Raspundera Civila Delictuala

=== Raspunderea civila delictuala proprie ===

CAPITOLUL I

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE

Sectiunea I

Notiunea de “răspundere”

1.1.1. Terminologie.Societatea nu este o masă amorfă de indivizi care desfăsoară activități întîmplătoare, disparate, neconcordante, ci un spațiu mai mult sau mai putin structurat, ceea ce permite orientarea activitaților umane spre un anumit scop precis. Instrumentul principal de organizare a societatii îl constituie normele sociale care îsi au geneza in necesitatea obiectiva a oamenilor de a trai în societate. Totalitatea normelor prin care se organizeaza societatea și este asigurata functionalitatea sa, alcatuieste cadrul normativ al sistemului social.

Corolarul normelor sociale il constituie institutia "răspunderii". Incalcarea unei norme sociale prin care se stabileste o anumita sau anumite reguli de comportament antreneaza in mod inevitabil raspunderea celui care a savirsit incalcarea. Aceasta regula fundamentala este cunoscuta sub denumirea de "principiul raspunderii" iar totalitatea normelor care reglementeaza aplicarea, in practica, a acestui principiu formeaza institutia raspunderii. Notiunea de "raspundere" nu este exclusiva si specifica domeniului dreptului, ea fiind o institutie care depaseste aceasta sfera, o institutie proprie societatii considerata in ansamblul sau.

Dictionarul limbii romane moderne defineste raspunderea ca fiind "faptul de a raspunde, responsabilitate222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222.Raspunderea-fapt social.O fapta este savirsita. Societatea in care traieste faptasul o socoteste reprobabila . In ce mod se va manifesta aceasta judecata sociala de valoare? Iar intrucat, prin efectul in societate al unei asemenea fapte, o alta persoana a fost vatamata in fiinta ei fizica ori morala sau in bunurile sale, cine va trebui sa suporte consecintele acestei vatamari? Aceasta este problema raspunderii.

Stiintific, aceasta intrebare nu comporta o solutie universala si etern valabila, cum socotesc ginditorii idealisti care incearca sa vada in raspundere un atribut al persoanei umane libere si constiente. Raspunderea este un fapt social. Ea se rezuma in reactia trezita de o actiune pe care societatea de la locul si timpul savirsirii acesteia o socoteste condamnabila.

1.1.3. Formele raspunderii. Intrucit o fapta pagubitoare incalca vreuna din regulile morale de conduita admise de constiinta sociala, ea determina, in lumina acestor reguli, o reprobare sub forma unei reactii a cercului societatii in care s-a produs. Suntem in acest caz in prezenta raspunderii morale. Dupa formarea statului si nasterea dreptului,avem de-a face cu raspunderea juridica. Domeniul dreptului si al moralei se interfereaza totusi, prin urmare si cel al raspunderii morale si al raspunderii juridice au un miez comun.

Sub aspectul raspunderii juridice, reactia colectiva a urmarit la inceput pedepsirea faptasului, apoi restabilirea in folosul victimei a situatiei anterioare vatamarii suferite de acesta, adica repararea.

In masura in care norma de drept urmareste pedepsirea faptasului supunandu-l la inceput unei suferinte, iar in epoca noastra incercand, in primul rand, sa-l transfere din punct de vedere moral prin masuri de educatie suntem in prezenta unei raspunderi penale. Intrucat insa norma de drept urmareste repararea, adica restabilirea echilibrului intre doua patrimonii suntem in prezenta raspunderii civile.

Codul civil din 1864 supune raspunderea civila, cel putin pe plan tehnic, unor regimuri diferite, dupa cum raspunderea este contractuala sau delictuala.

Referindu-ne la raspunderea delictuala, putem spune despre ea ca reprezinta obligatia celui care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita extracontractuala care ii este imputabila, de a repara paguba astfel pricinuita.

Sectiunea a II-a

Privire istorica asupra raspunderii delictuale pentru fapta proprie

1.2.1.Aparitia institutiei. Raspunderea juridica este o categorie istorica, o institutie vie care s-a format in societatile omenesti de-a lungul timpului. Desi juridica, ea este insa departe de a se fi despartit pe de-a-ntregul de influenta moralei, de vreme ce la temelia ei sta si astazi intr-o masura apreciabila, notiunea morala de vinovatie(greseala).

Corolar al normelor de conduita sociala-morala, civica si cu deosebire al celei juridice, institutia raspunderii care da expresie dreptului in forma cea mai concentrata, reflecta stadiul de evolutie al intregii vieti sociale si indica, in cel mai inalt grad, masura si influenta raspunderii legale a nivelului constiintei societatii, al atitudinii si al responsabilitatii oamenilor in multiplele lor raporturi sociale.

In societatea omeneasca nu-i este nimanui îngaduit sa încalce sfera drepturilor altei persoane, provocindu-i acesteia vreun prejudiciu prin activitatea sau abtinerea sa. Aceasta norma elementara de conduita nu este circumscrisă exclusiv raporturilor juridice, ci este din cele mai indepartate vremuri, si la cele mai diferite comunitati si orinduiri sociale. Transpusa pe planul dreptului civil, aceasta regula se formuleaza in termenii principiului raspunderii civile, prin acest principiu sanctionandu-se in general o conduita reprobabila, antisociala. Raspunderea este intotdeauna legala, nimeni nu-si poate face singur dreptate, nu poate fi judecator in propria sa cauza. Raspunderea este, in aceasta lumina ,de ordine normativa.

Agentul percepe si resimte normele ca reguli impuse, expresia unor cerinte pe care societatea le impune subiectului. Scopul raspunderii este conservarea sistemului de relatii. Raspunderea deriva din sanctionarea pe care legiuitorul o prevede în continutul normei.

Raspunderea si sanctionarea apar ca doua fete ale aceluiasi mecanism social. Sanctiunea, ca o conditie vitala a existentei in soceitate, trebuie sa restituie credinta zdruncinata de fapte antisociale.

"Oare crezi-intreba Socrate-ca este cu putinta sa dainuiasca si sa nu se surpe statul in care legile faurite n-au nici o putere, ci sunt calcate si nimicite de fiecare particular?"

In sistemul codului nostru civil din 1864, raspunderea civila este net delimitata de raspunderea penala, constituind domenii distincte; scopul raspunderii civile consta in repratia integrala a prejudiciului cauzat, nefiind vorba de enumerarea unor cazuri de speta ci de un sistem general de raspundere.

Inrudita cu celelalte forme de raspundere (penala, administrativa , de drept intern), prin scopurile urmarite si întrucatva prin mijloacele folosite, raspunderea civila se distinge atât de celelalte forme ale raspunderii juridice sus-mentionate cat si alte institutii ale dreptului civil.

Raspunderea civila, la rândul ei, poate fi contractuală sau delictuala (extracontractuala). Daca raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unui contract, raspunderea civila delictuala este urmarea prejudiciului creat printr-un fapt ilicit, în afara existentei oricărei legi juridice preexistente între victima și autor.

1.2.2.Evolutie.Institutia raspunderii civile are un caracter istoric si, în ciuda folosirii aceleiasi denumiri ce i s-a dat in cadrul diferitelor orinduiri sociale, continutul ei a variat de la o orinduire sociala la alta, forma sub care se prezinta astazi institutia raspunderiii civile fiind rezultatul unei evolutii, a unor transformarii continue, marcate de schimbări calitative.

Astfel, de la faza primitiva a raspunderii private s-a ajuns, printr-o evolutie indelungata, la conceptia actuala, care se caracterizeaza printr-un sistem exprimat intr-o regula generala si nu printr-o enumerare de cazuri asa cum era in vechime.

Pâna la forma sub care se înfatiseaza astazi, ideea si respectiv institutia raspunderii au cunoscut diferite faze de dezvoltare :de la razbunarea privata la sistemul compozitiei voluntare, apoi la sistemul compozitiei legale, iar mai tarziu-dispare complet conceptia razbunarii la dreptul statului de a aplica sanctiunea; dupa caz, statul aplica sanctiuni corporale sau pecuniare si la cererea victimei, acorda reparatiunea pentru prejudiciul cauzat. Aceasta evolutie este cunoscuta in dreptul roman (Legea celor XIII table) precum si in legislatia ateniana.

In dreptul roman, evolutia, a mers de la raspunderea colectiva, obiectiva, penala, la cea individuala, subiectiva, civila. Solidaritatea de familie a fost inlaturata, intentia a fost avuta in vedere mai mult decat cauzalitatea materiala, iar reparatia a fost disociata de sanctiunea celui vinovat.

Aceasta evolutie a continuat in vechiul drept civil francez cutumiar si a fost exprimata, ca atare, in codul napoleonian din anul 1804.

O trasatura comuna a institutie raspunderii civile, in toate oranduirile sociale a constituit-o faptul ca ea reprezinta o forma a constringerii de stat.

Spre sfarsitul orânduirii feudale apar in dreptul roman "Legiuirea lui Caragea"(1 septembrie 1818) si "Codul Calimach"(1817), monumente legislative care statornicesc, asemenea legislatiei din vestul Europei, principiul general al raspunderii delictuale.

Codul Calimach îsi gaseste principalul izvor de inspiratie în Codul civil general austriac si consacra raspunderii civile delictuale si contractuale. Capitolul treizeci si sapte sub titlul "Pentru dritul despagubirii si a satisfactiei". O idee foarte importanta adusa de acest cod este aceea ca raspunderea presupune o greseala. Aici intilnim pentru prima data in legislatia romana ideea de raspundere pentru fapta proprie si aceasta idee este dezbatuta pe larg, amintindu-se, de asemenea, cine este "aparat de raspundere" si chiar teoria abuzului de drept intr-o forma embrionara.

In evolutia istorica ajungem la Codul civil din 1864 care reglementeaza raspunderea delictuala in capitolul V, “Despre delicte si cvasidelicte”(art. 998-1003), dintre care art 998 si art 999 reprezinta temeiul legal al raspunderii pentru fapta proprie, aceste doua articole constituind baza pentru stabilirea conditiilor generale ale raspunderii.

Sectiunea a III-a

Felurile raspunderii civile delictuale

Felurile raspunderii civile delictuale.Alaturi de raspunderea pentru fapta proprie (art.998-999),in cadrul raspunderii civile delictuale regasim si raspunderea pentru fapta altei persoane(raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savirsite de copiii lor minori ,raspunderea institutorilor si a mestesugarilor pentru prejudiciile savirsite de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor ,raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate),cat si raspunderea pentru lucruri, edificii si animale

Sectiunea a IV-a

Conditiile generale ale raspunderii civile delictuale

1.4.1.Prevederi legale.Fiecare dintre felurile de raspundere speciala mentionate comporta intrunirea unor conditii specifice .Este necesar sa fie intrunite,in afara acestor conditii specifice ,in totalitate sau numai in parte , o serie de conditii generale.In privinta raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie , art. 998 si art.999 constituie temeiul pentru conditiile generale ale raspunderii delictuale.Pentru acest fel de raspundere,nu vor trebui deci intrunite conditii specifice , ci doar cele patru conditii generale .

Vom porni la analiza conditiilor generale ale raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie cu enuntarea celor doua articole ce reprezinta temeiul legal al acesteia.Potrivit art. 998,”orice fapta a omului ,care cauzeaza altuia un prejudiciu ,obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat ,a-l repara “,iar conform art.999,”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa ,dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa “.

Din prevederile legale mentionate rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi intrunite cumulativ patru conditii,si anume:

1.existenta unui prejudiciu ;

2.existenta unei fapte ilicite;

3.existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu;

4.existenta vinovatiei celui ce a cauzat prejudiciul ,constind in intentia ,neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.

Aceste patru conditii sunt considerate de unii autori conditii generale ale raspunderii civile delictuale, doar unele reprezentind in acelasi timp si conditii specifice ale raspunderii delictuale pentru fapta proprie.

In literatura mai veche, drept conditii ale "responsabilitatii civile delictuale pentru fapta proprie erau considerate prejudiciul, culpa si raportul de cauzalitate dintre ele” . Astfel sunt abordate conditiile raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie si in literatura straina. Uneori, drept conditii specifice ale raspunderii pentru fapta proprie erau analizate doar conditiile iliceitatii si cea a culpei.

De asemenea ,in literatura de specialitate s-a considerat ca fapta ilicita este doar conditie generala si doar celelalte conditii sunt specifice raspunderii pentru fapta proprie.Alteori,a fost mentionata drept conditie specifica numai vinovatia,fapta ilicita ,prejudiciul si raportul de cauzalitate reprezentand conditii generale.Unii autori alatura vinovatiei si raportul de cauzalitate in categoria conditiilor specifice ale raspunderii pentru fapta proprie.

Totusi, analizand art.998 si art.999,vom considera toate cele patru conditii drept conditii generale ale raspunderii civile delictuale, dar si drept conditii necesare pentru a atrage raspunderea delictuala pentru fapta proprie.

CAPITOLUL AL II-LEA

PREJUDICIUL

Sectiunea I

Aspecte de ansamblu asupra prejudiciului

2.1.1.Necesitatea existentei prejudiciului pentru angajarea raspunderii civile delictuale.Identitatea de esența dintre răspunderea civilă a fiecărei persoane si obligația fiecaruia de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia este ilustrată cu o deosebita pregnanța de împrejurarea ca regulile pe care practica juridica si literatura juridica le considera a fi principii de baza ale raspunderii civile, cele despre care se poate spune ca sunt cu adevarat specifice aceste forme de raspundere juridica, se refera la obligatia de reparare. Prin functia sa reparatorie, raspunderea civila are drept scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate in situatia anterioara.

Pornind de la constatarea ca orice fapta a omului este lipsita de semnificatie juridica daca nu a cauzat un prejudiciu altei persoane(art.998), sau daca prejudiciul a fost reparat deja, numerosi autori incep tratarea elementelor raspunderii civile delictuale cu prejudiciul. Prejudiciul este "un element constitutiv sau o constanta a raspunderii civile delictuale". Jurisprudenta este unanima in a declara ca nu poate exista raspundere fara paguba.

2.1.2.Notiune. Etimologic, termenul de "prejudiciu" vine din latinescul "praejudicium”. Acesta este socotit a avea doua intelesuri. Astfel, pornind de la expresia folosita de Codul civil de "dezdaunare"-art 1073,1075,1673 are sensul de despagubire, iar pe linia traditionala, derivand din acel "damnum injuria datum" din dreptul roman desemneaza prejudiciul sau paguba.

Din punct de vedere etimologic si literal , prejudiciul înseamna paguba sau dauna, pe cand despagubirea semnifica valoarea de acoperire, de inlocuire a pagubei. Asadar, sensul corect care trebuie utilizat in domeniul raspunderii civile delictuale este cel de paguba, de dauna si nu de despagubire.

Oricât de condamnabila ar fi o fapta ilicita si oricit de grava ar fi culpa autorului, raspunderea civila delictuala nu poate interveni decât daca, prin fapta ilicita si culpabila, s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Mai mult decit atit, raspunderea civila delictuala se reduce-conform art 998-1003cod civil-la repararea pagubelor cauzate. Deci prejudiciul este nu numai conditia raspunderii ,dar și masura ei ,în sensul ca autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.

Prejudiciul este definit uneori ca "orice vatamare adusa unui bun ocrotit de drept" sau ca orice "atingere adusa unei persoane" .Intrucit "vatamarea", "atingerea" sunt fapte al caror rezultat este prejudiciul, consideram ca este mai potrivita definitia dupa care prejudiciul este rezultatul atingerii aduse drepturilor ocrotite de lege.

2.1.3.Atingerea unui drept sau a unui interes? In conceptia traditionala prejudiciul ar trebui sa constituie vatamarea unui drept subiectiv dobindit sau intr-o alta formulare a unui interes juridic ocrotit ceea ce, revine la a cere ca vatamarea sa atinga tot un drept subiectiv.

Un exemplu va lamuri aceasta distinctie. Art 87 codul familiei obliga pe sotul care a contribuit la intretinerea copilului celuilalt sot sa continue a-i da intretinere. Tot astfel, potrivit art 88 din acelasi cod, cel care a luat un copil pentru a-l creste, fara a intocmi formele cerute pentru infiere, are obligatia sa-l intretina cit timp copilul este minor.

In ambele cazuri, aceasta obligatie nu revine sotului ori celui care a luat spre crestere un copil, decât dacă parintii firesti au murit sau sint disparuti ori in nevoie. Intrucit aceste conditii ar fi indeplinite, copilul se bucura de un drept subiectiv ocrotit printr-un drept material la actiune. In cazul contrar, copilul nu are decit un simplu interes. Numai in primul caz, pierderea sustinatorului, ca o consecinta a unei fapte ilicite, ar justifica in aceasta conceptie restrictiva pretentia la despagubire.

O asemenea conceptie restrictiva se întemeiaza pe faptul ca cel care se pretinde pagubit nu avea un drept fata de victima, ci se bucura numai de o simpla favoare, oricind revocabila. De vreme ce prin urmare, victima-sustinator de fapt-nu putea fi constrinsa, pe cale de actiune sa continue prestatiile facute cu acest titlu, cu atit mai mult nici cel raspunzator de moartea sustinatorului de fapt nu ar putea fi constrins sa o faca sub forma de despagubire.

O alta opinie aduce în prim-plan ideea ca art. 998-999 cod civil conditioneaza, printre altele, dreptul la reparațiune de existenta unui prejudiciu, fara a deosebi dupa cum aceasta ar rezulta din atingerea unui drept sau a unui simplu interes. Iar acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Numai in aceasta conceptie largă care vede o paguba reparabila și in lezarea unui simplu interes pot fi pe deplin satisfăcute nevoile de despagubire îndreptatite din punct de vedere etic si social.

Desigur, certitudinea daunei rezultate din pagubirea unui simplu interes va putea fi mai greu dovedita, dar o asmenea dovada este cu putinta de cele mai multe ori.

Dintre aceste doua opinii, ultima, cea extensiva, care se multumeste cu vatamarea unui simplu interes pentru a recunoaste dreptul la reparatiune, a fost consacrata de practica noastra judecatoreasca. Astfel,au fost acordate despagubiri pentru pierderea întretinerii copiilor unuia dintre soti care nu rezultasera din casatoria cu sotul victima, desi parintele acestor copii-sotul supravietuitor-era in viata si nu era disparut, iar din decizie nu reiese ca el era in nevoie.

Apare astfel ca instanta nu a considerat necesara indeplinirea cerintelor art 87 codul familiei pentru ca acei copii sa aiba, in asemenea situatie interes la intretinere. Asadar, despagubirea a fost acordata pentru pierderea sustinatorului de fapt, constatindu-se nu vatamarea unui drept, ci numai lezarea adusa unui simplu interes.

Dar practica ne infatiseaza hotariri si mai caracteristice. Se stie ca in trecut, cerinta ca obiectul prejudiciului sa fie "un interes legitim, juridic ocrotit", adica un drept, a servit mai ales pentru a inlatura pretentiile concubinei careia victima îi presta intretinerea. De indata insa ce vatamarea unui simplu interes ar fi indestulatoare pentru a obtine despagubirea, si pretentiile concubinei lipsite de cel care ii presta intretinere devin admisibile. Este chiar ceea ce a decis colegiul penal al Tribunalului Suprem.

Asadar, în conceptia, practicii noastre judecatoresti, atingerea unui simplu interes-adica a unei situatii de fapt-indreptațeste dezdăundarea. Dar numai cu doua importante rezerve.

In primul rând, o asemenea situație de fapt trebuie să fi avut o stabilitate si o permanenta îndestulatoare pentru a just15151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515151515zarea unui simplu interes nu constituie un prejudiciu care să indreptateasca dezdăunarea de câte ori acest interes este ilicit.

Sectiunea a II-a

Tipuri de prejudiciu

2.2.1.Prejudiciul material si prejudiciul moral. Una dintre principalele diviziuni care pot fi operate asupra notiunii de prejudiciu ca element al raspunderii civile delictuale consta în împărțirea acesteia pe baza naturii sale intrinseci în prejudiciu patrimonial si prejudiciu nepatrimonial( denumit in mod curent si dauna morala).

Distinctia dintre dauna materiala si dauna morala corespunde marii diviziuni a dreptului in dreptul patrimonial si dreptul nepatrimonial. Justificarea-art 998 cod civil nu face nici o distinctie("orice fapta[…]"). In jurisprudenta si in doctrina juridica romaneasca s-a impus, înca de la punerea in aplicare a codului, interpretarea ca acest text legal se refera la orice prejudiciu, adica atât la prejudiciul patrimonial, cât si la cel nepatrimonial .

Dauna materiala este atingerea adusa dreptului patrimonial si dauna morala este atingerea adusa dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezulta din atingerea unui interes patrimonial. Ele se pot pretui in bani. De aceea asemenea prejudicii se mai numesc si patrimoniale sau pecuniare. Astfel de prejudicii sint, spre pilda, distrugerea sau stricarea unui lucru, omorirea ori ranirea unui animal. Dar nu numai atit; constituie de asemenea, un prejudiciu material si pierderea, in tot sau in parte, a unui drept patrimonial cum ar fi, spre pilda, dreptul la intretinere. Prejudiciul material nu trebuie sa fie ca în dreptul roman, corpori datum. El nu implica un contact material.

2.2.1.A.Prejudiciul material. Structura lui. Art 1084 cod civil stabileste ca prejudiciul material cuprinde sau poate cuprinde doua elemente: pierderea suferita si beneficiul nerealizat.

Textul este scris în materie contractuală, dar prin generalitatea redactării el acopera intreaga arie a raspunderii civile, inclusiv cea delictuala.

Pierderea patrimoniala suferita consta dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi savirsit fapta ilicita.

Este pierdere efectiva sau reală distrugerea ori stricarea unui lucru care formeaza obiectul unui drept, sau care se afla numai in posesia celui pagubit.

Prejudiciul material se poate înfatișa si sub forma beneficiului sau câstigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate înfatișa ca un cistig nerealizat, în cazul pierderii totale sau partiale a veniturilor din muncă.

2.2.1.B.Dauna morala a fost denumită pe rând în doctrina dreptului "orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane”(Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969, p 344) sau “prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferinta fizica sau morale pe care le resimte victima”(Pierre Tercier "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971, p 14)

Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare banească. Astfel sint: moartea, atingerile aduse integritatii fizice, sănătății sau altor atribute ale personalitatii, cum ar fi , spre pilda, onoarea si reputatia. Asemenea prejudicii nu exclud, in mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pilda, durerea suferita de pe urma unei raniri sau loviri este un prejudiciu moral.

Prejudiciul moral. Definitie. Clasificare.Daunele morale sint,deci, consecinte de natura nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constind in atingerile aduse personalitatii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a caror reparare urmeaza regulile raspunderii civile delictuale daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual.

Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale constind in dureri fizice sau psihice numite pretium doloris; suferintele psihice determinate de cauzarea mortii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de ranirea, mutilarea, desfigurarea sau imbolnavirea grava a acesteia sunt denumite si prejudicii prin ricoseu, iar despagubirea datorata pentru repararea acestora se numeste pretium affectionis; Prejudiciul estetic cuprinde toate vatamarile si leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau infatisarii persoanei, despagubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se “pretium pulchritudinis”; Prejudicul de agrement reprezinta restringerea posibilitatilor victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfactii materiale si spirituale pe care aceasta I le poate oferi(Acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu hedonist"-“hedone"=”placeri” in greaca)

Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discutie in literatura noastra juridica chiar si in perioada in care repararea pagubei morale nu era admisa. Astfel s-a aratat ca "alaturi de munca trebuie neaparat avute in vedere si alte aspecte ce dau vietii culoare si valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupatiile dezinteresate referitoare la familie si societate ,deoarece incapacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba si, deci, trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu de agrement.

Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnitatii, prestigiului sau cinstei unei persoane consta in proferarea de expresii insultatoare, calomnii, defaimari ori denigrari la adresa unei persoane si se pot infaptui prin viu grai, prin adresarea directa in public, in scris, prin publicitate in presa ori prin mass-media in general.

2.2.119191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919191919o stirbire a drepturilor subiective ale unei persoane si o incalcare a drepturilor obiective.

2. Sunt, in principiu ,rezultatele savirsirii unei fapte ilicite si culpabile.

3. Atit cauzarea prejudiciului patrimonial cit si a celor nepatrimoniale creeaza intre persoanele lezate/pagubite pe de o parte si persoana vinovata de aceasta pe de alta parte un raport obligational al carei continut il formeaza dreptul la reparatie si obligatia de a repara.

4. Prejudiciul patrimonial si cele nepatrimoniale se aseamana si prin faptul ca, de regula, si unele si altele sunt sau pot fi urmate si de prejudiciul din cealalta categorie.

Secțiunea a III-a

Prejudiciul nepatrimonial-particularitați

2.3.1.Drept comparat.In evolutia dreptului, s-a pus problema posibilitații acordării de despagubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Aceasta problema a primit solutionari diferite de-a lungul timpului și in diferite tari.

Nota dominanta a fost întotdeauna cea a admiterii repararii banesti a daunelor morale, dar legislatiile au variat de la lipsa unui regulament in materie(fiind lasata la aprecierea judecatorilor) pina la reglementarea detaliata a unor cazuri in care o asemenea reparare poate fi acordata. Jurisprudenta variaza si ea, de la acordarea restrictiva pina la acordarea cu titlu general, in toate cazurile, de prejudicii morale, de despagubiri banesti.

In dreptul european au fost intotdeauna dispute in acest domeniu, uneori numai de nuanta, alteori chiar in privinta posibilitatii acordarii de despagubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominanta este, totusi cea privind admiterea.

In dreptul civil austriac se porneste de la codul civil conform caruia nu se face distinctie intre felurile de daune, prin "prejudiciu" intelegindu-se atit cel material cit si cel moral. Sunt luate in considerare durerile cauzate de vatamari corporale(art 1225 din cod civil) precum si durerile morale cauzate prin lezarea dreptului la libertate, la onoare si la nume, daunele morale cauzate prin distrugerea unor valori materiale deosebite pentru proprietar, in toate aceste cazuri acordindu-se despagubiri banesti.

Dreptul civil elvetian reglementeaza doar anumite situatii in care persoana vatamata poate primi despagubiri banesti pentru repararea daunelor morale si anume: in cazul atingerii aduse unor interese personale; in cazul leziunilor corporale; in situatia cauzarii mortii unei persoane.

In dreptul civil englez, institutia este in intregime jurisprudentiala si, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea baneasca atit a prejudiciului patrimonial cit si a celor nepatrimoniale. Stabilirea cuantumului este lasata la aprecierea judecatorului,dar trebuie sa se tina seama de prejudiciul de agrement si de pretium doloris.

Dreptul civil francez admite intr-o masura foarte larga repararea baneasca a prejudiciului moral, principalul temei legal constituindu-l articolul 1382 din Codul civil francez(art 998 din Codul nostru) care nu face distinctie in privirea prejudiciului, acesta putind fi material,dar si moral.

2.3.2.Istoric al prejudiciului nepatrimonial in dreptul românesc. După apariția codului civil din 1865, s-a adoptat un sistem mixt pentru repararea daunelor morale, adica prin mijloace nepatrimoniale(ca afișarea sau publicarea hotaririi judecatoresti de condamnare a autorului daunei, publicarea declaratiei prin care autorul daunei recunoaste ca cele afirmate despre cinstea sau reputatia unei persoane nu sunt adevarate etc) cit si prin mijloace patrimoniale(condamnarea autorului la plata unei sume de bani in folosul persoanei lezate).

Din 1865 pina in 1944, repararea baneasca a daunelor morale a fost regula generala pe principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" aplicat prin art 998, 999. Aceasta interpretare a dus si la consacrarea legislativa in Codul penal din 1936, unde, in art 92 alin 2 se facea referire atit la daunele materiale cit si la cele morale.

In etapa urmatoare(1944-1952) doctrina romana sustinea atit teza traditionala a admiterii reparatiei banesti a daunelor morale cit si teza, cu totul noua, a inadmisibilitatii unei asemenea reparatii patrimoniale a daunelor morale. Aceasta noua teza a fost motivata prin ideea ca reparatia baneasca ar fi o institutie specifica dreptului civil burghez, incompatibil cu principiul eticii socialiste si ale dreptului socialist si in general cu relatiile sociale ale societatii socialiste.

In 1952 si 1965 se situeaza o etapa in care principiul era cel al neadmiterii reparatiei banesti a daunelor morale, în decembrie 1952, Tribunalul Suprem dând o decizie de îndrumare. Aceasta decizie priveste imposibilitatea de a se acorda despagubiri pentru prejudicii de ordin moral, referindu-se la faptul ca hotarârea prin care au fost platite despagubiri pentru prejudiciile morale suferite de victima nu sunt compabile cu principiile fundamentale ale legislatiei socialiste:

"Din totalitatea principiilor constitutionale si indeosebi din acela inscris in art 15 din Constitutie reiese ca izvorul principal de venit este mnca. Nu se poate deci concepe plata unor sume de bani ca echivalent pentru suferinta morala provocata omului[…]. In lumina acestor principii, instanta judecatoreasca trebuie sa faca aplicarea art 92C.pen. numai pentru repararea prejudiciului material, iar nu pentru repararea prejudiciului moral, care urmeaza a se face in mod corespunzator naturii prejudiciului"

Repararea urma sa fie facuta prin sanctionarea celor vinovati, prin publicarea hotaririi de condamnare și prin alte mijloace adecvate.

Ca urmare a radicalității acestei decizii de îndrumare, instanta judecatoreasca de toate gradele au incetat sa mai acorde despagubiri banesti pentru prejudiciul nepatrimonial. Astfel, Colegiu Civil al TS prin Decretul 29 din 13 ianuarie 1953 a hotarit printre altele:

"Atunci cind este vorba despre un prejudiciu moral, repararea nu se poate face decit in natura, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penala in cazul unei infractiuni, publicarea hotaririi de condamnare etc."

Tot in aceasta perioada apare Decretul 31/1954, care instituie un sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale. Acest decret cuprinde un capitol, al III-lea, numit "Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale" care contine trei articole: 54, 55, 56. Conform acestor articole, persoana care a suferit o atingere in dreptul sau nepatrimonial "va putea cere instantei judecatoresti incetarea savirsirii faptei" si "sa oblige pe autorul faptei savirsite fara drept sa indeplineasca orice masura socotite necesare de instanta, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins"(art 54). Daca aceste hotariri nu sunt respectate de autor, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige pe acesta la "plata, in folosul statului, a unei amenzi pe fiecare si de intirziere"(art 55)

In practica, insa, s-a apelat prea putin la masurile de ocrotire a dreptului nepatrimonial prevazut de Decretul 31/1954 si in literatura juridica au fost opinii care au condamnat decizia de indrumare mentionata anterior a TS, sustinind in continuare teza admisibilitatii repararii banesti a prejudiciului nepatrimonial.

Dupa Constitutia din 1965 apare o reorientare a dreptului civil român, punându-se printre altele și problema reparării banesti a daunelor morale. Codurile civile cehoslovac si polonez intrate in vigoare în aceasta perioada au reglementat si ele aceasta institutie. Si la noi au aparut tendinte favorabile tezei mai sus-amintite, iar la sesiunea Stiintifica de la Cluj din anul 1966, toti participantii la discutarea referatului "Repararea daunelor morale in dreptul socialist roman" au exprimat direct sau indirect rezerve fata de teza inadmisibilitatii repararii banesti a daunelor morale.

Chiar autori care erau partizani ai teoriei inadmisibilitatii au avut pareri apreciate drept favorabile posibilitatii repararii:

"Subliniem ca in aprecierea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al prejudiciului trebuie manifestata o grija deosebita intrucit de multe ori se invesc probleme delicate si complicate. Astfel, de exemplu, o persoana grav desfigurata poate pretinde despagubiri, chiar daca n-a pierdut capacitatea de munca, in ipoteza in care, in urma atingerii suferite, ii este penibil sa se duca la teatru sau in alte locuri publice si acest fapt determina necesitatea procurarii unui televizor pentru a nu fi nevoita sa apara prea des in public".

Intr-un domeniu limitat, cel al vatamarilor corporale care sunt si surse generatoare de prejudicii nepatrimniale, apare din ce in ce mai categorica ideea admisibilitatii repararii banesti a daunelor morale:

“Capacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba sau, in orice caz, nu se poate reduce numai la aceasta si trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu de agrement rezultind din atingerea adusa satisfacerii si placerilor vietii constind in pierderea posibilitatii de imbogatire spirituale, divertisment si destindere" (V. Patulea, "Contributia la starea raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciului rezultat din vatamarea integritatii corporale" în RRD 1970, nr 11 p 56)

De asemenea, pentru situatia in care victima a ramas paralizata si condamnata la o relativa izolare, s-a considerat just ca prejudiciul moral ar trebui reparat prin resurse ca radio, televiziune, mjloace mecanice de transport. Pentru tinerii desfigurati sau schiloditi si pentru parintii care prin uciderea copilului ramin singuri la batrinete, simpla reparare baneasca a pagubelor materiale nu constituie o reparare integrală.

"Nu este vorba de a transforma durerea sufleteasca in izvorul de cistig in aceste cazuri, ci de a alina, prin mijlocirea reparatiunii banesti, conditia de viata alterate ale victimei"(M. Eliescu, "Raspunderea civila delictuala", Editura Academica, Bucuresti 1972, p 108)

In perioada de dinainte de 1990, doctrina si practica judecatoreasca au avut o tendinta clara spre admiterea despagubirilor banesti pentru prejudiciile morale, mai ales in cazul vatamarii corporale sau a sanatatii, imprejurare care are drept efect restringerea posibilitatilor de viata familiala si sociala.

Astazi problema repararii banesti a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de controversa .

Ratiunile ideologice care au stat la baza pronuntarii Deciziei de indrumare nr.VII /1952 au disparut o data cu sistemul politic care le-a promovat.Un argument la fel de important este faptul ca legislatia recenta consacra expressis verbis posibilitatea de a obtine repararea acestui fel de prejudiciu.

Una dintre aceste reglementari este Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, care in articolul 11 alin.2 dispune ca in cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoastere a dreptului incalcat ,instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale cerute.

Si Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede in art. 9 ca daca faptele de concurenta neloiala cauzeaza daune materiale sau morale ,cel prejudiciat este in drept sa se adreseze instantei cu actiune in raspundere civila.

O a treia lege de dupa 1990 ,Legea nr.48/1992 a audio-vizualului prevede in art.2 alin. 5 ca poate fi atrasa si raspunderea pentru daunele morale in urma savirsirii unor fapte ilicite.

Alaturi de argumentul clasic al caracterului atotcuprinzator al notiunii de prejudiciu din art.998 si 999 C.civ., exista asadar prevederi exprese care dau dreptul persoanelor vatamate sa ceara ,iar instantele sa admita repararea baneasca a prejudiciilor nepatrimoniale.

2.3.3.Criteriile de stabilire a prejudiciului moral si a despagubirilor. In cazul in care se admite repararea daunelor morale prin despagubiri banesti se ridica problema dificila a modului si a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cit si a criteriilor de stabilire a indemnizatiilor destinate repararii acestora.

Identificarea unor criterii stiintifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizatiilor destinate repararii prejudiciilor morale nu este posibila intrucat este o incompatibilitate intre caracterul moral(nepatrimonial) all daunelor si caracterul banesc(patrimonial) al despagubirii(indemnizatiei). De aceea, nici legiuitorul, nici hotarirea judecatoreasca nu stabileste vreun criteriu dupa care trebuie stabilita indemnizatia.

Indemnizatia, fiind de natura patrimoniala, criteriul de stabilire trebuie sa fie tot de natrua patrimoniala pentru a fi exacte. Indemnizația acordata pentru repararea prejudiciului moral trebuie sa reprezinte, in realitate, o reparare a acestuia, in sensul unei compensatii sau satisfactii compensatorii. Stabilirea cuantumului despagubirii pentru repararea daunelor morale include, fireste, o doza mai mica sau mai mare de arbitrar. Totuși, despagubirea trebuie raportata la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importanta si consecintele acesteia pentru persoana vatamata. Aprecierea prejudiciului se realizeaza sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vatamata pe plan fizic si psihic.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea "pretului" suferintei fizice si psihice care sunt inestimabile, ci inseamna aprecierea multilaterala a tuturor consecintelor negative ale prejudiciului si a implicatiei acestuia pe toate planurile vietii sociale ale persoanei vatamate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vatamata pe plan fizic, psihic, social, profesional si familial din ceea ce ar insemna o viata normala, linistita si fericita pentru aceasta in momentul respectiv, dar și in viitor in societatea respectiva. Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral si apoi, in raport cu acesta, se stabileste indemnizatia.

Astfel, intr-o speta, persoana vatamata, raminind cu o infirmitate permanenta, a solicitat instantei obligarea inculpatului la 7.500.000 lei daune morale. Instanta retine ca "este incontestabil ca persoana civila, in urma violentelor exercitate de inculpat, a suferit certe prejudicii fizice si psihice. Urmarile permanente ale agresiunii ii limiteaza considerabil accesul la clipele de agrement incercate anterior, raminind marcata pe intreaga durata a vietii prin restringerea libertatii de miscare, infirmitatea si imposibilitatea atingerii momentului de destindere firesti in viata. Considera instanta justificata suma de 4.000.000 lei, cu titlu de daune morale, care vor permite persoanei civile atenuarea urmarilor agresiunii si momentul de ambient in circuitul vietii particulare".

Mai intai se apreciaza prejudiciul moral, asa cum rezulta si din solutia instantei , iar in functie de acest rezultat urmeaza, logic, stabilirea despagubirii, adica a sumei de bani destinate asigurarii efective a satisfactiei, alinarii sau usurarii suferintei persoanei vatamate moreal.

Prejudiciul moral va fi apreciat dupa criterii nepatrimoniale: importanta prejudiciului moral; durata si intensitatea durerilor fizice si psihice; tulburarile si neajunsurile suferite de victima prejudiciata moral. Aprecierea trebuie facuta in concreto, de la caz la caz, in functie de toate circumstantele si imprejurarile cazului dat.

A) Criteriul importantei prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

In cazul suportarii unor prejudicii morale, fiecare persoana vatamata acorda o pretuire diferita valorilor lezate. Persoana vatamata acorda pretuire acelor valori, actiuni sau creatii care, prin insusirile lor, ii satisfac anumite nevoi si aspiratii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important in cazul in care persoana vatamata este o actrita, stewardesa, manechin decit in cazul unor persoana obisnuite.

In dreptul elvetian se subliniaza ca exigenta unei leziuni importante este realizata atunci cint integritatea fizica sau mentala sufera, independent de micsorarea capacitatii de cistig, o alterare evidenta sau grava.

Importanta prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimoniala careia i s-a adus atingere, de masura în care a fost lezata aceasta valoare si de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vatamarii de catre persoana vatamata.

B) Criteriul constind in durata mentinerii consecintelor vatamarii. Din acest punct de vedere pot exista doua sitautii: urmarile vatamarii sa fie temporare, trecatoare sau sa fie permanente. Chiar daca urmarile sint trecatoare, în functie de durata leziunilor suferite si de importanta acestora pentru persoana vatamata, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vatamarile permanente sunt resimtite de victima toata viata. In literatura juridica elvetiana s-a apreciat ca o lezare a integritatii corporale este permanenta daca se prevede ca ea va subzista cu cel putin aceeasi gravitate în timpul întregii vieți.

C) Criteriul intensitatii durerii fizice si psihice. La aprecierea acestei intensitati trebuie sa se tina seama și de virsta, sexul, profesia, nivelul de pregatire si de cultura generala a persoanei vatamate. Intensitatea suferintelor fizice sau psihice este un criteriu deosebit de criteriul importantei. De exemplu, daca in urma unei vatamari lipsite de o mare importanta, persoana lezata trebuie totusi sa suporte un tratament indelungat si deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia consta in aceasta suferinta fizica si psihica intensa, consecutive tratamentului. Cu privire la durerea fizica s-a aratat ca aceasta este posibil de masurat. In practica medico-legala din unele tari se foloseste, in acest scop, un aparat care ii determina gradul de intensitate, atunci cind este prezenta.

D) Alte criterii. Alte criterii de apreciere a prejudiciului moral ar mai putea fi urmatoarele:

– repercusiunile prejudiciului moral asupra starii generale a sanatatii si chiar asupra sperantei de viata a victimei;

– consecintele prejudiciului pe plan social, profesional si familial;

– tulburarile și neajunsurile suferite de persoana vatamata.

Criteriile orientative de stabilire a cuantumului indemnizatiei destinate reparatiei daunelor morale. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric deci nu pot fi evaluate in bani. In legislatia noastra nu exista nici un text care sa prevada dupa ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despagubirii pentru repararea daunelor morale.

In legislatia elvetiana a asigurarilor sociale exista texte care reglementeaza modul de determinare a indemnizatiei, stabilindu-se un maxim care nu poate fi depasit. In dreptul civil elvetian, art 49 alineatul 1 din Codul obligatiilor prevede ca, in cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are dreptul la o indemnizate, atunci cind aceasta este justificata de gravitatea prejudiciului si de gravitatea deosebita a greselii.

Atunci cind prejudiciul a fost considerat drept grav, instantele elvetiene au acordat daune morale: 440.000 de franci elvetieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani, atit de grav arsa incit se mentin cicatrice intinse care diminueaza mai ales sansele de casatorie.

Revenind la sistemul nostru de drept, din solutiile de spete rezulta trimiterile instantei la gravitatea prejudiciului moral. Astfel, s-a retinut acordarea daunelor morale, subliniindu-se: "prin omorarea sotului in prezenta ei, a fost lezat in mod grav sentimentul fata de cel mai apropiat om si care ii asigura linistea si existenta"(T. Cluj, s.pen,sentinta nr. 98/14 mai 1996).

Avind in vedere argumentele literaturii juridice si ale practicii judiciare romane si straine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despagubirii destinate repararii prejudiciilor morale.

Pe linga gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizatiei destinate repararii daunelor morale, trebuie sa apelam la un al doilea criteriu orientativ si anume la criteriul echitatii. De aceea este in afara de discutie ca daca gravitatea prejudiciului moral este mare si indemnizatia ce trebuie acordata trebuie sa fie substantiala. Indemnizatia trebuie sa fie justa, rationala, echitabila, adica in asa fel stabilita incit sa asigure efectiv o compensatie suficienta, dar nu exagerata, a prejudiciului moral suferit.

2.3.4.Dreptul victimei inconstiente total si definitiv de a obtine o indemnizatie pentru daunele morale.Unele aspecte particulare ale raspunderii civile delictuale pentru daune morale au fost recent abordate, iar unele litigii referitoare la prejudiciul nepatrimonial, cu care au fost confruntate institutiile noastre si-au gasit, de asemenea, ecou in literatura juridica.

S-a ridicat si problema referitoare la dreptul victimei inconstiente total si definitiv de a obtine o indemnizatie cu titlu de despagubire pentru daune morale si chestiunea daca rudele apropiate ale acestiea, suferind ele insele prejudicii morale ca urmare a acestei situatii au sau nu dreptul la indemnizatie pentru repararea propriului prejudiciu.

Studiul are in vedere o stare de fapt retinuta dintr-o speta a instantei române in care victima unui accident de circulatie, de care inculpatul era vinovat in exclusivitate, se afla in stare vegetativa, dupa contuzie cerebrala gravă, fiind asimilat gradul I de invaliditate si necesitind ingrijire si supraveghere permanenta din partea altei persoane. Actiunea civila din cadrul procesului penal a avut ca obiect despagubirea materiala constind in diferite cheltuieli necesitate de asistenta medicala, daune morale constind intr-o suma globala si o prestatie periodica lunara a caror natura si justificare nu au fost precizate .

In astfel de situatii este posibila constituirea ca parte civila in procesul penal a victimei directe si a apropiatilor acesteia, atit in ceea ce priveste prejudiciul patrimonial, cit si cel moral constind in lezarea sentimentelor de afectiune, pe care ei le nutresc fata de victima, si acest prejudiciu fiind tot direct si personal, asemenea prejudiciului material. Deci, in speta, parti civile urmau sa fie atit victima cit si parintii acesteia.

Se pune, insa si problema posibilitatii acordarii victimei care se afla in stare vegetativa cronica de indemnizatii, atit pentru prejudiciul material cit si pentru cel moral.

Doua conceptii se opun, una care sustine ca starea de inconstienta a victimei este indiferenta pentru acordarea compensatiei, indemnizatia prejudiciului fiind in functie de constatarea si evaluarea obiectiva de catre judecator a acesteia si alta car3232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232n vederea asigurarii mentinerii intr-o viata devenita artificiala, victima unor vatamari de maxima gravitate ale starii de constienta trebuie respectata in demnitatea sa de fiinta umana si protejata in ansamblul drepturilor ei ca persoana; ea ramine subiect de drept, chiar daca potrivit datelor actuale ale stiintei medicale ea este considerata ca privata de constienta"(Extrasul din dec din 18 aprilie 1991 a Curtii de Apel din Bordeaux in Recueil Dalloz-Sirey, 1992). La aceste victime, nu exista totusi certitudinea absoluta a absentei totale a suferintei sau a orcarui sentiment ce se raporteaza la durere.

2.3.5.Prejudiciul corporal.O alta preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiza notiunea de prejudiciu corporal.In literatura franceza a fost pusa aceasta problema, concluzionandu-se ca dreptul la reparatii pentru prejudiciul corporal este o sanctiune a principiului inviolabilitatii corpului uman dar consecintele sunt diferite in functie de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite.

In prejudiciul constind intr-o atingere adusa sanatatii sau integritatii psihice intra mai multe elemente. Acestea sunt tratamentele medicale, chirurgicale, farmaceutice pe care victima trebuie sa le suporte(damnum emergens) si prin lipsa cistigului corespunzind diminuarii sau suprimarii capacitatii sale de a munci(lucrum cessans). Alaturi de aceasta, trebuie reparate si prejudiciile morale a caror evaluare are in mod necesar ceva arbitrar: durerea psihica, suferinta pur psihologica in cazuri de mutilare, privarea de o parte din placerile pe care le putea resimti intr-o viata normala.

Prejudiciul rezultind din moarte. Cind se produce un accident mortal, in conditia angajarii raspunderii faptuitorului, persoanele din anturajul celui mort pot obtine despagubiri fie bazindu-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul lor.

Drepturile culese din mostenirea victimei-Mostenitorul si legatarii universali ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material incercat de catre defunct in intervalul dintre accident si deces(tratament medical, incapacitate de munca etc). Ei pot chiar sa evalueze prejudiciul moral suferit de defunct provocat din suferintele indurate inainte de a muri. Deci, ei au dreptul, pe aceasta cale, la tot ceea ce victima ar fi putut are si nu a avut timp s-o faca.

Drepturile proprii tertilor in urma unui accident mortal. Pentru a actiona, ei nu trebuie sa culeaga mostenirea victimei, dar trebuie sa stabileasca existenta, in propria persoana, a unui prejudiciu raspunzator unor exigente generale de certitudine si de legitimitate. Daca ei au suferit un prejudiciu in persoana lor, chiar daca acesta este un prejudiciu prin ricoseu, vor putea intenta o actiune in despagubiri. Acesta poate fi un prejudiciu material, daca defunctul le asigura resursele pe care moartea sa le-a facut sa inceteze sau un prejudiciu moral, provenit din atingerea adusa sentimentului de afectiune pe care le purtau victimei.

Prejudiciul moral este, in general, prezumat de instanta în prezenta unei legaturi de familie suficient de apropiata: cei care vor profita sunt ascendentii, descendentii si sotul. De asemenea, cercul familial poate fi largit, in functie de circumstante, la frati, surori etc cind exista intre victima si reclamant o adevarata comuniune afectiva.

Sectiunea a IV-a

Prejudiciul patrimonial-discutii

2.4.1.Conditii necesare. Pentru ca un prejudiciu patrimonial sa dea dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar sa indeplineasca doua conditii: sa fie cert si sa fie nereparat.

A.Caracterul cert al prejudiciului. Un prejudiciu este cert atunci cind existenta lui este sigura, neindoielnica si totodata, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se intelege acela care s-a produs in totalitate pina la data cind se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sint acele prejudicii care, desi nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putind fi evaluate in prezent, pe baza de elemente indestulatoare. Asa, de exemplu, atunci cind victima unei fapte ilicite a ramas cu o incapacitate de munca permanenta, prejudiciul este cert, desi o buna parte din el se va produce in viitor.

Asadar, rezulta ca certitudinea unui prejudiciu viitor se refera atit la existenta ,cit si la intinderea sa. Daca nu se poate cunoaste intreaga indindere a acestuia, instanta de judecata se va limita numai la obligarea repararii prejudiciului constatat si evaluat cu certitudine. Ea poate insa reveni ulterior pentru a acorda repararea cuvenita pentru prejudiciile devenite certe dupa pronuntarea hotaririi si provenite din aceeasi fapta.

Prejudiciile viitoare si eventuale, a caror producere in viitor este nesigura, sunt lipsite de caracter cert. Ele obliga la reparare numai dupa ce s-au produs sau este sigur ca se vor produce.

B.Prejudiciul sa fie nereparat. A raspunde civil înseamna a fi obligat la repararea unui prejudiciu. De aceea, in cazul in care prejudiciul cauzat a fost deja reparat, raspunderea civila inceteaza. Asa fiind, victima nu mai are dreptul de a obtine din nou o reparatie, deoarece s-ar imbogati fara justa cauza.

Rezulta ca raspunderea civila nu poate fi antrenata daca autorul faptei a restituit bunul sustras, a inlocuit sau reparat bunul avariat ori a pus la dispozitia victimei toate mijloacele banesti necesare pentru restabilirea situatiei anterioare.

Tot astfel, daca pentru prejudiciu raspund solidar sau in solidum doua sau mai multe persoane si victima a obtinut reparatia integrala de la una dintre acestea, dreptul de creanta se stinge prin executare. Inseamna ca cel pagubit nu are dreptul de a actiona si pe celelalte persoane care au fost tinute sa raspunda alaturi sau pentru cel care a executat obligatia de reparare. Aceste persoane vor ramine obligate, de regula, pentru partea lor de contributie la producerea pagubei,numai fata de solvens, care a facut singur plata.

` In practica insa, intilnim frecvent situatii cind o alta persoana decit autorul prejudiciului remite victimei sume de bani. Aceste sume se platesc fie de o persoana care nu are nici o obligatie, fie de o persoana care este obligata la plata pe temeiul altor raporturi juridice decit raspunderea delictuala(asigurare prin efectul legii, contract de asigurare sau raporturi de asigurare sociala).

In toate aceste cazuri se aplica principiul potrivit caruia victima poate obtine o singura reparatie integrala a prejudiciului suferit; ea nu poate cumula doua sau mai multe despagubiri pentru aceeasi paguba. Dar oare plata facuta victimei de catre o terta persoana are valoare sau caracter de despagubire? Raspunsul la aceasta intrebare vom incerca sa-l dam in cele ce urmeaza.

B.1. In ipoteza in care o terta persoana remite victimei o suma de bani cu intentia de a-i repara total sau partial paguba suferita, aceasta are valoare de plata sau caracter de despagubire. Victima nu va putea sa ceara reparatia de la autorul faptei ilicite, decit pentru eventuala diferenta de prejudiciu care a ramas neacoperita.

Terta persoana poate face plata in calitate de gestor de afaceri al autorului sau cu intentia de a-l gratifica. Dimpotriva, daca terta persoana nu plateste cu intentia de a despagubi pe victima, ci cu intentia de a o gratifica sau a-i veni in ajutor cu o suma de bani, victima isi pastreaza integral dreptul de a obtine despagubiri de la autorul faptei ilicite. In acest sens, practica judiciara a statuat: "Ajutoarele materiale pe care colegii victimei au inteles sa le acorde sotului fostei lor colege, cu ocazia decesului ei, nu poate influenta asupra obligatie3737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737373737aza unor raporturi de asigurare prin efectul legii sau contractuale sunt posibile mai multe ipoteze:

a)in situatia in care autorul prejudiciului este asigurat de raspundere civila, victima poate primi despagubirea direct de la societatea de asigurari. Deci victima nu poate cere despagubiri de la autorul faptei prejudiciabile. Cu toate acestea, daca suma platita de societatea de asigurari nu acopera integral prejudiciul, victima are dreptul sa pretinda diferenta de despagubire de la autorul faptei. Dupa ce a3838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383838383939393939393939393939393939393939393939393939393939393939393939ste vorba de asigurare de persoane ori asigurare de bunuri.

Asigurarea de persoane este o masura de prevedere si de economisire. Ea nu are ca scop despagubirea persoanei asigurate. Plata indemnizatiei de asigurare se face la realizarea riscului asigurat. Existenta acestei obligatii a societatii de asigurare este independenta de producerea unui prejudiciu in patrimoniul asiguratului sau de intinderea lui.

Prin urmare, plata indemnizatiei de asigurare nu are caracter de despagubire. Rezulta ca primirea ei de catre victima este lipsita de semnificatie referitor la existenta si intinderea dreptului sau de a pretinde intreaga reparatie de la autorul faptei prejudiciabile. Deci indemnizatia de asigurare se cumuleaza cu despagubirile datorate de autorul prejudiciului. De asemenea, asiguratorul nu are drept de regres impotriva autorului prejudiciului, deoarece el este obligat sa plateasca victimei suma asigurata la producerea riscului asigurat.

In cazul asigurarii de bunuri, plata indemnizatiei de catre asigurator, atunci cind se produce riscul asigurat,are caracter de despagubire. Deci victima nu are dreptul sa cumuleze suma asigurata cu reparatia datorata dea utorul prejudiciului. Totusi, daca prejudiciul este mai mare decit indemnizatia de asigurare, persoana pagubita are dreptul de a pretinde plata acestei diferente de la autorul pagubei. Societatea de asigurare este indreptatita ca pe calea actiunii in regres, sa recupereze de la persoana vinovata suma platita asiguratuui.

Si, in sfirsit, in situatia cind victima beneficiaza de pensie de invaliditate sau de urmas, persoana pagubita are dreptul sa pretinda de la autorul faptei prejudiciabile plata de despagubiri numai in limita diferentei de valoare dintre pensie si valoarea integrala a pagubei. Paguba consta in diminuarea sau pierderea cistigului realizat ori in pierderea intretinerii ce I se presta. Asadar, plata pensiei are caracterul unei despagubiri, ceea ce inseamna ca trebuie sa fie imputata asupra valorii prejudiciului.

2.4.2. Repararea prejudiciului.Daca aceste conditii sunt indeplinite , se pot stabili masurile pentru repararea efectiva a acestuia.

Victima si autorul prejudiciului pot conveni , prin buna invoiala , asupra intinderii despagubirilor si modalitatilor de reparare a prejudiciului.Daca o asemenea intelegere a intervenit intre parti , instanta nu mai poate fi sesizata cu actiune , prin care sa fie solicitata stabilirea cuantumului despagubirilor si modalitatea de reparare a pagubei.In aceasta situatie , instanta este obligata sa verifice doar daca invoielie nu urmaresc un scop imoral sau ilicit, daca nu contravin prevederilor legala, intereselor statului sau partilor si daca nu sunt rezultatul unui viciu de consimtamant.

In situatia in care intre parti nu a intervenit o invoiala , victima are la indemana o actiune in justitie pentru despagubiri.In cadrul unor astfel de actiuni,instantele se ghideaza dupa anumite principii pentru a stabili despagubirile.In primul rand, avem de-a face cu principiul repararii in natura , exceptia fiind repararea prin echivalent,iar in al doilea rand vom analiza principiul repararii integrale a prejudiciului.

A.Repararea in natura. Despagubirea trebuie sa acopere intotdeauna intregul prejudiciu cauzat pentru a se putea ajunge in acest mod la restabilirea situatiei anterioare, la inlaturarea in intregime a efectelor pagubitoare cauzate. Pentru realizarea acestui scop, mijlocul cel mai adecvat il constituie , desigur, repararea in natura, cum ar fi, de pilda, obligatia debitorului sa predea lucruri de acelasi fel cu cele distruse ori sa repare, pe cheltuiala sa, stricaciunile pricinuite. Victima este in drept sa ceara repararea in natura de cite ori ea este in fapt cu putinta si nu poate sa o refuze atunci cind acest mod de despagubire este propus de catre debitor.

Numai in subsidiar se pune problema despagubirii prin echivalent a pagubelor suferite si anume fie prin obligarea la plata unei sume de bani globala corespunzator valorii prejudiciului, fie sub forma unor prestatii necesive periodice cu caracter viager sau temporar, daca interesele partilor reclama aceasta modalitate de despagubire.

B.Reparatia integrala. Scopul reparatiei o reprezinta restabilirea situatiei anterioare, scop ce poate fi realizat decit in cadrul unei reparatii integrale. Problema caracterului integral al reparatiei se pune, deopotriva, atit in cazul reparatiei in natura, cit si in cazul despagubirii prin echivalent. Aplicarea acestui principiu duce la concluzia ca daca paguba trebuie sa fie reparata in intregime, ea nu poate constitui aici un mijloc de imbogatire pentru cel care a suferit-o.

Principiul reparatiei integrale inseamna, de asemenea, ca in dreptul nostru, starea materiala, atit a victimei cit si a faptuitorului nu este luata in considerare la stabilirea cuantumului despagubirilor sau pentru modificarea lui ulterioara. Stabilirea dezdaunarii nu este determinata de gravitatea faptei, situatia materiala a victimei si a autorului faptului cauzator de prejudicii.

C.Stabilirea reparatiei intimpina uneori dificultati in cazul despagubirii in natura si anume cind lucrul este distrus, indeobste vechi si nu poate fi inlocuit decit prin unul nou, de o valoare incontestabil superioara; de asemenea, in cazul in care cheltuielile de reparare a stricaciunii pricinuite lucrului depasesc valoarea lui de inlocuire printr-un lucru la fel de vechi(Tribunalul regional Banat, decizia nr 641 din 22 martie 1963, in "JN", nr. 1 /1964, p. 161).

In anumite conflicte, principiul reparatiei in natura trebuie sa prevaleze chiar daca, prin aplicarea lui, s-ar ajunge ca reparatia sa depaseasca valoarea integrala a prejudiciului , dat fiind ca reparatia in natura nu ar fi altfel cu putinta, iar imbogatirea rezultata in acest mod nu poate fi considerata ca fiind fara temei.

Stabilirea prejudiciului reclama un mod de calcul special in cazul vatamarii integritatii corporale sau a sanatatii victimei ori in cazul mortii sale.

Principiul reparatiei integrale reclama ca despagubirea sa cuprinda atit pierderea propriu-zisa cit si cistigul de care victima a fost lipsita prin savirsirea faptei culpabile; intr-un cuvint, toate pagubele care sunt o consecinta directa si necesara a faptei savirsite.

In ceea ce priveste stabilirea pagubei corespunzatoare folosului nerealizat, s-a ridicat problema daca, in cazul raspunderii prin echivalent, sunt datorate daune moratorii, adica despagubiri distincte pentru lipsa de folosire a sumei care constituie reparatia, in rastimpul dintre data producerii pagubei si aceea cind institiutia fixeaza cuantumul reparatiei. De la data hotaririi si pina la aceea a platii despagubirii stabilire nu este pus la indoiala dreptul victimei la dobinzi legale.

Problema dobinzilor legale in prima situatie depinde de caracterul constitutiv sau declarativ al acestor categorii de hotariri prin care sunt stabilite despagubirile. In general, aceste hotariri au un caracter constitutiv deoarece obligatia de dezdaunare nu corespunde unei creante existente anterior judeatii, ci uneia nascute de la data pronuntarii hotaririi. In unele cazuri, insa, dreptul la despagubire prezinta chiar de la nastere un caracter cert si lichid si anume ori de cite ori obiectul pagubei il constituie de la inceput, o suma determinata de bani. In aceste cazuri, hotarirea are o functie declarativa ceea ce atrage si posibilitatea acordarii de daune moratorii-sub forma dobinzilor legale-de la data insasi a producerii prejudiciului.

Stabilirea intinderii prejudiciului si a despagubirilor.Situatii.

In cazul vatamarii sanatatii sau integritatii corporale a persoanelor se pot ivi mai multe situatii.

Daca vatamarea sanatatii nu a avut consecinte de durata, la determinarea prejudiciilor se iau in considerare cheltuielile facute pentru restabilirea sanatatii, determinate de ingrijirea medicala si alte asemenea cheltuieli, diferente intre salariul avut si sumele primite pe durata concediului medical, pina la insanatosire ori salariul de care a fost lipsita persoana vatamata pe aceasta perioada.

Daca vatamarea sanatatii sau a integritatii corporale a avut drept urmare pierderea sau diminuarea capacitatii de munca, solutiile difera in functie de situatiile ivite: persoana vatamata era incadrata in munca; persoana vatamata, desi majora, nu era incadrata in munca ori persoana vatamata era minor.

1. Situatia in care persoana vatamata era incadrata in munca si a suferit o reducere a veniturilor pe care le dobindea anterior, ca urmare a pierderii ori diminuarii capacitatii sale de munca, ea este indreptatita sa primeasca, sub forma unor prestatii periodice, diferenta dintre pensia sau ajutorul social primit de la asigurarile sociale si veniturile lunare de care a fost lipsita ca urmare a vatamarii suferite.

S-a decis ca victima trebuie sa obtina mai intii pensia sau ajutorul social si apoi sa solicite de la autorul faptei ilicite diferenta destinata a acoperi prejudiciul integral suferit. De aceea, victima nu poate sa obtina despagubiri dupa dreptul comun decit in masura in care pensia sau ajutorul social primit nu acopera integral prejudiciul suferit. Temenul de pierdere va incepe sa curga de la data stabilirii pensiei, iar nu de la data producerii prejudiciului.

La calculul sumelor lunare de care a fost lipsita victima se va tine seama de retributia ori castigurile pe care le primea anterior vatamarii, inclusiv de sumele cuvenite pentru orele suplimentare pe care victima le presta anterior in mod obisnuit si pe care nu mai este in masura sa le presteze.

Persoana vatamata, careia i s-au acordat despagubiri civile pentru repararea daunelor provocate prin vatamarea corporala in baza unei hotariri judecatoresti este indreptatita sa ceara majorarea acestor despagubiri, fara a fi necesar sa dovedeasca agravarea in timp a infirmitatii, daca face dovada ca au intervenit alte imprejurari de fapt fata de care despagubirile acordate initial nu mai corespund prejudiciului real; cum ar fi aceea ca in mod cert ar fi beneficiat de un salariu majorat prin efectul masurilor de majorare periodica a retributiilor personalului muncitor.

Despagubirile civile, stabilite sub forma unor prestatii periodice pe timpul cit va dura infirmitatea unei persoane nu au caracterul unei pensii de intretinere.

Fata de faptul ca repararea prejudiciului trebuie sa-i asigure celui vatamat acoperirea integrala a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situatia anterioara faptei prejudiciabile, in cazul in care trebuie sa se depuna un efort suplimentar in munca, este necesar sa primeasca un echivalent al acestui efort suplimentar, la care a fost obligat prin fapta culpabila. In acest sens, persoana vatamata are dreptul la despagubiri corespunzatoare, chiar si in situatia in care ulterior realizeaza la locul de munca aceeasi retributie sau chiar mai mare, daca se face dovada ca, datorita infirmitatii, este nevoita sa faca un efort in plus care, in final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentatie mai bogata si medicamentatie adecvata infirmitatii suferite.

In masura in care persoana vatamata si-a recapatat, total sau partial, capacitatea de munca, este posibila reexaminarea despagubirilor acordate, in sensul reducerii sau chiar a sistarii platii lor in viitor tinindu-se cont de faptul ca asemenea despagubiri se acorda pina la incetarea starii de nevoie in care se afla partea vatamata. Daca persoana da dovada de pasivitate in cautarea unui loc de munca si acest fapt ii este imputabil poate avea lor reducerea ori sistarea platii despagubirilor stabilite initial.

In acelasi sens, persoana vatamata trebuie sa beneficieze de diferenta dintre veniturile obtinute anterior vatamarii si ajutorul de somaj, daca diminuarea capacitatii de munca, urmare a faptei ilicite, a determinat imposibilitatea incadrarii intr-o alta munca.

S-a decis ca "cererea partii civile-victima unui accident de circulatie in urma caruia a fost pensionata medical cu gradul II de invaliditate-ca inculpatul sa fie obligat a-i plati cu titlu de despagubiri, pe linga suma stabilita si contravaloarea unui mijloc de transport pentru handicapati, nu poate fi admisa atita vreme cit nu s-a stabilit definitiv starea sa de invaliditate. Partea civila va putea insa ulterior sa formuleze noi pretentii banesti in baza art 998 cod civil in masura in care va dovedi ca si-a pierdut capacitatea de deplasare, iar starea de invaliditate este definitiva" (TmB, sectia I pen, decizia nr. 307/'90, in Culegere de practica judecatoreasca penala pe anul 1990 p 47)

Despagubirile acordate se pot majora in cazul in care starea sanatatii persoanei vatamate se inrautateste ori pensia de invaliditate se micsoreaza ca urmare a incadrarii intr-un alt grad de invaliditate. In cazul vatamarii corporale se pot ivi complicatii in starea sanatatii victimei care va fi indreptatita sa ceara obligarea la plata unei despagubiri corespunzatoare.

Daca la producerea prejudiciului a concurat si culpa victimei, autorul va fi obligat la despagubiri numai proportional cu culpa proprie, respectiv cu contributia sa cauzala la producerea pagubei(TS, sectiunea penala, decizia nr 1024/1995 in "RRD" nr 2/1976 p 70)

2. Situatia in care persoana vatamata nu era incadrata in munca.

In situatia in care persoana vatamata in sanatatea sau integritatea sa corporala era la data vatamarii neincadrata in munca se ridica dificultati in determinarea despagubirilor fata de lipsa unui criteriu obiectiv. Se tine seama de principiul repararii integrale a prejudiciuui, care urmareste realizarea unei despagubiri efective a persoanei vatamate.

Initial s-a considerat ca fi luat in considerare, drept criteriu de determinare a prejudiciului si a despagubirilor, venitul minim pe economia nationala. Ulterior s-a recurs la un criteriu concret, care sa tina seama de daunele suferite efectiv de persoana vatamata, criteriu rezultat din imprejurarea de fapt si din situatia persoanala a acesteia, cu luarea in seama a "valorii reale a prestatiei ei, in gospodaria casnica, ca muncitor zilier sau in orice alt loc de munca, asigurindu-se astfel o acoperire justa si integrala a pagubei suferite, corespunzatoare cantitatii de munca pe care nu o mai poate presta"(Plenul TS, decizia de indrum. Nr 13/3012 1968, in Culegerea de decizii 1968 p 31)

3. Situatia in care persoana vatamata este un minor.

In aceasta situatie, cuantumul despagubirilor acordate pentru vatamarea sanatatii ori integritatii corporale se determina dupa un criteriu concret, care tine seama de imprejurarea de fapt, de situatia personala a acestuia, de ingrijirea pe care trebuie sa le permita de cheltuielile si eforturile suplimentare pe care trebuie sa le faca pentru dobindirea unei calificari adecvate starii sale de sanatate.

Deci urmeaza a fi incluse in cuantumul despagubirilor si cheltuielilor facute de parintii minorului vatamat in timpul deplasarilor la spital si la externare, cele efectuate pentru deplasarea familiei spre a-l vizita pe bolnav la spital precum si contravaloarea retributiei neincasate de parinti pentru timpul afectat deplasarii la unitatile sanitare, procuratura si instanta.

Renuntarea de catre parinte, in numele minorului, la despagubirile cuvenite acestuia nu o poate face decit cu prealabila incuviintare a autoritatii tutelare.

In toate cazurile de vatamare a sanatatii sau a integritatii corporale, despagubirile se datoreaza de la data producerii vatamarii si pina la data incetarii starii de nevoie in care se ala persoana vatamata.

In cazurile de vatamare a sanatatii sau a integritatii corporale sunt supuse reparatiei si daunele morale cauzate persoanelor vatamate, constind in durerile fiice si psihice datorate vatamarilor, starii de infirmitate, prejudiciilor estetice, iar in cazul unor persoane foarte tinere si prejudiicul juvenil.

4. Situatia in care prin fapta ilcita s-a cauzat moartea unei persoane.

In aceasta situatie, despagubirile au scopul de a repara prejudiciul constind in cheltuielile de spitalizare si cheltuielile de inmormintare a victimei, prejudiciul constind in intretinerea prestata de victima anterior decesului si daunele morale incercate de sotul ori rudele apropiate ale victimei.

a) Prejudiciul constind in cheltuielile de spitalizare si de inmormintare a victimei.

In acest caz, autorul faptei ilicite are obligatia de a repara prejudiciul rezultat din plata cheltuielilor medicale si a celor de inmormintare, indiferent daca acestea au fost suportate de persoane aflate in intretinerea victimei sau de alte persoane. Numai in cazul in care aceaste persoane au inteles sa-l gratifice pe autor, platind in locul lui, cei prejudiciati nu mai pot pretinde o alta despagubire, decit eventual diferenta neacoperita din prejudiciu.

In jurisprudenta mai recenta s-a decis ca "este justificata includerea in cuantumul despagubirilor cheltuieli de inmormintare si a cheltuielilor facute cu parastasele ulterioare deoarece, pentru respectarea cultului mortilor, acestea se considera a fi necesare in cazul unui asemenea eveniment"(TmB, sectia I penala, decizia 415/1990 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1990 p 50)

La determinarea despagubirilor reprezentind cheltuielile de inmormintare si cele uterioare, ocazionate cu parastasele, conform traditiei religioase a locului si cu ridicarea unui monument funerar, trebuie sa se tina seama de toate imprejurarile cauzei, respectiv de starea si conditiile victimei, obiceiul locului, conform religiei victimei deoarece moartea victimei nu poate determina decit acordarea despagubirilor ce se dovedesc a fi necesare, iar nu si a celor ce exced, in situatia in care rudele victimei au inteles sa depaseasca cadrul traditiei locului, in speranta ca vor fi despagubite.

b) Prejudicii constind in intretinerea acordata de victima anterior incetarii din viata.In situatia in care urmasii celui decedat sunt indreptatiti la pensie de urmas, ei vor solicita obtinerea acesteia. Daca pensia astfel obtinuta nu acopera prejudiciul suferit prin pierderea intretinatorului lor, urmasii se pot adresa instantei pentru a obtine despagubiri in completare. Toate persoanele aflate in intretinerea celui decedat au vocatie pentru a cere despagubiri. Este cazul in primul rind al sotului si copiilor minori ori aflati in continuarea studiilor, care, in conditiile codului familial, beneficiaza de intretinere in baza unor obligatii legale de intretinere.

Acelasi drept îl au si persoanele care, desi nu primeau efectiv intretinere, intruneau la data decesului victimei, conditiile cerute de Codul familiei pentru a obtine intretinere de la victima.

Spre deosebire, nu au drept la despagubiri, fata de caracterul eventual al prejudiciului incercat, persoanele care, desi fac parte din categoria celor cu vocatie determina insasi nasterea dreptului la intretinere si anume aceea de a se afla in nveoie.

Persoanele care se aflau in fapt in intretinerea victimei, desi nu aveau drept la intretinere din partea acesteia potrivit Codului familiei(concubina, copiii minori ai sotului supravietuitor) au dreptul la despagubiri daca intretinerea prezinta caracter de stabilitate, care justifica presupunerea ca ar fi fost acord si in viitor.

Acordarea despagubirilor, atit a celor cu drept de intretinere cit si a celor cu care primeau in fapt intretinerea de la victima a fost admisa chiar daca cel ce primea intretinerea avea unele venituri personale din munca, pensie, sau orice alte venituri, in masura diferentei dintre acestea si suma corespunzatoare necesitatilor normale pe car le asigura prestarea intretinerii, urmarindu-se aceeasi stare materiala pe care ar fi avut-o daca victima ar fi trait.

Pentru determinarea corecta a despagubirilor se va lua in calcul evolutia veniturilor pe care le-ar fi realizat victima precum si veniturile realizate dupa programul de lucru din munci ocazionale si din utilizarea unui teren agricol(CSJ sectia penala, dec. 1146/1992 in "Dreptul" nr 12/'92 p88)

S-a decis ca sotia victimei a suferit un prejudiciu constind in lipsa de intretinere pe care i-o asigura acesta, avind deci dreptul la despagubiri, corespunzator cheltuielilor de intretinere prestate in favoarea sa. Sotia are dreptul la asigurarea aceleiasi situatii materiale pe care ar fi avut-o, daca sotu ei nu ar fi decedat.

In privinta despagubirilor acordate celor aflati in intretinerea victimei instantele au stabilit, de regula, ca plata sa se faca esalonat.

O problema speciala se pune in legatura cu durata in timp a prestatiei la care este obligat autorul prejudiciului, cu deosebire in cazul in care beneficiarul este minor. Potrivit Legii 3/1977 privind pensiile de asigurare sociale de stat si asistenta sociala prevede, copiii au dreptul la pensia de urmas pina la virsta de 16 ani(virsta la care se pot angaja) sau daca isi continua studiile pina la terminarea acestora, dar fara a depasi 25 de ani sau 26 pentru cei care urmeaza studii superioare cu o durata de scolarizare mai mare de 5 ani.Codul familiei statueaza, pe de alta parte, ca "descedentul, cit este minor, are dret la intretinere oricare ar fi pricina nevoii in care se afla"(art 86 alin final).Noua lege a pensiilor ,Legea nr.19/2000 pastreaza aceesi solutie in problema duratei prestatiei la care este obligat autorul prejudiciului.

In practica judecatoreasca mai veche s-a decis ca despagubirile cuvenite copilului victimei decedate urmeaza sa fie acordate pina la virsta majoratului. Aceasta solutie, in urma reconsiderarii practicii, a fost inlocuita ulterior cu aceea conform careia pensia de intretinere si prestatiile datorate urmasului victimei vor fi acordate acestuia daca se afla in continuare de studii si dupa virsta majoratului, fara a depasi 25 de ani, respectiv 26 de ani).

Reprezentantul legal al minorului-victima a prejudiciului-nu poate solicita despagubiri pentru copil decit pina la virsta majoratuui, dupa aceasta virsta exercitiul actiunii in raspunderea civila apartinind exclusiv celui in cauza, iar el va trebui sa probeze in cadrul ei imprejurarea ca isi continua studiile.

In cazul in care dupa acordarea despagubirilor copilului minor acesta este adoptat, adoptatorul preia obligatia de intretinere si inceteaza obligatia de plata a despagubirilor. Despagubirile inlocuiau valoarea intretinerii prestate de parintele decedat, iar prin preluarea obligatiei de intretinere de catre adoptator, obligatia de despagubire nu mai are suport si se stinge. Eventual se pune problema ca autorul faptului prejudiciabil sa plateasca despagubiri daca adoptatorul nu poate asigura copilului adoptat aceeasi situatie materiala pe care i-o asigura parintele sau decedat.

c) Prejudicii constind in daunele morale suferite de parintii, sotul, copii si fratii victimei.Parintii, copiii, fratii si sotul victimei decedate au dreptul, in virtutea relatiilor de rudenie apropiata si de afectiune, sa solicite si repararea daunelor morale cauzate sub forma prejudiciului afectiv. Un asemenea prejudiciu se naste direct in persoana lor si el da dreptul la despagubire.

Dovada prejudiciului trebuie facuta de partea vatamata, astfel ca ea nu poate pretinde depagubiri prin simplul fapt al decesului sotului, parintelui, copilului sau fratelui, ci trebuie sa dovedeasca legatura afectiva existenta intre ea si victima pentru ca sunt situatii de fapt in care intre aceste categorii de persoane nu exista o relatie afectiva care sa justifice pretentiile la repararea prejudiciului afectiv.

D.Data evaluarii prejudiciului. Principiul reparatiei integrale este factorul hotaritor in rezolvarea problemei pe care o ridica stabilirea datei cind urmeaza sa fie apreciata valoarea prejudiciului de catre institutia de judecata. Repararea nu poate fi considerata integrala decit daca pretuirea se face chiar in momentul in care institutia este chemata sa acorde despagubire.

Principiul reparatiei integrale impune si solutia ca ulterior hotaririi care a stabilit reparatia sa se poata reclama despagubiri suplimentare pentru prejudiciile care s-au ivit dupa aceasta data, cu toate ca si ele sint urmarea aceluiasi fapt culpabil; mai mult, o atare actiune trebuie primita numai atunci cind existenta unora dintre prejudicii a putut fi numai ulterior descoperita. Problema intentarii unei noi actiuni se pune indeosebi in cazul agravarii ulterioare a incapacitatii de munca, agravare care nu a fost luata in calcul la data hotaririi.

E.Determinarea prejudiciului.Astfel, in practica judiciara s-a cristalizat principiul conform caruia modificarea intinderii reparatiei in functie de modificarile ulterioare ale prejudiciului este posibila in toate cazurile, acesta fiind o consecinta a principiului reaparatiei integrale a prejudiciului.

Determinarea prejudiciului se face pe baza de probe, iar nu prin simpla apreciere, fie global, fie prin stabilirea separata a fiecaruia dintre elementele sale structurale. Instanta de judecata este obligata sa arate care sunt elementele pe baza carora se determina prejudiciul ce urmeaza a fi reparat.

Determinarea prejudiciului nu este influentata de situatia materiala a persoanei pagubite ori a celei responsabile, ceea ce intereseaza fiind echivalentul pagubei suferite, ce trebuie acoperita integral.

F.Reevaluarea si indexarea prejudiciului.Reevaluarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin aplicarea indexarii. Indexarea utilizeaza indici de referinta care pot fi indici monetari(ex: stabilirea unei dobinzi) ori indici economici(ex: indicele inflatiei). Sunt susceptibile de indexare numai obligatiile pecuniare, intrucit numai acestea sunt supuse fluctuatiilor monetare.

In prezent se pune problema fluctuatiei valorii monedei nationale, in legatura cu obligarea autorului prejudiciuliu la plata unor prestatii periodice. Problema poate fi solutionata in doua moduri. Astfel, instanta de judecata, prin pronuntarea hotaririi, poate sa prevada si un mod de indexare a sumei ce se atribuie victimei cu titlu de prestatie periodica, in functie de diferite creiterii, cum ar fi costul vietii sau salariul minim pe economie.

Ca un al doilea mod de rezolvare, legiuitorul poate sa reglementeze expres o modalitate de indexare automata a acestei prestatii periodice, asemanatoare, spre exemplu, cu indexarea pensiilor pentru incapacitatea de munca

S-a sustinut in doctrina ca daunele nu pot fi modificate daca intervin schimbari in puterea de cumparare a monedei in care ele au fost stabilite, caci nu prejudiciul scade sau sporeste, ci numai valoarea monedei in care despagubirea se plateste. Se consacra asadar principiul nominalismului monetar, considerindu-se ca acesta constituie o regula ce se aplica la toate obligatiile pecuniare. Ca urmare, in dreptul civil european si in cel francez in special s-a pus problema daca instantele judecatoresti sunt sau nu in masura sa admita actiuni prin care se cere reevaluarea creantelor a caror valoare nominala s-a diminuat.

La inceput, aceste actiuni au fost considerate inadmisibile cu motivarea ca regula nominalismului monetar este imperativa, de ordin public si nu i se pot aduce derogari.

Ulterior, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, in unele legislatii s-a admis chiar reevaluarea legala a creantei. Astfel, in dreptul civil francez si in cel roman actual, fata de scaderea valorii reale, adica a puterii de cumparare a monedei se pune problema de indexare a creantelor, punindu-se si in cazul in care printr-o hotarire judecatoreasca s-au stabilit despagubiri periodice in raport de prejudiciul incercat de partea pagubita.

In favoarea acestor sustineri pledeaza faptul ca starea de fapt avuta in vedere la stabilirea despagubirilor initiale nu mai rezida, respectiv prejudiciul suferit departea vatamata nu se mai acopera, iar regula consacrata de legislatie este repararea integrala a pagubei pentru ca victima sa fie repusa in situatia existenta anterior sau faptei ilicite.

Sectiunea a V-a

Practica judecatoreasca

In Codul civil adnotat, vol.II al profesorului Hamangiu sunt enuntate o serie de solutii de speta pronuntate de instantele din tara noastra.

In privinta prejudiciului indirect,daca prin canalizarea unui riu se declaseaza o strada, se desfiinteaza un pod si face ca un stabiliment sa se indeparteze astfel de centrul comercial, aceste fapte, oricit de prejudiciabile ar fi pentru proprietarul stabilimentului nu pot da dreptul la o despagubire deoarece prejudiciul rezultind din indepartarea centrului comercial si al mijloacelor de comunicatie este numai indirect(Apel Bucuresti, I 30 februarie 14/'83 Dreptul 30/'83).

O speta despre daunele materiale si moral este solutionata in sensul ca cel care mizgaleste portretele ctitorilor dintr-o biserica este responsabil de daune atit pentru restabilirea acelor portrete, cit si pentru dauna morala suferita de ctitorul acelor portrete(Apel Bucuresti III, 43 februarie 26/'85 Dreptul 44/'89)

Ca aplicatie a principiului repararii integrale a prejudiciului,in speta, prin accidentul suferit de reclamant, i-au fost amputate ambele palme de la maini, iar din adresa unitatii la care reclamantul a lucrat, rezulta ca in cazul in care in prezent, ar presta aceeasi munca ar realiza retributia lunara acolo precizata. Aceasta suma este cea datorata de parata cu incepere de la data introducerii actiune de majorare a despagubirilor periodice, fiind irelevanta imprejurarea ca in acest rastimp, a existat o mare variatie a cuantumului salariilor, fiindca despagubirea care trebuie sa reprezinte repararea integrala a pagubei nu poate fi stabilita decit la valoarea actuala, singura eficienta si justa in anumite situatii(Dec 442/R din 19 mai1994 , Curtea de Apel Bucuresti).

In privinta vatamarii corporale ,a slutirii, prin dec 469/1987 TS se statueaza ca pierderea a doi dinti din fata creeaza o dizarmonie substantiala in fizionomia victimei. Ca atare, nu are nici o relevanta aprecierea facuta de laboratorul de medicina legala, in sensul ca prejudiciul estetic poate fi reparat prin protezare. Lucrarea protetica nu realizeaza un proces de vindecare normal si total, nu inseamna o restabilire integrala a regiunii anatomice traumatizate.

Prejudiciile viitoare fac obictul cererii solutionate de TS, sectia civila nr.924/1973

Solutia-La stabilirea prejudiciului trebuie sa se tina seama nu numai de situatia existenta la data cind s-a produs fapta ilicita, ci si de consecintele pe care le va produce in viitor.

Motivarea-Este de principiu ca raspunderea pentru fapta ilicita cauzat de prejudiciu nu poate fi antrenata decit in masura in cre victima a suferit un prejudiciu. In stabilirea prejudiciului trebuie insa avuta in vedere nu numai situatia existenta la data producerii faptei ilicite, ci si consecintele pe care aceasta le va produce in viitor pentru ca numai astfel se va putea repara integral prejudicul suferit de victima si deci nu i se va impune persoanei vatamata sa suporte consecintele unei activitati ilicite a carei victima a fost.

Intregirea despagubirilor acordate victimei faptei prejudiciata prin asigurarile sociale reprezinta o alta problema frecventa in fata instantelor.

Solutia data de T.S., sectia civila nr, 1132/1971 in cazul in care victima faptei prejudiciabile este cuprinsa in sistemul asigurarilor sociale, ea trebuie sa se adreseze mai intai acelor organe si numai daca pensia sau ajutorul social nu acopera integral prejudiciul, are posibilitatea sa actioneze pe autorul faptei pentru diferenta.

Motivare: Despagubirile dupa dreptul comun au un caracter subsidiar fata de despagubirile acordate potrivit legislatiei privitoare la asigurarile sociale. De aceea, victima nu poate sa obtina despagubiri dupa dreptul comun decit in masura in care pensia sau ajutorul social nu acopera integral prejudiciul suferit chiar daca a primit de la asigurarea sociala despagubiri in temeiul contractului de asigurare, asiguratul poate pretinde reparatie in baza art 998-999 Cod civil de la autorul faptei ilicite si anume diferenta dintre despagubirea primita in temeiul contractului de asigurare si valoarea reala a pagubei suferite.

Reevaluarea judiciara a creantelor (Dec 315/1991 Trib.Suprem)

Un criteriu de orientare relativ dinamic l-ar constitui dobinda legala acordata de CEC. Partea civila va fi pusa in situatia pe care ar fi avut-o daca si-ar fi tinut economiile la CEC.

Capitolul al III-lea

FAPTA ILICITA

Sectiunea I

Probleme teoretice

3.1.1.Fapta ilicita-izvor al obligatiilor.Alaturi de contracte, quasicontracte,quasidelicte si lege apar ca izvoare ale obligatiilor si delictele. Delictele constituie cel mai vechi izvor de obligatiuni. Definitia delictului a variat de-a lungul timpurilor.

In dreptul roman, delictul(vorbim aici de delicte private-"delicta privata"-spre deosebire de delictele publice-"delicta publica"-care loveau un interes public) era orice fapt ilicit prevazut si interzis de o lege speciala.

Aceste fapte produceau, ca pedeapsa pentru autorul delictului, obligatia de a plati victimei o suma de bani. Aceasta suma de bani, fixata de comun acord la inceput, fixata de lege, mai tirziu, constituia o pedeapsa, o amenda si o reparatie, ea exista si trebuia platita chiar daca victima delictului nu suferea nici o paguba si cuantumul ei raminea acelasi, oricare ar fi fost intinderea pagubei.

Printre delictele private din dreptul roman principale erau furturile, actele comise fara drept asupra persoanei-injuria, violenta-metus, inselaciunea-dolus, inselararea creditorilor etc. Ceea ce caracteriza delictele in dreptul roman era nu numai iliceitatea faptului, ci si imprejurarea ca orice delict trebuia prevazut neaparat de o lege speciala. Singurul delict care avea caracter de generalitate in dreptul roman era damnum injuria datum, prevazut de o lege celebra-lex Aquilia. Incolo, toate legile ce se ocupau de delicte prevedeau fapte speciale, delicte bine precizate.

3.1.2.Notiune.In dreptul nostru, prin delict se inteleg nu numai faptele prevazute in mod expres de o lege speciala, cum era in dreptul roman, ci orice fapt ilicit. Formula de “fapta a omului, care cauzeaza altuia un prejudiciu”(art 998) se refera la delictul civil-faptul ilicit prevazut si reglementat de legea civila.

In drept, notiunea de fapta ilicita si conduita ilicita se folosesc alternativ, cu aceeasi semnificatie.

Prin conduita umana se intelege ansamblul faptelor concrete, adica al actelor directe ale omului aflate sub controlul vointei si ratiunii sale.

La o analiza mai atenta, se observa insa ca notiunea de "fapta" este mai larga, ea incluzind conduita umana. Manifestarile exterioare ale oamenilor pot imbraca forma unor actiuni sau inactiuni.

3.1.3.Clasificarea faptelor ilicite.In mod corespunzator, faptele pagubitoare sunt clasificate in fapte de comisiune si fapte de omisiune.

Faptele de comisiune sunt fapte pozitive(precum sustragerea, vatamarea etc) care consta in incalcarea obligatiilor de abtinere de la savirsirea unor fapte care ar pricinui altora pagube nedrepte, in scopul de a se asigura respectarea persoanelor si bunurilor fiecaruia.

Faptele omisive sunt fapte negative, abtineri savirsite, de regula, prin inactiune. Ele pot fi generatoare de raspundere doar atunci cind se incalca o obligatie legala de a savirsi anumite actiuni pozitive.

1.Faptele ilicite pot fi asadar actiuni sau inactiuni. Drepturile subiective si interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase si diferite. La fel sunt si faptele prin care acestea pot fi incalcate. In cele mai frecvente situatii, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, fapte de comisiune sau actiuni. Asa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vatamarea corporala a unei persoane, unui brevet de inventie.

Este firesc sa fie asa, intrucit legea, de regula, impune tuturor obligatia de a se abtine de la orice fapta prin care s-ar putea aduce atingerea drepturilor subiective si intereselor legitime ale altora. Incalcarea acestei obligatii de abtinere, stabilita in scopul de a asigura respectarea persoanei si bunurilor sale are loc printr-o activitate pozitiva, prin acte comisive.

2.Putem spune deci ca fapta ilicita consta, de cele mai multe ori, intr-o actiune. Dar faptele oamenilor pot fi si omisive, ceea ce inseamna pasivitate, inactiune. In principiu, inactiunea sau abtinerea unei persoane este lipsita de caracter ilicit. Libertatea omului consta, printre altele, in aceea ca el poate sa ramina pasiv in raporturile sale cu ceilalti si adeseori aceasta conduita îi este impusa de normele juridice.

Cu toate acestea, fapta ilicita poate imbraca si forma unei inactiuni, la acele situatii când, potrivit legii, o persoana este obligata sa indeplineasca o activitate sau să savârseasca o anumita actiune. Abtinerea de la indeplinirea acelei activitati sau de la savirsirea actiunii prevazuta de normele imperative ale legii constituie o fapta ilicita. Asa, de exemplu, intra in categoria faptelor ilicite omisive omisiunea de a lua masuri de atentionare a trecatorilor cu privire la o gura de canal descoperita pe carosabil sau trotuar; parasirea locului accidentului de catre conducatorul auto care l-a provocat, neluarea masurilor tehnice de securitate a muncii; neacordarea asistentei medicale sau neaplicarea tratamentului medical unei persoane sau unui animal, etc.

In concluzie, inactiunea este fapta ilicita in toate cazurile cind legea prevede imperativ obligatia unei persoane de a actiona intr-un anumit fel, adica de a avea o conduita pozitiva, obligatie care insa nu a fost respectata.

3.1.4.Caracterul ilicit.Pentru declansarea raspunderii nu este suficient a ne afla doar in fata unei conduite umane. Se mai cere ca aceasta conduita sa aiba caracter ilicit, adica nepermis, nelegitim, oprit.

Iliceitatea este o notiune controversata in drept. Uneori ea este asociata vinovatiei, alteori prejudiciului. Exista insa legislatii care fac distinctie neta intre caracterul ilicit si caracterul vinovat al conduitei umane.

Astfel, in dreptul german, Codul civil pretinde doua conditii pentru nasterea raspunderii civile: un act potrivinic dreptului ("rechtswidrig") si care, in acelasi timp sa constituie o greeala ("Verschulden") Asemenea distinctii pot fi identificate si in dreptul altor state: Elvetia, Cehoslovacia etc.

In legislatia româna, caracterul ilict al faptei nu este intotdeauna relevat expres. Astfel, textele codului civil, in materie de raspundere civila, nu pretind ca fapta sa fie ilcita. Se vorbeste numai de greseala. Dar cerinta iliceitatii faptei a fost consacrata expres de art 35 din Decr 31/1954 care prevede ca "faptele ilicite savirsite de organe obliga insasi persoana juridica si ca, totodata, ele obliga personal si pe cel care le-a savirsit. La fel, art 25 din Decretul 32/1954 prevede ca minorii care nu au implinit virsta de 14 ani, nu raspund pentru fapta lor ilicita, decit daca au lucrat cu discernamint.

De regula, iliceitatea este raportata la dreptul obiectiv, ilicitul constind in aceea ca fapta este potrivinica dreptului obiectiv, legii. Dar in acelasi timp, se apreciaza ca, de regula, fapta ilicita aduce totodata incalcarea unor drepturi subiective. In aceasta din ultima sfera, iliceitatea este uneori confundata cu prejudiciul, cu pericolul social, caci si aceste din urma notiuni implica atingerea unui drept subiectiv sau cel putin a unui interes.

Astfel, Codul italian, in art 2043 leaga notiunea de ilicit cu aceea de dauna.

De asemenea, in anumite conceptii despre vinovatie, ilicitul este absorbit in vinovatie. Astfel in dreptul civil francez si belgian, ilicitul, alaturi de imputabilitate, este infatisat ca element al greselii. Dupa Planiol, greseala ar consta din incalcarea unei obligatii preexistente. La fel, Matei Cantacuzino arata ca "[… ]culpa nu poate sa existe si nu poate da loc la sanctiune decit atunci cind… cineva depaseste limitele dreptului sau si prin aceasta, calca in domeniul dreptului subiectiv al altuia cauzindu-i astfel o paguba"

Totusi, fapta ilicita are caracter autonom, reprezentind o conditie pentru atribuirea raspunderii.

3.1.5.Forme de ilicit.Raspunderea juridica se particularizeaza prin formele pe care le genereaza, cadru in care fapta ilicita poate imbraca forma infractiunii, forma contraventiei, forma ilicitului civil.

a)Ilicitul civil

Asa cum am aratat deja, codul civil si legislatia civila in general nu definesc nici sfera, nici continutul notiunii de fapt ilict civil.

Mai mult, normele care reglementeaza institutia raspunderii civile delictuale nu impun nici conditia iliceitatii faptei pagubitoare, nepretinzind ca fapta sa fie contrara legii.

Cu toate acestea, unanim este admis ca temeiul raspunderii civile delictuale il constituie fapta ilicita, argumentul fiind art 35 din Decretul 31/1954 care vizeaza expres faptele ilicite, cit si concluziile doctrinare desprinse pe cale de interpretare.Vom examina mai intai caracterul ilicit al faptei ca fiind unul dintre elementele notiunii de “fapta ilicita”. "Ilicit" inseamna nepermis, neingaduit, nelegiuit, oprit. O fapta ilicita este deci o actiune sau o inactiune nepermisa, oprita de lege.

In mod obisnuit prin fapta ilicita se intelege acea fapta prin care se contravine normelor dreptului obiectiv si prin care, totodata, se incalca si dreptul subiectiv al personei prejudiciate. Dupa o alta parere, se considera ca este ilicita acea fapta care incalca norma de drept si raportul juridic consacrat de aceasta. Intre aceste pareri nu exista insa o deosebire esentiala. In realitate, dreptul subiectiv nu este decit posibilitatea unei anumite comportari garantata titularului sau de normele dreptului obiectiv, posibilitate care include in sine si facultatea de a cere altuia o anumita conduita

Faptele ilicite apartin atat dreptului civil,atragand raspunderea civila, contractuala sau delictuala, cat si dreptului penal si adminstrativ.

b)Ilicitul penal. Raspunderea penala poate fi angajata numai prin faptele ilicite declarate de lege infractiuni conform principiului “nullum crimen sine legem”, adica prin acea categorie de fapte care prezinta o doza de pericol social cantitativ superioara oricaror alte fapte din sfera ilicitului juridic (contraventional, delictual civil, ilicitului administrativ)

Dar simpla declaratie prin lege a unor fapte ca infractiune si savirsirea lor cu vinovatie nu este suficienta pentru ca raspunderea sa devina operanta pentru faptuitor. Mai este necesar ca faptele concrete savirsite sa invedereze atit pericolul social cit si importanta materiala a infractiunii.

Conduita ilicita reprezinta temeiul juridic al raspunderii penale, acesta fiind caracterizat si definit prin lege ca infractiune. Satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infractionala nu absolva pe infractor de pedeapsa prevazuta de lege. Ca regula generala, actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu poate fi stinsa prin conventia partilor.

Exceptie fac doar infractiunile pentru care legea prevede in mod expres ca urmarirea si judecarea lor se fac numai la plingerea persoanei vatamate.

Prin numeroase fapte penale se produc deopotriva incalcarea drepturilor obiective si lezarea unuia sau mai multor drepturi subiective. Infractiunea de furt, de exemplu, presupune incalcarea dreptului de proprietate, posesie sau detentie pe care-l are o alta persoana asupra unui bun. Cand un drept subiectiv este lezat printr-o fapta penala-infractiunea relevindu-se ca o incalcare grava si a drepturilor obiective-reprimarea acestei fapte intereseaza nu numai pe titularul dreptului subiectiv lezat, ci intreaga societate si ca atare intra in domeniul de aplicare a raspunderii penale.

Delictul civil nu trebuie confundat cu delictul penal. Legea penala se ocupa si ea de delicte. Ea priveste insa delictul nu ca fapt producator de obligatii, ci numai ca fapt ce trebuie reprimat.

Asa fiind, legea penala nu se mai preocupa daca faptul ilicit a produs un prejudiciu si daca a fost savirsit cu intentie sau nu; singurul lucru care interzice legea penala este iliceitatea faptei.

Iata de ce tentativa de omor constituie o fapta ilicita penala, dar nu constituie un delict civil fiindca nu a cauzat nici un prejudiciu. Cu toate deosebirile dintre cele doua tipuri de delicte, cea mai mare parte din delictele civile sunt si delicte penale. Asa sunt omorul(intentionat), ranirile intentionate, furturile, injuriile, etc.

Dreptul civil socoteste ca delict orice fapta pagubitoare a omului, dind nastere la obligatia repararii prejudiciului. Din contra, dreptul penal nu se ocupa de delicte(si acest cuvint trebuie luat in intelesul cel mai larg, acela de infractiune) decit pentru a le pedepsi. De aici rezulta o deosebire fundamentala:dreptul penal urmareste persoana faptuitorului delictului, pe cind dreptul civil nu se ocupa de delicte decit din punct de vedere al obligatiilor la care dau nastere; asadar dreptul civil trage din faptuirea delictelor numai consecinte patrimoniale si anume indemnizarea victimei prejudiciului(Cp, Cas. 2, 27 septembrie 1913, Bul. 1913, p. 1658).

c)Ilicitul administrativ s-a desprins in ce priveste contraventiile din ilicitul penal si aceasta datorita importantei oarecum mai scazute a valorilor sociale incalcate. Astel s-a incercat gasirea unor procedee noi, mai adecvate, mai eficiente, de aplicare a unui regim juridic de sanctionare a acestora si adaptat noilor conditii.

Contraventia este o abatere de la normele dreptului administrativ; ea reprezinta deci violarea unei obligatii impuse printr-o norma juridica administrativa caracterizata printr-un grad redus de pericol social, aceasta fapta a conduitei ilicite prezinta relevanta din punct de vedere juridic numai in masura in care intruneste trasaturile unui fapt material consumat deoarece, potrivit normelor juridice de drept administrativ, pregatirea sau incercarea savirsirii unei contraventii nu poate justifica tragerea la raspundere a agentului.

3.1.6.Caracterul obiectiv al faptei ilicite.Fapta omului, ca si prejudiciul si legatura cauzala dintre ele are un caracter obiectiv.

Fapta ilicita are caracter obiectiv si este diferita de culpa, in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a unei atitudini de constiinta si de vointa a unei persoane, un factor introdus in contextul relatiilor sociale. Fapta ilicita este distincta de culpa deoarece:

-fapta poate fi ilicita, dar savirsita fara culpa;

-in asemenea situatie, desi fapta a produs un prejudiciu, nu angajeaza raspunderea, de exemplu fapta ilicita a fost savirsita sub imperiul fortei majore;

-in unele situatii, faptul cauzator de prejudiciu angajeaza raspunderea fara a fi necesara dovedirea culpei.

Spre deosebire insa de prejudiciu, care constituie rezultatul actiunii(sau inactiiunii), fapta omului reprezinta expresia exteriorizata a vointei si constiintei sale. Desi element obiectiv al realitatii, fapta nu se "indeparteaza" de subiect, nu capata o independenta absoluta. Asa se explica de ce raspunderea este, de regula, o consecinta a faptelor omului.

Faptele producatoare de prejudicii sint atit de variate, incit o enumerare a lor ar fi cu adevarat imposibila. Pot exista fapte de distrugere, de sustragere, de vatamare, de insusire a calitatii de autor a unei opere straine etc.

3.1.7.Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei pagubitoare. In dreptul nostru, o fapta pagubitoare, desi intruneste conditiile expuse, nu are caracter ilicit de cite ori cel care a savirsit-o era indreptatit sa pricinuiasca prejudiciile pe care le-a infaptuit. Aceasta se intimpla in cazurile in care, potrivit legii, caracterul ilicit sau nu se poate naste sau este inlaturat. Aceste cauze sunt:

A. Starea de legitima aparare;

B. Starea de necesitate;

C. Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau un ordin superior;

D. Exercitarea unui drept subiectiv;

E. Consimtamintul victimei .

A. Starea de legitima aparare. Se intelege prin legitima aparare, fapta savirsita in scop de aparare a vietii, a integritatii corporale, a sanatatii, libertatii, onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care se apara, fie ale altuia sau a unui interes obstesc, impotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta de aparare prin care se pricinuieste agresorului o paguba.

O asemenea fapta, urmarind numai apararea unor valori ocrotite de lege si fiind savirsita in stare de constringere psihica este de la inceput o fapta licita. Codul civil in vigoare nu se refera la starea de legitima aparare. Ea este reglementata de art 44 din Codul penal, care stabileste imunitatea faptelor savirsite in aceste conditii. Se admite totodata, ca aceasta stare impiedica, de regula, o fapta de a fi ilicita si pe teren civil, raspunderea patrimoniala fiind astfel inlaturata.

Pentru ca aprararea impotriva faptei ilicite a altuia sa fie legitima, codul penal cere intrunirea mai multor conditii, de care atirna, de regula si inlaturarea ilicitului civil, si prin urmare si raspunderea pentru cauzarea de prejudicii:

a) Atacul trebuie sa fie indreptat fie impotriva persoanei, fie impotriva bunurilor. Nu este necesar ca persoana sau bunurile atacate sa apartina celui care savirseste actul de aparare. Apararea este legitima chiar daca persoana sau bunurile aparate sint ale altuia. Ea este de asemenea legitima cind valoarea sociala aparata este un interes obstesc(art. 44 cod penal).

b) Atacul trebuie sa fie material, adica fizic, neputind fi alcatuit numai din cuvinte. El trebuie, in toate cazurile, sa fie real, iar nu inchipuit. Acest element al legitimei aparari trebuie sa existe in mod obiectiv. Aprecierile de ordin subiectiv ale faptuitorului, cum ar fi teama de un eventual atac, nu pot conferi faptei de aparare caracterul unei legitime aparari.

c) Atacul ipotriva caruia este indreptata apararea trebuie sa fie imediat, in intelesul ca el trebuie sa fie iminent sau in curs de executare, adica actual.

d) Art 44 Cod penal mai prevede si ca atacul trebuie sa fie direct, ceea ce, dupa unii, s-ar referi la raportul in spatiu dintre atac si obiectul impotriva caruia acesta este indreptat si ar insemna ca atacul trebuie sa vizeze nemijlocit un anumit obiect. Altii socotesc ca aceasta conditie ar fi inconciliabila cu cerinta privitoare la caracterul actual sau iminent al atacului. Caci chiar daca atacul ar fi indirect, apararea este legitima din moment ce exista in mod actual nevoia ei.

e) Codul penal din 1936, prin art 132, prevedea ca fapta savirsita de cel care se apara trebuie sa fie necesara apararii. Apararea nu trebuia sa despaseasca limitele necesitatii, sub pedeapsa de a inceta sa fie legitima. Spre pilda, nu era legitima apararea daca victima se retragea din fata inculpatului, iar riposta nu mai era necesara.

Codul penal in vigoare, prin art. 44, sediul materiei, nu mai reproduce cerinta necesitatii. Din alin 3 al art. 44 reiese insa, implicit ca legitima aparare pentru a fi legitima trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Altfel, aprarea nu mai este corespunzatoare, ci excesiva. Ea nu mai este legitima.

f) Apararea este legitima numai daca este folosita impotriva unui atac injust(art 44 Cod penal). Dupa cum vom vedea, fapta pagubitoare chiar daca aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim, nu este ilicita daca a fost savirsita din ordinul legii sau al autoritatii legtime. Apararea impotriva unei asemenea fapte nu constituie o aparare legitima.

Cind (potrivit art 44 alin. 3 C.penal) excesul este justificat prin starea de tulburare sau de temere(legitima aparare imperfecta), legitima aparare isi produce pe plan penal toate efectele, dar nu impiedica raspunderea delictuala a autorului.

In sfirsit, chiar daca legitima aparare este perfecta, fiind proportionala cu gravitatea pericolului, daca agresorul a fost provocat de cel care se apara, raspunderea civila delictuala a acestuia din urma poate fi angajata.

B.Starea de necesitate.Nici de data aceasta legile civile nu reglementeaza o astfel de cauza de inlaturare a ilicitului. Reglementarea ei este cuprinsa in art 45 Cod penal.

Potrivit art 45 alin 2 Cod penal, este in stare de necesitate acela care savirseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu poate fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau sau un interes public. Dispozitiile acestui articol sunt aplicabile si in dreptul civil, insa numai tinindu-se seama ca, in aceasta din urma ramura de drept, nu este vorba de a sti daca, in asemenea imprejurari anormale, o pedeapsa poate fi privita ca fiind indreptatita, ci numai daca cel care a pagubit pe altul nu este obligat la repararea prejudiciului.

Observam, ca spre deosebire de legitima aparre, in care pericolul se naste dintr-un atac al unui agresor, in stare de necesitate, pericolul este generat de o intimplare, o simpla imprejurare accidentala.

Fenomene ale naturii(incendii, cutremure, inundatii), fapte ale unor persoane iresponsabile sau fara capacitate penala(alienatii mintal, minorii) sau chiar fapte ale omului responsabil(comportare neglijenta, imprudenta) pot crea o stare de pericol a carei inlaturare nu se poate face fara savirsirea unor fapte ilicte. Asadar, necesitatea inlaturarii pericolului este cea care il constringe pe faptuitor la savirsirea acestei fapte si este in asemenea stare cel care se afla sub constringerea psihica a nevoii de a inlatura un pericol grav, iminent.

Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei savirsite in aceasta stare din pricina constringerii psihice sub puterea careia a actionat cel care a savirsit faptele de aparare, constringere care, inlaturind putinta de a-si determina liber vointa, exclude posibilitatea greselii. Acest temei limiteaza efectul exonerator al necesitatii, cel putin din punct de vedere civil.

Curtea de Casatie Belgiana, avind a se ocupa in 1930 de chestiunea repararii daunelor cauzate in starea de necesitate, a stabilit ca regula jurisprudentiala ca autorul actului daunator, nefiind culpabil, nu poate fi socotit responsabil conform art 1382 cod civil belgian(art 998 cod civil roman) si ca starea de necesitate constituie, ca si forta majora sau cazul fortuit, o cauza de exonerare a responsabilitatii. In speta, capitanul unui vas pus in alternativa fie de a se ciocni cu o barca plina de pasageri din cauza greselilor grave de manevra ale patronului barcii, fie de a indeplini o manevra al carei rezultat inevitabil era distrugerea unui debarcader, alege pe aceasta din urma.

Neputind obtine de la patronul barcii reparatia integrala a prejudiciului suferit, proprietarul debarcaderului distrus actioneaza pentru rest pe capitanul vasului in baza art 1382 si urmat din C.civ belgian. CA din Bruxelles dupa ce constata ca, in situatiunea data, capitanul nu putea sa ezite intre cele doua alternative si ca manevra efectuata fusese necesara, conchide ca nu poate fi vorba de o culpa a capitanului si ca, in consecinta, dauna trebuie considerata ca rezultatul unui caz fortuit. Curtea de Casatie confirma in totul aceasta decizie incercind principiul ca ideea de culpa nu poate sa existe decit daca ea este opera unei vointe libere si ca ea este exclusa daca faptul daunator este rezultatul unei cauze straine( caz fortuit sau forta majora), neimputabile autorului daunei.

Aceasta speta pune in discutie chestiunea foarte greu de solutionat atit in dreptul belgian cit si in dreptul roman, in lipsa de texte speciale, a reparatiei daunelor provocate in stare de necesitate.

C. Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului.

Chiar daca ar aduce anumite prejudicii unui drept subiectiv, fapta ce l-a cauzat nu va avea caracter ilicit atunci cand ea este savarsita in indeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii sau in indeplinirea ordinului superiorului dat cu respectarea legii.

Nu are caracter ilicit, de exemplu, fapta pompierului care distribuie unele bunuri aflate in apropierea focului incendiului, dar fara a limita extinderea incendiului ori fapta agentului veterinar care ia masura sacrificarii unor animale pentru a impiedica extinderea unei epizootii.De asemenea, vor fi licite atat fapta unei persoane prin care loveste pe autorul unui furt in scopul de a-l imobiliza, cat si actiunea prin care agentul public ia masura arestarii preventive a unei persoane, invinuita de a fi savarsit o infractiune, daca a fost emis mandatul de arestare de catre organul competent , in conditiile prevazute de lege.

Referindu-ne la executarea ordinului superior, aceasta va inlatura caracterul ilicit al faptei doar daca a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale, ordinul nefiind vadit ilegal sau abuziv si modul de executare nefiind ilicit.

D.Exercitarea unui drept. Abuzul de drept.In principiu, ori de cite ori o persoana exercita un drept subiectiv, ea nu este raspunzatoare de paguba pe care o cauzeaza altuia ca urmare a acestui fapt- qui suo iure utitur neminem laedit.

Exercitiul unui drept subiectiv trebuie sa fie realizat in conditii normale, legale, caci altfel, abuzul de drept este sanctionat de legiuitor si ori de cite ori fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu este un abuz de drept, autorul va fi obligat la daune-interese fata de persoana vatamata. De exemplu, mandantul are posibilitatea de a revoca ad nutum mandatul, fara a avea motive serioase ori intempestiv iar comerciantul are dreptul de a atrage clientela altor comercianti prin mijloace de concurenta loiala.

Exista unele drepturi care nu sunt susceptibile de abuz, de exemplu drepturile discretionare ca dreptul pe care-l au parintii de a autoriza sau de a refuza casatoria unui copil minor sub virsta de 16 ani pentru fete si sub virsta de 18 ani pentru baieti).

In conditiile vietii economico-sociale contemporane apare o noua forma de raspundere si anume raspunderea pentru prejudiciul ecologic, raspunderea pentru tulburarea vecinilor prin zgomote, impiedicarea vederii vecinului prin ridicarea unei constructii, chiar daca antreprenorul are toate autorizatiile administrative de constructie. Daca victima prejudiciului se instaleaza intr-o zona poluata unde se desfasoara activitate agricole, industriale sau comerciale, ea nu va fi indreptatita sa ceara daune interese.

Analizand notiunea de abuz de drept trebuie sa avem in vedere toate acele situatii in care titularii drepturilor civile le-ar utiliza , cu intentie , intr-un mod daunator pentru celelalte subiecte de drept.In literatura franceza s-a ajunsla conluzia ca “orice drept privat confera facultatea de a actiona in interes personal , iar nu in interes social. Revine legii atributia sa se asigure ca prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public.”

Revenind la abuzul de drept trebuie spus ca exercitarea unui drept va fi considerata abuziva doar atunci cand dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii sale, ci inintentia de a pagubi o alta persoana .O astfel de exercitare a drepturilor civile va da intotdeauna nastere obligatiei la repararea prejudiciului potrivit art. 998 si 999 C. civ. daca si celelalte exigente ale acestor texte legale vor fi intrunite.

In practica judecatoreasca , abuzul de drept atrage dupa sine, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv astfel exercitat, fie raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare

E.Consimtamintul victimei.Desi este cauzat un prejudiciu printr-o anumita fapta, autorul pagubei nu va raspunde in cazul in care victima a fost de acord, anterior producerii faptei,ca el sa actioneze in acest mod, desi exista posibilitatea cauzarii unei pagube.Astfel, este inlaturat caracterul ilicit al faptei si, pe cale de consecinta, si raspunderea(de exemplu, victima consimte la efectuarea unei lucrari care eventual ii poate aduce un prejudiciu patrimonial)

Daca prejudiciul a fost pricinuit astfel prin neglijenta sau imprudenta sunt valide clauzele care au ca scop sa inlature sau sa restringa raspunderea autorului. Victima va trebui insa, pentru validitatea clauzei, sa fie o persoana capabila si sa aiba un drept de dispozitie asupra bunului care se deterioreaza sau se distruge.

Sectiunea a II-a

Practica judecatoresca.

Alaturi de celelalte situatii amintite in aceasta sectiune, vom aminti si altele – cazuri de abuz de drept 1. Conform art 998 Cod civil, proprietarul este raspunzator catre vecinul sau de prejudicul cauzat proprietatii acestuia prin exercitarea abuziva a dreptului de proprietate(Cas I 440 din 15 sept 1910 Jurisprudenta 28/910)

Cind se constata ca primaria acordind cuiva o autorizatie de a instala un cinematograf, intr-o gradina si acesta a facut toate lucrarile necesare pentru amenajarea gradinii in acest scop, iar peste 20 de zile primaria revine asupra autoriztiei date si o refuza, instanta de fond poate aprecia ca acele imprejurari au cauzat persoanei un prejudiciu numai din vina primariei, care va trebui sa-l repare. Daca existau consideratiuni pentru refuzarea autorizatiei, primaria trebuia sa refuze autorizatia de la inceput, iar nu sa o acorde si dupa ce persoana a facut cheltuieli sa vada ca autorizatia trebuia refuzata si sa o revoce, zadarnicind astfel toate cheltuielile facute si aducind un prejudiciu insemnat partii(Cas III 426 din 19 octombrie 1912, Bucuresti, p 1824, Curier Sud 82/1912).

Sectiunea a III-a

Situatii speciale in privinta faptei ilicite

In materia faptei ilicite au aparut o serie de situatii speciale si anume in cazul raspunderii pentru poluare si a raspunderii in domeniul accidentelor de circulatie pe care le vom analiza in continuare.

3.3.1.Raspunderea pentru poluare-discutie

In dreptul mediului, raspunderea este angajata atunci cind prin fapta care incalca legea s-a produs o poluare efectiva a mediului. Elementul esential al raspunderii speciale de dreptul mediului este poluarea mediului, notiune care nu este definita de Legea 137/1995, legea protectiei mediului inconjurator, dar conform Legii 9/1973 abrogata, ar consta in “acele actiuni care pot produce ruperea echilibrului ecologic sau sa dauneze sanatatii, linistii si starii de confort a oamenilor ori sa provoace pagube economice, prin modificarea calitatii factorilor naturali sau creati, prin activitati umane".

In unele opinii de doctrina, s-a sustinut ca raspunderea in acest domeniu este subiectiva, ea fiind angajata de subiectii de drept carora li s-au impus anumite obligatii legale , pe care acestia, printr-o actiune sau o omisiune le incalca, provocind un prejudiciu. Ceea ce este specific este calitatea de victima a poluarii si anume mediul adica "ansamblul conditiilor si elementelor naturale ale Terrei".

In afara de aceasta trasatura specifica, se pastreaza conditiile pentru raspunderea civila delictuala.

Totusi, in aceasta materie se tinde spre fundamentarea unei raspunderi proprii ,speciale, raspunderea ecologica, un prim pas reprezentindu-l Legea 137/'95 care consacra caracterul obiectiv al raspunderii pentru prejudiciul cauzat prin poluarea mediului.

3.3.2.Raspunderea civila delictuala in accidentele de circulatie.

Ca aspect particular al raspunderii civile delictuale si neavind o reglementare speciala, raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate in accidentele de circulatie isi regaseste elementele sale in reglementarea data de textele art 998-1003 cod civil. Desi lucrul(autovehiculul) are in aceasta situatie un rol foarte important, fapta omului a determinat cu necesitate(deci cauzal) producerea rezutatului pagubitor. Autovehiculuil n-a constituit decit un instrument, suferint pur pasiv actiunea, adica influenta fortei straine- adevarata cauza a prejudiciului.

In unele situatii, fapta autovehiculului este singura cauza a prejudiciului, existind insa si cazuri in care se poate retine, alaturi de aceasta si fapta omului. In acest domeniu, victima isi poate intemeia actiune pe art 998,-999 din codul civil-impotriva conducatorului , dar si pe art 1000 alin 1 intrucit fapta lucrului combinata cu fapta omului a determinat obiectiv producerea prejudiciului.

Capitolul al IV-lea

RAPORTUL DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITA SI PREJUDICIU

4.1.1.Necesitatea existentei raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu .A treia conditie esentiala a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru ca obligatia de dezdaunare sa ia fiinta, trebuie sa se stabileasca existenta unei legaturi de la cauza la efect intre fapta comisa de o persoana si prejudiciul suferit de cealalta. Asadar, raspunderea civila constind in reparatia prejudiciului nu poate exista in lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicita si prejudiciu, indiferent daca ne referim la raspunderea delictuala sau cea contractuala.

Fara existenta prejudiciului si fara constatarea ca el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimata civilmente; de aceea orice hotarire judecatoreasca care ordona repararea fara sa stabileasca existenta raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu este casabila.

Stabilirea legaturii de cauzalitate intre fapta autorului si dauna incercata de reclamantul in actiunea in raspundere este o chestiune de fapt lasata la suverana apreciere a judecatorilor de fond: proba existentei acestei legaturi incumba reclamantului deoarece el se pretinde creditor in virtutea unui delict sau , putindu-se face prin orice mijloc de dovada prevazut in dreptul comun.

Examinind chestiunea existentei raportului de cauzalitate in ipoteza in care o persoana este tinuta la repararea unui prejudiciu fara sa i se poata imputa vreo greseala sau neglijenta, jurisprudenta franceza cere, relativ la accidentele de munca, dovada ca prejudiciul suferit de victima este in legatura cu munca pe care o presteaza.

Legatura de cauzalitate dintre faptul ilicit si prejudiciu este inlocuita in acest caz prin aceea dintre prejudiciu si exercitiul muncii pe care o presteaza victima; ea consta deci in stabilirea situatiunii de fapt ca dauna incercata a provenit din cauza sau in tipul muncii ce o efectua pentru patron.

Avind sa se pronunte asupra cererii de despagubiri, formulata pentru accidentul suferit de un voiajor de comert in cursul deplasarilor pe care le efectua in executarea contractului sau de munca. Curtea de Casatie a respins-o constatind in fapt ca accidentul a carui victima a fost voiajorul s-a produs nu din cauza sau in timpul muncii, ci in cursul unei plimbari de agrement pe care el o facea in asteptarea orei fixate pentru intilnirea cu un client(Cass Civ 20 Noiembrie 1934). Lipsa raportului de cauzalitate dintre culpa si prejudiciu, face ca raspunderea agentului sa inceteze. Cind legatura exista, dar se constata totusi ca alaturi de culpa agentului a concurat la provocarea daunei si culpa victimei, raspunderea nu inceteaza insa este atenuata.

4.1.2.Specificul raportului de cauzalitate in materia raspunderii civile delictuale.In unele cazuri raportul de cauzalitate se stabileste cu usurinta, legatura dintre cele doua fenomene analizate fiind intr-atit de vadita incit nu comporta discutii. In practica insa evenimentele de multe ori sunt atit de complexe incit e greu de stabilit fenomenul care a produs efectul, daca fapta ilicita constituie sau nu cauza rezultatului. Asa se explica varietatea foarte mare a tezelor si sistemelor propuse in literatura juridica pentru rezolvarea problemei legaturii cauzale in drept.

Cum spuneam, uneori stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu devine o problema complicata. Astfel se pune problema atunci cind unei persoane i se aplica lovituri care prin natura lor nu sint cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronica de inima, face un atac de cord si moare, daca loviturile aplicate se afla sau nu in raport de cauzalitate cu decesul victimei? Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat in pastrare de autorul furtului unei alte persoane se afla sau nu in raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victima? De asemenea, fapta paznicului care a uitat deschisa usa magaziei din care o alta persoana a furat unele materiale poate fi considerata cauza a pagubei incercate de firma respectiva? Raspunsul la asemenea intrebari nu este usor de formulat si argumentat.

Dificultate apare si in solutionarea cauzei in care victima unei agresiuni este transportata la spital, unde medicul de garda ii aplica un tratament superficial, luind in considerare starea victimei, astfel ca a doua zi dupa internare decedeaza, desi, daca i s-ar fi aplicat un tratament corespunzator, victima ar fi fost salvata. Ne intrebam daca fapta medicului este cauza decesului.

Pentru stabilirea raportului de cauzalitate specific raspunderii civile delictuale, trebuie avute in vedere urmatoarele precizari:

a) intereseaza nu un raportul de cauzalitate in general, ci cel specific, dintre actiunile sau inactiunile oamenilor, avind caracterul ilicit si prejudiciu, desi nu pot fi ignorate imprejurarile care pot explica, sub raportul cauzalitatii naturale, producerea unui anumit efect pagubitor;

b) desi exista o unitate intre fapta omeneasca si atitudinea faptuitorului ei, atitudine de constiinta, de afectivitate si de vointa, pentru raportul de cauzalitate se ia in considerare numai fapta omeneasca respectiva, ca facind parte din realitatea sociala, in acest fel raportul de cauzalitate avind caracter obiectiv. Desigur, faptul psihic adica vinovatia isi are importanta sa pentru delictul civil, dar este distinct de raportul de cauzalitate, desi ambele sunt legate unul de altul.

c) fapta ilicita este compusa nu numai din actiuni ,cat si din inactiuni, daca distinctia are importanta pentru stabilirea producerii prejudiciului

d) fapta omeneasca se desfasoara in societate si, deci, se afla in legatura cu faptele altor oameni si cu factori exteriori, ca de exemplu de mediu, evenimente naturale astfel ca este normal sa se faca o selectare a factorilor

e) raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport direct intre fapta si prejudiciu, putind fi si un raport mediat, cind fapta omeneasca produce o situatiei care a permis unor factori sa determine un prejudiciu.

f) atunci cand se procedeaza la izolarea artificiala a corelatiilor, izolare absolut necesara pentru determinarea raportului de cauzalitate , desigur ca un criteriu pentru selectionarea factorilor contributivi la producerea prejudiciului trebuie sa-l constituie si cel oferit de lege, cerinta pe care legea o impune conduitei umane.

Toate aceste premise demonstreaza complexitatea si specificitatea pe care le prezinta raportul de cauzalitate , ca element al raspunderii civile delictuale . Problema centrala o reprezinta nesitatea ca , pornind de la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate , sa desprindem , din toti factorii aflati in corelatie , acei factori umani antecedenti prejudiciului care au determinat producerea acestuia.

4.1.3.Analiza pluralitatii de cauze.In cercetarea legaturii cauzale trebuie sa tinem seama si de faptul ca fenomenul- efect poate fi determinat de o pluralitate de cauze, iar nu de un singur fenomen. Intre aceste cauze, unele sunt principale, altele secundare, unele directe, altele indirecte. Pluralitatea de cauze se poate infatisa sub forma unor cauze concomitente sau sub forma unor cauze succesive.

In ipoteza concursului de cauze concomitente se pot deosebi doua subdiviziuni:

a) cauze asociate, cind fiecare fenomen-cauza singur ar fi putut produce cu necesitate fenomenul efectului. De exemplu doua impuscaturi, fiecare fiind mortala.

b) cauze concurente, cind fiecare fenomen in parte nu ar putea produce cu necesitate rezultatul, dar actiunea lor conjuncta determina cu necesitate rezultatul. In acest caz nu avem , de fapt o pluralitate de cauze, ci un concurs de fenomene care impreuna, alcatuiesc cauza rezultatului.

In ipoteza concursului de cauze succesive, denumit si lant cauzal, caracteristic este faptul ca un fenomen cauza determina cu necesitate si alt fenomen-cauza si care determina cu necesitate producerea rezultatului.

Pentru solutionarea acestei probleme, trebuie sa pornim de la doua premise teoretice.

O prima premisa teoretica pentru cercetarea raportului de cauzalitate ca element al raspunderii civile delictuale este conceptul de relatii cauzale complexe. In structura logica a acestui concept sunt integrate notiunea de complex cauzal si de complex de efecte.

Complexul cauzal este alcatuit din mai multe actiuni sau inactiuni care pot fi cauze directe, indirecte, imediate, mediate, principale, secundare, etc sau conditii. Ceea ce da unitate acestor actiuni-inactiuni este faptul ca ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel incit trebuie sa recunoastem eficienta cauzala fiecaruia dintre elementele complexului cauzal.

Complexul de efecte presupune ca aceeasi cauza genereaza mai multe rezultate care pot avea relevanta din punct de vedere al unui singur sau al mai multor ramuri de drept. Aceasta idee explica si cumuleaza raspunderea civila delictuala cu raspunderea penala precum si cumularea altor tipuri de raspundere juridica.

A doua premisa teoretica lamureste interferenta notiunii de caracter direct al prejudiciului cu notiunea de legatura cauzala directa si cu notiunea de legatura cauzala indirecta in cadrul raspunderiicivile delictuale.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu poate imbraca atit forme cauzale directe, cit si forme cauzale indirecte. Notiunea de prejudiciu cauzat in mod direct(printr-o legatura cauzala directa) nu trebuie confundata, deci, cu cea de prejudiciu direct deoarece in acesta din urma intra nu numai prejudiciul creat printr-o legatura cauzala directa, ci si prejudiciul creat printr-o legatura cauzala indirecta.

Conceptul de relatie cauzala complexa ca element al raspunderii civile delictuale asigura o mai buna proteguire a intereselor victimei si, totodata, evita pericolul unei raspunderi nelimitate, prin folosirea unor metode specifice de determinare a elementelor care, in mod obiectiv se integreaza raportului cauzal si de separare a acestor elemente de cele care nu au eficienta cauzala fata de prejudiciul produs.

4.1.4.Sisteme propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, in toate acele situatii cind producerea prejudiciuui este precedata sau insotita de mai multe fapte si imprejurari, doctrina juridica si jurisprudenta din dreptul occidental au propus diferite sisteme sau criterii.

A) Sistemul echivalentei conditiilor sau conditiei sine qua non. In aceasta opinie, in cazul in care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, rationamentul este simplu: toate faptele in absenta carora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeasi valoare cauzala, adica sunt echivalente. Asadar, fiecare conditie care precede rezultatul pagubitor si in lipsa careia aceasta, ipotetic, nu s-ar mai produce, constituie singura, deopotriva cu celelalte asemenea conditii, cauza prejudiciului.

Teoria echivalentei conditiilor, sustinuta de majoritatea doctrinarilor francezi si aplicata in practica judiciara din Franta, prezinta unele avantaje. Sistemul are meritul de a izola conditiile necesare de cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului, precum si meritul simplicitatii.

Totusi, el a fost criticat pentru motivul ca largeste prea mult campul cauzal, ceea ce duce la consecinte inadmisibile, permitind sa fie retinute drept cauze ale rezultatului fapte foarte indepartate in timp sau care au avut rol neglijabil ori nu au contribuit deloc la producerea lui. Asa de pilda, sunt considerate cauze ale prejudiciului cu valoare egala, alaturi de conditiile cauzale si conditiile-prilej care constituie numai prilejul pentru ca fapta cauzatoare sa produca rezultatul.

Pe plan practic, acesta poate duce la extinderea excesiva a cercului persoanelor ce urmeaza a fi trase la raspundere , ale caror fapte s-au aflat intr-o relatie pur intimplatoare , de simpla coexistenta cu prejudiciulDe asemenea, intre conditiile sine qua non nu se face nici un fel de gradatie, in functie de contributia lor efectiva la producerea pagubei.

Avind in vedere aceste critici s-a propus sa fie retinute in cimpul cauzal numai acele fapte care s-au savirsit cu intentie sau din culpa. Se incearca astfel sa se includa in raportul de cauzalitate, care este o conditie obiectiva a raspunderii civile, un element subiectiv- forma vinovatiei. Fara indoiala ca forma greselii sau vinovatiei este o problema importanta a dreptului, dar numai in procesul stabilirii imputabilitatii unei fapte.

In ce priveste insa determinarea raportului de cauzalitate, ea nu poate avea nici o relevanta. Aceasta, mai ales in cazul raspunderii civile delictuale, cind forma culpei este indiferenta pentru operatia de stabilire a intinderii obligatiei de reparare a prejudiciului.

B) Sistemul cauzei proxime. Acest sistem a fost elaborat in dreptul anglo-saxon avind ca fundament teoretic afirmatia filosofului iluminist Francisc Bacon: "Ar fi pentru drept o sarcina fara de sfirsit de a determina cauza cauzelor si actiunea unora fata de celelalte. De aceea el se multumeste cu cauza imediata si judeca actiunile cu ajutorul acesteia, fara sa urce la una anterioara,considerand ca aceasta causa proxima inglobeaza in sine eficienta tuturor cauzelor anterioare. "Asadar, se considera drept cauza a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau imprejurarea imediat anterioara producerii acestuia, apreciindu-se ca in lipsa ei, chiar daca ar fi existat celelalte imprejurari, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Teoria este criticabila. Se ignora prin ea faptul ca adeseori efectele pagubitoare se produc numai prin mijlocirea unui lant cauzal, alcatuit dintr-un numar mai mare sau mai mic de factori intermediari. In realitate sint situatii cind cauza proxima este de minima importanta, ceea ce inseamna ca retinerea ei ca singura cauza a prejudiciului este inechitabila si contrara realitatii. Procedind in acest mod se inlatura caracterul cauzal al unor fapte sau imprejurari anterioare care au fost intr-adevar eficiente si decisive in producerea rezultatului pagubitor. Prin urmare, in acest sistem cimpul cauzalitatii este atit de restrins incit lasa in afara lui toate faptele eficiente si conditiile necesare care au contribuit decisiv la producerea rezultatujlui pagubitor, cu exceptia uneia singure, cea de pe urma, cauza proxima.

Daca in sistemul echivalentei conditiilor se poate spune ca "toti sunt viovati" sau dimpotriva, "nimeni nu este vinovat", faptele avind valoare cauzala echivalenta, in sistemul cauzei proxime este vinovat numai autorul faptei care a precedat si provocat rezultatul.

In dreptul american, sistemul cauzei proxime este coroborat cu ideea de culpa sau vinovatie. Astfel, se sustine ca raspunderea revine intotdeauna acelei persoane care a avut ultima sansa de a evita producerea pagubei-the last clear chance. In consecinta, este retinuta drept cauza a pagubei numai fapta savirsita cu intentie sau din culpa care a provocat cea din urma, direct si imediat, prejudiciul.

Desigur ca este criticabila si aceasta tendinta de a transforma raportul de cauzalitate dintr-un raport obiectiv intr-un raport subiectiv prin introducerea criteriului previzibilitatii ,cat si premisa de la care porneste acest sistem si anume cauzalitatea mecanica , liniara, directa, univoca -cu aplicatie generala.

In realitate, cauzalitatea mecanica este cel mai putin concordant cu fenomenele vietii sociale tip de cauzalitate si , din punct de vedere practic, si stemul cauzei proxime poate duce la o restrangere excesiva si arbitrara a cercului persoanelor care ar urma sa fie trase la raspundere pentru producerea prejudiciului.

C) Sistemul cauzei adecvate. Pentru a se inlatura neajunsurile primelor doua sisteme, in aceasta teorie, in diferite variante, se incearca sa se faca o selectie intre antecedentele prejudiciului. Ea se datoreaza filosofului von Kries si se aplica cu unele exceptii, in practica judiciara din Germania.

Potrivit acestui sistem, dintre conditiile sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau imprejurari anterioare care, in mod normal, obisnuit, conform experientei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinte, fiind previzibile. Asadar, trebuie inlaturate din cimpul cauzal acele fapte care, numai accidental, au determinat producerea prejudiciului pentru ca sistemul cauzei adecvate retine numai acele antecedente ale efectului care indeplinesc calitatea de conditie sine qua non, care sint adecvate, tipice, adica in mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv.

In legatura cu aceasta teorie se pune insa problema criteriului dupa care se apreciaza caracterul adecvat al unei anumite fapte sau imprejurari. Unii sustin ca insusirea de cauza adecvata rezulta din previzibilitatea subiectiva, considerindu-se cauzal orice fapt care, la savirsirea lui, putea sa apara autorului ca fiind de natura a provoca rezultatul.

Altii considera drept criteriu acela al prognosticului obiectiv retrospectiv, ceea ce ar insemna ca este cauza orice conditie sine qua non care, dupa cursul normal si obisnuit al lucrurilor, este susceptibila sa provoace rezultatul. Indiferent de criteriul dupa care se apreciaza caracterul adecvat al cauzei, rezultatul este acelasi. Astfel se ajunge la o confuzie intre cauzalitate si greseala sau vinovatie, problema previzibilitatii constituind o problema de imputabilitate a faptei si nu una de cauzalitate.

Un alt argument contra este acela ca nu este exclus, desi cazurile sunt rare, ca legatura cauzala sa existe chiar si in forma sa atipica. Nu intotdeauna legatura cauzala este obligatoriu sa aiba o expresie adecvata sau tipica.In viata reala este posibil ca, adesea, din intersectarea intamplatoare a unor evenimente ori fapte umane ,raportul de cauzalitate sa capete un caracter netipic, ca anumite cauze sa produca alte efecte decat cele pe care le produc in mod obisnuit. Asadar, teoria este criticabila deoarece existenta raportului obiectiv dintre fapta ilicita si prejudiciu este inlocuita cu reprezentarea despre acest raport

Mai amintim ca alaturi de aceste sisteme s-au mai sustinut si alte teorii intemeiate pe distinctia dintre imprejurarile care au creat posibilitatea producerii pagubei si cele care au transformat posibilitatea in realitate sau dintre posibilitatea abstracta si posibilitatea concreta a producerii prejudiciului etc.

A’)Nu este de neglijat nici sistemul cauzalitatii necesare, unul dintre cele mai raspandite in literatura noastra de specialitate.

Acest sistem are meritul afirmat in doctrina de a se baza pe materialismul dialectic, pornindu-se de la diferenta fundamentala intre raporturile de cauzalitate necesara si raporturile de cauzalitate fortuita.Se considera ca doar in primul caz exista raport de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul negativ , caci numai astfel intre fapta si prejudiciu exista o legatura constanta, determinata prin caractere generice.

Se porneste in cadrul acestui sistem de la definitia cauzei ca fiind acel fenomen care, precedand efectul , il provoaca in mod necesar.Criteriul propus de autorii care s-au ocupat cu studierea acestui sistem este bineinteles, cel al legaturii necesare dintre fapta ilicita si efectul produs –prejudiciul.Numai in masura necesitatii acestui raport fapta ilicita este considerata drept cauza a prejudiciului.In categoria cauzelor vor fi cuprinse doar fenomenele care au determinat in mod necesar rezultatul.

Fiecare societate , la un moment al dezvoltarii ei, acumuleaza un numar de cunostinte si de experiente cu privire la raportul obiectiv de cauzalitate intre fenomene , dobandite in practica productiei si a oricarui alt domeniu al vietii sociale.Raportul de cauzalitate este necesar atunci cand acest caracter este confirmat de fondul de cunostinte si de experiente la care a ajuns societatea in momentul stabilirii raportului.

Oricum ar fi stabilit caracterul necesar al efectului , rezultatele care sunt urmarea unei inlantuiri intamplatoare , fortuite de fapte , raman in afara campului cauzei si, in consecinta , pentru a stabili raportul de cauzalitate nu se va tine seama de ele.Se subliniaza astfel in doctrina ca fortuitul , aflat de altfel in afara dreptului, si necesarul, ce caracterizeaza si izoleaza cauzalul,sunt categorii distincte.

Aceasta teorie are ca deficienta tocmai concluzia ca faptele umane cu caracter ilicit care au doar rolul de conditii si nu de cauze ies din sfera raportului de cauzalitate, neatragand raspunderea autorilor lor. Autorii care sustin acest sistem au ajuns la aceasta concluzie, chiar daca sunt de acord ca existenta conditiilor creeaza posibilitatea pentru un fenomen –cauza sa realizeze in mod obligatoriu un alt fenomen-efectul si ca legatura necesara dintre cauza si efect nu inseamna ca fenomenul- cauza singur poate provoca efectul.

Acesti autori raspund criticilor aduse prin amintirea unor prevederi legale conform carora este posibila instituirea raspunderii civile impotriva unor persoane care nu au cauzat prejudiciul,ale caror fapte au avut numai rolul de conditii si nu de cauze necesare ale prejudiciului-Codul penal pentru instigatori, complici, tainuitori, sau favorizatori.Astfel, numai atunci cand exista o prevedere expresa a legii poate fi atrasa raspunderea civila a altor persoane decat a autorului faptei ilicite, chiar daca aceste alte persoane ar fi contribuit , prin crearea conditiilor , la savarsirea faptei cauzatoare de prejudicii.

Asadar, pentru a se putea extinde raspundereasi asupra persoanelorcare prin faptele lor ilicite au creat conditii pentru desfasurarea actiunii cauzatoare de prejudicii, se admite posibilitatea unei interpretari extensive date intelesului notiunii de “cauza” la care se refera art. 998 si art.999.

B') Sistemul unitatii indivizibile dintre cauza si conditii. Constructia acestui sistem este rezultatul sintezei tuturor celorlalte.El se datoreaza unuia dintre cei mai mari autori din doctrina juridica romaneasca de drept civil. Dezgolindu-l de toate aspectele ideologice, pare a fi cel mai judicios.

In fundamentarea lui se porneste de la ideea justa potrivit careia in stabilirea raportului cauzal trebuie avut in vedere ca fenomenul-cauza nu actioneaza singur si izolat, ci in anumite conditii externe care "fara a produce efectul pagubitor, au favorizat totusi producerea acestui efect, inlesnind nasterea procesului cauzal, grabind si favorizind dezvoltarea lui sau agravindu-i ori asigurindu-i rezultatele negative.

O posibilitate abstracta, o simpla eventualitate a fost prefacuta astfel intr-o posibilitate concreta si actuala, care de altfel a si condus la realitatea efectului negativ produs. In aceste situatii socotim ca, din punctul de vedere al raspunderii juridice, asemenea conditii exterioare, care au contribuit precumpanitor la realizarea efectului pagubitor alcatuiesc, impreuna cu imprejurarea cauzala, o unitate indivizibila, in cadrul careia asemenea conditii dobindesc, si ele, prin interactiune cu cauza, caracter cauzal.

Unitatea acestor imprejurari este data de faptul ca ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel incit trebuie recunoscuta eficienta cauzala a fiecaruia dintre elementele complexului cauzal.

Cu alte cuvinte, intre cauza principala si conditii este o unitate indivizibila, raportul de cauzalitate cuprinzind nu numai faptele care constituie cauza necesara si directa, ci si conditiile cauzale, fapte care au facut posibila actiunea cauza sau i-au asigurat ori agravat efectele daunatoare. Asa se explica, in planul dreptului civil, antrenarea raspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor si tainuitorilor si nu doar pentru ca aceasta este prevazuta expres de lege, cum afirmau sustinatorii teoriei cauzalitatii necesare.

Pentru stabilirea faptelor ilicite care intra in cimpul cauzal, adeseori, se recurge la efectuarea unor expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. In acest mod se urmareste sa se determine stiintific toate corelatiile dintre fapte si imprejurari, retinindu-se in campul cauzal doar acelea care au contribuit, direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului. Cercetarea se incheie cu stabilirea, pe baza de probe, a cauzelor principale si secundare, interne si externe, concurente ori asociate, precum si a conditiilor care au asigurat sau facilitat actiunea cauzelor.

Sectiunea a II-a

Practica judecatoreasca

Asa cum am concluzionat teoretic, si in practica se porneste tot de la coexistenta cauzelor cu conditiile , cuprinzand nu numai faptele ce constituie “cauza necesara “, dar si conditiile cauzale, adica faptele care au mediat actiunea cauzala.Aceasta conceptie este concretizata in numeroase decizii de speta dintre care elocventa este aceea in care, alaturi de activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cutitul in abdomen, la instalarea septicemiei generalizate a dus si fapta medicului care a facut un examen medical superficial cu diagnostic gresit. Activitatea medicului se inscrie ca o conditie care doar favorizeaza procesul cauzal, dar va fi luata in calcul pentru stabilirea raspunderii civile delictuale deoarece prin intensitatea ei capata ,in speta, valoare cauzala , fapta celui care a lovit cu lama cutitului si fapta medicului, prin modul in care s-au conjugat, ducand la moartea victimei. (Trib. Suprem, sectia penala., dec.nr.1281 din 25 V 1976)

Capitolul al V-lea

VINOVATIA

Sectiunea I

Aspecte teoretice

5.1.1.Vinovația-conditie necesara pentru angajarea raspunderii civile delictuale.Textele Codului civil instituie principiul raspunderii intemeiate pe culpa. Astfel, art 998 C civ prevede ca obligatia de reparare a prejudiciului revine celui "din a carui greseala s-a ocazionat prejudiciul" iar art 999 C civ dispune ca revine si aceluia care a cauzat paguba "prin neglijenta sau prin imprudenta sa".

Asadar, obligatia de reparare exista atit in cazul culpei sau vinovatiei intentionate, cit si a celei neintentionate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea raspunderii civile, este necesar ca fapta ilicita care a cauzat prejudiciul sa fie imputabila autorului ei.

Principiul culpei consacrat de Codul civil roman a fost de natura a impaca, intr-o societate cu o economie inca predominant agricola, securitatea statica si securitatea dinamica a circuitului civil. Securitatea statica se asigura prin aceea ca o persoana poate sa fie obligata la repararea unei pagube cauzata prin fapta sa numai daca i se poate imputa o culpa sau greseala. Securitatea

dinamica este asigurata prin faptul ca cel care a suferit o paguba este indreptatit a obtine repararea ei de indata ce se poate prevala de o greseala sau culpa chiar foarte usoara a autorului faptei ilicite si prejudiciabile.

5.1.2.Terminologie. In dreptul civil, conditia subiectiva a raspunderii este desemnata prin termenul de "culpa". Termenul este utilizat in textele Codului civil, in practica judiciara si in marea majoritate a lucrarilor din literatura de specialitate.

Subliniem ca in teoria generala a dreptului, precum si in celelalte ramuri de drept-dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii-prin culpa, in sensul propriu -zis al acestui termen, se intelege savirsirea unei fapte ilicite fara intentie, adica prin imprudenta sau neglijenta. In toate aceste ramuri de drept, latura subiectiva a raspunderii juridice este exprimata prin termenul generic de "vinovatie”, notiune care desemneaza, deopotriva intentia si culpa propriu-zisa.

Avind in vedere ca, teremenul de culpa, potrivit sensului sau propriu, nu poate cuprinde in continutul acestei notiuni toate formele conditiei subiective a raspunderii civile, in literatura de specialitate s-a propus inlocuirea lui cu termenul de "greseala". In acest sens, s-a aratat: "Preferam totusi terminologia Codului civil, care vorbeste de "greseala"(art 998), pentru a desemna generic atit greseala intentionata, adica dolul, viclenia sau intentia, cit si greseala neintentionata, adica culpa, la care se refera art 999 vorbind de neglijenta si imprudenta”. In sprijinul propunerii de mai sus, se invoca, printre altele, argumentul ca numai in acest fel se va putea conserva terminologia specifica dreptului civil care, la noi, a devenit uzuala.

Alti autori, desi recunosc existenta unor deosebiri intre raspunderea civila si celelalte feluri de raspundere juridica, inclusiv in ce priveste continutul laturii subiective, propun desemnarea acestei notiuni prin termenul de vina sau vinovatie. In acest mod, termenul de vinovatie devine unul de aplicatie generala pentru toate felurile raspunderii juridice, inclusiv pentru raspunderea civila delictuala.

Principalul argument invocat ar consta in unitatea conceptuui in care, indiferent de ramura de drept, se exprima atitudinea subiectiva a autorului faptei ilicite fata de acea fapta si urmarile ei. Aceasta unitate de continut a conceptului face necesara si o unitate de ordin terminologic. Procedind astfel, se evita folsirea termenului de “culpa” in mod diferit: in unele ramuri de drept pentru a desemna numai forma neintentionata a vinovatiei; in dreptul civil pentru a exprima, deopotriva, formele intentionale si neintentionale.

S-a apreciat asadar ca indiferent de faptul daca se va adopta termenul de "greseala" sau acela de "vinovatie", propunerile formulate de autorii citati sunt pe deplin justificate. Aceasta deoarece, in acceptiunea sa proprie intr-adevar, termenul de culpa este insuficient de cuprinzator. Chiar daca termenul de “culpa” este traditional in dreptul civil , pentru usurinta in intelegerea conceptelor folosite in raspunderea civila delictuala se utilizeaza in unele lucrari termenul de “ vinovatie” , utilizat mai cu seama in dreptul penal.

5.1.3.Definitie.Importanta.In planul dreptului, vinovatia apare ca o forma a corelatiei dintre fapta ilicita si autor de natura a pune in evidenta resorturile psihice adinci, care explica manifestarea individuala in raport cu un anumit sistem de valori, ocrotit prin norma juridica.

Nu intotdeauna a fost insa asa. In societatea primitiva si in evul mediu, vinovatia nu avea relevanta, nici chiar in materia raspunderii penale. Astfel, Levy Bruhl in lucrarea sa "Le pont de vue de l'historien du droit" arata ca la triburile germanice raspunderea autorului era determinata exclusiv de rezultatul produs. De asemenea, fortele supranaturale erau implicate in stabilirea cauzei rezultatului. Abia in sec. al V- lea i.e.n. apar primele semne de luare in calcul a factorului psihic. Apoi, ideea unei raspunderi subiective apare in scrierile lui Seneca ,Juvenal, Cicero, Quintilian, Gelius, iar mai tarziu, incepind cu sec al II lea e.n corelatia psihica intre fapta si autor devine tot mai prezenta in gindirea juridica .

In legatura cu notiunea de vinovatie, in dreptul european s-au conturat doua puncte de vedere .

Astfel, in dreptul francez, marea majoritate a autorilor confunda notiunea de culpa sau vinovatie cu notiunea de ilicit. In aceasta conceptie, ilicitul si imputabilitatea constituie doua elemente ale vinovatiei. De aceea, vinovatia sau culpa este definita ca fiind incalcarea unei obligatii preexistente prin care se aduce atingere unui drept si se afirma ca aceasta poate fi comisiva sau omisiva. Confuzia intre cele doua notiuni este evidenta.

In schimb, in legislatia germana si in Codul civil elvetian fapta ilicita si culpa sunt doua elemente distincte si inconfundabile, conditii de sine statatoare ale raspunderii civile separate.

Dupa cum am mai aratat mai sus, in prezent, in dreptul civil roman, la fel ca in dretul german, vinovatia este o conditie distincta a raspunderii civile.

Vinovatia este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare la momentul savarsirii faptei sau la momentul imediat anterior savarsirii acesteia fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.Fapta ilicita presupune ca antecedent un proces psihic complex ,de constiinta si de vointa , proces care se sfarseste prin manifestarea in exterior, prin obiectivarea sub forma actiunii ori inactiunii.

In epoca moderna, in incercarile de definire a vinovatiei, de stabilire a corelatiei dintre fapta si autorul ei, au aparut doua teorii: teoria psihologica a vinovatiei si teoria normativa.

A.In conceptia psihologica, al carei exponent a fost Puffendorf, vinovatia constituie ansamblul proceselor psihice sau volitive, intelective, afective care stau la baza relatiei dintre autor si fapta comisa. In prim plan sunt puse procesele psihice(vointa, cunoasterea, reprezentarea), procesele de natura a releva apartenenta faptei autorului cit si caracterul constient si voit al actiunii si al rezultatului. In aceasta conceptie, raspunderea autorului faptei se justifica prin aceea ca el si-a folosit defectuos capacitatea psihica de intelegere, prevedere, dirijare a vointei, cauzind astfel un prejudiciu.

B.In conceptia normativa asupra vinovatiei, teorie aparuta in Germania, dezvoltata ulterior de Hirsch, Kaufmann, Graf zu Dohna si altii, vinovatia nu este o realitate psiologica ,ci un concept normativ care exprima un raport de contrarietate intre vointa subiectiva si norma de drept, cadru in care faptul intentional este un fapt voluntar care nu trebuie voit, reprosindu-se vointei individuale ca a comis fapta ,iar faptul culpos – un fapt involuntar care nu trebuie produs, reprosandu-se faptul de a nu fi impiedicat producerea faptei. Dar in conceptia normativa trebuie sa se tina sema de procesele psihice care caracterizeaza intentia si culpa deoarece, chiar transferate in cadrul actiunii, ele ramin premisa pentru o judecata asupra vinovatiei, premise ale vinovatiei.

Preocupari spre conceptualizarea vinovatiei sunt semnalate si in dreptul roman, vinovatia fiind definita ca o stare subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei ilicite in momentul savirsirii acesteia, ea exprimind o atitudine psihica negativa fata de valorile societatii aparate prin norma juridica.

5.1.4.Continutul vinovatiei-teorii.

In eforturile de stabilire a continutului vinovatiei s-au conturat o serie de teorii:teoria vointei, teoria mobilului, teoria reprezentarii.

Potrivit teoriei vointei, vointa de a savirsi un fapt nepermis demonstreaza, prin ea insasi, vinovatia agentului. Deci, continutul vinovatiei este redus la manifestarea de vointa.

Potrivit teoriei mobilului, factorul care exprima continutul vointei este vointa dublata de mobil, inteles ca prefigurare mintala a rezultatului urmarit. Mobilul calauzeste vointa si contureaza formele vinovatiei. Astfel, daca exista o concordanta deplina intre mobil si rezultatul produs s-a actionat cu intentie, iar in caz contrar, s-a actionat din culpa.

Potrivit teoriei reprezentarii, in stabilirea continutului vinovatiei se impune sa se distinga vointa de constiinta, considerindu-se ca reprezentarea urmarilor conduitei ilcite acopera ea singura continutul notiunii de vinovatie. Formele vinovatiei se determina prin prisma sanselor de realizare a acestor urmari.

Observam ca aceste teorii releva preponderent continutul psihologic al vinovatiei, evitindu-se referirea asupra continutului juridic al vinovatiei, asupra continutului ei socio-politic. Pentru drept, constiinta are relevanta numai in masura in care ea se defineste prin factorul prevedere si factorul reprezentare, iar vointa intereseaza dreptul numai in masura in care ea are caracter constient si este liber exprimata, adica numai daca este fructul unei gindiri normale, capabile sa inteleaga in cunostiinta de cauza, intre mai multe posibilitati de a actiona.

5.1.5.Continutul vinovatiei-elemente. Din definitia vinovatiei rezulta ca aceasta implica, in primul rind, un element intelectiv si apoi unul volitiv, un proces de constiinta si unul de vointa.

Elementul intelectiv consta in reprezentarea in constiinta omului a semnificatiei sociale a faptei sale si in prevederea sau cel putin in posibilitatea de prevedere a urmarilor acelei fapte, fapta pe care o savirseste in acel moment sau urmeaza sa o savirseasca. Cu alte cuvinte, vinovatia presupune un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptelor si urmarilor eventuale ale acestora.

Asadar, pentru a fi raspunzator, omul trebuie sa fie in masura de a-si da seama ca faptele sale sunt de natura a incalca interesele legitime ale semenilor lui, adica sa aiba constiinta caracterului antisocial al conduitei sale. Fara aceasta judecata de valoare nu poate fi vorba de vinovatie, si pentru ca raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie se intemeiaza pe vinovatie, nu poate lua nastere obligatia de a repara prejudiciul cauzat altuia. Asadar, fara constiinta caracterului antisocial, contrar moralei, a faptei si urmarilor ei, nu poate fi vorba de vinovatie sau culpa.

Elementul volitiv se concretizeaza in procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotariri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoana. Asadar, procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia sau hotarirea. De aceea, vointa trebuie sa fie apta de a decide constient si rational. De asemenea, vointa este necesar sa fie libera de a alege intre bine si rau, intre social si antisocial. Rezulta ca, daca actul de vointa, este liber, persoana in cauza are posibilitatea sa aleaga intre doua sau mai multe solutii. Raspunderea juridica se va angaja numai daca dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala, desi putea sa se opreasca la o alta conduita compatibila cu interesele societatii si ale semenilor sai.

Aceste doua elemente ale vinovatiei-factorul intelectiv si factorul volitiv-se afla intr-o strinsa unitate. Constiinta este si trebuie sa fie premisa vointei.

Referindu-ne atat la factorul intelectiv , cat si la factorul volitiv, trebuie sa sustinem ideea ca alegerea unei conduite nu trebuie sa fi fost constransa de factori imprevizibili, care sa-l fi silit pe subiect sa actioneze intr-un anumit fel.

Ca principiu,raspunderea civila delictuala poate fi aplicata numai in cazul comiterii faptei cu vinovatie; in caz contrar, raspunderea ar fi lipsita de latura educativa.Uneori, insa, in temeiul legii ori al unor considerente ce tin de echitate,este posibil ca in unele situatii sa prevaleze functia reparatorie a raspunderii civile si stabilirea obligatiei de reparare sa fie posibila chiar in lipsa vinovatiei.Este vorba despre raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de animale , dar mai ales, cu titlu de exceptie, despre raspunderea delictuala pentru fapta proprie a unor persoane care au actionat fara dicernamantul faptelor lor.

5.1.6. Formele vinovatiei

Legislatia civila nu prevede forme ale vinovatiei , Codul civil referindu-se doar la raspunderea pentru “greseala”(art.998) si la raspunderea pentru “neglijenta” si “imprudenta”. Insa, de cele mai multe ori, se foloseste in cadrul acestei conditii a raspunderii civile delictuale definitia precisa a formelor vinovatiei pe care o intalnim in Codul penal .Articolul 19 prevede ca vinovatia comporta doua forme:intentia si culpa.Intentia este si ea de doua tipuri-intentia directa ,cand autorul faptei prevede rezultatul faptei si-l urmareste prin savarsirea faptei si intentia indirecta , cand autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui(alin.1 al art.19)

Alin.2 al aceluiasi articol imparte culpa ca forma a vinovatiei in imprudenta(usurinta)-cand autorul faptei prevede rezultatul faptei sale , dar nu-l accecpta,socotind , fara temei ca el nu se va produce si neglijenta-cand autorul nu prevede rezultatul faptei , desi trebuia si putea sa-l prevada.

Totusi, putem spune ca in delictul civil , vinovatia poate fi intentionata- dolul sau neintentionata- culpa. Atit dolul cit si culpa se pot infatisa, fiecare, in doua chipuri deosebite.

Dolul presupune intotdeauna, intentia actuala sau numai eventuala de a pagubi. El poate fi direct sau indirect. Daca pagubitorul prevedea urmarile faptei sale ilicite si desi cunostea semnificatia lor sociala negativa, voia ca aceste urmari sa se produca, suntem in prezenta unui dol propriu-zis sau a unui dol direct. Dolul direct este, in intelesul pe care dreptul roman il dadea notiunii de “dolus”, intentia malitioasa, dorinta actuala de a pagubi pe altul.Dolul direct poate fi, asadar, numai daca pagubirea altuia este unul din scopurile faptei ilicite. Nu se cere insa ca intentia malitioasa sa fie singurul sau principalul scop al actiunii ori inactiunii savirsite. Este conceptia despre greseala intentionala, despre dol, care era indeobste admisa in dreptul nostru prerevolutionar.

Atitudinea psihica a agentului fata de fapta sa ilicita si de urmarile ei poate sa nu implice nici direct, nici indirect, nici actual, nici eventual intentia de a pagubi. Greseala poate fi neintentionala, adica sa constituie o simpla culpa. Aceasta se poate infatisa fie sub forma imprudentei, fie sub aceea a neglijentei.

Este imprudent cel care prevede rezultatul pagubitor al faptei sale ilicite, nu doreste realizarea acestui rezultat si nici nu este indiferent fata de eventualitatea unei asemenea realizari, dar spera in mod usuratic sa-l poata preintimpina.

In sfirsit, este neglijent cel care, desi este presupus ca putea sa prevada urmarile pagubitoare ale faptei pe care o savirseste, urmari pe care oricum trebuia sa le prevada, nu si-a dat osteneala sa cunoasca efectele firesti ale acestei fapte, pricinuind astfel paguba.

Prezumtia de previziune va putea fi inlaturata, dovedindu-se cauza externa agentului care l-a impiedicat pe acesta sa-si poata reprezenta urmarile conduitei sale.

5.1.7.Gradatia greselilor.In doctrina s-a incercat realizarea unei ierarhii intre formele vinovatiei-conditie a raspunderii civile delictuale. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca dolul, implicind intentia actuala sau eventuala de a provoca rezultate antisociale, constituie o abatere mai grava de la legea morala si civila decit simpla culpa, care nu implica intentia, iar dolul indirect, care este numai eventual, apare mai putin condamnabil decit dolul direct.

Pe de alta parte, inca din dreptul roman, in materia contractuala se distinge culpa dupa cum ea este grava(culpa lata), usoara(culpa levis) sau foarte usoara(culpa levissima). Culpa grava, este aceea de care nu s-ar fi facut vinovat nici omul cel mai marginit. Culpa usoara este imprudenta sau neglijenta pe care nu ar fi savirsit-o un "bun parinte de familie", iar culpa foarte usoara, aceea pe care nu ar savirsi-o "un excelent parinte de familie".

In dreptul nostru se admite ca, daca legea nu dispune altfel, gravitatea greselii nu exercita nici o influenta asupra raspunderii civile, fie ea contractuala sau delictuala, caci, in principiu, oricare ar fi gravitatea sau lipsa de gravitate a greselii, de indata ce este greseala, iar celelalte conditii ale raspunderii civile sint intrunite, ia nastere obligatia de a repara, iar repararea va fi de regula integrala, oricare ar fi gradul de gravitate al greselii.

Pe de alta parte, in cadrul culpelor, gradul lor de gravitate nu este intotdeauna lipsit de insemnatate. Astfel:

a) Culpa grava, greseala de neiertat, spre deosebire de cea usoara, este asimilata, de regula cu intentia, in intelesesul ca, in masura in care dolul este supus unui regim juridic deosebit de cel al culpei, si greseala de neiertat este supusa acestui din urma regim-culpa lata dolo aequiparatur. Dreptul prezuma, pina la dovada contrara, ca greselile pe care nu le-ar savirsi omul cel mai marginit sint in realitate indiciul unei incercari de a se ascunde intentia malitioasa. Omul care prin fapta sa pagubitoare, se infatiseaza ca excesiv de marginit devine suspect. El este prezumat, daca nu se aduce dovada contrara ca sub pretinsa lui limitare a mintii disimuleaza rautatea.

b) Se admite indeobste ca, spre deosebire de raspunderea contractuala, in materie delictuala raspunderea este angajata nu numai de culpa usoara, dar si de culpa foarte usoara. Este ceea ce rezulta din art. 998 C. Civ., care se refera generic la greseala, fara a exclude pe cea foarte usoara, ca si din lucrarile preparatorii ale Codului francez din 1804.

Gravitatea vinovatiei,chiar daca in mare masura reprezinta doar o preocupare teoretica, are si implicatii practice in cazul vinovatiei comune, repararea datorata victimei fiind redusa in proportie cu gradul culpei imputabile si uneia si celeilalte parti. Pe de alta parte, persoanele care raspund impreuna de acelasi prejudiciu sunt tinute solidar fata de victima, iar in raporturile dintre ele partea contributiva la reparare a fiecaruia se stabileste tot in functie de gravitatea vinovatiei.

5.1.8.Capacitatea delictuala. Pentru ca o persoana sa poata fi obligata la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie sa aiba constiinta faptelor sale, adica puterea de a discerne intre ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit. Prin urmare, angajarea raspunderii delictuale este conditionata de existenta discernamintului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie sa aiba capacitate delictuala. Lipsa discernamintului atrage dupa sine lipsa vinovatiei si, deci, lipsa atragerii raspunderii .

O persoana va fi capabila sa raspunda juridiceste numai in masura in care dispune de aptitudinea de a evalua corect semnificatia sanctiunii juridice corespunzatoare faptei savirsite si de a suporta consecintele negative ce decurg din aplicarea sanctiunilor. Capacitatea de a raspunde este ,asadar, aptitudinea intelectiva persoanei fizice de a da socoteala in fata societatii pentru faptele ilicite savirsite de ea..

In lipsa unei asemenea aptitudini, tragerea la raspundere devine fara sens, caci eficienta sanctiunii juridice este nula, iar exercitarea constringerii de stat fata de persoana inapta sa suporte consecintele negative pe care aceasta le presupune nu mai ajunge la rezultatul dorit.

Spre deosebire de teoria clasica a impartirii capacitatii juridice in capacitate de folosire si capacitate de exercitiu , sunt si opinii ale doctrinarilor dreptului civil in care capacitatea de a raspunde nu se identifica nici cu capacitatea de folosire, nici cu capacitatea de exercitiu, ci reprezinta o fapta distincta a capacitatii de drept civil, alaturi de acestea doua. In timp ce capacitatea de folosire confera persoanei calitatea de subiect de drept, iar capacitatea de exercitiu posibilitatea de a deveni subiect al raportului juridic civil prin acte proprii, capacitatea de a raspunde confera subiectului de drept atributul de a deveni subiect al raspunderii civile.

Capacitatea delictuala nu se confunda cu capacitatea de exercitiu, deoarece prima se refera la raspunderea pentru savirsirea de fapte juridice

ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se refera la incheierea de acte juridice. Asa fiind, si criteriile dupa care legea stabileste cele doua feluri de capacitate juridica sunt diferite.

5.1.9.Capacitatea delictuala.Lipsa discernamantului.

A.Problema lipsei de discernamint sau a capacitatii delictuale se pune in legatura cu minorii sub 14 ani si cu bolnavii psihici. Astfel, conform art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, minorii care nu au implinit 14 ani nu raspund pentru faptele lor ilicite, numai daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamint. Textul legal instituie o prezumtie relativa a lipsei de discernamint pentru toate persoanele a caror virsta este sub 14 ani. Asadar, pentru antrenarea raspunderii delictuale a minorului inainte de implinirea acestei virste este necesar ca victima sa faca dovada ca in momentul savirsirii faptei pagubitoare minorul a avut discernamint.

B.In ce priveste bolnavii psihici este necesar sa deosebim intre doua categorii: a) bolnavii psihici pusi sub interdictie judecatoreasca si b) bolnavii psihici, nepusi sub interdictie.

Atunci cind fapta pagubitoare este savirsita de un bolnav psihic pus sub interdictie, marea majoritate a autorilor sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, se aplica prin analogie prevederea art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, fiind asimilat minorului sub 14 ani. Procedind in acest fel, inseamna ca si in ce priveste pe bolnavii psihici pusi sub interdictie judecatoreasca opereaza o prezumtie legala relativa a lipsei de discernamint.

Asadar, raspunderea lor poate fi angajata aflindu-se intr-un moment de luciditate.Dimpotriva, atunci cind fapta pagubitoare a fost savirsita de un bolnav psihic nepus inca sub interdictie judecatoreasca, raspunderea sa este posibila numai daca se va face dovada ca in momentul savarsirii faptei bolnavul psihic nu a avut discernamantul faptei sale.

Referitor la bolnavii psihici, in literatura de specialitate a fost exprimata si o alta opinie. Astfel, fara a deosebi intre bolnavul psihic pus sau nepus sub interdicitie, se sustine ca daca savirseste o fapta ilicita, dupa implinirea virstei de 14 ani, pana la proba contrara, este considerat ca a actionat cu discernamint, sarcina inlaturarii acestei prezumtii revine interzisului. Pentru argumentare s-a aratat ca dispozitiile art 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privitoare la minorul care nu a implinit 14 ani si art 11 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca un asemenea minor, precum si interzisii judecatoresti nu au capacitate de exercitiu -nu pot fi interpretate extensiv, prin analogie, deoarece sunt de stricta interpretare.

Incapacitatea delictuala a minorului sub 14 ani nu poate fi extinsa, asadar, cu privire la interzisul judecatoresc care a implinit aceasta virsta. De asemenea incapacitatea de exercitiu instituita in materie de acte juridice nu poate fi extinsa cu privire la obligatiile rezultind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Aceasta pentru ca potrivit unui principiu fundamental al dreptului civil, capacitatea este regula si incapacitatea este exceptia; exceptiile sunt intotdeauna de stricta interpretare si aplicare.

Astfel, bolnavul psihic, spre deosebire de minorul sub 14 ani, raspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicita, chiar daca a fost pus sub interdicite, atita timp cit nu se face dovada ca la data savirsirii faptei ilicite era lipsit de discernamint. Lipsa discernamintului poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prin prezumtii simple. O astfel de prezumtie poate rezulta din dovada faptului vecin si conex constind in aceea ca la momentul respectiv faptuitorul se afla pus sub interdictie jiudecatoreasca.

Mai precizam ca problema lipsei discernamintului poate fi pusa si in cazul in care autorul faptei ilicite a implinit virsta de 14 ani si este sanatos din punct de vedere psihic. Astfel, autorul faptei poate dovedi ca a actionat in stare de inconstienta cum ar fi: betia accidentala si hipnoza.

In asemenea cazuri, autorul prejudiciului va putea fi scutit de raspundere numai daca lipsa discernamintului in momentul savirsirii faptei nu se datoreaza vinovatiei sale. Asa, de pilda, atunci cind lipsa discernamintului este consecinta unei betii voluntare, faptuitorul este vinovat si va fi obligat sa repare paguba cauzata victimei, deoarece "nemo auditur propria suam turpitudinem allegans". Raspunderea isi gaseste temeiul in vinovatia sa anterioara-culpa remota- pe care a savirsit-o avind discernamint.

Amintim ca lipsa de discernamint trebuie sa fie concomitenta cu fapta ilicita si pagubitoare. Incapacitatea delictuala presupune o lipsa totala de discernamint. Lipsa partiala a discernamintului nu influenteaza existenta si intinderea raspunderii civile. Deci, cel care nu este lipsit total de discernamint este prezumat de legea civila ca are, pe deplin, discernamintul corespunzator tipului de om care serveste de etalon al gradului de prudenta si diligenta de care trebuie sa dea dovada orice membru al societatii.

5.1.10.Problema posibilitatii sau imposibilitatii acordarii de indemnizatii victimei atunci cand autorul prejudiciului este lipsit de discernamant.Asadar, in cazul lipsei capacitatii delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima nu va putea obtine obligarea lui la reparatie. Este oare lipsita victima de orice ocrotire impotriva faptelor ilicite si prejudiciabile savirsite in stare de lipsa de discernamint?

Victima se afla intr-o situatie deosebit de nefavorabila doar atunci cind faptuitorul este lipsit de discernamint si nu exista o persoana chemata de lege sa raspunda de prejudiciul cauzat. Legislatia civila din unele tari admite ca, in astfel de situatii, cel lipsit de discernamint in momentul savirsirii faptei prejudiciabile va putea fi obligat la o reparatie totala sau partiala daca din imprejurarile cauzei si mai ales din compararea starii materiale a celor doua parti rezulta ca solutia se impune pe motive de echitate.

In practica judiciara din tara noastra au fost intilnite litigii in care s-a pus problema angajarii raspunderii delictuale si in cazul cind prejudiciul a fost cauzat de un minor care la data savirsirii faptei nu avea parinti sau de o persoana majora lipsita de discernamint. Astfel, practica judecatoreasca s-a pronuntat, pe considerente de echitate, in sensul obligarii la despagubiri a unui minor, lipsit de discernamint care a incendiat o suprafata de padure, cauzind importante pagube avutului public.

Instanta Suprema, recunoscind ca, in principiu, numai faptele omului savirsite din culpa pot angaja raspunderea pentru prejudiciul cauzat, in cazul din speta, a apreciat ca "ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire sociala ca victima sa suporte singura paguba, iar autorul ei sa nu fie obligat macar in parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinindu-se seama deci de situatia patrimoniala a partilor din proces.”

Solutia a ramas multa vreme singulara in practica judiciara publicata relativ recent insa, aceleasi considerente au fost invocate in solutionarea altei cauze. De aceasta data, litigiul a avut ca obiect acordarea de despagubiri unei persoane fizice a carei integritate corporala a fost vatamata prin fapta ilicita a unei persoane lipsita de discernamint. Desi s-a recunoscut din nou ca vinovatia este o condititie esentiala si necesara pentru angajararea raspunderii pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, s-a apreciat totusi ca in astfel de cazuri "considerente de echitate impun obligarea autorului-persoana lipsita de discernamint la despagubiri pentru repararea pagubei, cel putin partial, in raport cu psobilitatile sale materiale, fiind impotriva principiului echitatii ca victima faptei ilicite[…]sa suporte integral paguba ce i s-a produs". In acest scop, s-a apreciat ca va trebui verificata situatia patrimoniala a piritului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de intretinere, stabilind, in functie de aceste elemente, obligatia de reparare, dupa caz, in totalitate sau partiala, a prejudiciului suferit de reclamanta.

Asadar, poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil.

Se poate deci conchide ca problema capacitatii delictuale se rezolva avindu-se in vedere un singur criteriu: discernamintul autorului faptei. Situatia ca minorul este sub sau peste 14 ani are importanta numai din punct de vedere a repartizarii sarcinii probei existentei sau inexistentei discernamintului.

Poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil.

Intocmirea unui nou cod civil presupune cu necesitate cercetarea problemei complexe a bazei raspunderii civile delictuale si anume a oportunitatii reglementarii raspunderii fara vinovatie. Unul dintre cazurile care s-ar putea include aici ar fi cazul raspunderii delictuale a bolnavului mintal.

In cadrul conceptiei actuale a codului nostru civil, notiunea raspunderii delictuale are drept conditie savirsirea unei fapte ilicite si este necesar ca producerea prejudicilui sa constituie o vina din partea celui care l-a pricinuit.

Totusi, codul civil din 1864 nu defineste culpa si in literatura juridica s-a pus cu intensitate problema determinarii continutului real si actual al notiunii de culpa, in prezent cristalizindu-se o conceptie cvasunitara in ce priveste continutul psihic al acestei notiuni. Culpa este definita, cu unele desoebiri de formulare, drept atitudinea psihica pe care faptuitorul a avut-o in momentul in care a savirsit fapta pagubitoare.

Am putea afirma ca nu se afla in culpa, din punct de vedere juridic, cei a caror stare psihica-departe de a infatisa o intunecare completa a mintii, le

ingaduie o exacta reprezentare a urmarilor unui act, dar nu le da puterea

inhibitiei, puterea mintala de a rezista impulsului irezistibil care ii determina sa savirseasca, impotriva vointei lor, neputincioase, fapta pagubitoare.

In legislatia privitoare la impiedicarea casatoriei unui alienat mintal sau referitoare la punerea lui sub interdictie(art 9 si art 142 codul familiei) si la cursul procedurii de divort nu sunt definite in terminis aspectele alienatiei mintale dar, din formularea dispozitiilor corespunzatoare rezulta implicit ca atit alienarea cit si debilitatea mintala presupun in mod necesar ca bolnavul nu are discernamintul faptelor sale, notiune care corespunde celor aratate cu privire la imposibilitatea reprezentarii consecintelor pagubitoare si ilicite ale actiunilor savirsite.

Ceea ce are incidenta in ce priveste conditiile vinovatiei este inexistenta absoluta a facultatilor mintale in momentul savirsirii faptei. Aceasta inseamna aprecierea unui studiu de fapt care intra, in intregime, in competenta neingradida a instantei de judecata.

In literatura juridica s-a apreciat ca exista o prezumtie de vinovatie ce exista in sarcina persoanei care savirseste o fapta ilicita si produce un prejudiciu pe care aceasta persoana o poate inlatura dovedind lipsa sa de discernamint si imposibilitatea prevederii urmarilor activitatii pagubitoare, ajungind la inlaturarea, pe cale de consecinte, a raspunderii insasi.

Dar, in contextul legislatiei actuale, problema culpei bolnavului mintal nu poate fi examinata decit de lege ferenda, mai ales luindu-se in considerare interesul ocrotirii victimei care reclama si impune consacrarea unei derogari de la principiul raspunderii delictuale intemeiate exclusiv pe existenta vinovatiei.

In ceea ce-i priveste pe bolnavii mintali, finalitatea raspunderii nu ar mai fi aceea pe care reglementarile raspunderii o urmareste in general-functia educativa, de natura sa determine in viitor un comportament fara greseala, prevenirea cauzarii prejudiciilor. Si aceasta din cauza ca nici un fel de sanctiune nu este susceptibila sa impiedice pe cel lipsit de discernamint sa pricinuiasca, din nou un alt prejudiciu.

Scopul urmarit prin instituirea unui astfel de noi reglementari l-ar constitui numai ocrotirea intereselor victimei; despagubirea ar fi chemata sa inlature numai prejudiciul pricinuit patrimoniului victimei.

Solutiile si tendintele practicii judiciare, chemata sa aplice principiul lipsei de responsabilitate a alienatului se bazeaza, in legislatia actuala pe consacrarea dreptului celui care actioneaza-fara a intrevedea urmarile aptelor sale- de a vatama, nestinjenit pe ceilalti.

Instantele judecatoresti cer, totusi, riguros ca lipsa de discernamint-susceptibila de a atrage exonerarea de raspundere-sa infatiseze un caracter absolut si ca existenta ei sa fie dovedita in chiar momentul savirsirii faptei pagubitoare; proba starii de alienatie nu este de natura a inlatura posibilitatea intervalelor lucide si nici a lipsei de discernamint.

Pe aceeasi linie de impotrivire la consacrarea principiului iresponsabilitatii alienatului poate fi considerata si decizia de indrumare a plenului TS nr10 din 18 mai 1961, decizie ce are in prim-plan referiri la victima fara discernamant. In cadrul ei s-a hotarit ca desi victima nu raspunde de faptele ilicite savirsite fara discernamint, aceasta imprejurare "nu poate inlatura principiul general valabil ca autorul raspunde numai de prejudiciul cauzat prin vinovatia sa".

Intr-adevar, activitatea obiectiva ilicita a victimei lipsite de discernamint este considerata un exemplu in care despagubirile sint micsorate, cuantumul lor fiind fixat "tinindu-se seama de gravitatea culpelor autorului si victimei". Or, prin ipoteza, victima-lipsita de discernamint- nu poate fi socotita in culpa.

Motivarea TS invedereaza, prin urmare, aceeasi tendinta si anume de a consacra, in aceasta ipoteza, existenta raspunderii delictuale cu toate ca nu sunt intrunite elementele culpei. Este ceea ce explica pentru ce victima care, prin fapta ei a contribuit la producerea pagubei, suporta consecintele micsorarii despagubiri desi, fiind lipsita de discernamint, nu a putut fi in nici o masura in culpa.

Intr-adevar, daca fapta victimei poate duce la exonerare, chiar in lipsa discernamintului care constituie premisa necesara pentru existenta oricarui fel de culpa, aceasta inseamna, neindoielnic, ca elementul culpei nu este cerut atunci cind se ridica problema efectelor juridice pe care le produce fapta victimei.

5.1.11.Imprejurari care inlatura vinovatia.Pornind de la cerinta ca atitudinea autorului faptei ilicite sa fie libera,inseamna ca , de cate ori apar fapte si imprejurari care impiedica sau anihileaza aceasta libertate este exclusa sau diminuata vinovatia autorului.Aceste fapte au in comun influenta pe care o exercita asupra procesului de formare a laturii subiective, fie restrangand posibilitatea de intelegere a semnificatiei faptei si a urmarilor sale , fie anihiland capacitatea de deliberare si decizie a subiectului.

Nu este vorba aici despre lipsa discernamantului -lipsa ce echivaleaza cu nevinovatia, ci de imprejurari mai mult sau mai putin exterioare subiectului, care se interferaza cu activitatea acestuia .Deci, pentru a inlatura vinovatia si raspunderea autorului prejudiciului trebuie in primul rand sa existe o fapta a omului care va fi coroborata cu aceasta imprejurare exterioara.

Exista doua posibilitati atunci cand la producerea prejudiciului concureaza, alaturi de fapta ilicita a autorului si fapta altor persoane sau anumite eveniente exterioare si anume excluderea totala sau numai diminuarea vinovatiei autorului.

Daca analizam cazul unui accident auto la producerea caruia au contribuit cauzal atat fapta vinovata a conducatorului auto, care a condus imprudent, cat si un caz de forta majora ,insuficient pentru a inlatura total vinovatia conducatorului, vom ajunge la concluzia ca nu se poate pune decat cel mult problema unei diminuari a despagubirii si in nici un caz a inlaturarii raspunderii

Foarte important este faptul ca imprejurarea exoneratoare de vinovatie va fi luata in considerare numai daca autorul faptei ilicite nu a provocat el insusi, cu vinovatie, evenimentul sau situatia exoneratoare.

In legatura cu desemnarea concreta a imprejurarilor ce inlatura vinovatia , in doctrina si in practica judecatoresca exista controverse de opinie. Totusi, in general se porneste de la criteriul de apreciere a vinovatiei,de la faptul ca acolo unde inceteaza culpa incepe cazul fortuit

Unii autori identifica toate categoriile de imprejurari care au facut imposibila prevederea si prevenirea urmarilor faptei cu notiunea de caz fortuit.

Acest punct de vedere largeste nejustificat spatiul pe care il reprzinta notiunea cazului fortuit.De aceea, in cuprinsul notiunii largi a fortuitului, vom distinge o serie de imprejurari care , toate ,presupun lipsa vinovatiei , dar care, fiecare in parte, se distinge prin anumite caracteristici si consecinte juridice , care le sunt proprii.Astfel, in cele mai multe lucrari de specialitate, sunt retinute drept imprejurari principale care inlatura vinovatia fapta victimei insasi , fapta unui tert pentru care autorul nu este tinut a raspunde, cazul fortuit stricto sensu si cazul de forta majora.

Toate aceste imprejurari pot sa inlature total vinovatia autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau, dupa caz, sa o inlature partial

5.1.12.Precizari referitoare la vinovatia civila si vinovatia penala.

Conceptul juridic al vinovatiei este unitar,pentru ca in toate cazurile de raspundere el defineste elementul subiectiv , atitudinea subiectiva , dar este si diversificat intrucat forma ori gravitatea acestei atitudini este luata in considerare in mod diferentiat , in diferitele forme de raspundere din cadrul diferitelor ramuri de drept.

Examinand vinovatia-conditie a raspunderii civile delictuale in paralel cu vinovatia penala, se poate afirma in primul rand ca ambele categorii imbraca atat forma intentiei, cat si a imprudentei sau a neglijentei.

Aceste notiuni se si deosebesc sub anumite aspecte.Daca vinovatia penala se prezinta in principal sub forma intentiei, vinovatia civila se prezinta de cele mai multe ori sub forma culpei

Sub aspectul gravitatii ,vinovatia penala, in forma culpei va fi retinuta numai atunci cind prezinta un grad de gravitate inalt, pe cind culpa civila cea mai usoara angeaza raspunderea civila delictuala.

Rezulta ca notiunea de vinovatie civila este mai larga decit cea de vinovatie penala.De aici mai pot fi trase unele concluzii.

1.Una se refera la faptul ca instanta penala poate obliga la unele despagubiri civile chiar daca a dispus achitarea in cazul in care fapta nu prezinta caracterul unei infractiunil ori fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii.

2. Cealalta precizeaza intelesul exact al art.22 C.proc. pen. conform caruia hotarirea penala are autoritatea de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acesteia.

Sectiunea a II-a

Practica judecatoreasca

Responsabilitatea prescrisa de art 998 si art 999 din Codul civil nu are in vedere numai reaua credinta din partea aceluia care a savarsit un fapt daunator; din contra, este suficienta stabilirea culpei celei mai usoare, a neglijentei si imprudentei pe care persoana care o savirseste o putea inlatura, pentru a o face pe aceasta parte raspunzatoare de daunele cauzate.

Astfel, in jurisprudenta franceza s-a decis ca pe o nava, ofiterul de bord, obligat conform regulamentului, ca in lipsa unui medic, sa dea ingrijirile necesare calatorilor bolnavi, este raspunzator pentru orice greseala ce a comis, potrivit prevederilor art 1382 Cod civil francez(Codul civil roman- art.998), nefiind necesar sa se constate in sarcina sa existenta unei culpe grave; astfel, lui nu-i este ingaduit sa ignore pericolul pe care-l prezinta intrebuintarea excesiva a unui produs coroziv, cum este tinctura de iod si ca atare ramine raspunzator pentru vatamarea cauzata unui calator prin aplicarea exagerata a acestui dezinfectant(Cass Civil 21 iunie 1938, Gaz Palais 1938, II 330).

Denuntarea nedreapta facuta cu usurinta, cu necugetare , fara ca autorul ei sa-si fi dat osteneala sa fie bine informat, intruneste elementele cerute de art. 998 si 999 Cod civil ca sa faca raspunzator pe denuntator pentru prejudiciul cauzat denuntatului, fara a se putea pretinde, drept conditie a raspunderii si reaua credinta a aceluia care a facut-o(Cas I 165/'96, Bucuresti)

Intr-o alta decizie de speta se concluzioneaza ca lipsa unei bariere la punctul unde se incruciseaza calea ferata cu drumul public atrage responsabilitatea Directiei CF pentru accidentul ce s-ar putea intimpla cu ocazia trecerii unui tren prin acel punct(Cas I, 3 din 10 ianuarie 1911, Jurisprudenta 6/911)

Medicii pot fi chemati la raspundere pe cale civila de cite ori faptul imputat s-a intimplat din cauza unei neglijente culpabile, a unei greseli grave a ei ar fi comis in tratamentul lor Art 998 si 999 prevede regula generala ca orice persoana, oricare ar fi situatiunea sau profesiunea sa, este supusa de lege(Jur octombrie Bucuresti IV, Dreptul nr.57/1913, p 454)

O alta chestiune referitoare la culpa intilnita in jurisprudenta mai veche este cea referitoare la culpa de care se face vinovat cel ce nu respecta obligatia obisnuita de vecinatate. Camera Civila a Inaltei Curti de Casatie din anii '40 s-a pronuntat in aceasta problema in sensul ca exercitiul chiar legitim al dreptului de proprietate devine un fapt generator de daune, ori de cite ori provoaca o tulburare care nu respecta obligatiile ordinare de vecinatate.

Ca atare, s-a decis ca este in culpa medicul care a folosit timp de 2 ani un aparat de radiotermie emitator de unde parazitare, fara sa tina seama de tulburarea ce stia ca rezulta pentru vecinul sau, vinzator de aparate radiofonice si fara sa ia masurile necesare pentru a-i pune capat, desi exista in acest scop un procedeu simplu si putin costisitor, iar pe de alta parte vecinul ii facuse o propunere impaciuitoare, tinzind la limitarea emisiunilor in anumite ore ale zilei.

Raportul de cauzalitate intre culpa si prejudiciu rezida in aceea ca din cauza emisiunii de unde parazitare vecinul vinzator a fost pus in imposibilitate de a face sa functioneze aparatele radio din magazinul sau, neputind sa faca deci probele necesare pentru a atrage si retine clientela. In fapt, culpa proprietarului va fi dovedita ori de cite ori se va stabili in sarcina sa ca putea sa evite prejudiciul pe care l-a creat vecinului, fara ca prin aceasta sa-si micsoreze utilitatea lucrului sau.

Lipsa discernamintului face subiectulDeciziei 46/R/1994 a Curtii de Apel. Lipsa discernamintului constituind o cauza de neimputabilitate, este evident ca, intr-o astfel de situatie, raspunderea civila delictuala intemeiata pe culpa faptuitorului nu poate functiona, actiunea introdusa de cel pagubit fiind respinsa ca inadmisibila de prima instanta, solutie confirmata in apel.

Curtea de Apel a considerat insa ca raportul obiectiv nascut intre faptuitor si pagubit, din savirsirea faptului pagubitor exclude, prin natura sa, solutia ca cel pagubit sa suporte singur paguba, autorul urmind a fi obligat la repararea, cel putin partiala, a pagubei, tinindu-se seama de situatia materiala a ambelor parti.

De asemenea, tot pe acesta linie merge si decizia 1900/1985 data de sectia civila a Tribunalui Suprem. In aceasta decizie, se statueaza ca daca autorul unui furt nu are discernamint(sufera de oligofrenie cu tulburari de intensitate psihica) si nu raspunde din punct de vedere delictual, o reparare a pagubei poate fi luata in seama, dar nu pe temeiul regulilor care guverneaza raspunderea civila delictuala, ci in baza principiul echitatii, cu conditia ca autorul sa aiba un patrimoniu propriu, prin care sa repare, fi chiar si partial, paguba produsa prin fapta sa, tinindu-se seama de obligatiile pe care le are, eventual de crestere si educare a copiilor minori si de intretinerea proprie.

In privinta problemei culpei comune, decizia de indrumare a plenului TS nr 10/1991 dand urmatoarea solutie: Despagubirile la care urmeaza a fi obligat autorul unui fapt ilicit, pentru repararea pagubei cauzate altei persoane vor fi micsorate daca se va dovedi ca la producerea acestuia a concurat si culpa victimei.Motivarea: Potrivit principiului general inscris in art 989 cod civil, despagubirile datorate victimei trebuie sa constituie o justa si integrala reparatie a pagubei cauzate prin faptul ilicit al autorului. In cazul in care paguba a fost cauzatatatit din culpa autorului, cit si din culpa victimei, adica prin culpa lor comuna, nu exista un temei juridic ca partea din paguba cauzata din culpa victimei sa fie reparata de autor. Fixarea cuantumului culpelor autorului si victimei va fi stabilita pe baza probelor dosarului.

Capitolul al VI-lea

PROBA ELEMENTELOR RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE

A.Dovada prejudiciului.Sarcina dovezii revine celui care cere despagubirea. De vreme ce pretinde recunoasterea dreptului sau la reparatiune, el trebuie sa dovedeasca existenta acestui drept, stabilind faptele care, prin reunirea lor, ii dau nastere. Cea dintii dintre aceste fapte este prejudiciul pentru care se cere despagubire. Cel care se pretinde pagubit va trebui sa dovedeasca existenta si intinderea daunei. Fiind vorba de dovada unui simplu fapt jridic, toate mijloacele de proba sint adimisibile, inclusiv martorii si prezumtiile. Intrucit insa paguba pretinsa ar implica vatamarea unui drept sau a unui interes, dovada se va face in aceasta privinta numai prin mijloacele de proba admisibile, potrivit legii, pentru probarea acelui drept sau a acelui interes.

B.De asemenea, victima prejudiciului va trebui sa faca dovada faptului ilicit si a raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu si, fiind vorba de fapte juridice , orice mijloc de proba va fi admis, ca si pentru dovada prejudiciului.

Pentru dovedirea elementelor obiective ale raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu apar dificultati deosebite , dar nu aceeasi situatie intalnim in privinta vinovatiei , care constituie elementul de ordin psihic, intern. C.Proba vinovatiei. Intrucit vinovatia constituie unul dintre elementele raspunderii delictuale, sarcina dovedirii ei nu poate incumba, potrivit prevederilor dreptului comun decit celui care reclama repararea prejudiciului ce a suferit. Proba vinovatiei trebuie facuta de victima. Se aplica aici pur si simplu principiul general in materie de proba-principiul conform caruia reclamantului ii incumba proba. Vinovatia va putea fi dovedita prin toate mijloacele admise de lege, chiar prin martori si prezumtii pentru ca este vorba de dovedirea unui fapt juridic.

Paratul va dovedi si el combatind probele adversarului, ca nu i se poate reprosa nimic, utilizind orice mijloc de proba admis de lege.

Este necesar sa se determine cu precizie si consecventa ceea ce constituie cu adevarat obiectul probatiunii atunci cind se ridica problema existentei vinovatiei.

Trebuie sa aratam insa, in prealabil, ca dovada vinovatiei, ca element al raspunderii delictuale, constituie dovada care trebuie sa fie administrata cea din urma in stabilirea acestei categorii a raspunderii. Intr-adevar, este firesc sa se dovedeasca elementele obiective ale raspunderii mai inainte de a se proba existenta atitudinii psihice a faptuitorului. Numai daca s-a stabilit existenta prejudiciului, legatura cauzala dintre fapta si prejudiciu, precum si caracterul ilicit al faptei savirsite, se poate pune, practic, problema starii psihice, a indeplinirii ultimei conditii cerute pentru nasterea obligatiei de reparatie.

Determinarea procesului psihic al faptuitorului presupune cercetarea pe trepte succesive, a problemelor ce se ridica in aceasta privinta si in primul rind, daca el a avut ori nu in minte reprezentarea producerii urmarilor pagubitoare ale faptei sale. In cazul in care raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ, se pune problema daca faptuitorul a dorit sau a acceptat urmarile ori a crezut ca producerea lor va putea fi evitata. In cazul in care raspunsul este negativ, se ridica problema daca el putea sa aiba reprezentarea rezultatului.

Toate aceste aspecte juridice ale problemei vinovatiei nu isi pot afla rezolvarea decit pe terenul probatiunii, in modul in care urmeaza sa fie stabilita existenta acestui element al raspunderii delictuale.

Aplicarea prezumtiilor extralegale. Dovada nemijlocita a starilor de constiinta, care caracterizeaza procesul psihic al faptuitorului, este prin firea lucrurilor, in cele mai multe cazuri, cu neputinta de administrat.

Starile psihice ce constituie continutul notiunii de vinovatie, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate- in cadrul prezumtiilor care nu sint stabilite de lege, ci sint lasate la lumina si intelepciunea judecatorului(art 1203 c. Civ) Stabilirea acestor prezumtii rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor imprejurari, care au "puterea de a naste-in constiinta judecatorilor-probabilitatea" existentei starilior psihice respective.

Jocul prezumtiilor extralegale in stabilirea atitudinii psihice trebuie sa fie insa cercetat, in mod deosebit, in functie de ipotezele in care urmeaza sa se faca aplicarea lor, analiza care duce la individualizarea a doua categorii distincte de prezumtii.

Scutirea de orice dovada. In cadrul primei categorii, identitatea continutului vinovatiei civile cu acela care este propriu vinovatiei penale ne ingaduie sa folosim aceleasi solutii, sa precizam , in desfasurarea procesului civil, pe baza unor consideratii identice, posibilitatea aplicarii acelor prezumtii care sint permise in desfasurarea procesului penal.

In dreptul procesual penal nu este prezumat numai faptul volitiv, nu se considera ca s-a savirsit cu vointa numai activitatea ilicita, ci este prezumata deopotriva si existenta dolului in cele mai multe cazuri. Intentia cu care s-a savirsit fapta-dorinta faptuitorului ca anumite consecinte sa se produca sau numai acceptarea produceri lor- nu trebuie sa fie dovedita de cite ori asemenea stari launtrice sint manifestate in afara si rezulta, invederat, din anumite atitudini, din anumite activitati ale faptuitorului "care poarta in ele reflexele procesului psihic din care au purces… faptul contine in el insasi ideea de dol". Dovada activitatii fizice desfasurate face de prisos dovedirea insasi a intentiei si aceasta fara deosebire dupa cum problema existentei vinovatiei se pune in cadrul procesului penal ori a celui cu caracter civil.

Existenta vinovatiei, care nu a fost prezumata de lege, este astfel prezumata de catre judecator si faptuitorul va fi obligat sa repare paguba daca nu izbuteste sa inlature prezumtia administrind dovada contrara, si anume ca a savirsit totusi fapta fara intentie.

In aceste ipoteze, prezumtia de vinovatie scuteste, asadar, partea de administrare a oricarei dovezi privitoare la stabilirea dolului, ca element distinct al raspunderii.

Prin urmare, in aceste cazuri prezumtia este neconditionata, in sensul ca nu obliga la dovedirea in prealabil a unor anumite imprejurari care, prin existenta lor, ar fi de natura sa determine aplicarea ei; prezumtia respectiva nu necesita administrarea nici unei dovezi speciale, ea se desprinde ca un efect indirect al dovedirii unui alt element constitutiv al raspunderii delictuale. Se poate sustine ca in aceste ipoteze vinovatia este prezumata, in cadrul unei prezumtii extralegale, dar ca, in temeiul ei, raspunderea se stabileste, in realitate, ca si cum prezumtia ar rezulta din cuprinsul expres al textelor de lege, de vreme ce judecatorul este silit sa o aplice, el nefiind indreptatit sa refuze judecarea sub cuvint ca dovada starilor psihice nu poate fi administrata.

Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovatiei neintentionale, propriu-zise, adica a imprudentei si neglijentei. In ambele cazuri intervin anumite “deficiente" in cadrul factorului intelectiv; la imprudenta, faptuitorul crede "usuratic" ca urmarile nu se vor produce; la neglijenta, faptuitorul nu prevede urmarile conduitei sale, desi trebuia si putea sa le prevada. Ba mai mult, in cazul neglijentei ,elementul volitiv lipseste.

Desigur ca omul, traind in societate, trebuie sa fie prudent si diligent. De aceea, se pune intrebarea cum poate fi delimitata prudenta de imprudenta si diligenta de neglijenta?

In incercarea de a da raspuns la aceasta intrebare s-au conturat trei puncte de vedere:

Unii autori au considerat ca imprudenta si neglijenta trebuie apreciate dupa un criteriu subiectiv, concret, adica in functie de insusirile si capacitatea fiecaruia, tinind seama de virsta, sex, nivel de instruire, caracter, temperament, pentru a se putea determina daca putea si trebuia sa prevada urmarile faptei sale. In acest sens, se va compara comportamentul autorului pagubei cu conduita sa obisnuita.

Alti autori si practica noastra judiciara au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract. Astfel, este in culpa acea persoana care nu a dat dovada de prudenta si diligenta cu care ar fi lucrat, in acele imprejurari, un tip uman abstract, un om cu o capacitate medie, normala, apreciata in functie de nivelul general al raspunderii sociale. In aceasta opinie, nu se au in vedere insusirile concrete si capacitatea autorului pagubei: este imprudent cel care, prevazind urmarile faptei sale, nu a procedat cu prudenta de care ar fi putut da dovada un tip uman abstract, stabilit de o societate ca etalon, si a ales conduita antisociala; este neglijent acela care, desi un om cu o capacitate si diligenta medie ar fi putut sa prevada urmarile negative ale conduitei si s-ar fi abtinut s-o adopte, nu a depus eforturi sa cunoasca aceste urmari, ceea ce putea sa faca, si prin urmare a savirsit fapta pagubitoare.

In ultimul timp, s-a exprimat o parere intermediara, potrivit careia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adica prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care actioneaza cu grija fata de interesele societatii si ale semenilor sai si care s-ar fi alat in aceleasi imprejurari exterioare cu autorul faptei. Acest criteriu trebuie insa completat cu unele elemente sau circumstante concrete cum sunt infirmitatile fizice grave,

conditiile specifice de timp si loc in care se actioneaza, felul activitatii in cursul careia a intervenit fapta pagubitoare etc. In schimb, nu trebuie sa se tina seama de circumstantele interne subiective psihice si fizice ale faptuitorului, asa cum rezulta din comportarea lui obisnuita, cum ar fi: temperamentul, caracterul, deoarece in caz contrar ne-am intoarce la criteriul concret si subiectv.

Asadar, stabilirea culpei este necesar sa fie facuta in functie de conduita unui model uman abstract, cu luarea in considerare a conditiilor si circumstantelor externe in care a fost savirsita fapta ilicita si prejudiciabila.

Capitolul al VII-lea

PRESCRIPTIA

Pornind de la prevederile ce consacra efectul prescriptiei extinctive-art 1 alin 1 Decretul 167/1958 "Dreptul la actiune, avind un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege”-putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil in materia raspunderii civile delictuale ca fiind stingerea dreptului la actiune a persoanei vatamate printr-o fapta ilicita neexercitat in termenul de prescriptie.

Caracterul imperativ al normelor care reglementeaza prescriptia este unanim recunoscut in literatura juridica. Asadar, prin conventia partilor nu se poate deroga de la normele prescriptiei extinctive.

Efectul produs de prescriptia extinctiva asupra dreptului subiectiv civil este stingerea acestui drept; in consecinta, actiunea intentata de subiectul activ, dupa implinirea prescriptiei existente, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de constringere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv supus prescriptiei extinctive.

Particularizind, ajungem la actiuni personale, numite, in practica actiuni "in pretentii" care, in cazul nostru se intemeiaza pe un fapt juridic ilicit si care, in pricipiu sint prescriptibile extinctiv. Caracteristica prescriptibilitatii rezulta atit din art 1 alin 1 Decretul 167/ 1958 precitat, cit si din alte acte normative: art 8 din acelasi decret, art 12 Legea 11/1991 etc.

Termenul general de prescriptie este de 3 ani(art 3 alin 1 Decretul 167/1958), dar in materia raspunderii civile delictuale avem de-a face mai ales cu termene speciale de prescriptie:

a) termenul de 10 ani prevazut de art 38 din Legea 61/1974 pentru pagubele cauzate de un accident nuclear;

b) termenul de 2 an prevazut de art 1 din Decretul 443/1972 pentru plata de daune datorate pentru existenta sau salvarea navei ori incarcaturii.

c) termenul de 1 an prevazut de art 12 din Legea 11/1991 pentru cunoasterea concurentei neloiale.

Referitor la momentul inceputului prescriptiei, in cazul actiunii in raspundere pentru paguba cauzata prin fapta ilicita, acesta va fi localizat la data cind paguba a cunoscut sau trebuia sa o cunoasca si pe cel care raspunde de ea sau de la expirarea termenului prevazut de lege(art 8 Decretul 167/1958 si art 12 Legea 11/1991)

O reglementare mai nuantata a inceputului prescriptiei, tot pentru incalcarea unui drept civil, dar prin act administrativ ilegal, se gaseste in Legea contenciosului administrativ nr 29/1990 care in art 5 alin 1 dispune: "Inainte de a cere tribunalului anularea sau obligarea la anularea lui, cel care se considera vatamat se va adresa pentru apararea dreptului sau, in termen de 30 de zile de la data cind I s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului de 30 de zile prin art 1 alin 2 autoritatii emitente, care este obligata sa rezolve reclamatia in termen de 30 de zile de la aceasta.

Caracteristica acestei reguli specifice de determinare a inceputului prescriptiei extinctive consta in stabilirea unor momente alternative de la care poate incepe cursul prescriptiei: un moment subiectiv al cunoasterii pagubei si a celui raspunzator, un moment obiectiv al datei la care trebuia ori putea sa cunoasca acest element, si un moment care este localizat dupa expirarea termentului de 3 ani de la data faptei ( art 12 Legea 11/1991).

Suspendarea prescriptiei, adica oprirea de drept a curgerii termenului de prescriptie, apare conform art 13 Decretul 167/1958 cit timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere, pe timpul cit una dintre parti face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi.

Capitolul al VIII-lea

AUTORITATEA IN CIVIL A INSTANTEI PENALE IN CEEA CE PRIVESTE DISPOZITIILE REFERITOARE LA ACTIUNEA CIVILA DINTR-O ASEMENEA HOTARARE

Daca instanta penala hotaraste asupra actiunii civile, ea hotaraste intr-un litigiu dintre partea vatamata, pe de o parte si inculpat si partea responsabila civilmente pe de alta parte, adica intre particulari.

Prin urmare, hotarirea se bucura de o autoritate de lucru judecat relativa in conditiile art 1201 cod civil. Drept consecinta, daca instanta penala s-a pronuntat asupra intinderii prejudiciului, aceasta constatare nu va fi opozabila celor interesati care nu au participat la judecata cum ar fi victima neconstituita ca parte civila sau responsabilul civilmente neintrodus in procesul penal caci pentru latura civila, hotarirea penala nu are decit efecte relative.

Cind insa pentru infractiunile deduse judecatii pedeapsa s-a stabilit in functie de cuantumul prejudiciului, hotarirea penala are putere de lucru judecat erga omnes si cu privire la cuantumul prejudiciului, solutia opusa, prin contrarietatea posibila dintre hotarirea penala si cea civila, fiind de natura sa aduca atingere prestigiului justitiei si ordinii publice.

Daca instanta penala, prin hotarirea ramasa definitiva a lasat nesolutionata actiunea civila, persoana vatamata constuita parte civila in procesul penal poate sa porneasca actiune civila pentru recuperarea intregului prejudiciu la instanta civila.

In situatia in care prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotarirea pronuntata de instanta penala, partea pagubita poate pretinde prin actiunea civila separata diferenta.

In practica judecatoreasca s-a mai decis ca in masura in care cele stabilite de instanta civila nu vin in contradictie cu constatarea instantelor penale nu va exista autoritate de lucru judecat, instanta civila putind lua in discutie anumite proleme necercetate de instanta penala ca intinderea prejudiciului sau impartirea acestuia in caz de culpa comuna.

Daca instanta civila s-a pronuntat inainte de punerea in miscare a actiunii penale ori a reluarii procesului penal dupa suspendare, hotarirea civila are autoritatea de lucru judecat in procesul penal privitor la latura civila.

Capitolul al IX-lea

RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A PERSOANEI JURIDICE

I.Raspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie.Conditii.

Raspunderea delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice aduce in prim –plan organele persoanei juridice ca parti intrinseci ale acesteia. Nu exista, asadar , doua entitati juridice de sine statatoare – persoana juridica si organele acesteia, ci o singura entitate- persoana juridica- ce se exprima prin organele sale.

Articolul 35 din Decretul 31/1954 reprezinta fundamentul acestei idei pentru ca “actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor care le-au fost conferite , sunt actele persoanei juridice insasi”(alin.2),iar “faptele ilicite sau licite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica,daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor”(alin.3).

Reglementarile din Decretul 31/1954 trebuie corelate cu acele texte cu privire la activitatea regiilor autonome si a societatilor comerciale si anume Legea 15/1990 privind organizarea unitatilor economice de de stat ca regii autonome si societati comerciale (art.12-15),Legea 31/1990 privind societatile comerciale ,Legea 36/1991privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura(art.36-62) si Ordonanta 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii(20-22)

Pentru aceste persoane juridice specifice trebuie analizate actele de constituire pentru a se constata daca exista calitatea de organ al persoanei juridice” a celui care a savarsit fapta ilicita, pentru a putea fi atrasa raspunderea insasi a persoanei juridice.

Trebuie facute cateva precizari. Cea dintai ii priveste pe reprezentantii persoanei juridice care, daca savarsesc o fapta ilicita cu prilejul exercitarii atrbutiilor ce le-au fost incredintate , atrag raspunderea civila a persoanei juridice ca raspundere pentru fapta altuia si nu ca raspundere pentru fapta altuia si nu ca raspundere pentrufapta proprie ca in cazul in care organele persoanei juridice ar fi savarsit fapta ilicita.

Alta precizare se refera la conditia ca fapta ilicita sa fi fost savarsita de catre organele persoanei juridice cu prilejul exercitarii exercitarii functiei lor;fapta se va afla intr-o conexiune necesara cu functia respectiva, chiar daca limitele legale in care trebuia sa se incadreze functia au fost depasite. Totusi, subzista cerinta ca fapta ilicita,chiar abuziva, savarsita de organele persoanei juridice , trebuie sa fi fost indreptata spre realizarea unor scopuri ori interese proprii persoanei juridice.In cazul in care fapta a fost savarsita prin abuz de functie, urmarind scopuri personale ori ale altcuiva, va fi angajata exclusiv raspunderea persoanei fizice care a savarsit fapta, ciar daca acea persoana face parte din organele de conducere ale unei persoane juridice.

Principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, stabilit de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 comporta si el o precizare.Prin el sunt infatisate limitele de valabilitate a actelor juridice,insa depasirea limitelor specialitatii prin savarsirea, de catre organele persoanei juridice, a unei fapte ilicite va atrage totusi raspunderea autorului prejudiciului.

Referitor la proba elementelor raspunderii ,se aplica regula generala , adica victima va fi cea care va trebui sa dovedesca prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate si vinovatia organelor persoanei juridice.

II.Raspunderea proprie a persoanelor fizice din cadrul organelor persoanei juridice.

Persoanele fizice care intra in componenta organelor nu sunt scutite de raspundere , chiar daca legea instituie raspunderea persoanei juridice pentru fapta lor ilicita . Aceste persoane fizice poarta o raspundere proprie atat fata de persoana juridica , cat si fata de victima prejudiciului si principiul tocmai enuntat este prevazut si de art. 35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954conform caruia faptele ilicite ale organelor persoanei juridice “atrag raspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat fata de persoana juridica, cat si fata de cel de-al treilea”.

Asadar, victima poate, la alegerea sa, sa cheme in judecata pentru repararea prejudiciului fie persoana juridica singura, fie persoana juridica in solidar cu persoanele fizice din cadrul organelor persoanei juridice, fie numai aceste persoane fizice.De obicei, victima prefera sa actioneze in justitie persoana juridica, pentru ca obtinerea despagubirilor este intrucatva mai sigura.

Dar, chiar daca legea a instituit raspunderea persoanei juridice pentru fapta ilicita a organelor sale de conducere, suportarea finala a prejudiciului trebuie sa revina celor vinovati de producerea lor.Dupa ce plateste despagubirile, persoana juridica are dreptul si obligatia de a se intoarce printr-o actiune in regres impotriva persoanelor fizice din componenta organelor de conducere care au savarsit de fapt fapta ilicita. Aceasta actiune in regres se bazeaza pe art.1108 pct. 3 C. civ.-“Subrogatia se face de drept in folosul aceluia care, fiind obligat cu altii sau pentru altii la plata datoriei, are interes de a o desface.”Aplicand articolul la situatia noastra, observam ca persoana juridica se subroga in drepturile victimei atunci cand plateste despagubirile si, fiind obligata pentru persoanele fizice care constituie organele sale, este normal ca in cele din urma sa recupereze sumele platite.

Capitolul al X-lea

CONCLUZII

In materia raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie doctrina a adus de fiecare data opinii diverse.Asta pentru ca textele din legislatie sunt numai art.998 si art.999-C.civ.,texte vechi si susceptibile de numeroase interpretari.De aceea, in viitorul cod civil ar trebui precizate o serie de notiuni si nuantate unele aspecte care dau nastere la controverse.

In primul rand, se cere o stabilire legislativa a conditiilor necesare atragerii raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru ca autorii de literatura juridica au pareri impartite sau nici macar nu le identifica,ocupandu-se numai de conditiile generale ale raspunderii civile delictuale.

Este neindoielnic,desi se mai contesta uneori, ca obligarea autorului prejudiciului la plata despagubirilor se admite si in unele situatii in care pierderea suferita este consecinta incalcarii unui simplu interes care nu alcatuieste un drept subiectiv.Bineinteles ca acest interes trebuie sa aiba caracter de stabilitate si permanenta pentru a fi recunoscut de instanta.

Prejudiciul moral ca element al raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu mai trebuie sa constituie obiect de disputa, argumentele legislative si de interpretare fiind destul de convingatoare in acest sens.

In privinta faptei ilicite, aceasta va fi delimitata de fiecare data de atitudinea subiectiva a persoanei fata de fapta sa, pentru ca este vorba aici de doua notiuni distincte care nu trebuie confundate: fapta ilicita si vinovatia.Fapta ilicita are caracter obiectiv,ea reprezentand manifestarea exterioara de vointa si de constiinta a unei persoane,iar vinovatia este atitudinea psihica,pur interioara a celui care cauzeaza prejudiciul fata de propriul sau comportament exteriorizat.

Pentru ca de foarte multe ori succesiunea si impletirea faptelor umane cu factori de alta natura dau o complexitate deosebita realitatii in care trebuie descifrat raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, este necesar sa se precizeze teoretic si sa se stabileasca sistemul cel mai potrivit si mai eficient pentru determinarea acestui raport de cauzalitate dintre cele propuse in stiinta dreptului.

Noul cod civil ar trebui sa utilizeze o terminologie unitara in privinta laturii subiective a faptei ilicite ,cel mai potrivit termen fiind acela de “vina” sau”vinovatie” .Chiar daca acest termen este propriu dreptului penal si chiar daca exista deosebiri evidente intre raspunderea civila si cea penala, aceasta ar fi cea mai fericita solutie pentru evitarea neintelegerilor si pentru atingerea unei unitati terminologice corespunzatoare unitatii de continut.

Tendintele din practica judecatoresca privitoare la obligarea celor lipsiti de discernamant, care au cauzat prejudicii, la plata de despagubiri, in raport cu starea lor materiala ar trebui consacrate si legislativ, asa cum s-a intamplat in codurile civile ale altor state.Considerentele de echitate vor fi luate in considerare la fundamentarea acestei reglementari .

Imprejurarile ce inlatura vinovatia trebuie precizate si definite in amanunt pentru ca exista controverse in doctrina referitoare la acest aspect .

UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMA

PROFESOR INDRUMATOR,

Prof.Univ.Dr.VALERIU STOICA

ABSOLVENT,

ILIE FILOFTEIA CLAUDIA