.dreptul de Retentie
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lect. dr. FLORINA POPA
ABSOLVENT:
AVRIGEAN SILVIA CORINA
2006
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL DE RETENȚIE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
ABSOLVENT:
2006
Capitolul 1. Considerații introductive privind garanțiile
Secțiunea 1. Noțiunea și utilitatea instituției juridice a garanției
Existența oricărei obligații are ca finalitate, executarea ei. Interesul creditorului este acela de a se asigura împotriva riscului insolvabilității debitorului, insolvabilitate născută din împrejurarea că pasivul acestuia depășește activul adică, totalul datoriilor sale depășește totalul drepturilor ce-i aparțin. Rezultă că scopul garantării obligației este acela de a asigura executarea ei.
Garanția generală pentru executarea obligațiilor este considerată a fi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari prevăzut în art. 1718 Cod civil potrivit căruia: „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”. Totuși, în situația unei insolvabilități a debitorului, această garanția se dovedește a fi insuficientă.
Dreptul de gaj general conferă creditorilor anumite prerogative: mijloace preventive și de conservare (obținerea unui sechestru asigurător, întreruperea unei prescripții ce curge împotriva debitorului, ș.a.), mijloace reparatorii (acțiunea pauliană sau revocatorie).
Aceste prerogative sunt comune și egale pentru toți creditorii, însă ele au o aplicabilitate limitată. Ele nu pot asigura satisfacerea integrală a fiecărui creditor, atunci când sunt mai mulți; în această situație egalitatea creditorilor este înlăturată urmând ca „bunurile unui debitor să servească spre asigurarea comună a creditorilor săi, și prețul lor să se împartă între ei prin analogie” art. 1719 Cod civil, adică proporțional cu întinderea creanței fiecăruia.
Astfel au fost create garanții care, fie au ca scop înlăturarea egalității dintre creditori, creându-se o situație privilegiată pentru unii dintre ei, fie că se adaugă la gajul general format din patrimoniul debitorului un alt gaj general format din patrimoniul debitorului care își asumă obligația de a îndeplini ea însăși obligațiile debitorului, în cazul în care acesta nu și le va onora.
Garanțiile pot fi definite ca fiind „acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general și în plus față de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat ea să execute obligația ce revenea debitorului”.
Secțiunea 2. Clasificarea garanțiilor
Garanțiile se clasifică în: personale și reale.
Garanțiile personale constau în angajamentul asumat față de creditori de către o altă persoană decât debitorul principal, de a executa obligația în cazul în care el nu o va face. Aceasta este fidejusiunea sau cauțiunea, care apare ca un accesoriu al obligației principale.
Garanțiile reale sunt drepturi reale accesorii constituite de către debitor asupra unor bunuri individual determinate pentru garantarea obligației. Titularul acestui drept real accesoriu de garanție – creditorul – se bucură de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire cu privire la bunul ce constituie obiectul garanției. Acestea sunt: gajul, garanția reală mobiliară, ipoteca și privilegiile reale.
O garanție reală imperfectă este și dreptul de retenție, deși nu conferă retentorului atributul de urmărire ce este prezent în conținutul fiecărui drept real accesoriu.
Capitolul 2. Dreptul de retenție
Secțiunea 1. Definiție și obiectul dreptului de retenție
Codul civil nu reglementează distinct și cu valoare de principiu dreptul de retenție, ci marchează unele aplicații ale sale, recunoscând astfel indirect existența sa. Toate aceste aplicații au servit ca suport literaturii de specialitate și mai ales practicii judiciare în a recunoaște dreptul de retenție. Mai mult, dreptul de retenție a fost recunoscut ca fiind o creație a doctrinei și practicii judiciare.
Dreptul de retenție este definit ca fiind acel drept real care conferă creditorului, debitor al obligației de predare sau restituire a bunului mobil sau imobil al altuia, facultatea de a refuza predarea sau restituirea acelui bun până când debitorul său, creditor al bunului, va achita datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
De cele mai multe ori creanța retentorului constă în sumele cheltuite cu păstrarea, conservarea sau îmbunătățirea bunului obiect al dreptului de retenție.
Unii autori au definit dreptul de retenție ca fiind dreptul creditorului de a reține un bun oarecare, aparținând altuia, debitor al său sau terț, în virtutea și pentru siguranța executării unui raport juridic principal, contractual sau legal.
Doctrina franceză definește dreptul de retenție ca fiind o prerogativă în virtutea căreia creditorul care deține un lucru aparținând debitorului său poate refuza predarea, cât timp nu și-a primit plata. Acest drept se manifestă uneori ca un drept real de garanție, iar alte ori ca o garanție reală pur pasivă, adică retentorul nu se mai poate prevala de acest drept din momentul pierderii detenției bunului.
Dreptul de retenție se întemeiază pe retenția unui lucru exercitată de o persoană până la plata sumei care a cheltuit-o cu acel bun. Retenția se manifestă prin dreptul persoanei de a nu se desesiza de bun până la achitarea datoriei.
Esența dreptului de retenție rezidă în suspendarea exigibilității obligației de restituire ce incumbă creditorului – debitor al obligației de restituire.
Prin exercitarea dreptului de retenție, retentorul declanșează un mijloc de presiune asupra voinței debitorului, obligându-l la executare.
Dreptul de retenție „este o prerogativă pe care creditorul o dobândește nu prin acordul părților, ci prin voința legiuitorului, explicită sau deductibilă prin interpretare din reglementări corespunzătoare. Deoarece ia naștere ex lege, el există independent de consimțământul părților, voința lor fiind lipsită de interes.”
O examinare a cazurilor reglementate în Codul civil creionează câteva trăsături specifice dreptului de retenție:
retentorul are, simultan, față de proprietarul lucrului calitatea de creditor și debitor. Este debitor al obligației de predare sau restituire a lucrului care nu-i aparține și totodată este creditor față de proprietarul lucrului pentru cheltuielile ocazionate de lucru aflat în posesia (art. 771 Cod civil) ori în detenția sa (art. 1332, 1444, 1619, 1730 pct. 6 Cod civil)
retentorul se află în posesia sau detenția lucrului printr-un act de deposedare voluntară din partea proprietarului, fapt aflat la originea raportului de conexiune
Codul civil a recunoscut prioritatea dreptului de creanță față de obligația de restituire, prin acordarea dreptului de retenție deținătorului material al lucrului în considerarea numai a calității sale de creditor al proprietarului lucrului
Datoria proprietarului lucrului respectiv dreptul de creanță al retentorului, s-ă născut, în cazurile reglementate (excepție art. 1322 Cod civil), în cadrul unui raport juridic intervenit între părți urmat de deposedarea voluntară a proprietarului lucrului, iar nu din contract
Singurul caz în care dreptul de retenție își are originea într-un contract este cazul reglementat în art. 1322 Cod civil (materia contractului de vânzare-cumpărare).
Obiectul dreptului de retenție îl constituie orice bun mobil sau imobile care poate face obiectul dreptului de proprietate privată. Nu sunt susceptibile de retenție bunurile care fac parte din domeniul public a proprietății.
De asemenea, bunul trebuie să fie susceptibil de o detențiune materială, să fie proprietatea exclusivă a creditorului restituirii și trebuie să se afle în circuitul civil. Nu poate fi concepută admiterea dreptului de retenție atunci când deținerea lucrului, obiect al dreptului de retenție, este rezultatul nerespectării unei dispoziții legale care declară anumite bunuri ca fiind scoase din circuitul civil.
Persoana fizică nu poate face obiectul dreptului de retenție deoarece o executare asupra persoanelor fizice nu este permisă de lege. S-a admis că dreptul de retenție poate avea ca obiect numai un corp cert și determinat, neputând purta asupra unei sume de bani sau alte lucruri fungibile determinate numai prin specie, deoarece fiind simple valori nu sunt susceptibile de o retenție materială.
De asemenea, dreptul de retenție nu poate fi exercitat asupra creanțelor, acestea nefiind susceptibile de posesiune. Practica judiciară a stabilit că obiect al dreptului de retenție îl pot forma și titlurile de credit, considerate bunuri incorporale, deoarece în cazul retenției ne aflăm în situația unei simple detenții materiale.
Secțiunea 2. Istoric
2.1. Dreptul de retenție în dreptul roman
Pentru prima dată, dreptul de retenție a fost recunoscut sub forma excepției de dol, având la bază ideea de echitate. Prin exceptio doli, creditorul reținea bunul, condiționând executarea propriei sale obligații de executare a obligațiilor reciproce ale debitorului și anume plata creanței – cheltuieli făcute pentru conservarea, păstrarea sau îmbunătățirea bunului. Dreptul de retenție lua naștere ori de câte ori exista o datorie în legătură cu un lucru, conferindu-i astfel un caracter de asigurare, materializându-se sub formă de opunere din partea creditorului.
În Institutele lui Iustinian dreptul de retenție apărea astfel: „posesorul de bună-credință avea la îndemână excepția de dol pentru plata materialului și prețul muncii, ea nefiind acordată posesorului de rea-credință.” Acesta era dreptul constructorului de bună-credință de a opune exceptio doli proprietarului terenului care refuza să restituie cheltuielile făcute cu edificarea construcției.
Se poate spune că în dreptul roman, dreptul de retenție consacrat sub formă de exceptio doli, nu era o instituție juridică bine definită, fiind mai mult o creație a judecătorului.
2.2. Dreptul de retenție în Codul civil de la 1864
În Codul Calimachi (art. 615), dreptul de retenție era recunoscut numai în cazul unui amanet ori al unei alte convenții, dar numai pe durata acesteia. Acest articol era corespunzător art. 471 din Codul austriac.
Codul civil român de la 1864, reproducând aproape în întregime textul Codului napolean, a preluat și textele care consacrau dreptul de retenție.
În art. 509, în materie de accesiune, se acorda drept de retenție lucrătorului în anumite condiții stabilite, apoi și coeredelui care raportează în natură imobilul conform art. 771; art. 1322 stabilește în materie de vânzare că vânzătorul are drept de retenție asupra lucrului vândut, cât timp cumpărătorul nu a plătit încă prețul și cumpărătorul este în drept a reține prețul neplătit încă, dacă este tulburat în pașnica folosință a bunului potrivit art. 1364.
Dispozițiile art. 1619 acordau drept de retenție depozitarului fată de deponent pentru cheltuielile ocazionate de păstrarea bunului până la achitarea lor, iar art. 1686 recunoștea creditorului amanetar retenția bunului pentru a fi plătit înaintea celorlalți creditori. În materie de expropriere art. 481 stipula că proprietarul are dreptul să rețină bunul expropriat, până la dezdăunare.
La legiferarea Noului Cod civil s-a arătat că „deși jurisprudența și doctrina găsiseră în aplicațiunile făcute de Codul civil actual elemente destule pentru a fixa conturul dreptului de retenție, s-a socotit că e mai nimerit ca prin câteva dispozițiuni de principiu să se dea un suport sigur și statornic soluțiilor jurisprudențiale, care altfel ar fi putut varia prea mult” (Codul civil „Mihai I” Ed.ofic. 1939).
Noul Cod civil, în Cartea V, titlu III a prevăzut că „dreptul de retenție se aplică ori de câte ori o cere echitatea”,s că dreptul de retenție poate avea ca obiect numai un corp cert și determinat, neputând purta asupra unei sume de bani sau alte lucruri fungibile determinate numai prin specie, deoarece fiind simple valori nu sunt susceptibile de o retenție materială.
De asemenea, dreptul de retenție nu poate fi exercitat asupra creanțelor, acestea nefiind susceptibile de posesiune. Practica judiciară a stabilit că obiect al dreptului de retenție îl pot forma și titlurile de credit, considerate bunuri incorporale, deoarece în cazul retenției ne aflăm în situația unei simple detenții materiale.
Secțiunea 2. Istoric
2.1. Dreptul de retenție în dreptul roman
Pentru prima dată, dreptul de retenție a fost recunoscut sub forma excepției de dol, având la bază ideea de echitate. Prin exceptio doli, creditorul reținea bunul, condiționând executarea propriei sale obligații de executare a obligațiilor reciproce ale debitorului și anume plata creanței – cheltuieli făcute pentru conservarea, păstrarea sau îmbunătățirea bunului. Dreptul de retenție lua naștere ori de câte ori exista o datorie în legătură cu un lucru, conferindu-i astfel un caracter de asigurare, materializându-se sub formă de opunere din partea creditorului.
În Institutele lui Iustinian dreptul de retenție apărea astfel: „posesorul de bună-credință avea la îndemână excepția de dol pentru plata materialului și prețul muncii, ea nefiind acordată posesorului de rea-credință.” Acesta era dreptul constructorului de bună-credință de a opune exceptio doli proprietarului terenului care refuza să restituie cheltuielile făcute cu edificarea construcției.
Se poate spune că în dreptul roman, dreptul de retenție consacrat sub formă de exceptio doli, nu era o instituție juridică bine definită, fiind mai mult o creație a judecătorului.
2.2. Dreptul de retenție în Codul civil de la 1864
În Codul Calimachi (art. 615), dreptul de retenție era recunoscut numai în cazul unui amanet ori al unei alte convenții, dar numai pe durata acesteia. Acest articol era corespunzător art. 471 din Codul austriac.
Codul civil român de la 1864, reproducând aproape în întregime textul Codului napolean, a preluat și textele care consacrau dreptul de retenție.
În art. 509, în materie de accesiune, se acorda drept de retenție lucrătorului în anumite condiții stabilite, apoi și coeredelui care raportează în natură imobilul conform art. 771; art. 1322 stabilește în materie de vânzare că vânzătorul are drept de retenție asupra lucrului vândut, cât timp cumpărătorul nu a plătit încă prețul și cumpărătorul este în drept a reține prețul neplătit încă, dacă este tulburat în pașnica folosință a bunului potrivit art. 1364.
Dispozițiile art. 1619 acordau drept de retenție depozitarului fată de deponent pentru cheltuielile ocazionate de păstrarea bunului până la achitarea lor, iar art. 1686 recunoștea creditorului amanetar retenția bunului pentru a fi plătit înaintea celorlalți creditori. În materie de expropriere art. 481 stipula că proprietarul are dreptul să rețină bunul expropriat, până la dezdăunare.
La legiferarea Noului Cod civil s-a arătat că „deși jurisprudența și doctrina găsiseră în aplicațiunile făcute de Codul civil actual elemente destule pentru a fixa conturul dreptului de retenție, s-a socotit că e mai nimerit ca prin câteva dispozițiuni de principiu să se dea un suport sigur și statornic soluțiilor jurisprudențiale, care altfel ar fi putut varia prea mult” (Codul civil „Mihai I” Ed.ofic. 1939).
Noul Cod civil, în Cartea V, titlu III a prevăzut că „dreptul de retenție se aplică ori de câte ori o cere echitatea”, pe lângă cazurile reglementate pentru fiecare contract în parte.
Art. 1794 definea dreptul de retenție: „Deținătorul unui lucru care aparține altuia este îndreptățit să-l rețină până când proprietarul lucrului îi va plăti ceea ce îi datorează, dacă datoria se află într-un raport de conexitate naturală cu acel lucru.
Pentru comercianți, ca să existe conexitate, este suficient ca atât detențiunea lucrului, cât și creanța să rezulte din relațiunile lor de afaceri.”
Textul făcea distincție între comercianți și necomercianți în privința condițiilor de aplicare, iar criteriul conexității îl constituia raportul de fapt dintre cele două creanțe sau dintre creanță și lucrul reținut.
Art. 1796 prevedea că: „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”, fiind astfel introduse interdicțiile dreptului de retenție. Astfel că, nu era recunoscut atunci când era contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, precum și atunci când deținerea bunului era incompatibilă cu obligațiile asumate de către deținător ori cu instrucțiunile, date înainte de predare sau în acel moment de către cel ce pretindea lucrul.
2.3. Dreptul de retenție în legislația comercială
În art. 386 din Noul Cod comercial, creditorului comerciant i se recunoștea un drept de retenție ori de câte ori creanța sa lichidă și exigibilă rezulta asupra mărfurilor sau titlurilor de credit aparținând debitorului, ca o garanție a plății.
Creditorul trebuia să dețină mărfurile sau titlurile de credit în nume propriu sau printr-o persoană interpusă; „să aibă o posesie materială sau simbolică”.
Pentru ca raporturile litigioase dintre comercianți să fie grabnic soluționate, procedura de valorificare a dreptului de retenție era caracterizată printr-o celeritate accentuată, principalul scop fiind eficacitatea.
Creditorul avea obligația de a-l înștiința de debitor, de îndată (art. 386), iar în caz de faliment creanța trebuia notificată judecătorului sindic, cu înștiințarea că în caz de neplată, va proceda la vânzarea lucrurilor reținute, cu autorizarea tribunalului. Astfel, creditorul retentor era privilegiat fată de oricare alt creditor în satisfacerea integrală a creanței sale.
Noul Cod comercial reglementa dreptul de retenție în favoarea mandatarului asupra bunurilor și titlurilor de credit pe care le are în posesie sau de care poate să dispună (art. 386-389), la fel și comisionarul asupra bunurilor sau titlurilor ce s-ar afla asupra sa pentru creanța contra comitentului (art. 446).
Potrivit art. 453 Cod comercial: „regulile prevăzute pentru contractul de comision se aplică și contractului de expediție, întrucât nu se dispune altfel prin titlul de față”, dispoziție care recunoștea dreptul de retenție expeditorului contra proprietarului mărfurilor transportate.
Articolele 468, 470 instituiau un drept de retenție cărăușului asupra mărfurilor transportate pentru toate creanțele rezultate din contractul de transport, putând trece și la vânzarea lor în lipsa titlului executoriu contra debitorului.
Cu toate că Noul Cod comercial consacra foarte clar și recunoștea autonomia dreptului de retenție, nu a beneficiat de aplicare.
Secțiunea 3. Teorii ce susțin aplicarea limitativă a
dreptului de retenție
Interpretarea restrictivă a prevederilor Codului civil în materia dreptului de retenție a dus la formularea teoriei limitative. Această teorie se întemeiază pe dispozițiile art. 1720 Cod civil potrivit căruia: „cauzele legitime de preferință sunt privilegiile și ipotecile”.
Unii autori susțineau că admiterea dreptului de retenție în afara cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, ar da naștere unor privilegii implicite și unor garanții oculte care ar genera drepturi mai întinse decât cele date prin cauze legale de preferință.
Laurent nega existența dreptului de retenție, subliniind că orice preferință, fiind excepție de la principiul egalității creditorilor, trebuie reglementată expres de lege: „este imposibil de admis că legiuitorul să fi lăsat pe seama interpretului soluționarea unor chestiuni atât de dificile, date fiind consecințele pe care le implică dreptul de retenție, prin rezultatele pe care le produce, fiind vorba de privilegii care ating interesele terților.”
În principiu, doctrina franceză a fost adepta a două categorii: autori care confereau textelor legale un caracter limitativ, potrivit cărora dreptul de retenție nu poate fi extins la alte cazuri decât cele prevăzute expres și limitativ de lege și cei care susțineau caracterul enunțiativ.
Adepții primei categorii susțineau stricta interpretare a legii invocând că dreptul de retenție conferă retentorului o preferință asupra altor creditori, iar cauzele de preferință, reprezentând o excepție de la principiul general al egalității și concursului între creditorii aceluiași debitor, sunt prevăzute de lege. Privilegiile și ipotecile beneficiază de o reglementare expresă, pe când dreptul de retenție este prevăzut limitativ de lege.
Potrivit lui D. Alexandresco: „dreptul de retenție se întemeiază pe echitate și poate fi atât convențional, cât și legal. Dreptul de retenție convențional se naște în temeiul principiului libertății de voință, numai dacă părțile l-au stipulat în mod expres. Când poartă asupra unui imobil, iar convenția ce-l stabilește are dată certă, el este opozabil, fără vreo formulă de publicitate, terților care dobândesc ulterior o preferință asupra aceluiași bun”.
Autorul afirmă existența dreptului de retenție în contractele sinalagmatice, ca o aplicație a exceptio non adimpleti contractus.
Cu toate că dreptul de retenție era admis de jurisprudență și în mare parte de doctrină, autorul susținea: „cu toate că dreptul de retenție are, după cum am văzut, de bază echitatea și, ca atare, derivă din dreptul natural, totuși el nu poate să existe fără un anume text de lege (…). Deși acest drept nu este un privilegiu propriu-zis, totuși el constituie pentru detentorul lucrului o garanție, o precădere, un quasi privilegiu, dacă ne putem exprima astfel, pentru că creditorii proprietarului lucrului reținut nu pot să obție restituirea lui decât plătind retentorului ceea ce i se datorește; și este știut că o garanție, oricât de echitabilă ar fi, nu poate fi înființată fără un text de lege pozitiv”.
Această teorie nu a fost acceptată deoarece titularul dreptului de retenție nu are din punct de vedere juridic un drept de preferință.
Sesiunea 4. Teorii ce susțin aplicarea extensivă a
dreptului de retenție
Aceste teorii au luat naștere ca urmare a convingerii unor autori că intenția prezumată a legiuitorului nu trebuie invocată deoarece dreptul de retenție rezultă nemijlocit și în mod direct din achitate. Unii dintre autori, fiind conștienți de necesitatea invocării unui temei legal, au încercat să demonstreze aplicarea extensivă a dreptului de retenție prin interpretarea textelor din materia compensației sau a principiilor din dreptul roman.
Fundamentul acestei teorii este următorul: dreptul de retenție trebuie admis de fiecare dată când condițiile cazurilor prevăzute de lege se îndeplinesc, deoarece aceleași condiții trebuie să implice aceleași efecte.
Cu toate acestea, autorii acestei categorii se împart în două grupe: unii interpretează în sens larg principiile dreptului de retenție cuprinse în textele legale, alții sunt mai restrictivi.
Primii susțin că existența a două creanțe reciproce a părților sau situația în care una din părți are o creanță în baza căreia poate să rețină un lucru nu este suficient pentru a justifica dreptul de retenție, fiind necesară existența unei legături interne între creanță și acel lucru reținut, denumită conexitate, adică debitum cu re junctum. Totuși sunt și autori care nu sunt de acord în ceea ce privește cadrul de aplicare a conexității. Astfel, Pret consideră că este necesară o confuzie între o parte din patrimoniul debitorului și lucrul pe care trebuie să rețină, în timp ce Geasson și Guillouard susțin că și în lipsa unei conexități materiale și a confuziei dintre cele două patrimonii, criteriul conexității este satisfăcut.
Cealaltă categorie de autori, cei restrictivi, susțin teoria contractului în detrimentul criteriului conexității care le apare adesea ca un criteriu prea larg.
Potrivit lor, pentru a admite dreptul de retenție: „detenția trebuie să izvorască dintr-o convenție sau cel puțin dintr-un cvasicontract, iar datoria conexă a lucrului reținut să fi luat naștere cu ocazia acestei convenții sau cvasicontract”.
Alți autori susțin că dreptul de retenție trebuie să fie recunoscut de către jurisprudență și în cazurile în care nu există debitum cum re junctum, având obligația de a găsi un fundament legal în textele legii. În concepția lor dreptul de retenție trebuie aplicat ori de câte ori nu este vorba de un posesor injust sau când sunt în cauză contracte de depozit sau de comodat.
M. Planiol aprecia dreptul de retenție există în cazul obligațiilor sinalagmatice ca o manifestare a excepției de neexecutare și că în cazul acțiunilor reale, inexistența în textele Codului civil a unui fundament pentru dreptul de retenție nu trebuie să împiedice aplicarea extensivă a dreptului de retenție, întrucât existența sa se fundamentează pe tradiție și pe principiile generale.
Susținător al acestei teorii a fost și L. Josserand care trata teoria dreptului de retenție în capitolul referitor la garanții, sub denumirea de „refuz legitim de executare”.
Potrivit acestui autor dreptul de retenție trebuie generalizat, suportul acestei operațiuni fiind format din cazurile prevăzute în Codul civil, iar teoria limitativă trebuie abandonată deoarece nu există o justificare valabilă pentru ca un anumit creditor să fie lipsit de o garanție care este acordată altuia: ubi eadem ratio, ibi idem ius. Aplicarea dreptului de retenție se întemeiază pe criteriul conexității dintre lucru și prestația a cărei executare se refuză, pe de o parte și creanța retentorului, pe de altă parte; această legătură nu trebuie să rezulte dintr-un contract, susținea autorul.
H. Capitant, știind problema opozabilității dreptului de retenție fată de creditorii ipotecari sau privilegiați, a susținut aplicarea extensivă a dreptului de retenție deoarece acesta nu constituie o cauză de preferință. Pentru autor cauza de preferință vizează dreptul de a fi p cu prioritate în cadrul unei executări silite, dreptul de retenție neintrând în această sferă. De asemenea, criteriul folosit pentru aplicarea extinctivă a dreptului de retenție trebuie să fie mai cuprinzător decât debitum cum re junctum.
Dintre autorii români, G. Plastara susținea: „predilecția arătată pentru chestiunile cari nu sunt reglementate în Codul civil se explică prin aceea că ele trebuind să fie legiferate, cunoașterea lor ne interesează și deci precizarea lor e importanță”. Dreptul de retenție s-a dezvoltat din exceptio doli din dreptul roman prin extinderea aplicării sale în privința persoanelor împotriva cărora poate fi invocat și prin includerea posesorului de rea-credință în categoria titularilor dreptului de retenție. Acest drept se bazează pe tradiție, echitate și derivă din necesități practice.
Majoritatea autorilor, susținători ai teoriei aplicării extensive a dreptului de retenție, consideră că acesta trebuie recunoscut atunci când creanța retentorului este certă, lichidă și exigibilă, între lucru și creanță există o conexiune, iar lucrul este mobil sau imobil corporal, dreptul este invocat față de proprietarul exclusiv al bunului și acest bun se află în posesia retentorului.
Ca o concluzie, potrivită este opinia lui M. Cantacuzino conform căruia ori de câte ori dreptul de retenție izvorăște dintr-un principiu general asemănător cu acel care nu permite îmbogățirea fără justă cauză în paguba altuia, trebuie să fie admis, chiar și în afara cazurilor prevăzute de lege, atunci când există în orice raport juridic o obligație de restituire pentru o parte urmată de o obligație corelativă pentru partea opusă.
Secțiunea 5. Retenție și compensație
Deoarece pentru unii autori dreptul de retenție și compensația au o structură similară, asocierea lor este necesară pentru clarificarea anumitor aspecte.
Compensația este un mod de stingere a obligațiilor care duce la realizarea creanței creditorului. Este definită ca fiind modul indirect de stingere al obligațiilor care constă în stingerea simultană a două obligații reciproce și de aceeași natură, existente între două persoane, până la concurența celei mai mici dintre ele. Similar cu dreptul de retenție, fiecare parte este concomitent, creditor și debitor al celeilalte.
Compensația este reglementată în Codul civil în art.1143 și următoarele: „Când două persoane sunt datoare una alteia, se operează între dânsele o compensație care stinge amândouă datoriile în felul și cazurile expuse mai jos”.
Dreptul de retenție se deosebește de compensație ca natură juridică precum și din punct de vedere al efectelor produse, astfel: dreptul de retenție reprezintă o garanție de plată pe când compensația constituie un mijloc de stingere a obligațiilor reciproce, apoi în ceea ce privește obiectul; compensația operează în cazul existenței a două creanțe reciproce care au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibili de aceeași specie și care sunt deopotrivă lichide și exigibile (art. 1145 C.civ.), iar dreptul de retenție implică două datorii reciproce, care nu sunt fungibile între ele.
Potrivit lui G. Plastara, dreptul de retenție și compensația au aceeași origine, structură similară și protejează același interes. Datorită faptului că „dreptul nostru civil nu admite compensația între două datorii care nu sunt lichide”, dreptul de retenție nu poate duce la stingerea obligațiilor reciproce cum este cazul compensației, dar nici nu trebuie să fie înlăturată aplicarea sa ca modalitate de constrângere a debitorului să plătească.
Autorul apreciază că folosirea termenului „compensație” în locul termenului „drept de retenție” la art. 1147 C.civ. ar constitui o greșeală a legiuitorilor, „în cazul unei cereri pentru restituțiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la proprietar sau a unei cereri pentru restituțiunea unui depozit neregulat”, cazuri în care compensația nu poate opera. Înlocuind termenele și interpretând textul art. 1147 per a contrario, autorul concluzionează că dreptul de retenție poate fi invocat în celelalte cazuri.
H. Capitant a arătat că redactorii Codului civil francez au conceput dreptul de retenție ca o variantă a compensației prin folosirea cuvântului compensație alături de cuvintele „să rețină lucrul” în art. 1885 și art. 1293-2 C.civ.fr. care prevăd că împrumutatul nu poate opune împrumutătorului nici compensația și nici dreptul de retenție pentru a obține de la împrumutător executarea obligației pe care o avea fată de împrumutat. Astfel sunt reglementate cazurile în care nu poate opera compensația și nici dreptul de retenție. Rezultă că dreptul de retenție poate fi exercitat în orice situație, cât timp dispozițiile art. 1293-2 C.civ.fr. nu se aplică.
Un alt autor L. Josserand consideră că dreptul de retenție este o compensație incompletă sau temporară, care determină o amânare a executării obligației și că alăturarea celor două se explică prin originea comună, anume: exceptio doli.
O deosebire este făcută și de M. Cantacuzino: „compensarea constituie un efect al reciprocității de obligații mult mai energic decât retenția, pentru că pe de o parte ea produce o stingere, una prin alta, a obligațiilor reciproce, și pentru că pe de altă parte în compensare lipsește elementul de „debitum cum re junctum” care e esențial în materie de retențiune”.
Secțiunea 6. Retenția și excepția de neexecutare a contractului
Chiar dacă dreptul de retenție reprezintă un mijloc de apărare ca și excepția de neexecutare a contractului, cele două instituții nu trebuie confundate.
Excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) constă în posibilitatea pe care o are fiecare parte contractantă de a refuza executarea obligației sale atâta timp cât cealaltă parte nu a executat propria sa obligație. Este un mijloc de apărare la îndemâna uneia dintre părțile unui contract sinalagmatic. Prin invocarea acestei excepții se obține o suspendare a executării propriilor obligații până în momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile corelative.
Codul civil nu consacră expres excepția de neexecutare a contractului, existența ei fiind dedusă, ca și în cazul dreptului de retenție, din unele aplicații.
Din punct de vedere al efectelor sale procesuale, dreptul de retenție este în același timp o excepție, un mijloc de apărare pe care o invocă retentorul. Deși se apropie de excepția de neexecutare a contractului deoarece sancționează interdependența obligațiilor, asigurând un echilibru între părți, ele nu se confundă.
Condiția esențială pentru a putea fi invocat dreptul de retenție este debitum cum re junctum, adică datoria pe care retentorul o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune.
Excepția pentru neexecutarea contractului, ca efect specific contractelor sinalagmatice, poate fi invocată numai în cazul acestor contracte, având caracter relativ, pe când dreptul de retenție are caracter absolut, putând fi invocat atât în raporturile obligaționale contractuale cât și în cele extracontractuale atunci când există conexiune între lucru și datorie și fiind opozabil tuturor. Rezultă că excepția de neexecutare a contractului presupune existența unui contract între creditor și debitor, sfera sa de acțiune fiind limitată de raportul juridic obligațional născut din acest contract sinalagmatic, pe când retenția are alt izvor și poate lua naștere și în afara relațiilor contractuale dintre părți, sfera sa de acțiune fiind circumscrisă de legătura de conexiune dintre datorie și lucrul în cauză.
Alte deosebiri între cele două instituții sunt: excepția presupune, ca și în cazul rezoluțiunii contractului din a cărui reglementare a fost dedusă, o anumită gravitate a faptului generator de neexecutare culpabilă a obligației uneia dintre părți, pe când retentorul poate refuza restituirea lucrului indiferent de câtimea datoriei neachitate de către proprietarul bunului, debitor al cheltuielilor întreprinse de către retentor; dreptul de retenție poate fi exercitat numai în măsura în care creditorul deține lucrul debitorului, pe când excepția de neexecutare poate fi invocată și în cazul obligațiilor de a face sau a nu face; dreptul de retenție are caracter indivizibil care determină pe debitor să-și achite în totalitate datoria, în timp ce excepția de neexecutare a contractului poate fi înlăturată prin executarea parțială de către cealaltă parte a obligației ce-i incumbă. Apoi, exceptio non adimpleti contractus se aplică doar în cazul contractelor sinalagmatice care dau naștere la obligații interdependente și reciproce pe când dreptul de retenție are o aplicare mai largă. Se poate spune că domeniul dreptului de retenție începe acolo unde se oprește exceptio non adimpleti contractus.
În practica judiciară se admite invocarea excepției în cazul așa numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Ca exemplu avem contractul de depozit; atunci când deponentul nu achită cheltuielile făcute de depozitar cu conservarea lucrului depozitat, depozitarul are un drept de retenție asupra lucrului respectiv. În această situație dreptul de retenție este o formă de aplicare a excepției de neexecutare a contractului.
În vederea delimitării celor două noțiuni, R. Cassim susține că dreptul de retenție trebuie restrâns la ipoteza conexității materiale, a cheltuielilor făcute cu sau pentru un lucru, numind aceste cazuri drepturi reale de retenție, pe când toate excepțiile opuse de debitor creditorului care l-a acționat, născute din același contract ori din contracte diferite ori dintr-un raport de conexiune cu datoria care urmează a fi plătită le include în categoria exceptio non adimpleti contractus.
Capitolul 3. Natura juridică a dreptului de retenție
Determinarea naturii juridice a dreptului de retenție prezintă utilitatea practică și teoretică, deoarece în funcție de calificarea dată se produc și efectele juridice specifice.
Natura juridică a dreptului de retenție este controversată în literatura de specialitate.
Potrivit unor opinii, dreptul de retenție este o simplă excepție, mijloc de apărare și garanție, deoarece retentorul nu beneficiază de atribute specifice drepturilor reale, cum sunt: atributul de urmărire și atributul de preferință. Astfel că, stăpânirea lucrului de către retentor apare ca precară și conservatorie. Având în vedere că retentorul poate refuza restituirea lucrului până ce creanța sa nu va fi satisfăcută, dreptul de retenție apare ca o garanție eficientă a executării obligației de către debitorul titular al bunului.
Dreptul de retenție nu poate fi inclus în categoria drepturilor de creanță datorită prerogativei retentorului de a păstra bunul și de a refuza restituirea lui până la plata datoriei de către debitorul proprietar al lucrului precum și datorită opozabilității sale față de terți.
Diferiți autori s-au exprimat asupra naturii juridice a dreptului de retenție după cum urmează: Gouillouard consideră retenția ca un drept real, pentru faptul că este atât de categoric opozabil terților” chiar dacă creditorul retentor nu are dreptul de urmărire, Laurent susține că este un drept personal deoarece se aseamănă substanțial cu acesta și nu conferă nici un drept de preferință sau urmărire. M. Cantacuzino susținea că este un drept real deși nu prezintă caracterele acestuia, iar D. Alexandrescu constata următoarele: „nefiind nici drept real, nici personal, este un drept sui generis, de natură specială, pentru că are caractere proprii, care îl deosebesc de toate celelalte drepturi”.
Rezultă că unii autori susțin că dreptul de retenție este un drept real, iar alții îl descriu ca un drept real imperfect.
În sprijinul primei categorii de autori care susțin că dreptul de retenție este un drept real, argumentul principal îl constituie opozabilitatea erga omnes a dreptului de retenție – caracter al oricărui drept real. Fiind un drept real este opozabil nu numai debitorilor, ci și fată de terții străini de raportul juridic. El poate fi opus tuturor creditorilor debitorului, indiferent că sunt chirografari, ipotecari sau privilegiați, însă nu poate fi opus creditorilor privilegiați și ipotecari, al căror titlu este anterior luării în posesie a lucrului de către creditorul retentor, deoarece drepturile anterioare sunt opozabile acestuia.
De asemenea, poate fi opus atât proprietarului inițial, cât și proprietarului subdobânditor.
S-a arătat că urmărirea și preferința nu constituie condiții esențiale ale unui drept real, căci în lipsa lor dreptul real își continuă existența, iar faptul că dreptul de retenție își păstrează opozabilitatea erga omnes nu-l transformă într-un drept personal.
Marea majoritate a autorilor fac parte din cea de-a doua categorie, aceia care apreciază că dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect.
În doctrina actuală s-a statuat că „puterea titularului de a stăpâni bunul; și de a fi autorizat să refuze restituirea, în lipsa plătii ce i se cuvine, pare să poată fi calificată ca un drept real incomplet, mai precis ca o garanție reală imperfectă sau altfel spus ca o garanție indirectă”.
Dreptul de retenție nu conferă creditorului nici dreptul de preferință și nici dreptul de urmărire.
Ca drept real imperfect, retentorul nu beneficiază de posibilitatea recunoscută de lege titularului unui drept real de a urmări bunul în mâna oricărui s-ar afla. Din momentul pierderii detenției bunului, retentorul nu mai poate invoca dreptul de retenție. Acest efect se produce numai în momentul deposedării voluntare a retentorului. Dacă este deposedat, fără acordul său, – prin furt sau pierdere – el îl va putea revendica având la îndemână un mijloc juridic de apărare la care poate apela în condițiile Codului civil.
Retentorul nu se bucură de dreptul de preferință asupra prețului lucrului, însă are posibilitatea de a fi plătit înaintea celorlalți creditori ai debitorului în caz de vânzare sau urmărire a acestui lucru. În această situație, ceilalți creditori ai debitorului pot obține restituirea bunului deținut numai după ce plătesc retentorului ceea ce i se datorează. Având posibilitatea de a fi plătit înaintea celorlalți creditori se poate spune că dreptul de retenție produce efecte asemănătoare privilegiilor, particularitate ce i-a făcut pe unii autori să denumească dreptul de retenție un cvasiprivilegiu.
Cât timp creanța sa nu este satisfăcută, retentorul nu se va desesiza de lucru, astfel că intrarea în posesie asupra lucrului este condiționată de plată către retentor. Practic, se poate spune că această situație echivalează cui un drept de preferință.
Dreptul de retenție conferă posibilitatea retentorului de a reține bunul ca un detentor precar și nu ca un posesor. Drept consecință, acesta nu poate reține fructele bunului și nici nu poate invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra acelui bun prin uzucapiune, dar poate exercita acțiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.
Dreptul de retenție poartă asupra întregului bun până la achitarea integrală a datoriei, fiind deci indivizibil.
Natura sa juridică de drept real imperfect se concretizează și prin diferențele pe care le prezintă față de dreptul de gaj, drept în virtutea căruia creditorul gajist poate vinde bunul prin executare silită urmând a se îndestula din prețul obținut, cu prioritate, înaintea celorlalți creditori chirografari ai aceluiași debitor.
În ipoteza gajului cu deposedare, dreptul de retenție constă în facultatea oferită creditorului de a reține lucrul gajat și de a refuza restituirea lui debitorului până la achitarea întregii datorii. La moartea debitorului, dacă acesta lasă mai mulți moștenitori, datoria inițială se divide fiecare moștenitor fiind obligat doar la partea ce-i incumbă, însă dreptul de retenție se menține până la achitarea integrală a datoriei.
Dacă între părți intervine o nouă datorie a debitorului către același creditor, după încheierea contractului de gaj, creditorul poate exercita dreptul său de retenție până la plata ambelor datorii cu toate că lucrul amanetat nu a fost afectat garanției executării celei de-a doua obligații.
Ca o concluzie, dreptul de retenție se înfățișează ca un drept real de garanție imperfect, ca o garanție pasivă, ca urmare a caracterelor sale comune cu drepturile reale precum și ca urmare a diferențelor față de acestea. El apare ca o adevărată garanție pentru executarea unei obligații. Această garanție se manifestă prin refuzul pe care creditorul retentor este în drept să-l opună debitorului până la plata cheltuielilor datorate, constituind în același timp și un mijloc de constrângere a acestuia.
Nu trebuie omis faptul că retenția este bazată pe o împrejurare de fapt și pe un raport juridic obligațional, adică debitum cum re junctum.
Trebuie precizat că este instituită obligativitatea publicității dreptului de retenție, publicitate ce se efectuează prin înscrierea dreptului la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Astfel, Titlul VI din Legea 99/1999 reglementează garanția reală, iar la art. 8 se prevede:
„Acest titlu nu se va aplica: a) …..
b) privilegiilor, dreptului de retenție, cu excepția gradului lor de prioritate față de o garanție reală potrivit dispozițiilor prevăzute la cap. III și IV”.
Capitolul 4. Caracterele juridice ale
dreptului de retenție
Dreptul de retenție se exercită asupra unui bun aparținând altuia, ceea ce înseamnă că dobândirea și exercițiul dreptului de retenție este justificată de calitatea de creditor și nu de proprietar. Numai raportul juridic dintre proprietarul bunului creditorul retentor dă naștere retenției. Rezultă că dreptul de retenție se va stinge atunci când titularul său va deveni proprietarul bunului, deoarece este un „jus in re aliena”. „Ideea de proprietate și ideea de retenție sunt noțiuni antinomice”.
Întotdeauna dreptul de retenție depinde de un raport juridic principal, având deci un caracter accesoriu. El nu are o existență autonomă. Nu va putea lua naștere decât odată cu raportul juridic principal sau ulterior, dar ca o consecință a acestuia și se transmite în mod autonom, ca efect al caracterului său accesoriu, în același timp cu obligația principală.
Prin exercițiul acestui drept, retentorul are la îndemână o măsură de asigurare a executării obligației principale, o garanție de plată. Totodată funcționează și ca o cauză de preferință specială care se exercită asupra unui bun individual determinat. Prin imposibilitatea de folosință a bunului și absența dreptului de a-l valorifica silit, se deosebește de ipotecă și privilegii.
Se poate spune că dreptul de retenție constituie o cauză de preferință specială, care se exercită asupra unui bun determinat, cu scopul de a asigura executarea creanței titularului său.
În literatura de specialitate străină se susține că „dreptul de retenție are o dublă funcțiune, pe o parte garanție de plată și de altă parte, mijloc de apărare, sub forma unei excepții a creditorului detentor. Creditorul poate, deci, să o opună numai debitorului proprietar al lucrului, dar și avânzilor cauza, adică succesorilor pentru cauză de moarte, creditorilor chirografari și privilegiați. Această excepție fondată pe dreptul de retenție are opozabilitate absolută”.
„Ei nu au drepturile debitorului însuși, în virtutea adagiului latin nemo plus iuris transfere protest quam ipse habet astfel că ei trebuie să se încline în fața excepției de retenție fondată pe acest drept.”
În ceea ce-i privește pe creditorii ipotecari și privilegiați anteriori intrării lucrului în detenția retentorului, dreptul de retenție nu le mai poate fi opus, deoarece drepturile anterioare sunt opozabile acestuia.
Din noțiunea dreptului de retenție și având în vedere cele arătate, caracterele juridice evidențiate în literatura de specialitate sunt:
izvorul juridic al dreptului de retenție
Potrivit doctrinei originea acestui drept are nu numai o natură legală, ci și una convențională, deoarece dreptul de retenție nu este o adevărată garanție și nimic nu se opune, în fapt, ca voința părților să înlocuiască absența unei conexiuni. Debitorului nu-i este interzis să acorde creditorului un mijloc de constrângere.
Opinia majoritară tinde către originea ex lege a dreptului de retenție, fie că este prevăzut explicit, fie că e dedus prin interpretare.
dreptul de retenție este un drept real imperfect
După cum am arătat anterior, natura juridică a dreptului de retenție este controversată, deoarece au existat păreri diferite. Dreptul de retenție nu conferă titularului atributele de urmărire și preferință. Singurul drept al retentorului este acela de a refuza restituirea bunului până la plata cheltuielilor efectuate cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea acelui bun. În felul acesta el este plătit înaintea celorlalți creditori ai aceluiași debitor, producând efecte identice cu privilegiile.
opozabilitatea dreptului de retenție
Dreptul de retenție are opozabilitate erga omnes, el poate fi opus: debitorului – proprietarul lucrului, persoanelor care au calitatea de avânzi – cauză cu titlu universal ai acestuia (creditorii chirografari), creditorilor ipotecari și privilegiați, însă ulterior intrării lucrului în detenția retentorului, și subdobânditorilor ulteriori ai lucrului.
dreptul de retenție este indivizibil
Creditorul poate reține bunul, în totalitate, până la plata integrală a creanței sale, chiar dacă au fost efectuate plăți parțiale de către debitor. Și în cazul în care, fiind mai mulți debitori, unii și-au achitat partea din datorie, creditorul poate refuza restituirea în totalitate a bunului.
dreptul de retenție conferă titularului o simplă detenție precară
Posesia care nu se exercită sub nume de proprietar este o posesie precară, o simplă detenție. Precaritatea este absența posesiei, mai mult decât un viciu al posesiei.
Potrivit art. 1853 C.civ.: „actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatar, depozitari, uzufructori, etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”.
Precaritatea este deținerea unui lucru cu animus detinendi, fără animus domini, deoarece se posedă pentru altul.
Caracteristic pentru precaritate este faptul că exercitarea puterii asupra lucrului se face pentru proprietar sau cu permisiunea proprietarului, ci nu pentru sine. Exercitarea puterii asupra lucrului se face în baza unui titlu care conferă îndreptățirea de a avea corpus.
Creditorul stăpânește bunul în fapt (detenție materială) având numai corpus. El are obligația să restituie bunul o dată cu achitarea integrală a datoriei. Cât timp bunul se află în detenția sa, retentorul are obligația să-l conserve ca un bun proprietar. El va răspunde pentru pieirea sau distrugerea lucrului, produse din culpa sa.
Fructele percepute de retentor trebuie imputate asupra creanței. Retentorul nu are facultatea de a se folosi de bun sau de a-i percepe fructele, de asemenea nu poate invoca deținerea sa pentru a dobândi proprietatea lucrului prin uzucapiune.
În literatura de specialitate au existat controverse cu privire la data la care proprietarul poate revendica fructele bunului. Părerile au fost că fructele pot fi revendicate și anterior plății datoriei, respectiv că retentorul poate reține fructele până la momentul plății datoriei de către proprietarul bunului.
Practica judiciară a recunoscut dreptul proprietarului de a revendica fructele culese de retentor și anterior plății datoriei, pe motiv că acesta nu le-ar putea păstra decât în cazul în care există o stipulație în acest sens.
Deci, fructele bunului se cuvin proprietarului, după deducerea valorii lucrărilor prestate pentru obținerea lor.
Bunul reținut de detentor, fiind proprietatea creditorului restituiri, riscul pieirii lui este suportat de acesta.
dreptul de retenție are un caracter accesoriu
Dreptul de retenție ia naștere o dată cu raportul juridic principal, sau chiar după, ca o consecință a acestui raport. El nu poate exista separat, iar efectele sale vor fi strâns legate de soarta raportului juridic principal.
Unii autori sugerează că dreptul de retenție ar avea și un caracter facultativ, creditorul având facultatea, cu ocazia nașterii creanței principale, să-l accepte sau să-l refuze. Dacă odată cu nașterea raportului juridic pro, creditorul refuză dreptul de retenție, el pierde posibilitatea, ca mai târziu, să ceară constituirea lui și să beneficieze de prerogativele sale.
Această teorie nu poate fi acceptată deoarece ar trebui să i se atribuie dreptului de retenție un caracter convențional, iar acesta are o natură legală, fiind admisă originea sa „ex lege”.
dreptul de retenție se prezintă ca o garanție pasivă
Din momentul pierderii detenției bunului, retentorul nu mai poate invoca dreptul de retenție.
Efectul static, iar nu dinamic, nu conferă creditorului un drept de urmărire sau de preferință, ci numai dreptul de a refuza restituirea bunului la plata datoriei.
Retentorul nu are posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi plătit din prețul obținut, posibilitate pe care creditorul gajist o are. Această posibilitate în dreptul transporturilor este acordată cărăușului prin privilegiul asupra mărfurilor transportate, ca o garanție reală propriu-zisă.
Dreptul de retenție nu întrerupe cursul prescripției deoarece recunoașterea lui este efectul unei hotărâri judecătorești și nu o recunoaștere din partea celui în favoarea căruia curge prescripția.
Sistematizând, caracterele juridice ale dreptului de retenție sunt următoarele:
izvorul juridic al dreptului de retenție. Este admisă originea ex lege a acestuia, cât și cea convențională;
dreptul de retenție este un drept real imperfect, care dă naștere la dreptul de urmărire și preferință, cu anumite distincții și limite, în raport cu drepturile conferite de privilegii;
dreptul de retenție are opozabilitate erga omnes, atât față de debitorul proprietar al lucrului, cât și fată de creditorii săi chirografari, de cei privilegiați sau ipotecari, ulterior deținerii bunului de către creditorul retentor;
dreptul de retenție este indivizibil prin natura sa, fiind un mijloc de constrângere a debitorului, ceea ce exclude o proporție între creanța garantată și bunul reținut. Fiecare parte a datoriei este garantată cu lucrul deținut și fiecare parte a lucrului răspunde pentru totalitatea datoriei;
dreptul de retenție conferă titularului numai o detenție materială și nu posesia bunului, fructele fiind imputate asupra creanței.
Dreptul de retenție are un caracter accesoriu, existența sa fiind legată de raportul principal de obligații, având aceeași soartă cu privire la nașterea și stingerea sa;
Dreptul de retenție are un efect static, fiind o garanție pur pasivă care funcționează cât timp bunul se află în detenția retentorului și nu îi oferă acestuia dreptul de folosință sau de urmărire silită.
Capitolul 5. Condițiile de exercitare a
dreptului de retenție
Atunci când dreptul de retenție este prevăzut expres de lege în favoarea creditorului care este în același timp debitor al obligației de restituire, el operează ex lege. De aceea, ori de câte ori instanța de judecată este sesizată în acest caz, sau atunci când în fața ei se invocă excepția dreptului de retenție, are obligația să-l recunoască.
Practica judiciară, însă, a acordat dreptul de retenție, în anumite situații, unor creditori și în afara cazurilor expres prevăzute de lege. În aceste cazuri aprecierea instanței s-a format pe existența unei conexiuni materiale între lucrul respectiv și datorie. Această datorie garantată trebuie să fie născută în legătură cu lucrul reținut.
Noțiunea de conexitate a datoriei cu lucrul a fost interpretată în sens larg de către doctrină. Se consideră conexiune atunci când creanța s-a născut în legătură directă cu lucrul, dar și atunci când deținerea lucrului și creanța corelativă se datorează aceluiași raport juridic, de regulă, un contract sinalagmatic.
Doctrina face vorbire și despre o conexitate intelectuală de unde poate lua naștere dreptul de retenție. S-a susținut că extinderea dreptului de retenție peste cazurile prevăzute de Codul civil, care sunt cazuri de conexitate materiale, nu este admisă. Totuși „reținerea lucrului va fi, desigur, posibilă numai în cazul conexității intelectuale, dar ea nu va opera în baza dreptului de retenție, ci a excepției non adimpleti contractus”.
Potrivit unei opinii recente, dreptul de retenție „este o prerogativă pe care creditorul o dobândește nu prin acordul părților, ci prin voința legiuitorului, explicită sau deductibilă prin interpretare din reglementări corespunzătoare. Deoarece dreptul de retenție ia naștere ex lege, el există independent de consimțământul părților, voința lor – confirmativă sau potrivnică – fiind lipsită de interes.
Dreptul de retenție se analizează ca o măsură conservatoare, în virtutea căruia titularul săi își asigură încasarea sumei ce i se cuvine de la debitorul în cauă prin simpla posibilitate, materializată în opunerea de a se desesiza de lucrul pe care îl deține”.
Una dintre condițiile de exercitare a dreptului de retenție constă în existența unei creanțe contra proprietarului lucrului. Acesta trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, îndeplinind o funcție prealabilă plății, aceea de a constrânge pe debitor la plata sumei datorate.
Altă condiție pentru exercitarea dreptului de retenție are în vedere detenția materială exercitată de retentor care trebuie să fie licită și nu viciată prin fraudă, iar obiectul să-l constituie un bun corporal inclusiv titlurile la purtător, alienabil și sesizabil.
Pentru a exercita dreptul de retenție trebuie să existe o legătură între creanță și lucrul reținut, adică o conexiune materială (obiectivă) sau subiectivă (juridică). Conexiunea materială – debitum cum re junctum – se realizează, de regulă, independent de existența unor raporturi juridice anterioare între creditorul retentor și debitorul proprietar, având, deci, o natură extra contractuală. Aceasta definește dreptul de retenție întemeiat pe existența unei creanțe generate de însuși lucrul a cărui restituire se cere.
Conexiunea subiectivă (juridică) definește dreptul de retenție generat de îndeplinirea obligației contractuale asumate de creditorul retentor față de debitorul său, rămas în restanță cu plata corelativă și nu cel izvorât dintr-o creanță generată de lucrul însuși, ca în cazul conexiunii materiale. În acest caz dreptul de retenție poate fi exercitat numai dacă deținerea lucrului și creanța titularului provin din același raport juridic, care poate fi contract perfect sau imperfect ori cvasi-contract (exemplu: gestiunea de afaceri).
După cum am arătat anterior, practica judiciară recunoaște dreptul de retenție și în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Pentru acordarea dreptului de retenție în aceste ipoteze, instanțele de judecată trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
creanța creditorului retentor să fie certă, lichidă și exigibilă.
Practic, dreptul de creanță este vag configurat.
Când se cere restituirea bunului printr-o acțiune în realizarea dreptului sau chiar prin executarea silită, debitorul pârât poate invoca excepția, fie pe calea cererii reconvenționale, fie pe calea contestației la executare, dacă n-a fost parte în procesul în care s-a pronunțat titlu executoriu, sau când dreptul retentorului s-a născut ulterior titlului supus executării silite.
În acest moment, posibilitatea debitorului este doar aceea de a refuza predarea bunului invocând efectuarea cheltuielilor pe care le solicită de la reclamantul titular al dreptului. Creanța sa va deveni certă, lichidă și exigibilă abia când se va pronunța o hotărâre executorie pe baza probelor ce vor fi administrate în contradictoriu cu reclamantul. Până la această dată, pârâtul debitor nu va fi evacuat, dreptul său de retenție, privit ca excepție, producând efecte din chiar momentul invocării, cu condiția ca existența lui să o aparență suficient conturată. Interesul său la acțiune se naște chiar în momentul când i se notifică predarea bunului, dreptul de creanță configurându-se ulterior.
dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul actual și exclusiv al bunului;
între creanța creditorului retentor și lucru trebuie să existe o conexiune materială sau juridică. Adică, datoria să aibă legătură cu lucrul, deci să fi debitum cu re junctum. Însă legătura există nu numai în acest caz, ci și când deținerea lucrului de către retentor și creanța izvorăsc din același raport juridic, noțiunea de conexiune a datoriei cu lucrul fiind interpretată foarte larg. Exemplu: reținerea de către mandatar a lucrurilor primite pentru mandant, până i se restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului.
lucrul ce face obiectul acestui drept să fie un bun corporal, mobil sau imobil;
bunul în cauză să se afle în detenția retentorului.
Când aceste condiții sunt întrunite, instanța trebuie să acorde dreptul de retenție.
Practica a statuat că: „Dreptul de retenție nu este o simplă favoare pe care instanțele să o acorde, de la caz la caz prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au născut în legătură cu bunurile supuse restituirii. La cererea părții interesate, instanțele constată acest drept și îl recunosc, în fapt, ca o garanție a realizării plin plată a acelor creanțe”.
Capitolul 6. Efectele dreptului de retenție
Efectul principal și în același timp specific dreptului de retenție este facultatea pe care o dobândește creditorul aflat în posesia bunului de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deținerea materială a bunului se întinde, în timp, până la achitarea integrală a datoriei. Dreptul de retenție nu poate fi afectat de eventualele modificări care ar putea interveni în ceea ce privește creanța.
Achitarea parțială a datoriei nu obligă pe retentor la restituirea bunului. De asemenea, chiar o plată, totală, când sunt două sau mai multe creanțe succesive, nu duce la încetarea dreptului de retenție datorită indivizibilității sale.
Așadar, dreptul de retenție apare ca o adevărată garanție pentru executarea unei obligații, deoarece creditorul retentor are dreptul să refuze restituirea lucrului aflat în detenția sa. El se prezintă ca o garanție pur pasivă, în sensul că nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane. În momentul în care retentorul pierde detenția, prin restituirea de bunăvoie a lucrului, dreptul de retenție încetează.
Dreptul de retenție nu conferă creditorului retentor nici dreptul de preferință, nici facultatea de a folosi bunul și nici posibilitatea de a-l scoate la vânzare. Dacă se folosește de bunul respectiv (locuiește efectiv în imobil), va trebui să achite debitorului proprietar echivalentul folosinței.
„Dreptul de retenție nu este dinamic; creditorul retentor nu poate ataca; el nu are propriu-zis o acțiune, ca de exemplu creditorul ipotecar. Rolul său este de a păstra lucrul, refuzând restituirea lui până la plata integrală. Dar, odată ce lucrul a ieșit din posesiunea sa, garanția ce o avea este spulberată”.
Retentorul are obligația de a conserva bunul și nu se bucură de prerogativele dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția. Fiind un simplu detentor precar, nu are dreptul la fructe și nu poate invoca uzucapiunea pentru dobândirea proprietății bunului. Exercitarea dreptului de retenție acționează numai în limita licitului, existența sa nefiind recunoscută când deținerea lucrului are la bază încălcarea unei dispoziții imperative sau prohibitive a legii care a declarat scoase din circuitul civil anumite bunuri.
Apoi, cu toate că, retentorul nu are un privilegiu legal, el va fi plătit înaintea celorlalți creditori în cazul vânzării lucrului. Astfel, dreptul de retenție le este opozabil ca și debitorului, iar pentru a obține lucrul vândut, rămas în posesiunea retentorului, va trebui să-i fie achitată întreaga creanță înainte.
Dreptul de retenție, sub aspect procesual, poate fi invocat pe cale de excepție, în litigiile privind restituirea lucrului, după cum nu este exclus ca acest drept să fie invocat și pe calea unei contestații la executarea unei hotărâri privind restituirea, ori de câte ori dreptul de retenție s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre părți problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod de sine stătător, pentru ca detentorul să fie în situația de a-și face apărările.
„Ne gândim, în această ultimă ipoteză, la hotărârea ce pune capăt unui proces de partaj, când, potrivit unei practici devenite constantă a Tribunalului Suprem, se consideră că hotărârea pronunțată privind partajarea bunurilor este executorie prin ea însăși, cât privește restituirea lucrurilor de către cel ce le deține ori, după caz, evacuarea lui, fără a mai fi necesară o acțiune specială în restituire sau evacuare. În măsura în care problema restituirii ori evacuării nu a fost discutată în mod expres în procesul de partaj, ceea ce face ca detentorul să nu poată să invoce dreptul său de retenție, obligând astfel pe reclamant să-și execute, și el, obligația ce-i revine de a-i p exemplu sulta pe care eventual o datorează ori cheltuielile făcute cu lucrul, dacă aceste cheltuieli întrunesc condițiile unui debitum cum re junctum. Desigur, că pentru evitarea unor procese prelungite este indicat ca judecătorul, în virtutea rolului său activ, să pună în discuția părților în mod expres, în însuși procesul de partaj, toate aspectele, inclusiv problema evacuării celui ce deține lucrul, ce a fost atribuit altui copărtaș, ori a restituirii lucrului, pentru ca în deplină cunoștință de cauză, detentorul să fie pus în situația de a-și face toate apărările la care are dreptul”.
Pentru ca instanțele să-l poată acorda sau recunoaște, dreptul de retenție trebuie să facă obiectul unei cereri exprese. El va fi recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au născut în legătură cu lucrul supus restituirii. Chiar dacă dreptul de retenție s-ar întemeia pe echitate, instanțele nu îl pot crea, ci doar fac aplicarea sa celor îndreptățiți.
Dreptul de retenție nu poate fi acordat în cazul în care actul juridic este lovit de nulitate absolută și nici atunci când intrarea în deținerea materială a bunului s-a făcut printr-un act abuziv ori ca urmare a săvârșirii acestuia.
În schimb se poate acorda în cazul rezoluțiunii contractelor ce au ca obiect bunuri care nasc obligația de restituire ori în cazul rezilierii sau anulării unor astfel de acte, cu consecința obligației de restituire. Desființând aceste acte, instanțele au decis repunerea părților în situația anterioară, acordând la cerere și dreptul de retenție deținătorului lucrului.
Potrivit unei opinii, a acorda dreptul de retenție în cazul în care actul este lovit de nulitate absolută înseamnă a recunoaște că un contract lovit de nulitate poate produce afecte juridice, considerente de ordin social-economic impunând ca nulitatea să producă cele mai energice efecte, făcând să dispară orice urmă a actului contrar legii.
Hotărârea judecătorească prin care se instituie dreptul de retenție conține drepturi și obligații reciproce pentru ambele părți – creditorul retentor și debitorul proprietar. Creditorul retentor are obligația de restituire, de predare a lucrului debitorului proprietar după achitarea datoriei, iar proprietarul lucrului are obligația de a-l despăgubi pe retentor integral pentru creanța sa în legătură cu acel lucru.
Obligația de restituire operează fără nici un obstacol în momentul în care creanța a fost achitată integral, moment în care dreptul de retenție încetează.
Drepturile și obligațiile părților cuprinse în hotărârea judecătorească, independent de natura lor, sunt supuse dispozițiilor privind prescripția executării.
Conform Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție al executării este de 3 ani și începe să curgă de la data când hotărârea definitivă este susceptibilă de executare, chiar și pentru titlurile executorii relative la drepturile reale. Prin urmare, trebuie determinat momentul când începe să curgă acest termen, atunci când prin hotărârea judecătorească deținătorul a fost obligat să restituie lucrul, recunoscându-i-se, totodată, un drept de retenție asupra acestuia. Practica a decis că termenul de 3 ani nu începe să curgă de la data hotărârii definitive, ci din momentul în care creditorul retentor a primit suma datorată, deoarece până la această dată el este titularul dreptului de retenție.
Instanța supremă, însă, a considerat că „recunoașterea dreptului de retenție nu constituie un temei de suspendare a cursului prescripției executării titlului, relevând că dreptul de retenție nu constituie un temei sau o condiție pentru debitor, ci un mijloc de apărare, în baza căruia titularul acestui drept poate refuza predarea bunului până la achitarea integrală a datoriei legate de acel bun. Obligațiile părților, fiind distincte și personale, cu beneficiile și consecințele ce decurg din executare sau neexutare”.
În consecință, termenul începe să curgă pentru ambele părți de la data rămânerii definitive a hotărârii. Astfel că, retentorului îi revine obligația de a întreprinde acte de executare a titlului sub sancțiunea pierderii dreptului de retenție în cazul când executarea titlului este prescrisă.
Recunoașterea dreptului de retenție pe calea contestației la executare, suspendă executarea începută în baza hotărârii de partaj până la achitarea integrală a sultei iar, potrivit art. 16 al. 1 lit. c din Decretul 167/1958, prescripția executării în privința predării lucrului se întrerupe, totodată, și prescripția executării sultei (lit. c printr-un act începător de executare).
Creditorii sultei și retentorul nu trebuie să aibă o poziție pasivă, până în momentul în care creditorul lucrului va achita sulta, ci va trebui să solicite și el executarea în termenul de 3 ani, deoarece efectele dreptului de retenție își găsesc utilitatea numai înăuntrul termenului de prescripție a executării creanței. Această opinie, că dreptul de retenție nu întrerupe prescripția extinctivă a executării dreptului de creanță al retentorului este împărtășită și de Henri Mazeaud în lucrarea „Leçons de droit civil”.
Dreptul de retenție mai produce și următoarele efecte:
poate fi opus atât titularului inițial al lucrului, cât și subdobânditorului ulterior al acestuia;
Practica jurisprudențială și doctrina au emis opinia potrivit căreia dreptul de retenție poate fi opus adevăratului proprietar, deși creanța retentorului obligat la restituire s-a născut în urma transmisiunii bunului, făcută de un neproprietar. În acest caz, el rezultă din obligația propter rem, pe care o are detentorul lucrului față de proprietarul acestuia.
dreptul de retenție nu poate fi opus creditorilor ipotecari și privilegiați anteriori intrării lucrului în detenția retentorului;
dreptul de retenție se înfățișează ca un important mijloc de constrângere pentru executarea obligației de către debitor;
dreptul de retenție încetează după pierderea detenției prin predarea lucrului de bună-voie.
Practic, efectul dreptului de retenție constă în constrângerea debitorului. Acesta fiind lipsit de folosința lucrului își va achita cât mai repede cu putință datoria pentru a-și putea prelua bunul.
Capitolul 7. Stingerea dreptului de retenție
Principalul mod de stingere a dreptului de retenție îl constituie plata creanțelor de către debitor. Odată făcută plata, dreptul de retenție încetează, iar creditorul retentor are obligația de a preda bunul reținut.
Am mai spus că dreptul de retenție ni se prezintă ca o garanție pur pasivă, în sensul că nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane. Neavând prerogativa urmăririi, simplul fapt al remiterii voluntare a bunului către debitor echivalează cu stingerea lui. Dacă retentorul este deposedat de bun fără acordul său, el va avea la îndemână mijlocul juridic de apărare prin acțiunea posesorie în reintegrare pentru imobile, fiindcă simpla detenție precară este suficientă pentru exercitarea acestei acțiuni.
Ca o consecință a caracterului său accesoriu, dreptul de retenție se stinge o dată cu raportul principal de creanță pe care îl garantează. Ca mod de stingere corespunzător dreptului comun, dreptul de retenție se stinge dacă creditorul retentor devine proprietarul bunului sau succesor cu titlu universal al debitorului. De asemenea, în cazul în care creanța principala se stinge prin plată, dare în plată, remitere de datorie, confuziune imposibilitate fortuită de executare, compensație, dreptul de retenție încetează la rândul său să mai existe. Și transformarea obligației prin novație – în toate formele acestuia, are ca efect stingerea dreptului de retenție.
În cazul pierderii lucrului prin caz fortuit sau chiar din cauza viciilor ascunse, dreptul de retenție se stinge pe cale principală, indiferent de condiția creanței. Un alt caz de stingere a dreptului de retenție îl poate constitui executarea silită când creditorul retentorul este obligat de către instanța de judecată să predea bunul debitorului proprietar. Același efect îl au și decăderea creditorului retentor din beneficiul dreptului, ca urmare a faptului că s-a folosit de bun precum și renunțarea tacită a acestuia.
Capitolul 8. Aplicații ale dreptului de retenție
După cum am arătat anterior, Codul civil nu reglementează distinct și cu valoare de principiu dreptul de retenție, ci se referă numai la unele aplicații ale sale. Enumerarea aplicațiilor la care se referă Codul civil nu are caracter limitativ, dreptul de retenție poate exista și în alte situații, dacă se dovedește existența unei conexiuni.
Pe baza acestor aplicații practice, dreptul de retenție a fost recunoscut ca fiind creația literaturii de specialitate și mai ales a practicii judiciare.
1 Aplicații practice ale dreptului de retenție în textele Codului civil
art. 508-509 – cu privire la dreptul de accesiune a bunurilor mobile;
art. 771 – în materia raportului donațiilor la succesiune;
art. 1322 – în materia contractului de vânzare – cumpărare;
art. 1444 – în materia contractului de locațiune și arendă;
art. 1619 – în materia contractului de depozit;
art. 1694 – în materia contractului de gaj;
art. 1910 – în materia revendicării mobiliare;
art. 1730 pct. 6-7 – în materia privilegiilor mobiliare.
2 Aplicații ale dreptului de retenție în practica judiciară.
girantul poate reține bunul giratului până la plata cheltuielilor necesare și utile făcute cu bunul respectiv;
mandatarul, dacă are în posesia sa lucruri ale mandantului, are dreptul să le rețină până la achitarea de către acesta din urmă a cheltuielilor făcute cu acele lucruri;
în cazul acțiunilor în revendicare, posesorul pârât are dreptul de a reține bunul revendicat până va primi toate cheltuielile făcute cu bunul acela, de la proprietarul revendicator;
constructorul care a edificat pe terenul altuia are un drept de retenție asupra acelei construcții, până când proprietarul terenului care invocă accesiunea îi plătește integral despăgubirile ce-i revin. Dreptul de retenție nu se stinge prin înstrăinarea imobilului de către proprietar înainte de a plăti despăgubirea;
dreptul de retenție al unuia dintre foștii soți până la plata sultei de către celălalt soț, căruia i-au fost atribuite bunurile comune. S-a decis în practica judiciară ca în cazul în care instanța a soluționat acțiunea în partaj a bunurilor comune și a atribuit reclamantei folosința imobilului care a constituit domiciliul comun al soților, iar sulta pe care urmează s-o plătească este mare, pârâtul este îndreptățit să solicite acordarea dreptului de retenție, până la achitarea sultei stabilite. (T.M.B., dec.civ. nr. 264/1992)
dreptul de retenție al deținătorului unui imobil proprietatea altuia, până la plata sumelor reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
Practica judiciară a decis că orice persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, poate să rețină acel bun și să refuze restituirea până i se plătește datoria legată de bunul respectiv, dreptul de retenție fiind un drept real de garanție atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărei restituire se cere. (C.S.J., dec.civ. nr. 2018/1992)
Tratatul de drept civil român expune cazurile în care „legea consacră în mod formal existența dreptului de retenție”.
1. Raporturile dintre părți derivând din obligații sinalagmatice, cazuri în care dreptul de retenție este o simplă aplicare a excepției non adimpleti contractus:
vânzătorul care nu a primit prețul este în drept să refuze predarea lucrului vândut (art. 1322 și art. 1323 Cod civil). Jurisconsulții romani spuneau: „venditor, cvasi pignus, retinere potest rem quam vendidit” (Dig. XIX 1, 13, 8);
cumpărătorul cu pact de răscumpărare, precum și oricare cumpărător al cărui titlu este anulat prin efectul unei condiții rezolutorii, au dreptul de a reține lucrul cumpărat de ei până la primirea prețului integral al vânzării (art. 1377);
proprietarul al cărui imobil a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, are dreptul de a reține imobilul până la plata despăgubirii (art. 481);
depozitarul, când a făcut cheltuieli pentru conservarea sau întreținerea lucrului depozitat, îl poate reține până la plata cheltuielilor sau daunelor provocate din cauza depozitului (art. 1618 și 1619);
lucrătorul însărcinat cu prelucrarea unui obiect sau a unei materii prime poate reține lucrul pentru a fi plătit de lucrul său;
comoștenitorul supus raportului este în drept să nu restituie masei succesorale imobilul, până nu i se vor restitui cheltuielile pe care le-a făcut (art. 771);
posesorul unui lucru mobil pierdut sau furat, care a cumpărat acest lucru de la un târg sau de la un negustor, are dreptul să refuze adevăratului proprietar care îl revendică, atât timp cât acesta nu-i va restitui prețul ce l-a plătit (art. 1910);
chiriașul, conform art. 1444, poate fi evacuat de noul proprietar al imobilului, sub rezerva dispozițiilor art. 1441, sub condiția de a fi despăgubit într-o oarecare măsură. În lipsa despăgubirii, chiriașul poate refuza să pună imobilul ce-l ocupă la dispoziția proprietarului;
vânzătorul, în materie de obligații comerciale, are dreptul să rețină mărfurile nepredate, dacă cumpărătorul este declarat în stare de faliment (art. 815 C.com);
hangiul și cărăușul pot să rețină efectele și bagajele călătorului și lucrul transportat în caz de neplată a creanței lor (art.1730 ). Aceste două ipoteze sunt trecute de lege în rubrica privilegiilor, însă conform unei analize juridice corecte, în ele nu poate fi găsită decât aplicarea dreptului de retenție bazată pe excepția non adimpleti contractus.
2. Dreptul de retenție convențional
Gajul și anticreza dau naștere la dreptul de retenție, care de astă dată, este convențional, nu legal, căci derivă din comuna intenție a părților contractante, consacrată prin texte precise.
Astfel că, ori de câte ori obligația de a restitui sau de a preda un bun se naște din executarea, rezoluțiunea sau din anularea unui contract, fie că se naște din revendicarea unui drept real, de câte ori s-a născut cu privire la lucrul ce trebuie restituit contra unei obligații, de atâtea ori debitorul lucrului va putea invoca pe cale de excepție, dreptul de retenție până la plata integrală a ceea ce i se datorează.
Urmează o scurtă examinare a acestor aplicații practice a dreptului de retenție, reglementate în textele Codului civil:
a) art. 508-509 cu privire la dreptul de accesiune a bunurilor mobile
Codul civil în art. 508-509 reglementează cazul în care poate fi recunoscut dreptul de retenție.
Potrivit art. 508, „dacă un meșter sau altcineva a întrebuințat materia care nu era a sa și a făcut un lucru nou, atunci proprietarul materiei întrebuințate are dreptul de a reclama lucrul format din ea, plătind prețul muncii, atât când acel obiect ar putea, cât și când el n-ar putea reveni în stare primitivă”.
Însă potrivit art. 509, „dacă manopera ar fi atât de importantă încât ar întrece cu mult valoarea materiei întrebuințate, atunci munca lucrătorului va fi considerată ca parte principală și lucrătorul va avea dreptul de a reține lucrul format, plătind proprietarului prețul materiei”.
În acest caz dreptul de retenție este recunoscut persoanei care a prestat munca, în scopul acordării unei garanții. Această garanție se manifestă prin posibilitatea refuzului de restituire a lucrului care nu aparține retentorului, până la plata integrală a echivalentului muncii sale. Toate acestea sunt elemente definitorii ale dreptului de retenție. Ne aflăm în prezența unei obligații „propter rem” care afectează și se află în legătură directă cu lucrul. Dreptul de retenție se justifică prin existența unui raport de conexiune materială între creanța retentorului și bunul aparținând altei persoane.
b) art. 771 în materia raportului donațiilor la succesiune.
Potrivit art. 771, „coeredele care raportează imobilul în natură poate să rețină posesiunea până la plata efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau ameliorațiuni”.
Prin analiza acestui articol se deduce faptul că în acest caz, comoștenitorul are posibilitatea de a opta: fie să rețină lucrul până la despăgubirea sa, fie, dacă nu optează pentru reținere, să-l raporteze la masa succesorală, caz în care se va putea îndrepta pentru pretențiile sale, împotriva celorlalți comoștenitori.
Așadar, dreptul de retenție nu este recunoscut decât erezilor care au primit donații fără scutire de raport la masa succesorală. Textul prevede că până ce eredele va fi despăgubit pentru cheltuielile făcute în legătură directă cu bunul, cheltuieli utile și necesare, acesta va putea să rețină posesia bunului. Nu i se recunoaște eredelui și dreptul de a culege fructele lucrului, ca în cazul posesorului de bună-credință.
În acest caz dreptul de retenție, nu își are izvorul într-un raport contractual, existența sa fiind justificată de conexiunea dintre creanță și lucrul reținut precum și de obligația „propter rem” a comoștenitorilor.
c) art. 1322 în materia contractului de vânzare-cumpărare
Potrivit art. 1322 „vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plătește prețul și nu are dat de vânzător un termen pentru plată”.
Dreptul de retenție este recunoscut atât în cazul contractelor consensuale, cât și în cazul celor solemne.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, contract consensual, cumpărătorul deși a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului din momentul perfectării acordului de voință, în temeiul art. 1322, nu-l poate revendica dacă nu a plătit prețul vânzării întrucât i se opune dreptul de retenție.
Regula este aceeași și în cazul contractelor de vânzare-cumpărare solemne, cum este cazul vânzării terenurilor. Potrivit art. 46 din Legea 18/1991 privind fondul funciar: terenurile, indiferent dacă sunt situate în intravilan sau extravilan pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
În astfel de situații, constituirea dreptului de retenție se întemeiază pe excepția neîndeplinirii concomitente a obligației corelative pe care o are cumpărătorul la încheierea contractului sinalagmatic. Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare sa nasc obligații reciproce în sarcina ambelor părți contractante: vânzătorul are obligațiile de predare a lucrului vândut și de garantare a cumpărătorului pentru evicțiune și pentru vicii ascunse, iar cumpărătorul are obligațiile de preluare a bunului cumpărat și de plată a prețului convenit, precum și de suportare a cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulație contrară.
În acest caz, retenția constituie o aplicație a excepției non adimpleti contractus. Vânzătorul, în momentul în care reține lucrul, el nu acționează în temeiul unui drept propriu, ci sub forma unei excepții care derivă din însăși natura contractului. Vânzătorul neplătit are la dispoziția sa mai multe posibilități pentru a-și realiza creanța sa născută din contractul de vânzare-cumpărare, din acest ansamblu de posibilități făcând parte și dreptul de retenție. De regulă, creditorul retentor dispune și de alte garanții, simultan cu dreptul de retenție pentru garantarea creanței sale: dreptul de a iniția vânzarea spre a se îndestula, ca privilegiu, din prețul obținut și, uneori, chiar de a și-l însuși ca proprietar, dreptul de a percepe fructele bunului. În atare situație, dreptul de retenție asigură nu numai executarea convenției, ci dă posibilitatea creditorului retentor de a uza de celelalte garanții.
În cazul în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de plată a prețului, întrucât acesta din urmă nu îi este debitor până la împlinirea termenului, el nu va putea să rețină bunul vândut. În această situație, vânzătorul are o obligație pură și simplă ce se va executa din momentul în care contractul a devenit perfect, iar obligația cumpărătorului, fiind supusă unui termen, se va executa la expirarea lui.
Acest termen care nu-i mai oferă vânzătorului posibilitatea de a reține lucrul, trebuie să fie convențional. Dacă, totuși, cumpărătorul obține la cerere, în justiție, un termen de grație pentru plata prețului, vânzătorul își va putea valorifica dreptul său de retenție asupra bunului vândut deoarece acest termen de grație solicitat de către cumpărător echivalează cu neîndeplinirea obligației contractuale asumată.
Din analiza textului „vânzătorul nu este dator să predea lucrul”, rezultă că dreptul de retenție al vânzătorului este facultativ, o dată predat bunul vândut, dreptul său de retenție s-a stins. Dacă detenția bunului a fost pierdută prin faptul unui terț, vânzătorul îl poate revendica, pentru a-și valorifica dreptul de retenție.
La art. 1364 Cod civil, legea recunoaște cumpărătorului un drept de retenție asupra prețului din considerente de echitate. Astfel, potrivit art. 1364: „dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat ca plata să se facă chiar de ar urma tulburarea”.
Legea recunoaște cumpărătorului un drept de retenție asupra prețului pentru cazurile când este sau poate fi tulburat în liniștita folosință a lucrului, adică garantat eficace prin îndeplinirea garanției bunului altuia, când cumpărătorul este expus la acțiunea în nulitate din partea proprietarului. Cumpărătorul are drept de retenție asupra prețului și atunci când descoperă vicii ascunse, de natură a determina anularea vânzării.
Dacă vânzătorul era un copărtaș, căruia bunul vândut nu-i fusese atribuit încă în cadrul partajului, sau dacă era proprietar sub condiție rezolutorie, ori adjudecatar al bunului respectiv, fără a-i fi plătit încă prețul, cumpărătorul are dreptul de a suspenda plata prețului.
Doctrina a arătat că dreptul de retenție este fundamentat pe ideea „menținerii unui echilibru între interesele opuse ale revendicatorului și retentorului” excedând astfel excepției non adimpleti contractus.
d) art. 1444 – în materia contractului de locațiune și arendă
Potrivit art. 1444 „arendașul ori locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator, iar când acesta nu o face de către cumpărător”. Acest articol recunoaște locatarului un drept de retenție când acesta urmează a fi dezdăunat din cauza desființării contractului de locațiune înainte de termen, ca urmare a vânzării imobilului. Deci, locatarul poate reține locuința închiriată până la plata acestor daune.
Retenția se fundamentează pe ideea de conexiune juridică, deoarece creanța retentorului s-a născut din desființarea contractului, deci dintr-un fapt juridic exterior executării contractului. Despre arendaș voi face referire în secțiunea „Dreptul de retenție în legi speciale”.
e) art. 1619 – în materia contractului de depozit
Potrivit art. 1619 „depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului” acest contract de depozit este caracterizat ca fiind un contract sinalagmatic imperfect, întrucât numai depozitarul are obligația izvorâtă din contract de a păzi, de a îngriji și de a restitui lucrul depozitat. Atunci când, datorită acestor activități, de a îngriji și păzi lucrul, depozitarului i s-au cauzat prejudicii de către lucrul depozitat, el va putea opune retenția lucrului până la plata integrală a despăgubirilor ce i se cuvin.
Rezultă ca această creanță s-a născut în mod accidental și indirect din contract, cu ocazia executării sale și nu din obligațiile pe care și le-a asumat depozitarul la încheierea contractului. Dreptul de retenție își justifică existența, în acest caz, în conexiunea obiectivă, directă dintre creanță și acel lucru, constituindu-se pe debitum cu re junctum.
f) art. 1694 în materia contractului de gaj
Potrivit art. 1694 „debitorul nu poate pretinde restituțiunea amanetului decât după ce a plătit în întreg capitalul, dobânzile și spezele datoriei pentru a cărui siguranță s-a fost dat amanetul.
Dacă același debitor ar fi făcut o altă datorie către același creditor după tradițiunea amanetului, și o asemenea datorie ar fi devenit exigibilă înainte de plata primei datorii, creditorul nu va putea fi constrâns să libereze amanetul mai înainte de a se fi plătit ambele creanțe, chiar când nu s-ar fi stipulat de a subordona amanetul la plata datoriei a doua.”
Dreptul de retenție este o consecință directă a naturii reale a contractului de gaj care ia naștere prin predare bunului cu titlu de garanție. Gajul este un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranța datoriei. Acest drept se va menține până la achitarea integrală a datoriei, adică a capitalului, cât și a dobânzilor și a cheltuielilor acesteia.
Dreptul de retenție nu este opozabil terților care, ulterior perfectării contractului de gaj, au dobândit drepturi cu privire la bunul ce face obiectul acestui contract, ci numai debitorului. Însă din prețul obținut prin vânzarea lucrului amanetat de către ceilalți creditori ai debitorului, va fi plătit cu preferință creditorul gajist.
g) art. 1910 în materia revendicării mobiliare
Potrivit art. 1910 „dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguțător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului prețul ce l-a costat”.
În cazul de fată, dreptul de retenție se întemeiază pe conexiunea directă dintre bun și datorie. Bunul retentorului este dobândit în mod legal și acesta îl deține ca un posesor de bună-credință. Dacă, însă, se dovedește că cel care a cumpărat bunul furat nu era de bună-credință, cu ocazia cumpărării lui, atunci el nu va beneficia de dreptul de retenție recunoscut de acest articol.
h) art. 1730 pct. 6-7 – în materia privilegiilor mobiliare
La pct. 7 al art. 1730 se prevede „creanța cheltuielilor de transport și a cheltuielilor accesorii asupra lucrului transportat, întrucât timp acela ce l-a transportat, îl are în posesiunea sa, și în cele 24 ore ce vor urma trădării lucrului la destinatarul său, dacă acesta din urmă a conservat posesiunea lucrului”.
Acest articol se referă la dreptul hotelierului de a reține lucrurile călătorului până la plata cazării. De asemenea, recunoaște dreptul de retenție, ca având caracterul unei creanțe privilegiate asupra călătorilor aflați în hoteluri, pentru cheltuielile de hrană și cazare cât și asupra bunurilor transportate.
La pct. 6 al art. 1730 se prevede „creanțele ce are un hangiu, în această calitate, asupra efectelor voiajorilor, ce se află în ospătăria sa”. Acest articol se referă la dreptul cărăușului de a reține marfa transportată până la plata cheltuielilor ocazionate de faptul material al transportului.
În aceste cazuri justificarea dreptului de retenție se întemeiază pe existența unei conexiuni între lucru și creanță, născut din contract (contract de transport) și nu din natura acestuia.
Secțiunea 1. Dreptul de retenție în legi speciale
1.1. Dreptul de retenție în Legea 16/1994 – Legea arendării
Legea arendării prevede în art. 2 că „prin arendare se înțelege contractul încheiat între proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal de bunuri agricole și arendaș, cu privire la exploatarea bunurilor agricole, pe o durată determinată și la un preț stabilit de parte”.
La articolul 8 sunt prevăzute obligațiile celor două părți, astfel: „cel care dă în arendă este obligat să predea bunurile arendate la termenul și în condițiile stabilite, să garanteze pe arendaș de evicțiune totală sau parțială și să execute toate celălalte obligații asumate prin contract; arendașul are obligația de a folosi bunurile arendate, ca un bun proprietar, în condițiile stabilite, de a menține potențialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda la termenele și modalitățile stabilite, precum și de a executa toate obligațiile contractuale”.
Același articol la alin. 4 prevede că „la încetarea contractului se poate recunoaște arendașului, prin hotărâre judecătorească, un drept de retenție cu privire la contrapretențiile sale fată de cealaltă parte, izvorâte din contract”.
Așadar, dreptul de retenție este recunoscut ex lege, însă el va putea fi stabilit numai la cererea arendașului, prin hotărâre judecătorească. El va putea solicita instanței recunoașterea dreptului de retenție numai dacă are o creanță reprezentând contrapretențiile sale, izvorâtă din același contract. Valoarea acestora va fi stabilită tot de instanța judecătorească.
Acest drept va putea fi opus pe cale de excepție locatorului și cumpărătorului bunului arendat, operând până la plata integrală. Tot aici trebuie amintite dispozițiile art. 1444 Cod civil, care prevăd că arendașii și locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator iar, când acesta nu o face, de către cumpărător”. Acest text recunoaște un drept de retenție arendașului sau locatorului până la despăgubirea lor pentru cheltuielile făcute.
1.2. Dreptul de retenție în Legea 33/1994 – Legea privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Constituția României, la Titlul II Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, în art. 44 alin. 1 prevede că: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate”. La alin. 3 se prevede că: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. De asemenea alin.5 statuează următoarele: „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității; despăgubirile prevăzute în aliniatele 3 și 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul său, sau în caz de divergență, prin justiție”.
Textul constituțional este asemănător cu cel din Codul civil, care prevede în art. 481, că „nimeni poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Având în vedere că despăgubirea trebuie să fie prealabilă momentului deposedării proprietarului, rezultă, neîndoielnic, un drept de retenție în beneficiul acestuia până la plata echivalentului, care trebuie să fie stabilit prin consens în justiție, conform principiului constituțional după „o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Legea 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost adoptată în vederea conferirii de aplicabilitate textului constituțional (art. 44, alin. 3).
Atât dispozițiile constituționale, cât și cele din Codul civil și din Legea 33/1994, satisfac cerințele din art. 1 alin. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România la 20 iunie 1994, conform căruia: „orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Curtea Europeană a Drepturilor omului a decis într-o speță că „o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului; cu alte cuvinte, ea trebuie să fie în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de aceasta … modalitățile de despăgubire, prevăzute în legislație, nu sunt incompatibile cu alin. 2 al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și având în vedere obiectivul urmărit de legislație și marja de apreciere a statului, nimic nu dovedește că nivelurile de despăgubire prevăzute nu au putut asigura echilibrul just cerut. Pe de altă parte, în ciuda diferenței inevitabile dintre momentul evaluării și reglementarea prețului de cumpărare (indemnizația de despăgubire) procedura de indemnizare nu violează art. 1 din Protocolul adiționalul nr. 1”. (Cazul James contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citat de Vincent Berger în „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”)
Potrivit art. 1 din Legea 33/1994: „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Articolul 23 prevede că „instanța va verifica dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și va stabili cuantumul despăgubirilor”, iar art. 24 „în cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirilor, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre în acest sens”.
Conform articolelor 30 și 31: „plata despăgubirilor se va face în orice mod convenit de părți, iar în lipsa acordului acestora, instanța va hotărî, stabilind și termenul de plată, care nu va depăși 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai pe baza unei încheieri a instanței, care constată îndeplinirea obligațiilor privind despăgubirea, însă nu mai târziu de 30 de zile de la data plății acesteia”.
Din analiza acestor dispoziții citate, apare concluzia că dreptul de retenție poate fi recunoscut și acordat de instanța de judecată ori de câte ori autoritatea publică nu și-a îndeplinit obligația de plată la termenul fixat de instanță.
Chiar dacă eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului sunt condiționate de îndeplinirea obligației privind despăgubirea, o plată parțială sau în altă modalitate decât cea stabilită poate conferi creditorului expropriat posibilitatea de a reține bunul.
Deși legea nu îl conferă în mod expres, dreptul de retenție este evident până la plata despăgubirilor.
1.3. Dreptul de retenție în Legea 10/2001 – Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989
La articolul 53 din Legea 10/2001 se prevede:
„(1) Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.
(2) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.
(3) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
(4) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe bază de expertiză.
(5) Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile”.
Din analiza acestui text rezultă că dreptul de retenție nu este prevăzut expres însă el este evident. Astfel, chiriașul are dreptul de a reține imobilul până la despăgubirea sa pentru cheltuielile făcute. Pentru a putea invoca dreptul de retenție, cheltuielile efectuate de către chiriaș trebuie să fi produs imobilului un spor de valoare.
De asemenea, obligația de despăgubire revine fie persoanei îndreptățite fie statului sau unității deținătoare în funcție de modul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Secțiunea 2. Dreptul de retenție în Codul comercial și în legi comerciale speciale
2.1. Dreptul de retenție în Codul comercial
Nici Codul comercial nu a consacrat dreptul de retenție ca instituție juridică, limitându-se doar la reglementarea acestuia în anumite cazuri, reduse ca număr.
a) art. 433 Cod comercial prevede: „cărăușul nu este obligat să predea lucrurile transportate până când persoana ce se prezintă a le primi nu-și îndeplinește obligațiunile.
În caz de neînțelegere, dacă destinatarul plătește suma ce crede că o datorește și depune în același timp și diferența până la suma pretinsă de cărăuș, acesta este dator a-i preda lucrurile transportate. Dacă scrisoarea de cărat (scrisoarea de trăsură) e la ordin sau la purtător, cărăușul se poate opune ca să facă predarea până la restituirea exemplarului subscris de dânsul”.
Pentru a asigura „dinamismul transporturilor, legiuitorul a instituit în favoarea cărăușului două garanții de plată, preluate din dreptul comun”: dreptul de retenție asupra mărfii și privilegiul asupra încărcăturii.
Cu toate că dreptul de retenție nu este prevăzut în mod expres, în aceste dispoziții, el este evident și este conferit transportatorului care poate refuza eliberarea mărfii numai dacă are o creanță contra destinatarului, creanță aflată în conexitate cu transportul. Deci, transportatorul, în această situație, își menține detenția materială a bunurilor precum în dreptul comun.
Regimul juridic al dreptului de retenție al transportatorului asupra mărfii este dat atât de caracterele sale din dreptul comun cât și de unele trăsături distinctive.
Deosebirile dreptului de retenție acordat cărăușului, în raport cu dreptul comun privesc: condițiile de exercitare, conexitatea care îl poate justifica și obiectul.
În ceea ce privește condițiile de exercitare, în concepția Codului comercial, dreptul de retenție al cărăușului nu poate fi exercitat decât pentru o creanță izvorâtă din acel contract de transport. Această creanță este recunoscută de destinatar, însă acesta nu o achită. Așadar, condiția de exercitare a dreptului de retenție este existența creanței cărăușului, creanță izvorâtă din contractul de transport.
Existența creanței cărăușului îi conferă acestuia calitatea de creditor retentor, dar nu în raport cu orice persoană, ci numai fată de destinatarul mărfii transportate, care se poate prezenta în nume propriu sau printr-un reprezentant.
Dispozițiile aliniatului 2 limitează creditorului retentor posibilitatea de a refuza, fără termen, eliberarea mărfii la sosire, în cazurile când valoarea sumei datorate este în litigiu. Când destinatarul achită suma recunoscută și consemnează diferența pretinsă, atunci, cărăușul este obligat să pună marfa la dispoziția acestuia. Finalitatea acestor dispoziții este de a-l proteja pe destinatar.
În cazul prevăzut la alineatul 3, opunerea cărăușului de a preda marfa la destinație și exercitarea dreptului de retenție este justificată de faptul că documentul de transport, ca titlu comercial de valoare neremis cărăușului, poate să circule astfel ca noul dobânditor poate solicita predarea acelorași mărfuri, încă o dată. Această ipoteză privește scrisoarea de transport la ordin sau la purtător.
„Explicația acestei dispoziții este simplă, având în vedere caracterul autonom al drepturilor ce câștigă posesorii legitimi ai unor asemenea titluri și deci, posibilitatea din partea lor de a cere de la cărăuș eliberarea, pe seama lor, a mărfurilor specificate în scrisoarea de trăsură”.
Cu privire la obiectul dreptului de retenție, pe lângă caracterele generale din dreptul comun (bunul să fie susceptibil de reținere și să fie în circuitul civil), în cazul contractului de transport de mărfuri numai bunurile corporale pot face obiectul retenției. Rezultă deci că, titlurile de credit nu pot fi reținute de cărăuș. Aria bunurilor asupra cărora titularul dreptului de retenție poate să-l exercite este mult mai restrânsă decât în dreptul comun.
Concret, pot constitui obiect al dreptului de retenție al cărăușului numai bunurile predate acestuia pentru transport, „nu și acele bunuri care au ajuns prin alte împrejurări în posesia acestuia”.
Jurisprudența a decis că, deși „cărăușul are un drept de retenție asupra mărfurilor transportate, până ce destinatarul îi va plăti costul transportului, acest drept, însă, nu îl poate exercita pentru o creanță care derivă din transportul anterior al altor mărfuri, fără a se expune la despăgubiri”. (Curtea de Casație, Secția a II-a, decizia nr. 80/03.04.1896).
Cărăușul poate exercita dreptul de retenție asupra mărfii transportate numai pe temeiul creanței născute din transportul în cauză, ceea ce presupune o conexitate directă și strictă între aceștia. În cazul pluralității de transporturi, atunci când există restanțe de plată pentru transporturi efectuate anterior, cărăușul nu poate exercita retenția asupra ultimei părți de marfă transportată pentru a-și satisface creanța.
b) Potrivit art. 387 Cod comercial: „mandatarul, pentru tot ce i se datorește din executarea mandatului sau și, chiar, pentru retribuțiunea sa, are un privilegiu special. Acest privilegiu se exercită asupra lucrurilor mandatarului pe care mandatarul le deține, pentru executarea mandatului, sau care se găsesc la dispoziția sa, în magazinele sale sau în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesie legitimă a poliței de încărcare sau a scrisorii de transport, că i s-au expediat”.
În acest text, dreptul de retenție nu este prevăzut în mod expres ci este dedus ca fiind cuprins în acest privilegiu special. El este justificat de existența unei creanțe a mandatarului fată de mandant, izvorâtă din executarea contractului de mandat. Dreptul de retenție vizează bunurile mandantului, aflate în deținerea materială a mandatarului.
Alineatul final al art. 387 prevede că „dacă lucrurile mandantului au fost vândute de către mandatar, privilegiul subzistă asupra prețului”. Deci, se recunoaște un drept de retenție și asupra sumelor de bani obținute cu titlu de preț în urma vânzării lucrurilor mandantului.
În jurisprudență s-a decis că „mandatarul poate exercita dreptul de retențiune și privilegiul special pe care-l are pentru ce i se datorește din executarea mandatului, adică pentru plățile făcute de dânsul în folosul mandantului … nu, însă, pentru orice daune … care ar presupune creanțe litigioase, căci mandatarul nu poate leza de facultatea conferită de art. 387, fără ca să-și bazeze dreptul său pe o creanță certă și exigibilă”. (Tribunalul Ilfov, comercial, decizia din 17.10.1929)
„Rațiunea privilegiului și a dreptului de retenție recunoscute mandatarului prin textul menționat este să asigure acestuia realizarea drepturilor sale și să constrângă pe mandant la o cât mai grabnică lichidare a acelor drepturi.” (Tribunalul Ilfov, sentința nr. 3774/1932)
c)vânzarea comercială
Art.1 din Codul comercial prevede că: „în comerț se aplică legea de față; unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.
Având în vedere că vânzarea comercială nu beneficiază de o definiție în Codul comercial, se va aplica legea civilă (art. 1294 C.civ.) potrivit căreia, vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul ei”. Vânzarea-cumpărarea comercială se deosebește de vânzarea-cumpărarea civilă prin faptul că prima are ca obiect numai bunurile mobile pe când ceea de-a doua poate avea ca obiect și bunuri imobile. Bunurile care fac obiectul vânzării-cumpărării comerciale pot fi valorificate fie în forma lor inițială, fie după ce au fost prelucrate. Însă, principala trăsătură caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenția de revânzare.
Potrivit art. 815 C.com., vânzătorul poate să rețină mărfurile vândute, care nu au fost predate falitului sau care nu i-au fost expediate lui sau altei persoane. Acest articol reglementează dreptul de retenție pentru mărfurile vândute, dar nepredate, când cumpărătorul a fost declarat în faliment.
În acest caz, judecătorul sindic, cu autorizarea tribunalului, va putea cere predarea mărfurilor, plătind vânzătorului prețul convenit (art.816).
În prezent aceste articole au fost abrogate prin Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
2.2. Dreptul de retenție în legi comerciale speciale
Legea 30/1934 pentru reglementarea contractului de consignație, deși este privită ca o interzicere legală a dreptului de retenție prin dispozițiile care prevăd „consignatorul nu poate exercita, fată de consignant, nici un drept de retenție, nici asupra bunurilor încredințate lui în consignație, nici asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri”, totuși nu exclude situația în care consignatarul poate să rețină mărfurile sau sumele obținute din vânzarea lor, dacă a făcut cheltuieli neprevăzute ori excepționale cu conservarea acestora sau a suferit daune din cauza lor.
2.3. Dreptul de retenție în Noul Cod comercial, care nu a mai fost pus în aplicare la 01.01.1940
Noul Cod comercial a fost adoptat în 1939. Acesta recunoștea dreptul de retenție, în mod general, între comercianți, pentru garantarea creanțelor comerciale rezultând din operațiuni comerciale pentru ambele părți. La acea dată, doctrina considera textul art. 386 Cod comercial nou, ca sediu al materiei, consacrând instituția dreptului de retenție, ca instituție juridică autonomă.
Același cod a recunoscut dreptul de retenție unor categorii speciale de creditori: mandatarului (art. 345), comisionarului (art. 446), expeditorului (art. 454) și cărăușului (art. 468,470), separat fiind prevăzute norme în materia falimentului (art. 720, 721) și cu privire la condițiile de exercitare a acestui drept (art. 388,389). Acest cod nu a fost pus în aplicare, nefiind promulgat.
Secțiunea 3. Interzicerea legală a dreptului de retenție
3.1. Interzicerea legală a dreptului de retenție în Codul civil
Potrivit art. C.civ. „comodatarul nu poate să rețină lucrul sub cuvânt de compensație pentru creanța ce are asupra comodantului”. Dreptul de retenție este interzis formal în cazul comodatarului pentru lucrul împrumutat.
Contractul de comodat este esențial gratuit (art. 1561 C.civ.) și exclusiv în favoarea comodatarului. Pe cale de consecință, principiile bunei credințe și din rațiuni de echitate se impune negarea și chiar interzicerea legală a dreptului de retenție în favoarea comodatarului.
În situația în care, comodatarul a făcut cheltuieli extraordinare necesare, pentru conservarea bunului, care depășesc echivalentul folosinței și care au reclamat urgență, astfel încât nu a putut să-l înștiințeze, în prealabil, pe comodant, acesta este ținut să-l despăgubească.
3.2. Interzicerea legală a dreptului de retenție în Codul comercial
Potrivit art. 590 C.com.: „căpitanul (comandantul) nu poate reține lucrurile încărcate în caz de neplată a navlului. Are dreptul însă, în timpul descărcării, să ceară ca ele să se depună în o a treia mână până la plata navlului”.
Se presupune că același drept îi este refuzat și proprietarului navei. Această interdicție se întemeiază pe faptul că reținerea lucrurilor transportate, ar întârzia descărcarea lor la destinație cu consecința producerii de daune sau penalități, ceea ce nu coincide cu celeritatea operațiunilor comerciale și cu necesitatea valorificării mărfurilor.
3.3. Interzicerea dreptului de retenție prin Legea din 30.07.1934
Legea din 30.07.1934 prevede la art. 20: „consignatarul nu poate exercita, fată de consignant, nici un drept de retenție asupra bunurilor încredințate lui în consignație, nici asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri”.
Consignatarul are obligația de a remite și preda consignantului, la termenele din contract, prețul bunurilor vândute, precum și cambiile și garanțiile primite de la cumpărători.
În legătură cu acestea, art. 19 alin. 3 stabilește următoarele: „până la remiterea lor, consignatarul nu poate face nici un act de dispoziție asupra sumelor de bani sau a valorilor rezultate din vânzarea bunurilor deținute de el în consignație, fiind simplu depozitar al lor”.
După cum am arătat anterior, deși legea prevede această interdicție, în situația în care consignatarul a efectuat cheltuieli neprevăzute ori excepționale pentru conservarea bunurilor sau a suferit daune datorită acestora, pentru considerente de echitate, poate să rețină bunurile sau prețul obținut din vânzarea lor.
Secțiunea 4. Dreptul de retenție în materie maritimă
4.1. Cazurile reglementate în Codul comercial și în legi speciale
a) După cum am arătat anterior, art. 590 C.com. instituie o interdicție legală privind dreptul de retenție asupra mărfii. Cu toate acestea, a doua teză a textului conferă armatorului dreptul de retenție, sub condiția ca el să fie exercitat prin depozitarea mărfii la un terț, până la plata navlului.
În legătură cu aceste dispoziții, literatura de specialitate a făcut următoarea apreciere: „numai aparent Codul nostru comercial nu acordă armatorului un drept de retenție, deoarece dispunerea mărfii într-un depozit până în momentul în care i se plătește navlul nu este decât un drept de retenție exercitat prin o a treia mână”. Apoi s-a relevat că „analizând efectele garanțiilor acordate transportatorului – privilegiul și gajul – se constată că ambele conferă titularului dreptul de retenție asupra încărcăturii transportate; cu alte cuvinte cărăușul poate reține lucrurile aflate în detențiunea sa atât timp cât debitorul nu plătește integral sumele datorate pentru strămutarea lor”.
Practica judecătorească s-a pronunțat în același sens; în continuare urmând a prezenta o speță relevantă în materie.
Acțiunea a fost formulată de proprietarul mărfurilor, prin mandatar, pe cale de ordonanță prezidențială, solicitând obligarea armatorului și brokerului la predarea celor patru conosamente originale, emise și subscrise de comandantul navei, pentru partida de marfă de 643,101 mc cherestea fag – conosamente reținute de broker din dispoziția armatorului și, totodată, obligarea armatorului la descărcarea mărfurilor în Zona Liberă Constanța – Agigea Sud.
Prima instanță – Tribunalul Constanța – a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea neîntrunirii tuturor condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, recunoscând în considerentele hotărârii existența condiției de urgență.
În fapt, reclamanta a încărcat, în termenul contractual, pe nava „Best doi”, proprietatea pârâtei (armator), cantitatea de 643,101 mc cherestea de fag cu destinația Sfax – Tunisia. Comandantul navei a emis și subscris cele patru polițe de încărcare, conosamente pe care le-a încredințat agentului armatorului.
Nava nu a plecat în timp util, pentru ca marfa reclamantei să ajungă la destinație, ca urmare a încărcării la bordul ei a altei partide de marfă, a unui alt partener, dar care nu a adus documentația legală și deci, operațiunile de descărcare au întârziat plecarea navei, iar beneficiarul mărfii – partenerul reclamantei din Tunisia – a refuzat cumpărarea cherestelei.
Marfa a fost depozitată în hangarele navei, fără ventilație, suferind unele degradări. Astfel că se impunea recondiționarea ei.
Navlul era de 45.000 $, valoarea mărfii de 1.500.000 $, iar nava refuză descărcarea, întrucât era pregătită să plece în voiaj, pentru neplata navlului de către proprietarul mărfii.
În apel, instanța a schimbat sentința, în sensul obligării armatorului să permită descărcarea mărfii pe cheltuiala reclamantului, în condițiile stabilite de autoritățile portuare. A constatat că dreptul de retenție recunoscut prin contract armatorului își produce efectele asupra mărfii descărcate în spațiile portuare.
În cauză, instanța de apel a apreciat existența urgenței, nu numai din coroborarea art. 581 Cod procedură civilă (instanța va putea să ordone măsuri vremelnice grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări) cu dispozițiile art. 566 alin. 6 Cod comercial (încărcătorul va preda, în același termen, – 24 ore – căpitanului, facturile lucrurilor încărcate și chitanțele de plată sau certificatele de cauțiune ale vămii), ci și pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere respectiv navlul și contravaloarea mărfii – prevenind o pagubă iminentă care nu s-ar putea repara sau s-ar executa cu întârziere, ca urmare a diminuării prețului mărfii și primirii cu întârziere a navlului, după soluționarea în fond a cauzei.
Faptul că în procedura ordonanței președințiale instanța nu face decât o examinare sumară a fondului, nu înseamnă că în această procedură să se cadă în arbitrar, să se respingă cu ușurință probe indispensabile cunoașterii corecte a aparenței dreptului sau să ia măsuri fără sprijinul unei baze materiale serioase.
Pe lângă dispozițiile enumerate prevăzute cu Codul civil și cel comercial, instanța a mai reținut, printr-o analiză sumară a clauzelor convenției, că fiecare parte contractantă urmărește un scop economic, printr-o celeritate a operațiilor, a fluctuației în prețul mărfurilor, a satisfacerii nevoilor în termen. Instanța de apel a mai constatat că în contract era stipulată clauza lien (dreptul de retenție al armatorului asupra mărfii) pentru armator.
S-a recunoscut dreptul de retenție al armatorului asupra mărfurilor ce urma a le transporta, prin aplicarea dispozițiilor art. 590 Cod comercial și a clauzei contractuale.
Armatorul își poate valorifica acest drept prin descărcarea și depozitarea mărfii în a treia mână, până la plata navlului de către reclamantă (Curtea de Apel Constanța decizia nr. 1051/1997).
b) Articolul 97 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 42/1997 privind navigația civilă prevede „navele pot fi oprite de a pleca din port sau rada și în cazurile când căpitănia primește reclamații scrise prin care se cere reținerea navei, pentru pretenții de neplata mărfii încărcate, pretenții rezultând din avaria comună, avarii, abordaje, asistență și salvare, despăgubiri, taxe, tarife și alte asemenea”.
Potrivit acestei dispoziții, dreptul de retenție poartă asupra navei, în cazurile și pentru anumite categorii de pretenții. Acest drept se exercită, pe cale administrativă, prin măsura luată de căpitănia de port.
Căpităniile de port pot interzice plecarea oricărei nave dintr-un port sau dintr-un loc de staționare aflat în apele naționale navigabile, la solicitarea Autorității Navale Române, a administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile, a altor autorități publice ale statului sau ale unor agenți economici, pentru debite ale proprietarului sau operatorului navei ori ale proprietarului mărfii aflate în navă, față de respectivele autorități sau respectivii agenți economici.
Interzicerea plecării navei va fi cerută prin solicitare scrisă, răspunderea pentru această interdicție revenind solicitantului.
Interdicția de plecare a navei nu poate depăși 24 ore de la momentul solicitării privind interzicerea plecării. După cele 24 ore, nava va fi reținută numai dacă solicitantul prezintă la căpitănia de port o încheiere executorie a instanțelor judecătorești competente de punere a navei sub sechestru.
În continuare, articolul 97 prevede că „reținerea poate înceta dacă proprietarul sau, după caz, operatorul navei ori proprietarul mărfii a făcut dovada constituirii unor garanții suficiente în raport cu creanța invocată și aceasta a fost acceptată de cel care a solicitat reținerea. În calculul celor 24 de ore nu se iau în considerare orele din zilele declarate legal ca nelucrătoare”.
În acest caz, deși operează o imobilizare a navei „ca mijloc de presiune asupra armatorului, asemănător cu situația creditorului retentor în cazul retenției, nu ne aflăm în prezența unui drept de retenție recunoscut expres.
4.2. Retenția maritimă în alte sisteme de drept și în convenții internaționale
A) Retenția maritimă în alte sisteme de drept
Atât în dreptul nostru (art. 590 Cod comercial), cât și în alte sisteme de drept care l-au adoptat pe cel francez, s-a statuat că nu ar exista un drept de retenție asupra mărfurilor transportate pentru neplata navlului. (exemplu: art. 169 din legea belgiană, art. 581 Cod comercial spaniol, art. 437 Codul de navigație italian, art. 498 Cod comercial olandez)
Alte sisteme de drept recunosc dreptul de retenție al căpitanului asupra mărfii transportate, ca atare sau în cadrul altor privilegii. (exemplu: art. 623 Cod comercial german „dreptul de gaj subzistă cât timp mărfurile sunt reținute sau depozitate”)
a) Dreptul de retenție în sistemul maritim francez
Potrivit art. 590 Cod comercial „căpitanul nu poate reține lucrurile încărcate, în caz de neplata navlului. Are dreptul, însă, în timpul descărcării, să ceară ca ele să se depună în o a treia mână până la plata navlului.
După cum am arătat anterior, acest text, pe de o parte, consacră interdicția legală a dreptului de retenție al transportatorului asupra mărfurilor, iar pe de altă parte, îl recunoaște sub condiția ca el să fie exercitat prin depozitarea mărfii la un terț.
Se poate vorbi, deci, despre un drept de retenție imperfect care se naște ex lege. Cu privire la condițiile sale de exercitare, legea stabilește că detenția materială se realizează numai prin intermediul altei persoane, denumită „o a treia mână”. Chiar dacă detenția materială nu este exercitată în mod direct de către transportator, funcția sa esențială de garanție pentru plata navlului datorat este îndeplinită.
În dreptul francez, deși plata navlului este garantat printr-un privilegiu special, exercitarea acestuia prezintă unele dificultăți.
Articolul 2 al Legii din 18.06.1966 prevede că „transportatorul are un privilegiu asupra mărfurilor pentru plata navlului său”. Nefiind precizat concret înțelesul termenului de marfă din acest text, se poate crede că privilegiul special conferit se întinde asupra tuturor mărfurilor încărcate în navă, orice tip de transport ar fi și oricine ar fi proprietarul acestora. Astfel, acest privilegiu tinde a fi recunoscut asupra mărfurilor aparținând terților sau încărcătorilor care le-au încredințat marfa lor.
Unii autori consideră că acest privilegiu trebuie limitat, numai asupra mărfurilor aparținând încărcătorului, sau, cel mult, asupra celor aparținând terților, în limita navlului restant datorat de către aceștia.
În dreptul francez, acest privilegiu presupune că transportatorul are obligația să descarce marfa și să o consemneze în mâinile terților, iar dacă debitorul nu îi achită navlul, o poate vinde în portul de descărcare. Acest privilegiu nu-i permite transportatorului să rețină marfa la bordul navei. În realitate, privilegiul special este un gaj asupra mărfurilor.
Doctrina franceză a impus recunoașterea dreptului de retenție, sub condiția depozitării mărfurilor la uscat, pe baza următoarelor rațiuni:
mărfurile riscă să se deterioreze dacă sunt reținute timp îndelungat la bordul navei transportatorului;
în acest mod, se împiedică exploatarea navei și, deci, executarea altor contracte în care este angajată;
este posibil ca mărfurile reținute la bord să pună în pericol nava și voiajele acesteia.
În literatura de specialitate, s-a arătat că prin contractul de transport maritim de mărfuri, încărcătorul se angajează la plata unui navlu determinat. Rezultă că acesta este, în principiu, debitor. Dacă navlul este plătibil la destinație, primitorul mărfii este ținut solidar la plată, atunci când va prelua mărfurile livrate.
Luând în considerare influența anumitor evenimente extraordinare și în special pericolul pe care îl prezintă marea, navlu nu se datorează pentru mărfurile pierdute sau avariate în astfel de împrejurări.
Transportatorul nu poate reține marfa la bordul navei, el are dreptul de a consemna în mâinile terților, cu autorizarea instanței. Dacă debitorul nu îi achită navlul, poate vinde marfa pentru a se îndestula din preț, iar dacă acest lucru nu este suficient, își conservă o acțiune contra debitorului pentru a dobândi soldul rămas restant. Mai poate să apeleze și la alte mijloace legale, cum ar fi sechestrul conservator sau obținerea de cauțiuni ori garanții bancare. Rezultă că, transportatorului îi sunt conferite numeroase garanții de plată a navlului.
Primitorul mărfii sau navlositorul poate anihila efectele dreptului de retenție sau a celorlalte mijloace legale de garantare, prin depunerea unei cauțiuni sau garanții bancare, în baza cărora, pe calea ordonanței de referat (ordonanței președințiale) se obține eliberarea mărfii.
La rândul său, transportatorul, își poate exercita dreptul său printr-o ordonanță asupra cererii de consemnare – depozitare a mărfii în mâinile terților și apoi în caz de neplată, în continuare a navlului, printr-o ordonanță de referat poate scoate mărfurile la vânzare pentru a se îndestula din prețul obținut.
b)Dreptul de retenție în sistemul maritim englez
În acest sistem, dreptul de retenție izvorăște din contract. Contractul standard de navlosire – time charter – cuprinde clauza conform căreia „armatorii au drept de lien (drept de retenție) asupra mărfii și a navlului numai pentru datoriile născute din contractul în cauză”, iar navlositorii au un „drept de lien asupra navei pentru orice sumă pierdută sau necâștigată”. Contractul de navlosire time-charter are în vedere închirierea navei de către navlositor de la armator pentru o anumită perioadă de timp, contra unui navlu numit „lien”. Deci, armatorul are un drept de lien asupra chiriei și navlurilor ajunse la scadență, iar navlositorul are drept de retenție asupra navei pentru banii necâștigați cât timp nava este în posesia sa.
De regulă, navlul este plătibil la livrarea mărfii, afară dacă se stipulează altfel în conosament, încărcătorul fiind răspunzător, chiar dacă, potrivit clauzei de „navlu plătibil la destinație” acesta cade în sarcina consignatarului sau al deținătorului legal al cambiei. Două sunt situațiile în care căpitanul trebuie să exercite dreptul de retenție:
când încărcătorul mărfii a prevăzut expres în conosament clauza de exonerare de răspundere pentru navlu ori când a semnat cambia „fără despăgubire”, astfel încât armatorul nu se poate îndrepta decât contra primitorului mărfii;
atunci când căpitanul a făcut un „sacrificiu” la avaria generală.
Dreptul de retenție se exercită de către căpitan prin descărcarea mărfii într-un depozit, neputând să le rețină la bordul navei transportatoare.
În sistemul englez, nu se recunoaște, în general, dreptul de retenție asupra mărfii pentru garantarea plății contrastalielor (avariilor) decât dacă există o astfel de clauză expresă în conosament (document ce face dovada contractului de transport pe mare).
În cazul avariei comune, se recunoaște dreptul de lien armatorului, având izvorul tot în contract. Astfel că, armatorul poate reține marfa pentru navlu și plata dreptului său de contribuție la avaria comună, de la primitorii mărfii înainte de a le pune la dispoziție marfa respectivă.
Literatura de specialitate a stăruit că, dreptul de retenție maritimă este „o pretenție care însoțește lucrul, adică nava, marfa sau navlul” și el se naște din delict sau din contract, pentru serviciile prestate lucrului și nu debitorului.
Sistemul englez recunoaște trei tipuri ale dreptului de retenție, după obiectul său: – maritim lien – dreptul de retenție maritimă;
– statutory lien – dreptul de retenție imobiliar;
– posessory lien – dreptul de retenție mobiliar.
Dreptul de retenție nu poate fi recunoscut atunci când „iese din contract”. (ex: nu poate fi recunoscut în legătură cu avariile sau pierderile pentru altă navă, altă marfă sau alt navlu).
Conform legii maritime engleze din 1911, dreptul de retenție se prescrie în termen de 2 ani și se stinge printr-o garanție ori cauțiune corespunzătoare.
S-a arătat în doctrina engleză că nu există o lege care să reglementeze dreptul de retenție maritimă, acesta fiind creația jurisprudenței. De asemenea, retenția a fost calificată ca fiind un drept „in rem”, drept executoriu erga omnes și împotriva lucrului însuși, opunându-se dreptului „in personam”, împotrivă unei persoane private (ex: proprietarul). Fiind o creație a jurisprudenței, dreptul de retenție este recunoscut într-un nr limitat de cazuri: ipoteza unei nave, daune cauzate de navă, remunerația de salvare.
B) Retenția maritimă în convenții internaționale
a) Convenția internațională pentru unificarea unor reguli în materie de asistență și salvare, Bruxelles 1910
Convenția a intrat în vigoare la 1 martie 1913, iar România a aderat la ea la 17 ianuarie 1913.
La art. 2 prevede că „orice fapt de asistentă și salvare care a avut un rezultat util, dă loc la o remunerație echitabilă”, iar art. 6 completează „suma remunerației este fixată prin convenția părților și, în lipsă, de judecător”.
Dreptul de retenție este recunoscut indirect asupra bunurilor salvate, din motive de echitate. Pentru fapta sa, salvatorul are dreptul la o remunerație care constituie creanța; creanța garantată prin exercitarea unui drept de retenție asupra bunurilor salvate.
b) Convenția internațională pentru unificarea unor reguli referitoare la privilegiile și ipotecile maritime din 1926
Convenția a fost adoptată în aprilie 1926. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 43/1937 publicată în M. Of. nr. 69/1937. potrivit convenției, dreptul de retenție asupra navei, navlului și accesoriile navei poate fi instituit pentru valorificarea privilegiului recunoscut în următoarele cazuri:
taxele legale datorate statului și cheltuielile ocazionate în interesul comun al creditorilor pentru conservarea și vânzarea navei;
reclamațiile personalului navei rezultate dintr-un contract de angajare, remunerația de asistentă sau salvare și contribuția navei la avaria comună;
despăgubirile pentru abordaje și alte accidente de navigație, avarii cauzate instalațiilor portuare, leziuni corporale cauzate echipajului sau pasagerilor, precum și despăgubirile pentru pierderea sau avarierea caricului sau a bagajelor;
reclamațiile pentru obligațiile preluate de comandat, în calitatea sa legală, în porturile străine, necesare navei sau a continuării voiajului, precum și reclamațiile privind reparațiile navei sau reclamațiile furnizorilor navei sau ale altor creditori contractuali.
Autorul Gh. Bibicescu susține că „retenția asupra navlului poate fi instituită numai atâta timp cât acesta este datorat sau dacă suma se află în mâinile, comandantului, ori a agentului navei, iar instituția dreptului de retenție nu este supusă nici unei formalități, fără a afecta legile naționale când acesta impune anumite formalități”.
c) Convenția Națiunilor Unite privind transportul mărfurilor pe mare, Hamburg 1978.
Această Convenție a fost ratificată de România prin Decretul nr. 313/1981.
Articolul 12 din Convenție prevede că „încărcătorul nu este răspunzător de prejudiciul suferit de cărăuș sau de cărăușul efectiv, nici de avarierea navei, decât dacă prejudiciul sau avarierea a fost provocată din culpa sau neglijența încărcătorului, a prepușilor sau mandatarilor acestuia”.
Dreptul de retenție nu este recunoscut în mod expres, însă, având în vedere dreptul la acțiune al cărăușului pentru prejudiciul suferit; acesta este acordat indirect în favoarea sa asupra mărfii.
d) Convenția internațională asupra privilegiilor și ipotecilor maritime din 1993
Țara noastră nu a ratificat această Convenție.
Potrivit art. 7 din Convenție: „orice stat poate să acorde, în virtutea legilor sale, dreptul de retenție asupra unei nave care se află în posesia sa:
fie unui constructor de nave, pentru garantarea creanțelor sale rezultând din construcția navei;
fie unui reparator de nave, pentru a garanta creanțele rezultând din reparații, inclusiv din reconstituirea navei, efectuate în cursul perioadei în care ea se află în posesia sa”.
Dreptul de retenție se stinge când nava nu se mai află în posesia constructorului sau a reparatorului de nave.
Scopul acestui text este să amelioreze situația constructorilor și a reparatorilor de nave prin intermediul unui super privilegiu, un drept de retenție care subzistă cât timp nava este în posesia lor.
În caz de vânzare judiciară a navei, aceștia vor putea fi plătiți înaintea oricărui alt creditor.
După cum se poate observa, dreptul de retenție în materie maritimă, este consacrat, în principal, indirect in textele din diferite convenții internaționale.
Secțiunea 5. Dreptul de retenție în Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaționale de mărfuri încheiată la Viena (1980)
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaționale de mărfuri a fost adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988.
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 24/1991 (publicată în M. Of. nr. 54/1991), iar prevederile Convenției i-au devenit aplicabile începând cu 1 iunie 1992. Țara noastră a aderat la întreaga Convenție, nefăcând nici o rezervă sau declarație.
Convenția se aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au sediul în state contractante diferite precum și contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au sediul în state diferite atunci când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Art. 85 din Convenție prevede: „când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, în cazul în care plata prețului și predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia sau sub controlul său, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, ținând seama de împrejurări. El este îndreptățit să le rețină până ce va obține de la cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile”.
Prin acest text se instituie un drept de retenție în favoarea creditorului vânzător.
Pentru a se putea exercita acest drept de către creditorul vânzător, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții:
cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, când plata și predarea trebuie să se facă simultan;
vânzătorul să aibă mărfurile în posesia sa ori sub controlul său.
Cea de-a doua condiție este îndeplinită atât în situația în care vânzătorul are detenția mărfurilor, cât și atunci când mărfurile au fost predate în depozit la un terț, la dispoziția și sub controlul acestuia.
Dreptul de retenție nu poate fi exercitat prin simpla voință a vânzătorului, el va fi recunoscut în favoarea sa printr-o hotărâre judecătorească. Rezultă că instituirea dreptului de retenție și exercitarea acestuia urmează procedura judiciară de drept intern.
Un aspect important în această situație constă în determinarea competenței jurisdicțională în cazul în care contractul prevede o clauză specială de desemnare a instanței competente.
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanța desemnată de părți prin clauză contractuală specială își pierde competența dacă:
instanța este română, iar una din părți învederează că o instanță străină este exclusiv competentă
instanța este străină, iar litigiul intră în competența exclusivă a unei instanțe române.
La art. 152 se prevede că „instanțe din România pot să dispună, la cerere, măsuri asigurătorii, în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese ori bunuri ce au legătură cu jurisdicția lor, chiar dacă nu sunt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, să soluționeze în fond procesul în vederea căruia sau în cadrul căruia măsurile sunt necesare”.
Rezultă că, chiar și atunci când părțile, prin contractul de vânzare internațională de mărfuri, au desemnat o instanță străină competentă să soluționeze litigiul dintre ele, cerea de recunoaștere și instituire a dreptului de retenție poate fi de competența unei instanțe române.
Secțiunea 6. Dreptul de retenție extralegal
Dreptul de retenție extralegal se justifică pe principiile fundamentale ale dreptului civil, în care un rol deosebit de important îl are echitatea, dar și funcția esențială a judecătorului pentru a le aplica.
Dreptul de retenție se impune ori de câte ori calitatea de creditor presupune obligația de restituire a bunului debitorului, care este proprietarul acestuia, chiar dacă nu este reglementat expres de lege.
a) Dreptul de retenție al constructorului pe terenul altuia
Atunci când posesorul terenului, înainte de a fi evins, edifică pe acesta, construcții sau aduce îmbunătățiri de natură a-i mări valoarea, dobândește dreptul de retenție. Când el este de bună-credință, conform art. 494 C.civ. proprietarul fondului este obligat să-l despăgubească. Acesta are aceeași obligație chiar și atunci când constructorul este de rea-credință, dacă optează pentru a păstra construcția sau îmbunătățirile făcute de acesta.
Jurisprudența a recunoscut dreptul de retenție oricărui posesor, în ipotezele prevăzute la art. 484 și 494 C.civ., întrucât legea nu face nici o distincție între buna-credință și reaua-credință.
S-a arătat că dreptul de retenție poate fi invocat de către constructor numai în situația în care acesta era în posesia construcției când a primit câștig de cauză în acordarea despăgubirilor. El nu-și poate valorifica dreptul de retenție dacă a pierdut posesia.
În practica judiciară s-au pronunțat soluții în care aplicarea dreptului de retenție s-a făcut în toate cazurile în care există o legătură de conexitate, între bunul deținut de creditor și datoria debitorului său, chiar și lipsa unui text legal expres în acest sens și chiar dacă părțile nu au prevăzut aceasta în convenția încheiată între ele.
Astfel, s-a dat o mare eficiență instituției dreptului de retenție pentru a se realiza finalitatea obligațiilor asumate de părți și a sancționa pe acea parte care nu și-a respectat obligația asumată.
Instanța supremă a statuat într-o decizie că „în situația în care doi concubini ridică o construcție împreună , pe terenul unuia dintre ei, acela dintre ei ce nu este proprietar al terenului dobândește doar un drept de creanță, deci nu un drept real de proprietate și, ca atare, el beneficiază de un drept de retenție asupra construcțiilor până la plata de către celălalt concubin, proprietar al terenului, a contravalorii contribuției sale la edificare”. (Tribunalul Suprem, decizia nr. 1257/1956).
Aceeași instanță a statuat că „orice persoană care edifică pe terenul altuia cu bună-credință este îndreptățită să primească contravaloarea materialelor și prețul muncii, deci, să dețină în continuare construcția în baza dreptului de retenție, până în momentul în care proprietarul terenului, devenit și al construcției prin accesiune, îi va achita sumele datorate. (Tribunalul Suprem, decizia nr. 1334/1956).
Aplicarea dreptului de retenție a fost extinsă în practică în favoarea oricărui constructor de bună-credință, dându-se eficientă principiului ocrotirii bunei-credințe în materia accesiunii imobiliare artificiale.
Prin cererea formulată în ianuarie 2000, reclamanții au solicitat ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 463 mp situat în Craiova și să fie evacuat din casa construită pe acest teren. Au mai cerut ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 61 de milioane lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului, iar în subsidiar, au arătat că, în situația menținerii construcțiilor, acceptă să-i plătească contravaloarea materialelor și a manoperei.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a arătat că în 1992 a cumpărat o baracă ridicată pe terenul cu privire la care ulterior li s-a reconstruit reclamanților dreptul de proprietate, că reclamanții i-au promis că îi vor vinde terenul respectiv și că a construit cu permisiunea acestora un atelier de tâmplărie. În cererea reconvențională, pârâtul – reclamant a cerut obligarea reclamanților la plata sumei de 71 milioane lei reprezentând contravaloarea construcțiilor ridicate pe teren cu bună-credință și constituirea unui drept de retenție până la achitarea acesteia.
Instanța a reținut că imobilul respectiv aparține reclamanților, o parte din terenul proprietatea reclamanților a fost închiriată pârâtului, care a construit, cu acordul lor mai multe construcții.
S-a concluzionat că terenul în litigiu aparține reclamanților, care au titlu cu privire la acesta, și cum nu există un contract de închiriere care să justifice posesia pârâtului asupra terenului, capătul de cerere în revendicare a fost reținut ca întemeiat.
Cu privire la pârât, s-a reținut că este constructor de bună-credință, astfel că, potrivit art. 494 C.civ., reclamanții proprietari ai terenului devin și proprietarii construcțiilor, având posibilitatea de a opta pentru întinderea despăgubirilor între a achita constructorului contravaloarea materialelor și a muncii ori o sumă egală cu creșterea valorii fondului ca urmare a edificării construcțiilor.
Având în vedere că proprietarii au optat pentru sporul de valoare, instanța nu a obligat reclamanții la plate vreunei sume de bani către pârât.
S-a reținut că pârâtul nu datorează contravaloarea lipsei de folosință, fiind posesor de bună-credință pe baza unui titlu putativ, astfel că potrivit art. 485 C.civ. fructele terenului se cuvin acestuia, iar nu proprietarilor.
Deoarece nici una dintre părți nu a fost obligată la plata unor sume de bani către cealaltă, s-a reținut că nu se poate pune problema compensației obligațiilor și nici a dreptului de retenție, neexistând o creanță a pârâtului împotriva reclamanților.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Tribunalul Dolj a obligat reclamanții la plata către pârât a sumei de 31 de milioane lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor efectuate pe teren, a instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului, cu privire la suprafața de 463 mp teren până la achitarea creanței menționate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Curtea de Apel Craiova a respins recursurile formulate ca nefondate.
Instanța de recurs reține, însă, faptul că pârâtul – constructor de bună-credință a fost obligat la restituirea terenului de 463 mp pe care a edificat construcțiile în litigiu. În această situație, pârâtul are un drept de retenție asupra imobilului în întregul său – compus din terenul ce trebuie restituit și din construcțiile edificate care vor rămâne proprietarului – și, nu doar asupra construcțiilor în sine, întrucât, în caz contrar, dreptul de retenție ar fi lipsit de obiect, neputând să fie exercitat. (Curtea de Apel Craiova, decizia civilă nr. 4031 din 24.11.2003)
Într-o altă speță s-au construit pe imobilul închiriat mai multe încăperi în vederea introducerii imobilului în circuitul turistic, spațiile respective nefiind incluse în contractul de închiriere.
Ulterior reclamanta intimată a plătit recurentei întreaga valoare a construcțiilor ridicate, iar recurenta a predat imobilul în posesia intimatei.
S-a pus problema dacă recurenta putea fi obligată la plata unei despăgubiri echivalentă chiriei pe care ar fi trebuit să o plătească în cazul în care spațiile suplimentare ar fi fost incluse în contractul de închiriere. Potrivit principiilor aplicabile în materia accesiunii imobiliare artificiale, constructorul este titularul unei creanțe în despăgubire împotriva proprietarului terenului care devine și proprietarul construcției.
Constructorul poate invoca un drept de retenție până la realizarea creanței sale, care nu implică și un drept de folosință gratuită a construcțiilor în această perioadă. Deci, în cazul în care folosința a fost exercitată, constructorul datorează o despăgubire echivalentă a valorii chiriei legale (Curtea de Apel, decizia nr. 13/R din 1 octombrie 1993).
b) Dreptul de retenție al moștenitorului aparent, evins de adevăratul moștenitor, este recunoscut pe aceleași temeiuri ca în cazul constructorului pe terenul altuia.
Situația lui este cea drept creditor pentru despăgubirile ce i se cuvin. În această situație, se poate afla și eredele obligat la un nou raport în cazul în care bunul ce îi revenea în cadrului primului partaj cade în lotul altui copărtaș.
c) Dreptul de retenție al mandatarului este recunoscut formal de Codul civil, a fost de asemenea consacrat în doctrină și jurisprudență ca și în cazul gestiunii de afaceri.
Mandatarul beneficiază de un drept de retenție asupra lucrurilor primite pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului sau până la achitarea remunerației stipulate (în cazul mandatului cu titlu oneros). Dreptul de retenție al mandatarului este însă supus condiției ca mandatarul să se afle în posesia bunurilor respective.
Temeiul său juridic se identifică in debitum cum re junctum sau pentru îmbogățirea fără justă cauă, în dauna altuia, ori de câte ori creanța izvorăște din sporirea fondului sau din necesitatea de a-l conserva și pune în valoare.
d) Dreptul de retenție al detentorului unui bun imobil ipotecat poate fi recunoscut și, deci opozabil terțului, creditor ipotecar urmăritor, numai atunci când drepturile s-au constituit ulterior momentului în care s-a născut dreptul de retenție.
e) Dreptul de retenție al cumpărătorului, al cărui titlu a fost anulat, prin efectul condiției rezolutorii
În această situație, cumpărătorul, detentor al bunului supus restituirii, poate cere despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse lucrului ori pentru cheltuielile utile și necesare pe care le-a efectuat cu acesta, fiind creditorul proprietarului debitor și, în consecință, titularul dreptului de retenție.
El nu poate invoca dreptul de retenție fată de adevăratul proprietar, terț în acest raport juridic, care a obținut bunul, deoarece este străin de raportul juridic la care participă vânzătorul și cumpărătorul evins. Poate cere prețul numai de la vânzătorul neproprietar.
În acord cu principiul echității, mai mulți autori consideră că este necesar a se recunoaște cumpărătorului evins dreptul de retenție, opozabil terțului proprietar în situația arătată, indiferent dacă este de bună sau rea credință.
f) Dreptul de retenție al hotelierului asupra bunurilor aflate în hotel, proprietatea clientului.
Este recunoscut pentru a acorda eficiență privilegiului hotelierului de a se despăgubi din prețul acelor bunuri și se aseamănă cu dreptul de retenție conferit depozitarului.
g) Dreptul de retenție al posesorului unui bun mobil, pierdut sau furat, care l-a cumpărat în condiții de bună-credință.
În cazul în care bunul este revendicat, posesorul poate opune proprietarului revendicant dreptul de retenție până ce va fi despăgubit cu plata prețului plătit.
h) Dreptul de retenție al fabricantului sau meseriașului asupra bunului produs, reparat sau confecționat cu materialul clientului, până la plata manoperei sale. Acest drept de retenție rezultă din convenția părților producând efecte numai între acestea.
i) Dreptul de retenție în raporturile dintre proprietar și uzufructuarul aceluiași bun, atunci când uzufructuarul nu își îndeplinește obligațiile prealabile impuse de lege: inventarul și darea de cauțiune.
Tot pe cale de interpretare, se poate considera că dreptul de retenție însoțește privilegiul tacit al proprietarului asupra bunurilor mobile ale chiriașului. (art. 1730 al. 1 C.civ.)
Capitolul 9. Jurisprudența dreptului de retenție
Jurisprudența dreptului de retenție nu a fost mereu aceeași, fiind lipsită de unitate și consecvență. Ea a evoluat de-a lungul timpului și s-a îmbogățit în permanentă prin soluțiile date, caracterizate prin diversitate și ingeniozitate.
În doctrină, s-a constatat prezența celor două tendințe – restrictivă și extensivă care au însoțit evoluția dreptului de retenție.
În Franța, după adoptarea codului napoleonian, jurisprudența a adoptat concepția materialistă a retenției, refuzând aplicarea acesteia în lipsa unei legături materiale. Totuși, s-a recunoscut retenția posesorului de bună-credință a unui imobil, pentru rambursarea cheltuielilor făcute cu acesta și meșterului pentru manoperă, fără a se ține seama că izvorul creanței era dintr-un contract ori în afara acestuia.
După anul 1860, tendința a fost de a se părăsi formula debitum cum re junctum, dreptul de retenție fiind recunoscut doar atunci când părțile se aflau într-un raport contractual original și unic. În acest context, tribunale franceze nu aveau un text cadru în Codul civil, în timp ce în Germania, după anul 1900, jurisprudența a creat un astfel de text legal, clar și complet.
Doctrina franceză citează o hotărâre foarte importantă a Curții de Casație: „Curtea de Apel, intenționând să restrângă aplicarea dreptului de retenție, ca în cazul excepției de neexecutare a contractului, a preconizat o concepție foarte strâmtă asupra conexității. Legea acordă, într-o serie de cazuri, un drept de retenție, cu toată imposibilitatea de a putea face aplicarea excepției non adimpleti contractus. În toate aceste situații, justificarea retenției nu rezidă în cauza celor două obligații reciproce, ci în legătura naturală, voită sau presupusă din raportul de fapt”. Acest raport este cârmuit de aceleași legi și rațiuni care stau la baza obligațiilor născute din același contract.
Această cale trasată de jurisprudența franceză, a fost urmată și de jurisprudența română, făcându-se aplicarea teoriei conexității sau a excepției non adimpleti contractus, datorită similitudinilor celor două texte legale.
a) Conexitatea materială, obiectivă în jurisprudență
Această conexitate presupune faptul că o parte din proprietatea unei persoane s-a încorporat într-un bun aparținând altuia, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, astfel că legătura dintre valoarea încorporată și bun nu este o operațiune juridică, ci una materială, „o simplă cuplare între două lucruri, între două obiecte care aparțin unor persoane diferite”.
Trei sunt cazurile în care s-a dat eficiență acestei concepții: posesorul care a construit sau a făcut îmbunătățiri pe un fond aparținând altuia, daunele cauzate de un lucru precum și cheltuielile făcute cu un lucru.
Pentru primul caz, aproape întreaga jurisprudență a recunoscut posibilitatea pentru posesor de a reține lucrul până când va fi despăgubit pentru cheltuielile efectuate. Aceasta este ipoteza clasică de aplicare a lui debitum cum re junctum.
Dreptul de retenție a fost refuzat posesorului de rea-credință de către jurisprudența și doctrina franceză, spre deosebire de jurisprudența română, care l-a recunoscut fără a face diferența între buna-credință și reaua-credință.
Curtea de Casație (25.06.1983) a stabilit că „deși, prin nici un text de lege nu se acordă dreptul de retenție posesorului evins prin revendicare, totuși în doctrină și jurisprudență este admis că judecătorul poate acorda acest drept ori de câte ori există o corelație între lucrul reținut și creanța reclamată și nu este nici un motiv de a se face distincție între posesorul de bună-credință și de rea-credință, deoarece nici tradiția și nici principiile generale relative la această materie nu îi refuză acest drept posesorului de rea-credință.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia 49/1939) a motivat: „dacă este exact ca în Codul civil român legiuitorul nu se ocupă, în mod special, de dreptul de retenție, de aici, însă, nu se poate deduce, cum eronat reține tribunalul, că Codul civil român nu recunoaște existența dreptului de retenție, întrucât legiuitorul reglementează, în mod incidental, acest drept în mai multe texte ale Codul civil și anume art. 509, 771, 1377, ș.a.”.
În cazul daunelor cauzate de un lucru nu s-a pronunțat nici legiuitorul francez și nici cel român, neexistând astfel un cadru legal care să recunoască dreptul de retenție unui proprietar care a suferit o pagubă în afară de orice raport contractual. S-a dorit ca dreptul de retenție să nu fie acordat în astfel de cazuri, chiar dacă exista debitum cum re junctum. Ulterior, având în vedere că există o conexitate naturală între creanță și lucrul care a cauzat paguba, retenția a fost recunoscută.
Cu privire la cheltuielile efectuate cu lucrul, jurisprudența a fost constantă și unitară, având în vedere că există dispoziții clare asupra retenției lucrului în Codul civil.
b) Conexitatea convențională
Jurisprudența și doctrina au admis existența unui drept de retenție pe cale convențională, însă au arătat că acesta nu poate fi opus erga omnes deoarece nu produce efecte decât între părțile contractante, conform principiului relativității. De asemenea, drepturile reale nu pot fi opuse terților fără îndeplinirea formalităților de publicitate.
Alexandrescu susține că dreptul de retenție convențional ar rezulta din amanet, cât timp „debitorul nu poate pretinde restituirea amanetului, decât după ce a p întreg capitalul, dobânzile și spezele datoriei, pentru a căror siguranță a fost dat amanetul”.
În materie comercială, atât jurisprudența franceză cât și cea germană au consacrat dreptul de retenție convențional.
c) Conexitatea juridică, contractuală
Potrivit concepției contractuale, raporturile juridice presupun obligații reciproce pentru părți, care trebuie executate simultan. Astfel, dacă una dintre părți nu-și execută obligația asumată, cealaltă parte poate opta între rezoluțiunea contractului și excepția de neexecutare a contractului, care apare în strânsă legătură cu dreptul de retenție.
Doctrina a denumit această legătură dintre părțile contractante, „conexitate juridică”.
Concepția contractuală își găsește aplicare în cazul hangiilor sau hotelierilor precum și în cazul mandatarului și a gestorului de afaceri. Jurisprudența, însă, a extins și la alte cazuri particulare, ori de câte ori există un contract sau cvasicontract, din care să rezulte două creanțe reciproce.
Jurisprudența a jucat un rol important în evoluția dreptului de retenție, contribuind în mare măsură la teoria generală a retenției.
După Hamangiu, jurisprudența a pornit de la două idei:
dreptul de retenție este bazat pe echitate, astfel că este drept a se da creditorului un mijloc de a fi despăgubit, prin însuși faptul că el deține un lucru al debitorului;
textele de lege, care consacră existența dreptului de retenție în anumite ipoteze, nu sunt limitative, ci exemplificative, interpretul fiind liber să facă aplicarea dreptului de retenție acolo unde echitatea va cere.
Secțiunea 1. Interpretări jurisprudențiale
Dreptul de retenție a fost recunoscut în toate cazurile în care există o legătură de conexitate între lucrul deținut de creditor și datoria debitorului. În acest sens, trebuie menționată decizia Curții de Casație (decizia 16.01.1939): „considerând că prin dreptul de retenție se înțelege dreptul acordat anumitor debitori, de a păstra bunul datorat până când creditorul va plăti ceea ce datorează pentru acest bun, de unde rezultă că dreptul de retenție este o măsură de garantare a realizării creanței debitorului său, cu alte cuvinte, mijlocul de a garanta îndestularea celui ce a devenit creditor, prin cheltuielile făcute pentru îmbunătățirea lucrului supus restituirii; considerând că, din cele expuse mai sus, rezultă că dreptul de retenție se poate încuviința ori de câte ori este vorba de plata unei datorii și se recunoaște detentorului lucrul a cărui revendicare se cere: „debitum cum re junctum”.
S-a decis că „dacă instanța constată că deținătorul unui imobil proprietatea altei persoane, este creditorul acesteia pentru îmbunătățirile aduse acelui imobil, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă, urmează să-i recunoască deținătorului un drept de retenție asupra imobilului până la plata, de către proprietar, a sumei datorate, întrucât este vorba de un debitum cum re junctum, care constituie condiția esențială a invocării și acordării unui atare drept”. (tribunalul Botoșani, decizia 79/82)
Într-o altă speță s-a decis că: „recunoașterea judecătorească a dreptului de retenție asupra unui imobil are ca efect principal facultatea creditorului, aflat în posesia bunului, de a refuza restituirea lui până la stingerea integrală a creanței, fiind astfel un mijloc pur pasiv de respingere a pretenției proprietarului debitor de a intra anticipat în posesie. Ea nu conferă însă creditorului nici un fel de preferință și nici facultatea de a folosi bunul sau de a-i percepe fructele. Ori de câte ori creditorul folosește în interes propriu bunul, el este ținut să plătească proprietarului echivalentul folosinței, cu titlu de despăgubiri”. (decizia 570 din 1 ianuarie 1978 a Tribunalului). În situația partajului de bunuri comune între foștii soți, s-a decis „acordarea dreptului de retenție până la plata sultei ce se impune, aceasta fiind un adevărat drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel ce deține bunul mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, este îndreptățit să îl rețină până ce titularul bunului îi va plăti suma datorată, cu titlu de sultă sau pe care a cheltuit-o pentru conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea bunului. Urmează, deci, a se recunoaște pârâtului dreptul de retenție, fără a se putea dispune evacuarea lui din apartament, până la achitarea sultei”. (Tribunalul București, decizia 2398/93, Secția a III-a civilă).
Cu privire la concubini și la bunuri coachizite de aceștia, s-a decis „dreptul de retenție constituie prin el însuși un mijloc de garantare a obligațiilor, care conferă creditorului posibilitatea de a opune excepția de retenție „erga omnes”, deci oricui ar reclama bunul, obligând astfel pe debitor să-și plătească datoria.
Astfel în speță s-a reținut în mod corect ca dovedite îmbunătățirile și ratele achitate de reclamantă și de fostul ei concubin decedat și a cărui moștenire formează obiectul litigiului, precum și suportarea de către reclamantă a cheltuielilor de înmormântare, iar prin consecință i s-a recunoscut dreptul de retenție asupra apartamentului în care a continuat să locuiască, până la acoperirea creanței sale”. (decizia nr. 286 din 1 ianuarie 1992 a Tribunalului, Secția civilă)
Dreptul de retenție constituie o garanție reală, constând în dreptul creditorului de a reține un bun mobil sau imobil până ce creanța îi va fi îndestulată de debitor, proprietar al bunului, în condițiile stabilite prin convenție sau hotărâre judecătorească”. (decizia nr. 1386 din 24 iunie 1986 a Tribunalului Suprem, Secția civilă, decizia nr. 281 din 16 februarie 1982 a Tribunalului Suprem, Secția civilă)
„Fructele bunului – obiect al dreptului de retenție – aparțin debitorului proprietar; astfel fiind, creditorul retentor este obligat să le remită proprietarului „la data plății datoriei și a predării bunului”.
Reclamanții V.C. și V.F. au chemat în judecată pe pârâtul C.N. pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligat a-i despăgubi cu suma de 99.000 lei și plata cheltuielilor de judecată. Reclamanții arată că această sumă reprezintă echivalentul recoltei însușită de pârât pe anii 1990-1991 de pe terenul proprietatea lor. Se susține că dreptul de retenție asupra terenului nu mai există întrucât au plătit suma datorată pârâtului.
În drept acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 998 – 999 C.civ. Pârâtul a susținut că reclamanții nu i-au plătit suma datorată, că existând dreptul de retenție constituit prin hotărâre judecătorească, i se cuvin fructele de pe terenul reclamanților.
În ce privește dreptul de retenție, instanța de fond reține că acesta conferă pârâtului decât o garanție reală pentru realizarea creanței, fără a beneficia de fructe, care aparțin proprietarului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs (în prezent apel) pârâtul, susținând că în mod greșit a fost obligat la plata daunelor, întrucât dreptul de retenție asupra terenului reclamanților, ca posesor de bună-credință și efectuând toate muncile, îi conferă dreptul de a culege fructele.
Recursul (apelul) pârâtului a fost admis, iar sentința s-a modificat, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.
S-a reținut că dreptul de retenție ca măsură de constrângere a debitorului pentru plata datoriei, nu poate fi conceput fără dreptul de a folosi bunul și a culege fructele, acesta fiind scopul legiuitorului prin crearea, în favoarea creditorului, a dreptului de retenție.
Că a nu recunoaște creditorului posibilitatea de a culege fructele, dreptul de retenție ar fi o simplă formalitate, lipsit de consecințe juridice, iar debitorul nu va putea fi constrâns să-și achite datoria.
În raport cu aceste considerente și de faptul că pârâtul este posesor de bună-credință s-a reținut că acesta nu poate fi obligat la plata contravalorii recoltei.
Împotriva deciziei tribunalului, reclamanții au declarat recurs la această instanță susținând că prin motivarea soluției se încalcă în mod evident legea.
Pârâtului i s-a instituit un drept de retenție până la plata de recurenții reclamanți a sumei de 48178 lei. S-a pus problema dacă, intimatului pârât, ca urmare a instituirii dreptului de retenție pe terenul reclamanților recurenți, i se cuvine dreptul de a culege, de pe acest teren, fructele.
După cum se știe, dreptul de retenție nu este consemnat expres în legislația civilă, dar este recunoscut de doctrină și practica judiciară.
Dreptul de retenție este posibilitatea deținătorului unui bun al altuia de a refuza restituirea acelui bun câtre proprietar până nu i se plătește creanța născută în legătură cu bunul respectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de retenție este un mijloc de garantare a executării obligației debitorului.
În ce privește fructele bunului, obiect al dreptului de retenție, ele aparțin debitorului proprietar, creditorul retentor fiind obligat, să le predea acestuia, la data plății datoriei și a predării bunului. Fructele supuse stricăciunii vor fi vândute și sumele rezultate păstrate , de asemenea, până la încetarea retenției (art. 436 și 581 C.civ.).
În conformitate cu art. 1144 și 1145 C.civ., creanța retentorului se compensează de drept cu sumele reprezentând valoarea fructelor înstrăinate și cu valoarea fructelor civile, până la concurența cotităților respective.
Apreciem decizia tribunalului ca nelegală și afectată de nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În atare situație, urmează a se admite recursul reclamanților, a se casa decizia tribunalului și a se respinge ca nefondat apelul pârâtului împotriva sentinței civile a instanței de fond care se va menține în totul ca fiind temeinică și legală”. (Curtea de Apel Craiova, decizia 469/1994)
Titularul unui drept de retenție nu poate să se folosească de bunul obiect al dreptului respectiv.
O excepție poate fi cazul când obiectul dreptului este un teren agricol, acesta neputând rămâne nemuncit, fiind păgubitor și pentru proprietar și pentru retentor.
Există concepții diferite cu privire la data la care fructele pot fi revendicate de către proprietar.
O primă concepție, vizează că fructele fiind ale proprietarului, el are dreptul să le revendice chiar și înainte de plata datoriilor, dacă retentorul a cules fructele, iar dacă au fost culese de proprietar, retentorul nu arte dreptul de a le pretinde acestuia.
Dacă această opinie ar fi acceptată, retentorului nu i s-ar putea refuza să invoce compensația – legală sau judiciară – între datoria proprietarului, dobânzile acestei datorii și pentru cheltuielile făcute de el cu fructele, cu datoria lui pentru fructe, și, în raport cu rezultatul compensației, să se constate dacă datoria proprietarului s-a stins și, pe cale de consecință, s-a stins și dreptul de retenție.
În situația în care fructele au fost culese de un terț, pot fi revendicate atât de proprietar pentru că îi aparțin, cât și de retentor în vederea îndeplinirii obligației de predare a acestora.
Cea de-a doua concepție recunoaște retentorului dreptul de a reține fructele, cu același titlu ca și bunul, în scopul garantării creanței până la data plății datoriei către proprietar, dată la care retentorul are obligația să dea socoteală cu privire la fructele culese. Această concepție statuează că fructele nu pot fi pretinse înainte de data plății.
Prin recunoașterea în favoarea retentorului a dreptului de a reține fructele, se recunoaște implicit și dreptul de a le revendica atunci când acestea au fost culese de proprietar. Scopul acestei recunoașteri este garantarea creanței sale, având în vedere că retentorul poate păstra fructele în continuare până la data plății datoriei de către proprietar.
Acest punct de vedere constituie o aplicare a principiului accesorium sequitur principale și asigură atât garantarea creanței, cât și realizarea ei.
În legătură cu îmbunătățirile aduse bunului de către detentor, chiriaș ori cumpărător, instanța s-a pronunțat constant recunoscând dreptul de retenție.
Într-o speță s-a decis: „în caz de înstrăinare a imobilului, cererea chiriașului de a i se plăti costul îmbunătățirilor făcute de el trebuie să fie îndreptată împotriva proprietarului anterior și nu împotriva noului proprietar, deoarece prin efectuarea îmbunătățirilor a dobândit numai un drept de creanță care, indiferent de momentul în care ia naștere, se exercită fată de proprietarul imobilului din momentul efectuării acelor lucrări. Într-o atare situație, chiriașul, întrucât nu este îndreptățit să pretindă vreo despăgubire de la noul proprietar, nu-i poate opune nici un drept de retenție la încetarea contractului de închiriere”. (Tribunalul Suprem, sentința civilă decizia 448/1972)
Spre deosebire de această decizie, în alta Tribunalul Suprem, a decis că „recunoașterea dreptului chiriașului de a pretinde contravaloarea investițiilor și, deci, de a reține bunul, este opozabil și proprietarului care a dobândit acest bun ulterior”. (Tribunalul Suprem, decizia civilă 1056/1977)
Cu privire la natura și efectele dreptului de retenție, o decizie stabilește că „creditorul retentor, fără să aibă un privilegiu legal, va fi totuși plătit înaintea celorlalți creditori, cărora dreptul lui de retenție le este opozabil, ca și debitorului, deci, dacă lucrul este vândut și a rămas în posesiunea creditorului retentor, cumpărătorul nu-l va putea obține înainte de a fi achitat retentorului întreaga sa creanță”. (Tribunalul Constanța, decizia civilă 135/1985)
Dreptul de retenție nu suspendă și nici nu întrerupe cursul prescripției întrucât nu face parte din situațiile expres și limitativ prevăzute de Decretul nr. 67/1958.
În speță: „Prin contestația înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 București, T.A. a solicitat, ca prin sentința ce o va da în contradictoriu cu S.Gh. să dispună anularea formelor de executare silită, dreptul de a cere executarea silită fiind prescris, cu cheltuieli de judecată.
Judecătoria prin sentința civilă nr. 7672/1987 a admis contestația și a dispus anularea formelor de executare constatând prescris dreptul creditorului–intimat de a cere executarea silită. Gh. S. A declarat recurs, arătând în esență că dreptul să de a cere executarea silită nu s-a prescris, deoarece a avut un drept de retenție asupra imobilului ce s-a atribuit la partaj contestatoarei debitoare, până la achitarea de către aceasta a sultei la care a fost obligată.
Recursul este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că titlul în baza căruia s-a solicitat executarea silită asupra bunurilor lui T.A. respectiv sentința civilă nr. 6257/1983 a Judecătoriei, a rămas definitivă la 17 ianuarie 1984, executarea începând la 26 septembrie 1987, deci peste termenul de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Corect instanța nu a reținut apărarea recurentului în sensul că dreptul său de a cere executarea silită a început să curgă de la data când a pierdut dreptul de retenție ce l-a avut asupra imobilului atribuit debitoarei, pentru că suspendarea sau întreruperea cursului prescripției, cazurile respective, sunt strict și limitativ prevăzute în dispozițiile Decretului nr. 167/1958, dreptul de retenție nu suspendă și nici nu întrerupe cursul prescripției.
Pentru aceste motive se respinge ca nefondat, recursul declarat drept Gh. S.”. (Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 706 din 21 martie 1988)
Decizia instanței a fost apreciată în mod diferit.
Potrivit primei aprecieri, care aduce o notă critică acestei decizii, termenul de 3 ani prevăzut la art. 16 din Decretul 167/1958 expirase, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii. În schimb, în raport cu data la care creditorul renunțase la dreptul de retenție, nu expirase termenul de prescripție arătat.
Rezultă că, dreptul de a cere executarea silită urma a fi considerat prescris sau nu, în raport cu momentul care se considera a fi punctul de plecare al calculării termenului de 3 ani.
Instanța a considerat că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu motivarea că legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile de întrerupere și de suspendare a prescripției, dreptul de retenție nefăcând parte dintre acestea. În opinia instanței, dreptul de retenție nu are nici un efect asupra prescripției executării silite. De regulă, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de executare silită. Dacă acest drept nu este exercitat în termen, creditorul pierde dreptul de a mai putea obține executarea silită a hotărârii. Cu alte cuvinte, prescripția sancționează pasivitatea, inactivitatea creditorului care nu a solicitat in termenul prevăzut de lege executarea hotărârii.
În această situație se face aprecierea că nu se poate vorbi despre pasivitatea, despre inactivitatea creditorului.
Se susține că admițând că bunul este reținut de către creditor pe o perioadă mai mare de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii și că în acest interval de timp, creditorul nu a solicitat executarea silită, dreptul de retenție nu a încetat deoarece este acordat până la plata de către debitor a datoriei. Dacă debitorul ar solicita restituirea bunului, creditorul îi va putea opune pe cale de excepție sau, eventual, pe calea contestației la executare, dreptul său de retenție.
Se consideră că, admițând teza contrară, s-ar ajunge la concluzia inacceptabilă că respectivul creditor ar fi pierdut dreptul de retenție și ar putea fi obligat la restituirea bunului, chiar dacă debitorul nu i-a plătit datoria.
Se recunoaște că, din proprie inițiativă, creditorul a renunțat la dreptul de retenție; însă din faptul că debitorul nu solicită restituirea bunului care formează obiectul dreptului de retenție, rezultă că acesta recunoaște creditorului dreptul de a reține bunul.
Potrivit acestei opinii, pe perioada cât durează dreptul de retenție, debitorul nu poate invoca prescripția deoarece, recunoscându-l în favoarea creditorului, prescripția se întrerupe în baza art. 16 lit. a din Decretul 167/1958. chiar dacă nu se consideră că dreptul de retenție are acest efect, instanța poate aprecia că depășirea termenului de prescripție în cazul în care creditorul are un drept de retenție, este justificată, și în baza art. 18 din Decretul 167/1958 poate încuviința executarea silită chiar din oficiu.
Cea de-a doua apreciere este aprobativă.
Decizia instanței este apreciată ca fiind corectă și legală. Se susține că raționamentul juridic făcut de instanță este corect, în sensul că suspendarea sau întreruperea cursului prescripției, cazurile respective sunt strict și limitativ prevăzute de dispozițiile Decretului nr. 167/1958; dreptul de retenție nu suspendă și nu întrerupe cursul prescripției. Apoi, nu poate fi reținută motivarea precedentă, în sensul că, pe de o parte dreptul de retenție echivalează cu o recunoaștere, și pe de altă parte, același drept ar avea valoarea juridică a „actului începător de executare”. Trebuie observat că, recunoașterea dreptului de retenție nu poate fi efectul recunoașterii din partea celui în favoarea căruia curge prescripția, ci este efectul unei hotărâri judecătorești, rămasă definitivă, care produce efecte împotriva voinței debitorului (proprietară a imobilului, debitoare a sultei).
Se menționează că, dreptul de retenție, fiind un drept real accesoriu, imperfect, nu poate fi calificat ca un „act începător de executare, deoarece, pe de o parte, nu se poate pune semnul egalității juridice între un drept subiectiv și un act juridic ori de procedură de executare și, pe de altă parte, fiind imperfect, dreptul de retenție nu conferă titularului său decât posibilitatea apărării sale pe cale pasivă și nu activă.
De asemenea, simpla existentă a dreptului de retenție nu poate fi socotită drept o împrejurare care să justifice repunerea în termenul de prescripție deoarece s-ar ajunge la încurajarea pasivității titularului dreptului de retenție. Dacă acest drept ar exista înăuntrul termenului de prescripție, ar fi posibilă aplicarea repunerii în termenul de prescripție, la cerere sau din oficiu.
Ca o concluzie, se apreciază că s-a făcut o justă și legală aplicare a dispozițiilor din materia prescripției extinctive atunci când s-a admis excepția de prescripție, nerecunoscându-se efectul întreruptiv de prescripție al dreptului de retenție.
Având o simplă detenție precară a lucrului proprietatea debitorului, titularul dreptului de retenție nu poate invoca uzucapiunea.
Exercitarea dreptului de retenție și implicit, recunoașterea acestuia are, totuși „o limită însemnată, acționând numai în limitele licitului, căci nu poate fi conceput când deținerea lucrului are la bază încălcarea unei dispoziții imperative sau prohibitive a legii care ar declara scoase din circuitul civil anumite bunuri”.(Tribunalul Suprem, decizia civilă 459/1977)
Există situații în care nu poate fi exercitat dreptul de retenție, în speță: „în cazul în care bunul (apartament) a fost adjudecat în favoarea unei persoane, aceasta este îndreptățită să ceară evacuarea deținătorului, care nu poate să exercite dreptul de retenție cu privire la acel bun pe motiv că ar fi achitat ratele și dobânzile pentru achiziționarea lui, deoarece prin efectul adjudecării fostul proprietar și-a pierdut dreptul.
Într-o atare situație prima instanță, la cererea adjudecatorului, a dispus evacuarea deținătorului pentru lipsa titlului locativ, iar recursul pârâtului împotriva sentinței a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, reclamantul devenind proprietar al bunului în baza ordonanței de adjudecare definitivă, nu i se poate opune de către pârât dreptul de retenție”.(decizia nr. 96 din 1 ianuarie 1992 a Tribunalului, Secția civilă)
Printr-o hotărâre, s-a respins recunoașterea retenției asupra apartamentului ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru care s-a plătit prețul, motivat de faptul că nu a operat rezoluțiunea convenției, astfel încât creanța nu este exigibilă. (Tribunalul Suprem, decizia civilă 1056/1977).
De asemenea, într-o altă speță, instanța a apreciat că nu se impune stabilirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei-reclamante asupra întregului parter al imobilului, având în vedere cuantumul redus al contravalorii îmbunătățirilor. (Judecătoria sectorului 5 București, sentința civilă nr. 13143 din 18 decembrie 2000)
În concluzie, în ceea ce privește originea, natura juridică, limitele și efectele dreptului de retenție, jurisprudența noastră este unitară. Cu toate acestea au existat controverse atât la noi cât și în Franța. Astfel că, într-o decizie a Curții de Casație a Franței se statuează: „natura dreptului de retenție este, după lung timp, discutată: garanție? Protecția posesiunii? Simplu mijloc de presiune? Cale de executare simplificată?”.
Jurisprudența franceză arată că „dreptul de retenție nu este o garanție și nici, din punct de vedere tehnic, asimilabil cu gajul. Finalitatea dreptului de retenție nu este de a fi conservator, căci instituția implică exigibilitatea creanței garantate”.
Secțiunea 2. Jurisprudența privind exercițiul
dreptului de retenție în justiție
Exercițiul dreptului de retenție implică recunoașterea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, indiferent dacă acesta este sau nu reglementat de lege. Cu alte cuvinte, recunoașterea și valorificarea dreptului de retenție este posibilă numai în cadrul procedurilor judiciare.
Potrivit unei decizii: „dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție sau pe cale de acțiune, de către deținătorul bunului și trebuie recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.” (decizia nr. 2040 din 29 septembrie 1997, a Tribunalului, s.civ.)
Acțiunea principală
Este de necontestat că dreptul de retenție este pasiv, în sensul că titularul său nu îl va putea valorifica în justiție, în calitate de reclamant, deoarece acest drept este doar susceptibil de a fi apărat.
Putându-și valorifica acest mijloc de apărare doar în calitate de pârât, de regulă, el nu poate avea calitate procesuală activă.
Doctrina (I. Manoliu) a relevat cazuri în care retentorul poate urmări, în mod activ, realizarea dreptului său.
„Singurul caz în care creditorul retentor poate fi reclamant este acela în care el a pierdut deținerea bunului mobil în urma unui furt sau pierderi, ori a unei sustrageri dolosive, cum și atunci când a pierdut posesiunea imobilului reținut prin faptul unui terț, împotriva voinței sale”.
În astfel de situații retentorul are la îndemână o acțiune posesorie în reintegrare pentru readucerea bunului mobil în detenția sa.
S-a încercat a-i recunoaște creditorului retentor un drept la acțiune și în alte cazuri, nu numai atunci când se cere realizarea lui, ci și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
„Legitimarea procesuală activă aparține numai proprietarului în cazul unei acțiuni prin care se solicită despăgubiri privind valoarea îmbunătățirilor aduse unui imobil, chiar dacă imobilul este deținut de o altă persoană în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, deoarece imobilul nu a ieșit din patrimoniul proprietarului”. (Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 22/1981)
de asemenea, s-a decis că „dacă reclamantul invocă un drept prevăzut de lege, care decurge din calitatea lui de debitor, acesta are calitate procesuală activă”.(Curtea supremă de Justiție, secția contencios administrativ, decizia 272/1994)
„Dreptul de retenție, ca drept real de garanție imperfect, poate fi invocat atât pe cale principală, cât și pe cale de excepție, în timpul judecării cauzei în fața primei instanțe și chiar în recurs”. (decizia 890 din 26 aprilie 1993, a Tribunalului, s.civ.)
În consecință, creditorul retentor va putea introduce acțiunea în reintegrare privind bunul imobil, atât contra proprietarului acestuia, cât și contra unui terț uzurpator, fiind legitimat de detenția precară.
„Reclamantul poate cere instituirea dreptului de retenție, când are detenția materială, în cadrul acțiunii având ca obiect partajul de bunuri comune, când nu se cere atribuirea bunului ori a unei părți, nefiind susceptibil de cotizare, până la achitarea integrală a sultei datorate de copărtaș”. (Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 1982/1985)
b) Contestația la executare
Debitorul are posibilitatea de a se plânge când socotește că urmărirea este nelegală sau are posibilitatea de a ataca diferite acte de executare prin intermediul contestației la executare precum și posibilitatea de a împiedica executarea silită prin oferirea plății creanței și a cheltuielilor de urmărire.
Art. 399 C.pr.civ. prevede: „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”.
Jurisprudența noastră a admis că pe calea contestației la executare se poate institui și dreptul de retenție asupra bunului care constituie obiect al executării silite, deși, în trecut, o asemenea soluție era exclusă întrucât „după cum existența sa este imposibil de conceput în afara unui raport principal de creanță, tot așa apărarea nu este posibilă decât concomitent și în aceeași instanță cu acțiunea relativă la acel raport juridic; dreptul de retenție nu s-ar putea aloca pe calea contestației la executare”. (Curtea de Apel București, secția a III-a, 200/83)
După cum am arătat anterior, dreptul de retenție poate fi invocat pe cale principală, odată cu judecata acțiunii asupra fondului, dar există posibilitatea de a-l opune și în cadrul contestației la executare.
S-a admis că în contestația la executare, având ca obiect instituirea dreptului de retenție, se poate determina și întinderea creanței, atunci când se invocă cheltuieli datorate de proprietarul bunului litigios pentru îmbunătățirea sau conservarea acestuia. Instanța de contestație la executare va stabili, ea însăși, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței și, apoi, prin aceeași hotărâre, va încuviința creditorului dreptul de retenție asupra bunului care face obiectul urmăririi silite.
Într-o speță s-a decis: „dreptul de retenție constituie o garanție asemănătoare unei măsuri de asigurare a îndestulării creanței, care poate fi invocată pe calea contestației la executare. În situația creditorului care a pierdut posesia lucrului, această garanție nu mai poate fi recunoscută. Spre exemplu, în cazul contestatorului care a pierdut posesia lucrului, ca urmare a evacuării sale, o eventuală cerere de instituire a dreptului de retenție ar fi fost lipsită de însuși elementul ei esențial – posesia lucrului”. (Curtea de Apel, decizia nr. 45 din 19 ianuarie 1994)
c) Ordonanța președințială
Jurisprudența a susținut că „natura dreptului de retenție face ca el să nu poată fi exercitat decât pe cale de excepție, la acțiunea principală prin care se cere restituirea lucrului”.
„Chestiunile în legătură cu exercițiul acestui drept nu se pot soluționa pe calea ordonanței președințiale întrucât, dreptul de retenție, fiind accesoriu al dreptului de proprietate nu poate fi valorificat pe această cale sumară, în care nu se discută decât aparența dreptului”.
Pentru a recunoaște dreptul de retenție, instanța are obligația de a verifica legătura de conexitate (debitum cum re junctum), astfel că s-ar pronunța asupra fondului pricinii. Ordonanța președințială presupune că instanța poate să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (art. 581 C.pr.civ.)
Chiar și atunci când bunul ce face obiectul dreptului de retenție a ieșit din detenția creditorului – retentor, acesta nu poate cere pe calea ordonanței președințiale, să se ordone readucerea, fie chiar vremelnică, deoarece odată bunul ieșit de sub posesia sa, dreptul de retenție încetează.
În materie comercială, s-a admis instituirea retenției pe calea ordonanței președințiale pentru a asigura celeritatea operațiunilor comerciale și pentru a proteja interesele părților.
d) Opunerea dreptului de retenție pe cale de excepție
In procesele civile părțile pot avea dublă calitate, de reclamanți și pârâți. Oricare dintre ele poate invoca sau poate opune dreptul de retenție, în cererea principală sau în cea reconvențională.
Această manifestare poate fi privită ca un mijloc de apărare, afirmat pe calea acțiunii, dat fiind caracterele comune ale acestor cereri. Edificatoare, în acest sens, este situația partajului de bunuri comune.
Când cererea reconvențională are ca obiect numai instituirea dreptului de retenție, creanța retentorului fiind determinată printr-un titlu executoriu preexistent, acest mijloc se opune pe cale de excepție și anihilează acțiunea privind predarea bunului aflat în detenția creditorului retentor.
În procesele privind restituirea bunului ori evacuarea imobilului de către creditorul retentor, dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție, chiar și prin întâmpinare. În măsura în care nu a fost invocat prin cererea reconvențională sau prin întâmpinare, poate fi opus, pe cale de excepție, pe tot cursul judecății, în primă instanță, până la închiderea dezbaterilor.
S-a decis într-o speță că „dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție de către deținătorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de apărare al celuilalt chemat în judecată pentru restituirea unui bun, instanța are datoria, în temeiul art. 129 alin. 4 C.pr.civ., să pună în discuția părților, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca deținătorul să fie pus în situația de a-și face apărările, inclusiv de a cere acordarea dreptului de retenție”. (Curtea Supremă de Justiție, s.civ., decizia nr. 2018 din 2 noiembrie 1992)
Jurisprudența a recunoscut, pe cale de excepție, fostului soț, în urma divorțului și a partajului efectuat, dreptul de retenție asupra apartamentului atribuit reclamantei, până la plata sultei datorate de aceasta și a respins cererea de evacuare a pârâtului. (Tribunalul Municipiului București, Secția a III-a civilă, decizia nr. 2398/18 august 1983)
e) Dreptul de retenție în apel
Potrivit art. 294 C.pr.civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Se vor putea cere însă, dobânzi, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De asemenea, se va putea solicita compensația legală”.
Cu privire la excepțiile de procedură, V.M. Ciobanu susține că „este de observat că totuși în fața instanței de apel vor putea fi invocate pentru prima dată numai excepțiile absolute, precum prescripția, lipsa de calitate, puterea de lucru judecat, …, iar asupra mijloacelor de apărare, ele sunt administrate, fie că sunt de drept material, fie că sunt de drept procesual, sub condiția de a-și păstra această natură”.
Jurisprudența mai veche nu a admis invocarea dreptului de retenție în apel, pentru prima oară, deoarece constituie o apărare la acțiunea principală și ar trebui opus și dezbătut odată cu fondul, însă înalta Curte de Casație și Justiție a decis că poate fi invocat pentru prima dată în apel. În temeiul art. 294 C.pr.civ., dreptul de retenție poate fi invocat în apel, pentru prima dată, urmând a se administra și mijloacele de probă în vederea instituirii lui.
Într-o speță s-a decis: „prin efectul devolutiv al apelului, instanța de apel este în drept să examineze noile mijloace prezentate de părți și să se pronunțe asupra lor.
Legiuitorul prevede că în apel se pot face cereri noi, care servesc ca mijloc de apărare în acțiunea principală. Dreptul de retenție este un drept în virtutea căruia, deținătorul bunului este autorizat a-l deține până la plata unei creanțe ce i se datorează. Constituie un mijloc de apărare în acțiunea principală și poate fi invocat pentru prima oară în instanța de apel.
Așa cum pe calea contestației la executare se poate invoca, pentru prima dată dreptul de retenție, cu atât mai mult se poate cere recunoașterea acestui drept în calea devolutivă a apelului”. (Curtea de Apel, decizia 405 din 8 iunie 1994)
f) Dreptul de retenție în recurs
Până în anul 1993, când a fost introdus apelul prin Legea nr. 45/1993, invocarea dreptului de retenție nu era admisibilă în recurs.
Într-o speță, s-a decis în mod contrar: „s-a admis acțiunea de divorț și cererea privind împărțirea bunurilor comune, și s-a hotărât totodată încetarea comunității soților asupra bunurilor comune, atribuindu-i-se reclamantei apartamentul și dispunându-se evacuarea pârâtului din spațiul locativ.
Pârâtul a declarat recurs împotriva sentinței, criticând-o pentru faptul că nu s-a soluționat în favoarea lui un drept de retenție până la plata de către reclamantă a sultei stabilite în hotărâre.
Recursul este fondat.
Dreptul de retenție, ca drept real de garanție imperfect, poate fi solicitat de creditor atât pe cale de excepție, cât și pe calea unei contestații la executare.
În cauză se constată că recurentul a formulat o asemenea cerere prin chiar recursul declarat și cum acesta îndeplinește condițiile legale, urmează să fie admisă. (Secția a IV-a civilă, decizia nr. 890/26.04.1993)
V.M. Ciobanu precizează că „prin cererea de recurs, mai exact prin motivele de casare care se formulează, nu se poate întregi cererea de chemare în judecată ori cererea reconvențională și nici nu se poate schimba obiectul acestora, ci se pot formula numai critici cu privire la modul în care au judecat instanțele ale căror hotărâri se atacă”, iar greșelile vizate trebuie încadrate într-unul din cele 9 motive prevăzute la art. 304 C.pr.civ.
Rezultă, dreptul de retenție, ca mijloc de apărare, nu poate fi invocat în recurs deoarece nu se regăsește între motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 C.pr.civ.
Capitolul 10. Dreptul de retenție în alte legislații
10.1. Dreptul de retenție în legislația franceză
Legislația medievală franceză, a preluat dreptul de retenție sub forma exceptio doli, particularizând-l în raport de împrejurările locale și condițiile specifice perioadei istorice.
Era recunoscut dreptul rudelor de sânge să răscumpere imobilul vândut la un străin, cu obligația de a restitui prețul și toate cheltuielile. Cu alte cuvinte, s-a consacrat un drept de preferință pentru păstrarea bunului în aceeași familie.
Cutuma de Paris acorda hangiului un drept de retenție asupra cailor și bagajelor călătorilor cazați în hanul său (art. 175), cât și comoștenitorului asupra imobilului, pe care era obligat să-l raporteze, pentru cheltuielile în legătură cu îmbunătățirile aduse acelui bun (art. 305). Acest text era regăsit și în Cutuma de Orleans (art. 306).
Cutuma de Nivernais acorda lucrătorilor utilizați la munci agricole și căruțașilor un drept de retenție asupra uneltelor de muncă întrebuințate sau asupra mărfurilor transportate, până la plata muncii ori a transportului. Ordonanța din Villers – Cotterests (1539) acorda un drept de retenție celui care a construit pe locul altuia sau a făcut reparații ori îmbunătățiri la un bun străin.
Toate acestea au prevăzut și limite ale exercițiului acestui drept. Astfel, s-a fixat un termen până la care trebuia tranșat litigiul în legătură cu despăgubirea, ori s-a dispus predarea imediată a lucrului în schimbul unei cauțiuni. Prin Ordonanța din 1667 s-a introdus procedeul cauțiunii potrivit căreia creditorul retentor era obligat prin justiție să restituie bunul, imediat ce proprietarul debitor a depus cauțiunea stabilită de judecător.
În comerțul maritim dreptul de retenție era consacrat în beneficiul marinarului, care putea să rețină marfa proporțional cu ceea ce a fost silit să arunce în mare, și în beneficiul căpitanului vasului care putea să rețină marfa până la plata navlului.
Codul Napolean a reprodus, în mare parte, textul acestor ordonanțe și cutume, în principal, datorită absenței doctrinei și jurisprudenței precum și a precedentului istoric. Cu toate acestea, dispozițiile acestui cod constituie principal izvor al dreptului de retenție până în zilele noastre.
În materie de expropriere pentru cauă de utilitate publică art. 545 stabilește că proprietarul nu poate fi silit să cedeze imobilul său, cât timp nu i s-a plătit despăgubirea stabilită.
Potrivit art. 867, coeredele donator, care este obligat să raporteze imobilul în natură, are un drept de retenție pentru cheltuielile și îmbunătățirile făcute în legătură cu acest bun.
În materie de vânzare, vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul, cât timp cumpărătorul nu-i plătește prețul, afară de cazul în care i-a acordat un termen de plată (art. 1612). La art. 1613 se stabilește că vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul a intrat în faliment, astfel că vânzătorul se află într-un pericol de a pierde prețul, afară de cazul când cumpărătorul a dat cauțiune că va plăti la termen.
Potrivit art. 1673 vânzătorul care uzează de pactul de răscumpărare nu poate intra în posesia lucrului vândut până ce nu a plătit prețul principal, cheltuielile necesare și utile.
În materie de locațiune, art. 1749 prevede un drept de retenție fermierului sau locatarului, care ar putea fi evacuat de noul proprietar al imobilului închiriat, până când va fi despăgubit.
Apoi, dreptul de retenție este recunoscut și posesorului unui lucru furat sau pierdut, dacă l-a cumpărat într-un bâlci, până la data când i se restituie prețul plătit vânzătorului (art. 2280).
Codul de comerț reglementează două cazuri: drept de retenție al căpitanului unui vas, până la plata transportului (navlul), asupra mărfurilor transportate, cu condiția de a fi depozitate la un terț și nu reținute pe navă (art. 306) și dreptul de retenție al vânzătorului comerciant asupra mărfurilor pe care le-a vândut unui falit și care nu au fost predate (art. 307).
Codul muncii francez prevede muncitorului un drept de retenție asupra obiectului lucrat de el, până la rambursarea costului muncii, în cazul în care proprietarul materiei prime l-ar fi revendicat (art. 570).
Legislația franceză nu a definit dreptul de retenție și nici nu l-a reglementat într-o formă sistematică, rezumându-se la a-l consacra în câteva dispoziții pentru situații juridice precise. De asemenea, nu a fost făcută nici o delimitare clară între dreptul de retenție și excepția non adimpleti contractus. În consecință, doctrinei și jurisprudenței nu le-a rămas decât posibilitatea de a varia între două tendințe: cea de a recunoaște dreptului de retenție caracterul de instituție generală, respectiv cea de a-l recunoaște numai în cazuri strict prevăzute de lege.
10.2. Dreptul de retenție în legislația elvețiană
Codul civil elvețian a fost elaborat la 10 decembrie 1907. el reglementează dreptul de retenție în mod unitar și sistematic. Dispozițiile care reglementează dreptul de retenție în Codul civil elvețian sunt art. 895-898.
Art. 895 prevede că: „creditorul care, cu consimțământul debitorului, se găsește în posesia bunurilor mobile sau a titlurilor de valoare, aparținând acestuia din urmă, are dreptul de a le reține până la momentul plății, cu condiția ca creanța sa să fie exigibilă și să existe un raport natural de conexitate între ea și obiectul reținut. Această conexitate există pentru comercianți, cu condiția ca posesia lucrului și creanța să rezulte din raporturile lor de afaceri.
Dreptul de retenție se aplică chiar și acelor lucruri care nu sunt proprietatea debitorului, cu condiția ca, creditorul să le fi primit cu bună-credință. Față de terți raporturile rămân neschimbate, în sensul că ei se bucură de avantajele câștigate sub posesiunea anterioară”.
Potrivit art. 896: „Dreptul de retenție nu se poate exercita asupra lucrurilor care, prin natura lor nu sunt realizabile.
El nu se naște dacă este incompatibil fie cu o obligație asumată de către creditor, fie cu instrucțiunile date de către debitor în momentul remiterii lucrului sau înainte de aceasta, fie cu ordinea publică”.
Art. 897: „Când debitorul este insolvabil, creditorul poate exercita un drept de retenție chiar pentru garanția unei creanțe neexigibile. Dacă insolvabilitatea nu este determinată sau nu a ajuns la cunoștința creditorului, decât posterior remiterii lucrului, el poate încă exercita un drept de retenție împotriva instrucțiunilor date de către debitor sau obligației pe care și-ar fi asumat-o el însuși înainte de a uza de bun într-un mod concret”.
Potrivit art. 898: „Creditorul care nu a primit plata și nici o garanție suficientă, poate, după notificarea prealabilă a debitorului, să urmărească bunul reținut, ca și în materie de gaj, până la satisfacerea pretențiilor sale”.
Acest articol conține dispoziții procedurale pentru valorificarea dreptului de retenție. Consecința urmăririi în cazul dreptului de retenție se regăsește numai în sistemul dreptului elvețian. Ea este condiționată de obligativitatea executării vânării și nu transmiterea proprietății direct la creditorul retentor.
Dreptul elvețian nu distinge între conexitatea obiectivă și conexitatea juridică, fiind suficientă existența unui raport natural de conexitate între creanță și obiect.
În cazul comercianților, domeniul dreptului de retenție este lărgit în mod considerabil având în vedere că este suficient că remiterea lucrului și creanța să rezulte din raporturile de afaceri.
În dreptul elvețian, dreptul de retenție este asemănător în ceea ce privește efectele sale cu gajul.
10.3. Dreptul de retenție în legislația germană
Codul civil german din 1900 reglementează noțiunea dreptului de retenție într-o formă mai completă decât Codul civil elvețian.
Se delimitează sfera de domeniul de aplicare prin stabilirea a două categorii distincte în care acesta se poate încadra.
Art. 273 conține dispoziții cu privire la dreptul de retenție bazat pe criteriul conexității materiale, iar art. 320 conține dispoziții care se referă la contractele sinalagmatice.
Potrivit art. 273: „Dacă în virtutea aceluiași raport juridic din care rezultă obligația sa, debitorul are un drept de creanță născut în contra creditorului său, el poate, dacă nu rezultă contrariul din obligație, să refuze a îndeplini prestația sa, atât cât prestația datorată nu a fost îndeplinită.
Acela care trebuie să predea un obiect beneficiază de dreptul de retenție, dacă are o pretenție de valorificat pentru cheltuielile făcute cu acel obiect sau pentru paguba care i-a fost cauzată de acesta, cu excepția cazului când a obținut obiectul prin mijlocul unui act ilicit comis cu intenție.
Creditorul poate înlătura dreptul de retenție oferind o garanție, dar această garanție nu poate consta în cauțiune.
Acest text permite exercitarea dreptului de retenție deoarece, în raportul bazat pe conexiunea a două obligații a căror existență nu este condiționată reciproc, este inechitabil ca una din părți să fie obligată la executare mai înainte ca cealaltă parte să-și fi îndeplinit propria sa obligație. Astfel, se creează un raport de conexiune între cele două obligații.
În privința contractelor sinalagmatice (art. 320), cele două obligații se nasc din același contract și în același timp; o parte își îndeplinește obligația asumată, iar cealaltă parte refuză să execute. Partea care și-a executat obligația poate invoca excepția de neexecutare a contractului. Contractele sinalagmatice imperfecte (când cele două obligații nu sunt condiționate reciproc, dar care pot avea oarecare legătură) se încorporează în sfera dreptului de retenție și nu în cea a excepției de neexecutare a contractului.
Codul de comerț german (1861) acordă comerciantului de a exercita retenția asupra tuturor bunurilor și efectelor mobiliare, aparținând debitorului său și care „i-au parvenit printr-un act ilicit, chiar dacă nu există nici o conexiune între lucrul reținut și suma reclamată”. (art. 313,314)
Se poate observa că, spre deosebire de Codul comercial german, Codul civil german cere existența unei conexități.
10.4. Dreptul de retenție în legislația greacă
Codul civil grec asimilează în întregime Codul civil german, dreptul de retenție justificat de conexitatea juridică se prezintă prin excepția de neexecutare a contractului.
Art. 325 prevede: „Dacă debitorul deține împotriva creditorului o creanță exigibilă conexă datoriei sale, are dreptul de a refuza prestația până în momentul când creditorul își execută obligația care îi revine”.
Potrivit art. 326: „posedă în mod special dreptul de retenție, acela care este ținut să restituie un lucru, pe motivul cheltuielilor efectuate pentru acesta sau pe motivul prejudiciului care i s-a ivit din cauza lucrului”.
La art. 327 se prevede că: „nu există temei de drept de retenție împotriva creanțelor sau subiectelor cărora compensația nu le este opozabilă”.
„Creditorul poate înlătura dreptul de retenție furnizând garanție. Garanția prin cauțiune personală este exclusă” (art. 328).
Și dreptul civil grec, asemenea dreptului civil francez, distinge între conexitatea juridică și conexitatea obiectivă.
Capitolul 11. Dreptul de retenție în Proiectul Noului Cod civil
În Proiectul Noului Cod civil, Cartea V Obligațiile, Titlul VIII este intitulat „Despre privilegii și garanții reale”. Titlul VIII are ca obiect privilegiile, ipotecile și, ca noutate, reglementează dreptul de retenție, acestea fiind garanții menite a asigura îndeplinirea obligațiilor civile, comerciale sau de altă natură.
Pentru a fi opozabile terților, garanțiile reale trebuie, după caz, fie să fie notate în cartea funciară, fie înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. Cu toate acestea, categoria creanțelor privilegiate are avantajul opozabilității fată de ceilalți creditori, fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
Creație a justiției, dreptul de retenție este consacrat legislativ, ca fiind dreptul debitorului de a refuza restituirea unui bun până la plata cheltuielilor făcute în legătură cu acel bun. Ca și privilegiile, dreptul de retenție este opozabil terților dobânditori fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
În continuare urmează greutatea dreptului de retenție, pe articole (art. 1898-1902), așa cum este reglementat în Proiect.
art. 1898 Dreptul de retenție
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l rețină atât timp cât creditorul nu-l despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun, ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
Art. 1899 Imposibilitatea invocării dreptului de retenție
(1) Dreptul de retenție nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.
(2) De asemenea, dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credință decât în cazurile anume prevăzute de lege.
Art. 1900 Drepturile și obligațiile retentorului
(1) Retentorul trebuie să conserve lucrul cu diligența unui bun proprietar.
(2) El va percepe fructele sau veniturile, fiind obligat să le impute asupra creanței sale.
Art. 1901 Înlăturarea dreptului de retenție
Drept de retenție; este înlăturat în cazul în care creditorul predării bunului oferă o garanție reală socotită îndestulătoare de către instanță sau consemnează suma pretinsă.
Art. 1902 Opozabilitatea dreptului de retenție
(1) Dreptul de retenție este opozabil terților dobânditori fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
(2) În toate cazurile, dreptul de retenție nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului; retentorul are numai dreptul de a participa la distribuirea prețului bunului, în condițiile legii.
Se poate observa că textele propuse sunt în deplină concordanță cu doctrina și jurisprudența în materie.
Capitolul 12. Concluzii cu privire la instituția dreptului de retenție
Dreptul de retenție este o garanție reală imperfectă; nu conferă retentorului cele două atribute ale unui drept real: dreptul de preferință și dreptul de urmărire.
În virtutea acestui drept cel ce deține un bun mobil sau imobila al altcuiva (creditorul retentor), pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv până ce debitorul proprietar al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea acelui bun.
În ceea ce privește reglementarea dreptului de retenție, atât Codul civil cât și cel comercial nu cuprind o formulare unitară și completă a acestuia. Cu alte cuvinte, dreptul de retenție nu este configurat ca instituție de sine stătătoare. Ca o consecință a acestei reglementări lacunare a dreptului de retenție, s-au iscat o serie de controverse atât în doctrină, cât și în practica judiciară cu privire la natura sa juridică, la efectele pe care le produce, la trăsăturile și particularitățile sale.
Aceste controverse au avut implicații, cu precădere în practica judiciară.
De-a lungul timpului, doctrina dreptului de retenție a consacrat două tendințe:
teoria limitativă susținută de negativiști, potrivit căreia dreptul de retenție poate fi admis numai în cazurile strict reglementate de lege;
teoria extensivă susținută de pozitiviști conform cărora textele din Codul civil nu prezintă o enumerare limitativă.
În prezent doctrina și jurisprudența română recunosc nevoia extinderii acestui drept și asupra cazurilor neprevăzute expres de lege, ori de câte ori suntem în prezența unui debitum cum re junctum. Așadar, se acordă prioritate bunei credințe și echității.
Pe viitor, se impune consacrarea dreptului de retenție ca instituție juridică autonomă, în vederea îmbunătățirii cadrului său legal. Această consacrare este necesară, pe de o parte tocmai pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicat ori de câte ori se constată în justiție că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și, pe de altă parte, pentru a împiedica exercitarea abuzivă a acestuia.
O asemenea reglementare ar elimina toate inconvenientele de ordin teoretic și mai ales practic din sistemul nostru de drept, inconveniente care continuă să existe.
Bibliografie generală
Ioan Adam – Drept civil. Drepturile reale, Editura All Beck, 2002
Ioan Adam – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, 2004
Matei B. Cantacuzino – Elementele dreptului civil, Editura All, 1998
Florin Ciutacu, Cristian Jora – Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura Themis Cart, București, 2003
Codex Civil, Editura Argessis Print
Curierul judiciar nr. 3/2004
Dreptul nr. 3/1990, nr. 8/1993, nr. 4/1998, nr. 7/1999
Maria Gaiță – Obligații, Editura Institutul European, Iași, 1999
Mihaela Galanton – Dreptul Comerțului Internațional, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All, 1997
Aron Ivan Mircea – Dreptul transporturilor, Editura Alma Mater Timisiensis, 2002
Ion Lulă, Irina Sferdian – Drept civil. Drepturile reale, Editura Universitas Timisiensis, 2001
Dan Lupașcu, Doina Popescu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1993-1997, Editura All Beck, 1998.
Henri et Leon Mazeaud, Jean Mazeaud – Leçons de droit civil, vol. III, Editions Montechrestìen, 1968
Toma Mircea – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2005
Radu I. Motica – Teoria generală a obligațiilor, Editura Universitas Timisiensis, 2002
Radu I. Motica, Florin Moțiu – Contracte civile. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2004
Radu I. Motica, Lucian Bercea – Drept comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2005
Sache Neculaescu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, 2001
Pandectele Române nr. 3/2001, nr. 1/2003
Liviu Pop – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, vol. II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1993
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan – Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academia RSR, București, 1981
Marin Voicu – Dreptul de retenție, Editura Lumina Lex, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .dreptul de Retentie (ID: 125223)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.