.delicventa Juvenila. Simptomatologia Deviantelor Comportamentale

INTRODUCERE

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Oamenii au avut întotdeauna probleme. Cu toate că mulți au crezut că tehnologia modernă le-ar putea rezolva, problemele dificile se agravează.

Criminalitate: Puțini sunt cei care se simt în siguranță când merg pe strada sau chiar când se află în propria lor locuință. Într-o țară europeană, aproape una din trei persoane este victimă a criminalității.

Mediul înconjurător: Poluarea aerului, a solului și a apei ia proporții din ce în ce mai mari. În țările în curs de dezvoltare, a patra parte din populație nu are acces la apa potabilă.

Sărăcie: Există, mai mult că oricând, oameni săraci și flămânzi. Peste 90% din populația unor țări trăiește în sărăcie; 30% din forța de muncă a lumii, circa 800 de milioane de oameni, sunt șomeri sau nu li se dă suficient de lucru, iar numărul lor este în creștere.

Războaie: Sute de mii de oameni au fost uciși în recentele conflicte etnice. Iar în acest secol, mai bine de o sută de milioane de oameni au fost uciși în războaie.

Alte probleme: La acestea se mai adaugă agravarea problemelor din familie, creșterea numărului de mame necăsătorite, tot mai mulți oameni fără locuință, răspândirea consumului de droguri, tot mai multă imoralitate. În ultimii 30 ani, populația Statelor Unite a crescut cu 41%, însă numărul crimelor pline de violență a crescut rapid cu 560%, al nașterilor nelegitime cu 400%, al divorțurilor cu 300%, al sinuciderilor în rândul adolescenților cu peste 200%. Aceeași situație se întâlnește și în alte țări.

Printre acestea se numără și țara noastră care, după evenimentele din decembrie 1989, a cunoscut o serie de transformări atât în ceea ce privește viața politică și economică, cât mai ales sub aspect social și juridic. Tranziția de la sistemul totalitar la un sistem caracterizat de liberalism democratic a dus la proliferarea unor fenomene cu efecte negative asupra societății: contrabandă cu arme și droguri, prostituție, trafic cu copii și tineri adulți, criminalitate. Primind abordări din perspective diferite, criminalitatea, că noțiune generală, a suferit o împărțire a conținutului ei în două sfere mai operaționale în cercetarea științifică: delicvența juvenilă și criminalitatea adultă. Desemnând ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate penal, săvârșite de minori și, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulți, delicvența juvenilă constituie un fenomen social complex și grav prin consecințele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar și pentru destinul ulterior al tânărului. De aceea se impune concentrarea eforturilor specialiștilor din diverse domenii de cercetare și acțiune pentru elaborarea unor programe valabile de diminuare a acestui fenomen și de recuperare socială unui număr cât mai mare de tineri care se află în opoziție cu normele penale. Realizarea acestor scopuri, fundamentate pe studii inter- și multidisciplinare, presupune o analiză cantitativă și calitativă a stării delicvențiale și o explicație cauzală prin desprinderea semnificațiilor individuale și sociale ale comportamentului delicvent. O categorie a specialiștilor confruntați cu fenomenul delicvenței juvenile o formează asistenții sociali. Aceștia sunt cei care decid asupra sorții justițiabililor și îi ajută să se încadreze sau să se reîncadreze în societate; ei vin mereu în contact cu oameni ale căror acte le dezaprobă cu desăvârșire, și pentru aceasta trebuie să se cunoască bine și să combată prin autoeducație nu numai propriile slăbiciuni, simpatiile și antipatiile lor, ci să combată cu energie și repulsia pe care o au față de cei care au încălcat legea. De aceea, cei ce lucrează cu justițiabilii, alături de o pregătire corespunzătoare și de solide cunoștințe profesionale, nu pot fi lipsiți nici de cunoștințele de ordin psihologic care le oferă nu numai un orizont mai larg în înțelegerea oamenilor, ci totodată și un instrument pentru a munci mai bine, mai temeinic și mai uman. Psihologia oferă asistentului social un ajutor substanțial pe două planuri majore: pe de o parte, îl ajută la înțelegerea aprofundată și nuanțată a individului uman participant al dramei judiciare și, pe de altă parte, oferă un ajutor imediat în munca pe care o are de îndeplinit, el ajungând să cunoască și propriile limite psihologice, precum și acele mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depășite. Un capitol distinct îl constituie rezolvarea problemelor legate de categoria minorilor delicvenți, tema pe care am abordat-o în aceasta lucrare. Încercând o analiză a delicvenței juvenile am pornit mai întâi de la o evaluare de ansamblu (evoluția globală a delicvenței juvenile) și am parcurs apoi etapa analizei microgrupurilor sociale (familia și colectivul școlar). În aceasta investigație voi acorda o atenție deosebita studiului de caz (care reprezintă nivelul cel mai înalt al investigației psihologice), ilustrând astfel interdependența dintre teorie și practică în privința comportamentului deviant al minorilor. Conform unor definiții formulate în literatura de specialitate, a proceda la un studiu de caz constă în a sesiza și a înțelege detaliat atât acele elemente din structura psihică a minorului care rămân neschimbate pe parcursul întregii vieți, cât și cele supuse transformărilor funcție de numeroși factori. Studiul cazuistic urmărește să arate mai curând cum anumiți factori și condiții cu valoare etiologică determină apariția unor acte delicvente, decât în ce proporție. Importanța factorilor și circumstanțelor este variabilă de la caz la caz. Corelațiile statistice ce vor fi prezentate în capitolele următoare confirmă făptul că devierea penală a minorilor își află sursa, pe ansamblu, în același gen de contexte și situații sociale cu certa contribuție etiologică: familia – forma de organizare, climatul, stilul educativ, poziția socio-economică, nivelul cultural, școala – nivelul de școlarizare, abandonul școlar, repetenția, atitudinea cadrelor didactice, grupul de prieteni, afecțiunile neuro-psihice și altele. Aceste situații nu reprezintă condiții sine oua non ale apariției conduitei delicvente, ci ele anunță doar un risc potențial, o tendință, valoarea lor cauzală fiind de ordin probabilistic.

Organizarea lucrării

Lucrarea este structurată pe 6 capitole în care problemele legate de psihologia infractorului minor sunt tratate separat, având diferite elemente de plecare, dar realizând totuși, un tot unitar luând în considerare scopul propus, și anume, evidențierea modului de apariție și formare-dezvoltare a comportamentului deviant al minorilor.

Capitolul I – delicvența juvenilă. Criterii de definire – prezintă fenomenul delicvențial la modul general, plecând de la originea termenului de delicvență juvenilă și continuând cu expunerea diferitelor teorii în ceea ce privește modul de definire sub aspect conceptual.

În capitolul II – Legislația în vigoare cu privire la minori – sunt prezentate reglementările actuale privind modul de sancționare și de executare a măsurilor aplicate minorilor care au săvârșit fapte ce contravin legilor. De asemenea se fac referiri la normele internaționale consacrate minorilor.

Următorul capitol, al treilea, încearcă o prezentare a trăsăturilor psihocomportamentale ale minorului. În realizarea profilului s-a plecat de la diferite puncte de vedere acceptate în literatura de specialitate.

În capitolul al patrulea sunt analizate faptele săvârșite cu predilecție de minori, punând în evidență atât modul de concepere, cât și realizarea în practică a actului infracțional, urmând că în celelalte trei capitole (V, VI și VII) să fie prezentate diferitele teorii cu privire la cauzele și factorii cu rol determinant în apariția și manifestarea comportamentului deviant și delicvent. Fiecare categorie de factori implicați în determinarea comportamentului deviant al minorilor este tratată separat și este însoțită de câteva exemple întâlnite în practică. O analiză a fenomenului infracțional prezent în rândul minorilor este făcută din punctul de vedere al întregii familii, al climatului existent în cadrul acesteia.

Consider că un asistent social trebuie ca, alături de o pregătire corespunzătoare, să dețină vaste cunoștințe și în alte domenii strâns legate de activitatea sa, cunoștințe care îi sunt cu atât mai necesare în problemele legate de minori. Astfel, ascultarea unui minor, înțelegerea comportamentului sau deviant, stabilirea unei legaturi spirituale între asistentul social și copilul care a încălcat legea, aplicarea măsurii care corespunde cel mai bine în cazul concret sunt activități ce nu pot fi duse la bun sfârșit fără o cunoaștere aprofundată a trăirilor sufletești și a caracteristicilor psihice ale unui copil. În condițiile în care tot mai mulți copii devin victime ale abandonului și dezorganizării familiale, sărăcirii și prăbușirii morale, fiind expuși nu numai vagabondajului, ci și toxicomaniilor cu aurolac (fenomenul “copiii străzii”), se impune tot mai mult necesitatea formării asistenți sociali specializați în materie de delicvență juvenilă. Cu speranța că, în viitorul nu prea îndepărtat, și în țara noastră vor există asistenți sociali specializați să desfășoare o activitate exclusiv legată de problemele minorilor infractori, am considerat că abordarea acestei teme în cadrul lucrării poate constitui pentru mine un prim pas în desfășurarea unei activități de acest gen.

CAPITOLUL I

DELICVENȚA JUVENILĂ. CRITERII DE DEFINIRE

Termenul delicvență juvenilă provine din limba franceză “delinouance juvenile” care l-a preluat din latinescul “delinouere juvenis”; această noțiune desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori.

Ca fenomen social, delicvența juvenilă este o formă de manifestare a conduitei deviante și de aceea este absolut necesar a ști de unde începe și unde se sfârșește devierea de conduită, a o delimita de normalitate și a o diferenția de stările morbide învecinate. Prin conduită înțelegem expresia exterioară a raporturilor dintre individ și mediul ambiant, a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viața socială și care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de acțiuni supuse unei aprecieri morale. Devierile de conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parțial care implică modificări ce predomină în sfera emoțional-volitivă a personalității, că urmare a unor structuri morbide de natură socio-genă sau a unor tulburări morfo-funcționale ale activității creierului, obiectivate în atitudinea persoanei față de lucruri, față de societate și față de sine.

Între aceste devieri de conduită se înscrie și delicvența juvenilă, un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană (limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale etc.).

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea famijuridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană (limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale etc.).

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Din acest punct de vedere, unii autori fac distincție între falsa delicvență, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip sau altul, și adevărata delicvență, care cuprinde minori normali din punct de vedere fiziologic și psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – și în afara socializării.

Cu privire la acest fenomen social, doctorul francez M. Mathiass spunea: “Delicvența tinerilor rămâne o problemă de o ascuțită actualitate. Creșterea sa, formele sale de manifestare ne miră și ne neliniștesc. Ea ne apare că fiind manifestarea extremă a fermentării din lumea tinerilor, care trăiesc în interiorul unei societăți care se transformă.”.

Unii autori consideră necesar că în definirea delicvenței să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât și una afectiv-motivațională și caracterială.

Privitor la etimologia insuficientei maturizări sociale a unor persoane, R. Mucchielli elaborează teoria disocialității, care pune accentul mai mult pe factorii psihosociali în explicarea delicvenței juvenile. În viziunea lui, disocialitatea se exprimă în:

neacceptarea colectivității, a societății;

falsa percepție socială a celor din jur;

lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise;

respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delicvent și pe care i-l pretindea colectivitatea.

Prin acțiunea comună a familiei, a școlii, a grupurilor de muncă și a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor își însușesc principalele exigențe ale conformității de grup, comportându-se în funcție de repere sociale dezirabile.

Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienți minori care se îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante și comițând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de conviețuire socială.

CAPITOLUL II

LEGISLAȚIA ÎN VIGOARE CU PRIVIRE LA MINORI

Prevenirea și combaterea infracționalității minorilor a constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne. Delicvența juvenilă are o natură complexă în care se întâlnesc pe de o parte lipsa capacității depline de înțelegere a semnificației sociale a pedepselor și lipsa de experiență, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult aflat în așa-numita postadolescență, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori dsosebită a faptelor săvârșite de aceștia.

Pe de o parte societatea se vede grav amenințată prin faptele antisociale săvârșite de adolescenți sau de tineri fără experiență și trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în față unor făptuitori imaturi care, așa cum nu înțeleg, în toată amplitudinea ei, semnificația socială a faptelor săvârșite, tot așa nu înțeleg nici semnificația reacției de apărare a societății, a pedepselor ce li se aplică, mai ales atunci când reacția societății are loc în. mod nediferențiat, fără să se țină seama de particularitățile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

Necesitatea obiectivă a apărării sociale a impus rezolvarea problemelor privind răspunderea penală a minorilor, condițiile în care aceștia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc. Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie pedagogică, se apreciază că acesta înțelege semnificația sociala a conduitei sale periculoase și semnificația scopului sancțiunilor aplicate pentru astfel de conduite. S-a admis că perioada copilăriei se caracterizează prin lipsa de înțelegere a semnificației sociale și de dirijare conștientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afara răspunderii penale. Există însă dificultăți în stabilirea unei limite precise de vârsta până la care durează perioada copilăriei. De aceea, s-a procedat la sancționarea minorilor în funcție de existența sau inexistența discernământului în momentul comiterii faptei.

Din punct de vedere psihologic, discernământul este un act de gândire, prin care subiectul reflectă realitatea, dar nu pe cale directă, senzorială, ci prin mijlocirea proceselor psihice superioare. În cazul unui act infracțional, discernământul reprezintă acea parte mintală a actului prin care subiectul se adaptează la situația dată, adaptare mintală care se efectuează în direcție disocială sau net antisocială. Pentru că discernământul să aibă loc trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: subiectul să fie în posesia normală a tuturor facultăților sale senzoriale; subiectul să aibă suficiente elemente de experiență anterioară pentru a înțelege datele situației conflictuale; să fie capabil să anticipeze prin reprezentare rezultatele acțiunilor sale, să fie în stare să identifice cel puțin două posibilități de rezolvare a situației conflictuale; să aibă gândirea logică suficient de dezvoltată pentru a fi capabil să emită judecăți și raționamente simple asupra acțiunilor reprezentate cu anticipație; să fie suficient de evoluat mintal spre a înțelege nuanțat esența etică a unor relații sociale, în baza cărora să judece situația conflictuală dată. Existența discernământului în momentul săvârșirii faptei se stabilește ulterior, de aceea problema este mai dificilă, deoarece este posibil că minorul care prezintă discernământ în momentul anchetei să nu fi avut acest discernământ în momentul comiterii delictului sau infracțiunii.

Legiuitorul român prin dispozițiile art. 99 din Codul Penal a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii că în săvârșirea faptei, minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiționare. Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacității depline de exercițiu, căci minor în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Sistemul de sancționare prevăzut în Codul Penal Român este un sistem mixt, cuprinzând atât măsuri educative, cât și pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse față de un minor pentru infracțiunea săvârșită este lăsată la aprecierea instanței de judecată. măsurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori, prevăzute în Codul Penal sunt: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare; internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea (art. 102 Cod Penal) constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, instanța sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, atrăgându-i atenția că dacă va săvârși o nouă infracțiune se va lua față de el o măsură mai severa sau i se va aplica o pedeapsă.

Libertatea supravegheată (art. 103 Cod Penal) constă în punerea minorului care a comis o infracțiune sub supraveghere deosebită pe timp de un an. Supravegherea este încredințată părinților (firești sau adoptivi) ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune că minorul să fie supravegheat de o persoană de încredere (rudă apropiată, la cererea acesteia) ori de o instituție legal însărcinată cu supravegherea minorilor. Dacă în timpul libertății supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere ori are purtări rele sau săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și dispune internarea minorului într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă.

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal) constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din subordinea Ministerului de Justiție, asigurându-i-se acestuia posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată, atunci când se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, și poate dura până la împlinirea vârstei majoratului, putând fi prelungită de instanță cu cel mult 2 ani peste această vârstă. Pentru minorii care dau dovezi temeinice de îndreptare, instanța de judecată poate dispune, după trecerea a cel puțin un an de la data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori. Dacă minorul săvârșește pe perioada internării o nouă infracțiune, instanța poate dispune menținerea măsurii luate sau revocarea internării și aplicarea unei pedepse.

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal) este o măsură adoptată față de minorii delicvenți care, datorită stării fizice sau psihice, au nevoie de un tratament medical de durată și de un regim special de creștere și educație. Această sancțiune vizează cu precădere minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penala și care suferă de diferite maladii sau boli psihice evidente ce reclamă cu necesitate un tratament îndelungat de specialitate în instituții medicale, dar nu și pe cei care prezintă simple tulburări de comportament determinate de starea de pubertate sau de lipsuri și deficiențe în instruirea și educarea lor. Măsura se ia pe un timp nedeterminat și durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția cazurilor în care starea psihofizică a minorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte.

In ceea ce privește pedepsele, acestea sunt prevăzute în Codul Penal, amenda și închisoarea, dar cuantumul lor se reduce la ½ în cazul minorilor.

Pe plan internațional au fost adoptate Regulile de la Beijing cu privire la aplicarea justiției pentru minori. În partea I intitulată “Principii generale” sunt prezentate măsurile de protejare socială a tinerilor înainte de trecerea la delicvență, măsuri ce trebuie adoptate de state pentru a nu se ajunge la aplicarea acestui ansamblu de reguli, după care sunt definite principalele noțiuni. Astfel, potrivit acestor reguli, prin minor se înțelege “un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”. Noțiunea de delict desemnează “un întreg comportament (act / omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat”. Un delicvent juvenil este “un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict”. În continuare sunt stabilite obiectivele justiției pentru minori – asigurarea bunăstării minorului și respectarea principiului de proporționalitate care vizează moderarea sancțiunilor punitive în raport cu gravitatea delictului și cu circumstanțele personale (poziție socială, situație de familie, daune cauzate de delict, efort pentru despăgubirea victimei, dorință de a reveni la o viață sănătoasă și utilă). Sunt enumerate apoi drepturile minorilor – protejarea vieții particulare, prezumția de nevinovăție, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la prezenta unui părinte sau tutore, clauza de ocrotire, dreptul de a fi informat asupra sarcinilor.

Partea a II-a stabilește regulile după care se desfășoară ancheta și urmărirea judiciară, considerându-se că detenția preventivă nu poate fi decât o măsură de ultimă instanță și durată că trebuie să fie cât mai mică cu putință.

În partea a III-a – Judecarea și încheierea cazurilor – sunt prevăzute autoritățile competente pentru a judeca, asistența prin consilier, părinți sau tutori, rapoartele de anchetă socială, principiile directoare ce acționează asupra judecării și actului de decizie, dispoziții de judecată, competențe profesionale și pregătire profesională (privind personalul care lucrează cu minorii). Din punctul de vedere al Regulilor de la Beijing, calificările profesionale sunt un element esențial pentru asigurarea unei administrări imparțiale și eficiente a justiției pentru minori. În consecință, trebuie îmbunătățite recrutarea, perspectivele de avansare și de pregătire profesională a personalului astfel încât să-i fie furnizate mijloacele necesare de îndeplinire a funcției sale obișnuite. Pentru asigurarea imparțialității în administrarea justiției pentru minori, trebuie evitate orice discriminări de ordin politic, social, de sex, de rasă, religie și naționalitate în selectarea, nominalizarea și avansarea profesională a personalului administrării justiției pentru minori.

Urmează partea a IV-a intitulată “Tratamentul în mediul deschis”, care, făcând referire la mijloacele de executare a hotărârilor judecătorești, prevede că autoritatea ce a pronunțat inițial hotărârea va trebui să vegheze asupra executării ei, în unele țări judecătorul pentru executarea pedepsei fiind desemnat în acest scop. Componența, puterile și funcțiile autorității trebuie să fie flexibile astfel încât să-și asigure acceptul tuturor. Toate activitățile ce-i privesc pe delicvenții juvenili trebuie orientate către reintegrare, iar cooperarea cu comunitatea umană este indispensabilă dacă se dorește aplicarea eficientă a normelor autorității competente.

Partea a V-a intitulată “Tratamentul în instituție” stabilește obiectivele tratamentului în instituție – asigurarea asistenței pentru minori, a protecției, educării și competentelor profesionale. Asistența medicală și cea psihologică, în special, sunt extrem de importante pentru tinerii drogați, violenți sau bolnavi mintal aflați în instituție. Trebuie să se evite influențele negative ale delicvenților adulți și să se garanteze binele minorilor plasați în instituție, să se asigure un tratament echitabil în toate stadiile de procedură de justiție penală și să se acorde o atenție specială problemelor și nevoilor lor particulare pe parcursul detenției.

Se va recurge cât mai repede cu putință la eliberarea condiționată. În măsura în care circumstanțele permit, se va da prioritate eliberării condiționate în loc de a-l lăsa pe tânărul delicvent să-și ispășească întreaga pedeapsă. Dacă se demonstrează că au perspective serioase de reintegrare, chiar și delicvenții care par a fi periculoși în momentul plasării lor în instituție pot fi eliberați condiționat atunci când se prezintă această posibilitate. Eliberarea condiționată poate fi acordată sub rezerva îndeplinirii satisfăcătoare a condițiilor specificate de autoritățile interesate, într-o perioadă de probă prevăzută în hotărâre. Un agent de probațiune sau un alt funcționar ar trebui să-i ajute și să-i supravegheze, iar comunitatea ar trebui să fie "încurajată să-i susțină. Este evidențiată necesitatea creării, sub diverse modalități, a regimurilor de semidetenție – centre de primire intermediare, cămine socio-educative, externate de pregătire profesională.

Ultima parte, a VI-a, se intitulează Cereri, planificare, elaborare de strategii și evaluare, și cuprinde dispozițiile finale. Utilizarea cercetării se face pentru a garanta urmărirea progreselor realizate în domeniul cunoștințelor și pentru a favoriza ameliorarea constantă a sistemului de justiție pentru minori. Date fiind modificările rapide și de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viață a tinerilor și ale formelor și dimensiunilor criminalității juvenile, reacțiile societății și ale justiției la criminalitatea și delicvență juvenilă sunt de cele mai multe ori reprimante și de neadaptat. Se cere o atenție deosebită asupra necesității de a revedea și de a evalua programele și măsurile existente și de a planifica justiția pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale.

O.N.U. recomandă statelor membre, semnatare ale rezoluției 40/33 din 1985, să ia măsurile necesare pentru o bună aplicare în practică a acestor reguli.

CAPITOLUL III

CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ ȘI PSIHOCOMPORTAMENTALĂ A MINORULUI

3.1. PROFIL PSIHOLOGIC AL INFRACTORULUI MINOR

Pornind de la definiția pe care Dicționarul Webster o dă copilului, și anume “persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții”, putem distinge următoarele trei perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără: perioada prunciei (primii ani de viață), perioada copilăriei (între perioada prunciei și adolescență) și tinerețea (perioada dintre sfârșitul pubertății și începutul perioadei adulte).

În decursul acestor perioade, persoana este supusă unor transformări, schimbări, prefaceri de ordin cantitativ și calitativ reunite sub termenul general de dezvoltare. În funcție de nivelul la care au loc asemenea modificări, se desprind trei tipuri de dezvoltări: dezvoltarea biologică, tradusă în schimbările fizice, morfologice și biochimice ale organismului; dezvoltarea psihică, ce constă în apariția, instalarea și transformarea proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice și care are ca principali factori ereditatea, mediul și educația; dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului în conformitate cu normele și cerințele impuse de colectivitate, de mediul social existențial.

Apariția și acțiunea factorilor delictogeni va influența procesul complex al dezvoltării minorului, favorizând evoluția lui spre o personalitate dizarmonică, personalitate pe care au studiat-o numeroși psihologi, și nu numai, în vederea prezentării trăsăturilor psihocomportamentale ce o caracterizează .

Astfel, M. Stoian îl caracterizează pe delicventul minor astfel: “lipsit de angoase, mai cu seamă de cele provocate de «sentimentul de vinovăție» care nici nu există la el; dispune de o mare ingeniozitate în permanenta sa strădanie de a disimula, de a se apăra prin minciuni, de a lua «măsuri de precauție» față de tot ce l-ar putea lua prin surprindere; stăpânit de o vie mulțumire de sine, dovedește remarcabile facultăți în adaptarea la situații noi, în organizarea unor acțiuni negative; rezistența de necrezut la presiunile de orice fel intimidare, mustrare – folosindu-se magistral de tehnica tăcerii disprețuitoare; evidenta maturitate afectivă”.

Alți autori, care au studiat conduita delicventă a minorului, au întocmit un profil psihologic al acestuia: înclinație către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitatea emoțională, generată de carențe educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eu-lui; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: planul comportamentului tainic, intim, în care se pregătește infracțiunea și nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibru existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor, etc.

În urma studiilor făcute asupra unui lot de 500 de minori delicvenți și asupra unui lot de 500 de minori nedelicvenți, soții Sheldon și Eleanor Gluck au stabilit următoarele trăsături mai importante care-i deosebesc pe delicvenți de nedelincvenți: din punct de vedere fizic, delicvenții sunt, cu precădere, de constituție mezomorfică (sunt solizi, au forța musculară mare, etc.); ca temperament sunt energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți, agresivi, distructivi (adesea sadici); au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânați, dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, neconvenționali, nesupuși autorităților; din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin, în proporție mult mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută morală.

J. S. Peters consideră că minorii și tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini nefavorabile față de legi și față de muncă; atitudini necorespunzătoare față de ei înșiși, față de părinți și față de alte persoane.

Sub aspect psiho-emoțional, delicvenții minori sunt dominați de numeroase sentimente contradictorii: sentimentul de culpabilitate, sentimentul de devalorizare, sentimentul de injustiție, dezangajarea social-morală. Tânărul delicvent nu are sentimentul culpabilității ca rezultat al încălcării unei norme sociale. Conștient de numeroasele sale delicte, el se percepe ca un răufăcător tipic. Întreținute de toți ceilalți, această iluzie îl conduce la considerarea conduitei sale ca o trăsătură înnăscută, niciodată susceptibilă de o redresare. Culpabilitatea este deci interiorizată și integrată conștiinței sale, ea generând forțe care tind să modifice nu numai relațiile cu lumea, ci chiar propria sa reprezentare. Specificul conștiinței umane este căutarea unui echilibru de valori între eu și lume. În acest proces devalorizarea eu-lui duce la sentimentul culpabilității față de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de rezolvat. Disperarea față de o situație fără ieșire îl obligă să demisioneze de la efortul de disculpare reală, pentru că are conștiința limpede că nimeni nu-l mai crede și nimeni nu-i acordă valoarea pe care și-o atribuie.

Sentimentul de devalorizare este una dintre cele mai pernicioase tulburări ale personalității delicvențiale din punct de vedere moral. Adolescentul delicvent nu numai că nu se reprezintă pe sine ca o valoare umană constituită ci, dimpotrivă, trăiește un sentiment de nonvaloare, de respingere de către grupul social. O situație care determina apariția acestui sentiment o reprezintă atitudinea de apreciere valorica din partea părinților și educatorilor. Primii care sancționează negativ dezadaptarea sunt părinții, pe care unele manifestări îi deranjează, iar reacția lor este promptă – denigrarea directă a copilului. În același mod educatorii, înainte de a înțelege un act de indisciplină, sancționează copilul prin denigrare sau prin punerea în situație de inferioritate.

Trăirea, pe perioade îndelungate de timp, a unei situații de incompatibilitate, de neconsonanță socială, fie că este vorba de joc, fie de învățătură sau de relații de familie, determină treptat apariția unui sentiment de injustiție. La vârsta adolescentei, este greu ca minorul să-și asume vinovăția unor comportamente care, până la un punct, i se par normale. De aceea, adolescentul delicvent trăiește uneori cu profunda convingere sentimentul că i se face o mare nedreptate; el are o reprezentare modificată a conceptelor morale, printre care și conceptul de dreptate, de justiție. Trăind sentimentul de nedreptate se produce o perturbare generală a lumii valorilor și o reacție de dispreț și de respingere a conceptului de justiție.

3.2. CLASIFICĂRI ALE DELICVENȚILOR JUVENILI. TIPOLOGIZAREA MANIFESTĂRILOR DELICVENTE JUVENILE

Delicvenții juvenili pot fi clasificați în funcție de o serie de criterii.

Astfel, în funcție de prezența sau absența intenției, deosebim acte delicvente spontan-intenționate, acte premeditate, absența intenției. Un alt criteriu îl reprezintă numărul infracțiunilor comise, după care distingem delicvenții minori la prima infracțiune și cei cu mai multe infracțiuni (recidivism). În funcție de gradul de normalitate psihică, delicvenții minori se împart în două categorii: anormali (bolnavi mintal) și normali. După gradul de responsabilitate distingem: delicvent perfect responsabil, delicvent cu intelect redus, delicvent cu intoxicație și delicvent caracterizat prin dezorganizare psihică. În funcție de motivația ce stă la baza conduitei delicvente, deosebim motivație predominant extrinsecă (interesul principal este orientat spre atingerea unor scopuri) și motivație predominant intrinsecă (interesul este orientat cu precădere spre aspectele de conținut ale activității antisociale).

Plecând de la cele 6 structuri de reacție comportamentală înscrise în Manualul statistic și diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociația psihologilor americani, W. W. Wattenberg, clasifică delicvența juvenilă astfel:

reacția hiperkinetică, specifică copiilor ce prezintă afecțiuni neurologice minime;

reacția de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puțină satisfacție; aceasta situație este specifică copilului cu părinți ce adoptă în raport cu el o conduită neadecvată (sunt detașați, excesiv de permisivi sau exagerați în aplicarea sancțiunilor);

reacția superanxioasă tinde să apară în mod particular în clasa de mijloc, în familiile deosebit de ambițioase în plan educațional în care copiii sunt solicitați să realizeze achiziții comportamentale în baza unor înalte standarde impuse;

reacția agresivă nesocializată tinde să apară în cazul respingerii parentale, cuplată cu super-protecția parentală;

reacția de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacție la respingerea parentală integrală;

reacția grupului delicvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenței, în absența supravegherii parentale și, mai ales, a celei paterne;

Exceptând primul tip de reacție comportamentală, toate celelalte reacții cuprinse în această clasificare vizează modul de relaționare dintre părinți și copii, autorul încercând să explice conduita delicventă a minorului prin intermediul climatului familial și, mai ales, prin intermediul conduitei parentale. O asemenea încercare unilaterală de explicare a fenomenului delicvenței minorilor nu mai rezistă nici analizei logice, nici celei faptice.

Pornind de la făptul că formele de manifestare a inadaptării și dezintegrării sociale, concretizate în comportamentul delicvent juvenil, prezintă aspecte diferențiate în funcție de personalitatea minorului delicvent, de contextul social în care s-a realizat socializarea acestuia, de situația care a facilitat comiterea delictului etc., S. M. Rădulescu și D. Banciu alcătuiesc următoarea tipologie a actelor și faptelor antisociale comise de minori:

acte delicvente ocazionale sau întâmplătoare, comise de unii minori care prezentau suficiente indicii de socializare morală, familială și școlară; aceste acte, constând în manifestări contra autorităților, agresivități verbale, tulburarea liniștii publice etc., nu au o periculozitate socială deosebită; ele se declanșează spontan, fie din spirit de bravadă, teribilism, solidaritate cu alți minori, fie la incitația unor persoane, a alcoolului;

acte delicvente structurate și organizate, comise de copii care prezentau deficiențe serioase de adaptare și integrare socială, profesională și culturală, ca și tulburări de comportament, având deja comise o serie de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă și de la școală, vagabondaj, consum de alcool etc.);

acte delicvente recurente și reiterative, săvârșite de minori care proveneau din familii dezorganizate sau descompletate, unde există modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism, promiscuitate; asemenea fapte constând în omoruri, tâlhării, ultraje, violuri, etc., au o periculozitate socială deosebit de ridicată, mai ales prin făptul că, de regulă, sunt săvârșite în grupuri organizate și structurate anume pentru comiterea de acte antisociale.

CAPITOLUL IV

SIMPTOMATOLOGIA DEVIANȚELOR COMPORTAMENTALE

Minorul cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de vârsta, sex, stadiul de dezvoltare, cât și de factorii de mediu. Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde o gamă foarte întinsă de manifestări, atât ca număr, cât și ca intensitate, de la o simplă minciună până la acte de mare gravitate (omucideri), între acestea interpunându-se un mare număr de simptome: iritabilitate, instabilitate, impulsivitate, irascibilitate, eșecul și abandonul școlar, fuga, vagabondajul, furtul, cerșetoria, diferite acte de cruzime, piromania, alcoolismul, tulburările sexuale, prostituția, tentativele de sinucidere, omuciderea.

Minciuna sau tendința de alterare a adevărului are drept cauze manifestarea fanteziei, a lăudăroșeniei, intenția de a înșela, dorința de compasiune, simpatia sau antipatia, raționamente superficiale. La vârsta când copilul prezintă o sugestibilitate crescută și nu deține încă subtextul formulărilor verbale sau nu deosebește visul de realitate, minciuna este foarte puțin patologică. Ea se poate datora mai curând imitării părinților care mint în fața copilului căci, potrivit lui M. Stoian, sensibilitatea copilului la minciuna adultului este maximă. La vârsta antepreșcolară, minciuna copilului se poate confunda cu spiritul său specific de fabulație; mai târziu se conturează minciuna de apărare contra agresiunii adulților, minciuna dezvoltându-se ca reacție la teama de pedepse, modalitate de apărare a unei ființe slabe supuse unei proceduri educative neconvenabile. La vârsta școlarității se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter patologic, care au la bază, de regulă, vanitatea și uneori perversiunea. Gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela. Minciuna patologică se caracterizează prin spirit de răutate premeditat și apare ca un simptom al unei tulburări profunde a personalității. În minciună, subiectul separă realul de ireal, prezentându-l pe ultimul într-o manieră plauzibilă cu scopul, fie de a induce în eroare pe alții, fie de a-și motiva sieși propriul comportament față de normele cunoscute cu care intră în contradicție ori pe care dorește să le evite.

Instabilitatea nu este o tulburare de comportament prin ea însăși, ci mai mult o modalitate reacțională a SNC, manifestată psihomotor. Heuyer definește instabilitatea ca fiind “incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune”.

Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumit și furie, nervozitate, nestăpânire; este o reacție de descărcare critică (manie, furtuni motorii, violente) culminând cu mișcări spectaculoase, exhibiționism, auto- și heteroagresiune. Impulsivitatea este o reacție specifică de trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție etc. Se evidențiază prin caracterul sau brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința diversității acționale.

Furtul – cel mai frecvent delict întâlnit la minor – este definit ca un atentat la proprietatea particulară sau publică. Aprecierea furtului la copil se face în funcție de capacitatea sa de a înțelege relațiile de proprietate, de a putea distinge între bunul personal și al altuia. Toți copii până la 6–7 ani sunt dominați de tendința de a-și însuși jucării sau dulciuri. Ei nu pot aprecia într-o măsură suficientă consecințele încălcării unei interdicții și, din lipsa de discernământ, își pot apropria cu destulă seninătate anumite obiecte, acest furt având un caracter mai mult psihofiziologic decât patologic. Copiii mici nu fură, ci iau. Numai după vârsta de 7 – 8 ani se poate vorbi de furt propriu-zis, care implică premeditarea, prevederea consecințelor și efectuarea acțiunii. Furtul începe, de obicei, în familie și se extinde în mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. În general, fetele fură singure; iar băieții în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci este asociat frecvent eu fuga de acasă, prostituția la fete, uneori cu omuciderea și piromania. Deosebim între furtul conștient – care are o motivație psihologică lucidă (furie, vindicație, necesitate) și furtul patologic care se caracterizează prin existența unor tulburări de conștiință sau prin motivații delirante, care apar frecvent și asociate cu grade lejere de debilitate mintală, cu manifestări de tip schizofrene sau manifestări epileptice. După conținutul, motivația și circumstanțele furtului, se deosebesc mai multe categorii de furt: din necesitate, ca reacție de imitație, prin antrenare sau îndemn, de performanță, ca act de răzbunare, de compensație.

În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă și are loc sub amenințare sau ca act de violență, fiind cu atât mai complex când se produce în bandă.

Fuga și vagabondajul reprezintă erupția violentă din mediul familial, ca expresie a unei stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice. Deosebirea dintre ele constă în durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen complex, având o desfășurare în timp.

Fuga apare ca o tendință de evaziune, mai mult sau mai puțin voită și irezistibilă, din mediul în care se află copilul său ca o rupere brutală de obișnuințele de viață, reflectând o stare de inadaptare. În funcție de cauze, fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu școala, cu familia, o situație familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale; fuga poate fi și o expresie a dorinței de aventură, de evadare pentru a vedea lucruri și locuri noi. Ca modalități de manifestare, fuga poate fi izolată – periodică sau repetată – și permanentizată ca o trăsătură negativă de conduită prin care subiectul eludează dificultățile întâlnite.

Vagabondajul este o reacție organizată care apare din lipsa de atașament familial sau față de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând “nomadismul” pentru a fi liber, prin imitație și sugestie, și pentru a se socializa prin intrarea într-o bandă. Vagabondajul reprezintă terenul propice evoluției criminale individuale, o formă concretă a inadaptării. Lipsa domiciliului permanent înseamnă sustragerea copilului de la influența pozitivă a mediului familial, precum și o raliere la formele organizate de bande de infractori. Dacă în perioada preșcolară și cea școlara, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția infracțională de la micile hoții, necesare susținerii acestei vieți, și până la crime violente, agresive. Fuga și vagabondajul se asociază frecvent cu tulburări ale comportamentului sexual și cu impulsivitate.

În cazul delicvenților, eșecul (deficitul) școlar este recunoscut de toți autorii. El se poate datora unor cauze ca: frecvența neregulată, condiții de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către școală prin lipsa de instruire a propriei familii. Eșecul școlar induce o stare de tensiune și constituie un traumatism violent tocmai în etapa pubertății, în care minorul își formează conștiința de sine; puberul devine neascultător și își găsește prieteni pe măsură.

Incendierile voluntare se pot observa la pubertate și adolescență, ca urmare a unei dorințe de răzbunare sau a răutății; apar la debilii mintali sau “comportamentali-psihopați” și pot avea un caracter impulsiv la epileptici.

Alcoolismul și dependența de droguri – în adolescență, alcoolismul (ca și tentația administrării drogurilor – hașiș, cocaină, aurolac, etc.) se manifestă în majoritatea cazurilor în forma acută. Minorul tinde să-și arate nonconformismul, sfidarea față de autoritatea adulților sau să lupte împotriva timidității și anxietății.

Devierile sexuale – Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie, apare la pubertate, dar se definitivează în forma lui specifică umană în adolescența tardivă, când include totodată și atașamentul afectiv pentru sexul opus. La vârsta adolescenței trebuie deosebite relațiile permise, bazate pe afecțiune mutuală, de violență și devierile sexuale. Gravitatea apare în cazurile în care relațiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură, sau când ele se caracterizează prin precocitate, când se pot contacta și transmite boli foarte grave. Aceste situații constituie terenul propice pentru delicvență sexuală. În acest caz, criza sexuală nu este expresia unei maturități sexuale, ci o deviere a unui organism caracterizat prin imaturitate psihică și fragilitate funcțională a gonadelor, oferind o satisfacție strict instinctuală. Dintre devierile sexuale, cele mai frecvente sunt homosexualitatea la băieți și prostituția la fete. Precocitatea și devierea sexuală apar de obicei în mediile de subcultură și dezorganizare socială, unde și moralitatea are un grad de permisivitate mult mai coborât. La fete, prostituția reprezintă practicarea relațiilor sexuale pentru o retribuție, în mod liber și constant, scopul principal fiind câștigul material. Ea exprimă o ripostă agresivă la stresuri, îndeosebi după o violență sexuală (viol, incest) pe un fond de frustrare afectivă din copilărie, sau este o primă consecință a vagabondajului.

Omuciderea este un delict foarte grav, dar reprezintă un mic procent în delicvența juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare, în cadrul unui furt – lovire, fără intenția de a provoca moartea.

Suicidul și tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări instinctivo-afective foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacții antisociale. Suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană, în mod intenționat, își cauzează moartea. Apărând sporadic la vârsta copilăriei, el crește brusc în adolescență. Deosebim între “suicidul sincer” bine motivat, al disperării autentice și “suicidul-șantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică, în care este implicată în mod deosebit responsabilitatea unei persoane. O altă clasificare a suicidului este făcută de Durkheim care diferențiază 4 tipuri de suicid: suicidul egoist, cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale; suicidul altruist, datorat nivelului prea înalt al integrării; suicidul anemic, generat de nivelul prea redus al reglării sociale; suicidul fatalist, produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.

La copiii și adolescenții ultimelor decenii ale secolului al XX-lea se descriu o multitudine de fenomene, de comportamente, de reacții care, prin frecvență, dovedesc și implicații largi bio-psiho-socio-culturale și depășesc granițele unor preocupări individuale.

CAPITOLUL V

CONCEPȚII ȘI TEORII FUNDAMENTALE ÎN EVALUAREA CAUZELOR DELICVENȚEI JUVENILE

În cadrul societății există mai multe instituții de socializare și, ca urmare, există diferite modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituții.

Astfel, familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv, promovând un anume stil educativ și utilizând sancțiuni parentale, precum și un anumit tip de control asupra conduitei copiilor.

La rândul ei, școala utilizează alte modalități și mijloace de socializare, mult mai sistematizate și mai fundamentate decât cele folosite în familie.

O socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia sau școala, realizează grupurile de prieteni sau de clasa.

La nivelul fiecăreia dintre aceste instituții sociale există modele educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al societății, altele, dimpotrivă, sunt divergente față de acestea. Pornind de la aceste instituții, dar analizând și alți factori de socializare, s-a încercat elaborarea mai multor teorii privind cauzele delicvenței juvenile.

Unele teorii supralicitează importanța cauzelor individuale psihologice, considerând că manifestările delicvente ale minorilor rezidă în comportamentul individual. Potrivit acestor teorii, actele și delictele sancționate penal sunt comise, cu predilecție, de minori deficienți care violează normele sociale și juridice, neavând capacitatea de a se supune și de a le respecta. Însă și aceste teorii recunosc făptul că așa-numită “predispoziție spre devianță” a minorului este dependența, în mare măsură de contextul socio-economic și cultural în care copilul trăiește, de carențele socializării morale în familie, de condițiile dificile de muncă și viață, de sentimentele de anxietate și frustrare afectivă.

Din aceste teorii se desprinde concluzia că delicvența juvenilă ar fi rezultatul unui conflict de adaptare între minor și anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice vârstei. De aceea, soluția prevenirii delictelor comise de minori trebuie căutată la nivel individual și microsocial (familial), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluției negative a unor factori de grup.

Alte teorii consideră delicvență juvenilă drept o consecință directă a dezorganizării societății implicate în procesele de schimbare și dezvoltare. Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecințele negative și conflictuale generate de perioadele de criză și instabilitate economică, de mobilitatea teritorială și socială a populațiilor. Însă, perspectiva dezorganizării sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot influența intensitatea delicvenței juvenile în anumite zone și arii urbane.

Există teorii care considera delicvență juvenilă un efect nemijlocit al conflictului normativ între diferitele categorii de tineri (minori) și obstrucțiile organizaționale de a avea acces la status, putere și bogație; ea este consecința utilizării unor mijloace nelegitime de către minori pentru atingerea unor scopuri dezirabile, că și a unei discrepante intense între normele socialmente împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale. Tinerii devin delicvenți, fie datorita eșecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reușită, că urmare a existenței unor restricții și bariere sociale. Și totuși, aceste teorii pun un accent prea mare pe aspectele conformismului minorilor, eludând motivațiile comportamentului lor individual și ignorând extensiunea largă valorilor și a scopurilor extrem de diverse și, chiar, conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societății.

W. C. Reckless elaborează teoria rezistenței la frustrare, încercând să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanism de protecție în calea frustrării și agresivității tânărului.

Structura sau rezistența internă este alcătuită din grupurile sociale în care minorul este integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul, etc. Structura sau rezistența interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura copilului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport eu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și “toleranța” la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delicvent.

Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenta pot fi cunoscute prin teste de personalitate și de predicție; ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate care; la rândul sau, declanșează acte deviante și delicvente. Starea de frustrare poate apărea ori de cate ori minorul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieră socială, care îl împiedica să-și satisfacă interesele și scopurile personale; ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a depăși o situație de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranța la frustrare.

Agresivitatea este considerată o componență esențială, normală a personalității care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii. Mulți autori o consideră un instinct, o necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitație sau frustrare. Ea poate apărea că o referință la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea, sexualitate.

Problema raportului frustrare – agresivitate poate fi discutata sub două aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează automat un comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresiva; în al doilea rând, nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia individuală cazuri de agresivitate constituțională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câștigată sau datorată condițiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinți bolnavi, alcoolici sau violenți).

Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înțeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o încercare a minorului de descoperire a propriei identități și chiar de formare a unei atitudini combative.

Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvențială în care înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este bună și funcțională. Aceasta constă în forța eu-lui, autocontrol, o bună autoconceptualizare, rezistenta puternica în față diversiunilor.

E. R. Sutherland elaborează teoria “asocierilor diferențiale” conform căreia comportamentul delicvent este alcătuit atât din circumstanțe și împrejurări socio-economice și culturale, cât și din așa numita anamneza socială, aceasta vizând elementele care au influențat anterior viata delicventului. Pornind de la aceasta afirmație, Sutherland construiește teoria genetică a delicvenței și introduce teza învățării sociale a comportamentului delicvent. El pornește de la premisa că, în viață socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învață în cadrul procesului de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Această comunicare poate fi verbală sau comportamentală, transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în contact.

Aceasta înseamnă că, dacă potențialul infractor învață “definiții” care sunt favorabile comportamentului deviant, atunci crește probabilitatea apariției tendinței spre comiterea actelor deviante și criminale. Definițiile necesita, însă, suportul grupului, ceea ce înseamnă că, în viziunea autorului, crima nu va persista în absența unei “subculturi a violenței”. Învățarea definițiilor nu presupune în mod necesar contactul direct cu infractorii. Copiii pot învăța și reține definiții procriminale de la părinți.

Procesul de “învățare” a delicvenței nu este însă liniar, ci include mai multe momente. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispozițiilor legale. Urmează, apoi, învățarea și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.

In concluzie, putem considera ca la baza teoriei lui Sutherland stă următoarea idee: “comportamentul criminal este învățat prin interacțiunea proces psihosocial – cu alții într-un grup familiar”. Învățarea cuprinde tehnicile comiterii actelor criminale, plus motivele, trebuințele, raționalizările și atitudinile favorabile comiterii infracțiunii.

Teoriile învățării sociale pun accentul pe interacțiunea dintre persoană și mediu, în vederea identificării condițiilor în funcție de care indivizii violează legea. Dezvoltarea unei orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă o acumulare a trăirilor într-o varietate de situații. Astfel, Patterson afirma: “Copiii nu depășesc faza comportamentului antisocial extrem; ei rămân devianți dacă nu sunt pedepsiți”.

Alți autori consideră că practicile de creștere a copiilor pot fi influențiale; în sensul că ei învață pattern-urile comportamentale adulte, valorile și anxietățile prin intermediul observării experiențelor adultului. Relațiile dintre părinți și copii sunt interinfluențiale, în sensul că fiecare produce schimbări în comportamentul celuilalt.

Unii reprezentanți ai teoriilor sociale văd copiii ca fiind participanți activi în propria lor socializare, susținând că delicvenții sunt, de fapt, capabili de stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de către alții. În acest sens, Patterson afirmă: “Copiii antisociali își educă proprii părinți. Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact; ele sunt foarte eficiente în educarea adulților și colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze cerințe. Copilul nu trebuie să facă treburi gospodărești, nu trebuie să se conformeze regulilor casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil în instruirea profesorilor și adulților în general în a erede că nu este necesar pentru copil să meargă la școală și să achiziționeze un nivel rezonabil de cunoștințe”.

O altă teorie este cea elaborată de școala de la Chicago – teoria dezorganizării sociale – potrivit cu care geneza și dinamica delicvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delicvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, toate acestea generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare, devianță.

Printre susținătorii acestei teorii se numără și C. R. Shaw și H. D. Mckay care consideră că delicvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii. Minorii delicvenți provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic și cultural, condiții precare de locuință și confort, și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o socializare și o educație adecvate. Delicvenții minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detesta școala și mediul școlar, au o slabă inserție școlară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.

Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delicvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcției de socializare și controlului exercitat de comunitate și vecinătate; destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașului.

Soluția eradicării delicvenței juvenile constă în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și cartierele defavorizate.

Teoria subculturilor delicvente afirmă necesitatea observării resorturilor intime ale delicvenței juvenile din perspectiva particulară a subculturilor existente în cadrul unei societăți.

Subcultura a fost definită ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale. Rezultă că orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante – “contraculturi”.

Atunci când indivizi aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în față unor subculturi delicvente, în cadrul cărora există un sistem de valori și norme, standarde și reguli de conduită în funcție de care sunt exercitate rolurile membrilor și sunt apreciate performanțele.

Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, malițiozitatea, negativismul, etc.), subculturile delicvente impun membrilor desfășurarea unor activități ilicite și infracționale. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, în opinia lui Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea și învățarea diferitelor procedee și tehnici delicvente.

Cohen arată că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele copiilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea. De aceea copiii aparținând claselor defavorizate își exteriorizează frustrarea și se asociază, în bandă sau subculturi delicvente.

Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate, etc.); aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se uneori în adevărate “subculturi criminale” sau “subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituție, etc.).

În acest sens, R. A. Cloward și L. E. Ohlin afirmă că delicvența juvenilă ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitățile sociale, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri ale subculturilor delicvente.

O variantă a teoriei subculturilor delicvente este cea a “grupurilor de la marginea străzii” sau a “societății de la colțul străzii” elaborată de W. F. Whyte. Perioadele copilăriei, adolescenței și tinereții se caracterizează, între altele, prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie. De sociabilitate și de comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acțiune. Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi de școală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraș, și-i permit tânărului afirmarea de sine și concretizarea dorinței lui de a se emancipa de autoritatea familiei și a școlii.

Cele mai multe dintre aceste grupuri realizează o socializare: “secundară”, cu efecte benefice asupra structurii și dezvoltării personalității minorului. De aceea, asocierea și participarea la activitatea grupului de prieteni este considerată o modalitate importantă de socializare a minorului, întrucât în aceasta perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu acest grup, copilul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului.

În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispozițiile legii și normele de conduită reprezintă reguli de necontestat. În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acestor reguli. Atașarea sau asocierea minorului la unul sau altul dintre cele două grupuri – conformist (nondelicvent) sau nonronformist (delicvent) – reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a vieții lui.

Anumite grupuri “stradale”, unele constituite spontan, altele organizate și structurate, alcătuite din indivizi fără ocupație sau ce se îndeletnicesc cu afaceri ilicite, indivizi recidiviști sau cu antecedente penale, au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. Asemenea grupuri reușesc să atragă în anturajul lor o serie de adolescenți cu serioase deficiențe de socializare morală, familială și școlară, sau care prezintă serioase tulburări de comportament, adeseori exercitând o influență negativă asupra acestora și antrenându-i în acte și fapte delicvente cu a periculozitate socială sporită.

Însă, adevăratele grupuri de prieteni minori nu se constituie anume (decât în cazuri absolut excepționale) în vederea comiterii unor acțiuni antisociale de un tip sau altul, dar adeseori delicvența se dezvoltă progresiv, copiii în cauză trecând, pe nesimțite, de la turbulență la delicvență. Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și de delicvență, prin inducerea și învățarea de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

Delicvența în grup este cea mai periculoasă din punct de vedere social; deoarece, spre deosebire de delictele făptuite de minorul care acționează de unul singur, ce trădează lipsa de experiență, de viață, chiar naivitate, delictele practicate în grup au, de la bun început, alta tentă: sunt, în general, premeditate, organizate, comise cu mijloace perfecționate, de regulă, noaptea. Copilul simte de la început că în grup, printre alții, este mai pus la adăpost de urmăritori, că pierderea în anonimat îi oferă dintr-o dată dreptul de a încălca, normele, altminteri categorice, ale conviețuirii sociale.

Se pune întrebarea “Ce anume îi leagă pe acești minori?”. În primul rând, îi leagă făptul că sunt copii slabi atașați mediului în care trăiesc, familiei, profesiunii, etc. Apoi este vorba și de o anumită independență obținută mult prea de timpuriu, la care se adaugă influențele negative exercitate uneori de părinți. Lipsiți relativ de familie – care trebuie să: fie și să rămână grupa de referință a oricărui tânăr – ei simt nevoia organică de a se grupa, absența familiei spunându-și obligatoriu cuvântul, făcându-le nesigure mișcările interioare și exterioare. Noua situație le acordă o anumită stare de independență și doar aparența unei personalități manifeste, dar este și primejdioasă, fiindcă ei nu știu întotdeauna să folosească în sensul cel mai bun independența câștigată. Micul câștig este anulat de făptul că apartenența la grup obligă la o supunere oarbă, făcându-i să se manifeste, de multe ori, împotriva voinței proprii, individuale.

Un astfel de grup de prieteni ține să se comporte întotdeauna cât mai spectaculos în public, cât mai zgomotos ca să se remarce, iar fiecare dintre membrii săi este obligat să se supună, să se adapteze oricărei schimbări de opinie ivite în restul grupului. Personalitatea fiecăruia nu are decât de suferit în acest sistem de conviețuire și colaborare care încearcă – inutil – să suplinească absența nefirească a familiei.

În grupul greșit evoluat, primejdios, deviant, personalitatea minorului ajuns delicvent arată astfel: pasivitate și lene; instabilitate; agresivitate; ciudă; neîncredere; absența stăpânirii de sine, impulsivitate, violență; nevoia satisfacerii imediate, a reușitei rapide; decalaj între impulsuri și realitatea înconjurătoare; lipsa de interes față de societate; preocupări sexuale mascate; nevoie de evaziune; anxietate de fond și sentimentul de culpabilitate. Toate acestea pot fi denumite în termeni psihologici – fragilitatea personalității care nu-și poate găsi echilibrul, iar în termeni sociologici – grad variabil de antisocialitate.

Pentru a ilustra efectele negative ale influenței grupului deviant asupra conduitei minorilor care fac parte dintr-un asemenea grup, prezint în continuare câteva cazuri întâlnite în practică:

Minorul I. R.: a fost sancționat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie împreună cu un major. Întrucât minorul devenise orfan de mamă, iar tatăl îl abandonase, bunicii materni l-au luat în grija lor. Aceștia însă, din cauza vârstei înaintate, s-au dovedit incapabili să-l supravegheze în mod corespunzător neavând autoritate asupra lui, astfel că minorul a intrat în anturajul negativ al străzii, ajungând în scurt timp să comită fapte antisociale.

Minorul L. M.: autor al unor numeroase furturi, săvârșite în asociere cu foști infractori, provine dintr-o familie organizată. În ciuda situației familiale bune, interesul său pentru învățătură este foarte scăzut, frecvența fiind de asemenea, necorespunzătoare. Nesupravegheat îndeajuns în familie, minorul a fost atras în anturajul negativ din cartierul în care locuiește, ajungând să comită multe furturi de la telefoanele publice și autoturisme.

Minora T. S.: împreună cu alți 7 făptuitori (5 majori și 2 minori); a sustras din depozitul unei firme bunuri în valoare de 7 milioane lei. Deși provine dintr-o familie organizată, iar caracterizarea făcută de profesori este pozitivă, minora a intrat în anturajul unor persoane cu o educație precară și un comportament deviant, cu scopul, conform spuselor ei, “de a face rost de bani” pentru a-și putea cumpăra lucruri foarte mult dorite. În ancheta socială efectuată se menționa că bugetul familiei era total insuficient pentru întreținerea celor 7 membri.

Minorul E. M.: absolvent a numai 3 clase la Școala Ajutătoare, se afla, în momentul comiterii faptelor de furt, în evidența autorității tutelare, fiind de mai multe ori internat în Centrul de Primire Minori “Cireșarii”. Deși provine dintr-o familie organizată, indiferența părinților lui i-a permis să părăsească deseori domiciliul petrecându-și timpul în compania grupurilor de copii care trăiesc în Gara de Nord. Influența lor negativă s-a concretizat în faptele penale săvârșite. Relevant este și faptul că mama minorului declară despre acesta că “în ultima perioadă, se droghează".

Analizându-se modul de a reacționa al minorului în raport cu atitudinea societății față de actele sale a fost elaborată o nouă teorie, și anume teoria etichetării sociale. Aceasta pornește de la premisa că devianța este creată de etichetele folosite de societate în legătura cu anumite acte. Devianța nu este bazată numai pe calitatea actului, ci, mai mult, ea provine din reacțiile sociale asupra actului. Se face astfel o distincție între prima devianță – comportamentul actual criminal – și devianța secundară – reacția societății asupra conduitei infracționale.

Deci, potrivit acestei teorii, delicvența nu este numai o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci, mai ales, o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă. Reprezentanții acestei teorii consideră că nici un comportament nu este prin el însuși, conformist sau deviant, ci societatea îl socotește astfel.

Analizând interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, aceasta teorie stabilește că există în orice societate indivizi care calcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acționeze indivizii, precizând doar căile și mijloacele ce trebuie utilizate în acest scop. De aceea, în orice societate apar diverse tipuri de comportament. De la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delicvente. În funcție de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile prescrise prin norme și de rolurile efectiv jucate de indivizi; grupurile sau societatea vor aprecia și sancționa diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante.

Una dintre instituțiile sociale cel mai adesea vinovată de etichetarea tinerilor este considerată a fi școala. Aceasta exercită o puternică influență privind orientarea comportamentului minorului în perspectivă. Elevii care sunt etichetați negativ în școală vor ajunge probabil să se privească pe ei înșiși ca fiind inferiori și, totodată, există o mică probabilitate că vor reuși mai târziu în viață.

Tendința de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este deosebit de accentuată la unii reprezentanți ai teoriei etichetării: “Grupurile sociale creează devianța prin: conturarea regulilor a căror încălcare produce devianța”; “Tânărul delicvent devine rău deoarece este definit ca fiind rău și deoarece nu este crezut că este bun”.

Delicvența este un tip special de “reacție socială”, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori (puterea, clasa privilegiată, bogăția, etc.).

Din procesele de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplica normele și grupul sau indivizii care suportă normele și eticheta, se pot stabili și evalua intensitatea și caracterul delicvenței și ale devianței. Definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșește cu adevărat individul care încalcă norma; fiind, de fapt, consecința a ceea ce gândesc alții despre acest comportament.

F. Tannembaum susține că apariția și definirea delicvenței se face prin “dramatizarea” răului, în orice societate fiind considerați ca “răi”, “bolnavi” sau “criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacției față de acestea, reacție ce influențează evoluția carierei lor de viitori delicvenți.

Mergând pe aceeași idee, K. T. Erikson arată că, în procesul etichetării, agenții de control social, în special instituțiile represive îl “împing” pur și simplu pe individ către o carieră delicventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă.

Toate aceste teorii, deși nu reușesc să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delicvente ale minorilor, au însă meritul de a fi semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia fenomenului de delicvență juvenilă, ca și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social.

CAPITOLUL VI

ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELICVENȚEI JUVENILE – ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Un rol principal în evaluarea fenomenului de delicvență juvenilă îl are analiza etiologică, care implică studiul detaliat al caracteristicilor personalității în formarea minorului, studiul motivațiilor, nevoilor și – aspirațiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de transgresiune a normei, condițiile psihice interne și cele depinzând de structura mediului socio-cultural extern.

Orientarea psihologică se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a comportamentelor și particularităților psihice ale tânărului delicvent, care încearcă să explice devianța penală ca rezultat al unor tulburări de comportament și personalitate datorate incapacității de adaptare la exigențele normative.

O primă direcție de abordare este cea psihanalitică. Aceasta atribuie minorului delicvent o structură nevrotică” manifestată prin conflicte intra- și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei. Acest eșec, datorat fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței unei identificări cu imaginea tatălui, creează un traumatism care reapare la vârsta adolescenței sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive și agresive proiectate asupra celor din jur.

A două direcție de abordare, cea psihopedagogică, evaluează cauzele delicvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și socializării morale, considerând că tendința spre delicvență este rezultatul manifest al eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației. Acest eșec se datorează, în mare măsură, unei educații greșit orientate care ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică un sistem defectuos de sancțiuni, la care se adaugă interdicțiile severe instituite de părinți asupra unor acțiuni sau preferințe care împiedică dezvoltarea sociabilității și a autonomiei morale.

Studiul delicvenței juvenile solicită o evaluare complexă a interacțiunilor între toți membrii grupului familial și a conflictelor dintre aceștia, mai ales în situațiile de criză. Organizarea familiei influențează mai ales modelele de identificare și motivațiile tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni și conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura personalității sale. Conform statisticilor, peste jumătate dintre adolescenții delicvenți aparțin familiilor dezorganizate. Eșecul unității familiale antrenează un eșec al educației morale. Cercetările de psihologia copilului și sociologia familiei evidențiază că familiile dezorganizate (divorț, abandon, deces, detenție) furnizează cel mai mare procent de copii caracterizați prin tulburări psihomotorii și sexuale, ca și acele familii unde conflictele între părinți sunt deosebit de frecvente.

Totalitatea manifestărilor comportamentale ale minorilor depind, în cea mai mare măsură, de integritatea funcționalității familiei. Nerealizarea funcțiilor principale ale familiei (subzistență, protecție, afecțiune, socializare, etc.) determină apariția unor tendințe neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv de societate. Diferențele înregistrate în comportamentul moral și în valorile morale ale tinerilor de aceeași vârstă se explică, adeseori, prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație.

Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în domeniul delicvenței juvenile susține ideea principală conform căreia delicvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare la mediu a minorilor, datorită unor tulburări de natură psiho-patologică provocată de un ansamblu de factori, de care familia este, în cea mai mare parte, responsabilă. Unele dintre aceste tulburări psihopatologice se pot datora unor suferințe neuropsihice care sunt asociate în mod frecvent cu un comportament deviant sau al căror debut poate fi marcat prin comiterea unui act infracțional: suferințele organice centrale (epilepsia, traumatisme cranio-cerebrale, oligofreniile), boli psihice la minori (schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, nevroza).

Epilepsia, ca suferință centrală globală, imprimă în timp trăsături particulare personalității bolnavului, indiferent de originea și natura lezionară a suferinței devenită cronică. În epilepsia infantilă se întâlnesc frecvente devieri de conduită. Din punct de vedere al raporturilor dintre apariția acceselor de epilepsie și tulburările de conduită se deosebesc două categorii; prima cuprinde cazurile la care ambele manifestări clinice se datorează aceleiași leziuni fără nici o legătură cauzală între ele, iar a două cuprinde cazurile la care manifestările caracteriale sunt consecința acceselor de epilepsie. Subiecții cu devianță comportamentală, recrutați dintre cei cu epilepsie afișează modificări comportamentale care devin trăsături de personalitate. În perioadele intercritice, precum și în cele postcritice se instalează o serie de înclinații patologice: atitudini manifest ostile față de anturaj, vagabondajul, înclinația către furt, piromania, minciuna, ca și consumul de alcool în exces, tentația distrugerii, etc.

După unii autori, predispoziția la crize de manie, furie, revendicări în replică la cauze neînsemnate devine o trăsătura constantă. Caracteristic epilepticului, care poate săvârși acte de tip devianță comportamentală ce încalcă legea penală, este ca descărcarea prin acte de mare agresivitate și cruzime nu aduce după sine regretul, sentimentul de vinovăție. Subiectul are în continuare o stare de tensiune, o dispoziție ostilă, este instabil, ursuz și nemulțumit.

În cazul traumatismelor cranio-cerebrale, modificările psihice apar, de regulă, după câțiva ani de la traumatism și sunt influențate mai puțin de sediul leziunii, cât de întinderea ei. Loviturile pe care le înregistrează craniul copilului sunt extrem de numeroase, dar nu prezintă o importanță specială decât cele de o anumita intensitate, urmate de pierderea cunoștinței sau de o modificare în conduita copilului. Sechelele psihice pot fi de tipul: insomnii, iritabilitate, agresivitate, tendința la violența, diminuarea atenției și memoriei, sensibilitate la zgomote.

Oligofreniile sunt stări de nedezvoltare psihică sau dezvoltare psihică incompletă, de cauzalitate multiplă. Minorul oligofren, mai ales imbecilul (oligofrenie de gradul doi), poate comite infracțiuni al căror caracter particular reiese din absurditatea actelor.

Minorul cu conduite psihotice, mai ales cel care se apropie de schizofrenie, poate veni în conflict cu legea penală, cele mai multe infracțiuni putând fi comise în perioada inițială denumită perioada medico-legală, mai ales la pubertate și adolescență. Infracțiunile comise de schizofrenie atrag atenția prin ferocitatea lor și sunt însoțite de o atitudine de indiferentă și afectivitate tacită. Motivațional, actele lor aberante rămân fără mobil, au caracter ilogic, absurd sau pot fi explicate prin idei delirante. După comiterea actului respectiv, psihoticul nu manifestă nici o remușcare, rămâne pasiv și indiferent, privind ca un străin rezultatele propriilor sale fapte.

Reactivitatea poate genera și ea tulburări comportamentale. În cazul unor nevroze, adolescenții și tinerii pot avea izbucniri de tip episodic, toate datorate unor necesități de rezolvare a tensiunilor interioare: manifestări distructive, de cruzime față de animale sau față de persoane din anturajul lor imediat.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Se poate afirma că nivelul de delicvență juvenilă al unei țări reflectă, în suficientă măsură; interesul și capacitatea acestei societăți în rezolvarea dificultăților de creștere și educare a tinerelor generații, și, în același timp, avertizează asupra gravitații și întinderii criminalității de mâine.

Înainte de a prezenta concluziile lucrării se impune precizarea unor constatări privind fenomenul general al delicvenței juvenile după Decembrie 1989:

comparativ cu infractorii adulți, minorii reprezintă în totalul infracțiunilor procentul de 33% față de perioada anterioară când nu depășeau 10%;

vârsta minorilor anchetați de poliție este în general mai scăzută;

proliferarea consumului așa-ziselor “droguri primitive” (aurolac);

tendința de organizare în grupuri infracționale a minorilor sub conducerea unuia sau mai multor adulți;

trecerea mult mai rapidă în timp de la infracțiunile ușoare la cele grave;

minuțioasa pregătire a faptelor antisociale;

preponderența delicvenței achizitive, asociată sau nu violenței;

creșterea impresionantă a numărului de cazuri de vagabondaj, cerșetorie și prostituție în rândul minorilor și al minorelor, fără ca acest lucru să se reflecte câtuși de puțin în suma sancțiunilor penale pronunțate de instanțele judecătorești.

Deși există o mare varietate de puncte de vedere în perimetrul teoriilor, modelelor și concepțiilor de explicare cauzală a fenomenului delicvenței juvenile, nu puține sunt laturile comune, de consens, în conținutul acestora. Pe de alta parte, diferențele constau în special în importanța cu care sunt priviți factorii etiologici luați în considerare, diferente ce se justifică de multe ori prin contextul social deosebit în care se practică demersul explicativ. Perioadele de timp definite prin transformări sociale profunde reclama, în mod evident, o atenție deosebită în decelarea trăsăturilor lor specifice în extragerea concluziilor necesare pentru luarea măsurilor practice ce se impun.

Schimbările sociale petrecute în cursul acestor patru ani ce au urmat evenimentelor din decembrie 1989 s-au caracterizat prin mutații semnificative și în structura etiologică și de manifestare a fenomenului delicvenței. Această situație cere, la rândul ei, măsuri specifice și adecvate cu o eficiență sporită în diminuarea ori eliminarea acelor posesiuni de natură socială ori individuală ce favorizează delicvența. Adolescentul acestor timpuri frământate întâmpină dificultăți și multiple situații de conflict în cursul integrării sale în câmpul social și juridic. Pentru atenuarea lor, societatea are datoria de a iniția diverse politici sociale și legislative în care elementul vizat cu prioritate să fie protecția socială a celor defavorizați. Paginile anterioare au relevat preponderența acestor categorii în sectorul penal al existenței sociale. De aceea, programele de prevenire trebuie să aibă, mai curând, un caracter de profilaxie socială decât unul de natură clinică. Asemenea programe ar cuprinde nivelul macrosocial, cel microsocial și aspectele individualității minorului.

Dintre măsurile specifice primului nivel, se impun, în primul rând, revizuirea și reformarea întregii legislații cu privire la minori și tineri, măsurile de prevenire și reducere a șomajului, cele privind locuințele (de exemplu, introducerea unei “alocații de locuință”, așa cum se acordă în unele state occidentale, constând într-un ajutor financiar nerambursabil acordat familiilor cu mai mult de doi sau trei copii minori și care locuiesc în spații insuficiente), măsurile de securitate și asistență socială.

La nivelul microsocial, programele preventive vor urmări revitalizarea funcțiilor educative și de control social ale principalelor instituții sociale: familia și școala. Măsurile luate în domeniul familial constau în susținerea economică (de exemplu, mărirea actualelor alocații pentru copii) ori în consilierea acordată gratuit prin intermediul cabinetelor de consiliere familială din cadrul rețelelor de asistență socială. Școala, la rândul ei, cere o regândire a rolului și sistemului sau de funcționare. Pașii întreprinși în acest domeniu au fost mici, poate și datorită dificultăților financiare din ultimii ani. Schimbările organizaționale și modificarea ideilor și principiilor după care este călăuzită activitatea școlară reprezintă promițătoare căi de prevenire a delicvenței prin intermediul școlii. În acest context, mentalitatea unora dintre cadrele didactice care nu pot construi un climat școlar sănătos propice apropierii cu elevii, ar trebui să-și găsească înlocuirea cu atitudini responsabile sub aspect educațional. Nu mai puțin importante sunt și acele măsuri care conduc la permanentizarea legăturilor între cadrele didactice și părinți (cum ar fi înființarea unor comisii de consiliere familială și școlară formate din părinți și profesori), sau care urmăresc organizarea, în interiorul școlilor, a unor servicii dotate cu personal specializat (psihologi, asistenți sociali, etc.) cu sarcina de a identifica și trata pe acei elevi cu serioase tulburări comportamentale și de înțelegere.

La nivel individual esențiale devin măsurile de reeducare și resocializare în mediile instituționalizate (centrele de reeducare, instituțiile medical-educative, centrele de primire a minorilor), precum și măsurile de reintegrare socială a minorilor delicvenți. Acest proces de reinserție socială a foștilor delicvenți întâmpină greutăți sub aspect psihologic, reușita nefiind asigurată doar prin comportamentul corect al foștilor infractori, ci mai ales de societatea care îi primește și care ar trebui să aibă o acțiune integratoare. Pentru a le ușura drumul în viață nu este suficient să li se ofere numai loc de muncă, ci și posibilitatea de a se realiza cu succes pe plan socio-afectiv. Aceasta deoarece spectrul stigmatizării sociale îl înspăimântă încă din timpul detenției pe fostul infractor și constituie una din piedicile psihologice majore în calea reformării sale totale.

Delicvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite în familie, a eșecului activității de educație morala primita în școala, etc. Un minor delicvent este, de fapt, o victimă și nu un vinovat conștient de responsabilitățile ce i se impută. El nu are conștiința inadaptării sale la cerințele normative, trăind o experiență socială diferită de aceea a adultului. Din acest motiv, delicvența juvenilă apare că un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului.

Apreciindu-se că în viitor va crește numărul minorilor condamnați la pedeapsa închisorii, s-a propus înființarea unui penitenciar de minori care să permită aplicarea unui tratament penitenciar specializat, bazat pe investigații psiho-sociologice și medicale, și care să excludă contactul minorilor cu majorii. De asemenea se impune o îmbunătățire a regimului penitenciar pentru minorii condamnați la pedeapsa închisorii, în spiritul regulilor europene, ținând seama de experiența altor țări dezvoltate.

În final, amintim că în literatura de specialitate recentă se face, tot mai frecvent, referire la rolul comunității (locale ori de cartier) în prevenirea infracțiunilor și sprijinirea acțiunilor educative și de formare desfășurate la nivel familial și școlar. Modelul britanic de intervenție în cadrul comunității, cu ajutorul unor agenți specializați în semnalarea și rezolvarea unor probleme ale sectorului încredințat (copiii străzii, locuri de joacă, terenuri de sport, poluare, calitatea drumurilor, promptitudinea unor servicii sociale, familii cu dificultăți, șomeri, acomodarea celor eliberați din penitenciare și centrele de reeducare, depistarea locurilor de munca), își poate găsi aplicarea cu succes și în cadrul societății noastre.

Departe de a se concretiza prin dimensiuni înfricoșătoare, delicvență juvenilă înregistrează o creștere constantă, însă puțin semnificativă în sectorul caracterului antisocial al componentelor sale faptice și umane, fără că această creștere să depășească cotele foarte ridicate ale deceniului trecut.

Bibliografie

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., “Psihologie judiciara”, Casa de Editura si Presa “SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1992, p. 267;

Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p. 173;

Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 42;

Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1972, p. 8;

Preda, V., “Profilaxia delicventei si reintagrarea sociala”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 8;

Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p. 114/122;

Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice;

Anexa la Rezolutia 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunarii Generale a O.N.U., “Ansamblul de reguli minime cu privire la administrarea justitiei pentru minori (Regulile de la Beijing);

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciara”, Casa de Editura si Presa “SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1992, p. 268;

Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1972, p. 9-10;

Neveanu, Popescu-Paul, “Dictionar de psihologie”, Editura Albatros, 1978, p. 180;

Apud Bogdan, T., Sîntea, I., “Analiza psihosociala a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, M. I., Serviciul

Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 34-35;

Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1972, p. 78;

Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p. 52-53;

Apud Rascanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1994, p. 23;

Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 61-66;

Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p.52;

Revista Psihologica, nr. 1/ianuarie 1995;

Revista de Stiinta Penitenciara, nr. 3/1994, Directia Generala a Penitenciarelor, Bucuresti;

Anexa la Rezolutia nr. 40/33 noiembrie 1985 a Adunarii Generale a Natiunilor Unite, “Ansamblul de reguli minime cu privire la administrarea justitiei pentru minori (Regulile de la Beijing)”;