspendarea privește executarea atât a pedepsei principale, cât și a eventualelor pedepse complimentare aplicate. Dacă condamnatul era arestat preventiv, el este pus în libertate în chiar momentul pronunțării hotărârii de suspendare. Astfel, s-a arătat că această eliberare a condamnatului trebuie să aibă loc imediat după pronunțarea hotărârii, fără să se aștepte rămânerea definitivă a acesteia, însă nu ca efect al suspendării executării pedepsei, ci ca o consecință logică a aprecierii instanței asupra persoanei infractorului, din care rezultă implicit lipsa de temei a deținerii preventive.

În ceea ce privește situația pedepsei accesorii, soluțiile date în practica judiciară sunt diferite. Astfel, unele instanțe, suspendând condiționat executarea pedepsei principale, nu au mai făcut o mențiune expresă privind suspendarea pedepsei accesorii, considerând-o implicit suspendată; altele, după ce au stabilit pedeapsa principală, au dispus interzicerea drepturilor prevăzute în art. 71 și 64 Cod penal, după care au dispus suspendarea executării pedepsei principale în baza art. 81 Cod penal și, totodată, a pedepsei accesorii; a treia categorie de instanțe, după ce au dispus suspendarea executării pedepsei conform art. 81 Cod penal, au dispus, pe perioada termenului de încercare, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71 raportat la art. 64 Cod penal; alte instanțe au interzis doar drepturile prevăzute la art. 64 lit. a-c.

Potrivit art. 71 Cod penal, pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 Cod penal: dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator.

În art. 71 alin. 2 se prevede că condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în aliniatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În opinia potrivit căreia, suspendându-se condiționat executarea pedepsei, nu se suspendă și pedeapsa accesorie se arată că, potrivit art. 71 Cod penal, condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, iar suspendarea condiționată a executării pedepsei implică o condamnare, astfel încât, dispunând această măsură, instanța va trebui să interzică efectiv inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 Cod penal.

În prezent, literatura și practica judiciară este unanimă în a afirma că suspendarea condiționată a executării pedepsei atrage de drept și suspendarea executării pedepsei accesorii. Argumentul hotărâtor este acela că, în măsura în care pedeapsa principală este suspendată condiționat, acest efect se va extinde și asupra pedepsei accesorii (accesoriul urmează soarta principalului). Raționamentul se deduce și din conținutul art. 71 Cod penal care leagă executarea pedepsei accesorii de executarea pedepsei principale și îi limitează aplicarea numai în cazul în care executarea are loc la locul de muncă, prin acordarea posibilității de a nu se interzice drepturile prevăzute în art. 64 lit. d și e Cod penal.

Pe de altă parte, art. 81 alin. 1 lit. c Cod penal prevede că suspendarea condiționată a executării pedepsei se va acorda dacă instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare; or, este evident că prin pedeapsă legiuitorul a înțeles nu numai pedeapsa principală, ci și pe cea accesorie.

Întrucât în cazul suspendării executării pedepsei principale se suspendă de drept și pedeapsa accesorie, nu mai este necesară o mențiune expresă în hotărârea de condamnare în acest sens.

Așa cum am arătat, condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Prin urmare, pedeapsa accesorie devine incidentă prin efectul legii (ope legis), indiferent dacă instanța o pronunță sau nu. De aceea nu este necesar ca instanța să dispună această pedeapsă (să o aplice). Este adevărat că, potrivit art. 357 alin. 3 Cod de procedură penală, ”când instanța pronunță pedeapsa închisorii … în hotărâre se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile prevăzute în art. 71 Cod penal”, dar aceasta nu înseamnă că instanța trebuie să aplice pedeapsa accesorie, ci numai că este obligată să menționeze în cuprinsul dispozitivului consecințele incidenței acestei pedepse. Dacă ar omite să facă o asemenea mențiune, lipsa ei n-ar putea atribui inculpatului exercițiul unor drepturi care îi sunt interzise prin lege.

De asemenea, art. 81 Cod penal nu distinge între pedeapsa principală, pedeapsa complimentară și pedeapsa accesorie, ceea ce înseamnă că le vizează pe toate.

În concluzie, o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar în cazul când s-a dispus suspendarea condiționată a executării, atrage de drept pedeapsa accesorie, însă, prin efectele suspendării, care se întind și asupra sa, ea nu se execută.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage însă suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. Măsurile de siguranță, având un caracter preventiv și urmărind preîntâmpinarea unor fapte antisociale, este firesc ca ele să fie menținute atâta timp cât durează starea de pericol pentru a cărei înlăturare au fost luate. Nu există, de altfel, nici o incompatibilitate logică între executarea măsurilor de siguranță și suspendarea condiționată a executării pedepsei. Temeiurile ce justifică aprecierea că cel condamnat va putea fi reeducat chiar fără executarea pedepsei pot fi uneori cu totul independente de starea de pericol care impune luarea și executarea măsurilor de siguranță, după cum, alteori, posibilitățile de îndreptare sunt intim legate de executarea măsurii de siguranță.

În ceea ce privește obligațiile civile, acestea trebuie îndeplinite, fiindcă suspendarea condiționată a executării pedepsei, ca măsură de politică penală, privește latura penală a cauzei, nu și latura civilă și nu poate aduce atingerea dreptului persoanei vătămate la repararea integrală și neîntârziată a pagubei suferite și la recuperarea cheltuielilor judiciare. Măsurile asigurătorii se mențin, de asemenea, întrucât suspendarea condiționată a executării pedepsei nu dă naștere nici unei consecințe sub aspect civil.

Pe toată durata termenului de încercare condamnatul este ținut să aibă o comportare bună, în sensul de a nu mai săvârși alte infracțiuni, sub amenințarea executării integrale atât a pedepsei a cărei executare este suspendată, cât și a pedepsei pentru noua infracțiune. De asemenea, condamnatul este obligat să-și achite obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

Legea noastră nu prevede vreo obligație specială în sarcina condamnatului cum ar fi, de exemplu, aceea de a fi încadrat în muncă.

În cazul condamnatului minor, odată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, se poate dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103, căruia îi revin obligațiile prevăzute de același articol. Această măsură nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu are ca efect neînscrierea în cazierul judiciar a respectivei condamnări.

2. Efecte definitive

La expirarea termenului de încercare, efectelor tranzitorii cu efect provizoriu li se substituie efectele finale, cu caracter definitiv. Aceste efecte constau în încetarea obligației de executare a pedepsei și în reabilitarea de drept a condamnatului. Producerea acestor efecte este subordonată îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: să fi expirat termenul de încercare, condamnatul să nu fi săvârșit între timp vreo infracțiune, suspendarea să nu fi fost anulată sau revocată pentru vreunul din motivele prevăzute de lege.

Săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare în principiu, cauză de revocare a suspendării nu împiedică în mod necesar producerea efectelor finale, întrucât există situații în care nu atrage revocarea suspendării, nici chiar atunci când s-a dat o hotărâre de condamnare (de exemplu, când pentru o infracțiune săvârșită din culpă, s-a pronunțat tot o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei – art. 83 alin. 3).

Comiterea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare, deși nu exclude întotdeauna producerea efectelor definitive ale suspendării, ține pe loc producerea acestor efecte, până la rămânerea definitivă a hotărârii ce urmează a se pronunța. Dacă hotărârea a fost dată și a rămas definitivă în cursul termenului de încercare și dacă soluția pronunțată nu a dus la revocarea suspendării, efectele finale se vor produce la expirarea acestui termen.

Dacă hotărârea, nesusceptibilă să atragă revocarea, a fost dată sau a intrat în puterea lucrului judecat după expirarea termenului de încercare, producerea efectelor finale va avea loc pe data când hotărârea respectivă a rămas definitivă, ele vor opera însă retroactiv, de la împlinirea termenului de încercare.

În concluzie, săvârșirea unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de încercare împiedică producerea efectelor definitive ale suspendării numai dacă ea a dus la pronunțarea revocării acestei măsuri.

Revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei poate fi pronunțată de instanță și independent de săvârșirea unei noi infracțiuni, dacă cel condamnat nu și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, deși a avut posibilitatea să le îndeplinească. Revocarea suspendării pe acest motiv împiedică și ea producerea efectelor definitive.

În cazul îndeplinirii condițiilor sus-menționate, condamnatul este reabilitat de drept, deci fără a fi necesar să se constate realizarea lor în cadrul unei proceduri judiciare speciale.

Reabilitarea de drept operează nu numai în cazurile obișnuite de suspendare condiționată a executării pedepsei, reglementate în art. 81 Cod penal, ci și în situația specială prevăzută în art. 305 alin. 4 Cod penal, cu privire la infracțiunea de abandon de familie.

Prin reabilitare se pune capăt decăderilor, interdicțiilor și altor incapacități ce reprezintă consecințe restrictive de drepturi ale condamnării. Condamnarea nu mai poate constitui primul termen al recidivei și nici o piedică în calea aplicării din nou a art. 81 Cod penal, dacă ar fi cazul.

Scoaterea din cazierul judiciar nu se face însă imediat, ci, potrivit art. 12 alin. 1 lit. b din Legea nr. 7/1972, numai după trecerea a 2 ani de la expirarea termenului de încercare. Aceasta înseamnă că reabilitarea astfel obținută nu produce efecte decât după scoaterea din evidență a condamnării, fostul condamnat neputând fi reabilitat și în același timp în evidența cazierului judiciar.

În practica judiciară și în literatura de specialitate s-a discutat problema dacă reabilitarea de drept la care ne-am referit poate fi constatată, la cerere, pe cale judecătorească. Astfel, s-a susținut că, în cazul în care au fost respectate toate condițiile prescrise de lege pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei, cererea pentru constatarea reabilitării de drept este ”inadmisibilă și fără obiect”, deoarece dacă termenul de încercare a expirat și nu a intervenit nici unul dintre cazurile de revocare sau de anulare a suspendării, condamnarea se consideră inexistentă.

După o altă părere, dimpotrivă, o astfel de cerere este admisibilă, iar instanța este obligată să stabilească dacă a intervenit sau nu reabilitarea de drept.

Prin decizia de îndrumare nr. 8/1969, Plenul Tribunalului Suprem a statuat că, deși are loc ope legis, reabilitarea de drept, în general, poate fi constatată, la cererea fostului condamnat, pe cale judiciară. Hotărârea pronunțată în astfel de cazuri nu are caracter constitutiv de drepturi, ci de constatare a unei situații existente în virtutea legii.

Codul de procedură penală nu prevede care este instanța competentă să soluționeze cererea pentru constatarea reabilitării de drept, ceea ce a prilejuit exprimarea mai multor puncte de vedere. Potrivit unei opinii, competența ar aparține instanței de executare, ”în baza reglementării generale aduse de art. 460 și urm. Codul de procedură penală”. Într-o altă opinie, s-a considerat că instanța competentă este cea care ”a pronunțat hotărârea în fond și care, în cele mai multe cazuri, este și instanță de executare”. Conform unei alte opinii, cererea trebuie adresată judecătoriei de la locul unde domiciliază condamnatul. În fine, într-o ultimă opinie, la care ne alăturăm, se susține că, în lipsa unei dispoziții legale, competența de a judeca o asemenea cerere trebuie determinată prin raportare la art. 494 Codul de procedură penală, care se referă la reabilitarea judecătorească, astfel încât ea aparține fie instanței care a judecat în prim grad cauza în care s-a pronunțat condamnarea, fie instanței corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

V REVOCAREA SUSPENDĂRII CONDIȚIONATE

A EXECUTĂRII PEDEPSEI

Revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei este o sancțiune a nerespectării de către condamnatul, beneficiar al acestei măsuri, a obligațiilor ce-i revin în cursul termenului de încercare, în ce privește abținerea de la săvârșirea unei noi infracțiuni și îndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare. Prin comportarea sa, condamnatul infirmă aprecierea ce stă la baza suspendării, în sensul că el s-ar putea îndrepta chiar fără să execute pedeapsa. Suspendarea se revocă pentru ca scopul pedepsei să fie atins prin constrângerea pe care o implică privarea efectivă de libertate sau plata efectivă a amenzii.

Codul penal prevede două cauze de revocare, una obligatorie, alta facultativă: săvârșirea din nou a unei infracțiuni și neexecutarea obligațiilor civile.

1. Revocarea în cazul săvârșirii unei infracțiuni

Potrivit art. 83 alin. 1 Cod penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei se revocă, în mod obligatoriu, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen.

O primă condiție cerută de lege, pentru a se putea pronunța revocarea, este deci aceea ca cel condamnat să fi săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare. Natura sau gravitatea acesteia nu interesează.

Dacă însă infracțiunea ulterioară a fost săvârșită din culpă se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei și, în acest caz, nu mai are loc revocarea primei suspendări (art. 83 alin. 3 Cod penal).

Această excepție de la regula revocării se explică prin faptul că săvârșirea unei infracțiuni neintenționate nu vădește acea perseverență infracțională care, infirmând aprecierea inițială cu privire la aptitudinea făptuitorului de a fi reeducat fără executarea pedepsei, impune și justifică revocarea. Dacă pentru această din urmă infracțiune, comisă din culpă, instanța a considerat indicat să pronunțe o pedeapsă tot cu suspendarea executării, manifestându-și astfel încrederea în posibilitățile de îndreptare ale condamnatului prin eforturile sale proprii, a decide totuși că pedeapsa anterioară trebuie executată ar însemna o inconsecvență logică. În acest caz, măsura suspendării luată cu privire la prima infracțiune și cea pronunțată pentru infracțiunea săvârșită ulterior vor coexista, fiecare având propriul său termen de încercare.

De aceea, dacă cel condamnat ar comite o a treia infracțiune după expirarea termenului de încercare aferent primei condamnări, dar înainte de a se fi împlinit termenul de încercare legat de cea de-a doua condamnare, se va revoca numai suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată pentru infracțiunea intermediară.

Revocarea nu operează dacă, înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă, infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare a fost dezincriminată sau dacă, în ceea ce privește acea infracțiune, s-a încetat urmărirea penală sau procesul penal pentru vreuna din cauzele de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale, prevăzute în art. 10 lit. f-i Cod de procedură penală (lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia ori prescripția; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală; s-a dispus înlocuirea răspunderii penale).

Această condiție nu poate fi considerată îndeplinită în cazul în care infracțiunea ulterioară s-a comis înainte ca prima condamnare, pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, să fi rămas definitivă, deoarece, în această situație, termenul de încercare n-a început să curgă.

În cazul infracțiunilor de obicei, continui sau continuate s-a considerat că, chiar dacă au fost începute înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare, dar ultimul act infracțional a fost comis în cursul termenului de încercare, ele vor constitui o cauză de revocare, iar nu de anulare a suspendării. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că ”revocarea este posibilă, chiar dacă numai unele acte succesive ale infracțiunii continue sau continuate s-au comis până la împlinirea termenului de încercare”.

O altă condiție pentru revocarea suspendării constă în faptul că noua infracțiune trebuie să fie descoperită în termenul de încercare, cerința fiind îndeplinită chiar dacă făptuitorul este descoperit după împlinirea acestuia. În practica judiciară s-a arătat că ”este necesar ca fapta nou comisă să fie descoperită în materialitatea ei înăuntrul termenului de încercare”, ceea ce înseamnă că revocarea este posibilă chiar și în situația în care fapta nouă este descoperită numai ”in rem”, iar autorul este identificat abia mai târziu. În literatura juridică s-a exprimat însă și opinia contrară, potrivit căreia, pentru ca revocarea să opereze, este necesar ca, până la expirarea termenului de încercare, să se constate, nu numai ”că s-a săvârșit o infracțiune”, ci ”și cine a săvârșit-o”.

S-a pus întrebarea ce trebuie înțeles prin ”descoperirea infracțiunii” și dacă această ”descoperire” se referă la instanța care trebuie să dispună revocarea suspendării sau la vreun alt organ. O infracțiune se consideră ”descoperită” atunci când de săvârșirea ei au luat cunoștință organele competente să o cerceteze, să identifice pe făptuitor și să ia măsuri pentru tragerea la răspundere penală a acestuia. Pentru ca noua infracțiune să poată constitui o cauză de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei nu este necesar ca, înăuntrul termenului de încercare, organele de urmărire penală să fi întocmit actul procesual penal de punere în mișcare a acțiunii penale, fiind suficientă numai ”notitia criminis”, simplul fapt că ele au fost sesizate.

În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, condiția ca infracțiunea să fi fost descoperită înăuntrul termenului de încercare este satisfăcută prin simpla introducere a plângerii prealabile da către persoana vătămată la organul prevăzut de lege.

În fine, pentru a se putea revoca suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare trebuie să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă, chiar și după împlinirea acestui termen. Nu interesează nici felul, nici cuantumul pedepsei. De asemenea, nu interesează dacă, în ceea ce privește pedeapsa pronunțată, s-a dispus executarea prin muncă, fără privare de libertate, ori s-a constatat grațierea. Nu prezintă interes nici data condamnării sau data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De vreme ce infracțiunea ulterioară a fost comisă în termenul de încercare, revocarea va avea loc chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunțată sau a rămas definitivă după expirarea acestui termen. În acest caz însă efectele definitive ale suspendării nu se mai produc la expirarea termenului de încercare, soarta lor fiind legată de modul de soluționare a cauzei: dacă se va pronunța o hotărâre de condamnare și ea va rămâne definitivă, va interveni revocarea; dacă se va pronunța achitarea, va opera ex tunc reabilitarea de drept.

Prin urmare, săvârșirea unei noi infracțiuni înainte de expirarea termenului de încercare nu atrage în mod automat revocarea suspendării. Săvârșirea noii infracțiuni nu are ca efect modificarea termenului de încercare, ci împiedică doar producerea efectelor finale ale suspendării, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești cu privire la această nouă infracțiune. Termenul de încercare va continua să curgă în tot acest timp.

Dacă condițiile analizate mai sus sunt îndeplinite, instanța este obligată să procedeze la revocarea suspendării condiționate, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune. Acest tratament sever își găsește justificarea în starea de periculozitate a infractorului care, în disprețul încrederii ce i s-a acordat și a posibilității ce i s-a oferit de a se îndrepta fără executarea pedepsei, a săvârșit din nou o infracțiune.

În legătură cu această reglementare, se observă că, în cazul în care pentru prima infracțiune s-a aplicat, cu suspendarea condiționată a executării, o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, comiterea din nou a unei infracțiuni, în cursul termenului de încercare dacă ambele fapte au fost săvârșite cu intenție și dacă pentru aceasta din urmă legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an dă naștere recidivei postcondamnatorii, prevăzută în art. 37 lit. a Cod penal. Dar, în asemenea situație, nu se aplică tratamentul penal propriu acestei forme de pluralitate infracțională, prevăzut în art. 39 alin. 1 și 2 Cod penal și constând în contopirea pedepselor, ci ambele pedepse se vor executa integral, prin cumularea duratei lor. În art. 83 alin. ultim se prevede, subliniindu-se caracterul derogator al reglementării și precizându-se întinderea derogării, că, în acest caz, nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă. Astfel se înlătură posibilitatea unei duble agravări a tratamentului juridic aplicat inculpatului, o dată pentru starea de recidivă și a doua oară prin executarea cumulativă a pedepsei suspendate condiționat și a pedepsei pronunțate pentru noua infracțiune.

S-a exprimat și opinia potrivit căreia o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate să constituie primul termen al recidivei. Acest punct de vedere se fundamentează pe ideea că recidiva nu poate fi concepută decât exclusiv în cadrul delimitat de prevederile art. 37-39 Cod penal, care este singurul sediu de reglementare a acestei instituții. De asemenea, s-a arătat că reglementarea condițiilor de existență a recidivei (art. 37 și 38 Cod penal) și a tratamentului ei sancționator (art. 39 Cod penal) formează o unitate indivizibilă care este în măsură să caracterizeze singură pluralitatea de infracțiuni în forma recidivei. În acest sens s-a invocat caracterul imperativ al prevederilor cuprinse în art. 37 și 39 Cod penal, din care s-a dedus că nu mai există recidivă și nici alte sancțiuni pentru recidivă decât cele prevăzute în aceste texte legale. În sprijinul acestei opinii s-a mai invocat și caracterul autonom al instituțiilor juridice reglementate în partea generală a Codului penal, respectiv caracterul autonom al instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, în raport cu instituția recidivei. S-a susținut că, prin reglementarea instituției suspendării condiționate, legiuitorul a avut în vedere organizarea unei modalități specifice de individualizare a pedepsei și nu consacrarea unei recidive care ar deroga de la dispozițiile art. 37-39 Cod penal. Dispoziția cuprinsă în art. 83 alin. ultim Cod penal potrivit căreia ”la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă” demonstrează că legiuitorul n-a dorit să considere situația săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare drept o stare de recidivă. Prin urmare, potrivit acestei opinii, persoana care a săvârșit infracțiunea în perioada termenului de încercare poate beneficia de amnistie sau grațiere, care exceptează pe recidiviști, nefiind supusă nici restricțiilor pe care legea le prevede în privința executării pedepselor pentru condamnații recidiviști.

Punctul de vedere dominant în doctrină și practică însă, la care ne raliem, este acela potrivit căruia condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei poate da naștere stării de recidivă dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege. În susținerea acestei teze au fost aduse mai multe argumente. Astfel, trăsăturile esențiale ale recidivei săvârșirea unei noi infracțiuni de o anumită gravitate după condamnarea definitivă pentru o altă infracțiune și tratamentul de regulă agravat se regăsesc și în reglementarea suspendării condiționate a executării pedepsei în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni în perioada termenului de încercare.

Dispoziția cuprinsă în art. 83 alin. ultim Cod penal demonstrează nu faptul că situația vizată de art. 83 alin 1 Cod penal nu constituie o stare de recidivă, ci intenția de a determina cu exactitate regimul sancționator aplicabil în acest caz. Stabilirea unui tratament juridic special nu este de natură să înlăture starea de recidivă, legiuitorul derogând doar de la dispoziția legală care reglementează recidiva sub acest aspect, nu și în privința celorlalte consecințe ale constatării acesteia. Dispozițiile speciale prevăzute de art. 83 Cod penal au prioritate față de cele generale privind sancționarea recidivei. Condiția ca pedeapsa să fie susceptibilă de executare este, de asemenea, îndeplinită, deoarece situația vizată de art. 83 alin. 1 Cod penal este aceea în care, săvârșindu-se o nouă infracțiune în perioada termenului de încercare, suspendarea executării pedepsei este revocată și, deci, pedeapsa devine executabilă.

Fapta săvârșită înăuntrul termenului de încercare se consideră, în spiritul art. 37 alin 1 lit. a Cod penal, ca fiind comisă ”în timpul executării”.

În ceea ce privește modul de executare a pedepselor cumulate aritmetic, întrucât nu este prevăzut un regim unic, se poate ajunge la situația ca cele două pedepse să fie executate în regimuri diferite. Astfel, după revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, aceasta se va executa în regimul stabilit prin hotărârea de condamnare, indiferent de modul de executare fixat pentru ultima pedeapsă, deoarece, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul autorității lucrului judecat și s-ar modifica o hotărâre rămasă definitivă. De aceea, dacă suspendarea s-a dispus privitor la o pedeapsă cu închisoarea, în cazul revocării acestei măsuri, nu se poate dispune ca pedeapsa rezultată din însumarea pedepsei pentru care s-a pronunțat suspendarea executării cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune să se execute prin muncă, chiar dacă, pentru aceasta din urmă, s-a dispus executarea la locul de muncă. Cele două pedepse își păstrează autonomia și fiecare va fi executată în propriul său mod de executare. În ceea ce privește ordinea de executare, este firesc ca mai întâi să fie executată pedeapsa privativă de libertate, corespunzător unei faze inițiale, mai aspre, a procesului de reeducare a condamnatului, și apoi să se execute cealaltă pedeapsă, prin muncă, realizându-se, în acest fel, treptat, și reintegrarea în muncă și în societate a celui condamnat.

Într-o altă opinie, rămasă însă izolată, s-a arătat, fără a se nega posibilitatea aplicării prevederilor referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă unei persoane care a fost anterior condamnată, că, în anumite situații speciale, apare ca necesară aplicarea pedepsei închisorii și pentru noua infracțiune, care numai astfel se poate cumula cu pedeapsa a cărei suspendare se revocă.

În cazul în care o pedeapsă pronunțată cu suspendarea condiționată a executării a fost grațiată, săvârșirea din nou a unei infracțiuni în cursul termenului de încercare produce efecte diferite, în raport cu modalitatea grațierii, necondiționată sau condiționată.

În conformitate cu art. 120 alin. 2 Cod penal, grațierea produce efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat. Acest text consacră legislativ posibilitatea aplicării cumulative a celor două instituții care, de altfel, au obiective asemănătoare. În ambele cazuri se oferă condamnatului posibilitatea de a se îndrepta, fără executarea efectivă a pedepsei. Grațierea condiționată a fost considerată chiar, în literatura juridică, o formă specifică a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Așa cum s-a subliniat, aplicarea uneia dintre instituțiile în discuție nu o exclude pe cealaltă, deoarece suspendarea condiționată a executării pedepsei constituie un mijloc de individualizare a pedepsei la care judecătorul poate recurge după operația de determinare a speciei și cuantumului pedepsei, pe când grațierea constituie un act de clemență al puterii de stat care, în consecință, nu se poate aplica decât privitor la o pedeapsă concretă. De aici decurge și ordinea logică de aplicare a celor două instituții, constatarea grațierii fiind o operație ulterioară aplicării suspendării condiționate a executării pedepsei. Efectul aplicării grațierii constă în reducerea atât a pedepsei, cât și a acelei părți din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei.

Dacă cu privire la o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat a intervenit o grațiere necondiționată, săvârșirea unei noi infracțiuni mai înainte ca termenul de încercare, astfel cum a fost redus prin efectul grațierii, să fi expirat va determina revocarea suspendării și constatarea grațierii, totale sau parțiale, a pedepsei, urmând ca, în acest din urmă caz, să se execute numai restul de pedeapsă rămas neexecutat.

Revocarea suspendării se impune chiar dacă, grațierea fiind totală, pedeapsa principală este stinsă în întregime, deoarece, efectele suspendării condiționate a executării pedepsei sunt mai radicale decât cele ale grațierii și, deci, prin revocarea celei dintâi unele din efectele suspendării nu se vor mai produce. Astfel, dacă prin actul de grațiere nu se dispune altfel, cel condamnat va executa pedepsele complimentare și, în orice caz, nu va beneficia de reabilitarea de drept la expirarea termenului de încercare. Această rațiune nesubzistând și în cazul în care infracțiunea pentru care s-a pronunțat pedeapsa a cărei executare s-a suspendat a fost ulterior dezincriminată sau amnistiată, în această situație, săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare nu mai atrage revocarea suspendării. În acest sens, s-au avut în vedere, sub aspectul finalității lor, pe de o parte, efectele amnistiei sau ale dezincriminării, iar, pe de altă parte, efectele reabilitării de drept (în cazul în care nu s-ar dispune revocarea suspendării). Cu toate că diferă ca natură și condiții de aplicare, se constată totuși că, în toate cazurile la care ne referim, consecințele legate de urmările pedepsei sunt aceleași. Astfel, intervenind una din cele trei instituții de drept penal, condamnarea, decăderile și interdicțiile se sting, iar pentru viitor încetează și incapacitățile rezultate din condamnare. Chiar mai mult, spre deosebire de reabilitare, care are efect numai asupra condamnării și urmărilor ei, în caz de amnistie sau dezincriminare, este înlăturat însuși caracterul penal al faptelor săvârșite, iar făptuitorul este absolvit de răspundere penală. Așadar, într-un asemenea caz, o eventuală revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei ar fi lipsită de orice eficiență, deoarece obiectul la care s-ar referi revocarea este inexistent.

Spre deosebire de grațierea pură și simplă, care este nerevocabilă, grațierea condiționată se caracterizează tocmai prin revocabilitatea efectelor sale.

În general, condiția prevăzută în mod obișnuit în actele normative de grațiere din legislația noastră a fost aceea potrivit cu care cel condamnat să nu săvârșească din nou o infracțiune în termen de 3 ani. Dacă, în acest interval, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, efectele grațierii se revocă, urmând a se executa, pe lângă pedeapsa aplicată, și pedeapsa sau restul de pedeapsă grațiat condiționat. Ținând seama de prevederile art. 120 alin. 2 Cod penal, trebuie să admitem că și grațierea condiționată se aplică pedepselor a căror executare este suspendată condiționat. De altfel, nu există nici un text de lege și nici un temei juridic care să excludă această aplicare. Împrejurarea că este supusă unei condiții nu răpește cu nimic din caracterul juridic al grațierii.

Efectul aplicării grațierii condiționate va fi același ca al grațierii pure și simple, și anume reducerea pedepsei și a acelei părți din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțate.

Dacă ambele termene de încercare, atât cel al suspendării condiționate, redus prin efectul grațierii, cât și cel al grațierii condiționate, expiră, fără ca beneficiarul să fi săvârșit o nouă infracțiune, efectul ambelor instituții se concretizează, făcând să opereze reabilitarea de drept a condamnatului, din momentul în care a expirat termenul de încercare al suspendării condiționate, astfel cum a fost redus.

Dacă însă condamnatul a săvârșit din nou o infracțiune, în cursul unuia din termenele de încercare sau într-un moment în care amândouă erau în curs, consecințele ce vor rezulta vor fi diferite, în raport cu momentul în care a fost săvârșită a doua infracțiune.

a) Dacă săvârșirea din nou a unei infracțiuni a avut loc într-un moment în care ambele termene de încercare erau în curs atât termenul de încercare al grațierii condiționate cât și cel al suspendării condiționate, redus prin efectul grațierii aceasta va determina revocarea atât a suspendării condiționate a executării pedepsei, cât și a grațierii, cel în cauză urmând să execute în întregime pedeapsa anterioară, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru ultima infracțiune.

b) Dacă săvârșirea din nou a unei infracțiuni a avut loc după ce s-a împlinit termenul de încercare stipulat prin actul de grațiere, dar înainte de a fi expirat și termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, efectele grațierii, definitivate prin împlinirea termenului de încercare, se produc în întregime, în sensul că partea din pedeapsă redusă prin grațiere rămâne definitiv redusă, iar revocarea suspendării va atrage executarea numai a acelei părți din pedeapsă care a rămas negrațiată. De asemenea, condamnatul va executa pedeapsa complimentară, cu excepția cazului în care a fost și ea grațiată în mod expres, și nu va beneficia de reabilitarea de drept. Prin împlinirea termenului de încercare, grațierea condiționată se transformă în grațiere pură și simplă, producându-și toate efectele prevăzute în art. 120 alin. 2 Cod penal.

c) Dacă săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc înainte de împlinirea termenului de încercare al grațierii condiționate, dar după ce s-a împlinit termenul de încercare al suspendării, redus prin efectul grațierii, situația este, aparent, mai dificilă.

S-ar putea susține că, în momentul împlinirii termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, redus prin efectul grațierii, cel condamnat este reabilitat de drept, pedeapsa este stinsă, astfel încât săvârșirea unei noi infracțiuni, după această reabilitare de drept, nu mai poate reînvia și supune executării o pedeapsă stinsă și deci nu mai poate atrage revocarea grațierii, chiar dacă termenul de încercare al acesteia nu s-a împlinit. Pentru ca infracțiunea din nou săvârșită să poată reînvia condamnarea pentru care s-a dobândit reabilitarea de drept, ar trebui ca revocarea grațierii să atragă și revocarea reabilitării de drept, ceea ce însă nu s-ar putea, întrucât reabilitarea de drept reprezintă un drept câștigat, iar săvârșirea unei infracțiuni după acest moment nu o mai poate înlătura.

O asemenea susținere este însă susceptibilă de numeroase obiecții. Astfel, s-a arătat că ea ar da grațierii condiționate aceleași efecte ca și grațierii pure și simple, pentru că reabilitarea de drept, ca efect al împlinirii termenului de încercare al suspendării, redus prin aplicarea grațierii, reprezintă consecința specifică a grațierii pure și simple. Se impune deci a da grațierii condiționate, în situația de care ne ocupăm, un efect specific, deosebit de al grațierii pure și simple, care constă în revocarea clemenței acordate și, implicit, a tuturor consecințelor pe care această clemență le-a produs până în acel moment, inclusiv scurtarea termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei și, în unele cazuri, înlăturarea reabilitării de drept care a fost dobândită. Are loc astfel revocarea efectelor ce fuseseră dobândite ca urmare a aplicării dispozițiilor actului de grațiere condiționată.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu există vreun temei juridic care să dea reabilitării de drept un caracter imuabil, nerevocabil. În dialectica instituțiilor de drept există situații în care realismul juridic impune adaptarea unor instituții la schimbările ce pot interveni pe parcursul perioadei lor de incidență. Prin urmare, și reabilitarea de drept poate fi revocată atunci când intervine o împrejurare care o scoate de sub semnul legalității, învederând că ea a fost obținută în mod nejustificat. Că reabilitarea nu este o instituție imuabilă rezultă și din prevederile art. 139 Cod penal, care reglementează anularea reabilitării.

Ca atare, în situația săvârșirii din nou a unei infracțiuni în ipoteza de care ne ocupăm, se va revoca grațierea, adică se va revoca, cu efect retroactiv, atât reducerea pedepsei, cât și reducerea corespunzătoare a termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei. Revenit la durata sa inițială, acest termen va putea apărea ca împlinit fie anterior, fie ulterior săvârșirii noii infracțiuni.

În cazul în care termenul de încercare reîntregit la durata sa inițială va apărea ca împlinit înainte de a se fi săvârșit noua infracțiune, reabilitarea de drept, ce a operat în momentul în care s-a împlinit termenul de încercare, redus prin efectul grațierii, se va menține. Condamnatul va rămâne, cu privire la această pedeapsă, reabilitat de drept, întrucât întregul termen de încercare al suspendării condiționate s-a împlinit înainte de săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Săvârșirea unei noi infracțiuni, după împlinirea termenului de încercare al suspendării, dar în cursul termenului de încercare al grațierii condiționate, nu mai poate produce alte efecte decât acela de revocare a grațierii, efect care s-a produs și a dus la reîntregirea termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei. Odată însă acest din urmă termen împlinit, înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni, reabilitarea de drept rămâne definitiv dobândită și infracțiunea săvârșită ulterior nu mai poate avea nici un efect asupra acesteia.

Dacă însă săvârșirea infracțiunii se situează în cursul termenului de încercare al suspendării astfel reîntregit, revocarea grațierii atrage și revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei și, implicit, revocarea reabilitării de drept ce fusese dobândită între timp, iar condamnatul va urma să execute, separat de pedeapsa pentru noua infracțiune, și pedeapsa integrală aplicată pentru prima infracțiune.

Competența de a revoca suspendarea, în cazul în care înăuntrul termenului de încercare a fost săvârșită o nouă infracțiune, este în funcție de momentul când instanța a luat cunoștință de aplicarea pedepsei cu suspendarea condiționată a executării și de împrejurarea dacă cel condamnat este sau nu în stare de deținere. Astfel, dacă judecătoria sau tribunalul, care judecă în primă instanță infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare, are cunoștință despre suspendarea condiționată, este competentă să dispună și revocarea suspendării. Conform art. 447 alin. 1 Cod penal, ”asupra revocării sau anulării suspendării condiționate a executării pedepsei se pronunță, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanța care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea”.

Nu interesează, din punctul de vedere al competenței, dacă infracțiunea în legătură cu care s-a acordat suspendarea a fost de competența în primă instanță a unei instanțe de alt grad (inferior sau superior) sau de altă categorie (civilă sau militară).

Așa cum am arătat într-un capitol anterior, legea penală reglementează și unele situații speciale, în care se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite cerințele arătate în art. 81 Cod penal. În cazurile reglementate de art. 869 alin. 4 Cod penal și de art. IX din Legea 104/1992 legea nu prevede dispoziții speciale cu privire la revocare. Astfel, cu toate că nu este prevăzut în mod expres, considerăm că și în aceste situații se produc consecințele juridice cuprinse în art. 83 Cod penal dacă cel condamnat comite o nouă infracțiune în cursul termenului de încercare, respectiv revocarea suspendării condiționate și executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

După cum am mai precizat, conform art. 305 alin. 4 Cod penal, dacă cel trimis în judecată pentru infracțiunea de abandon de familie își îndeplinește obligațiile în cursul judecății, fără însă ca părțile să se fi împăcat, instanța, dacă reține vinovăția inculpatului, trebuie să pronunțe o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81.

Caracterul excepțional al acestei suspendări condiționate a executării pedepsei se reflectă și în condițiile de revocare. Astfel, potrivit art. 305 alin. 5 Cod penal, într-o asemenea situație, suspendarea poate fi revocată într-un singur caz, și anume numai dacă cel condamnat a săvârșit din nou, în cursul termenului de încercare, o infracțiune de abandon de familie. Dacă suspendarea condiționată a executării a fost acordată pentru motivul îndeplinirii obligațiilor în cursul judecății, săvârșirea oricărei alte infracțiuni în cursul termenului de încercare nu determină revocarea.

În ceea ce privește însă aplicarea dispozițiilor art. 305 alin. 5 Cod penal s-au pus mai multe întrebări în literatura de specialitate. Una dintre ele se referă la faptul dacă, pentru a determina revocarea suspendării, noua infracțiune de abandon de familie trebuie sau nu să fie săvârșită față de același subiect pasiv și în aceeași modalitate, dintre cele prevăzute în art. 305 alin. 1 Cod penal. S-a considerat că acest efect se produce indiferent de subiectul pasiv al infracțiunii și de modalitatea de săvârșire, cu motivarea că legea penală ocrotește nu o anumită familie, ci raporturile de familie în general, cu drepturile și obligațiile pe care le implică, iar diversele acțiuni, pe care legea le incriminează și prin care pot fi lezate aceste raporturi, au o semnificație echivalentă.

De asemenea, s-a ridicat problema dacă este revocabilă măsura suspendării în cazul în care, în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune de abandon de familie, instanța dispune, pentru același motiv, suspendarea condiționată a executării. Dacă interpretăm literal textul, care prevede expres revocarea în cazul săvârșirii din nou a infracțiunii de abandon de familie, răspunsul ar trebui să fie afirmativ. În urma unei interpretări raționale a dispoziției legale ajungem însă la o soluție diferită. Astfel, dacă în cursul judecății pentru cea de-a doua infracțiune, inculpatul își îndeplinește din nou obligațiile, instanța, pronunțând condamnarea, ar trebui să dispună, și de această dată, suspendarea condiționată a executării pedepsei. Or, a dispune măsura suspendării executării ultimei pedepse și a revoca suspendarea anterioară înseamnă a lipsi de orice conținut prima măsură, cu toate că interesele societății și ale inculpatului cereau ca el să beneficieze de o suspendare reală, care să-i îngăduie să-și îndeplinească în continuare obligațiile de întreținere.

Probleme ridică și situația în care infracțiunea de abandon de familie este comisă în concurs cu o altă infracțiune și instanța a suspendat executarea pedepsei globale, iar în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune. În acest caz trebuie să distingem după cum noua infracțiune este tot un abandon de familie sau o altă infracțiune oarecare.

Dacă în termenul de încercare condamnatul săvârșește o nouă infracțiune de abandon de familie, sunt aplicabile, pe de o parte, dispozițiile referitoare la un caz general de revocare a suspendării, care constă în săvârșirea unei infracțiuni oarecare, indiferent de natura sa, iar, pe de altă parte, dispozițiile referitoare la un caz particular de revocare, care constă în comiterea unei noi infracțiuni de abandon de familie, acest caz din urmă fiind absorbit în primul, fără a-și pierde totuși specificitatea sa. Prin urmare, suspendarea executării pedepsei globale va fi revocată, urmând ca cel condamnat să execute integral această pedeapsă.

O a doua ipoteză este aceea în care, în cursul termenului de încercare, condamnatul a săvârșit o infracțiune oarecare, alta decât abandonul de familie. Întrucât, în ceea ce privește suspendarea executării pedepsei dispusă în baza art. 305 alin. 4 Cod penal, legea prevede o singură cauză de revocare săvârșirea din nou a unei infracțiuni de abandon de familie în aceste limite nu se poate pronunța revocarea suspendării. Cum însă comiterea unei alte infracțiuni decât abandonul de familie constituie o cauză de revocare a suspendării executării pedepsei stabilite pentru infracțiunea concurentă, instanța va dispune revocarea suspendării și executarea numai a acestei pedepse.

2. Revocarea în cazul neexecutării obligațiilor civile

Potrivit art. 84 Cod penal, dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut putința de a îndeplini acele obligații. În literatura juridică s-a susținut că, în acest caz, obiectul revocării l-ar constitui, în realitate, nu suspendarea condiționată a executării pedepsei, ci însăși hotărârea de condamnare cu suspendare. Totuși art. 84 vorbește de ”revocarea suspendării executării pedepsei”.

Așa cum rezultă și din formularea textului, în acest caz revocarea suspendării e facultativă și pentru a putea fi dispusă trebuie îndeplinite mai multe condiții. O primă condiție cerută de lege se referă la neîndeplinirea obligațiilor civile în cursul termenului de încercare. Așa cum rezultă din art. 14 Cod de procedură penală, aceste obligații se pot referi la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris, plata unei despăgubiri bănești sau orice alt mod de reparare a pagubei cauzate prin săvârșirea infracțiunii.

O a doua condiție, legată de prima, constă în aceea ca cel condamnat să nu fi executat obligațiile civile din rea-credință, cu alte cuvinte, cu toate că a avut posibilitatea să o facă. Reaua-credință este prezumată până la proba contrară și, prin urmare, nu trebuie dovedită. Astfel, dacă pretinde că nu a avut putința de a-și îndeplini obligațiile civile, condamnatului îi incumbă sarcina de a dovedi această împrejurare.

La baza instituirii acestei cauze de revocare se află, pe de o parte, dar nu în primul rând, preocuparea legiuitorului de a se asigura realizarea dreptului de dezdăunare al persoanelor vătămate. Pe de altă parte, s-a arătat că neîndeplinirea, cu rea-credință, de către cel condamnat, în cursul termenului de încercare, a obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, constituie un indiciu că infractorul nu manifestă dorința de a se îndrepta, dorință care trebuie să se manifeste și prin repararea pagubelor pricinuite altora prin infracțiunea săvârșită. Neîndeplinirea de către condamnat a obligațiilor civile nu are deci numai o semnificație pur civilă, ci și una simptomatică cu privire la aptitudinea condamnatului de a se îndrepta fără executarea pedepsei. Această semnificație simptomatică este însă relativă, motiv pentru care legiuitorul n-a atribuit acestei cauze de revocare o incidență obligatorie, ci una facultativă. Instanța de judecată va lua, motivat, această măsură numai dacă examinând natura și conținutul obligațiilor neîndeplinite, stabilind cauzele neexecutării acestora și având în vedere orice alte împrejurări concludente va aprecia că neaducerea la îndeplinire a dispozițiilor civile din hotărârea de condamnare reflectă, în cazul concret, lipsa oricărui efort de autoreeducare și ineficiența suspendării condiționate a executării pedepsei.

Revocarea suspendării are ca efect, și în acest caz, executarea pedepsei. Având în vedere că în această situație nu s-a săvârșit nici o nouă infracțiune în cursul termenului de încercare, pedeapsa a cărei executare fusese suspendată condiționat se va executa singură, fără a se cumula cu vreo altă pedeapsă.

Conform art. 447 alin. 2 Cod de procedură penală, când cauza de revocare a suspendării este neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, competența de a statua asupra revocării aparține instanței care a judecat în primă instanță infracțiunea pentru care s-a acordat suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În acest caz, instanța competentă poate fi sesizată atât de procuror, cât și de partea interesată.

VI ANULAREA SUSPENDĂRII

CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI

1. Condițiile în care intervine anularea

Anularea suspendării condiționate a executării pedepsei este o măsură-remediu, care constă în desființarea dispoziției de suspendare atunci când aceasta era lovită, ab initio, de un viciu esențial, deoarece, în momentul judecării, instanța nu a cunoscut, datorită unor cauze ce nu-i sunt imputabile, unele date privitoare la antecedentele penale ale inculpatului care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi exclus incidența art. 81 Cod penal.

Neobservarea condițiilor prevăzute de lege cu privire la faptă și persoana făptuitorului poate face ca aplicarea suspendării să ducă la rezultate contrare celor urmărite prin această instituție. Trebuie făcută însă deosebirea, sub raportul consecințelor nerespectării acestor condiții, între nerespectarea din eroare a acestora și nerespectarea datorită imposibilității de cunoaștere de către instanță a datelor care, potrivit legii, constituie obstacole în calea acordării suspendării condiționate a executării pedepsei. În situația în care instanța a cunoscut toate datele cauzei, dar le-a apreciat în mod greșit sau a omis să examineze cu atenție dacă sunt îndeplinite condițiile în care suspendarea poate fi acordată, îndreptarea erorilor sau a omisiunilor nu este posibilă decât prin folosirea căilor de atac. Dacă însă nesocotirea condițiilor legale se datorează necunoașterii situației condamnatului și această necunoaștere nu este imputabilă instanței, ar fi total nedrept ca de acest accident procesual să profite condamnatul, în detrimentul interesului social.

În literatura juridică s-a afirmat și opinia potrivit căreia anularea suspendării condiționate a executării pedepsei ar fi, ca și revocarea, o sancțiune. Această caracterizare nu corespunde însă esenței instituției. Despre o sancțiune de drept penal nu s-ar putea vorbi, pentru că anularea nu este determinată de încălcarea de către cel condamnat a unei norme de conduită. De asemenea, nu poate fi vorba nici despre o sancțiune de drept procesual penal, deoarece instanța, neavând cunoștință de datele ce ar fi împiedicat suspendarea, din motive obiective, care nu-i sunt imputabile, n-a săvârșit nici o greșeală în soluționarea cauzei.

Potrivit art. 85 alin. 1 și 2 Cod penal, dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, dar mai înainte de expirarea termenului de încercare, se descoperă că anterior pronunțării sau rămânerii definitive a acelei hotărâri, cel condamnat mai săvârșise o infracțiune, pentru care i s-a aplicat, chiar și după expirarea termenului de încercare, pedeapsa închisorii, suspendarea condiționată se anulează și se vor aplica, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă.

Anularea suspendării condiționate a executării pedepsei este subordonată îndeplinirii mai multor condiții.

O primă condiție constă în aceea ca anterior pronunțării sau rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cel condamnat să fi săvârșit o infracțiune.

Cea de-a doua condiție are în vedere faptul ca pentru infracțiunea săvârșită să se fi aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare. Nu interesează durata pedepsei aplicate. De asemenea, nu interesează dacă hotărârea de condamnare pronunțată pentru infracțiunea ce ar putea atrage anularea suspendării a rămas definitivă înainte sau după data la care a intrat în puterea lucrului judecat hotărârea prin care a fost pronunțată pedeapsa cu suspendarea condiționată a executării și nici dacă pedeapsa ce ar putea constitui o cauză de anulare a suspendării a fost aplicată înainte sau după expirarea termenului de încercare. Prin urmare, este indiferentă forma de pluralitate infracțională pe care o alcătuiesc cele două infracțiuni: recidivă, postexecutorie sau postcondamnatorie, concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi însă anulată în cazul în care pedeapsa a fost pronunțată pentru infracțiunea de abandon de familie, în baza art. 305 alin. 4 Cod penal. Conform acestui text, în cazul săvârșirii infracțiunii de abandon de familie, dacă n-a intervenit împăcarea părților, dar inculpatul și-a îndeplinit obligațiile în cursul judecății, instanța stabilind vinovăția, pronunță o hotărâre cu suspendarea condiționată a executării, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81 Cod penal.

Astfel, de vreme ce instanța care a dispus suspendarea, în condițiile art. 305 alin. 4 Cod penal, ar fi pronunțat această măsură chiar dacă ar fi cunoscut existența infracțiunii săvârșite anterior, este evident că descoperirea ulterioară a acestei infracțiuni nu poate duce la anularea suspendării, potrivit art. 85 Cod penal.

În sfârșit, pentru a se putea dispune anularea suspendării condiționate a executării pedepsei, este necesar ca infracțiunea ce atrage anularea să fi fost descoperită cel mai târziu până în momentul expirării termenului de încercare. Prin această condiție s-a urmărit ca efectele definitive ale suspendării, care s-au produs odată cu împlinirea termenului de încercare, să nu mai poată fi desființate datorită descoperirii ulterioare a unei infracțiuni de care instanța nu a avut cunoștință atunci când a pronunțat hotărârea de suspendare. Se asigură, în acest fel, stabilitatea, în interesul social, a situațiilor juridice definitiv câștigate. Pentru infracțiunea descoperită ulterior, instanța va aplica o pedeapsă independentă, fără nici un efect asupra pedepsei în legătură cu care s-a dispus suspendarea, și care se va executa de sine stătător. Instanța va putea dispune și în cazul acestei infracțiuni măsura suspendării condiționate a executării pedepsei, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.

2. Efectele anulării

Ca urmare a îndeplinirii condițiilor menționate, suspendarea condiționată a executării pedepsei este înlăturată, ca și cum această măsură nici nu ar fi fost pronunțată. În consecință, tratamentul penal aplicat celui condamnat va fi modificat, pentru a se da expresie raporturilor reale în care se găsesc, una față de alta, cele două infracțiuni.

Din acest punct de vedere, pot să existe mai multe ipoteze și sub-ipoteze. Astfel, o primă situație este aceea în care infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa a cărei executare a fost suspendată condiționat s-a săvârșit după ce infractorul fusese condamnat definitiv la pedeapsa închisorii pentru o infracțiune comisă anterior. În această ipoteză, dacă infractorul a executat pedeapsa și sunt îndeplinite condițiile pentru existența recidivei postexecutorii, instanța va anula suspendarea condiționată a executării și va dispune ca cel condamnat să execute pedeapsa în privința căreia fusese luată măsura suspendării, putând chiar să o agraveze, în limitele prevăzute de art. 39 alin. 4 Cod penal. Dacă condamnatul a executat prima pedeapsă însă nu sunt îndeplinite cerințele stării de recidivă postexecutorie, de exemplu, pentru că durata acelei pedepse este mai mică de 6 luni închisoare, el va executa și pedeapsa a cărei executare fusese anterior suspendată, fără a i se putea adăuga vreun spor.

Dacă cel condamnat nu începuse sau nu sfârșise executarea pedepsei ce a determinat anularea până în momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, cu privire la care se dispusese suspendarea condiționată a executării pedepsei, și sunt îndeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii, cele două pedepse vor fi contopite după regulile prevăzute în art. 39 alin. 1 și 2 Cod penal, urmând ca pedeapsa globală să fie executată. Dacă însă nu sunt îndeplinite condițiile recidivei, va exista pluralitatea intermediară prevăzută în art. 40 Cod penal și contopirea pedepselor se va efectua potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni.

O a doua ipoteză este aceea în care se descoperă că, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiționată a executării, cel condamnat săvârșise o altă infracțiune, pentru care însă a fost condamnat definitiv ulterior săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, chiar după expirarea termenului de încercare. În această situație, cele două infracțiuni sunt concurente și, după anularea suspendării, pedepsele se vor contopi după regulile înscrise în art. 34 Cod penal. Pedeapsa rezultată în urma contopirii va fi, de obicei, executată, dar în art. 85 alin. 3 Cod penal se prevede și posibilitatea de a se suspenda condiționat executarea, dacă nu depășește 2 ani. În acest caz, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.

O primă remarcă care se impune este că anularea suspendării nu are loc, potrivit art. 85 alin. 1 Cod penal, în toate cazurile de descoperire a unei noi infracțiuni concurente. Astfel, dacă în ceea ce privește condamnarea la o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării legea nu distinge după cum pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este închisoarea sau amenda, în privința infracțiunii concurente, descoperită ulterior, pentru anularea acestei măsuri, este absolut necesar să se aplice pedeapsa închisorii. Aceasta înseamnă că, în funcție de pedepsele stabilite pentru cele două infracțiuni, se pot ivi mai multe situații.

Astfel, dacă, după condamnarea la pedeapsa amenzii cu suspendarea condiționată a executării, se descoperă o altă infracțiune concurentă pentru care inculpatul este condamnat tot la pedeapsa amenzii, în raport de prevederile art. 85 Cod penal, nu poate avea loc anularea suspendării și nici contopirea celor două pedepse pecuniare. Nefiind aplicabile nici alte prevederi legale, înseamnă că cea de-a doua pedeapsă va trebui executată, situație contrară principiilor ce guvernează tratamentul penal al concursului de infracțiuni.

Dacă, după condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, se descoperă o altă infracțiune concurentă pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa amenzii, nu se va putea dispune, nici în acest caz, anularea suspendării și contopirea pedepselor, inculpatul urmând să execute pedeapsa amenzii aplicată ulterior.

În situația în care, după condamnarea la pedeapsa amenzii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, se descoperă o altă infracțiune concurentă pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii, se va dispune anularea suspendării și vor deveni aplicabile dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni. Art. 85 este, de asemenea, aplicabil în cazul în care, după condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării, se descoperă o infracțiune concurentă pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii.

Pentru a nu se crea inechități ca cele evidențiate mai sus, s-a afirmat, în literatura de specialitate, că s-ar impune o reformulare a prevederilor art. 85 Cod penal, care să acopere toate situațiile ce se pot ivi printr-o reglementare unitară. Astfel, ar trebui completate prevederile alin. 1 al art. 85 Cod penal în sensul ca ele să vizeze, pe lângă pedeapsa închisorii, și pedeapsa amenzii.

Instanța competentă să se pronunțe asupra anulării suspendării condiționate a executării pedepsei este cea care judecă sau care a judecat infracțiunea a cărei săvârșire ar fi împiedicat acordarea suspendării în primă instanță (art. 447 alin. 1 Cod de procedură penală). Nu interesează, din punctul de vedere al determinării competenței, dacă infracțiunea pentru care s-a acordat suspendarea a fost de competența în primă instanță a unei instanțe de alt grad sau de altă categorie. Anularea se pronunță din oficiu sau la cererea procurorului.

VII DELIMITAREA SUSPENDĂRII

CONDIȚIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI DE ALTE INSTITUȚII

1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei

și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Prin Legea nr. 104/1992 a fost introdusă instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 861 – 866 Cod penal), care este o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii.

După cum reiese și din denumire, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă de suspendare condiționată a executării pedepsei închisorii în care cel condamnat este supus pe durata termenului de încercare unor măsuri de supraveghere și de respectare a unor obligații pe care le stabilește instanța de judecată , în conformitate cu legea.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se deosebește de suspendarea condiționată a executării pedepsei prin condițiile în care se poate dispune, precum și prin obligațiile ce revin condamnatului pe durata termenului de încercare.

O problemă cu largi implicații practice care s-a ridicat în literatura de specialitate a fost aceea de a ști dacă cele două instituții, ambele reglementate în cap. V al părții generale a Codului penal intitulat ”Individualizarea pedepselor”, date fiind unele elemente de întrepătrundere, pot fi aplicate alternativ, respectiv instanțele, în cazuri concrete, pot alege una sau alta dintre cele două modalități de suspendare, sau, dimpotrivă, una o exclude, în principiu, pe cealaltă, fiecare având o existență de sine stătătoare.

Potrivit art. 861 alin. 1 lit. a și alin. 2 Cod penal se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, respectiv 3 ani în cazul concursului de infracțiuni. În situația în care cuantumul pedepsei aplicate este în limitele prevăzute pentru ambele forme de suspendare ar însemna că, în principiu, instanța poate alege între a suspenda condiționat executarea pedepsei, în baza art. 81 – 82 Cod penal, ori a suspenda executarea pedepsei sub supraveghere, în baza art. 861 și urm. Cod penal.

S-ar putea susține și punctul de vedere potrivit căruia cele două modalități de suspendare nu se întrepătrund, între ele existând o diferență graduală și fiecare aplicându-se doar în anumite limite. Astfel, s-ar putea afirma că, în măsura în care pedeapsa aplicată este amenda sau închisoarea de cel mult 3 ani (sau 2 ani în cazul concursului de infracțiuni) și sunt îndeplinite și celelalte condiții, instanța este îndreptățită să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei, neputând opta pentru una sau alta dintre cele două modalități de suspendare. În sprijinul acestei susțineri s-ar putea invoca și argumentul că, spre deosebire de suspendarea condiționată a executării pedepsei care poate fi aplicată și în cazul pedepsei amenzii, art. 861 alin. 1 lit. a Cod penal are în vedere numai pedeapsa închisorii de cel mult 4 ani, ceea ce ar putea conduce implicit la concluzia că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar putea fi dispusă numai în cazul pedepselor aplicate care depășesc cuantumul de 3 ani închisoare, dar nu sunt mai mari de 4 ani sau, în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată depășește limita de 2 ani, dar nu este mai mare de 3 ani închisoare. Sub aceste limite și în cazul amenzii s-ar putea aplica doar suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Un astfel de punct de vedere ar putea conduce însă la soluții inechitabile. Astfel, spre exemplu, inculpatul, care a mai fost condamnat anterior la 10 luni închisoare pentru o infracțiune intenționată, a executat pedeapsa și care a săvârșit o nouă infracțiune pentru care a fost condamnat la 12 luni închisoare, nu ar putea beneficia nici de suspendarea condiționată și nici de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În mod evident o astfel de inechitate nu va putea fi acceptată și, prin urmare, nici punctul de vedere care ar susține ideea existenței unei delimitări, bazate pe cuantumul pedepselor aplicate, între cele două modalități de suspendare a executării pedepsei.

De altfel, însuși faptul că în art. 861 Cod penal se prevede condiția ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 4 ani, fără a se prevedea și o limită minimă, conduce la concluzia că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă pentru orice pedeapsă cu închisoarea, aplicată de instanță, care nu depășește cuantumul de 4 ani și respectiv de 3 ani, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții.

2. Suspendarea condiționată a executării pedepsei și

executarea pedepsei la locul de muncă

Noua reglementare a muncii corecționale a fost introdusă în Codul penal tot prin Legea nr. 104/1992 și este cuprinsă în art. 867 – 8611. Executarea pedepsei la locul de muncă constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, pe care-l pot aplica instanțele, atunci când apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate a celui condamnat, tot astfel ca și suspendarea condiționată a executării pedepsei. Rezultă deci că există incompatibilitate între executarea prin muncă și suspendarea condiționată a executării pedepsei, ele excluzându-se reciproc și nefiind posibil ca cele două măsuri să fie dispuse concomitent cu referire la aceeași pedeapsă. Dintre cele două mijloace de individualizare nu poate fi adoptată decât una, și anume aceea pe care instanța o consideră corespunzătoare în raport cu prevederile art. 72 Cod penal, în sensul că inculpatul poate fi reeducat fie prin suspendarea condiționată a executării pedepsei, care înlătură condiționat orice modalitate de executare, fie prin obligarea lui la muncă corecțională, care constituie un mod de executare.

În literatura de specialitate s-a arătat că, pentru a susține teza incompatibilității celor două instituții, ar fi suficient să menționăm numai faptul că ele, fiind deopotrivă modalități de individualizare a pedepsei, se exclud reciproc. Ceea ce este însă semnificativ în sensul tezei incompatibilității, este faptul că ambele prezintă caracterul de instituții complimentare, menite să întregească posibilitățile pe care legea le dă instanțelor pentru realizarea individualizării pedepselor. Cu alte cuvinte, atât executarea prin muncă, cât și suspendarea condiționată a executării pedepsei, constituie acte ale instanței care, după ce determină pedeapsa ce urmează a fi aplicată făptuitorului, continuând operația de individualizare a pedepsei cu privire la executarea acesteia, îndeosebi sub raportul posibilității condamnatului de a se îndrepta, și ajungând la concluzia că, pentru realizarea scopului pedepsei, nu este necesară executarea efectivă a acesteia în regim de detenție, dispune, după caz, fie suspendarea condiționată a executării, fie executarea prin muncă.

De asemenea, s-a arătat că, pentru aplicarea uneia sau alteia din instituțiile în discuție, este necesar, mai întâi, să se examineze dacă sunt îndeplinite condițiile cerute pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei și numai după aceea, în cazul în care se apreciază că acestea nu sunt îndeplinite, să se treacă la examinarea celor specifice muncii corecționale, aceasta reprezentând o succesiune firească de urmat, care își are explicația în însăși efectele pe care cele două instituții le produc.

Dacă s-ar susține că cele două instituții nu s-ar exclude reciproc tocmai datorită efectelor diferite pe care le produc (executarea prin muncă presupunând totuși o executare, cu unele caractere de coerciție penală , în timp ce suspendarea înseamnă, de fapt, o neexecutare), ar putea fi opus argumentul că și suspendarea constituie un regim de executare (tot impropriu, ca și executarea prin muncă) și, fiind consecința unei condamnări, își păstrează caracterul de măsură coercitivă penală. Acest caracter constă ”în obligația impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare și de a se abține de la săvârșirea unei noi infracțiuni”. Cum nerespectarea acestei obligații face să se piardă beneficiul suspendării, ducând la executarea cumulativă a celor două pedepse în cazul când, înăuntrul termenului de încercare, s-ar comite o altă infracțiune, suspendarea condiționată a executării pedepsei apare ca un substitutiv de pedeapsă. Dacă condamnatul respectă condițiile suspendării, pedeapsa închisorii se consideră ca și cum a fost executată.

Incompatibilitate există și între suspendarea condiționată a executării pedepsei și măsura executării într-o unitate militară disciplinară. Din moment ce, apreciind, instanța a ajuns la concluzia că pentru reeducarea celui condamnat, militar în termen, este necesară executarea pedepsei, dar într-o unitate militară disciplinară, nu se poate dispune concomitent și suspendarea condiționată a executării pedepsei. Luarea acestei măsuri, care implică tocmai aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, ar fi în contradicție cu evaluarea inițială privitoare la mijloacele necesare pentru reeducarea condamnatului.

BIBLIOGRAFIE

M. Basarab, ”Drept penal român, partea generală”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1983

C. Bulai, ”Drept penal. Partea generală”, Ed. All, Buc., 1997

C. Mitrache, ”Drept penal român”, Partea generală, Casa de editură și presă ”Sansa”, Buc., 1997

Justin Grigoraș, ”Individualizarea pedepsei”, Ed. Științifică, Buc., 1969

Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, ” Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1985

A. Dincu, ”Drept penal, partea generală”, vol. I, T. U. B., 1975

V. Dongoroz, ”Drept penal”, 1939

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, ”Explicații teoretice ale Codului penal român”, partea generală, vol. II, Ed. Academiei, Buc., 1970

I. Oancea, ”Drept penal, partea generală”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1971

Th. Vasiliu, G. Antoniu, Șt. Daneș, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, ”Codul penal român comentat și adnotat”, vol. I partea generală, Ed. Științifică, Buc., 1992

G. Antoniu, C. Bulai, R. M. Stănoiu, A. Filipaș, C. Mitrache, V. Papadopol, C. Filișan, ”Practica judiciară penală”, partea generală, vol. I (1988), vol. II (1990), Ed. Academiei, Buc.

Maria Zolyneak, ” Drept penal partea generală”, Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993

Vasile Papadopol, Mihai Popovici, ”Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală”, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc.

Justin Grigoraș, ”Suspendarea condiționată a executării pedepsei în reglementarea noului Cod penal”, R. R. D., nr. 2/1969, p. 3–12

Vasile Sopon, ”Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”, R. R. D., nr. 5, 1969, p. 81–84

Petru Buciu (I), Augustin Ungureanu (II), Samoilă Lungu, Vasile Papadopol (III), ”Aplicarea suspendării executării în cazul pedepselor grațiate condiționat”, articole în R. R. D., nr. 1, 1971, p. 82–92

Teodor Savuscan, ”Stabilirea termenului de încercare în materia suspendării condiționate a executării pedepsei în caz de succesiune a legilor penale”, R. R. D., nr. 6, 1971, pag. 8083

Gheorghe Antoniu, notă la dec. pen nr. 124 din 1972, a Trib. jud. Botoșani, R. R. D., nr. 6, 1972, p. 144–147

Ludovic Biró, ”Condiții referitoare la efectele juridice ale grațierii asupra suspendării condiționate a executării pedepsei”, R. R. D., nr. 10, 1972, p. 103–108

Ștefan Mateescu, notă la dec. pen. nr. 145 din 1972, a Trib. jud. Ilfov, R. R. D., nr. 12, 1973, p. 145–148

Ludovic Fabian, ”Efectele stării de recidivă în cazul săvârșirii unor infracțiuni în timpul suspendării condiționate a executării pedepsei”, R. R. D., nr. 4, 1974, p. 74–77

Ioan Pop, notă la stp. nr. 673 din 1973 a Jud. Roman, R. R. D., nr. 9, 1974

Gherghe Pașcalău și Viorel Pascu (I), Georgeta Gheorghe (II), note la stp. nr. 1573 din 1977 a Jud. Timișoara, R. R. D., nr. 10, 1978, p. 47–50

C. Buga, notă la dec. pen. nr. 81 din 1979 a Trib. jud. Ilfov, R. R. D., nr. 2, 1980, p. 53–55

Liviu Taloș, notă la dec. nr. 871 din 1979, a secț. pen. a Trib. Suprem, R. R. D., nr. 3, 1980, p. 56–60

Adrian Luca (I), G. Părăușanu (II), note la dec. pen. nr. 23 din 1980 a Trib. jud. Galați, R. R. D., nr. 12, 1980, p. 51–54

Emil Maier (I), Alexandru Marinescu (II), note la dec. pen. nr. 332 din 1980 a Trib. jud. Prahova, R. R. D., nr. 7, 1981, p. 50–52

Dorin Clocotici, ”Efectele grațierii condiționate asupra pedepselor privative de libertate a căror executare a fost suspendată condiționat”, R. R. D., nr. 6, 1982, p. 61–63

Constantin Iacob (I), Gheorghe Părăușanu (II), note la dec. pen. nr. 443 din 1981 a Trib. jud. Neamț, R. R. D., nr. 7, 1982, p. 82–84

Ion Cugulescu, notă la dec. pen. nr. 178 din 1983 a Trib. jud. Prahova, R. R. D., nr. 3, 1984, p. 64–65

Gheorghe Voinea (I), Ștefan Mateescu (II), note la dec. pen. nr. 175 din 1986 a Trib. jud. Vrancea, R. R. D., nr. 5, 1987, p. 52–58

Gabriel Ionescu (I), Julian Poenaru (II), note la dec. pen. nr. 1101 din 1986 a Trib. Mun. Buc., R. R. D., nr. 8, 1987, p. 62–66

Nicolae Diaconu (I), Vasile Pătulea (II), note la dec. pen. nr. 219 din 1987 a Trib. jud. Gorj, R. R. D., nr. 5, 1988, p. 63–68

Radu Lupașcu (I), George Antoniu (II), note la stp. nr. 514 din 1976 a Jud. Galați, DREPTUL, nr. 912, 1990, p. 200 și urm.

Mihai Petrovici, ”Un aspect de necorelare a dispozițiilor legale privitoare la suspendarea condiționată, suspendarea sub supraveghere și obligarea la muncă corecțională”, DREPTUL, nr. 4, 1993, p. 37–40

Stelu Șerbanu, ”Grațiere. Condiții de aplicare. Comiterea unei infracțiuni înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiționate”, DREPTUL, nr. 2, 1992, p. 68 – 71

Viorel Pasca, ”Suspendarea executării pedepsei și repararea prejudiciului”, DREPTUL, nr. 1011, 1993, p. 62 – 65

Alexandru Paicu, ”Suspendarea condiționată din oficiu a executării pedepsei”, DREPTUL, nr. 10–11, 1993, p. 6571

Tiberiu Dianu (I), Radu Lupașcu (II), ”Suspendarea condiționată în sistemul Legii nr. 104/1992”, PRO LEGE, nr. 1, 1995

Vasile Timofte, note la dec. pen. nr. 47 din 8 dec. 1989 a Secției penale, Curtea de Apel Suceava , DREPTUL, nr. 7, 1994, p. 6971

Ion Dumitru, ”Condițiile prevăzute în art. 81 alin. 3 Cod penal de aplicare a suspendării condiționate”, DREPTUL, nr. 9, 1994, p. 7172

Radu Lupașcu, ”Unele probleme privind suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, DREPTUL, nr. 1, 1995, p. 5659

Gheorghiță Mateuț, ”Unele probleme speciale privind săvârșirea unei infracțiuni înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei”, DREPTUL, nr. 4, 1995, p. 5459

Dorin Ciuncan, ”Conținutul expresiei de pagubă integral reparată până la pronunțarea hotărârii la care se referă art. 81 alin. 3 din Codul penal”, DREPTUL, nr. 5, 1995, p. 3233

Radu Lupașcu, ”Aspecte privind consecințele anulării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a unei infracțiuni concurente”, DREPTUL, nr. 6, 1995, p. 5759

Tiberiu Dianu, ”Instituția probațiunii în S. U. A.”, în Studii de Drept Românesc, nr. 4, 1995, p. 307312

Dan Lupașcu, Gabriel Oprea, ”Discuție în legătură cu condiția reparării integrale a pagubei pentru dispunerea suspendării condiționate a executării pedepsei sau a suspendării executării sub supraveghere”, DREPTUL, nr. 8, 1996, p. 103107

Ștefan Tulbure, ”Suspendarea condiționată a executării pedepsei accesorii”, ”R. D. P.”, nr. 4, 1996, p. 139140

Arpad Czika, ”Aplicarea cumulului aritmetic al pedepsei în cazul hotărârilor cu suspendarea condiționată a pedepselor”, DREPTUL, nr. 1, 1997, p. 5961