.dreptul Familiei In Tara Romaneasca Si Moldova In Secolele Xvii Xviii

Introducere

Tema pe care am ales-o pentru lucrarea de diplomă se intitulează “Dreptul familiei În Țara Românească și Moldova în secolele XVII-XVIII”.

M-am decis să-mi aleg această tema În urma studierii anumitor aspecte din istoria familiei.

Decizia mi-a fost influențată și de faptul că sunt studentă și la Facultatea de Drept.

Un alt motiv care mi-a trezit interesul pentru această temă a fost datorat și de impactul pe care-l are instituția familiei asupra sferelor economice și sociale de-a lungul istoriei.

M-a interesat de asemenea modul de viață al oamenilor din acea perioadă și felul În care i-a influențat legislația odată cu apariția primelor legi scrise.

Modelul organizatoric al familiei analizat evolutiv poate genera concluzii legate de relațiile de cauzalitate Între organizarea administrativă, componență demografică, Înclinații religioase și organizare economică a fiecărei națiuni În parte, fiind unul din factorii importanți ai deversificării dintre popoare.

Dovadă a evoluției sale, Încercarea omului de a se cunoaște pe sine precum și de a ințelege mediul În care-și dezvoltă acțiunile reprezintă cele mai vechi preocupări care au generat asocierea acestuia În diferite forme de organizare care uneori corespund și stucturilor sociale cum ar fi casta, tribul, ginta, clanul și găsind ca formă actuală familia.

Însă aceasta nu trebuie văzută ca un produs al simplii curiozități, ca o formulă de satisfacere a unor impulsuri biologice , ci ca un set de necisități sublimate uman, universal valabile pentru fiecare individ, fiecărei necesități primare corespunzându-i un răspuns cultural specific: nutriția determină gospodărirea, Înmulțirea –rudenia; comoditatea- locuința, confortul; siguranța- apărarea; mișcarea- activitatea; sănătatea- igiena și creșterea- Învățarea.

Familia ca formă de organizare a societății, reprezintă un sistem de referință, un barometru sau un aparat de măsurare a tensiunii unei societăți În continuă prefacere, uneori bolnavă și “mută”, alteori viguroasă și vivace.

Dacă vrei să afli despre familie În intempestiva ei complexitate Întreabă Evul Mediu. Dacă vrei să afli răspunsuri “exhaustive” despre familia din țara noastră consultă “Codul Familiei” din 1 februarie 1954( revizuit pe rând la 18 august 1956, 1974 și 2003).

Dar dacă vrei să observi translația acestui concept, studiază Evul Mediu și trăiește În contemporaneitate. Ființa socială, omul, prin forța lucrurilor și-a adus contribuția la exprimarea unei societăți și grație familiei din care a făcut parte.

Familia creează, așadar, un prim univers al personalității istoriei, un prim contact cu lumea care inconjoară individul aflat în formare și nu numai, imprimându-i comportamente și atitudini.

Astăzi mai mult ca oricând vine cu puterea celei mai obsedante amintiri ideea celui care conduce, dar nu guvernează, nefiind străină de această revenire În actualitate mișcarea feministă. Urmărind reabilitarea femeii, după acel fatidic intermezzo secular când femeia este redusă la gineceu și treburile gospodărești exceptând unele “accidente” ale istoriei, feminismul subliniază importanța femeii În viața conducătorului.

Femeia este revalorizată și pusă În drepturi, urmând regula contrastelor când Evul Mediu inventează dragostea curtenitoare și idealizarea purității feminine. Emanciparea mentalităților de-a lungul timpului dă explicația importanței femeii În contemporaneitate și a familiei concepută prin ea.

Ipostaza a ceea ce noi suntem astăzi este și o consecință a ceea ce am fost, astfel Încât din punct de vedere al temei lucrării de față nu poți Înțelege familia ca și concept fără a o studia În subtila ei dezvoltare Începând mai ales cu Evul Mediu și concentrându-ne atenția asupra spațiului românesc care prezintă o serie de particularități și culori specifice.

Familia reprezintă așadar o revoluție a gândirii involuntare alimentate de necesitățile și trebuințele materiale și spirituale care-și găsește o expresie și importanță aparte În lumea de astăzi.

Lucrarea este structurată pe patru capitole cuprinzând aspecte atât În ceea ce privește familia ca instituție, cât și sancțiunile determinate de nerespectarea legislației vremii.

În ceea ce privește istoriografia dreptului familiei putem spune că este destul de vastă. Fără enumerarea integrală a acestei istoriografii se impune ca o necesitate trecerea în revistă a unor nume de referință care au tratat din diverse perspective statutul juridic al familiei.

Urmărind să Înfățișeze procesul apariției și dezvoltării instituțiilor juridice în spațiul Țărilor Române, pe fondul evoluției conceptului de statalitate prof. Vladimir Hanga Își aduce o remarcabilă contribuție În lucrarea sa “Istoria Dreptului” În trei volume, la explicația structurii intriseci a fenomenelor noi și persistența unor elemente din vechea formă de organizare translatate În secolele XVII-XVIII dar care-și găsesc corespondența și astăzi.

Lucrarea elaborată de S.Fl.Marian, reprezintă cea mai amplă și mai complexă descriere monografică a unuia dintre cele mai importante aspecte din viața spirituală a poporului român și anume ciclul vieții omului: nașterea, nunta, moartea, fiecăruia fiindu-i consacrat câte un volum aparte.

Volumul I intitulat “Nunta la români” cuprinde aspecte legate de căsătorie, zestre, răpire, divorț.

Un articol important referitor la instituția căsătoriei elaborat de Anicuța Popescu și care se intitulează “Instituția căsătoriei și condiția juridică a femeii din Țara Românească și Moldova În secolul al XVII-lea’’, cuprinde aspecte cu privire la căsătorie.

Aspecte privitoare la căsătorie, divorț, membrii familiei, sunt cuprinse și În lucrarea lect.univ.dr. Ion T. Amuza intitulată “Căsătoria și divorțul În vechiul drept românesc’’.

O altă lucrare reprezentativă referitoare la familie, este și cea scrisă de Conf.univ.dr. Șarolta Solcan intitulată “Familia În secolul al XVII-lea În Țările Române”, dedicând un capitol din lucrare relațiilor dintre membrii familiei.

Un articol important referitor la zestre elaborat de Constanța Ghițulescu este ”Zestrea Între normă și practică”, unde tratează problema zestrei din Țara Românească În secolul al XVII-lea, cât și În recenta lucrare “În șalvari și cu ișlic” unde continuă problemea zestrei și ne relatează despre modul cum se alcătuia o zestre și ce trebuia să conțină aceasta.

Andrei Rădulescu este unul dintre autorii care are numeroase lucrări, printre care “Originalitatea dreptului român” În care vorbește despre originalitatea dreptului român, precum și o serie de lucrări cu privire la influențele suferite de dreptul românesc, cum ar fi “Influența italiană asupra dreptului român”, “Influența franceză asupra dreptului român până la 1864”, precum și “Influența belgiană asupra dreptului român”.

Referitor la sancțiunile care se aplică asupra nerespectării legilor, Ioan C. Filitti, are un articol denumit “Vechiul drept penal român” În care relatează despre pedepsele din vechile noastre pravile.

De asemenea și Ioan D. Condurachi În “Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc” vorbește despre numeroasele sancțiuni care se aplicau celor care nu respectau legile țării.

Pe lângă această lucrare Ioan D. Condurachi a scris și o lucrare referitoare la moștenire care se intitulează “Moștenirea În vechiul drept românesc”.

Și Gh.Ungureanu În articolul intitulat “Pedepsele În Moldova la sfârșitul secolului al XVIII-lea și inceputul secolului al XIX-lea” conține și documente cu privere la pedepsele care erau aplicate.

Pe lângă lucrările generale am folosit și documente care să-mi susțină afirmațiile. Dintre acestea amintesc “Carte Românească de Învățatură-1646’’ care cuprinde numeroase dispoziții privind atât reguli la căsătorie și despărțire, la pierderea zestrei, repudierea soției cât și pedepsele care erau aplicate pentru nerespectarea legislației.

“Îndreptarea Legii- 1652” care a fost aplicată În Țara Românească cuprinde dispoziții asemănătoare pravilei din Moldova.

Pe lângă acestea colecția de documente “Documente privind Istoria României” care cuprinde documente atât pentru Țara Românească cât și pentru Moldova, cât și colecția “Documenta Romaniae Historica”.

O serie importantă de documente este și cea elaborată de Vl.Diculescu intitulată “Viața cotidiană a Țării Românești În documente (1800-1848)” , și care cuprinde numeroase documente referitoare la zestre, dar și referitoare la relația dintre părinți și copii, la procese legate de succesiune, privind adopția de copii, cazuri de adulter și divorț.

Nicolae Iorga are de asemenea o colecție cuprinzătoare de documente precum cele cuprinse În “Studii și Documente cu privire la istoria Românilor”.

Datorită puținelor documente pe secolul al XVIII-lea cu privire la dreptul familiei am utilizat și documente din secolul al XIX-lea cum ar fi “Legiuirea Caragea”, “Codul Calimach”, care cuprind și acestea dispoziții referitoare la familie, succesiune, rudenie, zestre.

Toate aceste lucrări evidențiază cercetările efectuate de-a lungul timpului cu privire la evoluția familie și aplicarea normelor de drept asupra acesteia În societatea românească.

1. Influențele suferite de dreptul românesc în secolele XVII- XVIII

Dintre influențele care s-au exercitat asupra dreptului nostru românesc, puternică este influența bizantină.

Deși în principiile sale de bază vechiul nostru drept românesc pleacă din Roma, totuși În decursul vremurilor a fost influențat În primul rând de principiile creștine ale dreptului bizantin.

Bizanțul reprezintă legătura dintre antichitate și lumea cea nouă.

Însemnătatea istorică generală a Bizanțului se exprimă prin istoria dreptului bizantin.

Adept al unei mentalități arhaice și privată de ordinea ce se impunea ca o necesitate, Justinian a dezvoltat principiile de bază ale dreptului care-și găsesc corespondența în zilele noastre într-o formă originară și a cărei originalitate a fost validată de timp, parcurgând Evul Mediu.

Influența bizantină s-a exercitat în domeniul vieții noastre culturale-bisericești, în organizația politică și în legile scrise. A pătruns la noi mai cu seamă prin biserică.

Influența Bizanțului în domeniile amintite s-a exercitat nu numai la noi, ci în toate țările din sud-estul Europei.

Toate legiuirile din Țările Române, până la inceputul secolului al XIX-lea, începând cu pravilele românești din secolul al XVI-lea sunt în cea mai mare parte traduceri, compilații și prelucrări după dreptul bizantin.

În accepțiunea strictă, prin vechiul drept românesc se ințelege dreptul nescris, consuetudinar, după care s-a orânduit viața societății românești din timpuri străvechi și până către jumătatea secolului al-XVII-lea, când în viața acestei societăți își face loc dreptul scris, de inspirație bizantină.

Într-o istorie a dreptului românesc, dreptul scris, dreptul importat în Țările Române, începând de prin secolul al-XVII-lea, se cere a-și avea locul său, fiindcă și el reprezintă un moment în evoluția culturii juridice românești.

Receptarea dreptului romano-bizantin a fost un fenomen istoric propriu multor state medievale din Europa.

Apariția dreptului romano-biozantin în Țările Române oglindește deopotrivă nevoile societății feudale românești, dominate de clasa stăpânitoare și de biserică, precum și aspirațiile de universalitate ale monarhiei feudale.

Receptarea dreptului romano- bizantin în satetele feudale românești este dovedită prin identificarea izvoarelor ce stau la baza multor pravile folosite în aceste state.

Istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVII-lea se caracterizează pe de o parte prin agravarea exploatării de clasă, iar pe de altă parte prin exploatarea economică a Moldovei, se practica nu numai pe calea tributului, mucarerului, plocoanelor și grelelor contribuții pentru nevoile campaniilor turcești, dar și pentru regimul comercial inrobitor, care obliga pe locuitori să vândă turcilor produsele lor la prețurile scăzute fixate de Poarta Otomană.

Din această cauză, cei mai mulțiîn viața acestei societăți își face loc dreptul scris, de inspirație bizantină.

Într-o istorie a dreptului românesc, dreptul scris, dreptul importat în Țările Române, începând de prin secolul al-XVII-lea, se cere a-și avea locul său, fiindcă și el reprezintă un moment în evoluția culturii juridice românești.

Receptarea dreptului romano-bizantin a fost un fenomen istoric propriu multor state medievale din Europa.

Apariția dreptului romano-biozantin în Țările Române oglindește deopotrivă nevoile societății feudale românești, dominate de clasa stăpânitoare și de biserică, precum și aspirațiile de universalitate ale monarhiei feudale.

Receptarea dreptului romano- bizantin în satetele feudale românești este dovedită prin identificarea izvoarelor ce stau la baza multor pravile folosite în aceste state.

Istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVII-lea se caracterizează pe de o parte prin agravarea exploatării de clasă, iar pe de altă parte prin exploatarea economică a Moldovei, se practica nu numai pe calea tributului, mucarerului, plocoanelor și grelelor contribuții pentru nevoile campaniilor turcești, dar și pentru regimul comercial inrobitor, care obliga pe locuitori să vândă turcilor produsele lor la prețurile scăzute fixate de Poarta Otomană.

Din această cauză, cei mai mulți dintre locuitorii țării doreau să înlăture dominația otomană și luptau împotriva acesteia. Ca reflectare a condițiilor vieții materiale, sociale și politice existente în țară, cultura din Moldova se infățișează sub noi aspecte în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ea se caracterizează îndeosebi prin triumful limbii române în scrieri, în biserică, în cancelaria domnească. Începuse să fie scrise în românește nu numai poruncile domnești către dregatorii mai mici care nu știau slavonește, dar și zapisele, testamentele și inscripțiile.

Prin universalismul ei, cultura bizantină pătrunsese în Moldova mai întii sub formele ei religioase și apoi treptat sub formele laice.

Puternică este influența bizantină asupra pravilei din 1646 ’’Carte Romînească de Învățătură’’, cunoscută în istoriografia noastră sub denumirea de Pravila Moldovei și se caracterizează printr-un pronunțat conținut laic.

În istoria poporului nostru apariția pravilelor tipărite reprezintă un remarcabil progres nu numai din punctul de vedere al dezvoltării culturii, dar și din punctul de vedere al orgănizării statului.

Însuși faptul că Pravila Moldovei a fost intitulată ‘’Carte Romînească de Învățătură’’ a exprimat năzuința unor straturi sociale mai largi de a se împărtăși de bunurile culturii în propia lor limbă.

Pravila este deopotrivă o mărturie evidentă a receptării dreptului bizantin și un remarcabil monument al limbii române. Este o operă juridică reprezentativă.

Inițiatorul pravilei a fost Vasile Lupu ( 1634- 1653). Hotărându-se să dea țării o legiuire, Vasile Lupu a fost fascinat de modelele bizantine. El nu s-a putut gândi să codifice dreptul consuetudinar în vigoare, nici să se folosească de alte legiuiri și opere juridice în afară de cele bizantine, care erau pentru el ’’tocmealele ceale bune’’.

Domnul avea nevoie de o legiuire cuprinzătoare nu numai pentru că urmărea să imite și pe această cale monarhia bizantină, ci și pentru că era exponentul clasei stăpânitoare care avea nevoie de măsuri penale unitare pentru păstrarea ordinei sociale existente.

Pentru a nu domni sub numele său de boier, acest domn a ales din istoria Bizanțului numele de Vasile, după modelul impăratului Vasile I Macedoneanul(867-886).

În vremea lui Vasile Lupu erau cunoscute în Moldova unele nomocanoane bizantine ca Sintagma lui Matei Vlastares din 1335, care circula în traducere slavonă și care a avut cea mai largă circulație, și Exabliblu lui Armenopol din 1345. Scrise din porunca ierarhilor bisericii sau din porunca domnilor, ele au constituit primele monumente de drept scris din Țările Române.

După ce la 1640 apărea în Țara Românească, ‘’Pravila de la Govora’’, Vasile Lupu a fost îndemnat și mai mult de acest precedent ca să intocmească și el o legiuire și mai cuprinzătoare, tot din culegerile bizantine.

Traducerea românească a textelor pregătite de învățați pentru alcătuirea ’’Pravilei Moldovei’’ din 1646 a fost făcută de Eustratie logofătul. Faptul acesta este cert. Prefața pravilei arată textual : ’’După tocmală și nevoința mării sale domnului datu-s-au invățătură și mie unui mai mic și nice de o treabă a marii sale rob Evstratie biv logofet, de am scos aceste pravile și le-am talmacit den scrisoare grecească pre limbă rominească, ca să poată ințelege toți’’.

Eustratie a fost diac la 1618 și logofăt la 1630. Este foarte probabil că Eustratie era de origine greacă. Cunoștea bine limba slavonă și neogreacă, dar și limba română, istoria acestui popor și izvoarele dreptului bizantin și ale dreptului canonic.

Cel de-al doilea izvor al ’’Pravilei Moldovei’’ din 1646 este tratatul lui Prosper Farinaccius intitulat ’’Praxis et Theoricae criminalis’’.

Prosper Farinaccius a fost un jurist foarte cunoscut în secolul al-XVII-lea. A trăit la Roma între anii 1554-1618, îndeplinind funcțiile de avocat, de procuror fiscal și apoi de consilier în serviciile papilor Clement al VIII-lea și Paul al V-lea. A scris lucrări de drept penal și drept canonic între care și ’’Opera criminalia’’.

Cea mai importantă lucrare a lui Farinacius, care se înfățișează sub forma unui cuprinzător repertoriu de drept penal și care s-a bucurat de o deosebită autoritate până în secolul al XVIII-lea, în multe țări din Europa, este cunoscută sub titlul de ’’Praxis et Theoricae criminalis’’.

‘’Pravila Moldovei din 1646’’, bazată în esență pe dreptul lui Justinian cuprinde reglementări care apără dreptul de propietate și obligațiile contractuale și cuprinde reglementări corespunzătoare trăsăturilor societății respective din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mai cuprinde și o serie de dispoziții de drept civil ca : reguli privitoare la moștenire, căsătorie și despărțire, la pierderea zestrei, repudierea soției, de asemenea reguli de ordin canonic precum abaterile călugarești.

Legiuirea corespunde condițiilor istorice ale Moldovei, a cărei societate, împărțită în clase, era bazată pe exploatarea feudală.

În ceea ce privește dreptul penal, pravila cuprinde ample reglementări privitoare la infracțiuni între care figurează : rebeliunea, trădarea, omorul, furtul, abuzul de încredere, amenințările.

Ca și bizantinii, românii considerau că legile sunt destinate în primul rând să indrume și să învețe pe oameni. Sunt concludente în acest sens titlurile pravilelor românești : ’’Carte Romînească de Învățătură’’, ’’Îndreptarea Legii’’. Având caracterul de îndreptar, această pravilă a circulat însă și a fost bine cunoscută știutorilor de carte din secolele XVII și XVIII.

‘’Îndreptarea Legii’’ din 1652 a apărut ca un remarcabil succes al activității culturale românești bazate pe colaborarea statului cu biserica.. Această legiuire reprezintă încununarea constituirii dreptului scris în limba română și în același timp receptarea oficială a legilor și canoanelor bizantine.

‘’Îndreptarea Legii’’ reprezintă prima operă juridică din Țara Românească cu un pronunțat caracter laic.

Pravila a fost bine cunoscută de unii domni ai Moldovei din secolul al XVIII-lea.

Nicolae Mavrocordat care a domnit în Moldova între anii 1711-1715 ajungând apoi domn al Tării Românești, a cerut în anul 1742 preotului Stanciul de la școala domnească din București să-i copieze ‘’Pravila Moldovei din 1646’’.

Pentru a cunoaște dreptul nostru și evoluția lui se impune să-i cercetăm izvoarele și influențele care s-au exercitat asupra acestuia.

În felul acesta pot fi ințelese mai ușor și interpretate mai exact anumite dispoziții și totodată se poate pune în evidență partea de originalitate.

Se crede că aproape tot dreptul românesc este întocmit după cel francez, copiat, tradus, compilat și că nu are aproape nimic original.

Este adevărat că de la 1864, ca și după acea dată, s-a folosit într-o mai largă măsură legislația, doctrina și jurisprudența franceză.

Influența franceză s-a impus și datorită nevoii urgente a unificării legislative, pentru care trebuia folosită o legislație, socotită drept cea mai bună.

Influența franceză a putut fi constatată mai bine în secolul al XVIII-lea. Legăturile cu Apusul devin mai numeroase și mai felurite. Prin Constantinopol, unde era Academia grecească, la care învățau mulți dintre fanarioți a început să pătrundă și influența franceză. În vestita bibliotecă a Mavrocordaților au fost, desigur și cărți de drept din Apus și în special din Franța.

În secolul al XVIII-lea, și mai ales în a doua jumătate, se găsesc, în țările noastre, multe din ideile și cărțile apusene și îndeosebi franceze. Între acestea sunt și din domeniul dreptului sau au legătură cu acest domeniu precum :’’L’Esprit des lois’’(1748) a lui Montesquieu, ’’Contract social’’ a lui Rousseau. Prin asemenea lucrări influența franceză s-a accentuat tot mai mult. La introducerea și dezvoltarea acestei influențe au contribuit, afară de cărți și alți factori. Mai întâi domnii care iși căpătaseră cultura în Academia și mediul fanariot de la Constantinopol. Apoi școlile inalte de la București și Iași, unde erau profesori care învățase în Apus.

De amintit este faptul că au fost și prin casele boierești profesori cunoscători ai culturii apusene, care predau lecții și se mai adaugă negustorii care aveau legături cu Occidentul.

În secolul al XVIII-lea se constată o dorința de legiferare spre a înlătura neajunsurile dreptului nescris. Mai toți domnii fanarioți vor să dea țărilor ce cârmuiau legi scrise. Au căutat să întocmească legi, cu un cuprins mare, în care sa intre mai multe materii, adevărate coduri. Această năzuință s-a dezvoltat probabil tot sub influența apuseană. Acolo exista o puternică tendință de codificare.

Dreptul francez joacă un rol covârșitor în legislația noastră. Încetul cu incetul influența franceză sporește. De la inceputul secolului al XIX-lea influența franceză se întâlnește în diferite aspecte ale vieții noastre. În domeniul dreptului ea se constată în legile intocmite și în cultura oamenilor timpului.

O altă influență care s-a exercitat asupra dreptului nostru românesc, a fost cea italiană.Pentru a ințelege începuturile acestei influențe este bine de amintit că Italia este țara în care s-a păstrat, s-a cercetat și s-a aplicat mai mult ca oriunde dreptul roman. De acolo s-a înfățișat lumii și s-a răspândit nepieritoarea moștenire juridică romană.

La noi a existat ideea că dreptul roman este și dreptul poporului român și de aici a urmat faptul că pentru a cunoaște dreptul nu este altă țară mai potrivită decât Italia, țara dreptului strămoșilor.

Sunt cunoscute legături dintre noi și poporul italian. De acolo au venit aproape totdeauna elemente izolate și poate chiar în grupe, au venit meșteri, medici, misionari, cărturari și mai ales negustori.

Relații comerciale au fost și pe uscat dar mai ales pe apă, pe Dunăre și mare, unde cetățile italiene au desfășurat o activitate însemnată.

Aceste relații au lăsat fără indoială și urme juridice, în materie comercială. Afacerile negustorești reclamă încheieri de contracte. Iar în materie de comerț sunt și au fost reguli speciale, stabilite prin îndelungă folosire.

În aceste condiții este greu de crezut că în afacerile dintre noi și negustorii italieni erau aplicate normele noastre de drept comercial, chiar dacă le-am fi avut fi avut, mult mai probabil erau întrebuințate cele italiene.

Se știe că în afară de mici pravile cu caracter religios noi nu am avut pravile până la jumătatea secolului al XVII-lea. Cele dintăi pravile cum am mai spus sunt : ’’Carte Romînească de Învățătură –1646’’ și ‘’Îndreptarea Legii-1652’’. Aceasta din urmă în cea mai mare parte este o reproducere a celei moldovenești.

Se pare că aceste pravile au fost inspirate și din opera unui vestit romanist italian Prosper Farinacius, specialist mai ales în materie penală.

Rămâne, dar cert că pentru întocmirea primelor noastre pravile, care se întemeiază pe dreptul roman că s-a folosit și opera unui mare jurisconsult

italian. Prin aceasta se dovedește că ne-am îndreptat privirile și înspre cărțile italienilor, când am vrut să avem legi scrise. Se pare că astfel influența italiană devenise tot mai accentuată astfel amintim călătoria stolnicului Constantin Cantacuzino, care a plecat în anul 1665 la Constantinopol, la Veneția, apoi la Padova unde a stat mai mult pentru a studia. Nu se știe dacă acolo a învățat și dreptul, dar din însemnătatea cărților lui aflăm că avea și ‘’Instituțiile lui Justinian’’, carte destinată mai ales studenților.

Epoca lui Brâncoveanu se pare că e mai bogată în dovezi privitoare la legăturile cu Italia în special cu Veneția.

În timpul Fanarioților înrâuririle italiene cresc și mai mult. Aproape toți domnii fanarioți știau italienește și aveau cunoștințe juridice și uneori foarte întinse. Între aceștia în loc de frunte se afla Nicolae și Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Mavrocordat, Alexandru Moruzi.

Aproape toți fanarioții doreau să înzestreze țările cu legi scrise, unii izbutesc, alții întocmesc proiecte, alții dau hrisoave pentru anumite materii, mai toți erau preocupați de o bună împărțire a dreptății.

Unii dintre ei se străduiesc să organizeze mai bine învățămintul atât la Iași cât și la București. Deși nu se menționează și dreptul printre obiectele predate, este greu de admis însă să nu se fi dat lecții și la această materie, mai ales în acea epocă în care legile scrise și hrisoavele se inmulțeau și totodată incepuse a-și avea o aplicare mai intinsă pravilele impărătești.

Din secolul al XIX-lea, influențele străine sunt tot mai accentuate. Mai toți marii juriști știau italienește și desigur foloseau lucrări juridice scrise în acea limbă. În același timp pregătirea culturală a tinerilor dovedește de asemenea inrâuriri italiene. Fii de boieri pleacă la studii în Franța, Germania, dar și înspre Italia, și se pare că pentru drept în special se indreptau spre Italia.

Un loc insemnat ocupă și înrâurirea pe care instituțiile, legile, dreptul belgian în genere s-a exercitat asupra dreptului nostru..

În vremea când Belgia capătă funcția sa de Stat independent, Țările Române începeau să intre mai adânc în făgașul vieții europene, să capete un început de organizare moderne, să-și schimbe în parte mentalitatea și să adapteze transormările impuse de noile vremuri.

Această influență belgiană s-a exercitat asupra dreptului nostru în secolul al XIX-lea, însă merită amintită.

Dreptul din Belgia era , la inceputul noului Stat, în mare parte dreptul francez, astfel că nu se poate vorbi la acel moment de o influență proprie lui asupra

dreptului român. Sunt multe probabilități că, chiar în legile și în genere, în măsurile de ordin juridic de după 1850 s-a folosit și material belgian.

Căsătoria

La începutul secolului al XVII-lea, În Țările Române se pun bazele primelor coduri de legi, renunțându-se astfel la aplicarea vechilor obiceiuri juridice, numite În documente “legea țării”, “legea românească”, “legea țării noastre”.

Noile coduri de legi, printre care: “Carte RomÎnească de Învățătură”, “Îndreptarea Legii”, “Legiuirea Caragea”, “Codul Calimach”, prevedeau dispoziții destul de severe referitoare la familie, aceasta reprezentând o forma complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale Între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopțiune.

Fiind un fenomen social se dezvoltă odata cu societatea și se modifică În raport cu aceasta.

Familia și instituția căsătoriei, reprezenta un sector de viață socială pe care societatea feudala Îl socotea a fi de resortul bisericii.

Biserica creștină, a dat căsătoriei, conform scopului ei etic, o însemnătate spirituală, a privit-o ca o instituție și a trecut-o Între taine.

De aceea, reglementarea juridică a căsătoriei În pravile va oglindi trăsăturile esențiale ale pozitiei societății feudale și În special ale bisericii.

Cu cât familia va fi mai bine constituită În societate cu atâta puterea ei vitală, moravurile sociale, datinile, deprinderile seculare devin mai tari, mai influente și mai respectate. De rezistența ei peste secole ca instituție fundamentală a statului, reprezintă baza construcției civilizației familiale așa cum o cunoștem noi azi.

Dacă baza societății este familia trebuie să recunoaștem că închegarea ei se săvârșește prin căsătorie.

Dacă ar lipsi căsătoria n-ar exista familia și prin aceasta ar dispărea dintre oameni libertatea, siguranța, proprietatea, statul.

Atâta timp cât familia s-a bazat pe principii corecte, adică dragoste reciprocă, sfințenia vieții soților, aceștia trebuiau să trăiască impreună,să fie fideli unul altuia, să-și crească copiii, a jucat un rol fundamental În societate și În viața oamenirii.

Majoritatea normelor de drept care se aplicau până În secolul al XVII-lea și care au dăinuit mult timp și după apariția pravilelor erau nescrise.

Astfel reglementări privitoare la căsătorie, până În secolul al XVII-lea au circulat prin intermediul “Sintagmei lui Matei Vlastare (1335)” și al “Nomocanonului lui Manuil Malaxos (1562 sau 1563)”.

Nomocanonul lui Manuil Malaxos a circulat la noi În țară În numeroase copii și a fost folosit În pravilele: “Îndreptarea Legii” și “Pravila Aleasă”.

Urmărindu-se Întărirea puterii de stat și lărgirea aplicării dreptului scris, În a doua jumatate a secolului al XVI- lea și În secolul al XVII- lea are loc traducerea acestor nomocanoane În limba română.

Dupa definiția dreptului roman, nunta și căsătoria constituie acea unire dintre bărbat și femeie care stabilește Între aceștia o existență indivizibilă.

În concepția populară căsătoria constituia un element obligatoriu În ciclul vieții, celor necăsătoriți făcânduli-se o nuntă simbolică(“ nunta mortului”), cu veștminte de rigoare, brad și uneori chiar muzică.

“Îndreptarea Legii”, prezenta căsătoria În felul următor: “ Nunta iaste Împreunarea barbatului și a muerii, adecă amestecare, sau amestecare și moștenire Întru toată viața lor, și omului celui drept apropiiare Dumnezeu”.

Momente importante ale existenței omului precum nașterea, botezul, căsătoria, decesul sunt marcate de prezența bisericii cu dimensiunea ei spirituală și telurică dar mai ales a comunității.

Pravila bisericească zice: “Căsătoria este o taină, prin care două fețe Învoite se unesc de biserică, ca să trăiască toată viața lor spre rodire de copii”.

După “Codul Caragea” căsătoria este definită astfel: “Nunta este tocmeala unirei barbatului cu femeia spre facere de copii”.

“Codul Calimach” spune astfel: “Legăturile familiei se alcătuesc prin căsătorească tocmeală, prin care doaa persoane, partea bărbăteasca și parte femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voință și hotărÎre, de a viețui Într-o legiuită Însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste Întru o tovărășie nedespărțită, de a naște prunci, a-i crește, a se agita Între ei după putință la toate ÎntÎmplările”.

Adevărata familie creștină este aceea În care soții se iubesc cu adevărat, Își Îndeplinesc Îndatoririle față de societate, prin muncă și comportare exemplară, se preocupă de creșterea și educarea copiilor, iar aceștia la rândul lor, sunt supuși și ascultători de parinți.

Orice formă de conviețuire dintre doi parteneri, În afară de cea binecuvâtată de biserică nu se poate Îngadui sau accepta, fiind o sfidare a credinței și a moralei creștine.

Pentru cultivarea unei concepții sănătoase despre familie și rostul ei ca și despre obligațiile care revin celor doi viitori soți, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca și obligativitatea ca aceștia să se spovedească și să se Împărtășească Înainte de taina cununiei. Căsătoria era precedată de logodnă considerată ca o promisiune Însă producând efecte juridice atât În ceea ce privește situația tinerilor, cât și bunurile primite cu această ocazie.

Din punct de vedere juridic, logodna producea câteva efecte: nici unul dintre logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană, căsătoria unui barbat cu o femeie logodită era infracțiune penala, răpitorul unei femei logodite era pedepsit cu moartea.

Astfel: “ Răpitoriu se cheamă ceia ce vor apuca de vor răpi muiarea cuiva cea de cinste de-ș vor rÎde de dÎnsa, sau vreo fată fecioară sau vaduă sau calugăriță sau vreun copil, cÎnd vor lua pre fiecare cu de-a sila și o vor duce dentr-acel loc, unde le va fi voia, de se vor mesteca trupeaște. Certarea răpitorilor iaste numai moartea”.

În Europa catolică , logodna constituia de asemenea un pas foarte important, fără de care nu se putea concepe Încheierea căsătoriei.

Angajamentul solemn se facea În prezența unui preot. Se cunoștea și practica Încheierii logodnei În fața unui notar. Momentele acestei ceremonii erau: semnarea de către logodnici a unei chitanțe pentru zestre, Încheierea declarației de consimțire și schimbul inelelor.

Cuvântul care denumește instituția logodnei , originar din limba slavă bisericească a fost introdus În limba română prin biserică.

Logodna este o tradiție a moștenirilor romane care s-au pastrat În obiceiul poporului. Ca și la romani, logodna se încheie prin marturisirea iubirii și promisiunea de căsătorie, însoțite de gesturi simbolice cum ar fi: sărutarea tinerilor sau schimbarea inelelor.

Locurile în care tinerii se întâlneau sunt diverse, cum ar fi de exemplu la munca câmpului, la claca care se organizează în sat pentru prelucrarea lânii, sărbătorile constituiau de asemenea un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor, în unele comunități se organizează chiar petreceri dansante unde numai tinerii necăsătoriți au dreptul să se prindă în horă.

Petrcerile de nuntă sau de logodnă constituiau de asemenea ocazii perfecte pentru întâlnirea tinerilor unei comunități. Pentru încheierea logodnei era necesar în principiu consimțământul părinților fetei ca și binecuvantarea bisericii.

În regiunile cu puternice traditii populare inițiativa logodnei era luată, de regulă de părinți, uneori fără a-i mai întreba pe tineri, câteodată chiar înainte de nașterea copiilor, în timp ce în cele mai multe cazuri înțelegerea se făcea cu acordul tinerilor.

În sistemul popular, logodna avea loc de obicei cu ocazia pețitului, când se cădea de acord asupra viitoarei căsătorii, se schimbau daruri între tineri și părinții lor, de obicei făcându-se și un ospaț.

“Legiunea Caragea” zice astfel: “Afară din darurile de la logodna, orice va dărui barbatul femeiei sale înaintea nunții, se chiamă dar dinaintea nunții”.

Dar pentru ca să existe daruri trebuia să existe în primul rând o viitoare înțelegere de căsătorie. “Când nu se va face nuntă, darurile dinnaintea nunții, să întorc înapoi”.

De aceia darurile dinaintea nunții în general se făceau înaintea căsătoriei, după logodnă. Atât obiceiul pămăntului cât și vechile legiuiri pun sarcina darurilor dinaintea nunții în primul rând în cea a soțului, apoi în sarcina părinților.

Mărimea și scopul acestor daruri variază de la o clasă socială la alta. Aceste daruri împreună cu zestrea formau averea sotilor.

După “Legiuirea Caragea” darurile dinaintea nunții nu devin proprietatea femeii, ci ramân în patrimoniul barbatului, fac însă parte din patrimoniul comun al căsătoriei.

“Darurile dinnaintea nunții, ca și zestrea, nici sa înstrăinează, nici să zălojaște, afară numai la cîte întîmplări și cum să zălojaște zestrea și să înstrainează și cînd bărbatul are datorie dinnaintea nunții și nu i să ajunge cellalt avut al lui, ca să să plătească”.

Dacă desfacerea căsătoriei se făcea prin moartea unuia dintre soți și celălalt nu se recăsătorea, darurile rămâneau celui în viață “parte atît cît ar avea și un copil”.

Darurile erau pierdute numai în cazul în care cel care supraviețuia ducea o viață imorală, înainte de a împlini anul de doliu.

Dacă soții se despărțeau din vina bărbatului “că-și vrămășește soția, bătînd-o fără vină, acesta pierde a treia parte din darurile ce i le-a dăruit femeia”.

Când se desfăcea căsătoria din cauza femeii darurile reveneau bărbatului.

“Legiuirea Caragea”, spune astfel: “Cînd se va desface căsătoria pentru cugetarea rea a muerii împotriva vieții bărbatului sau pentru preacurviia ei, atunci darul cel dinnaintea nunții să întoarce întreg bărbatului; și de nu vor

avea copii, îl stăpânește desăvârșit, iar de vor avea, iaste al copiilor și el ii ia numai rodul”.

Logodnele care se încheiau când copii erau nenăscuți se făceau în special de către familiile de nobili în scopuri politice sau economice.

Se obișnuia ca în unele regiuni ale țării să se dea cu ocazia logodnei o sumă de bani “ căpara”, fiind considerată ca o arvuna și care trebuia restituită în caz de desfacere a logodnei.

Izvoarele ne vorbesc de logodne celebre încheiate de membrii familei domnitoare, cum ar fi cazul pretendentului Joldea logodit cu Ruxandra, fiica domnitorului Vasile Lupu (1634-1653).

În “Istoria Românilor prin călători”, ni se relateaza despre nunta Ruxandrei cu Timuș. Acesta prădase Moldova și astfel pețise el pe fata domnitorului Vasile Lupu.

“După al treilea danț se mergea la biserică. Timuș e călare pe un cal turcesc împodobit cu pietre scumpe. Hainele ce le poartă și surguciul de la șlicul din cap sînt date de Vodă. Așa era obiceiul: socrul dădea ginerelui haina cu care se înfațișa la biserică. De o parte și de alta a mirelui călărește cîte-un copil de casă și cîte un boier. În genunchi și el și mireasa fac declarații cerute de rit și, cînd se întorc la Curte, Timuș își sărută nevasta. Atunci îi era îngăduit.”

De obicei soții nu se cunoșteau dinainte, totul se aranja în familie relatează. Del Chiaro în “Istoria Romanilor prin Călători”: “Cu trei zile înainte de nunta începeau mesele, iar, în ce privește familia domnească, și cu o săptamână înainte. Mesele acestea se dădeau și de familia mirelui și de familia miresei, și în fiecare familie erau două mese: una pentru bărbați și alta pentru femei.

Cînd este nuntă boierească, Domnul trimite<jandarmi călari>, seimeni îmbrăcați în roșu, cari formează garda mirelui. În momentul cînd apare mireasa să varsă o cofă cu apă. Mirele intră în casă, și se așeaza în genunchi pentru rugaciunile preliminare, și mireasa plînge cînd se desparte de părinți”.

Când domnul însuși este naș, atunci ospățul de nuntă se face la curtea domnească..

“Mirele primește din partea domnului un gugiuman, la fel cu al Domnului și un cal, iar la masă toată vremea sta de-a dreapta domnului cu capul acoperit.

Toți slujitorii curții îl slujesc, ca și pe domn, iar cînd mirele se duce la biserică sau la casa sa toata curtea domnească cu țimbale și alte instrumente moldovenești și turcești îl însoțește ca pe domnul însuși.

A treia zi după nuntă mirele se duce împreună cu mireasa la domn și la doamnă ca să mulțumească pentru cinstea atît de mare ce li s-a facut, dar fără să ducă daruri”.

Consimțământul celor în cauză pentru încheierea logodnei, ca și la căsătorie era necesar, în caz de neînțelegere între părinți, triumfa părerea tatălui. Lipsa deplinelor facultăți mintale constituia un impediment la încheierea căsătoriei, dar nu și o cauza pentru o desfacere ulterioară.

“Carte Romînească de Învățătură”, socotea legatura astfel creată ca fiind în masura să dea drept de acțiune logodnicului sau viitorului sau socru pentru a apăra de calomnie pe logodnică.

“Bărbatul despre partea lui poate să pîrască la giudeț pre cela ce va fi suduit pre muiarea lui; așijdere și socrul pentru sudalma nurorii sale și ginerele pentru sudalma logodnicei sale; și încă pentru sudalma unei fete logodite poate să pîrască la giudeț tatăl ei și logodnicul ei și încă și socru-său, de vreame ce sudalama ei, ce se dzice featei, treace și pînă la ceilalți la toți și poate fiecarele de acești oameni a featei, tot cîte unul, să margă să pîrască la giudeț și să cearte pre suduitoriu; și aceasta să înțeleagă cînd va fi știind suduitoriu pre aceștia pre toți și cum iaste logodită”.

Consimțământul părinților la căsătorie, cerut de pravile era necesar pentru că prin căsătorie se aducea în familie, un nou membru, a cărui contribuție materială interesa pe părinți.

Totodată prin căsătorie apărea un nou îndreptățit la împărțirea averii prin succesiune.

Pravilele arătau că fetele care se căsătoreau fără știrea părinților erau considerate ca “desfrânate” și erau supuse de biserică la unele penitențe.

Până la încheierea căsătoriei se obișnuia ca logodnicii să se viziteze reciproc pentru a purta diferite discuții și pentru a-și prezenta zestrea. Viitorul soț era chemat să arate care îi este averea și dacă se găsea în indiviziune, frații săi trebuiau să arate ce parte îi revenea.

Vârsta mirelui era de regulă mai mare decât a miresei. Conform legislației din Țara Românească și Moldova, inspirată de legislația bizantină, fetele se puteau logodi și chiar căsători la 12 ani, iar băieții la 14 ani. “Nu este ertat a se face desăvirșită logodna, mai înainte de a împlini partea bărbătească al 14-le an al vrîstei și partea femeiască al 12-lea an; iar cea nedesăvîrșită nu este slobod a se face mai inainte de 7 ani a vrîstei celor ce se logodesc”. După cum se observă se obișnuiau căsătoriile de timpuriu, astfel o tânără fată trecută de 24 de ani se plângea că a rămas fată bătrână, deoarece după obiceiul moldovenesc, este pentru o fată care până la 24 de ani nu se căsătorea, rușine.

În ”Călători străini despre Țările Române” găsim informația că: “Românii se căsătoresc foarte tineri, așa că dacă o fată a implinit 12 ani, ea este și cerută în căsătorie.

Uneori părinții refuzau să-și dea fata pentru că au făgăduit-o altuia sau pentru că flăcăul indrăgostit nu le convine sau că acesta n-ar avea banii trebuitori”.

Se crede că limitele de vârstă erau mai scăzute pentru femei având în vedere maturizarea mai rapidă a acestora, însă nu una psihologică, ci exclusiv sexuală, organică.

Pravilele recomandau ca soții sa fie de vârstă apropiată, adică sa nu fie bărbatul de 50 de ani și fata de 12 sau 15 ani, și nici femeia de 50 de ani și bărbatul de 20 de ani. Diferența foarte mare de vârstă era considerată “rușine, dosadă, imputare și batjocură”.

“Să zice să nu fie bărbatul de 50 de ani și muiarea de 12 sau de 15, sau muiarea dă 50 și bărbatul de 20. Dece bine, cum se cade și cinstit iaste așa, ca să fie bărbatul și muiarea în vîrsta ce e pre leage, cum grăesc dumnezăeștile pravile, iar cum nu se cade și afară de dreptate iaste cumu e mai sus, să fie bărbatul bătrîn și muiarea tînără, sau muiarea bătrînă și bărbatul tînar, care lucru nu iaste numai cum nu se cade, ce încă e rușine, dosadă, imputare și batjocură”.

Un tânăr își capătă independența după majorat care după “Legiuirea Caragea” era la 25 de ani.

Astfel: “Vîrsneci să să socotească atît bărbații cît și fămeile de la dooăzeci și cinci de ani a vîrstii lor; și nevîrsneci pînă la dooăzeci și cinci de ani”.

Această putere, primită prin majorat, le-ar da dreptul, teoretic, și unora, și altora, să contracteze o căsătorie urmând propriile criterii de selecție. Pentru femei căsătoria era înainte de toate mijlocul dobîndirii unui statut social, investit cu puterea de a controla.

Dimitrie Cantemir în lucrarea sa “Descrierea Moldovei”, relatează despre încheierea căsătoriei și obiceiurile specifice: “Pe copiii lor Moldovenii îi căsătoresc la acei ani ai vârstei, când însoțirea este poruncită de sfintele canoane.

Ca o fată mare însă să dorească un bărbat se considera drept un lucru urât. Așadar dacă unui tânăr i-a plăcut o fată el trimite la părinții iubitei persoane care s-o ceară în căsătorie, care se chiamă pețitori. Dacă însă ei observă că părinții nu refuză propunerea, atunci se adună consîngerii din toate părțile ale mirelui, și se duc la casa fetei”.

Dacă în pravile nu se prevedea ca esențială autorizația părinților la căsătoria fiiilor, exista și altă posibilitate pentru a se ajunge la același rezutat, adică dreptul părintelui de a-și dezmoșteni fii, fapt care nu era indiferent viitorilor soți. După cum se observă consimțământul părinților la căsătoria fiilor era considerat ca o condiție necesară pentru ca fii să-i poată moșteni.

Astfel pravilele prevedeau: “Feciorul, de va avea tată, și va lua muiare fără voia și sfatul tătine-său, acela să n-aibă de în bunătățile tătîne-său nemica”.

“Însoțirea nu este iertat a se săvîrși în taină, ci trebuie să se facă întru ființa a mai multor”.

Când căsătoria se întemeia între copiii boierilor, nu se putea realiza nici logodna, nici cununia religioasă fără acordul Domnului și fără dovada Episcopului: “Dacă cei care se angajează la căsătorie sunt copii de boieri, nici logodna și nici cununia religioasă nu poate să se facă fără voia Domnului și mărturia episcopului. Prin aceasta se caută ca să nu contracteze o căsătorie cei opriți de legea divină și bisericească, și în același timp ca nu cumva împotriva voii Domnului mai multe familii de nobili să se unească cu legături mai strânse”.

Dovada despre care Dimitrie Cantemir scrie că trebuia să o obțină fiii de boier de la episcop nu era o simplă formalitate, se urmărea de fapt pe această cale, evitarea a ceea ce “Carte Romînească de Învățătură” numește “mestecare de sînge nu se face cu nuntă”.

”Mestecătoriul ce face mestecarea de sînge cu nuntă nu să va certa cu moarte , ce numai după cum va fi voia giudețului ce să dzice, de va fi boiarii, numai ce-l vor goni și-l vor scoate de tot den locul lui și den toată eparhia ce va fi supt mîna acelui giudeț; iară de va fi om de gios, întâi să-l bată, de-aciia să-l izgonească și pre-acesta; și aceasta va să fie cînd nu vor ști că-ș simt rudă și ș-au făcut nuntă, să să cearte mai mult și mai cumplit, de cum are fi făcut această greșală fară nuntă, ce să dzice curvie, de vreame ce n-au băgat în samă taina nuntei ce să face pentru besearică”.

La căsătoria fiicelor domnitorilor se cerea uneori și părerea boierilor din divan asupra viitorului soț. Aceasta nu era însă intotdeauna obligatorie pentru domn. Astfel la căsătoria lui Timuș, fiul hatmanului cazacilor, cu domnița Ruxandra fiica domnitorului Vasile Lupu, s-au opus niște boieri.

Nerespectarea condițiilor în ceea ce privește căsătoria conducea la nulitatea actului. Aceste nulitați erau de două feluri: absolute( de exemplu: căsătoriile neîngăduite, între rude în grad oprit, căsătoriile nelegiuite, ca de pildă între tutore și nevârstnica sa, căsătorii blestemate cu persoane din rândul cinului călugăresc) și relative( de exemplu: nulitatea relativă se producea în cazul viciilor de consimțământ la cererea părților lezate).

Pentru a fi acceptată căsătoria trebuia să fie încheiată cu acordul părților, al părinților sau al stăpânului, iar în cazul în care a existat o căsătorie anterioară, aceasta trebuia desfăcută și să nu fie a patra căsătorie.

Pravilele secolului al XVII-lea prevedeau sancționarea căsătoriei cu nulitatea absolută în cazul în care se comitea delictul de bigamie.

“Cela ce va avea doaă mueri la vremea sa, cîndu-i în toată vîrsta, acela-i giudecat numai să fie de moarte”.

Chiar “pre unele locuri pre unii ca aceștia, carii iau doă mueri, poartă-i pre ulițe cu piialea ședzind călare pre măgariu și-i tot bat cu doaă furci, ce torc muerile. Așijdere și pre mueri, pre ceale ce iau doi bărbați, le poartă cu pieile goale pre măgari, și le bat cu doaă cumănace, sau cu doaă șlice”.

Nu doar codurile de legi îl condamna pe cel care se căsătorea cu două femei ci și Biserica Creștină Ortodoxă, care pedepsea bigamia “cu moarte cumplită”. Astfel: “Cela ce se va cununa cu doaă mueri și să fie amîndoaă vii, face presupus să fie eretic.

Drept aceaia trebue să-l intreabe ce gînd are spre taina cununii, care iaste de o ține besearica, și de va găsi să fie eretic, să va certa cu moarte cumplită”.

Pentru a scăpa de pedeapsă, părțile trebuiau să facă dovada “cu bune și credincioase mărturii”, că nu au știut că prima căsătorie nu a fost desfăcută.

“Muiarea ce să va cununa cu un bărbat, carele va avea și altă muiare vie, de va putea arăta la giudeț cu bune și credincioase marturii că aceale, cum n-au știut că are muiare, nu să va certa, iară de nu vor arăta cu mărturii, să vor certa amîndoi”.

Cel care se dovedea nevinovat nu era pedepsit: “Cînd va lua muiarea al doilea bărbat, socotind cum cel dentăi iaste mort: de va putea arăta înaintea giudețului cu mărturii ca aceale destoinici de-a să creaderea, cum i-au adeverit cu nedeajde să fie mort, nu să va certa; iară de nu vor fi mărturiile oameni de credință și va cunoaște giudețul că îmblă fără ispravă, atunce se va certa muiare”.

În general căsătoriile puteau avea loc oricând în afară de postul mare.

“Întru sfîntul și marele post, nici o legătură a nuntei nu poate să se facă ce se zice că nici blagoslovenie, nici logodnă, adecă tocmeală”.

În credința populară erau așa numitele “zile bune” și “zile rele”, ”zile fericite și nefericite”, după care poporul român se orienta în toate întreprinderile și afacerile sale.

Zilele considerate cele mai potrivite, bune și mai norocoase de pornit în pețit de logodit și de cununat erau după credința românilor de pretutindeni, joia și duminica.

Se afirma că lunea nu-i bine pentru că ziua aceasta e începutul săptăminii și de cumva fata pe care “și-a pus feciorul ochiul” și la care a mers într-o luni în pețit n-ar vrea să-l urmeze, lesne poate să i se intâmple mai pe urmă, că nici altă fată nu ar să vrea să-l ia de bărbat, sau ar putea să i se întâmple încă, și altă nenorocire sau neplăcere.

Se afirma că marțea nu-i bine de pornit în pețit, nici de logodit, nici de cununat, pentru că în această zi s-a pornit lumea.

Miercurea nu-i bine de pornit în pețit, pentru că miercurea e stingheră pe lume, miercurea e văduvă și cel ce pețește sau se cunună în această zi foarte lesne poate să rămână văduv. Vinerea de asemenea nu e bine, nici de logodit și nici de cununat, și mai ales pentru tineret, care dorește să trăiască cât se poate de mult, căci zice un proverb: “După ce nu erau tineri/ Se logodiră și vineri”.

Că în zilele amintite nu este bine de a începe și a încheia o căsătorie se observă și din următorul cântec al unui bărbat, care nu trăia bine cu nevasta:

“Frunză verde lemn uscat

Pare că marți m-am însurat

Par-că vineri au vorbit

Și marțea ne-au logodit,

Că defel nu-s fericit

Că de când m-am însurat

Peste multe rele-au dat

Și de multe ori au aflat

Par-că nimeni nu-i mâhnit

Ca mine nefericit.”

Încheierea nunților se făcea de obicei toamna după ce s-a sfârșit tot lucrul câmpului și s-a stors vinul, după cum zice o doină:

“Foaie verde și minoc

Zis-a badea să mă joc

Pân-la storsul vinului

Când voi fi mireasa lui.”

După oficierea căsătoriei, cununiei și după terminarea banchetului nupțial “un diac citește cu glas tare foaia de zestre, toate lucrurile cuprinse acolo care mai înainte fuseseră înșirate într-o cameră oarecare spre a fi la vederea tuturor, sunt puse în care și duse acasă la mire.”

În afară de bigamie pravilele și Biserica Creștin Ortodoxă nu acceptau nici incestul: “Sînge amestecat iaste un păcat și o greșală mai rea și mai cumplită decît preacurviia; și să cheamă sînge amestecat, cînd să va împreuna neștine cu o muiare ca aceaia cu carea nu să vor putea împreună cu nuntă după pravila besearicii”.

Deosebirea de credință era considerată ca fiind un impediment, deoarece prin căsătorie Biserica Creștină Ortodoxă înțelegea și unirea de credință dintre cei doi, care nu putea avea loc când una dintre părți nu era ortodoxă.

“Codul Calimach” este primul cod care spune că nu este permis să se căsătorească creștini cu necreștini și nu eretici, spre deosebire de celelalte legiuiri.

“Nu este slobod a se face alcătuirea căsătoriei între creștini și între necreștini, precum nici între pravoslavnici și între cei de altă dogmă.”

Impedimentul avea și un caracter civil, nu numai unul religios, și era în interesul statului de a opri căsătoriile acelora ce erau de credințe diferite pentru a lua măsuri de protecție asupra neamurilor care, prin căsătorie, se puteau înstrăina.

“Cînd să va tîmpla bărbat cu fămeae să fie amîndoi eretici și unul de dînși să va întoarce spre pravoslavie și spre direaptă credința creștinească și celalalt obraz să rămîe tot eretic, atunce obrazul cel creștin poate să să împreune cu alt obraz creștin și nunta cea dentăi să să dezlege; iară de vreame ce să va întoarce spre credință un obraz și dup-acea curund să va întoarce și celalalt, atunce nunta acestora nu să va dezlega, iară va rămînea, de vor fi tot împreună, cumu au fost”.

Pentru abateri de la credința ortodoxă a celor căsătoriți pravilele admiteau divorțul. Nunta care se oficia între eretici se considera că nu e adevărată.

“Pentru ereseile bărbatului poate muiarea să nu-ș desparță bărbatul numai cu besearica, ce ea și singură fără de voia nemărui poate să să desparță de dîns și mai vîrtos de o va fi silit să o întoarcă despre credința ei cea bună a pravoslaviei spre ereasele lui”.

De asemenea era interzisă căsătoria cu călugări sau călugărițe.

Sintagma lui Matei Vlastare arată că “o femeie ce s-a dedicat domnului Dumnezeu… nu are îngăduința să se căsătorească”.

‘’Nomocanonul lui Malaxos’’ afirmă:’’Călugărul sau calugărița, dacă vor lepăda sfînta schismă și au intrat în insoțire de nuntă, adică se vor fi căsătorit, aceasta nu se cheamă nuntă, ci curvie, sau mai bine zis preacurvie; de acea să fie dați afară din biserica lui Hristos, afurisiți, pînă ce nu se vor pocăi; să se despartă după canonul al șaselea, iar dacă s-a intîmplat și au murit în păcat, nepocăiți să nu-i înmormîntați, nici să-i prohodiți, nici nu-i veți pomeni, pentru că sînt străini de creștini.’’

Cel ce vroia să se facă preot nu se putea căsători decât înainte de a fi hirotonisit, astfel i se va lua preoția. Viitoarea soție trebuia să nu fie văduvă, slujnică, sau să aibă purtări urâte și să nu fie prea tânără pentru ca aceasta, ca și preotul trebuie să fie curată și nespurcată. Preoților văduvi și preoteselor văduve nu li se admitea recăsătorirea.

“Popa și diaconul, de se vor însura, după ce le vor muri fămeile, sîmt ca și cela ce leapădă călugăriia și fac presupus cum să fie eretic. Drept aceaia trebue să să cerceteadze dece, de va fi credzînd cum are puteare preotul sau diaconul să să însoare, atunce ca pe un eretic să-l cearte, iară de nu va avea acesta gînd, să va pedepsi numai ca și cela ce leapădă călugăriia. Și iarăș de-ș va lepăda muiarea și va pleca, iarăși la besearică să-l legiuiască cu blîndeață și cu milă, care lucru de nu va face de bună voia lui, atunce și cu sila și fără de voia lui va să-l facă besearica și-l vor băga în temniță sau-l vor închide într-o mănăstire, de va și dea întru toată viața lui.”

Pravilele considerau călugărul sau călugărița, ce se va lepăda de “Sfântul chip”, și se va însura, că “iaste de rîs și de batjocură”. Drept pedeapsă aceștia erau afurisiți, dați afară din biserică, iar dacă mureau în timpul acesta nu erau slujiți și nici pomeniți de biserică. În cazuri speciale puteau fi pedepsiți cu moartea.

Copiii născuți din astfel de căsătorii nu moșteneau nimic: “Feciorii ce se vor naște den călugariță, aceia sînt copii; nu v-a moșteni nemică dentru averea mine-sa.”

În cercetările de etnografie se scot în evidență practice, obiceiuri mai ales în lumea satelor care puteau constitui unele impedimente la căsătorie. Cunița reprezintă unul dintre aceste impedimente. Denumirea instituției este slavă și anume polonă. Ea reprezintă o îngrădire la libertatea căsătoriei: “Cunița sau darea de o piele de jder ce o plăteau fetele din sat spre a se căsători cu un flăcău din alt sat, se lua întreagă de cneaz”.

În secolul al-XVIII-lea, se răspîndise în Europa ideea, că stăpînul satului, s-ar fi folosit de supușii săi de dreptul de a petrece prima noapte, cu fiecare fată care se mărita: “Dacă mirele nu e din acelaș sat cu mireasa, atunci după ce s’a suit mireasa în căruță, trăsură, iar mirele și vorniceii încalecă, gata cu toții de plecare, spre satul mirelui, flăcăii din satul miresei se reped la poartă, o închid și nu las pe nuntașii din satul mirelui să iasă, mai ales însă pe mireasă, pînă nu primesc o desdăunare, din partea acestora”.

Pentru a lăsa liberă trecerea, li se dădea o sumă de bani, dar mai ales băutură. Această dare se numea în Moldova “vulpe”.

“După ce nunul mare, sau mirele li-a plătit, mulțumind flăcăilor, pleacă repede ca nu cumva să se răsgîndească flăcăii din sat, și să le închidă iar drumul.

Dacă nu li se plătește nimic, sau li se plătește puțin, atunci începe deseori gîlceavă, bătaie”. Plata se făcea la început în piei prețioase de vulpe. Denumirea s-a păstrat și când darea nu s-a mai plătit cu pielea acestui animal, ci s-a plătit cu bani sau băutură.

După cum se observă impedimentele la căsătorie erau de mai multe feluri. În primul rând ele proveneau din legătura de rudenie, căsătoria fiind interzisă între consangvini și între afini până la al patrulea grad de rudenie naturală, iar în sistemul popular și în cazurile de înfrățire.

Diferența de condiție socială a celor ce urmau să se căsătorească reprezenta de asemenea un impediment la încheierea căsătoriei. Boierii sunt interesați de poziția socială a familiei și concomitent de puterea economică de care aceasta dispune. Părinții încearcă să obțină informații despre starea economică și socială, educația copiilor, prestigiul și onoarea familiei din care provine viitorul partener. Robul, slugile și păstorii nu puteau să se căsătorească cu stăpânele lor sau cu fiicele acestora. Legiuirea Caragea spune: “Să nu să căsătorească: slobozi cu robi; creștini cu cei de altă lege”.

Nu se admitea nici căsătoria robului sau a argatului cu stăpâna lui chiar dacă aceasta era de acord, și nici a fetelor înstărite cu lăutarii care cântau la petreceri și nunți, pentru că unii ca aceștia erau considerați de “batjocura lui Dumnezeu și a oamenilor”.

“Nici lăutariul, carele le zice cu vioara și lăuta spre la tîrgure și pre la sborure și pre la munte, nu poate să ia fată de om bun sau de boiariu, că la unii ca aceia sînt de batjocura lui Dumnezeu și a oamenilor”.

Creștinismul a dat căsătoriei un caracter religios, din această cauză ea se încheia numai inaintea autorităților bisericești.

“Îndreptarea Legii”, însușindu-și părerea împăraților Leon Filozoful și Alexie Comnenul, considera căsătoria religioasă ca fiind singura legitimă.

Sub aceste influențe “Îndreptarea Legii” prevedea: “Cînd se va face nuntă cu tocmeale subțiri, dă nemic proaste, fără de molitve și fără de blagoslovenie, după aceia unul de într-amîndoi se va căi, atunce neapărat se dăspart și va lua bărbatul altă muiare și muiarea alt bărbat.

Iară de se vor fi făcut molitvele, blagoslovenia, atunce nunta aceea la acel bărbat și fămeae iaste pre lege și lăcuință nedespărțită și nimenea nu poate să-i despartă”.

Căsătoria își găsește formula de explicație într-un contract social-economic care reunește, alimentează și reproduce un set de valori cum ar fi: onoarea, prestigiul, fixarea statutelor.

Căsătoria care la încheierea ei respecta toate condițiile era numită “cununie dreptă”, sau “pre lege”, iar cea care nu le respecta condițiile era socotită “fără lege”. Căsătoriile care încălcau aceste condiții erau declarate nule și cei ce făceau nunți “fără de lege” puteau să o strice ca și cum nu ar fi fost. Efectele nulității acestor căsătorii priveau persoanele care au încheiat această legătură ilegală, pe preotul care a binecuvântat pe aceștia, pe nași și pe copiii născuți din asemenea legătură, fiind considerați nelegitimi.

În Evul Mediu românesc, ca și mai târziu, căsătoria era considerată necesară: “A nu fi însurat era pentru un tînăr de oarecare vîrstă o scădere socială. Numai prin cununie, prin curajul de a îndeplini legea firii, întemeind o familie și dovedindu-se în starea sa a o ținnea și a o apăra, era socotit cineva că este cu adevărat în rândul oamenilor”.

Astfel căsătoria își găsește formula de explicație într-un contract social-economic care reunește, alimentează și reproduce un set de valori cum ar fi: onoarea, prestigiul, fixarea statutelor.

Mediată de biserică, actul căsătoriei trece și se petrece prin tradiție și rânduieli la baza cărora stă comunitatea, martor statornic al unui fenomen social ce se dezvoltă odată cu societatea și se modifică în raport cu aceasta.

Membrii familiei: soț, soție,

drepturi și obligații.

Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu pe părinți și copii. Familia ocupă un loc central în viața noastră, fiind înțeleasă drept cea înseamnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea și mai ales existența întregii omeniri. Dacă familia a avut întotdeauna acest rol fundamental în viața omenirii și în societate în general, fiind drept celula de bază a acesteia și mediu în care s-au format adevăratele caractere și personalități, care au marcat dezvoltarea științei, artei, culturii și civilizației, astăzi ea este confruntată cu noi realități și situații, care, pe de o parte, duc la destrămarea acesteia.

Datoria de credință sau de fidelitate conjugală constituie o obligație morală și civilă. Prin căsătorie soții erau obligați la devotament și păstrarea credinței conjugale.

Raporturile dintre soți erau dominate de principiul inegalității sexelor, principiu consfințit de preceptele religioase dominante.

Codul Calimach spune astfel: “Bărbatul este capul familiei sale. Pentru aceia lui mai ales se cuvine a fi povățuitoriu casnicei ocîrmuiri, el este datoriu și a se îngriji pentru cele trebuincioase a soției sale, după puterea întovărășitei lor averi și de a apăra întru toate întîmplările.”

Ca efect al căsătoriei pravilele românești din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea stabilesc obligația de fidelitate a soției, obligația de a urma pe soț, acesta are dreptul de corectitudine asupra soției, putând s-o certe pe soția sa, ”s-o bată puțintel, cu măsură, să nu se prea treacă, iar în caz de vină mare, s-o bată cu vrașmășie oricât de mare, ba chiar s-o închiză cum ar fi în temniță, sau s-o pună în hiară”.

După cum se observă în familie femeia era subordonată soțului ei. De exemplu ea era obligată să-l urmeze când acesta era nevoit să fugă dintr-o localitate într-alta. Excepție fac situațiile când soția știa că soțul ei pleca pentru a face o tâlhărie, trădare ori să omoare.

“Muiarea iaste datoare să îmble după bărbat încă nu numai cînd va fi vinovat, ce și nevinovat, sau și pentru binele lui, cînd va audzi că i se treace undeva meșterșugul mai bine, sau pentru greutățile și dăjdele ce sînt într-acel loc, să va duce aiuri să-i fie mai binișor, că acolo nu poate terpi, sau și dirept alt lucru; iară numai cînd va cunoaște că mearge să facă vreo răutate, ce să dzice furtușag, tălhușag, și alte ca aceastea, acolea nu iaste datoare să margă”.

Pravilele prevăd ca femeia să-și urmeze soțul ori de câte ori va trebui să plece din locul unde își are domiciliul pentru binele lui și a familiei lui: “Cînd va fugi bărbatul dentr-un oraș sau sat pentru vreo greșală mare ce va fi făcut acolo și să teame să nu-l prindză giudețul să-i facă certare, atunce muiarea iaste datoare să margă după dîns ori unde va mearge și de are fi și vinovat, tot să cade să margă după dîns să să afle la nevoia lui”.

Soțul nu era însă dator să-și însoțească soția obligată să plece dintr-o așezare în alta: “Bărbatul încă iaste datoriu să margă după muiare, cînd va fugi de frica giudețului pentru vreo greșală, ce va fi făcut pre direptate; iară de va fi vinovată într-alt chip, să vie lucrul să să cearte pre vina ei, atunce să nu margă după dînsă, că nu iaste bărbatul datoriu pentru vina muerei, cum iaste muiarea datoare pentru vina bărbatului de pururea să îmble după dîns ori unde ș-are merge.”

Nerespectarea credinței conjugale, de către unul dintre soți constituia motiv de divorț și totodată o infracțiune ce se pedepsea de pravile și obicei. Adulterul bărbatului nu era însă considerat tot atât de grav ca cel al femeii.

Aceasta datorită faptului că femeia adulteră putea aduce în cămin copii care deveneau moștenitorii soțului pe nedrept. Pentru nerespectarea obligației de fidelitate din partea soției, pravilele prevedeau mult mai multe cazuri pedepsite cu: pierderea zestrei, darurilor și chiar cu moartea.

Astfel: “Nu-ș va piiarde numai dzeastrele muiarea ceaia ce va fi făcut preacurvie, ce încă-și va piiarde și darurile cîte i-au fost dăruit bărbatul și acealea toate le va lua înapoi.”

De asemenea se pierdeau pentru nerespectarea obligației de fidelitate și bunurile comune, dreptul de întreținere și chiar se pedepsea cu uciderea în cazul flagrantului delict de adulter:

“Cela ce-ș va ucide muiarea în vreamea cînd o va găsi curvind cu altul, nu să va certa ca un ucigătoriu.”

Și femeia putea sa-și omoare soțul și pe concubina acestuia fără să fie pedepsită, dar numai în acel ceas, când îi va găsi de față și nu altă dată.

“Muiarea ce-ș va omori bărbatul cîndu-l va găsi cu alta și de va ucide și pre muiare, ce să dzice pre curvă, nu să va certa; numai să-i ucigă într-acel ceas, cîndu-i va găsi de față, iară nu altă dată.”

Infidelitatea conjugală a soției, ca să fie pedepsită cu despărțirea soților și păstrarea zestrei de către soț, trebuia dovedită cu probe concludente.

“Bărbatul ce-ș va pîri muiarea la judecătoriu cum au făcut preacurvie, ca să-i ia zeastrele, atunce trebue să vădească foarte de față preacurviia ei; ce să zice atîta să o arate adevărat, cum iaste întru toți credință ca aceaia, cum lumina soarelui face zioa. Iară de nu o va arăta așa de adevărat, atunce nu va lua nemica de într-aceale zestre, măcară muiarea de sa va certa ceva pentru niște prepusuri oarecarele ce va judecatoriul să vază de la dînsa; cu aceastea cu toate, de vreame ce nu se va arăta un lucru ales pentru acea preacurvie, atunce bărbatul nu va lua nemica de în zestrele muerii-și.”

Pravilele nu admiteau nici o scuză care să justifice infideliatea ca, de exemplu, lipsa de atenție și întreținerea din partea soțului sau sărăcia.

“Muiarea carea va face preacurvie, și de va vrea să șovăiască să zică cum bărbatul ei n-au făcut deplin care au trebuit să facă cum face bărbatul cu fămeaia lui, să de va zice,c-au fost năsilnicu de o au fost bătind fără de cale, sau va zice cum au făcut de sărăcie, sau că nu o hrănește, atunce nu-i va folosi nice una de aceastea, ce-ș va piarde zeastrele toate, și le va lua bărbatul deacă o va lăsa”.

Dacă căsătoria se efectua de frică și cu silă nu avea putere legitimă.

“Primirea spre căsătorie, cînd va fi de silă și frică, nu are legiuită putere; însă frica trebuie să se judece după mărimea primejdiei și după apropierea cătră adevăr și după starea trupului și a inimei acei îngrozite persoane.”

Un document din 1 noiembrie 1612 arată că o jupâniță, care a fost prinsă de soțul ei, umblând cu o slugă era să-i fie tăiat capul însă a fost pedepsită doar cu certare.

“Jupanița Maria, după moartea primului ei bărbat, ea s’a măritat și la a doua cununie a luat pe jupanul Lupu mare paharnic. Iar după puțină vreme, cinstitul dregător al domniei mele jupan Lupul mare paharnic a pus mare năpastă și ură împotriva soției sale Maria și peste capul ei, pentrucă a prins-o în preacurvie cu o slugă a lui și în toate chipurile i-a făcut mare greutate și nevoie; și ca unei vinovate a vrut să-i taie și capul.”

Soțul putea să-și izgonească soția din casă cu puterea sa fără nici o obligație, dacă infidelitatea conjugală era dovedită, altfel numai cu încuviițarea judecătorului.

“Pentru preacurviia ce va face muiarea, poate bărbatul să o scoață și să o gonească den casă sîngur cu putearea sa și mai vîrtos cînd va fi curviia de față arătată; iară de va fi preacurviia pre ascuns și trebue arătare, atunce nu poate să o gonească den casă-și fără de voia giudețului.”

Cu toată asprimea pedepselor ce se prevedeau pentru infidelitaea conjugală, pravilele amintesc și de micșorarea certării femeii în cazul sângelui amestecat deoarece spun pravilele ca este mai proastă.

“Mai cu milă să va certa muiarea decît bărbatul la păcatul sîngelui amestecat, de vreame ce iaste mai proastă și mai leasne spre cădeare decît bărbatul.”

Soții în timpul căsătoriei sunt obligați la sprijin material și moral.

Datorită slabei posibilități de apărare a femeii, soțul era obligat să o ajute, iar în cazul când cineva va încerca să-i facă vreun rău soției lui, acesta putea să-l omoare.

“Bărbatul are voe să ucigă pre cela ce va fi făcut vreo răutate muerii lui”.

În schimbul acestei obligații femeia era datoare să-și ajute soțul atât cât îi statea în putință, în cazul când acesta era atacat de cineva.

Pravilele cuprindeau dispoziții privitoare și la morala în familie. Astfel se recomanda soților să se respecte reciproc, răbdare, încredere și sinceritate, fidelitate conjugală, stimă și iubire și să supravegheze creșterea copiilor.

Afară de datoriile comune ale bărbatului și a femeii, sunt și datorii care aparțin în special sau numai bărbatului sau numai femeii.

Astfel bărbatul trebuie să se îngrijească de bună starea materială a casei sale, pentru ca nimic să nu-i lipsească. Femeia trebuia în schimb să-l iubească, să-și respecte bărbatul și trebuia să arate supunere.

Condiția femeii din familia boierească diferă profund de condiția țărăncii. Ca fiică de domn ea putea înlocui atât pe soț cât și pe băieți, putea da ordine și judeca întocmai acestora.

Sunt și numeroase critici și ironii la adresa femeii leneșe:

“Lunea, marțea n-am lucrat,

Mai de când m-am măritat,

Miercurea n-am apucat,

Joile îmi sunt oprite,

Nu lucrez de… nu țin minte,

Vinerile-mi sunt legate,

Nu lucrez că fac păcate,

Sîmbata, ce-o lucra moașa,

Oi lucra și eu și nașa.”

Pornind de la o consatatare generală, se observă că poporul român respectă anumite ritualuri. Se ezită câteodată să se meargă la spovedanie din cauza păcatelor multe și grele. Dar mai grele par a fi ale femeii. Un cântec zice:

“Strigă moartea la fereastră,

Spoveditu-te-ai nevastă?

Taci, moarte, nu mă-ntreba,

Spoveditu-m-am ori ba,

Că eu când m-oi spovedi,

Șepte popi mi-or trebui,

Șepte popi din șepte sate,

Să mă scape de păcate.

Șepte popi, șepte dieci,

Și pe-atâția patrieci.

Și un popă unguresc,

Să nu știe ce grăiesc,

Că am și păcate grele,

De s-or beteji de ele.

Trebuie-mi și-un popă rus,

Să nu știe ce i-am spus.”

Copiii la rândul lor, sunt datori să cinstească pe părinți, să fie cu milă față de tatăl și mama lor și să le acorde îngrijirea, hrana și ajutorul necesar în caz de boală sau pericol.

“Cela ce cinsteaște pre tată sau pre muma-se, acela va trăi mulți ani.”

Sentimentele dintre soți erau și atunci ca și acum, dintre cele mai felurite. Se poate afirma că unii dintre soți chiar se iubeau între ei.

Drepturile și obligațiile care priveau pe soți sunt în parte mult mai multe decât cele reciproce. Din examinarea lor se observă însă că cele mai multe obligații priveau pe femeie. Astfel pravilele prevedeau că femeia trebuie sa-și urmeze soțul, să-l asculte, să locuiască împreună cu el, să-l aștepte în caz că pleca la oaste sau era luat în robie, iar soțul era obligat să-i asigure soției asistență medicală în caz de boală și protecție la nevoie. Pentru a se vindeca de boli oamenii chemau în ajutor pe vraci, pe moașe, pe descântători.

Dintre boli se menționează otrăvirea, rănirea, surzenia, muțenia, sifilisul, nebunia, beția. Și în această vreme unii vracii sunt buni, alții mai buni, care îi îngrijesc și tămăduiesc pe bolnavi, sau mai proști, adică mai neînvățați.

Dacă femeia se îmbolnăvea în timpul căsniciei, soțului îi revenea obligația de a-i asigura hrana toată viața. Partenerul dădea o carte de dezlegare, ca și în dreptul bizantin.

În anul 1703 Mărica Mătiiasa din satul Stăjăreni, din Moldova îi scria soțului Matei, care stătea în Țara Ungurească: “Eu, Mărica Mătiiasa din țara Moldovei din satul Stăjăreni, scriu la tine, bărbate Matei, carele șezi în Țara Ungurească, dau-ți știre cum eu-s beteagă și de casă, nu-s de a ține, iar tu, de-ți va trebui femeie, tu să-ți iai altă femeie, de mine să fii iertat în veci și mă iartă și tu. Că eu am bolnăvit, deci de acum înainte mie bărbat nu-mi mai trebuiește până la moartea mea. Iar tu, de nu te vei putea ține însuși tu, să-ți iai un soț, și lăcuiește sănătos în veci. Iar eu mă voiu ține aicea în Moldova, lîngă oamenii miei, pănă cînd voi custa; ce văd că nu voiu custa mult: cît va vrea Dumnezeu. De aceasta-ți scriu. Si să fii sănătos, amin.”

Soțul era obligat să asigure soției existența materială în tot timpul căsătoriei, chiar dacă aceasta era alungată din casa lui. Această obligație înceta doar când femeia se făcea vinovată de infidelitate conjugală sau când era închisă pentru o vină a ei.

Căsătoria are efecte și asupra relațiilor patrimoniale și acestea fiind bazate pe conținutul inegalității dintre sexe. Deosebirea dintre sexe atrăgea după sine pentru femei unele incapacități îndeosebi în domeniul succesiunii și al contractelor. Pravilele și obiceiurile conferă bărbatului mai multe drepturi.

Bunurile rămase după moartea unuia dintre soți erau moștenite de către copii, de soțul supraviețuitor, părinți și rude, dar cea mai mare parte revenea copiilor.

Femeia care nu avea copii sau părinți în viață își pierdea darurile și zestrea dacă se dovedea că nu respectase obligația de fidelitate conjugală și dacă întreținea legături conjugale în timpul anului de doliu.

“Cela ce va fi vrăjmaș și cumplit spre muiarea lui, bătîndu-o fără de vină, sau o va bate cu vrăjmășie pentru puțintea vină, să va certa într-acesta chip: să piarză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea; iară de nu-i va fi dat daruri, să va certa să dea muerii sale a patra parte de cîtu-i va fi dzeastrea. Aceasta iaste, cînd nu vor mai trece dzeastrele de trei sute de galbeni; iară de vor fi dzeastrele mai mult, atunce-i va da numai o sută de galbeni, și dzeastrele fie cît știe.”

În tot timpul căsătoriei, femeia era datoare să-și aștepte soțul plecat la oaste sau luat în robie, iar dacă bărbatul era în armată soția nu se putea recăsători decât după zece ani, dacă nu mai avea nici o știre despre el.

“Dezleagă-se, adecă desparte-se nunta și cînd se face rob bărbatul sau muiarea și, peste trei ani nu se va auzi nemica că iaste viu sau vie unul sau altul, fiecare de într-amindoi carele s-au robit.”

Femeia era datoare să-și aștepte soțul plecat până când va primi vești sigure că este mort sau timp de trei ani când acesta trăia cu alte femei sau de cinci ani când nu avea nici o veste de la el.

“Canonul 31 al marelui Vasile zice: muerii căreia i se va duce bărbatul afară, într-altă cetate sau oraș sau sat, să facă cale, sau la oaste, și se va face perit, și de-acia nu se va mai auzi de dînsul ce s-au făcut, iară muiarea de nu v-a aștepta să auză mai adeverit de mărturii credincioase să mărturisească pentru bărbatul ei murit-au, n-au murit, și va vrea să se mărite să ia alt bărbat, aceia să se judece ca o curvă.”

O altă obligație, dar din partea soțului era aceea de ajutor în ceea ce privea asistența medicală în caz de boală. Pravilele prevăd că dacă femeia era bolnavă, soțul trebuia să facă tot ceea ce îi stătea în putință pentru a-i da toate îngrijirile necesare: “Cela ce nu va chema vraci la boala muerii lui și să-i cumpere de tot fealiul de vracevanii și de alte de toate bucatele ce-i vor trebui, și de va muri atunce, dentr-acea boală, piiarde-va bărbatul tot venitul ce va avea de pre ocinile muerei, sau măcar de i-are fi și dăruit ceva și aceaia vor lua, sau și alt lucru ce va fi după obiceaiul locului, cumu s-are dzice oarece are avea.”

Pentru asistență medicală soțul era obligat să trimită după medic “unde va găsi” dacă era pe undeva nu prea departe.

“De să va prileji să nu să afle vraci acolo, atunce iaste datoriu bărbatul să trimită unde va găsi, să-i aducă de va fi aproape; iară de va fi departe, nemică nu-i datoriu.”

Toate cheltuielile necesare însănătoșirii soției erau suportate de soț neavând dreptul să ia nimic din zestre. În cazul în care femeia murea cheltuelile de înmormântare erau suportate de părinții soției decedate, pentru că aceștia îi lua zestrea.

“De să va afla muiarea cuiva în boală și va face bărbatul cheltuială, la boala ei, de-acia ea v-a muri și va face cheltuială și la îngruparea ei, și va cere să ia aceastea de la socru-său carele au moștenit zeastrele fii-sa, de aceasta poruncește această pravilă: însă cîte au cheltuit la boala muerii lui să nu ia de într-acealea nemica pentru că un trup a fost cu dinsa; iară cîte au cheltuit la îngruparea ei, acealea să le ia de la socru său, carele au luat și-au ținut zeastrele.”

Pravilele o considerau pe femeie mai nepăsătoare decât soțul, nu era obligată să cheme vraci când bărbatul era bolnav și nici nu era pedepsită cănd nu o făcea.

Cei reveniți din robie aveau dreptul de a-și reface familia. Femeia care fusese roabă și chiar de “o vor fi spurcat”, soțul trebuia s-o reprimească, pentru că a fost contra voinței ei. Dacă femeia se recăsătorea cât bărbatul era rob, când se-ntorcea, putea s-o ia înapoi și contra voinței ei.

“Muiarea care se va spurca de silnici sau de prădătoriu carii o vor robi și apoi va scăpa, sau se va slobozi și va veni la bărbatu-ș, aceaia nu se cade să o dosădească cineva, nice el să o gonească, pentru că fără de voia ei s-au făcut aceaia și în silă.

Drept aceaia va acesta canon să i se iarte muerii și să o ție bărbatulu-și, iară să nu o desparță, deacă vreame ce i s-au făcut în silă, fără voia ei; și leagea besearecii poruncește: muiarea carea se va spurca cu dă sila de păgini; aceaia n-are nice un canon.”

Unele documente vorbesc și despre existența unor căsnicii fericite, în care cei doi soți se respectau, se ajutau și își ofereau afecțiune.

Erau și cazuri când soțul își reprezenta soția în procese. În perioadele de tulburări politice, grija principală a bărbaților, de la domn la omul de rând, era de a-și ocroti familiile, de a-i trimite la adăpost în afara așezării sau chiar în afară țării.

Din respectul pe care trebuia să-l aibă femeia pentru soțul ei și pentru marele prestigiu de care se bucura bărbatul în familie, femeia nu avea dreptul nici să ridice mâna asupra soțului ei, chiar dacă acesta era vinovat.

“Muiarea de-ș va pune cu îndrăznire miinile asupra bărbatului, adecă să-l bată, sau de-l va scîrbi, și ea să hie grea, să omoară copilul în pintecele ei să piarză bărbatul nădejdea coconului, atunce se dăsparte de dînsa bărbatul și ia prea altă muiarea.”

În general, femeia măritată nu putea avea, în afară de unele cazuri excepționale, alt domiciliu decât pe cel al bărbatului ei.

Ea era obligată să-și urmeze soțul, chiar dacă acesta, la încheierea căsătoriei, i-a promis că nu-și va schimba domiciliul în tot timpul căsătoriei, în următoarele imprejurări: în cazul când el s-a îmbolnăvit și nu se poate însănătoși în acel loc sau când se află în vrăjmășie, “cu oamenii cei mai de frunte” sau cu “mai marii lui” sau cându-l va scoate giudețul și-l va goni din sat.

“Cînd să va tocmi un om cu muiarea sa dentăi la logodința lor, cum să nu aibă voe bărbatul să-ș scoață muiarea de la locul și de la nașterea ei și dup-acea să va prileji de va veni lucrul numai să iasă dentr-acel loc sau de va avea vrajbă cu oamenii cei mai de frunte, ce vor lăcui acolo, sau cu mai marii lui sau cîndu-l va scoate giudețul și-l va goni den sat, atunce muiarea să cade să îmble după bărbat, iară să nu poată șuvăi, cu alte tocmeale ce vor fi avut.”

Neînțelegerile dintre soți adesea duceau soțiile la gesturi disperate. Ele cereau ajutorul vrăjitoarelor ca să readucă liniștea în cămin și să scape de bătaie.

Vrăjile erau la mare preț în acea perioadă, marea majoritate a persoanelor făceau apel la asemenea formule. Cel mai adesea cele care aplicau la asemenea practici erau chiar tinerele femei, ale căror probleme sentimentale puteau fi mai repede înțelese de vrăjitoarele vârstnice, considerate cu multă experiență de viață, iar imaginația vrăjitorească în domeniul magiei amorului era uimitoare.

În ceea ce privește viața conjugală, Duby în lucrarea sa “Istoria vieții private” vorbește despre intimitatea cuplului. Soțul în general îi dădea sfaturi soției sale, care îl asculta cu respect. Ni se relatează că în familiile țărănești, soția spăla picioarele soțului.

“Unele cupluri tinere, odată cu ușa încuiată, își incep astfel, în genunchi viața conjugală, se roagă la Cel de Sus cerându-i prosperitate, înțelegere, o căsnicie roditoare, bogăție, cinste și virtute. Cei doi soți incep apoi să se dezbrace. Bărbatul în cămașă, femeia mai mult sau mai puțin dezbrăcată, chiar goală sub cămașă se suie în pat. Epuizați după o zi de muncă, unii soți adorm imediat. Din fericire nu toți fac la fel. Unele soții fac dragoste cu cămașa pe ele.”

Se recomanda ca în caz de boală, caniculă, nașteri, camere separate, pentru a nu se deranja unul pe celălalt.

“Călători Străini prin Tările Române” relatează că în Tările Române: ”Oamenii aceștia au locuințe foarte proaste și în jurul odăi au un fel de laviță de bancă, întocmai ca soldații dintr-un corp de gardă și pe ele doarme câte o familie întreagă; acesta e tot mobilierul și aceasta este toată starea acestor oameni’’.

Fecioara nu putea fi vazută oricum, oricând și de oricine. Formele ei trebuiau să fie acoperite cu discreție și împodobite cu gust.

Viața sexuală era permisă feciorilor și fecioarelor numai după efectuarea ritului slăvit de trecere intitulat “intratul în horă”, care era de fapt o inițiere sexuală proprie majoratului fiziologic. Acest rit se desfășura de obicei în timpul solstițiului de primăvară în fața întregii obști sătești, atunci li se permitea fecioarelor și feciorilor să-și aleagă parteneri și să se cunune cu consimțământul părinților. Defloratul înainte de intratul în horă era grav pedepsit iar după intratul în horă atrăgea căsătoria celor doi.

“Îndreptarea Legii” afirma că raporturile sexuale erau intersize în timpul postului: “Bărbatul și muiarea să nu se afle în pohta trupească nice sîmbăta, nice dumineca, că într-aceste 2 zile mai mult se face dumnezeiască liturghie; însă simbăta pentru sufletele pristăviților noștri, iară dumineca pentru înviiarea mîntuitorului, domnul nostru Isus Hristos. Si aceasta să fie de întocmirea amînduror, adecă să fie cu voia și a bărbatului și a muerii.”

Pentru a forța voința părinților se practica răpirea fecioarelor care putea fi public și ceremonios, cu alai de feciori călare sau putea fi secret.

‘’Răpitoriu se cheamă ceia ce vor apuca de vor răpi muiarea cuiva cea de cinste de-ș vor rîde de dînsa, sau vreo fată fecioară sau văduvă sau călugăriță sau vreun copil, cînd vor lua pre fiecare cu de-a sila și o vor duce dentr-acel loc, unde le va voia, de să vor amesteca trupeaște.’’

Si în ’’Nunta la români’’ ni se relatează faptul : ’’Dacă feciorul care voiește să ieie pe o fată de nevasta, e dintr-o familie mai sărmană, și cu mai puțină reputație decît părinții fetei și dacă părinții acesteia, cu toate că fata îl iubește și-l voiește din toată inima de bărbat, nu vor nici într-un chip s-o deie după dînsul, atunci feciorul, având învoirea fetei, o răpește.’’

O variantă din Moldova a unei doine, care ne arată cum îndeamnă o fată pe iubitul ei, să o răpească:

”Frunză verde trei smincele

Măi băiete, măi muntene,

Vină sară mai devreme,

Leagă calul la zăbrele

Si-i dă fân cu floricele

Si apoi cu viorele,

Moară dușmanii de jele;

Intră-n casă, nu te teme,

Vin la maica de mă cere.

De m-a da, de nu m-a da,

Pe fereastră ne-om fura,

La lună ne-om cununa.”

Fecioara furată era considerată ca și deflorată, chiar dacă feciorul nu o atinsese. Rușinea familiei nu putea fi spălată decât printr-o căsătorie forțată. Chiar dacă existau pedepse destul de aspre au existat totuși frecvente cazuri de încălcare a comportamentului moral, chiar și de concubinaj și de alte abateri de la o viață firească.

3. Copii în familie

În ceea ce privește copii se observă că erau în centrul preocupărilor familiei din secolele XVII-XVIII. Părinții își iubeau copii. Miron Costin scria în letopisețul său despre dorința părinților de a-și vedea copii “[…] în viața lor ieșiți la cinste. Domnii la domnii pre feciorii săi poftescu să-i vadză ieșiți, boierii la boieri, slujitoriul să bucură să-și vadză de slujitorie pre feciorul său harnic, pementeanul de hrana pământului pre feciorul destoinicu poftește să-l vadză.”

Părinții sunt cu adevărat și profund consacrați copilului lor. Locul unde copilul învață ca el să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă asemenea distincție, este cadrul familial.

Nu toți copii erau însă doriți și atunci se recurgea fie la mijloacele contraceptive, fie la intreruperi de sarcină. Pravilele prevedeau însă pedepse destul de severe.

“ Carea de în mueri va purta erbi sau le va mînca ca să nu facă feciori, sau va face într-alt chip meșteșug de va omori copilul în pîntecele ei, sau-ș va otrăvi zgăul acolo unde să zimisleaște copilul ca să nu mai facă copii, aceaia ca un ucigaș să se canonească.”

Unii prunci se nășteau cu malformații: “cu capul ca de dobitoc, sau cu tot trupul”, ”cu 6 degete sau nu mai cu 4”, sau”trei miini, cu trei picioare”.

Astfel: “Oricine-ș va ucide feciorul carele va fi născut cu niscare seamne groznice ca acealea, cum ar fi cu capul ca de dobitoc, sau cu tot trupul, sau de tot cu totul să fie lucru ca acela nice de o treabă, și cumu-i mai grozav, și cum să nu să poată socoti, să fie om, acela ce-l va ucide, să nu aibă nice o certare. Iară trebuie să înțelegem pentru seamne: cuconii, carii nasc cu 6 degeate, sau numai cu 4, sau cînd vor fi cu trei mîni, sau cu trei picioare, sau numai cu o mînă, sau cu un picior, sau să-i fie mai mici degeatele, pentru căce atunce, cu aceaia greșală, pot să se hrănească, ca și alalți oameni, fară nice o sminteală.”

Imposibilitatea de a avea copii genera o serie de reacții din partea familiei ori numai a femeii, care mergeau de la vraciul din zonă până la acuzarea unor persoane “vrăjitoare”, că ar fi impiedicat nașterea copiilor.

Pravilele folosind prescripțiile textelor biblice, canonice și laice atrag atenția părinților că sunt datori să-și iubească fii, să-i intrețină și să le dea partea ce li se cuvine din bunuri, fără să-i nedreptățească.

Bărbatul de patruzeci de ani se putea despărți de soția sa dacă nu a avut copii.

Părinții sunt obligați de pravile a se îngriji de întreținerea copiilor până la majorat cu multă dragoste și de a le da instructiunile necesare pentru ca, în timp, să se întrețină singuri. Neglijarea acestor datorii atrăgea după sine considerarea acestora ca niște părinți nedestoinici, sau “urîtori de feciori”.

“Carele cinstește pre tată sau mumă, acela se izbăvește de păcatele lui și adună vistariu de bunătăți. Cela ce cinstește pre tată-său sau pre mumă-sa, acela va trăi mulți ani. Cui iaste frică de Dumnezeu, acela cinstește pre tată-său și pre mumă sa, pentru că ruga și blagoslovenia tatălui și a mumănii întărește casa

feciorilor, iară blestemele dezrădăcinează și temeale. Fie-ți milă de tată-tău și

de muma-ta la bătrînețele lor ca să te izbăvești de tot răul și în vreame de scîrbă-ț va veni bucurie. Si cum se topește ghiața de soare, așa vor peri păcatele tale.”

Părinții puteau dezmoșteni pe copii care nu îi îngrijeau în caz de boală, careii băteau sau se căsătoreau fără să-i consulte.

“Cine se va afla lînged sau cu boală de în cei părinți ce-s ziși și feciorii lui, sau de nu va avea feciori sau altă rudenie a lui, carii vor vrea să-i moștenească, de nu vor purta grija cu totul de dînsul să-l izbăvească și să-l tămăduiască, acela e volnic să nu le lase nemica la tocmeala cea de moarte a lui.”

Cei care nu aveau copii înfiau. În general, aceștia erau nepoți de frați ori de soră.

Înfierea unui copil însemna îngrijirea, educația, înzestrarea și căsătorirea acestuia. Părinții adoptivi trebuiau să-și asume aceleași obligații ca și cei naturali. Un document din 24 august 1718 redă atmosfera dintr-o astfel de familie:

“Adecă eu Despa, ce am fost soția răposatului popii Ghidului ot mahalaua bisericii Dintr-o zi, dat-am această scrisoare la mîna lui Mihai nepotul nostru, cum să să știe că încă mai dinainte vreme, trăind soția mea și nefăcind noi copii, l-am luat de mic dă au invățat carte și ne-au fost de ajutor și de toată slujba, fiind grămătic la biserică cît au trăit soția mea.”

Și un alt document din 10 noiembrie 1621 ne relatează cum: ”Scris-au eu, Oprea logofet, împreună cu jupîneasa mea Marga de Dudeșt<i>, acesta al nostru zapis, să fie la mîna fiei noastră Marica, care o am luoat noi mică de țăță, înfășată în scutece și o am crescut, de o am făcut fată de suflet, pentru că noi feciori de trupul nostru n-am avut, și o am miluit pînă am fost noi cu suflet cu moșiile noastre, cu toate ce am avut, pentru sufletele noastre, să ne rămăe pomeană pre urmă.

Si să se știe că i-am dat 1loc de casă în oraș în București.”

Cei care nu aveau totuși copiii și nu înfiau unul, lăsau prin testament bunurile unui nepot, strănepot sau rudă apropiată.

De exemplu, un document de pe la anul 1602 relatează cum: “Radul postelnicul feciorul lu Cr<I>stiia postelnic și al jup<â>nesăi Nicșii din Stănciști, mărturisesc cu al miiu zapis casă fie cr<e>dincios și stă<tă>tor la măna văru miiu lu Socol, feciorul tatii Drăghici și al mătușea-mea Irinii, cum să se știa ne-a[m] văndu în fecioriu de în[n] trupul mi să-mm<I> rămăe pomen<ă> pre urmă. Luat-am eu pre acestu cocon la nașterea lui în brațele mele dă l-am botezat și i-au pus numele Socol pre moșul nostra și dup<ă> botezu sculatum, amu în dă l-am dăruit cu toată partea mea de moșie de în Răzvadul de Sus.”

În societățile noastre se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup fundamental, pe care îl formează mama, tatăl și cei doi sau trei copiii ai lor. Preferințele părinților adesea se orientau spre unul dintre copii, de cele mai multe ori înspre cel mai mare dintre ei. Existau și anumite situații în care părinții diferențiau pe copii la împărțirea moștenirii. Un document din 14 ianuarie 1645 ne arată cum Dumitru fiul Calei este dezmoștenit:

“Adecă eu, Calea, muma popei Ivului și a luiDumitruși a Radului, scris-am zapisul mieu la moartea mea, cum să se știe că toate moșiile mele le las acestor 2 feciori: popei Ivului și Radului, iară feciorului celui mai mare, lui Dumitru, nu-i las nimic, căci am zăcut 3 ani și la mine n-au venit să mă vază, să-ș ia iertăciune.

Cine va da moșie să fie poreclit și afurisit și de mine și de Vlădica Hristos și de 318 sfinți părinți de la Nicheea. Iară cele 2 fete, anume: Stana și Voica, dă nu le vor înzestra, să fie frați cu acești doi feciori pe moșii.”

O altă preocupare a părinților era înzestrarea fiicelor. Pentru fetele aristocrate înzestrarea însemna și dotarea cu bijuterii și haine de mare preț.

Puterea părintească în legiuirile românilor din secolele XVII-XVIII este inspirată de principiile dreptului bizantin.

În privința relațiilor dintre părinți și copii pe lângă recomandări morale erau întîlnite și sancțiuni: “Feciorul de va grăi cuvinte rele părinților și cu nedireptate, cu moarte să moară” și “ tatăl nu poate avea mărturia fiului pentru sau contra lui în procese.” În înțelesul lor cel mai larg, cuvintele putere părintească desemnează ansamblul drepturilor pe care le exercită tatăl și mama asupra persoanei și bunurile copilului, indiferent dacă filiațiunea este legitimă, naturală sau adoptivă.

În ceea ce priveste educația copiilor în general un rol important revenea mamei. Băieții mergeau la școli probabil pe lângă mânăstiri, în mediu rural nu existau școli și poate doar fiii de preoți să beneficieze de învățătură din partea tatălui. Fetele se mulțumeau în general numai cu experiența transmisă de mamă. Erau însă și femei știutoare de carte. La vremea aceea, copiii se maturizau mult mai mai repede. Căsătoriile erau contractate la vârste la care astăzi, de exemplu fetele mai stau în preajma păpușilor.

Instrucția fetei se concentra în jurul unei activități tipic feminine: tors, țesut, brodat, prepararea hranei. Mama îi împărtășea fiicei tot ce trebuia să se știe despre naștere, sexualitate.

Obligația părinților de întreținere se raportează la hrană, veștminte, impune datoria părinților de a se îngriji de toate cele necesare pentru a fi asigurată dezvoltarea fizică normală, sănătatea și vigoarea corporală a descendentului. Autoritatea intervenea, prin biserică să facă respectată obligația de întreținere a copilului. Obligația de educație durează în principiu, atât timp cât copilul se găsește sub autoritatea paternă.

Tigăncile serveau drept doici și bone. Educația armelor în ceea ce-i privea pe băieți nu era neglijată. Fiii de boieri își făceau studiile chiar la școli străine cum ar fi: Universitatea din Cracovia, colegiile din Lemberg, Academia de la Kiev.

În mediile populare sau țărănești, mortalitatea în rândul sugarilor era considerabilă în vremea epidemiilor de ciumă. Anii în care asemenea flagele se abat, se succed la intervale destul de scurte. În anii 1780-1790 au bântuit în Banat lăcustele, foametea.

Cu cât familia e mai săracă, cu atât se încheie mai devreme copilăria, pe la 6-8 ani unele fetițe muncesc deja ca slujnice.

Inteligența copiilor se formează acasă dar și la școală. Instruirea tinerilor este o ocupație care cere mult timp. A instrui un băiat, înseamnă în primul rând a-i oferi posibilitatea de a stăpâni rapid tehnicile profesiei în care se va angaja. Familiile burgheze spre exemplu își fac datoria de onoare din a-și înzestra fiii cu cunoștințele necesare unei viitoare cariere politice.

În ceea ce privește educația fetelor, familiile se arată mai puțin ambițioase.

Unele știau să scrie foarte bine, multora le plăcea să citească. Cele mai cultivate știau latineste și uneori grecește.

O doamnă cu o solidă cultură era Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, domnul Țării Românești. Era fiica lui Radu Năsturel. Elena și fratele ei Udriște, au primit o educație deosebită. Au invățat greaca și slavona. Iubea literatura, istoria și artele.

Pentru copil, puterea părintească a tatălui trebuie să fie dominantă, pe plan economic dobândește dreptul de reprezentare la moștenire. Tot de aici decurg obligațiile de îngrijire în caz de boală, precum și egalitatea dintre copii, manifestată prin raportul zestrei de către fată.

În ceea ce privește dreptul de educație, el era legat de ideea de corecție, realizată conform spiritului epocii. În gândirea juridică românească, un copil nesupravegheat nu se putea realiza, ajungea un “nepricopsit”.

În poeziile populare bataia era des menționată. Tatăl uzează de ea pentru a convinge pe neascultători, nici mama nu scăpa dacă a greșit: “Aoleu mă doare spata, că m-a lovit cu lopata.”

Șeful familiei are un drept general de corecțiune asupra tuturor membrilor familiei. Poporul adoptă acest mijloc de educație și de afirmare a autorității pentru ca: ”bătaia este ruptă din rai”.

Neascultarea se pedepsea câteodată mai mult decât cu câteva lovituri. Tatăl avea dreptul să dezmoștenească pe copilul care era împotriva învățăturii lui.

Legea însă nu permitea titularilor puterei paterne să acționeze la violență asupra copilului, care ar putea să-i pună sănătatea în pericol. În asemenea împrejurări copilul are dreptul la apărare. “Feciorul nu va putea să sue împotriva tătîne-său, nice frăține-său celui mai mare, nice dascălu-său, nice muiarea bărbatului său, nice călugăr egumenului său, nice robul sau nănitul stăpînului său. Drept aceaia cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare, sau dascălul pre ucenic, sau bărbatul pre muiare, sau egumenul pre călugăr, sau stăpînul pre rob sau pre nănit, cîndu-i vor bate cu măsură și pre vină, să cădea să șă pleace; iară de va afla că aceșt <i> mai mare trec peste măsură și-șes din obiceae, de-i bat de pururea și foarte cumplit și vine lucrul de stă în cumpănă de moarte, să și-i ucigă de tot, nu cu toiag sau cu bici, ce cu arme goale, atunce cei mai mici vor putea sta împotriva celor mai mari și de să va tîmpla vreuna ca aceaia, pot să-i ucigă și să nu aibă nice o certare.”

Dreptul de corecție se prezintă sub două aspecte: pedepsele pe care părintele le aplică în interiorul familiei și acelea care necesită intervenția autorității:

“Tatăl poate sa îndemne pre giudeț să certe pre fiiu-său ce-l va fi suduit măcar de are fi sudalma cît de micșoară.”

Fiul are și el dreptul să predea autorităților pe părintele său vinovat: “Așijdere și feciorul de va da pre tată-său la giudeț ca pre un vinovat ca să să cearte după greșală, atunce mai puțin să va certa.”

Decăderea din puterea părintească avea loc atunci când tatăl își lăsă în părăsire fiul bolnav sau îndemna la fapte imorale pe fiică. “Pravilele ceaste mai noo dau învățătură tatălui celui ce-ș va hotri fata, ca să i să tae capul. Așijdere să pață această certare și frații ceia ce-ș vor hotri surorile sau și pre alte rude a sale ce vor pogori den sîngele lor, care certare să cade să să ție în samă la un păcat mare ca acesta, după cumu să ține și la pravila rimneanilor pănă și în dzua de astădzi, macar că la une locuri îi ceartă cu caterga în toată viața lor sau într-atîția ai și-i purta pre măgari cu pieile bătîndu-i pre toate ulițele, iară certarea lor cea adevărată iaste moartea.”

Instruirea fetelor e orientată înainte de toate din perspectiva căsătoriei, a copiilor, a responsabilităților și valorilor private.

Viitoarea mamă, viitorea educatoare și păstrătoare în familie a preceptelor morale și religioas, viitor model pentru fiicele ei, o adolescentă trebuie să fie crescută prin învățămintele sfinte și curate, să ducă o viață ordonată, castă, religioasă și să se consacre neîncetat muncilor femeiești.

Nu numai copii proprii se bucurau de grija și afecțiunea părinților, ci și copii înfiați și cei vitregi.

Copii legitimi îi moșteneau pe părinți în cadrul proprietății familiale de baștină succedând fiul cel mai mic potrivit vechiului obicei local, după care copii părăseau după căsătorie în ordinea vârstei casa părintească.

Era legitim copilul născut în timpul căsătoriei. Criteriul după care se determina legitimitatea sau neligitimitatea copilului în vechiul nostru drept era nașterea în timpul căsătoriei, sau imediat după.

Copii născuți în afara căsătoriei sunt nelegitimi de plin drept. Pravilele românești au consacrat principiul că tatăl și mama sunt amândoi capabili să exercite puterea paternă. Totuși nu există deplină egalitate, mama nu avea decât o autoritate limitată și subsidiară, ea nu era chemată să o exercite decât după dispariția tatălui. Pentru a exercita puterea părintească, femeia trebuia să fie soție legitimă, concubinele neavând acest privilegiu.

O situație precară în cadrul copiilor legitimi sau neligitimi o aveau copii vânduți, vânzarea copiilor de robi fiind frecventă în Tările Române în secolele XIV-XVIII. Uneori aveau loc vânzări de copii mici, singuri, nu împreună cu familiile lor.

Vânzarea era practicată pentru copii de robi, dar și pentru copii oamenilor cu condiție umilă sau țărani dependenți, aceștia fiind vânduți împreună cu satul și doar rareori singuri.

O instituție românească înrudită lexical cu vânzarea, era “târgul de fete” ce avea loc odată pe an pe Muntele Găina, în regiunea Munților Apuseni.

Aici părinții își vindeau fetele și flăcăii le cumpărau, în realitate era un loc de alegere a fetelor în vederea căsătoriei, târgul constând numai din tratative privitoare la dotă și nu avea nici o legatură cu vânzările de fii sau fiice din alte regiuni.

În legiuirile scrise, orfanii erau desemnați prin denumiri ce nu depășeau înțelesul unei condiții juridice ce necesita compasiune morală, “săraci de părinți”. Ocrotirea copiilor orfani se făcea prin adopțiune și înfiere, care necesita o anchetă amănunțită, tutela putea fi acordată mamei, bunicii, precum și preotului și diaconilor.

Vechiul drept românesc cunoștea și o categorie de copii care nu se puteau conduce singuri nici când ajungeau la vârsta majoratului. Aceștia erau denumiți de pravile ca fiind o categorie de “copii nevolnici”, denumită “neoblăduitori”.

Neoblăduitorii nu se îngrijeau ei înșiși de existența lor, mai ales materială, acestei categorii apărținându-le copii, care , deși ajunseseră la vârsta majoratului, rămâneau sub ascultarea tatalui, în casa acestuia.

“Nevolnicii” erau feciorii care, deși, însurați ceea ce le conferea un drept de emancipare trăiau cu părinții lor mai departe. Ce agoniseau rămânea în mâna părinților și nu se mai împărțea până la moartea acestora.

Tatăl, mama și copii, sunt cele trei elemente ale vieții de familie astfel, cum natura le impune.

4. Divorțul.

Termenul de divorț este împrumutat din limba latină, derivând din verbul “divortor” și înseamnă: mă retrag, mă despart, deci divorțul este acțiunea prin care două persoane, care trebuiau să parcurgă drumul vieții impreună, se despart, mergând fiecare pe drumuri diferite.

Cauzele în urma cărora se putea pronunța desfacerea căsătoriei erau multiple, ele putându-se datora ambelor parți.

Divorțul în sistemul dreptului popular era admis, însă constituia o raritate, în special în regiunile cu traditii patriarhale unde căsătoria era inițiată de părinți și desfacerea ei însemna o nesocotire a voinței acestora, ducând chiar la răzbunarea între familii. Se ajungea la desfacerea căsătoriei, în cazuri de neînțelegeri grave, după nereușita de împăcare făcută de nași și rude sau la părăsirea case de către unul din soți.

La despărțire se făcea împarțirea bunurilor aduse sau dobândite în timpul casătoriei. Astfel ne relatează un document din 26 august 1801: “După luminată porunca Măriei Tale, strîngîndu-se cu toții la sfînta Mitropolie, spre cercetarea pricinii, dumnelui căminar Costantin Dudescu cu dumneei căminăreasa Lucsandra soția dumnelui, și fiindcă atît dumnelui cât și dumneei au provlimata a arăta unul asupra altuia pînă a se certa cu de amăruntul, și pînă a găsi o casă deosebită a se muta, după luminata poruncă a Înălțimei Tale, să găsim cu cale, ca acum deocamdată șederea dumneei căminăresii să fie tot acolea unde au ședut, în casa soțului dumneei.”

Dintre copii, băieții reveneau de obicei tatălui și fetele mamei. Cea mai serioasă obiecțiune contra divortului este cea cu privire la soarta copiilor.

Chestiunea copiilor predomină, pentru ca părinții care au copii nu mai trăiesc pentru ei, ci pentru copii lor. În caz de divorț, nici pentru copii nu mai exista familie, chiar și eu sunt separați, pentru că pentru ei a disparut unitatea căminului părintesc. Divorțul este un “rău netăgăduit pentru copii”.

Judecătorul trebuia de asemenea să se informeze și de dorința părinților. În caz de “preacurvie” bărbatul dacă se îndoia de paternitatea lui și nu vroia să crească copilul altuia.

De regulă copilul se atribuia soțului nevinovat. Atunci când soțul căruia i s-a atribuit copilul moare, atunci după obicei îl atribuie rudelor apropiate, uchiului, fratelui mai mare, dacă “progenitura este nevîrstnică”.

Legiuirea instituie un ispravnic care poate fi numit de către domn: “Ispravnicul iaste cel ce să dă și se pune de iaste ispravnic copiilor mici, ce să zice carele încă nu iaste pre leage în vârsta lui deplin. Care ispravnic să șază cu dînșii și să ție bucatele lor și să le păzească bine pin’ce-ș vor veni copiii, aceia în virstă ce e pre leage, acela e ispravnicul.”

Episcopii, preoții și călugării și ei se pot face ispravnici copiilor. Mobilul căsătoriei trebuie să fie iubirea, căsătoria nu trebuie contractată decât bazată pe iubire. Când nu există iubire, căsătoria este numai un contract semnat de un falsificator.

Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, familia este așezământul divin, creat de Dumnezeu în Rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc și pentru cultivarea și dezvoltarea darurilor cu care fiecare soț este înzestrat, în atmosfera de comuniune și de dragoste.

Soții pun în comun: natură, corp, pasiuni, interese, convigeri, eul întreg.

Scopul omenirii este de a ajunge la unitatea familiei umane, la unirea popoarelor și a raselor. Conform dreptului scris aplicat în cele trei Țări Române, divorțul era acceptat în anumite cazuri, unul din soți putea trimite celuilat ca și în dreptul bizantin “ o carte de despărțire.”

Astfel soțul era îndreptățit să trimită soției o scrisoare de despărțire, dacă aceasta uneltește împotriva vieții soțului, sau nu-l înștiințează despre astfel de uneltire dacă era dovedită de adulter sau de comportare rușinoasă, și dacă lipsea de acasă fără încuvințarea sotului.

La rândul ei, soția putea trimite soțului o astfel de scrisoare, dacă-i primejduiește viața sau îi pretinde să ducă o viată imorală și dacă el însuși persistă în adulter.

Căsătoria se desfăcea în mod natural prin moarte. Soțul rămas în viață se dezleagă de obligația contractată cu cel stins și poate să treacă în a doua căsătorie, dacă alte obstacole nu i se opun.

Conform dreptului scris, soția văduvă era datoare să aștepte să treacă timpul de doliu de un an. Cu aprobare specială, putea să se logodească în acest timp, iar dacă a născut, putea să se recăsătorească imediat. Nu se admitea mai mult de trei căsătorii succesive.

Recăsătorirea în sistemul popular nu era bine văzută în zonele cu puternice tradiții patriarhale, unde văduva în cazul în care avea copii și rămânea cu rudele bărbatului, fiind ajutată de cumnați să crească copiii și să administreze averea, în celelalte regiuni căsătoria era considerată însă ca ceva normal.

Spiritul general al acestor legături, ca și al altora asemănătoare este profund influențat de biserică, una din cauzele principale ale divorțului fiind erezia.

În acest sens glava XX din “Carte Romînească de Învățătură” arată că: “Pentru ereseile bărbatului poate muiarea să nu-ș desparță bărbatul numai cu besearica, ce și ea singură fără de voia nemărui poate să să desparță de dîns și mai vârtos de o va fi el ispitit, sau de o va fi silit să o întoarcă despre credința ei cea bună a pravoslaviei spre erasele lui.”

Alte cazuri de desfacere a căsătoriei era neputința bărbatului mai mult de trei ani. Deci căsătoria se desfăcea și în cazul călugăririi unuia dintre soți, aceasta fiind sancționată cu nulitatea.

În lumina textelor glava 219 din “Îndreptarea Legii” arată: “slobozește-se, adică desparte-se bărbatul de muierea sa, sau muierea de bărbatul ei cînd va să se facă călugăr sau călugăriță, și fără de voia unul a altuia și fără de nici o judecată, pentru că prea cale merge.”

O altă cauză de divorț o constituie și dispariția unuia dintre soți mai mult de cinci ani. Soțul putea, însă, alunga singur femeia: “Pentru preacurviia ce va face muiarea, poate bărbatul să o scoață și să o gonească den casă singur cu putearea sa și mai vîrtos cînd va fi curviia de față și arătată; iară de va fi preacurviia pre ascuns și trebue arătare, atunce nu poate să o gonească den casă-și fără de voia giudețului.”

Sau dacă îi făcea femeia farmece: “De va face muiarea niscare farmece, carele să vor afla întru tot lucrul să fie de vătămare, atunce bărbatul iaste datoriu să să împarță de dînsă, singur cu voia lui fără știrea giudețului.”

De asemenea divorțul se invoca și dacă femeia se spăla la baie cu bărbați: “De se va spăla la bae cu bărbați striini față de voia bărbatului ei sau într-alt loc, sau va ședea la băuturi cu dînșii, adecă pre la mease dă veselie.”

Sau dacă va dormi femeia în altă casă: “De va mînea afară de casă fără de voia bărbatului ei, la casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei.”

Dacă va merge la vederea jocurilor să privească fără acordul bărbatului ei: “De va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei”.

O altă condiție pentru a nu se ajunge la divorț era aceea că femeia trebuia să fie “fată curată”: “De se va însura neștine și va lua muiare, părîndu-i că va fi fată, iar apoi să nu o afle fată curată, atunce aciaș sa vădească aceasta cu arătare sau cu mărturie dăscoperire adeverită de forță și nunta ca aceaia, au poruncit un putrichie, să se desparță. Și muiarea să nu se judece ca o curvă, ce să zice să nu se lipsească de zeastrele ei, pentru că au făcut păcatul mai nainte de ce au luat de bărbat. Iar de se va amesteca cu dînsa a doa oară, de aici să nu o mai dăsparță, ce să o ție.”

În caz de deflorare, expertizele se fac numai de moașe sau de femei “învățate bine la acest meșteșug”.

Dimitrie Cantemir în “ Descrierea Moldovei”ne povestește despre modul cum erau răsplătite fetele dacă nu erau fecioare: “Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sînt bune, dar și părinții sînt ospătați cu o masă strălucită, la care, după ce mănîncă al doilea fel de bucate, se arată fiecăruia pe un taler cămașa cu semnele fecioriei, pe care toți obișnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întîmpla numai la oamenii de rînd, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămașa decît socrii.

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele își adună a doua zi prietenii apropiați, cărora le arată că și-a găsit mireasa spurcată. Aceștia aduc pentru ea cea mai proastă căruță și, cu hamuri rupte, înhamă în locul cailor pe părinții ei și-i silesc cu bătaia să-și ducă înapoi acasă, ca pe o curvă, fiica așezată în căruță. Nimănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru pe drum și dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinți, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci și de către judecător, ca un călcător al legii și al obiceiurilor țării.”

Bărbatul nu putea divorța dacă i-a dat voie nevestei să facă prostituție.

Se putea cere divorțul și dacă bărbatul era nebun, bețiv din cale afară, însă toate acestea trebuiau demonstrate cu martori. Dacă va bate femeia pe bărbat: “Muiarea de-ș va pune cu îndrăznire măinile asupra barbatului-ș, adecă să-l bată, sau de-l va scîrbi, și ea să hie grea, să omoară copilul în pintecele ei, să piarză bărbatul nădejdea coconului atunce se dăsparte de dînsa bărbatul și ia pre altă muiare.”

Inițiativa divorțului o poate avea și femeia și chiar mai mult procedura ca atare era extrem de simplă fără a mai fi nevoie să se apeleze la biserică sau la vreo instanță judecătorească. În caz de erezie se prevedea chiar pentru cel carev nu este eretic, posibilitatea de a se recăsători.

Desfacerea căsătoriei a fost totdeauna admisă la românii ortodocsi de pretutindeni, pentru că biserica ortodoxă, spre deosebire de cea catolică, nu a primit dogma indisolubilității căsătoriei. Erau în general rare cazurile de divorț , fiind considerate o rușine. Mai era și era credința că despărțirea constituie un păcat.

Recăsătorirea era în general rău văzută. Concepția populară despre căsătorie este rezumată într-o serie de proverbe și zicători, în măsură să justifice importanța ei în viața individului și a comunității.

Ca atare se spune că: “căsătoriile sunt scrise în cer”, deoarece “unde nu-i bărbat în casă nu-i nici mămăligă pe masă”, tot astfel “omul fară muiare e ca un om fară cămeșă”, și “muiarea fără bărbat e ca furca fără fus”, deoarece “nici în rai nu-i bine singur.”

După credința populară, căsătoria are drept scop dragostea, înmulțirea neamului și trebuința pentru a se ajuta unul pe altul la bătrânețe.

Căsătoria joacă un rol important în viața omului, fapt ce reiese și din expresiile: “Căsătoria rostuiește omul”, “Căsătoria dă rost vieții.”

La inceput cererile de divorț se făceau la Mitropolit și Episcopi, mai târziu însă la tribunalele bisericești instituie pentru acest scop.

Soluțiile judecătorești și reglementările pravilelor reflectă influența dreptului civil canonic bizantin. Se mai pronunța divorțul și în cazul când soția eliberată din robie refuza să se reintegreze în domiciliul conjugal, acest refuz constituind o injurie gravă adusă soțului.

Soția putea cere divorțul și pentru bătaie sau amenințarea cu moartea din partea soțului.

“Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăsie și mult fără de măsură, poate să-ș ceară la giudeț să să desparță; iară să cade să fie despărțeala cu leage, să fie bătaia așa de mare și într-acesta chip cît să stea lucrul în cumpănă de va fi vie, de nu să va despărți de dîns, pentru că de va fi bătaie micșoară, nu să vor despărți.”

În Moldova era admis divorțul printre motivele despărțirii dintre soți putându-se cita: adulterul, purtările necuviincioase, sodomia, pedofilia, lesbianismul, exhibiționismul, proxenetismul, zoofilismul, ereziile, amenințarea cu moartea din partea soțului, izgonirea de acasă a soției sau calugăria unuia dintre soți.

Astfel: “Încă și cîndu-ș va rîde barbatul de muiare-ș, de va trage și va săruta înaintea ei fieșca muieri slujnice, sau alte mueri proaste, atunce încă va dobîndi muiarea, care va vrea, poate să să și desparță de dîns.”

Sau: “Împarte-să fămeia de bărbat și bărbatul de fămeae, nu numai cînd face bărbatul sodomie cu muiarea sa, sau și cu altă muiare, sau cu copil, sau muiarea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă și muiarea lui de să va împreuna trupeaște cu altă muiare, cumu să dzice una cu alta și să varsă una la alta, ce să dzice aruncă sămința, pentru că aceasta iaste ca și sodomia și atunce, de va vrea bărbatul o va împărți.”

Si în cazul când: “va fugi vreo muiare de vrăjmășia bărbatului și pentru frica ce are pentru să nu o omoară, de va arăta aciiș, într-acea dată, mare vrăjmășia barbatulu-și, atunce îi desparte leagea; iară daca va arăta într-acel ceas răutatea lui, atunce nu-i va despărți leagea.”

Divorțul a fost cunoscut și de lumea bizantină, dar o căsătorie se desfăcea numai din motive foarte grave cum ar fi: conspirația împotriva împăratului, infidelitatea soției, impotența sotului, condamnarea sotului la munca silnică, tentativa de omor împotriva soțului sau soției, boli psihice sau lepră.

Tendința de a impune modelul ideal al căsătoriei s-a lovit, însa, de realitațile vieții cotidiene. Așa se face ca în Evul Mediu au continuat repudierile femeii și divorțurile.

După Philippe Aries, divorțul “nu poate fi considerat ca un mijloc de a îndrepta o greșeală, ci ca sancțiunea normală a unui sentiment care nici nu poate, nici nu trebuie să dureze și care trebuie deci să lase loc următorului.”

Căsătoria se mai desfacea și din cauza bolilor cum ar fi epilepsia de exemplu, dacă a avut loc înainte de căsătorie, iar dacă această boală a apărut după căsătorie după suferirea unei boli, atunci căsătoria nu se mai desfăcea.

Principala cauză de divorț îngăduită de biserică, era infidelitatea conjugala sau adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea și destrămarea vieții de familie s-au înmulțit și au devenit o realitate în viața multor persoane.

Cazurile de alungare din casă, de repudiere, sunt foarte rar întîlnite, deoarece căsătoria era considerată ca un moment extrem de important în viața oamenilor.

Simplitatea reglementărilor juridice legate de divorț, decurg din faptul că în societatea rurală astfel de cazuri constituiau excepții.

O altă cauză de divorț o constituia și beția: ’’cînd va fi bărbatul învățat a umbla tot beat și să-și bată muierea tot în beție, atunci muierea lui cu lege să va împărți.’’

De asemenea un document din luna mai 1832, ne relatează cum Safta Budișteanca își reclamă bărbatul pentru nebunie și beție cerând să-l închidă într-o mânăstire.

‘’Prea plecată arătare fac prea cinstitei Marii Dvornicii că avînd întru căsătorie pă un vel vist. Ianache Budeșteanu din județu Muscelului, sînt acum șase ani trecuți de cînd din păcatele mele sau ale dumnealui i s-au zmintit mintea foarte rău. După ce mi-am cheltuit și toată zestrea și starea, mult puțin ce am avut, răminind acum într-o desăvirșită scăpătăciune cu fată de vîrstă și doi copii mici. Iar acum în cele după urmă căzind și într-o beție groaznică, de multe ori atit pă mine și pă sărmanii copii puțin răminea să nu ne omoare, cerind să-i dăm vin și rachiu să bea. […]. Marii Dvornicii ca să facă milă atît cu ticălosul acesta, bărbatu mieu cit și cu mine i cu copii miei, să-l trimită la o sfîntă mănăstire, unde va chibzui cinstita Mare Dvornicie ca să-și petreacă rămășița ticăloșii vieții sale.’’

Alte cauze de divorț care puteau fi invocate sunt determinate de trăsăturile negative de caracter ale soțului ca: irascibilitate, nestăpânirea, iuțeala de mânie și chiar amenințarea cu moartea.

Astfel se arată: ’’De să va afla în mijlocul a bărbat și fămeae, ce să dice între căsari, cum să fie vreo vrajbă ca aceaia de moarte, cum s-are socoti pentru niscare lucruri de prepus să-ș prepue audesine carea cumva cu înșelăciune să nu omoară unul pre altul, atunce pravila ii desparte, să nu lăcuiască impreună, iară de nu va fi vrajba de moarte, ce va fi într alt chip, să nu să desparță.’’

Sau: ’’Cela ce nu va lăsa pre muiare-și să doarmă într-un pat cu dîns, să cheamă că de vrăjmășie nu o lasă, că iaste mînios pre dînsa.’’

‘’Cela ce-ș va băga muiarea în hiară, sau o va închide undeva ca într-o temniță, să cheamă că are vrăjmășie spre dînsa.’’

Toate prevederile analizate fac dovada existenței unei atitudini avansate față de femeie, într-o epocă în care marea majoritate a legiuirilor, consacrau inferioritatea juridică a femeii, incapacitatea ei de a acționa în justiție.

Alienarea mintală era de asemenea un motiv întemeiat de divorț: ’’De va nebuni bărbatul, să să împarță aceaia casă, pentru căce iaste cumpănă să nu o cumva vatăme, sau să-și omoară bărbatul pre muiare.’’

Legiuirile mai menționează și unele cauze secundare de desfășurare a căsătoriei cum ar fi neîntreținerea soției sau nehrănirea ei.

‘’Împarte-să muiarea de la bărbat cu nevoia ei și fără știrea giudețului, cînd va fi bărbatul eretic și pentru ceva meșterșugui să afle vreame să o poată omorî, sau să-i facă altă răutate, sau care nu o ține cum să cade, sau nu o ocîrmeaște bine, ce se dzice nu-i dă bucate să-i fie de ajuns, sau nu-i face haine.’’

Nici un fel de faptă condamnabilă a soțului, chiar și fuga din fața instanței judecătorești sau de la executarea pedepsei, nu ofereau soției motive de divorț:

‘’Cînd va fugi bărbatul dentr-un oraș sau sat pentru vreo greșală mare ce va fi făcut acolo și să teame să nu-l prindză giudețul să-i facă certare, atunce muiarea iaste datoare să margă după dîns ori unde va mearge și de ar fi și vinovat, tot să cade să meargă după dîns să să afle la nevoia lui.’’

În pravila lui Vasile Lupu apare și faptul că, dacă: ‘’bărbatul va da bani în camătă și încă mai vîrtos cînd va prea asupri cu camăta, atunce muiarea lui, nicum să nu aibă voe să să desparță de dîns, ce încă iaste datoare întru tot să să întoarcă și să lipsească de la dîns, pănă cînd să va întoarce de acest feal de greșală.’’

Sunt de asemenea stipulate și cauzuri de nulitate a căsătoriei. Rudenia ducea în mod automat la anularea căsătoriei: ‘’Dezleagă-se nunta ce să va face între ruda cea den svîntul botez și vor lua oarice puțină certare, de vreame ce va creade giudețul, cum nu s-au știut.’’

Se mai prevede de asemenea că: ’’Nuntele ce să vor face dentru sînge amestecat, ce să dzice den cuscrii sau den seminții ce vor pogorî dentre sînge sau de-n cumatru ce vor fi den svîntul boteaz, aceastea nunte să vor despărți, cum am și dzis, și nu vor putea acealea obraze, dup-acea să să mai căsătorească nice cu alte obraze streine.’’

Lipsa copiilor din vina soției, ducea câteodată de asemenea la desfacerea căsătoriei. Se întîlnesc restricții privind căsătoria sancționate cu anularea acesteia și în cazul unei înrudiri sufletești: ’’cumetri din cauză de botez.’’

Dispozițiile cuprinse în ’’Carte Românească de Învățătură’’ și în ‘’Îndreptarea Legii’’ s-au aplicat în Moldova și în Țara Românească până în prima parte a domniilor fanariote.

În a doua parte a domniilor, a început redactarea unor noi legiuiri sub îndrumarea unora dintre domnii fanarioți precum: Constantin Ipsilanti, Scarlat Calimach, Ion Caragea. Prima dintre legiuirile publicate a fost ’’Pravilniceasca Condică’’ tipărita în 1780 din inițiativa domnului Alexandru Ipsilanti, în limba română și greacă. Această pravilă se ocupa în special de problema organizării instanțelor judecătorești și a administrației și de aspecte legate de moștenire, vânzari și nu face nici o referire cu privire la desfacerea căsătoriei.

O legiuire care face referire în ceea ce privește divorțul este și ’’Legiuirea Caragea’’ care s-a aplicat de la 1817 până la 1864.

Admitea desfacerea căsătoriei, pentru urmatoarele motive: când bărbatul din slăbiciune nu împlinea până la trei ani, datoria căsătoriei, când bărbatul sau femeia vroiau să se călugărească, când bărbatul va dovedi că femeia sa nu era fecioară.

Și în Moldova domnul Scarlat Alexandru Calimach încă de la urcarea pe tron și-a propus să elaboreze legi noi pentru asigurarea ordinii.

Avându-se în vedere că nu întotdeauna căsătoriile erau reușite și pentru a se evita păcate grave, biserica creștină ortodoxă, pravilele și obiceiul juridic îngăduia căsătoria a doua și a treia, exceptându-se clericii.

Prima căsătorie este considerată de biserică, pravilă și obiceiul pamântului “că este lege, cea de-a doua este iertare, iar a treia călcare de lege.” A patra cununie este interzisă cu desăvârșire. Pentru a preîntâmpina pericolul bigamiei vechile pravile prevedeau că înaintea contractării unei noi căsătorii o femeie trebuia să se asigure că soțul pe care l-a avut este mort, că a părăsit-o sau a fost luat în robie.

Pravilele nu admiteau preoților cărora le-au murit soțiile să se căsătorească a doua oară.

În cazul când preotul nu respecta această prevedere era pedepsit de biserică: ’’Popa și diaconul, de să vor însura, după ce le vor muri fămeile, sînt ca și cela ce leapădă călugăriia și fac prepus cum să fie eretic. Drept aceaia treebue să să cerceteadze dece, de va fi credzînd cum are puteare preotul sau diaconul să să însoare, atunce ca pe un eretic să-l cearte, iară de nu va avea acest gînd, să va pedepsi numai ca și cela ce leapădă călugăria.

Și iarăș de-ș va lepăda muiarea și va pleca, iarăși la besearică să-l legiuiască cu blindeață și cu milă, care lucru de nu va face de bună voia lui, atunce și cu sila și fără de voia lui va să-l facă besearica și-l vor băga în temniță sau-l vor închide într-o mănăstire, de va șidea întru toată viața lui.’’

Legiuirea și obiceiul pământului sunt de acord cu căsătoria a treia, dar numai în cazuri foarte rare: ‘’Carele e cu trei cununii, aceaia nuntă fără de lege și unele ca acealea le urește besearica ca niște spurcăciuni, iară se socotesc că e mai bună decât înălțarea curviei’’.

Ca și în cazul căsătoriei a doua, cei ce încheiau a treia căsătoriei erau supuși unei penințe bisericești de 5 ani. Căsătoria a treia era admisă de pravile dacă cel ce se căsătorea avea până la 40 de ani și încheia această căsătorie din dorința de a avea copii. Dacă avea copii din altă căsătorie, nu i se admitea cea de-a treia nuntă.

Cel ce încheia a patra căsătorie, era afurisit de bisearică și considerat că duce viața ca animalele, iar copii născuți nu sunt considerați ’’feciori de trup părinților săi.’’

‘’Călători străini prin Țările Române’’ fac de asemenea referiri cu privire la despărțirea soților. Astfel Despot Vodă a încercat o înlăturarea a moravurilor prin împiedicarea divorțului. În unele cazuri au avut loc execuții dar în anumite situații, s-au dat și cărți de despărțenie.

‘’Despot era neînduplecat la culme la pedeapse, mai ales împotriva acelora care erau dovediți că nu prea își respectă după obiceiul acelui popor legământul căsătoriei, sau chiar că îl calcă cu îndărătnicie. Căci astfel se înrădăcinase la ei obiceiul pe care îl ținu și astăzi ca un fel de lege, că dacă soția a fost ocărită sau a fost lovită ușor, ea să aibă voie slobodă ca și cum ar fi o injurie gravă a trece în altă căsătorie, dacă poate să platească soțului o treime de galben de aur, prin care să facă dovada că a ieșit de sub puterea lui.’’

Prin desfacerea căsătoriei, femeia își recapătă exercițiul drepturilor. Femeia văduvă, al cărei soț a murit avea mai multe drepturi. Astfel, ea avea dreptul de uzufruct legal asupra averii copiilor și obligația de întreținere și pază a copiilor minori, ca o consecință a puterii părintești care îi revenea și pe care o pierdea numai prin contractarea unei noi căsătorii.

Succesiunea

Un alt capitol care se impune a fi tratat în lucrarea de față din perspectiva celor analizate anterior este și cel referitor la moștenire. Succesiunea reprezintă transmisiunea patrimoniului, adică a tuturor drepturilor și obligațiilor a unei persoane decedate la una sau mai multe persoane aflate în viață. Persoanele care dobândesc patrimoniul celui decedat poartă denumirea de moștenitor.

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire nu este suficient să aibă doar capacitate succesorală, se mai cere ca ea să fie chemată la moștenire.

‘’Moștenitor se numește acela căruia se cuvine dritul moștenirei, iar averea rămasă cu privire către el se zice moștenire.’’

‘’ Legiuirea Caragea’’ zice astfel :’’Moștenitor iaste obrazul la care trec toate acele drepturi ale mortului.’’

Moștenirile sunt deci punctul de contact a două instituții primordiale a ordinului social : proprietatea și familia.

Normele după care se transmiteau în vechiul drept românesc moștenirile erau fie în Obiceiul Pământului care erau nescrise, sau în Pravile și avea putere de lege după cum ne spune ‘’Codul Calimach’’ : ‘’Drept aceea, dacă în condicele acesta nu s-ar afla o lege potrivită la pricina înfățișării, atunci se cuvinea se urma păminteanului obiceiu, carele în curgere de mulți ani de obște păzindu-se, și întru judecătorii cercetîndu-se, s-a întărit și cu chipul acesta a dobîndit putere legiuită.’’

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenirea altei persoane se cerea ca ea să fie rudă cu defunctul, să nu fie incapabilă, nici nedemnă.

Moștenirile sunt de două feluri : legitime sau ab intestat și testamentare fără diată sau cu diată.

‘’ Moștenirea iaste priimirea unui viu a dreptăților unui mort căruia îi sînt dăruite dupe pravile făr de diiată sau cu diiată.’’

Moștenirile legitime sunt primele care-și fac apariția. Fiecare individ posedând ceva, e foarte firesc ca la moartea sa acel avut să treacă la cei mai apropiați lui și anume la copii sau la rude. În schimb moștenirile testamentare nu apar în Țările Române decât după secolul al XVI-lea și sunt datorită influenței bizantine.

La început puteau să se folosească de testament numai persoanele care știau să scrie, care erau pe o treaptă socială mai înaltă, care își redactau testamentele fie singure, fie însărcinând pe altcineva.

De multe ori testamentul servea și ca un mijloc de răzbunare contra rudelor ingrate pentru a le exclude de la moștenire, la care erau de drept chemate.

Un document din 14 ianuarie 1645 ne arată cum Dumitru fiul Calei este dezmoștenit.

“Adecă eu, Calea, muma popei Ivului și a luiDumitruși a Radului, scris-am zapisul mieu la moartea mea, cum să se știe că toate moșiile mele le las acestor 2 feciori: popei Ivului și Radului, iară feciorului celui mai mare, lui Dumitru, nu-i las nimic, căci am zăcut 3 ani și la mine n-au venit să mă vază, să-ș ia iertăciune.

Cine va da moșie să fie poreclit și afurisit și de mine și de Vlădica Hristos și de 318 sfinți părinți de la Nicheea. Iară cele 2 fete, anume: Stana și Voica, dă nu le vor înzestra, să fie frați cu acești doi feciori pe moșii.”

Mostenirea ab intestat cunoștea în linii mari, urmând tradițiile romano-bizantine, următoarele clase de succesori :

moștenitorii legitimi, formați din descendenți, ascendenți și colaterali.

copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea mamei și a rudelor ei.

Înfiatul față de averea părintelui sufletesc. Copii înfiați, atât băieții cât și fetele aveau o drepturi egale la succesiunea bunurilor.

soțul supraviețuitor.

Autoritatea de Stat precum: Domnul, fiscul.

Testamentul avea un caracter solemn, recunoscut atât de dreptul cutumiar cât și de pravile. Testamentul se întocmea de obicei în fața martorilor, printre aceștia figurau adesea preoți sau călugări, uneori chiar membri din înaltul cler sau persoane din Divanul domnului.

Dacă testamentul era semnat de testator, martorii nu mai erau necesari. După moartea unei persoane, moștenitorii puteau să continue a stăpâni mai departe în comun averea lăsată sau să ceară să-și ia fiecare partea ce i se cuvenea.

Între moștenitori exista o ordine bine stabilită. Legea respectând transmisiunea mostenitorilor ab intestat după voința presupusă a defunctului și după afecțiunea lui firească.

‘’Îndreptarea Legii’’, ‘’Codul Donici’’ și ‘’Legiuirea Caragea’’ împart pe moștenitorii legitimi în 3 clase : rudele de jos sau descendenții, cele din sus sau ascandenții și cele de alăturea sau colateralii :

‘’ Făr de diiată moștenesc rudele.

Să impart rudele în rude din sus, din jos și din alăturea.

Rude din jos sînt copii, nepoții, strănepoții și ceilalți.

Rude din sus sint părinții, moșii, strămoșii și ceilalți.

Rude de alăturea sint frații, unchii, nepoții, verii și ceilalți.’’

‘’Îndreptarea Legii’’, o clasifica astfel : ‘’Rudenia se împarte în cinci rinduri. Întii iaste de sînge.

A doa iaste de cuscrie adecă de doaă neamuri.

A treia iaste de-al treilea rudenia, carea iaste și aceasta cuscrie de trei neamuri.

A patra iaste a sfintului botez.

A cincea iaste de în feciorii de suflet, carea se chiama copilul carele ia neștine cu sfintele molitve și-l face adevărat al său ca și copiii lui.’’

Iar “Codul Calimach” o împarte în 4 clase și anume : a pogorâtorilor ; a celor mai aproape suitori, a fraților drepți și fiilor și fiicelor ; a fraților celor de pe tată sau de pe mamă, și a fiilor și fiicelor ; a celor mai aproape rudenii după spiță din celelalte rudenii lăturașe.

Descendenții defunctului formează prima clasă sau categorie de moștenitorii legitimi, luând fiecare o parte egală, când vin la moștenire pe baza dreptului lor propriu.

Sub numele de descendenți se înțeleg : fii și fiicele și urmașii lor. Descendții pot fi legitimi, naturali sau adoptivi.

În obiceiul pământului și în diferite documente fii legitimi purtau numele de feciori sau ‘’coconi’’, pe când cei nelegitimi, naturali, erau denumiți ‘’copil, copili’’.

Astfel : ‘’Copiii, au parte bărbătească, au muerească, aceia să prețuiesc să moștenească pre părinții lor și pre mumăni, iară nice moșii lor și nice frații tătîne-său nu pot să moștenească pe acel tată al lor ce au murit, ce numai acei copii ai lui.

Însă de va muri moșul și-i va rămine fecior, de-acia va avea și nepoți de la un fecior al lui ce va fi murit, atunce intră nepoții în locul tatălui lor și împart avuția mosu-său împreună cu unchiul fratele tătine-său, tocma în doao; și ia unchiul lor, adecă fratele tatălui lor jumatate, iară acei copii, ori de vor fi parte bărbătească ori muierească, sau mici sau mari, iau și ei ceaialaltă jumătate, și unchiul n-are nice o prețuială mai mult decit nepoțeii lui, adecă decit copiii frăține-său carele au murit.’’

Sau :’’ Feciorii carii se vor naște de în călugăriță, aceia sint copili și nu vor moșteni nemica de în avearea mine-sa.’’

Pravila lui Matei Basarab împarte de asemenea pe fii în mai multe categorii :

‘’Cînd face neștine copil cu muiarea lui ceea ce e blagoslovită pre leage, acela copil se cheamă adevărat.

Iară cînd neștine muiarea în casa lui neblagoslovită și se culcă cu dînsa de față, de va face copil, se chiamă hireși.

Iară cînd se culcă cu muiarea afară de casa lui, acela copil ce va face se chiamă copil.

Iară cînd va naște copil și nimenea nu știe tată l’au făcut, acela se chiamă întunecat.’’

‘’Legiuirea Caragea’’, împărțea pe fiii în :’’adevărați’’, ‘’din curvie’’, ‘’buni’’și ‘’vitregi’’.

‘’Fii adevărați sînt cîți să nasc din cununie după lege. Din curvie sînt cîți din împreunare fără de lege să nasc. Cîți tot dintru acelaș tată și aceiaș mumă să nasc, sînt buni. Cîți sau dintr-un tată și deosebite mume să nasc, sînt vitregi (carii să și zic buni de tată), sau din aceiași mumă și deosebiți bărbați (carii să și zic buni de mumă).’’

Pravilele au menținut se pare egalitatea dintre copiii cu privire la moștenire :

Astfel : ‘’Copiii, au parte bărbătească, au muerască, aceia să prețuiesc să mostenească pre părinții lor și pre mumăni ; iară nice moșii lor și nice frații tătîne-său nu pot să moștenească pre acel tată al lor ce au murit, ce numai acei copii ai lui.

Însă de va muri moșul și-i va răminea fecior, de-acia va avea și nepoți de la un fecior al lui ce va fi murit, atunce strănepoții în locul tatălui lor și impart

avuțiia moșu-său impreună cu unchiul, fratele tătîne-său, tocma în doao ; și ia unchiul lor, adecă fratele tatălui lor jumătate, iară acei copii, ori de vor fi parte bărbătească ori muierească, sau mici sau mari, iau și ei ceaialalt jumătate și unchiul n-are nice o prețuială mai mult decît nepoții lui, adecă decît copiii frățîne-său carele au murit.’’

Și ‘’când mortul va lăsa fii, adecă coboritori din spița întii, născuți din legiuita însoțire, atuncea li se cuvine lor întreaga avere a lui, fără deosebire de partea bărbătească și femeească. ‘’

O excepție la egalitatea sexurilor o constituia așa zisul privilegiu al masculinităței.

Sub influența dreptului bizantin, unele condice de legi au încercat să introducă în Țările Române principiul exclusivității fiicelor înzestrate, de la moștenirea părinților lor când ele veneau în concurență cu frații.

“Legiuirea Caragea” spune că atunci când defunctul avea și băieți și fete, numai băieții moștenesc, iar dacă fetele sunt neînzestrate, aceștia sunt datori să le înzestreze și să le căsătorească: ”Cînd au feciori și fete, numai feciorii moștenesc deopotrivă și pre fete, de vor fi neînzestrate, datori sînt să le înzestreze și să le căsătorească.”

Sub influența dreptului apusean, s-a creat o categorie de bunuri de la care erau excluse chiar fiicele neînzestrate, li se plătea însă partea lor, dar nu mai aveau dreptul la moștenire.

“La moștenirea căminurilor, totdeauna, ori din sus rude de vor fi moștenitori, ori din jos ori de alăturea, să protimiseaște partea bărbătească, plătind cu bani la partea fămeiescă analogon ce li să face să ia din moștenirea căminurilor.”

În Moldova se observă moștenirea egală între aceiași copii ai defunctului, fete și băieți, fie dacă erau înzestrați sau nu, conform obiceiului veneau la moștenirea defunctului.

Încercările de a se crea un privilegiu pentru băieți s-au mărginit numai la câteva dispoziții din codurile Ipsilante și Caragea.

Copiii care au același tată din mai multe căsătorii moștenesc deopotrivă pe tată, după cum și copiii de aceiaș mamă din alte căsătorii moștenesc pe mamă, pe când copii ce mamă ar avea din o căsătorie anterioară, nu vor moșteni pe tatăl vitreg, față de care ei sunt străini.

‘’Fii din deosebite legiuite însoțiri moștenesc dimpreună numai pe a lor comun tată sau pe a lor comună maica, iar pe a lor deosebit tată sau pe deosebită maică, i moștenesc singuri în deosebi.’’

Împărțirea averii intre copii se făcea în părți egale sau pe ‘’capite’’ cum spune ‘’Codul Calimach’’ în art.917 : ‘’De vor fi doi sau și mai mulți fii ; împărțesc ei moștenirea în părți deopotrivă după numărul lor, și aceasta se zice în legi : împărțeală pe capite.’’

Copiii vin la moștenire în virtutea dreptului lor propriu, iar nepoții și nepoatele de fii și fiice ale celui decedat nu au dreptul de a participa la moștenire, dacă tatăl sau mama lor trăiește.

‘’Nepoții și nepoatele de fii și de fiice a mortului nu au dritul de a intra în moștenirea lui, dacă tatăl sau mama lor vor trăi, cum nici strănepoții și strănepoatele lui, de va trăi bunul sau buna lor.’’

Copiii adoptați sau fii de suflet cum sunt menționați de pravile, au aceleași drepturi ca și copiii legitimi, la averea părinților ce i-au adoptat.

Pravila lui Matei Basarab ne spune că ‘’feciori de suflet se chiamă copilul carele ia neștine cu sfintele molitve și-l face adeverit al său ca și copilul lui’’. Iar mai departe adaugă :’’Fecioria de suflet o fac unii căce nu nasc copii, sau zice mulți nascu și mor și rămîn, fără coconi și, de ciuda lor mișeii părinții iau coconi striini și și-i fac lor feciori sufletești cu sfintele molitve și le sînt aceia ca și feciorii carii au născut trupeaște și întru rudenie și întru moștenire și întru spițe.’’

Sau cum ne spune ”Legiuirea Caragea” : ‘’Copii de suflet, ori rude de vor fi streini, moștenesc pe părinții lor cei sufletești, după cum și copii cei adevărați, făr de diiată întocmai.’’

În lipsă de descendenți veneau la moștenire ascendenții defunctului adică tatăl și mama.

‘’Dacă mortul are din suitori numai tată și mamă, îl moștenesc aceștia deopotrivă, iar dacă va avea numai tată sau numai mamă îl moștenesc numai acela sau numai acesta, depărtîndu-se cei mai departe suitori.’’

Și ‘’Legiuirea Caragea’’ aprobă : ‘’Cînd va muri copil făr de moștenitor, însă partea bărbătească după al patrusprezecilea anu al virsteii sale, iar partea fămeiască după al doisprezecilea anu, atunci îl moștenește tatăl și muma deopotrivă.’’

Și “Îndreptarea Legii” precizează că : ‘’De va muri fecior sau fată și, va trăi tătîne-său și mumă-sa, atunce orice va avea cela ce au murit, părinții lui îl moștenesc. Și iară, de va avea frați și surori, atunci acei frați ai lui n-au nice voe să ceară de în moștenirea fratelui lor de la acel tată și de la acea mumă, numai părinții lui îl moștenesc, cum am zis. Iară de nu va avea moș nice moașă, atunce-l moștenesc frații-și și surorile-i carii sînt de într-un tată și o mumă. Iară de nu va avea frați de un tată și de o mumă și va avea alt frate carele va fi de un tată și de o mumă și va avea alt frate carele va fi de un tată și doao mumăni, atunce-l moșteneaște frate-său. Iară de nu va fi avut frați cela ce au murit, atunce să-l moștenească numai rudeniile cealea ce-i vor fi rudă mai de aproape. Iară de nu va avea nice rudenie, iară muiare va avea, atunce să moștenească acea muiare jumătate de bucatele celuia ce i-au fost ei odinioară bărbat, iar ceaialaltă jumătate să fie domnești.’’

Când părinții veneau în concurență cu frații și surorile lui bune, atunci ei împărțeau moștenirea intre ei sau pe “capite” cum zice “Codul Calimach” : “Dacă mortul va avea suitori de orice spiță și frati și surori drepți il moștenesc toți deopotrivă pe capite.”

Când defunctul lăsa bunici, frați legitimi, iar părinții lui erau morți, atunci bunicii împreună cu frații împărțeau moștenirea în părți egale.

‘’Nefiind rudenii, nici din jos, nici din sus, atunce moștenesc cei de alăturea, întii frații, surorile, cu care intră și copiii unui frate sau surori ce va fi murit mai înainte, care toți au să iae partea ce să cădea tatălui sau mumii lor și acea parte să o împărțească între dînșii în părți dreapte. Și de va fi rămas mortului femeaia carea să nu fi fost adus zeastre în casa bărbatului, are să iae o parte ca unul din frații mortului. Iară de nu vor fi frați, ci vor fi copii din frați și surori, adecă nepoți, nepoate din frați sau surori atuncea aceia mostenesc, urmîndu-să aceaiași rînduială pre cum s-au arătat.’’

Când cel decedat nu avea însă nici descendenți, nici ascendenți, nici frați sau surori, atunci erau chemate la moștenirea acestuia rudele lui cele mai apropiate. Și anume : “Cînd va muri neștine și frate nu va avea, nice copii ai frătine-său, atunce să-i moștenească moștenirea verii lui carii vor fi întru spiță mai aproape ; și de se vor afla mulți, așa aproape într-acea spiță, atunce-l moștenesc toți tocma de împreună. Că și rudenia de a opta spiță, cînd nu sînt alții mai aproape, și ei se chiamă întru moștenire, adecă acei de a opta.

Cînd moare omul, sau bărbatul sau muiarea, și să nu fie făcut carte, și să n-aibă feciori, nice tată, nice mamă, nice frate, nice soră, nici altă rudenie dă pre singe pînă la a șasea spiță, atunce bărbatul moșteneaște pre muiarea lui, sau muiarea pre bărbatul ei, măcar de vor fi fost și puțină vreame însurați.”

În ceea ce privește pe copiii naturali aceștia veneau însă la moștenirea mamei și a rudelor de pe mamă. Așadar : “Cel ce nu se naște prin nuntă legiuită nu poate moșteni pe tatăl său, ci numai pe mumă-sa și pre bună-sa despre mumă.”

De asemenea : “Copilul din curvie moșteneaște fară diiată pre mumă-sa, și pre unchii despre mumă-sa și pre moașa despre mumă-sa, și unchii, moașa și muma pre el, pentru că împotrivă el iaste cunoscut de dînșii și ei de dînsul.”

“Codul Calimach” dădea copiilor naturali un drept de moștenire la averea tatălui, și nu numai atunci cînd erau legitimați prin căsătorie, dar chiar și cînd rămîneau nelegitimați.

Astfel : ’’Dacă copiii firești se vor face legiuți prin însoțire, adecă prin cununia tatălui cu mama lor, atunce cîștigă împreună desăvirșite drituri și asupra moștenirei părintești, și de vor avea frați născuți ; sau mai înainte sau dupa înlegiuire, moștenesc împreună și de o potrivă cu aceia în ori ce întimplare.’’

Cu toate că “Codul Calimach” chema pe copiii cei firești la moștenirea tatălui lor natural, totuși numai mamele lor îi moștenea în caz de moarte, iar nu și celelalte rude, ascendenți  sau colaterali despre tată sau despre mamă.

‘’Pe copii bastarzi și din fată greșita îi moștenesc numai mamele lor, iară părinții și ceilalți suitori și rudeniile laturașe despre tată și despre mamă se depărtează cu totul din moștenirea lor.’’

“Legiuirea Caragea” oprea pe mama copilului natural de a-l exclude de la moștenirea ei prin instituirea de alți moștenitori prin testament.

“Muma care are copil din curvie, nu este slobodă să-și lase în diiată moștenitori pre rudele din sus, că sa protimiseaște acesta după pravilă din rudele ei din sus.”

Tot în Pravila lui Matei Basarab mai erau prevăzute două cazuri când copii naturali erau îndepărtați chiar de la moștenirea mamei lor și anume când copii erau născuti dintr-un viol :

“Coconii cari vor naște de în muiarea ce se va fi făcut silă, aceia nu vor moșteni nemică de în averea mine-sa.”

Și când aveau mamă călugăriță : “Feciorii carii vor naște de în călugăriță, aceia sînt copili și nu vor moșteni nemica de în averea mîne-sa.”

Aceleași dispoziții severe în privința copiilor incestuoși le conține și “Codul Calimach” : “Copiii cei născuți din alte împreunări neiertate și nelegiuite se depărtează de moștenirea parinților lor, ca niște nevrednici de ea, însă, pentru iubirea de omenire, moștenitorii cei legitimi a acelor părinți sunt datori a le da pe tot anul cheltuielile trebuincioase pentru hrană, părții bărbătești pîn al optsprezecilea an, iar părții femeești pîn la al șasesprezecilea an a vrîstei.”

Mai întâlnim în această perioadă a secolului al- XVII-lea și al- XVIII-lea și moșteniri neregulate care nu se bazează pe rudenia de sânge.

Din această categorie făceau parte soțul supraviețuitor, înfrățiții și Statul.

În ceea ce privește moștenirea cuvenită soțului în viață, vechiul nostru drept plecând de la ideea că o afecțiune se naște între soți în timpul cât durează căsătoria, se considera că este necesar ca la moartea unuia dintre ei sotul supraviețuitor să ia o parte din moștenirea lăsată de sotul care a murit, mai ales când soțul rămas în viață era sărac.

Ar fi trebuit să se dea succesiunea numai femeii sărace, adică aceleia, ce nu adusese zestre, pentru că cea care avea zestre se presupunea că se poate întreține din aceasta.

Partea de moștenire a sotului rămas în viață varia după împrejurări.

Se pot distinge 3 cazuri și anume când soțul supraviețuitor venea singur la moștenire.

Când defunctul nu avea nici copii, nici alte rude, atunci moștenirea lui se cuvenea soțului supraviețuitor fără să se facă deosebire între bărbat și femeie.

“Cînd moare omul, sau bărbatul sau muiarea, și să nu fie făcut carte, și să n-aibă feciori, nice tată, nice mumă, nice frate, nice soră, nice altă rudenie dă pre sînge pîna la a șasea spiță, atunce barbatul moșteneaște pre muiarea lui, sau muiarea pre bărbatul ei, măcar de vor fi fost și puțină vreame însurați.”

Același lucru spune și “Codul Calimach” : “Dacă nu vor fi copii nici alte rudenii, nici vreun moștenitoriu atuncea moșteneaște barbatul pe femee și femeia pe bărbat, dacă au viețuit nedesparțiți pînă la moartea unuia din ei.”

Spre deosebire de Moldova unde împărțirea moștenirii se făcea în mod egal între moștenitori, fără deosebire de sex, în Țara Românească numai descendenții bărbați puteau participa la succesiunea ab intestat.

Pentru a introduce o fiică în posesia proprietății moștenite de la parinți în vechiul drept existau două practici destul de des atestate : și anume adopția prin înfrățirea fiicei cu ceilalți fii și mai era transformarea fictivă a fiicei în fiu. La această ultimă practică se recurgea atunci când nu mai exista nici un moștenitor pe linie masculină, spre a împiedica ca averea să fie înstrăinată sau să fie luată pe seama Domniei.

Un alt caz privind partea de moștenire a soțului supraviețuitor era când soțul supraviețuitor venea în concurență cu copiii celui decedat.

Deci, când de pe urma soțului decedat au rămas și copiii, atunci soțul în viață nu lua întreaga moștenire, doar o parte.

Și anume : “Cînd mortului îi trăiește muerea și are copii cu dînsa sau moartei îi trăiește bărbatul și are copii cu dînsul, atunci copii, sufletul mortului sau ai moartei și soția cea vie moștenesc deopotrivă averea, după cum mai jos să arată :

Adecă, copii își iau părțile lor, pe care sînt stăpîni desăvîrșiți luînd asupra lor și partea sufletului, pentru cheltuelile îngropării și a pomenilor mortului sau moartei, iar soția cea vie are numai hrisis, adecă folosul părții sale.”

Și “Codul Donici” spune că : ’’Fiii și fiicele au întiul rînd la moștenire, însă iarăși scrie pravila că săvîrșindu-se un om fără diiată și rămiindu-i copii și rămîind în viață și fiu, petrecînd întru văduvie, are să intre și ea împreună cu fiii întru moștenirea celor părintești, luînd parte ca unul din fiii, cum și pentru femeaia ce nu au zestre în casa bărbatului și să află săracă.’’

Și “Codul Calimach” recunoștea soțului supraviețuitor dreptul la o porțiune în uzufruct numai pentru întrebuințare, fără să facă vreo deosebire între bărbat și femeie, cu condiția ca să nu se recăsătorească.

‘’Văduva care, avînd copii nu se va mai căsători, va lua din averea mortului ei bărbat parte cît un copil, spre intrebuințare numai. Asemine, și bărbatul carele, avînd copii, nu se va mai însura va lua din averea moartei sale soții partea cît un copil spre întrebuințare, și orișicare din suitori, avînd copii și ne mai însoțindu-se va lua din averea mortului partea cît un copil.’’

Și mai era un caz când soțul rămas în viață vine în concurență cu rudele defunctului.

Când din căsătorie nu aveau copii și nici dintr-o căsătorie anterioară, și existau numai rude, atunci soțul supraviețuitor se pare că avea un drept de moștenire mai pronunțat.

Astfel : ’’Cînd bărbatul cu muerea trăind 10 ani și nefăcînd copii, va muri unul din obraze și nu va avea copii dintru altă căsătorie mai dinnainte, atunci obrazul cel viu moștenește făr diiată a șasea parte din avutul lui, iar ceilaltă avere rudele lui.’’

De asemenea și “Codul Calimach” dispunea că în caz de ‘’ n-au rămas copii, ci alte rudenii, va lua ea a patra parte de-a pururea cu deplină proprietate, asemenea va lua parte și bărbatul sărac din averea moartei sale soții.’’

Obiceiul pământului era mult mai sever cu văduva fără copii, pentru că ea nu obținea din moștenirea soțului decât averea ei de zestre și averea cumpărată cu bani proprii în timpul căsătoriei, și nici nu avea voie să pretindă vreun drept asupra averei bărbatului ei decedat.

Observăm cum : ’’nepoții Micăi s-au judecat cu Toader și cu fiii lui Alexa pentru a șasea parte din satul Potlogeni, care a șasea parte din Potlogeni a fost cumpărătură a lui Alexa și a femeii sale Mica, și ei n-au avut copii împreună, dar Alexa a avut feciori de la altă femeie, și venindu-i lui fără veste moartea, nepoții Micăi s-au sculat și au șters pe Alexa din uricul ce l-au avut de cumpărătură Alexa cu femeia lui Mica de la părintele Domniei mele de la Stefan Vodă. Dar Domnia mea au cercetat și au aflat că ai noștri boieri și cu sufletele noastre că a fost cumparătură a lui Alexa și a Micăi împreună. Pentru aceia Domnia mea au dat lui Toader și surorii sale Nastasia, fiii lui Alexa jumătate din a șasea parte din Potlogeni, ca să le fie și de la noi uric și cu toate veniturile. Și nimenea altul să nu să amestece înaintea acestei cărți a noastre.’’

În dreptul nescris scrie Andrei Rădulescu în lucrarea sa “Dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor”, pare aproape sigur că era datina ca soțul rămas în viață să primească ceva din succesiunea celui mort indiferent dacă era sărac sau nu. Din textele pravilelor rezultă faptul că dreptul soțului rămas în viață era determinat nu de starea, ori de înzestrare ci mai ales de faptul dacă au avut copii și în lipsa acestora dacă au trăit împreună un timp mai îndelungat.

Din analiza documentelor se constată faptul că și domnii lăsau moștenire celor care Îl slujeau cu credință.

Așa se observă din următorul document: “[…]. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele boierului domniei mele, jupanului Țalapi logofăt și cu f rații lui și cu fiii lor, câți dumnezeu le va lăsa, ca să le ie seliștea de peste Jiu, care se chiamă Strâmbele, toată și cu balta și cu gârla și un câmp și Dumbrava nisipului toată și până la hotarul Călugărenilor și de aci până la hotarul Hrastului, pentrucă aceste seliște și ocine au fost din pustie, loc domnesc al domniei mele. Iar domnia mea am miluit pe boierul domniei mele, mai sus scris, pe jupan Țalapi logofăt, pentru slujbape care mi-a slujit-o domniei mele În țări streine, cu dreaptă și credincioasă credință.”

Înfrățirea a reprezentat de asemenea o practică juridică care crea un drept reciproc de mostenire între două persoane, astfel dacă una dintre părți murea fară copii, o moștenea fratele sau sora sa de cruce rămasă în viață și nu rudele cele mai apropiate.

Astfel: ‘’Scris-au eu Tatul logofet i Marco postelnic acesta al nostru zapis cum să se știe că ne-am tocmit cu nenea Hrizan și cu matușa noastră jupîneasa Mariia de a noastră bunăvoe, fără nici o silă, pentru satul Rucărul și ne-am înfrățit ca să fiu de acum înnainte doi frați și pre rumâni și pre tot venitu.’’

Prin urmare ca să dai cuiva dreptul de moștenire trebuia să te înfrățești cu el, să-l faci ‘’frate’’.

Un alt document de la 1600 ne relatează cum : ’’Veni Radul și Drăghici de Slăvilești la văru-său Banul Barbuza, de înfrățiră și băgar[ă] pe Banul Barbuza pre-le lor ocine, de bună voia lor, cu știrea tuturor megiașilor de pre jurul locului, ca să aibă milă de dumnealui și căutare pănă la moarte.’’

Înfrățirea se facea în fața Domnului sau a Sfatului țării,în prezența părților interesate, care arătau în ce condiții și pe ce averi se înfrățesc, cum și ce daruri își făceau cu acea ocazie.

Domnul le elibera acte prin care se întărea frăția și se confirma drepturile lor reciproce de moștenire. Procesele privitoare la înfrățire se judecau tot de către domn împreună cu sfetnicii săi.

În lipsă de soț, care să poată moșteni și când nu mai existau alți moștenitori, averea rămasă de pe urma unei persoane decedate trecea la fisc sau la Stat, ca avere vacantă și fără stăpân.

Atât Obiceiul Pământului cât și legiuirile scrise admiteau în principiu că proprietățile vacante se cuvin Domnului, adică Statului.

2. Rudenia

Rudenia constituie de asemenea unul din izvoarele relațiilor de familie.

Aceasta este o relație specială între persoane, izvorâtă fie dintr-o comună origine biologică adică rudenia de sânge, fie bazată pe anumite principii religioase cum este rudenia prin alianță ce se crează între grupul de rude al unui soț cu grupul celuilalt soț , fie rezultat în urma botezului și cununiei numită rudenie spirituală sau prin adopție.

În legislația scrisă din Țările Române, bazată pe dreptul canonic ortodox, rudenia naturală era socotită pe linia descendenților și colateralilor până la gradul al optulea.

O altă formă de rudenie creată pe cale artificială și cu largă răspândire în Evul Mediu a fost și înfrățirea.

‘’Îndreptarea Legii’’ arată că ’’rudenia se împarte în cinci rînduri’’ : ’’Întii iaste de sînge. A doa iaste de cuscrie, adecă de doaă neamuri.

A treia iaste de-al treilea rudenie, carea iaste și aceasta cuscrie de trei neamuri.

A patra iaste a sfintului botez.

A cincea iaste de în feciorii de suflet, carea se chiamă copilul carele neștine cu sfintele molitive și-l face adevărat al său ca și copiii lui.’’

În general, rudele apropiate se socoteau până la gradul al șaptelea, iar în dreptul scris până la cel de-al optulea, pe această bază determinându-se și interdicțiile la căsătorie.

“ Sînge amestecat iaste un păcat și o greșală mai rea și mai cumplită decît preacurviia; și să cheamă sînge amestecat, cînd să va împreuna neștine cu o muiare ca aceaia cu carea nu să vor putea împreuna cu nuntă după pravila besearicii.”

Conform sistemului patrilineal legătura de rudenie se stabilea după tată, apoi după mamă și numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după mamă.

În pravilele românești din secolul al XVII-lea, rudenia naturală era socotită de asemenea, pe linia ascendenților, descendenților și a colateralilor.

Astfel : ’’Dece rudenia de singe se împarte în trei : în sus și în jos și întru cei de laturi.

Cei de sus se chiamă tată-mieu, moșu-mieu și strămoșu-mieu, mumă-mea, moașă-mea și strămoașă-mea.

Iară cei de jos iară se chiamă coconii miei, nepoții miei și strănepoții miei.

Cei de laturi sint cîți nu s-au născut noao, nice de la noi se-au născut, ce sînt numai de la aceaiaș rudă de carea sîntem și noi, adecă frate-mieu, soru-mea, văru-mieu, vară-mea, unchiu-mieu și mătușă-mea’’.

Rudenia prin alianță avea la bază căsătoria. Femeia urma de regulă, după căsătorie, domiciliul bărbatului.

Cei care se căsătoreau și se constata, că sunt rude trebuiau să se despartă: “Nuntele ce să vor face dentru sînge amestecat, ce să dzice den cuscrii den svîntul botedz, aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis, și nu vor putea acealea obraze dup-acea să să mai căsătorească nice cu alte obraze streine.”

Socrul și soacra erau asimilați cu părinții. Sub influența dreptului canonic ortodox, căsătoria fiind considerată una din tainele bisericești, rudenia prin alianță era asimilată cu cea naturală.

O altă formă de rudenie specifică mentalitații religioase a Evului Mediu era și rudenia spirituală, legată și aceasta de o altă taină bisericească, și anume de botez.

Între nașul care boteza copilul și între apropiații lor se crea o legătură de rudenie. Finul datora nașului daruri, ascultare, iar cel ce boteza trebuia să acorde finului ocotire, nasul de la botez era chemat și la cununie.

Botezul propiului copil era motiv de divorț, deoarece soții deveneau frați spirituali.

Astfel : ’’Carele-și va boteza pre fiiu-său, acela să desparte de fămeae-și, căce că o au făcut sora sufletească’’.

O formă de rudenie legată de botez era și ’’frăția de cristelniță’’, copiii botezați în aceeasi apă erau considerați frați buni. Aceeași situație era în unele zone și cu copiii alăptați de aceiași doică și care erau considerați ’’frați de lapte.’’

Relațiile de rudenie se coagulează în jurul unui patrimoniu, ’’fie că el este reprezentat de pământuri, de putere sau de bani’’.

În documentele, cronicile și vechile traduceri în limba română se utilizau concepte foarte clare pentru a defini legăturile de rudenie.

După cum spune și ’’Pravila Ritorului Lucaci’’, cei mai vechi înaintasi sunt strămoșii. Bunicii sunt moșul și moașa. Aceste cuvinte moș și moașă denumesc și seria ascendenților mai indepărtați, generațiile vechi, bătrinii, strămoșii.

Imaginea pe care oamenii din Evul Mediu și-o făceau despre legăturile lor de rudenie nu era întotdeauna foarte clară. De obicei în documente nu se făcea distincția dintre vărul primar și alte categorii de veri.

Într-un document din 12 octombrie1628 vedem cum își reprezentau oamenii propriul sistem de înrudiri.

Astfel : ’’Aicea am scris să se știe de Virtop în cite părți se împarte. Întiiu se împarte în patru părți : o parte iaste a Bășoteștilor cu frații lor, o parte iaste a Prăjestilor, o parte iaste a Uscăteștilor, o parte iaste a Beșeteștilor : și să împarte a Beșeteștilor în trei bătrini : dece a doi batrini au cumpărat tată-mieu, Andreica, iară un bătrin au fost moșe nenei Nastea și au avut cinci

feciori : Sava, Grozav, Maghiță, Drăgus, Armanca, înma nenei, și au avut și ea patru feciori : Drăghina, Iugheniia, Antonida, Andreica…’’.

Însemnări bogate în informații genealogice mai pot fi amintite. Documentul din 5 august 1635 ne dă de asemenea informații : ’’Aicea scrie și mărturisește Isac strămoșul cu feciorul său, cu Crăciunaș, moșnen(i) den sat din Macicăuți, din cutul din gios. Din Crăciunaș sîmtu cinci feciori, anume : Dochița, îmma lui Toader Metitelul și a lui Bălănaș și Oancei, și Varvara, îmma Alecsandrei și a lui Ionașco Lincariul și a Părascăi, și este Stanca, îmma lui Bogdan și a Pătîrlagăi și a Gaftonei și este Toader popa, tatăl lui Ionașco, a lui Scornici, și a lui Slăvilă, și este Orăș și Tiplic și Chiful și Stefănița, nepot de fiiu’’.

Rudenia este “legiuită”, când se naște prin căsătorie ; nelegiuită sau “firească”, când se naște în afară de căsătorie ‘’din curvie’’ cum o numește “Legiuirea Caragea” : “Copilul din curvie , fără diiată, nu mostenește pre tatăl și rudele sale din sus, nice tată-său pre dînsul și pre rudele lui din jos, căci nici el nu e știut lor, nici ei lui.”

Vechea limbă românească avea termeni foarte preciși pentru definirea structurilor de alianță. Partenerii de viață se numeau bărbat, respectiv femeie, muiere, nevastă sau soață. Părinții soțului erau socrul și soacra. Frații și surorile soțului purtau numele de cumnați.

Cei care contractau o căsătorie într-un cerc social sau economic superior celui din care proveneau urmăreau prin înrudire, de obicei, fie ascensiunea socială, fie îmbogățirea.

Două neamuri autoritare și puternice odată înrudite prin alianță, devin și mai autoritare și mai puternice.

Potrivit cercetărilor intreprinse de Georges Duby, în Franța medievală exista “o strictă disciplină” matrimonială. Ea consta în căsătorirea doar a primului născut din familie, pentru a conserva rangul familiilor, evitând micșorarea patrimoniului lor. În schimb în Țările Române nu au existat asemenea practici. Copiii, cât de mulți , erau căsătoriți, și aveau la rândul lor copii.

O altă formă de rudenie era considerată și înrudirea artificială care nu avea la bază nici legile consagvinității, nici pe acelea ale alianței.

Era un tip special de înrudire care se stabilea fie prin ritualuri, de exemplu cum era înfrățirea, botezarea, cununarea , fie prin înfiere. Astfel între două persoane între care nu exista nici un tip de înrudire, se cristaliza o stuctură de înrudire specifică.

Înrudirea artificială era supusă interdecțiilor la contractarea unei căsătorii, întocmai ca și înrudirea de sânge sau cea prin alianță.

Înfrățirea reprezenta de asemenea un mod de rudenie, este atestată în documentele Țării Românești sub forma frăției de moșie, ca procedeu folosit pentru transmiterea dreptului de proprietate, care crea un drept reciproc de moștenire între două persoane. Astfel dacă una dintre ele mureau fără copii, o moștenea fratele sau sora sa de cruce rămasă în viață și nu rudele cele mai apropiate.

Prin urmare ca să dai cuiva dreptul de moștenire trebuia să te înfrățești cu el să-l faci “frate”.

Astfel un document de la 1600 ne relatează cum: “Veni radul și Drăghici de Slavilești la văru-său Banul Barbuza, de înfrățiră și băgar[ă] pe Banul Barbuza pre-le lor ocine de bună voia lor, cu știrea tuturor megiieșilor de pre jurul locului, ca să aibă milă de dumnea lui și căutare până la moarte.”

Copiii înfiați erau considerați ’’feciori de suflet’’. Pravila lui Matei Basarab ne relatează că ’’fecior de suflet se chiamă copilul care ia neștine cu sfintele molitve și-l face adeverit al său ca și copiii lui.’’ Iar mai departe adaugă: “Fecioria de suflet o fac unii căce nu nasc copii, sau zice, mulți nascu și mor și rămin, fără coconi și, de ciuda lor mișeii părinți iau coconi striini și și-i fac lor feciori sufletești cu sfintele molitve și le sînt aceia ca și feciorii carii au născut trupeaște și întru rudenie și întru moștenire și întru spițe.”

Un document de la 10 noiembrie 1621 ne dovedește că existau familii care înfiau copii, stabilindu-se astfel între aceștia relația de rudenie:

‘’Scris-am eu, Oprea logofet, împreună cu jupăneasa mea Marga de Dudeșt<i>, acesta al nostru zapis, să fie la mîna fiei noastră Marica, care o am luoat noi mică de țăță, înfășată în scutece și o am crescut, de o am făcut fată de suflet, pentrucă noi feciori de trupul nostru n-am avut, și o am miluit pînă am fost noi cu suflet cu moșiile noastre, cu toate ce am avut pentru sufletele noastre, să ne rămăe pomeană pre urmă.’’

“Îndreptarea Legii” ne arată În ce mod se socoteau nașterile și spițele:

“ Dă te va Întreba cineva tată-tău a cÎte spițe-ț iaste? tu-i zi: una. De-ți va zice: dară moșu-tău a cÎte spițe iaste ? tu-i zi a doa, pentru că moșul au născut pre tată-mieu și se făcu o naștere, adecă o spiță, de-acia tatăl iară născu pre mine; iată că sÎnt doao nașteri și se Împlură și doo spițe. Iar de-ț va zice: dară frate-tău a cÎte spițe iaste? tu-i zi: a doa, pentru că pre mine au născut tată-mieu și se făcu o naștere, de-acia iară născu pe frate-mieu, iată unul.” și altă naștere și doao spițe se Împlură. Iară de va Întreba: dară feciorul frăține-tău a cÎte spițe iaste, zi-i că iaste a treia. […] de-ț va zice: dară vărul tău premar a cÎte spițe-ț iaste, zi-i a patra; iară feciorul lui, zi-i: a cincea. Iar de-ț va zice: dară al doilea văr? zi-i că e a șasea, iar feciorul lui a șaptea, iară al treilea văr al tău, zi-i că iaste a opta. Iar de-ț va zice; dar muiarea ta? zi-i că e o spiță, pentru că bărbatul și fămeaia nu fac nice o spiță, ce sÎnt un obraz și vor hi, zice, amÎndoi în trup.

În documente, se utilizau concepte clare pentru a defini legăturile de rudenie.

Copiii era numiți, generic, prunci. Băieților li se spunea: fiu, fecior, sau băiat. Copiii de sex feminin se chemau, de obicei, fete. O generație mai jos veneau nepoții. Urmau strănepoții.

În ceea ce privește rudele colaterale se spunea că, copiii născuți din aceiași părinți erau frate și soră. Fratele unuia dintre părinți se numea unchi, iar sora- mătușă. Copiii acestora erau verii primari.

Înrudirea artificială era supusă de asemenea interdicțiilor la contractarea căsătoriilor, întocmai ca și înrudirea prin sînge sau alianță.

Studierea corectă a genealogiei propriei familii avea un rol determinant în alegerea partenerului de viață prin faptul ca prevenea realizarea mariajelor incestoase și deci contribuia la formarea familiilor cu urmași sănatoși.

3. Zestrea

Un capitol important din viața unei familii și pentru prestigiul acesteia era și felul în care își înzestra fiica.

Zestrea reprezintă partea din averea părintească pe care o fată o primește în momentul căsătorie.

“Legiuirea Caragea” definește zestrea în felul următor : “Zestrea să zice averea fămei, ce la căsătorie dă bărbatului ei, cu tocmeală, ca ea să fie stăpâna zestrei totdeauna, iar el să-i ia venitul totdeauna.”

Și “Codul Calimach” dă o definiție zestrei : ’’Supt nume de zestre se înțălege averea aceia pe care femeia, sau altcineva pentru dînsa, o dă, ori de bună voe sau îndatorit fiind de către legi, ca să o dea bărbatului spre întâmpinarea însărcinărilor căsătorești’’.

‘’Codul Donici’’ de asemenea afirmă că : ’’Zestrea, în pravilă, nu numai aceaia ce să dă de cătră tatăl, carea trebue să fie din dreapta avearea sa, dar și aceaia carea altul strin, pentru mult prieteșugul ce are cu tatăl featii, va da la căsătoria și nunta ei, din dragostea ce are cătra tatăl’’.

O femeie în general nu se poate mărita fără a avea o zestre, iar familia acesteia făcea toate eforturile necesare pentru a o procura.

Tatăl este cel care se ocupă de procurarea zestrei în primul rând.

“Tatăl, zestrea fiicilor sale, cum și daruri ce va făgădui înaintea nunții, pentru fii săi, iaste datoriu dintre ale sale a da, precum și cel ce va lua fiică de suflet, datoriu iaste, dintre ale sale a o înzestra.’’

Alcătuirea unei foi de zestre constituie o obligație morală foarte puternică din partea familiei fetei. Zestrea se alcătuiește în funcție de starea și posibilitatea fiecărei familii. Valoarea zestrei nu este fixată de lege, fiind lăsată la aprecierea părinților și cum am mai spus în functie de posibilitatea fiecărei familii.

Despre înzestrarea fetelor s-au păstrat numeroase documente. Dar pentru a se vorbi de despre zestre trebuie mai întâi să se formeze cuplul.

Antim Ivireanul în’’Opere’’ prezintă aceste etape : “Întii. Să se cerce cu mare socotință fețele ce vor să se împreune cu nunta. Pentru ca să nu fie între dînșii rudenie au despre partea trupească au despre partea duhovnicească și să fie primită voința a amîndurori obrazele după cum poruncește Pravila.

A doua. Verice lucru să vor îndura părinții să dea fetei lor, au scule de argint, au de aur, au arămuri, au haine, au dobitoace, au verice alt asemenea acestora să se pue prețul a fieștecăruia ce plătește și la sfirșitul foii să se pue suma banilor și cîte lucruri sînt să se scrie în foiță; au să fie toate deplin, au să nu scrie, pentru ca să nu se întimple pre urmă gîlcevi și bănueli.

A treia. De se va întîmpla moarte muerii și copii nu va avea, să n-aibă volnicie bărbatul să cheltuiască la moartea ei mai mult decît a treia parte din zestrele ei. Iar celialalte doao părți să stea deplin pentru ca să le ia rudeniile ei, după cum o pohtește dreptatea, de vreme ce el după porunca Pravilei altă parte n-are să ia zestrele muerii sale, fără numai așternutul.’’

Documentul prin care o fata este pusă în posesia zestrei poartă diferite denumiri cum ar fi : ”zapis”, ”zapis de zestre”, ”scrisoare”, “foița zestrilor.”

Zestrea pe care fetele o primeau consta de obicei în sate, mori, vii, case, vite, veștminte, vase și tacâmuri. Se mai dădeau de asemenea și sălașe de

țigani : “Numai țiganii, dobitoacele și cele nemișcătoare neprețuite să se dea”.

Și “Pravilniceasca Condică” afirma: “Cele nemișcătoare lucruri ale muerii, asemenea și ceale de sineși mișcătoare, adică țigani și vite, să nu se prețuiască, ci numai ceale mișcătoare, cum scule, haine, lucruri de argint și de aur i arămuri și actelele asemenea să se prețuiască ori inaintea nunții, ori în urma nunții cu patruzeci de zile sau cel mult șaizeci.

Și foile de zestre, într-acestași chip prețuite să se treacă în condice, care condici să se păzească pe la mănăstirile ceale mari, în orice eparhie să va face nuntă, ca să nu să întîmple vreodinioară prigoniri și jurăminturi pentru răpunerea foilor de zestre. “

În cunoscuta lucrare ’’Nunta la români’’ a etnografului S.Fl.Marian ne vorbește și despre inzestrarea fetelor.

‘’Dacă o fată are multă zestre, atunci se zice că ea este frumoasă, foarte bine înzestrată, că părinții s-au îngrijit cum se cuvine de dânsa, și toți oamenii îi laudă. Dacă, din contră, o fată are puțină zestre, se zice că e rău înzestrată și părinții săi, mai ales cînd sunt sunt în stare s-o înzestreze, dar de zgârciți ce sunt nu-i dau mai nemică, sunt foarte rău priviti și vorbiți nu numai de neamurile mirelui, ci și de ceilalți oameni.’’

Un document din 2 iunie 1617 arată cum la căsătoria surorilor lui, logofătul Stroici a cumpărat ’’iacsamit și adamască și postav turcesc’’.

Și astfel : ’’Precum au venit înaintea noastră și înnaintea a tot sfatul nostru, credincios boieriul nostru dum<nea>l<ui> Bernat mare postelnic, și au arătat înnaintea noastră și înnainte boierilor noștri, un zapis de la ștroici log<o>f<ă>t, făcut chiar adivărată mâna lui, precum că i-au fost lui, dator 1200 galbini ungurești, tot pentru niște iacsamit și adămască și postav turcescu, ce au luat dela dânsul încă în zilele Iancului v<oe>vod cînd s’au însurat el și ș-au măritat pe surorile sale.’’

Pe măsura ce se apropia vârsta măritișului tatăl, căuta partener pentru fiica sa și în acelasi timp procura și cele necesare ce va conveni nu numai ginerelui sau dar și fiicei sale.

Foaia de zestre se întocmea în ziua logodnei, după cum rezultă și din analiza documentelor.

Astfel : ’’cîndu ș-au logodet S<tanca> pre fie-sa după Stanu de Păcălești[…] ș-au dat ocena de la Zele<tin z>estre fetii-și.’’

Dacă din diferite motive tatăl nu reușea să-și mărite și să-și înzestreze fetele în timpul vieții, atunci această obligație revenea fiilor săi.

“Frații cei săraci să fie siliți de a mărita pe surorile lor după putearea lor, dar, dar să păzească cinstea neamului lor, adecă de a nu le mărita după obraze proaste și defăimate, pentru ca să scape cu aceasta de cheltuelile zestrilor. Asemenea și frații cei bogați să fie siliți a mărita pe surorile lor după averea ce au lăsat tatu lor la moartea lui, însă de nu să va întîmpla vreo întîmplare dovedită și să va împuțina averea și vor sărăci copii.”

“Codul Calimach” ne spune că tatăl nu este dator să-și înzestreze fiica în următoarele cazuri : “a) Dacă vor fi săraci ;

b) Cînd fiica sau nepoata vor avea de aiurea dreaptă a lor avere îndestulă spre dare zăstrii cuviincioasă;

c) Cînd ginerele va lepăda zastrea de bună voia sa, la care doă întîmplări însă rămine fiicei sau nepoatei dritul moștenirei ;

d) Dacă s-au făcut nevrednici înzăstrării;

e) Dacă s-au depărtat din dreapta credință creștinească și

f) Dacă s-au măritat fără știrea sau voia lor nefiind încă în deplină vrîstă.’’

Printre atribuțiile domnului se număra și aceea de a mărita și înzestra pe fetele sărace. Din secolul al-XVIII-lea, domnul pentru a se achita de această obligație va apela la Cutia milelor, care reprezenta forma specifică a asistenței sociale în Evul Mediu românesc.

Documentul din 6 mai 1634 demonstrează cum Matei Basarab întărește în urma unei judecați jupânesei Marga averea lăsată de soțul ei Lazăr paharnic : ’’[…] jupînesei Marga, ce au fostu jupîneasă lu Lazăr paharicul, ca să aibă a ținerea toate bucatele ale bărbatului ei, Lazăr paharnicul : dobitoc, cai, boi, vaci, stupi, țigani, ferecături și strinsoarea casei lui, să fie toate pre mina jupinesei lui, Margăi, pentru că au lăsat singur Lazăr paharnicul la moartea lui să-l pomenească și să-l grijască, cum se cade, pentru că se-au luoat amîndoi de întinerețe și au lăcuit amîndoi pînă la vreme de bătrînețe și au avut multă socotință și au murit în mîna ei.’’

Pentru fi valabil un act trebuia să se facă în prezența unui număr de martori. Antim Ivireanul în ’’Opere’’ ne spune că trei martori și cu preotul satului erau suficienți pentru a da credibilitate actului: “Și tocmealele ce să vor face despre amîndoao părțile să fie temeinice și cu dreptate. Pentru ca să nu urmeze pe urmă despărțeală și să fie preotul satului împreună cu 3 marturii iscăliți în foae pentru mai multa întărire a adevărului.’’

După cum se observă martorii au un rol important, dau credibilitate documentului, garantează pentru cele două părți, atât prin prezența lor fizică cât și prin semnătura din act, că zestrea este cea înscrisă în foaie și nu alta.

În general foaia de zestre începea cu o invocație religioasă, urmau apoi obiectele de zestre, respectându-se o anumită ordine.

‘’Fie Doamne mila spre noi după cum nădăjduim spre tine. Făcutu-se au această foiță de zestre ce s-au dat fiicei noastre.’’

În final se punea semnătura părinților, rudelor, vecinilor de moșie și a preotului.

Călătorii străini care au trecut prin Țările Române relatează cum : ’’În această țară, care se crede a fi atât de nefericită, cei mai săraci dau fetei lor o zestre, una sau două vaci, o rochie de lână grosolană pentru toate zilele, o ie țesută puțin cu matase, 4 cămăși, o ladă de 15 parole, pentru a păstra toate aceste bogății și o oglindă[…]. Soțul adaugă o batistă și opinci, socrul procură cai, căruță, un butoi. Părinții, în două zile, au clădit casa tinerilor însurăței, și legile țării le lasă două treimi din pământ spre a-l cultiva, dacă au ambiție.’’

În cazul în care o fată era răpită dar fără voia ei ’’răpitoriul iaste datoriu să îndzestreadze pre muiarea ce au răpit, după putearea lui și după putearea și destoiniciia muerii, așijdere și giudețul să cade să-l îndeamne să o îndzestreadze după deastoiniciia aminduror.’’

Violatorul era și el obligat să dea zestre fetei pe care o siluise. Astfel : ’’Cel ce va face silă vreunei feate de o va îndzestri și să va cunune cu dînsa să-i fie fămeae, nu să va certa nemică, iară de nu va vrea să o ia muiare, giudețul cel mirenesc va certa-l după voia lui și-l va sili să o îndzestreadze ; iară giudețul besearicii îl va aforisi, pănă când să va pocăi și-ș va face canonul.’’

Dacă în foile de zestre provenind din medii sociale mai slabe, martorii sunt numerosi, în cele redactate de marii boierii, martorii lipsesc aproape cu desăvârșire.

Explicația constă în faptul că iscălitura boierilor dublată de prestigiul funcției sunt suficiente pentru a da credibilitate actului emis de el.

Constanța Ghițulescu în articolul intitulat ’’Zestrea între normă și practică’’, relatează cum ’’Mihai Cantacuzino nu credea că este necesar ca pe foaia de zestre făcută de el pentru fiica sa Maria mai trebuie să fie și o altă semnătură’’.

Foaia de zestre cuprindea, de regulă, bunuri mișcătoare, dar mai erau întâlnite și excepții.

Observăm dintr-un document din 3 martie 1627, cum jupâneasa Maria ar fi trebuit să primeasca la logodnă, ’’multe scule, cercei, și inele, căruță cu caii’’, dar pentru că părinții nu dispun de toate aceste lucruri, ginerele acceptă să primească satul Rucăr: ‘’Scris-au eu Tatul logofet i Marco postelnic acesta al nostru zapis cum să se știe că ne-am tocmit cu nenea Hrizan și cu matușa noastră jupineasa Mariia de a noastră bunăvoe, fără nici o silă, pentru satul Rucărul și ne-am înfrățit ca să fiu de acum innainte doi frați și pre rumâni și pre tot venitul’’.

Acest lucru se intâmpla și în cazul Neacșei Borcioaia care recunoaște că : “n-am avut să înzistrizu pre fii-mia Ioana cu boi, nici vaci, nici cu cai, nici cu stupi, nici cu rîmători” și din acest motiv îi dă ca zestre un pogon de vie la Chiciora.

O foaie de zestre din 6 noiembrie 1831 dată de dr. Stefan Piscupescu și soția sa Maria Cipelnițeanca fiicei lor Ecaterina cuprindea următoarele : “zece rochii, trei de mătăsărie, trei de corj, două de stambă și două capoate de batistă.Trei fermenele de postav și de mătăsărie, blănuite cu pacea de samur

în față și cu epuri sau nafea la spate. Opt cămăși, șase de batistă și două de pînză de casă.Trei prosoape, două cusute cu beteală, un inel de diamant, un taclit de lînă roșu, o fată de țigan Frusina, două tăvi de Lipsca cu sașe farfurii de argint cu tăvșoare de argint și cu patru lingurițe de dulceață, cu șase feligene și patru cupe de apă, un lighean de Mosca, o umbrelă de soare și două feștile de aramă cu mucările lor.”

Constanța Ghițulescu care s-a ocupat de zestre în numeroase articole, în recenta sa lucrare ’’În șalvari și cu ișlic’’, ne spune că ’’pentru un boier actul poate fi redactat în orice moment după nașterea fiicei sale’’.

La această treapta socială, structura zestrei nu diferă prea mult de la o fată la alta, mai apare doar unele diferențe cu privire poate la forma broderiei, sau la culoarea pietrelor prețioase.

Femeia trebuia să vină în noua casă însoțită de lada ei de zestre. Aceasta ar trebui să cuprindă, în mod normal, obiectele personale și intime, dar unele fete nu beneficiau de toate aceste lucruri și plecau din casa părintească numai cu hainele de pe ele. Dar bunurile primite reflectă în primul rând starea socială a fiecăruia. Un document din 15 noiembrie 1633 arată cum Ivașco vornic lasă zestre fiicei sale Vlădaia.

‘’Scris-am amu eu Ivașco vornecul acesta al miu zapis, <cum să> fie de mare credință, ca să fie la mîna coconii mele Vlădai, că dau eu zestre <a>nume Radul Golaș țiganul cu frate-su Lepădatu i o copilă de țigan, anume Irina nep<oata>…copilă a Radu țigancei, anume Maușa și Stana și șaizeci dă matce d<e>stupi și opt boi și șase iape și șase cai și patruzeci dă oi și șase vace și zece rimătoare și partea mea dă Rătești, cîtă se va alegi toată, a treia, peste totu hotarul și de în vii ce amu alesu mie, dau fiia-me Vlădaia a patra parte, fără parte fecioriloru, ce anume alesu, și o căruță cu <ha>murele’’.

Ion Neculce în ’’Opere’’ ne relatează despre zestrea soției lui Iordache Cantacuzino mare vistiernic a lui Vasile Lupu.

‘’Zestrea Catrinei era mare. Se compunea din 21de sate întregi, printre care și Prigorenii, vatra cronicarului, în afară de alte jumătăți și sferturi de sate, împrăștiate în județele : Cernăuți, Iași, Soroca, Dorohoi, Cîrligătura, Fălciu, Roman, Neamț’’.

Pe măsură ce se înainta în ierarhia socială încep să apară hainele și bijuteriile. Fetele țăranilor înstăriți și ale micilor boieri își confecționau hainele din materiale simple și ieftine ca tafta, pânză, iar bijuteriile din aur și argint erau puține.

Până la nivelul cel mai ridicat al ierarhiei sociale, rafinamentul iși spunea cuvântul. Astfel rochiile erau confecționate numai din stofe scumpe aduse de

la Constantinopol și Veneția, pentru broderie se folosea firul de aur și argint.

Zestrea poate veni și după căsătorie, când într-un moment favorabil din punct de vedere economic, familia dăruiește fiicei o moșie sau o sumă de bani pe care o asimilează cu zestrea.

În unele cazuri chiar femeia cunoscând sărăcia parinților încearcă, singură, să-și alcătuiască dota.

Așa procedează de exemplu Sora, fiica lui Stoica după cum ne relatează documentul din 8 mai 1645.

Astfel : ’’Scris-am eu, Sora, fata Stoicăi al Gramei, al meu zapis ca să fii dă credență la mîna cumnatu-meu, Ducăii ceaușul, ca să știi că i-au vîndut a patra parte dintr-o delniță, dân partea noastră dă la moșu nostru, Mărtii Macarie, drept bani gata, unghi 21, să fie moșie stătoare din veac. Și cu acești bani ci i-am luat ci i-am luat, m-em făcut făcut mintie dă postav și rochi și ce me-u trebuet și văl pe cap, căci că n-am avut nici unili dă la tată nostru, nici dă la mumă noastră, ce mi le-m făcut tot pre acești bani ce scrii mai sus.’’

Transferul zestrii nu se face imediat după logodnă ci odată cu mutarea fetei în noua ei casă și acest lucru se întâmplă după nuntă.

Foaia de zestre se poate spune că este împărțită în două părți și anume : trusoul cu tot ceea ce ține de corpul și activitățile casnice ale femeii, și zestrea propri-zisă formată din moșii, bani, robi, țigani și animale.

Raportată la clasa din care provine, foaia de zestre a unei fiice de țăran sau mic artizan nu vine decât să oglindească poziția socială și starea economică a grupului pe care îl reprezintă.

O căsatorie fără zestre se realizează cu dificultăți, și astfel și cei mai săraci părinți se străduiesc să alcătuiască zestrea necesară. Pentru a-și mărita fiica uneori, tatăl acesteia promite vii, livezi, animale.

Nerespectarea promisiunii aduce sancționarea tatălui. Și ’’Legiuirea Caragea’’ prevede că oricine promite zestre, are obligația de a o îndeplini.

“Cari tată ori mumă ori rudă sau strein va făgădui zestre, este dator a o da negreșit.”

Un exemplu îl constituie ’’diaconul Gheorghe din Căpșuna, județul Vlașca, este purtat prin instanță de ginerele lui, Ioan, pentru un cal, un rîmător, cîțiva pruni și un răzor de vie, lipsa de zestre nedată de șase ani.’’

Soțul doar administra zestrea nu era proprietarul acesteia. Soția putea în orice moment al căsătoriei să-și reclame soțul care n-a fost prea vigilent cu privire la administrarea zestrei.

În timpul căsătoriei nici femeia nu avea dreptul să cheltuiască sau să înstrăineze zestrea, decât în următoarele situații :

“Pentru ca să plătească însuși ale ei datorii ;

Pentru ca să cumpere moșii aducătoare de mai bun venit ; și

Ca să hrănească pe copiii ei de la alt bărbat, pe părinți, frații și surorile ei, dacă nu vor avea cele trebuincioase pentru traiul vieții, sau să răscumpere pre aceștia sau alte rudenii a ei din robie, sau să-i scoată din mîna tilharilor sau din închisoare.”

Conform legii, glavele 214 și 215 arată cum femeia își pierde zestrea și toate darurile de la nuntă în cazul adulterului dovedit de către soț și din cauza curviei asociate cu prostituția.

‘’Nu-ș va piarde numai zeastrele muiarea ceaia ce va fi făcut preacurvie, ce încă-și va piarde și darurile cîte i-au fost dăruit bărbatul, și acealea toate le va lua înapoi.’’

În cazul în care nu era vinovată și dorea divorțul, zestrea o urmează fie în casa parinților, fie în casa noului soț.

După lege, soția are dreptul să-și ceară zestrea, iar bărbatul indiferent de situația sa materială trebuie să-și asume sarcina restituirii așa cum și-a asumat-o și pe cea a însușirii. Astfel glava 265 din ’’Îndreptarea Legii’’ spune : ’’Bărbatul de va hi și sărac, zestrea carea au luat o plăteste.’’

Foaia de zestre trebuie păstrată cu mare grija pentru că reprezintă proba cea mai importantă în caz de divorț. Cu ajutorul acesteia se face reconstituirea zestrei, se stabilește valoarea acesteia și se verifică câte lucruri au rămas intacte.

În disperarea obținerii divorțului, unele femei renunță la tot, plătesc în plus, se angajează și acceptă orice, numai să obțină separarea. Un exemplu îl reprezintă Ecaterina Dărasca care lasă soțului “pe Ștefana țiganca i doi boi i doao vaci și o bivoliță și celelalte haine care s-au răpus în casa dumnealui.”

Zestrea se bucura de un statut aparte în Evul Mediu. Ea nu putea fi vândută sau zălogită.

În cazul morții unuia dintre soți, ea trebuia să se reîntoarcă la familia fetei.

Femeia văduvă își recuperează greu zestrea din casa bărbatului mai ales atunci când nu are copii. Dacă avea copii, văduva era considerată moștenitoarea soțului în numele copiilor.

Era mai complicat însă în absența moștenitorilor, dar și în această situație, femeia, are dreptul la zestrea sa și la o treime din bunurile agonisite împreună.

“Să împarță zeastrea mortului în trei părți și însă o parte să o ție bărbatul sau muiarea carea va rămînea, iară altă parte să o ție părinții mortului, iar ceaialaltă a treia parte să se facă de pomeană și de milostenia săracilor și robiților pentru cel mort.”

Unii soți își lasă soția ca unic moștenitor, cum e cazul Margăi soția paharnicului Lazăr : “…jupînesei Marga, ce au fostu jupineasă lui Lazăr paharnicul, ca să aibă a ținerea toate bucatele ale bărbatului ei Lazăr paharnicul : dobitoc, cai, boi, vaci, stupi, țigani, ferecături și strinsoarea casei lui, să fie toate pe mina jupinesei lui, Margăi, pentrucă au lăsat singuru Lazăr paharnicul la moartea lui să-l pomenească și să-l grijască cum se cade, pentru că se-au luoat amîndoi de în tinerețe și au lăcuit amîndoi pînă la vreme de bătrînețe și au avut multă socotință și au murit în mîna ei.”

Cuprinsul foii de zestre poate spune foarte multe despre nivelul la care se poartă negocierile, chiar dacă în act nu apare și numele viitorului ginere, însă unele documente dezvăluie și numele celui ales să joace rolul de ginere și uneori zona geografică din care provine.

Un țăran va căuta partener pentru fiica sa în lumea în care trăiește și cu care se identifică. La rândul său și bărbatul poate încerca să-și depășească condiția socială, dar pentru aceasta are nevoie de capital sau de o dregătorie, adică de prestigiu.

După cele analizate se pare că zestrea reprezintă o etapă importantă în constituirea unui cuplu și ne dă posibilitatea să aflăm multe lucruri despre universul familiei din secolele XVII-XVIII.

1. Sancțiuni pentru nerespectarea legilor

De când exista lumea oamenii s-au invidiat și au manifestat dorința de a-și apropia, fară osteneală, dacă e posibil, produsul muncii altuia.

Din acest moment razbunarea privată, cu toate ororile și represaliile prin care ea acționa este germenul din care a încolțit și s-a dezvoltat represiunea penală de mai târziu.

Cu timpul însă răzbunarea privată s-a diminuat, fie poate din cauza rudeniei ce lega persoanele în conflict, fie sub influența credinței creștine care a contribuit fară îndoiala la înfranarea pornirilor instinctive.

Când așezările românești au luat o oarecare dezvoltare,când legăturile dintre membrii diferitelor comunități au început sa fie mai strânse datorită rudeniei sau multiplelor interese, comunitățile evoluează, însă reminescențele inerente ale unor ființe supuse greșelii atunci ca și acum se regăsesc în modul de înțelegere a ceea ce reprezenta comunitatea ca o expresie a conlucrării, înțelegerii și desfașurarii activităților într-un mediu organizat.

Astfel se explică necesitatea existenței unor coduri de sancțiuni cu o foarte senzitivă dimensiune în ceea ce privește familia.

Introducerea codurilor de legi începând cu secolul al XVII –lea comportă o serie de transformări la nivel social și al mentalului colectiv cu vădite influențe asupra moravurilor și comportamentelor interumane. Toate acestea fiind traduse nu numai în drepturi și beneficii ci și în îndatoriri și sancțiuni.

Ceea ce caracterizează sistemul de sancțiuni al vechiului drept penal românesc este ceea ce însăși dimensiunea umană a vremurilor a considerat ca fiind imperativ necesar apariția unor tradiții, obiceiuri și uzanțe, sprijinite pe coerciții de ordin moral.

În materie penala, pravilele nu se aplicau decat de foarte rare ori și în cazuri exceptionale, întrucat ele necuprinzând circumstanțele atenuante sau agravante ale diferitelor cazuri care se judecau, deveneau inutilizabile.

În afara de aceasta, hotararea domnească fiind aceia care se aplica vinovatului, pravilele erau înlaturate de cele mai multe ori deoarece voința domnului era supremă, pedepsind dupa cum credea el de cuviință.

Orice anafora a boierilor judecători se termina cu urmatoarele: “Iar hotararea cea desavârșită rămâne la mila Măriei Tale”, sau “precum va fi porunca Înălțimii Tale.”

Studiile, care s-au făcut sau se vor face asupra dreptului penal vechi românesc, având la bază numai pravilele care existau în timpul acela sau numai anaforalele judecate din diferite cazuri judecate, nu vor arata niciodată adevărata aplicare a pedepselor în vremurile trecute, deoarece hrisovul domnului care cuprinde adevărata pedeapsa pe care o suferise condamanatul, diferă mult, atât de pravile cât și de anafora boierilor judecatori.

Pravilele prevedeau pentru orice caz grav condamnarea la moarte, nemai vorbind de cazul când cineva omora un om, pentru că atunci era neiertat și i se aplica principiul “moarte pentru moarte.”

Pedeapsa cu moartea este exemplificata și în pravilele noastre precum: “Îndreptarea Legii”, “Carte Românească de Învațătură”, “Legiuirea Caragea” sau “Manualul juridic” al lui Andronache Donici. “Codul Calimach” nu conține referiri privitoare la sancțiuni pentru nerespectarea legilor.

Astfel în “Îndreptarea Legii” din 1652 ni se relateaza că: “Certarea răpitorilor iaste numai moartea.”

Sau un alt exemplu: “Cela ce se va împreuna singur cu muiarea lui într-alt chip, iară nu cumu-i obiceiul muerilor, aceluia raspunsul lui iaste de ispravă să-i faca moarte.”

Circumstantele atenuante nu prea existau. Totuși boierii arătau în anaforă că deși pravilele hotărăsc să se pedepseasca cu moartea, vinovatul fiind tânăr, adică “netrecut de vârsta legiuita”, deci având posibilitatea să se corijeze în viitor.

Sau dacă un ucigaș în momentul crimei fusese beat, cu toate că pravilele îl condamnau la moarte, el era condamnat la muncă silnică în ocna, pentru că fiind amețit din betie se socoteste ca a înebunit , după cum se și aseamănă cel beat cu un om ieșit din minți: “Cei fara minte verice greșala vor face, nu să învinovățesc.”

Vechiul nostru drept penal a cunoscut și cazuri de răscumpărare a pedepsei chiar pentru fapte grave, ca omorurile. În general se plătea o sumă de bani, iar când înfaptuitorul nu dispunea de bani ca să plăteasca cât se învoise, atunci putea da în schimb o proprietate oarecare.

De exemplu: “cela ce va face silă vreunii feate și-i va strica fetiia, acela de va fi bogat, să-și piardă jumătate de în toată avuțiia lui cît va avea; iară de va fi sărac, atunce să-l bată și să-l gonească de în locul lui.”

Când parțile nu se puteau împaca mergeau în fața autoritații publice, atunci pe lânga despagubirea ce se acorda parții lezate autoritatea publica mai aplica vinovatului și o pedeapsa în bani sau vite, pe lângă bataie sau chiar moarte după gravitatea faptei.

Răscumpararea de pedeapsă se admitea în toate cazurile de delicte private, chiar dacă se pronunțase o pedeapsă capitala. Tot se cerea însă în acest caz ca victima sau familia celui vătămat să ierte pe cel vinovat în fața autoritații, care pronunțase condamnarea.

Astfel “ucigașul poate să să învoiască pentru ucidere cu rudele celui omorît.”

Chiar dupa introducerea pravilelor, adică a legiuirilor scrise, în veacul al XVII-lea, care prevedeau anumite pedepse pentru orice fapt, totuși practica împăcării, a despagubirilor și a iertarii pedepsei prin învoiala parților în litigii, a continuat sa se aplice și mai departe.

De aceea, în hotărârile domnești date în cazuri de fapte grave se spunea adesea că după pravilă ar trebui sa i se dea vinovatului o anumită pedeapsă, însă fiindcă părțile s-au împăcat infractorul este iertat de autoritatea publica de acea pedeapsă.

Dimitrie Cantemir, ne spune în lucrarea sa “Descriptio Moldaviae” că în materie de crime învoiala dintre părți nu exclude dreptul Domnului de a osândi la moarte sau la ocnă pe ucigaș.

“Osîndele sînt de mai multe feluri: pe tîlhari îi spînzură, pe jurătorii de biserici îi arde, boierului care a facut moarte de om îi taie capul, pe țărani îi pune în țeapă și-i omoară în chipul acesta încetul și în chinuri.

Asemenea fărădelegi nu mai arareori le pedepsește domnul cu o pedeapsa mai blîndă doar dacă omorîtorul se învoiește cu rudeniile ucisului și acestea arată în fața domnului și a celorlalți că îl iartî de vină și de pedeapsă și nu ar să se plătească sîngele cu sînge sau moartea cu moarte. Dacă omorîtorul poate să dobîndească iertare, acesta atunci poate să și, nădăjduiască întrucîtva că va afla milă și la domn dar el nu poate sa fie încredințat că va scapa cu viața.

Judecățile mai mici sînt de doua feluri: judecăți de obște ale țării, adica judecati ale unui tinut, și judecati deosebite ale locului.

Dacă judecata boierului se socotește strîmbă, lucru ce se întîmplă adesea atunci el trebuie să sufere pedepse grele.

Dar dacă la cercetare se află că judecata a fost dreapta și jăluitorul, pus pe gîlceava, a vătămat din nechibzuință cinstea boierului, atunci se pedepsește cu bătaia și trebuie să plăteasca îndoit cheltuielile părții vrăjmașe.”

O altă caracteristică a vechiului drept penal românesc o constituie faptul că începând din cele mai vechi timpuri și până după introducerea legiuirilor scrise, se pedepsea orice faptă prin care s-a adus vătămarea cuiva, fără a se ține seamă de împrejurările în care s-a exercitat acea acțiune.

Cum în vechiul nostru drept penal se urmarea în primul rând pedepsirea faptei comise și despăgubirea celui vătămat și dacă vinovatul dispărea după comiterea faptului, atunci rudele sau vecinii acestuia răspundea în locul lui, deoarece se presupunea că prin conviețuire cu infractorul el putea cunoaște intențiile lui și daca ar fi vrut ar fi putut să-l împiedice să comită fapta.

Raspunderea colectivă a satului întreg, ba chiar a unei regiuni mai întinse pentru crime întamplate în hotarul ei, era un mijloc primitiv, destul de puternic, de a le preveni.

După “Legiuirea Caragea” dacă cineva era dovedit că a fost gazdă de tâlhari spre exemplu se pedepsea la ocnă pe 5 ani.

“Cîți să vădesc gazde de tîlhari, să să cerceteze și, cînd siliți fiind de frică, priimea pre tîlhari și-i tăinuia, să se erte, iar de nu, să să osîndească la ocnă în soroc de cinci ani.”

În Evul Mediu favorizarea și tăinuirea unui vinovat erau foarte aspru pedepsite. Locuitorii satelor erau obligați să ajute pe funcționarii domnești să prindă, pe hoți și tăinuitori, sau să-i denunțe.

Ei trebuiau să jure că nu-i cunoaște și numai așa puteau scăpa de pedeapsă. În caz contrar satul era proclamat hoț și i se confisca averea locuitorilor din el în favoarea fiscului.

Tăinuitorul sau cel ce adapostea pe hoț era pedepsit ca și hoțul: “Gazda de furi să să pedepsească ca furul.”

Împrejurările în care se desfășurau delictele sau crimele din timpul acela, în mod firesc, nu puteau fi prevăzute în pravile și deci circumstanțele agravante nu le putem vedea decât din documentele ramase și care vor cuprinde desfășurarea întâmplărilor în cazurile judecate de la prinderea vinovatului și până la condamnarea sau iertarea lui.

Și în ceea ce privește relațiile din cadrul familiei erau prevăzute numeroase sancțiuni în caz de nerespectare a legilor.

Așadar dintre sancțiunile obștesti un rol deosebit a jucat în trecutul îndepartat lapidarea. La origine lapidarea a fost o sancțiune rituală tot atât de gravă ca și arderea pe rug, spânzuratul și trasul în țeapă.

Urme de tradiție milenară a lapidării s-au păstrat până în secolul al XIX-lea în folclorul juridic. Se menționează că macedoromanii lapidau fecioarele care pacătuiseră înaintea căsătoriei. Vinovata era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidată de membrii familiei: tatăl, frații, mama, surorile și rudele apropiate. Surorile și frații mai mici ai vinovatei aruncau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari și părinții cele mai mari. Înainte de a se prabuși sub loviturile care se înțeseau de la o categorie de lapidare la alta, victima prefera să se arunce în prăpastie.

În epoca feudală părțile își dovedeau dreptatea prin jurători. Aceștia jucau un rol atât de însemnat în justitie, era normal ca să se pedepsească acei care din ușurință sau intenție jurau strâmb.

Nebunii, robii,nevârstnicii nu aveau dreptul să mărturisească după cum relatează pravilele: “Nevîrstnicii, nebunii, robi, risipitori, necinstiți, prepuitori, marturi mincinoși, tîlhari, furi, plastografi, tăetori de bani nu sunt slobozi să mărturisească.”

De obicei la proces reclamantului i se admitea proba celor 12 juratori, dacă el jura cu acești jurători caștiga procesul. Pârâtul avea însă dreptul să ceara lege peste lege, 24 juratori, dacă jura cu aceștia, hotarârea se anula și el câștiga procesul.

“La pricini de vinovății judecatoriul să cercetezeși să întrebe pre marturi, unul cîte unul, deosebit, cum și pre vinovați, asemenea deosebi, luînd în scris zisele lor ca să poată afla deplin adevarul.

La pricini de vinovății fieștecarele pentru al său păcat își ia pedeapsa, nici fiiu pentru tată răspunde, nici tată pentru fiiu.”

În Moldova mărturia mincinoasă e pomenită pentru prima oară în Tratatul Moldo-Polon din 1540. În conformitate cu acest tratat, cine a jurat de trei ori pentru un furt și vrea să jure a patra oara nu va fi admis la juramânt, dacă se dovedește că a jurat a patra oară va fi însemnat cu fierul roșu pe față ca sperjur, ca să fie recunoscut după acest semn.

În dreptul cutumiar românesc întâlnim încă din secolul al XVII-lea noțiunea de “mână” întrebuințată în doua sensuri juridice consuetudinare și anume: de forță legala și de sancțiune penală.

Ca forță legală în obiceiul pamântului ca și în vechiul drept latin, mâna a fost evocată ca semn al autoritații familiei, al stăpânului casei, a lui pater familias.

Într-o legenda despre Vlad Țepes, intitulată “Povestire despre Dracula Voievod”, tema tăierii mâinii se întâlnește sub forma pedepsirii femeii leneșe.

Printre pedepsele grave consemnate în dreptul cutumiar feudal romanesc era și mutilarea integrală a mâinilor iobagilor și parțială a mâinilor oamenilor liberi. Se aplica sancțiunea mutilării mâinii celor vinovati de crime.

Dintre toate sancțiunile pedeapsa cu moartea prezintă însă cea mai mare importanță.

Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae” ne relateaza: “În Moldova e o lege strictă, pedeapsa cu moarte se dă cu o dărnicie extraordinară, și, Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile cellalt Bizantinul, ține ca ele să fie foarte bine observate. Procesele se pot pleda de-a dreptul la Domn, care e și instanța de apel și aceia pe care o alege direct cel care-și caută dreptatea. Se aduc înnaintea lui Vodă hoți, ucigași, cu martori, și el chiamă întaiu pe cel mai necăjit.

Doi frați ai lui după mamă au stat în temniță trei zile pentru nevinovația lor.

Vasile spunea fățiș că nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singura dreptate pentru toți.

Singur voia să judece orice pricină gravă, și rare ori dădea delegației cînd era vorba de o pedeapsa capitala.

Ajungea să rapeasca cineva un lucru de nimic de la un teran ca să fie ucis. Domnul a răspuns: eu nu socot omul, ci dreptatea, nu lucrul ci legea. Dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte, trebuie sa periți toți. Dacă ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară, numai să rămîie cea bună. Cu cei buni voiu trăi, singur cu cei răi mă primejduiesc.

În 23 de ani ai Domniei lui Vasile fuseseră pierduți peste 40000 de ucigași și tîlhari. Ca pedepse întaia oara era bătaia, tortura și legarea la stîlp, pe urmă se tăia o ureche apoi și urechea cealaltă, iar moartea venia numai în rîndul al treilea. Și preoți au suferit aceste pedepse.

Pentru femei întiia oară era bătaia, firește a doua oara tăierea nasului, un dezastru, cel puțin pînă la oarecare vîrstă, iar după aceia legarea la stîlp și în sfîrșit înnecarea, care, după cît se vede, se facea mai mult pentru vinovății mai speciale femeii.”

Pedepsele nu erau aceleași pentru toți infractorii ele variau însa și se aplicau după situația făptuitorului, adică după clasa socială din care el făcea parte. Nu se pedepsea la fel, pentru aceiași faptă, boierul și omul liber cu șerbul. Fiecare primea o pedeapsă diferită. Șerbul și omul de rând suferea aproape numai pedepse corporale, pe când boierii și clericii mai mult amenzi. Bătaia se aplica rar acestora și dacă era dregător nu putea fi bătut decît de Domnitor cu buzduganul și numai la curte, iar nu în piața publică.

Chiar și în cazul de pedepse capitale se făcea deosebire la execuție între boier și omul de rând. Boierului i se tăia capul, pe când omul de rând era spânzurat.

Cum am mai spus pedepsele variau atât după calitatea celor vinovați cât și după rangul victimelor. Ele erau cu atât mai grele, cu cât infractorul aparținea clasei de jos sau victima se bucura de mai multa considerație.

Pentru o infractiune pedepsită cu moartea “omul de rînd va fi spînzurat, iar nobilul decapitat.”

Sistemul general al pedepselor, rămas aproape nemodificat din Evul Mediu, cuprindea și în perioada de descompunere a feudalismului pedepse capitale.

Pedeapsa cu moartea nu consta din simpla ridicare a vieții, ea se executa în mod direct, însoțită de felurite suplicii, în raport nu numai de calitatea infractorului, dar și de natura infracțiunii.

Executarea pedepselor capitale se făceau în public: execuțiile constituiau pentru mulțimea de curioși, adevărate spectacole.

Infracțiunea este un rău care trebuie ispașit pentru ca este drept, este just ca acela care a făcut un rău să-și ia răsplata meritată.

Pedeapsa se aplica pentru că s-a săvârșit o infracțiune și trebuie sancționată pentru ca să nu se mai comită alte infracțiuni în viitor.

Pedepsele trebuiau să fie aceleași și pentru primul și pentru ultimul cetățean, nobilul sau cel bogat nu trebuie să se teamă mai puțin decât alții când e vorba de a viola convențiile care le-au ridicat deasupra altora.

A determina credibilitatea martorilor și probele infracțiunii este un lucru foarte important în orice bună legislație.

Era nevoie de mai mult decât un singur martor, pentru că atâta vreme cât unul afirma și altul nega, nu este nimic sigur și se impune dreptul pe care fiecare îl are de a fi socotit nevinovat.

Pedeapsa cu moartea produce o impresie care, prin puterea ei, nu compensează uitarea rapidă firească la oameni. Este daunătoare însă și prin exemplul de cruzime pe care îl dă oamenilor.

Regula generala este faptul că suferințele violente îi zguduie pe oameni.

“Cu cît pedeapsa va fi mai promtă, mai apropiată, în timp de săvîrșirea infracțiunii, cu atît va fi mai dreaptă și mai utilă.”

Pe plan intern, cel puțin în această etapă a vieții politice românești din secolul al XVII-lea, Vasile Lupu se bucură de autoritate deplină.

“Prin prerogativele cu care era investit, domnul țării era de drept judecatorul suprem, ale cărui hotărîri erau obligatorii pentru toți cei care îi cereau să le rezolve pricinile de orice natură.”

Domnul era liber să facă din țara sa orice observa la 1641 arhiepiscopul catolic de Sofia : “nestingherit, să judece, să comande, sa osîndeascș la moarte chiar și pe boierii săi sau să-i slobozească, într-un cuvînt este liber să facă tot ce-i place, dacă vrea.”

La nivel sătesc, pricinile ușoare neînțelegerile de tot felul se judecau pe plan local, prin “oameni buni și bătrâni”, care aplicau litigiile pe calea tradițională a obiceiurilor locului.

Cu toate că Vasile Lupu s-a dovedit un mare osânditor al hoților, fiind și inițiatorul primei pravile domnești din Moldova, tiparită în 1646, care prevedea pedepse aspre pentru aceștia, în fapt aplica un sistem gradat de pedepse menit să descurajeze repetarea infracțiunilor.

Cea mai obișnuită sancțiune pentru micile infracțiuni era bătaia la tălpi și spate.

Un document de la 1800 face cunoscută pedeapsa cu privire la bătaia la tălpi. Așadar: “S-au cetit anaforaoa aceasta înaintea domniei mele și fiindcă aceștia sînt dovediți cu doi boi ce-au furat cari i-au și luat pagubașii și alți dovagii nu au; hotăram domnia me pentru Simion rusu fiind dezertor să se deie la consultația, iar pentru Mihalachi tovarășul său poroncim domnia mea să se triimită la dumnelor sardarii de Orhei și acolo la zi de targu de unde au furat boii să se bată cu 200 toegi la tălpi și prin chizășie să se sloboadă.”

Bătaia era executată de către “călău” sau “gelat” în piețele publice, după ce mai întâi vinovatul era purtat, pe toate ulițele orașului.

Aceasta pentru ca pedeapsa să poata fi exemplară, pentru ca să poată să vadă și alții să i-a exemplu și să nu mai greșească. Loviturile de bici, sau de toiag variau între 1 și 300.

Călăul era ales dintre condamnații la “ groapa ocnii” pe toată viața. Cine accepta să fie călău era iertat, sau mai bine zis, i se suspenda pedeapsa pe tot timpul acestei îndatoriri. Această slujbă nu era deloc plăcută, pentru că nu multi erau dintre aceia care accepta să fie călăii.

Îmbrăcămintea călăului era următoarea: spențer, pantaloni de postav roșu, o căciulă în cap cu fundu roșu și pe ea o marcă de tinichie scriind “călăul temniței” și un bici pe umăr.

Această îmbrăcăminte dădea o înfățisare grozavă calaului ca unul ce numai vederea lui poate să aducă mai multă frică și spaimă în inimile vinovaților.

El nu avea voie să se însoare și trebuia să locuiască în curtea temniței. Pedeapsa cu moartea era executată în zilele de iarmaroc, când se strângea lume multă, pentru ca aceasta să vadă, să ia exemplu și sa nu mai greșească.

Printre sancțiunile importante cu privire la morala în familie se număra și aceia cu privire la tăierea nasului.

Astfel: “ Muma ceaia ce-ș va vinde fata pre bani pentru să curvească neștine cu dînsa, aceiia să i se taie nasul.

Iară de se va afla ca n-au facut tocmeală sa ia bani, ce numai ce sa va fi plecat după voia featei-și, atunce se va pedepsi după voia judecatoriului.”

Sau: “Cine va strica vreo copila mai nainte pînă nu va ajunge la vîrsta ei pre lege, aceluia să i se tae nasul, și jumatate de haine și de bucatele lui să le dea aceii feate ce o au sticat.”

Însemnarea la nas era și pentru aceia ce furau a doua oara lucruri de puțină valoare, sau a slugii care fura întîia oară de la stăpîn și chiar a hotrilor în recidivă.

“Hotrii să cheamă cela ce are mueri la casa lui de le ține pentru dobînda lui, carele-și dau trupurile de le spurcă bărbații cei răi și fără omenie pentru puțina perdzătoarede suflet dobîndă.”

Printre alte sancțiuni se numără și aceia privind pe bigami care erau batuți în public și plimbați goi, și de asemenea bărbatul care-și prostituiază soția.

“Cela ce va face sila vreunii feate și el va fi sărac și va putea da zeastrele cum se cade, atunce să-l poarte pre în tîrg cu pialea goală și să-l bată pre în toate ulițele, de-aciia să-l scoată să-l gonească de în toată eparhiia acelui judecătoriu.”

Cei care răpeau femei erau arși de vii: “Oricare rob sau năemit, sau slugoiu, de va răpi vreo fămeae, acela nu se va certa numai cu moarte, ce înca-l și vor arde în foc.”

Cel ce răpea o femeie și o ținea în casa cu sila i se tăia mâna: “Oricine va răpi muiare curvă și o va ținea în casa cu sila, de aceaia vor numara zeace zile de cînd au luatu-o și o ține în casa-ș; dece acela de nu va da la domnie doua sute de talere bătute, atunce i se vă tăia o mînă.”

Sunt prevazute de asemenea sancțiuni și pentru cei care păcătuiau cu animale. Astfel: “ Pre cei ce păcătuiesc cu vite, să se pedepsească cu tăiarea madularii trupului.”

Un mijloc de ascuțire a conștiinței era cartea de blestem în care cel care nu spunea adevarul era blestemat cu cuvinte foarte grele, precum: “trupul lui să nu mai putrezească” sau “să intre blestemul în oasele lui și de toate averile și agoniselele lui să se aleagă cu praful în fața vîntului.”

Mitropolitul și episcopii eparhiali, în cuprinsul eparhiilor lor, erau competenți să dea cărți de blestem, sau de afurisanie, la cererea uneia dintre părți sau la porunca domnului.

Pierderea zestrei era prevăzută ca o sancțiune pentru soția adulteră: “Nu-ș va piarde numai zeastrele muiarea ceaia ce va fi făcut preacurvie, ce încă-și va piarde și darurile cîte i-au fost dăruit bărbatul și acelea toate le va lua înapoi.”

Pedeapsa cu spânzuratoarea era prevăzută pentru cei acuzați de incest în gradele cele mai apropiate de rudenie, bigami în vârstă și chiar seducători, la a treia înfăptuire.

“Fratele de se va împreuna cu soru-sa, fără nici o nădeajde se va omorî.”

Tăierea capului este o alta sancțiune prevăzută de pravile. Astfel: “Cela ce se va împreuna cu vreo muiare peste fire dormind în somn, și încă-i va fi muiarea rudă de în sîngele lui, și ea, deacă se va aștepta, va striga, atunce acela să se cearte ca un răpitoriu, ce sa zice să i se tae capul.”

Un document din secolul al XVIII-lea ne relateaza despre pedeapsa cu moarte și anume: “Înștiințăm pe Înălțimea ta pentru Ilinca fimeie din tîrgul Focșanii ce s-au omorît bărbatul, careia la cercetare și întrebare ce i s-au facut întăi, cînd s-au scos la giudecată, au arătat ca avînd trai rău cu bărbatul, fiind că era bețiv și deapururea o bătea și silită fiind din însăș voia sa neînvățată de alții, au facut o faptă ca aceasta de s-au omorît bărbatul cu toporul, în vremea cînd au fost bat și dormea.

Al doilea rînd, scoțîndu-se iar la giudecată, și i s-au zis de ce au făcut o faptă ca aceasta de moarte, avînd ea parinți și neamuri să fi jăluit și lor și arătînd la protopopul ținutului ar fi cercetat și ar fi înștiințat pe episcopul de Roman și cînd ar fi fost vina bărbatului ei pute să o desparță, iar nu ea să facă moarte.

Toate pravilele împărătești o osîndește cu moarte neertată, spre mare înfrînare și altor fimei rele asemene de potriva ei.”

Cel ce-și va găsi fata “ grea de prunc” poate să o omoare fără să primească “certare de moarte”: ”Oricine-și va găsi fata grea de prunc, poate să o ucigă de tot și să nu i se dea certare de moarte, ce să pață alta oarece certare, după cum va fi voia giudețului.”

De asemenea și când își surprindea fiica curvind cu cineva, tot nu se pedepsea “ca un ucigatoriu”: ”Cela ce-ș va ucide fata în ceasul ce se va afla curvind cu cineva, acela nu se va pedepsi ca un ucigatoriu.”

Și în cazul, în care bărbatul își surprindea nevasta cu bărbat “den clirosul besearicii” și-l omora acesta era pedepsit în funcție de decizia “giudețului”.

“Bărbatul ce va ucide om den clirosul besearicii, pre carele va prinde curvind cu muiare-și, să va certa după cum va fi voia giudețului.”

“Carte RomÎnească de Învățătură” afirmă faptul că, bărbatul putea să-și omoare nevasta și pe cel ce curvea cu aceasta fără să fie pedepsit : “Bărbatul ce va avea muiare curvă poate să o ucigă și pre muiare și pre cela ce curvește cu dÎnsa, cîndu-Î va găsi depreună amîndoi, unul pre alalt, În casa lui, iară nu În casă streină, alegÎnd cÎndu-i va găsi de față În casa sa și ei vor scăpa dennainte-i și vor da Într-o casă streină, cum am și mai dzÎs. Sau și Într-alt chip, cÎndu-ș va dzice omul muerii: nu voiu să mai mergi În cutare casă, sau În cutarea, iară ea va mearge și nu-l va asculta; de-i va prinde În vreo casă de acealea, să-i ucigă și să-i omoară pre amÎndoi, și curva și curvariul, și să nu aibă nice un feal de certare.”

“ Pravila Bisericească” sancționa pe copii care nu-și respectau părinții. Astfel: ”Feciorul de va grăi cuvinte rele părinților și cu nedireptate, cu moarte să moară pentru că părinții lui iau dat lumină și viață iară de se vor întoarce de acelia ce au făcut, să i se de canonu de pocăință după ai, ca și tată seu și muma sa săl iarte.”

Era sancționată și femeia care folosea ierburi pentru a nu rămâne însărcinată. Astfel: “Carele de în mueri va purta erbi sau le va mînca ca să nu facă feciori, sau va face într-alt chip meștesug de va omorî copilul în pintecele ei, sau-ș va otrăvi zgăul acolo unde să zămisleaște copilul ca să nu mai facă copii, aceaia ca un ucigaș să se canonească.”

Cei ce erau socotiți fără minte dacă săvârșeau vreo crimă nu erau pedepsiți.

“Cînd va fi neștine nebun și den afară de minte și de-ș va ucide tată-său, sau pre fiu-său, acestuia să nu i se dea nice un feal de certare, pentru căce agiunge-i lui certare că iaste nebun și fără de minte.”

Sau cum spune “ Legiuirea Caragea”: “Cei fără minte verice tocmeală, sau de vor face, să socotește drept nimic și să strica.”

Pedepsele ofensau adesea bunele moravuri și umileau pe cei condamnați. Pravila lui Matei Basarab în glava 237 pedepsea pe cel vinovat de bigamie, fie femeie ori barbat, cu ocna sau cu plimbarea prin târg în pielea goala.

Astfel:” Cela ce va lua doaa mueri și se va cununa cu amîndoa, ce să zice cu una într-un loc, cu alta într-alt loc, și vor fi vie amîndoaa, acesta lucru, după pravilele celor împărați bătrîni, vechi de demult, unora ca acelora li s-au fost făcînd moarte, iară în veacul de acum se ceartă după voia judecătoriului, ce să zice sau să-l bage în ocnă, sau-l vor purta pre în tîrg cu pialea goala pre toate ulițele, și să i se ia toate bucatele, sa fie domnești, pentru că nu i se cuvine să aibă bucate de vreame ce s-au pierdut cinstea și iaste de ocară și de toată rușinea.”

Sodomiștii erau pedepsiți cu moartea și dupa aceia li se ardea trupul. “Greșala sodomiei se judeca de la doaa judecăți: judecatoriul besearicii-l aforiseaște, iar judecatoriul cel mirenesc face-i moarte; și după moarte, trupul lui-l arde în foc.”

Pedepsirea cu tăierea capului era și pentru: “vraciul carele va da otravă feciorului să otrăvească pre tată-său, acela să i se facă moarte, să-i tae capul.”

Toate aceste sancțiuni erau impuse În cadrul societății medievale pentru a asigura o mai bună desfașurare a vieții de zi cu zi a familei.

Concluzii

Pornind de la definiția dreptului familiei, care reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, am încercat în lucrarea de față să cuprindă aspectele importante atât în ceea ce privește relațiile de familie, precum aspecte legate de: căsătorie, membrii familiei, divorț, succesiune, rudenie, zestre, cât și aspecte ale legislației vremii, cum ar fi sancțiunile aplicate pentru nerespectarea acesteia.

Existența unei legislații destul de aspre, odată cu apariția primelor coduri de legi autohtone precum: ”Carte Românească de Învățătură, 1646”, ”Îndreptarea Legii, 1652” au asigurat mediul necesar de dezvoltare al familiei, care începe să se detașeze de tradițiile cutumiare și să se alinieze unei noi ordini. Autoritatea instituției domniei în afirmarea noilor principii a jucat un rol important, concomitent cu activitatea intensă și susținută venită din mediul ecleziastic care s-au împletit în mod armonios dând la iveală soluții noi unor probleme mai vechi. Însă să nu ne închipuim, că dreptul românesc este o creație originală sau exclusiv originară,de altfel, ca și alte state când și-au adoptat propriile lor coduri de legi s-au inspirat unele de la altele. Modelele bizantin, francez, belgian și italian sunt cele care inspiră pe toți, în această perioadă, după ce se influentează reciproc. Nu s-a preluat totul și când s-a facut ceea ce s-a preluat s-a adaptat condițiilor spațiului românesc.

Angajarea unor căsătorii de către parinți încă înainte de nașterea pruncilor sau când aceștia erau la vârste fragede explică într-o măsură destul de însemnată sistemul de valori al unei societați arhaice în gândire și reprezentări al cărei mental este alienat de reminescențele trecutului, punând în evidență incapacitatea de adaptare și subliniind influența pe care o are acest nou cadru juridic care se cristalizeaza acum.

Studierea dreptului familiei din această perioadă ne va face să înțelegem mai bine modul de viață al oamenilor secolului XVII-XVIII, precum și felul în care i-a influențat legislația odată cu apariția primelor legi scrise.

Bibliografie

Izvoare

Acte judiciare din Țara RomÎnească(1775-1781), ed.Gh.Cronț, București,

Editura Academiei, 1973.

Canoanele Marelui Vasilie, În Îndreptarea Legii, 1652, ed. A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1962, pp. 529- 547.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed.Gh.Guțu, București, Editura Cartea Românească, 1973.

Carte RomÎnească de Învățătură, 1646, ed. A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1961.

Călători străini despre Țările RomÎne, vol.II, ed.Paul Cernovodeanu, Maria Holban, M.M. Alexandrescu- Dersca Bulgaru,1970; vol.V, 1976, București, Editura Științifică.

Călători străini despre Țările RomÎne, ed. Paul Cernovodeanu, Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, vol.X, partea I, 2000; partea a II-a, 2001, București, Editura Academiei.

Codul Calimach, ed. A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1958.

Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldove de la Aron vodă Încoace, În “Opere”, ed.P.Panaitescu, București, 1958.

Diculescu, Vl., Viața cotidiană a Țării RomÎnești În documente(1800-1848), Cluj, Editura Dacia, 1970.

Documenta Romaniae Historica (DRH), A, Moldova,veac XVII, ed. Haralambie Chirca,vol.XIX, București, Editura Academiei, 1965.

Idem, ed. , C. Cihodaru, I. Caproșu, I.Șimanschi, vol.XXI, București, Editura Academiei, 1969.

Idem, ed. Dumitru Agache, Georgeta Ignat, Nistor Ciocan și alții, vol.XXIII, București, Editura Academiei, 1996.

Documenta Romaniae Historica (DRH), B, Țara RomÎnească, ed. Damaschin Mioc, Sașa Caracaș și Constantin Bălan, veac XVII, vol.XXI, 1965; XXII, 1969; vol.XXIV, 1974; vol.XXX, 1998, București, Editura Academiei.

Documente privind istoria RomÎniei (DIR), A, Moldova, ed. Mihai, Roller, veac XVII, vol.IV, București, Editura Academiei, 1956.

Documente privind istoria RomÎniei (DIR), B, Țara RomÎnească, ed. Mihai, Roller, veac XVI, vol.I, 1951; veac XVII, vol.II, 1953; vol. VI, 1956; București, Editura Academiei.

Donici, Andronache., Manual juridic, București, Editura Academiei, 1959.

Îndreptarea Legii, 1652, ed. A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1962.

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor prin călători de la jumătatea veacului al XVII-lea până la 1890, vol.II, București, 1921.

Idem, Scrisori de femei, Vălenii de Munte, Editura Datina RomÎnească, 1932.

Idem, Studii și documente cu privire la istoria romÎnilor, vol V, partea I .

București, 1903.

Ivireanul, Antim, Opere, București, Editura Minerva, 1972.

Legiuirea Caragea, ed.A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1955.

Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte În “Opere”, ed. Gabriel, Ștrempel, București, Editura Minerva, 1982.

Nomocanonul lui Malaxos, În Îndreptarea Legii, 1652, ed.A.Rădulescu, București, Editura Academiei, 1962, pp.635- 929.

Potra George, Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821), București, Editura Academiei, 1961.

Pravila Bisericească, București, 1884.

Pravila Ritorului Lucaci, 1581, București, Editura Academiei, 1971.

Pravilniceasca Condică, București, Editura Academiei, 1957.

Stoicescu Nicolae, Sachelarie Ovid, Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, București, Editura Academiei, 1988.

Theodor Codrescu, Uricariul, vol.XXIII ,Iași, 1895.

Lucrări

Amuza, Ion, T., Căsătoria și divorțul În vechiul drept românesc, București, Editura Sylvi, 2001.

Anastase, Davis, A., Dreptul de succesiune al văduvei sărace, București, 1902.

Barbu, Violeta, De bono coniugali, București, Editura Meridiane, 2003.

Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Editura Științifică, 1969.

Berechet, Ștefan, Gr., Istoria vechiului drept românesc, vol I, Iași, 1933.

Idem, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, vol.I, partea I, Vaslui, 1973.

Brătescu ,Gh, V., Vrăjitoria de-a lungul timpului, București, Editura Politică, 1985.

Carpenaru, Stanciu, D., Dreptul de moștenire, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Ciupală, Alin, Femeia În societatea românească a secolului al XIX-lea, București, Editura Meridiane, 2003.

Condurachi, Ioan, D., Teoria moștenirilor în vechiul drept românesc, București, 1910.

Costăchel, Valeria, Cazacu, A., Panaitescu, P., Viața feudală În Țara Românească și Moldova (XIV-XVII), București, 1957.

Cronț, Gheorghe, Dreptul bizantin În Țările Române, În “Studii”, nr.5, București, Editura Academiei, 1958, pp.33-56.

Delort, Robert, La vie au Moyen Age, Paris, Editions du Seuil, 1982.

Duby, Georges, Philippe, Aries, Evul Mediu masculin. Despre dragoste și alte eseuri. București, Editura Meridiane,1992.

Idem, Istoria vieții private, București, Editura Meridiane, vol.II,1994; vol.III, 1995.

Idem, Cavalerul, femeia și preotul, Editura Ceu Press, București, 1997.

Erbiceanu, Constantin, Căsătoria În biserica noastră națională din timpurile vechi până În present, București, 1899.

Filipescu, Ion, P., Tratat de dreptul familiei, București, Editura All, 1993.

Filitti, Ioan, C., Vechiul drept penal român, În “Revista de drept penal și știință penitenciară”, 1934, pp.1-47.

Fotino, George, Ce este vechiul drept românesc?, București, 1939.

Ghițulescu, Constanța, În șalvari și cu ișlic, București, Editura Humanitas, 2004.

Idem, Zestrea Între normă și practică, În “Studii și materiale de Istorie Medie”, vol.XVIII, 2000, pp.213-222; vol.XIX, 2001, pp.255-263.

Gogeanu, Paul, Istoria dreptului românesc, București, Editura Universității,

1985.

Grămadă, Ilie, Femeia În Evul Mediu, Iași, Editura Vasiliana’98, 2003.

Gustav, Const. Gr., Divorțul, București, 1905.

Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, vol.I, București, Editura Academiei, 1980.

Ioneanu, G. S., Mica colecțiune de superstiții ale poporului român, Buzău, 1888.

Iorga, Nicolae, Sfaturi pe Întunerec, București, Editura Militară, 1976.

Lăbușcă, Nicolae, D., Despre cuniță. Un impediment la căsătorie În vechiul drept românesc, Iași, 1925.

Longinescu, Ș, G., Medicina legală În legile vechi românești, București, 1924.

Marcu, Liviu, Istoria dreptului românesc, București, Editura Luminalex, 1997.

Marian, S.Fl., Nunta la români, vol I, București, Editura Grai și Suflet-Cultura Națională, 1995.

Molcuț, Emil, Cernea, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, București, Editura Șansa,1992.

Mototolescu, Dumitru, D., Darurile dinaintea nunții în vechiul drept românesc comparat cu cel romano- bizantin și slav, București, 1891.

Idem, Privilegiul masculinității, București, 1915.

Nedelcu, George, P., Puterea părintească În vechiul drept românesc, Ploiești, 1933.

`Osterrieth, Paul, Copilul și familia, București, Editura didactică și pedagogică, 1973.

Pocitan, Vasile, Rudenia și afinitatea ca impediment la căsătorie În dreptul roman, român și bisericesc, București, 1897.

Pop, Ștefan, Divorțul din punct de vedere canonic, București, 1901.

Popescu, Anicuța, Instituția căsătoriei și condiția juridică a femeii din Țara Românească și Moldova în secolul al XVII-lea, În “Studii”, 1970, nr.1, pp.55-80.

Pricopi, Adrian, Căsătoria În dreptul român, București, Editura Luminalex, 2001.

Idem, Rudenia în dreptul român, București, Editura Luminalex, 2000.

Rădulescu, Andrei, Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, București, 1925.

Idem, Originalitatea dreptului român, București, Editura Curierul Judiciar, 1932.

Idem, Pagini din istoria dreptului românesc, București, Editura Academiei, 1970.

Idem, Influența belgiană asupra dreptului român, în “Analele Academiei Române” seria.III, tomul.XII, București, 1931, pp.1-25.

Idem, Influența franceză asupra dreptului român până la 1864, în “Analele Academiei Române”, seria III, tomul XVI, 1945, pp.1-23.

Idem, Influența italiană asupra dreptului român, în “Analele Academiei Române”, seria III, tomul XIV, 1940, pp.1-19.

Scurtu Vasile, Termenii de Înrudire În limba română, București, Editura Academiei, 1966.

Solcan, Șarolta, Familia În secolul al XVII-lea În Țările Române, București, Editura Universității, 1999.

Idem, Structuri ale familiilor marilor dregători din secolul al XVII-lea, În “Revista istorică”, 1998, nr. 3-4, pp.169-183.

Szekely, Maria, Magdalena, Structuri de familie În societatea medievală moldovenească, În “Arhiva genealogică”, nr. 1-2, 1997, pp.59-117.

Șerban Constantin, Vasile Lupu, Domn al Moldovei (1634-1653), București, Editura Academiei, 1991.

Șotropa, Valeriu, Introducere și bibliografie la istoria dreptului român, Cluj, 1937.

Ștefănescu, Ștefan, Demografia dimensiune a istoriei, Timișoara, Editura Facla, 1974.

Tomșa, Gheorghe, Dicționar de dreptul familiei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.

Tratat de Istoria Românilor, vol.V (1601-1711/1716), ed.Virgil, Cândea, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Ungureanu, Gh., Pedepsele în Moldova la sfirșitul secolului al XVIII-lea și inceputul secolului al XIX-lea, În “Întregiri”, Iași, 1931, pp.1-33.

Vassi, Pessicu, Divorțul în dreptul roman și român, București, 1904.

Voinea, Maria, Familia și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.

Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, București, Editura Academiei, 1970.

Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol.VII, București, Editura Carte Românească., 1929.