.copilul Si Educatia Pentru Drepturile Copilului
INTRODUCERE
Pentru fiecare dintre noi, copilăria este o secvență de istorie personală. Copii sunt cei investiți cu propiile speranțe neîmplinite, așa cum au făcut generațiile dinaintea noastră, așa cum vor face și generațiile care vor urma. În afară de stafeta idealurilor, copiilor trebuie să le oferim asistență protectoare reală.
Conceptul “copilăriei”, ca etapă diferită a evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, a apărut destul de târziu în conștiința comună, după unele păreri, în Europa secolelor XV – XVIII. În epoca medievală, ideea de copilărie lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depașea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct in societatea adulților, întâmpinat și tratat ca “adult în miniatură”. A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și dependență, proces în care instituționalizarea educației si ascensiunea raționalismului au avut un rol hotarâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu acesta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată.
Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul dintre indicatorii sănătății unei societăți. Studiile sociologice a copilăriei au pus în evidență imperativul “creșterii funcției educative a familiei” și nevoia intervenției sociale în sensul stimulării responsabilităților parentale, iar familia, ca principala responsabilă pentru manifestările specifice ale copilului inadaptat: devianță infantilă, delicvență juvenilă, violență. Copii primesc de la părinți cele dintâi îndrumări cu privire la modul de comportare în toate împrejurările vieții, la atitudinea față de oameni și societate.
Eficiența influențelor educative familiale se datorează faptului că familia acționează de la început și în permanență cu forța exemplului viu și direct. Ea este un model uman complex, care se impune cu prioritate în educația copilului. Modelul familial este cu atât mai imperios urmat, cu cât copilul are o vârstă mai mică. În perioada pubertății situația se schimbă deoarece în cele mai multe cazuri modelul instituțional școlar și alte modele sociale organizate se impun contracarând, accentuând sau echilibrându-se cu familia.
Divorțul este problema centrală a patologiei familiei. Adeseori, consecințele negative asupra dezvoltării copilului sunt mai grave în cazul familiei nedespărțite, dar în care atmosfera de viață este alternată și viciată, decât in familiile în care a intervenit despărțirea.
Familiile dezorganizate și decăzute sunt in același timp familii dificile, în care viața normală de familie este perturbată. Acest gen de familie provoacă starea de inadaptare a copilului favorizând tulburările de comportament, descompunerea morală, viciul si delincvența.
Mai ales în primele perioade ale dezvoltării copilului, prezența mamei este indispensabilă și de neînlocuit. În cele mai multe cazuri, absența mamei tocmai în momentele trezirii copilului la viață și deslușirii mediului social înconjurător este irecuperabilă.
Din punct de vedere afectiv, copilul nu se poate dezvolta normal decât în prezența părinților săi, în cuibul cald al familiei unite. Dacă mama este inima familiei, copilul este factorul dinamic, stimulator al acestui nucleu social. Copilul este legătura noastră cu generațiile de mâine, e una din formele nemuririi individuale pe care o poate realiza fiecare dintre noi.
Copilul are nevoie de toată atenția și răspunderea din partea părinților; părinții își cresc copii pentru bucuria lor viitoare și pentru nevoile societații, copilul nu-ți dă voie să fii indolent, să rămâi în urmă, să neglijezi viața.
Apariția copilului în familie creează o mare răspundere părinților față de societate, față de stat. Educația copilului în familie nu este numai o problemă particulară, ci este o problemă socială, care preocupă cel puțin în egală măsură statul. În educație sunt deopotrivă interesați statul și familia. Copilul de azi este cetățeanul de mâine. Statul luptă pentru întărirea familiei și pentru asigurarea unor condiții optime educației copilului.
Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/1990 și astfel, în baza art. 20 din Constituție, legile interne urmau a fi interpretate in concordanță cu prevederile Convenției. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului ( art.1 din Legea nr.272/2004 ).
Lucrarea urmărește o abordare cuprinzătoare a categoriei drepturilor copilului, așa cum sunt consacrate în Legea nr.272/2004, punând accent pe protejarea și promovarea interesului său superior, așa cum este evaluat, constatat și, in cele din urmă, “decretat” de cei care sunt chemați să ocroteasca copilul, fie părinți, fie autorități. Copilul este și el implicat în luarea oricărei decizii care îl privește într-o manieră adaptată vârstei și gradului său de maturitate.
CAPITOLUL I
COPILUL SI EDUCATIA PENTRU DREPTURILE COPILULUI
1.1 Scurt istoric privind evoluția drepturilor copilului
Una dintre cele mai importante cuceriri ale revoluției pe plan social și moral a fost determinarea pe o bază cu totul nouă, structural deosebită, a raporturilor din cadrul familiei. Importanța acestei probleme rezultă atât din cuprinsul actelor normative care le reglementează, cât și din modul în care diferitele organe concură la aplicarea lor ( la aplicarea prevederilor sunt chemate diferite organe de stat sau private autorizate ).
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și indatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor ( art. 48, pct. 1 din Constituția României ). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie ( art. 48, pct. 3 din Constituția României ). Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunitații, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor ( art. 50 din Constituția României ). Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propiilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine ( art. 29, pct. 6 din Constituția României ).
Familia prin funcția educativă a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Desigur, funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societații. Educația, în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivitații ( art. 101, alin. 2 Codul familiei ). Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.
Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei ca un obiectiv important al ordinei constituționale. De asemenea, diferite acte internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei și protecția drepturilor copilului. Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri, fără copii, formează o familie.
Definirea noțiunii de familie poate fi privită atât din punct de vedere sociologic cât și juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.
În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate nemaiîntâlnit la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948, proclamă dreptul la viață, la libertate și la securitatea propriei persoane, dreptul fiecărui om la securitate socială și la un nivel de trai satisfăcător pentru a-i asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei, dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, dreptul mamei și copilului la ajutor și asistență socială. În baza dreptului fundamental la viață și securitatea propriei persoane, în contextul drepturilor fundamentale ale omului, ocrotirea socială a familiei, femeii, mamei și copilului constituie obiectivul unor documente de drept internațional: declarații, pacte, convenții, rezoluții. În spiritul acestor documente de drept internațional, “Declarația drepturilor copilului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în noiembrie 1959, consacra imperativul protecției speciale a copilului de către toți oamenii, de părinți în special, guverne, autorități locale, organizații de binefacere.
Preambulul Declarației precizează: “Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile, fără discriminare de rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere. Copilul trebuie să beneficieze de protecția socială, să i se acorde posibilitatea să se dezvolte într-un mod sănătos și normal pe plan fizic, intelectual, moral și social, în condiții de libertate și demnitate”. Cele zece principii ale Declarației reprezintă codul universal al drepturilor copilului și respectiv al îndatoririlor societații pentru respectarea lor.
Acestea sunt:
– Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile enumerate în Declarație, drepturi recunoscute tuturor copiilor, fără excepție, fără discriminări de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere sau orice altă situație.
– Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială, acordându-se posibilități și facilitați de-a contribui la dezvoltarea sănătoasă și normală pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate.
– Copilul are de la naștere dreptul la un nume și la o naționalitate.
– Copilul trebuie să beneficieze de securitate socială, să crească și să se dezvolte într-un mod sănătos; se acordă ajutor și protecție specială mamei prin îngrijiri prenatale și postnatale adecvate; se prevăd dreptul la alimentație, locuință, joc și timp liber, îngrijiri medicale adecvate.
– Copilul dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social trebuie să primească tratamentul, educația și îngrijiri speciale.
– Pentru dezvoltarea armonioasă a personalității, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere, pe cât posibil să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială: copilul foarte micte spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate nemaiîntâlnit la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948, proclamă dreptul la viață, la libertate și la securitatea propriei persoane, dreptul fiecărui om la securitate socială și la un nivel de trai satisfăcător pentru a-i asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei, dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, dreptul mamei și copilului la ajutor și asistență socială. În baza dreptului fundamental la viață și securitatea propriei persoane, în contextul drepturilor fundamentale ale omului, ocrotirea socială a familiei, femeii, mamei și copilului constituie obiectivul unor documente de drept internațional: declarații, pacte, convenții, rezoluții. În spiritul acestor documente de drept internațional, “Declarația drepturilor copilului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în noiembrie 1959, consacra imperativul protecției speciale a copilului de către toți oamenii, de părinți în special, guverne, autorități locale, organizații de binefacere.
Preambulul Declarației precizează: “Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile, fără discriminare de rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere. Copilul trebuie să beneficieze de protecția socială, să i se acorde posibilitatea să se dezvolte într-un mod sănătos și normal pe plan fizic, intelectual, moral și social, în condiții de libertate și demnitate”. Cele zece principii ale Declarației reprezintă codul universal al drepturilor copilului și respectiv al îndatoririlor societații pentru respectarea lor.
Acestea sunt:
– Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile enumerate în Declarație, drepturi recunoscute tuturor copiilor, fără excepție, fără discriminări de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere sau orice altă situație.
– Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială, acordându-se posibilități și facilitați de-a contribui la dezvoltarea sănătoasă și normală pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate.
– Copilul are de la naștere dreptul la un nume și la o naționalitate.
– Copilul trebuie să beneficieze de securitate socială, să crească și să se dezvolte într-un mod sănătos; se acordă ajutor și protecție specială mamei prin îngrijiri prenatale și postnatale adecvate; se prevăd dreptul la alimentație, locuință, joc și timp liber, îngrijiri medicale adecvate.
– Copilul dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social trebuie să primească tratamentul, educația și îngrijiri speciale.
– Pentru dezvoltarea armonioasă a personalității, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere, pe cât posibil să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială: copilul foarte mic nu va fi separat de mama sa decât în condiții speciale; societatea și autoritațile publice au datoria de a purta de grijă copiilor fără familie sau celor care nu au condiții de existență necesare dezvoltării lor; este necesar să se acorde familiilor numeroase alocații de stat sau alte mijloace de întreținere.
– Copilul are dreptul la o educație gratuită și obligatorie la nivel elementar care să contribuie la cultura sa generală și să-i permită, în condiții de egalitate a șanselor, să-și dezvolte capacitațile, judecata, responsabilitatea morala și socială, pentru a deveni util societății; această responsabilitate o au în primul rând parinții; să se acorde toate înlesnirile pentru joc și activități recreative, orientate spre atingerea scopurilor educative.
– În orice împrejurări copilul să fie primul care primește protecție și securitate.
– Copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de neglijență, cruzime și exploatare; el nu va fi acceptat să muncească înainte de a avea vârsta minimă potrivită, nu va fi folosit în activități care să-i prejudicieze sănătatea și educația, dezvoltarea fizică, mentală sau morală.
– Copilul trebuie protejat contra practicilor de discriminare rasială, religioasă, etc. și crescut într-un spirit de înțelegere, de toleranță, de prietenie între popoare, de pace și fraternitate universală și în sentimentul de consacrare a energiei și a talentelor în slujba semenilor.
Din conținutul Declarației, care consacră drepturile copilului și respectiv îndatoririle societății de a-i asigura protecția și educația, reiese responsabilitatea pentru viitorul social al omenirii, pentru continuitatea generațiilor prin copii în realizarea progresului culturii și civilizației. Protejarea și educația copilului trebuie să constituie mobilul voinței politice a statelor de asigurare și garantare, condiție a realizării și exprimării personalității. În concepția generală a ocrotirii sociale a copilului se include strategia acțiunilor speciale de protejare a anumitor categorii de copii: copilul lipsit sau refuzat de familie – orfan, abandonat, neglijat, copilul defavorizat de familie din cauza carențelor materiale și moral-educaționale, copilul cu handicap fizic și psihic. În spiritul Declarației, în cadrul diferitelor reuniuni și conferințe s-au dezbătut și se dezbat soluții practice de perfecționare a protecției speciale a copilului prin adopțiune ( substitutul ideal al familiei naturale ), care trebuie să refacă exclusiv interesul copilului.
Perfecționarea practicii de adopție urmărește, printre altele, favorizarea plasării copilului dificil, handicapat fizic și psihic, a fraților, sensibilizarea opiniei publice pentru adoptarea copiilor, sprijinirea și îndrumarea părinților adoptivi.
Existența celor aproximativ 450 milioane de persoane cu handicap fizic și mental în 1981 a determinat luarea unor măsuri de protecție specială a acestora, avându-se în vedere “Declarația drepturilor persoanelor handicapate”, adoptate în anul 1975, anul 1981 fiind declarat Anul internațional al persoanelor handicapate.
Rezoluțiile adoptate pentru a declara Anul internațional al femeii-1975, deceniul națiunilor unite pentru femei. Egalitate-Dezvoltare-Pace-1976-1985, Anul internațional al copilului-1979, Anul intenațional al tineretului-1985 au creat cadrul social, politic și juridic pentru organizarea unor acțiuni de protejare a femeii, copilului și tânărului.
Organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite implicate în acțiunea de protejare a copilului sunt: U.N.D.R.O. ( Programul Națiunilor Unite pentru Apărarea în caz de catastrofă ), F.A.O. ( Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură ), O.M.S. ( Organizația Internațională a Muncii ), U.N.E.S.C.O. ( Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ), U.N.I.C.E.F. ( Fondul Națiunilor Unite pentru Copii ). Sub egida acestor organisme specializate, s-au făcut recomandări și s-au realizat unele acțiuni de protejare ( securizare ) a copiilor, în special a celor din țările în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină, dar filantropia sporadică a acțiunilor respective nu a soluționat problemele vieții precare a copiilor din acele țări.
Documente juridice internaționale care enunță drepturile copilului, anterioare Declarației drepturilor copilului ( 1959 ): – Carta Organizației Națiunilor Unite ( 1945 ); Declarația Universală a Drepturilor Omului ( 1948 ); Convențiile pentru suprimarea traficului cu ființe umane ( 1947, 1949, 1950 ).
Documente juridice internaționale care enunță drepturile copilului, ulterioare declarației drepturilor copilului: Declarația universală pentru eliminarea definitivă a foametei și a malnutriției ( 1974 ); Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioadă de urgență și conflict armat ( 1974 ); Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile ( 1968 ); Convenția privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului ( 1960 ); Declarația privind drepturile persoanelor alienate mintal ( 1971 ); Declarația privind drepturile pesoanelor invalide ( 1975 ).
Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, având în vedere alte documente de drept internațional, în preambul, reafirmă faptul că, din cauza fragilității biopsihofizice, copii necesită îngrijiri și protecție specială. Situația copiilor privați de o afecțiune familială normală și de un mediu educativ corespunzător accentuează responsabilitatea principală de îngrijire și protecție ce revine familiei, necesitatea protecției juridice și de altă natură a copilului înainte și după naștere, importanța respectului pentru valorile culturale ale comunității copilului și rolul vital al cooperării internaționale în realizarea drepturilor copilului.
Convenția urmărește protecția și promovarea drepturilor copilului, impunând statelor părți luarea măsurilor împotriva oricărei forme de discriminare legislative și de orice altă natură pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute în Convenție.
Potrivit convenției, ambii părinți au responsabilitatea creșterii copiilor lor, iar statul trebuie să-i sprijine, protejând copii de formele de maltratare săvârșită de părinți sau alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor.
Statele părți sunt obligate să ia măsurile necesare protecției copiilor refugiați și copiilor cu handicap fizic și/sau mental.
Conform Constituției, copii au dreptul la sănătate deplină și la accesul la serviciile sanitare și medicale, la verificarea periodică a plasamentului, la securitate socială, la educație, la viață culturală proprie, la a-și declara apartenența religioasă și de a-și practica propria religie, la timp liber, joc și participarea la activități culturale și artistice. De asemenea, Convenția impune statelor părți adoptarea de măsuri corespunzătoare împotriva exploatării economice, folosirii substanțelor psihotrope și narcoticelor, exploatării sexuale și a abuzului sexual, răpirii, vânzării și traficului de copii, torturii. În cazul administrării justiției de către minori, Convenția prevede măsuri speciale de protecție împotriva abuzurilor. Țările semnatare ale Convenției, printre care și România, vor trebuie să-și adapteze legislația internă la cerințele principiilor și regulilor adopate prin convenție și, de asemenea, să întreprindă acțiunile concrete arătate în convenție și necesare aplicării acesteia în viață. Convenția constituie o nouă dovadă a grijii ce se manifestă în România față de generațiile viitoare; acest document internațional este tradus în viață prin actele normative de mare importanță menite să asigure realizarea amendamentelor care stau în fața Națiunilor Unite în această perioadă în legătură cu protecția copilului.
În ce privește contextul juridic național, dezideratele cu privire la drepturile fundamentale ale omului exprimate în documentele de drept internațional sunt obligatorii pentru țările care aderă la ele, deci și pentru țara noastră. Asigurarea și garantarea drepturilor prin competența internă exclusivă a fiecărui stat, în cadrul puterii sale suverane. Aderând la recomandările documentelor de drept internațional privitoare la drepturile omului, țara noastră și-a constituit un context juridic național. Consfințirea, asigurarea și garantarea drepturilor fundamentale, în cadrul puterii suverane a statului nostru, se realizează în condițiile deplinei egalități și echități. Dreptul la viață și securitate socială, consfințit și în documentele de drept internațional sub aspect particular al ocrotirii familiei, mamei și copilului, copilului privat sau dezavantajat de familie, deficient, în cadrul drepturilor fundamentale, este un principiu constituțional, reglementarea juridică realizându-se prin legislația civilă, a familiei, a înățământului și a educației muncii, sanitară și penală.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost elaborată și adoptată concomitent cu Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, precum și cu Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru adopții. De fapt, toate aceste trei legi fac parte din pachetul legislativ consacrat drepturilor copilului. Aceste legi au fost adoptate de Parlament și promulgate de Președintele României la aceeași dată ( 21 iunie 2004 ), iar cu excepția unui număr redus de prevederi din primele două, toate cele trei legi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, abrogă și înlocuiește actul normativ anterior în materie ( Ordonanța de urganță a Guvernului nr. 26/1997, cu privire la protecția copilului aflat în dificultate ).
După adoptarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, a fost publicată și legislația secundară în domeniu, constând în 13 acte normative.
1.2. Copilul. Starea de minoritate reflectată pe plan juridic
Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii ( art. 4 lit. a, Legea 272/2004 privind protecția copilului ). De regulă, minorul nu are capacitate deplină de exercițiu, dar minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, dar nu devine majoră.
În legislația română, înlocuirea termenului minor cu acela de copil, din reglementările consacrate protecției și promovării drepturilor copilului, s-ar fi impus încă din anul 1990, când România a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, modificarea însă nu este de formă ci de substanță, deoarece între noțiunea juridică de copil și cea de minor nu există identitate de conținut.
Conform art. 8 din Decretul 31/1954, persoana fizică dobândește capacitatea deplină de exercițiu, ca regulă generală, la data la care devine majoră ( alin. 1 ), iar prin excepție, la data la care minorul se căsătorește ( alin. 3 ).
Noțiunea de minor este mai cuprinzătoare decât aceea de copil; minorul care se căsătorește rămâne în continuare minor, dar nu mai este copil deoarece a dobândit capacitatea deplină de exercițiu. Starea particulară sub raport biopsihofizic a copiilor și adolescenților nu putea să nu aibe o reflectare corespunzătoare și pe planul reglementărilor juridice, impunând un statut juridic aparte față de cel rezervat persoanelor adulte din mai multe puncte de vedere:
a. ocrotirea intereselor minorului;
b. sistemul educațional;
c. răspunderea juridică.
a. Așa cum se arată în literatura juridică, noțiunea de “interes al minorului” la care Codul familiei doar se referă, fără a o defini, are un conținut complex. În primul rând ar urma să corespundă interesului minorului toate măsurile pe care le iau părinții în îndeplinirea obligației de creștere, de îngrijire a sănătății și a dezvoltării fizice, morale și intelectuale a minorului, potrivit cu însușirile sale.
În unele situații, cum ar fi, de exemplu, în caz de adopție, legea se exprimă explicit că instanța poate încuviința înfierea numai dacă prin aceasta se asigură dezvoltarea normală, fizică și morală a minorului, și nu se iau măsuri potrivnice legii sau regulilor de conviețuire socială. Este important, în aceste dispoziții nu atât aspectul patrimonial, cât cel personal, nepatrimonial.
Interesul minorului este avut în vedere și în privința reglementării ocrotirii părintești, atâta vreme cât este cu putință ca minorul să nu fie lipsit de îngrijirea ambilor părinți ori cel puțin a unuia dintre aceștia, ocrotirea sa este încredințată de lege părinților. Ocrotirea părintească este prezumată că asigură, atât în privința pesoanei, cât și în privința bunurilor ocrotirea cea mai deplină a minorului.
Interesul minorului se apreciază în stricta conformitate cu prevederile legale, ceea ce înseamnă că nu poate fi nesocotită ca o dispoziție legală expresă, pe considerentul că așa ar cere-o interesul minorului. Interesul minorului însuși cerea să fie respectate prevederile legale. Potrivit art. 57 alin. 2 din Codul Familiei este posibilă recunoașterea paternității prin testament; prin urmare, stabilirea filiației nu este posibilă printr-un testament inform, deoarece interesul minorului trebuie protejat în limitele legii.
b. Ținând seama de particularitățile biopsihofizice ale copiilor și adolescenților, de faptul că aceste etape ale dezvoltării ființei umane reprezintă totodată trepte incipiente în procesul formativ-educativ, o importanță esențială capătă activitatea de educație și instruire a acestor viitori oameni maturi, pe care se va bizui societatea, astfel ca o parte din preocupările statului va trebui să fie îndreptată tocmai spre asigurarea unui sistem educațional apt să constituie cadru necesar de instruire și formare a copiilor pentru o viață socială economică activă, utilă și demnă. În Hotărârea Guvernului nr. 521/1990 se prevede dreptul la învățătura fără nici o îngrădire a tuturor cetățenilor, considerându-se că nesocotirea acestui drept ar putea conduce la nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. În România învățământul are un caracter deschis, fiecărui cetățean asigurându-i-se accesul la toate gradele și formele de învățământ, cât și posibilitatea trecerii de la un tip de școală la altul, prin examene de diferență.
Statul asigură condiții de protecție și ocrotire a minorilor până la vârsta de 16 ani prin cuprinderea lor în diferite forme de învățământ sau ocrotire, pentru copiii orfani, fără susținători legali sau părinți din familii dezorganizate, sunt organizate case de copii preșcolari de către inspectoratele județene și case de copii școlari, în cadrul cărora funcționează unități de învățământ, pentru copii cu deficiențe senzoriale și intelectuale se organizează școli speciale. De asemenea pentru a oferi elevilor posibilitatea de-a desfășura și activități extrașcolare organizate, prin hotărârea susmenționată a guvernului se prevede organizarea de case ale elevilor și copiilor, ca instituții subordonate inspectoratelor școlare. Activitatea acestor instituții se va desfașura pe baza unor norme stabilite de Ministerul Învățământului.
Alte categorii de școli au în vedere cuprinderea și a copiilor cu deficiențe mintale, motorii și mintal-motorii, incapabili de adaptare socială; școli profesionale speciale pentru deficienți de auz, de vedere, mintali, motori și mintal-motori recuperabili; licee speciale pentru deficienți de vedere și motori recuperatori; școli speciale de reeducare și cursuri de calificare și recalificare pentru invalizi.
c. Regimul răspunderii juridice a minorilor este, și el, influențat de caracteristicile biopsihofizice ale acestora.
Problema de esență care se pune în această materie se referă la stabilirea limitei inferioare a vârstei de la care un minor ar putea fi socotit ca având, biopsihofizic, capacitatea de a înțelege, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău în relațiile sociale umane și, în consecință, de a-și putea dirija în mod conștient voința și acțiunile. Vârsta de la care se admite că există o atare capacitate, devine, astfel și limita la care minorii vor avea și răspundere juridică pentru faptele lor. Această chestiune este legată totodată de capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, adică de aptitudinea acesteia de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice ( art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 ). În conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Una din premisele capacității de exercițiu ( alături de capacitatea de folosință ) este discernământul, care se înfățișează diferit, în funcție de înaintarea în vârstă. Pe măsură ce omul participă la viața juridică, el își formează și dezvoltă discernământul juridic. Acest discernământ mai depinde, în afară de vârstă și de sănătatea minții.
În funcție de calitatea discernământului, legiuitorul reglementează felurile capacității de exercițiu ale persoanei fizice, și anume:
– lipsa capacității de exercițiu ( care caracterizează discernământul minorului sub 14 ani și al alienatului ori debilului mintal pus sub interdicție judecătorească );
– capacitatea de exercițiu restrânsă ( pentru minorul între 14 și 18 ani );
– capacitatea de exercițiu deplină ( persoana care a împlinit vârsta de 18 ani și femeia care s-a căsătorit înainte de vârstă ).
Lipsirea de capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice menționate este o măsură de ocrotire a lor, datorită lipsei de discernământ, așa încât această măsură nu trebuie să se întoarcă împotriva finalității sale, ceea ce și explică faptul că cel lipsit de capacitate de exercițiu poate încheia personal și singur, în mod valabil unele acte juridice civile. Este vorba de acte juridice civile care, prin natura lor nu-l pot prejudicia pe cel lipsit de capacitate de exercițiu. Ideea ocrotirii persoanei fizice fără capacitate de exercițiu se reflectă în dreptul civil, inclusiv în ceea ce privește obligațiile civile ( mai ales răspunderea civilă delictuală ). Trebuie însă făcută diferențierea între răspunderea civilă delictuală ( pentru fapta proprie ori pentru fapta altei persoane ) și răspunderea penală. În cazul răspunderii civile delictuale pe primul plan se află, în toate cazurile, interesele persoanei al cărei patrimoniu a fost prejudiciat printr-o faptă ilicită. Uneori însă, simpla sancționare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adică obligarea lui la repararea pagubei, se poate dovedi nesatisfăcătoare pentru acoperirea prejudiciului provocat.
Așa ar fi de pildă, în cazul minorului lipsit de capacitatea de exercițiu restrânsă, care nefiind în măsură să despăgubească pe cel prejudiciat, pentru eventualele pagube provocate trebuie să răspundă altă persoană. De aceea, în scopul protejării intereselor victimei, legislația civilă a instituit, pe lângă răspundere directă pentru propria faptă, o răspundere civilă complementară, indirectă, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane ( art. 1000C.civ. ).
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în dreptul penal nu există răspundere pentru fapta altuia. Sancțiunea specifică în dreptul penal este pedeapsa care, prin definiție este strict personală. În legislația penală s-a adoptat aceeași diviziune terminologică în legătură cu determinarea răspunderii penale, fiind împrumutați din dreptul privat termenii de “minoritate” și “majorat”. În felul acesta, prin folosirea termenilor de “minori” și “minoritate” ( pentru adolescenți ) și “majori” ( pentru adulți ) se realizează o uniformitate terminologică cu privire la vârstă, între dreptul privat și dreptul penal. Legislația penală face însă diferențierea între minorii fără răspundere penală și minorii care răspund penal. Astfel, faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minori care în momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal și nu constituie infracțiuni; minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar dacă a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal fără nici o excepție.
Un aspect deosebit de important al determinării răspunderii penale a infractorilor minori îl constituie relativa contradicție între două tendințe ale lumii moderne; pe de o parte, tendința de urcare, în toate legislațiile a limitei minime de la care începe răspunderea penală ( aceasta în scopul evident de ocrotire a minorilor a căror stare biopsihofizică impune, în principal, măsuri de educare, și nu sancționării ), iar, de pe altă parte tendința minorilor înșiși de a deveni tot mai precoci, datorită mijloacelor tehnice de informare și culturalizare.
CAPITOLUL II
DREPTURILE COPILULUI
2.1. Reglementarea drepturilor copilului în conformitate cu dispozițiile internaționale
Necesitatea de-a acorda o protecție specială copilului, a fost enunțată în Declarația cu privire la drepturile copilului de la Geneva din 1924 și Declarația drepturilor copilului adoptată la Adunarea Generală, la 20 noiembrie 1959. Declarația cu privire la drepturile copilului a fost recunoscută în Declarația universală a drepturilor omului, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice ( în mod deosebit în articolele 23 și 24 ), în Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale ( în mod deosebit în art. 10 ) și în statutele și instrumentele pertinente ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaționale care se preocupă de bunăstarea copilului. Mai recent, respectiv ultimul act normativ în acest domeniu a fost adoptat de Organizația Națiunilor Unite, prin “Convenția cu privire la drepturile copilului”, la 20 noiembrie 1989. După ratificarea ei de către 20 de state, Convenția a intrat în vigoare în septembrie 1990, devenind o lege internațională a drepturilor copilului. România a ratificat Convenția la 25 septembrie 1990.
Convenția a schimbat situația actuală, în majoritatea țărilor având loc implementarea ideilor ei de către Guverne prin reforme majore.
În concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale la care România este parte, autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului. În acest sens, la 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului; de asemenea, Codul familiei reglementează situația legală a copilului în art. 62-65, aceste dispoziții completându-se cu dispozițiile aparținând altor ramuri de drept, cum sunt cele privitoare la succesiune ( din Codul Civil ), cele vizând pensia de urmaș ( din legislația muncii ) sau cele privind cetățenia ( din dreptul constituțional ).
2.2. Principii aplicabile în materia drepturilor copilului
Respectarea și garantarea drepturilor copilului este guvernată de următoarele principii:
1. Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului
Acest principiu, prevăzut expres în legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului în art. 2 alin. 1, are un câmp de aplicare extins și vizează orice reglementări în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului; orice act juridic emis, ori încheiat în acest domeniu, drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal; demersurile referitoare la copii, întreprinse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Caracterul primordial al principiului interesului superior a copilului este inseparabil legat de caracterul său general. Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 indică, la nivel normativ, trei direcții de acțiune conjugată a principiului: cel dintâi, elementar și esențial pentru eficiența faptică, aplicată la circumstanțe de fapt reale, reiese din cele stipulate în cuprinsul alineatului 1, conform cărora atât Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cât și orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Bunăoară, acesta este criteriul consacrării drepturilor fundamentale ale copilului, împreună cu garanțiile specifice atașate. Cea de-a doua direcție de acțiune, indicată prin art. 2 alin. 2, are în vedere, în special, înfăptuirea ocrotirii copilului, ca unul din drepturile fundamentale recunoscute acestuia, în condiții care să asigure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului. În exprimarea legală categorică, principiul interesului superior este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. În fine, cea ed-a treia, așa cum rezultă din art. 2 alin. 3, are în vedere prevalența principiului interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile care privesc copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Legiuitorul consacră drepturile copilului și impune respectarea acestora ca stare de împlinire a dezideratului interesului superior. Familia este microuniversul natural și cel mai prielnic pentru manifestarea drepturilor copilului, iar copilul are dreptul să crească alături de părinții săi ( art. 30 alin. 1 ). Ca urmare, intruziunile în viața familială a copilului – și, în egală măsură, în viața familială a părinților săi – sunt justificate, atât ca inițiativă, cât și ca formă de înfăptuire, inclusiv durată, numai dacă se constată un derapaj de la interesul superior al copilului prin restrângerile la care sunt supuse drepturile recunoscute acestuia, din cauze reproșabile sau nu părinților, și numai în măsura necesară restabilirii condițiilor de afirmare a drepturilor copilului. De aceea, orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea părinților, consilierea acestora, terapie, mediere, acordate pe baza unui plan de servicii ( art. 34 alin. 2 ). Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este în interesul superior al copilului ( art. 33 ).
Ocrotirea copilului presupune acoperirea a două segmente de interes: drepturi privind persoana copilului și drepturi privind bunurile sale. Este o clasificare acceptată și de Legea nr. 272/2004, care, exemplificativ stabilind în cuprinsul art. 64 alin. 3 că pe durata plasamentului în regim de urgență drepturile și îndatoririle părintești se suspendă de drept, transferă numai drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului către persoana care l-a primit în plasament, drepturile și îndatoririle privitoare la bunurile copilului urmând a fi exercitate, respectiv îndeplinite de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului București. Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului este consacrată aproape exclusiv drepturilor cu caracter personal, nepatrimonial, referirile la drepturile de natură patrimonială fiind sporadice și mai degrabă generice, în esența lor acestea din urmă rămânând în continuare sub incidența dispozițiilor Codului familiei. Că nici nu s-ar fi intenționat mai mult pare să indice art. 2 alin. 3, atunci când se referă explicit la demersuri și decizii ale autorităților publice sau ale organismelor private ori ale instanțelor judecătorești privitoare la copii; lăsând la o parte faptul că nu fiecare dintre responsabilii amintiți în legătură cu drepturile patrimoniale ale copilului, din felul cum este formulat textul înțelegem că obiectivul este asigurarea mediului protectiv cel mai favorabil copilului din punct de vedere al dezvoltării sale fizice și psihice, ceea ce presupune intervenții curative la nivelul drepturilor nepatrimoniale ale subiectului. Același lucru reiese din întreg capitolul II al Legii nr. 272/2004, care, consacrat fiind drepturilor copilului, enunță și definește drepturi, stabilește obligații și responsabilități exclusiv în dimensiunea lor personală, în ceea ce privește drepturile de natură patrimonială ale copilului mărginindu-se, în cuprinsul art. 23 alin. 6, la indicația aplicabilității în continuare a prevederilor referitoare la desemnarea unui curator în caz de conflict de interese.
În plan patrimonial, ocrotirea juridică a copilului, căreia art. 106 C. fam. îi recunoaște independența patrimonială față de părinți, se înfăptuiește după reguli pe cât de simple, pe atât de riguroase și eficiente, care pot fi rezumate astfel: drepturile și obligațiile copilului sunt exercitate, respectiv aduse la îndeplinire de ocrotitorul legal sau, după caz, de minor, însă având încuviințarea ocrotitorului legal, ocrotitor care asigură de asemenea administrarea bunurilor copilului pe toată perioada minorității. Acolo unde este cazul legea civilă instituie măsuri suplimentare de protecție patrimonială, inclusiv sub formă de indulgențe, refuzate altor subiecți de drept. Este, de pildă, cazul leziunii ca viciu de consimțământ și domeniul său tradițional de manifestare, precum și de abaterile de la regulile generale în materie de nulitate pe care leziunea le poate antrena ( art. 1157 C. civ. și art. 25 din Decretul nr. 32/1954 ) sau de cerința de a fi instituit un curator pentru situațiile de conflict ori concurs de interese între ocrotitorul legal și copil ( art. 132 și art. 105 C. fam. ).
2. Egalitatea șanselor și nediscriminarea
Potrivit art. 7 din legea 272/2004: drepturile prevăzute de prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situație materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul de naștere sau de statutul dobândit, de deficiențele de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.
Receptând mesajul universalității afirmat prin Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, legiuitorul român afirmă recunoașterea și garantarea drepturilor nu doar copiilor cetățeni români aflați pe teritoriul țării sau în afara granițelor, dar și copiilor fără cetățenie aflați în România, copiilor care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementării privitoare la statutul și regimul refugiaților în România, precum și copiilor cetățeni străini aflați pe teritoriul țării noastre, în cazul acestora din urmă numai situații de urgență ca atare constatate de către autoritățile publice române ( art. 3 ).
O aplicație importantă a principiului non-discriminării întâlnim în art. 63 C. fam., care anunță regula de importanță crucială în materie de ocrotire a copilului, anume aceea a deplinei egalități juridice dintre copilul din afara căsătoriei cu filiația legal stabilită și copilul din căsătorie. Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori au același conținut, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați – completează art. 97 C. fam.
În contextul promovării și protejării drepturilor copilului, spiritul egalității șanselor și al nediscriminării este lesne de recunoscut în numeroase din textele legii. Bunăoară, potrivit art. 47 alin. 1, copilul are dreptul de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor și a personalității în condiții nediscriminatorii, ceea ce în cazul copilului aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice include, conform art. 27 alin. 1, dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte, drept al cărui exercițiu este asigurat și urmărit de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ( art. 27 alin. 2 ).
O atenție specială se acordă copilului cu handicap. Dezavantajul unor deficiențe de natură fizică sau psihică se cere compensat prin măsuri de protecție adecvate situației celui în cauză, rezultă din cele cuprinse în art. 46, pentru a facilita accesul efectiv și fără discriminare la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltate a personalității.
Ideea egalității de șanse și a nediscriminării nu este echivalentă cu aceea de uniformizare, de standardizare, ci, aparent paradoxal, reclamă dreptul la tratament juridic diferențiat, fiindcă în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal înseamnă discriminare.
Altfel spus, cerința principiului analizat este aceea ca situațiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situațiilor diferite, tratamentul juridic aplicat să fie și el diferențiat.
3. Responsabilitatea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești ( art. 6 lit. c )
Statul trebuie să supravegheze recunoașterea principiului potrivit căruia ambii părinți au o răspundere comună pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Răspunderea pentru creșterea copilului și asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând părinților sau, după caz, reprezentanților legali. Statul va lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura copiilor, ai căror părinți muncesc, dreptul de-a beneficia de serviciile și instituțiile de îngrijire a copiilor pentru care ei îndeplinesc condițiile cerute.
În virtutea “atuului biologic”, părinții sunt cei mai de seamă vectori în respectarea și garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt pricipalii gestionari ai drepturilor copilului ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari al unui pachet consistent de obligații corelative. Apoi, ca agenți educativi, realizează inițierea și modelarea unei conduite a copilului conștient adaptată statutului de depozitar de drepturi. În fine, în postura de gardieni ai drepturilor copilului, veghează la respectarea lor intra- și extra-familial. Însă responsabilizarea părinților mai are și o altă componentă, legată de compensarea lipsei sau insuficientei lor informări asupra existenței și modalităților prin care pot fi valorificate, cu minimă implicare, unele drepturi recunoscute ale copilului. Articolul 45 prevede că minorul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale în funcție de resursele și de situația în care se află el și persoanele în a căror întreținere se află, iar părinții au obligația să solicite autorităților competente acordarea indemnizațiilor, a prestațiilor în bani sau în natură, precum și a altor facilități. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a informa părinții și copiii cu privire la drepturile de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale.
4. Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului ( art. 6 lit. d )
Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, stabilește art. 5 alin. 2 reluând laitmotivul în materie de ocrotire a minorului, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile părintești cu paza interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării materiale și spirituale a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului său – completează art. 31 alin. 2. Ca prerogativă a calității lor de prim-responsabili, părinții vor fi implicați în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil întreprinse de autoritățile publice, de organismele private autorizate sau dispuse de instanțele judecătorești ( art. 2 alin. 4 ), având dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în creșterea, îngrijirea și educarea copilului ( art. 30 alin. 3 ).
Potrivit O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopției ( în prezent abrogată ), în anumite cazuri este adevărat, limitativ indicate părinții erau excluși dintr-o operațiune juridică cu efecte categorice și aproape ireversibile asupra înseși relațiilor de rudenie între părinți și copii. Noua lege a adopției, Legea nr. 273/2004, promovează o altă concepție, în care consimțământul la adopție al părinților firești este necesar ori de câte ori în mod obiectiv este posibil de obținut, cu nuanțarea inovatoare că în mod excepțional instanța va putea trece peste refuzul dovedit abuziv al părinților de a consimți la adopție ( art. 13 alin. 1 ).
În spiritul principiului constituțional al egalității șanselor dintre sexe ( art. 44 alin. 1 din Constituția României ), responsabilitatea este egal distribuită între cei doi părinți ( art. 31 alin. 1 ) din Legea nr. 272/2004, drepturile și îndatoririle părintești au același conținut în raport cu tatăl, precum și în raport cu mama, fără vreo distincție după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat. Cu toate că Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului nu reiterează explicit principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copii – în sensul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moștenire și dreptul la întreținere, art. 106 C. fam. nici acesta nu poate fi omis din contextul regulilor minimale ale responsabilităților părintești.
În subsidiar, responsabilitatea pentru protecția și asistența copiilor în realizarea și exercitarea drepturilor recunoscute lor revine colectivității locale. Având obligația de a sprijini părinții sau un alt reprezentant legal al copilului, autoritățile administrației publice locale vor dezvolta, în exprimarea legii, “servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului” ( art. 5 alin. 3 ). După cum rezultă din art. 107-110, “serviciile” de care se face vorbire, având ca scop prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și asigurarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv de părinții săi, sunt de trei tipuri: servicii de zi, prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi în vederea depășirii situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa; servicii de tip familial, prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau al unei familii, creșterea și îngrijirea copilului separat de părinții săi fie temporar, fie definitiv, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului; servicii de tip rezidențial, prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitv, de părinții săi, și față de care a fost dispusă măsura plasamentului. Dintre aceste tipuri de servicii, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, fie autonom, fie prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor comunității respective ( art. 111 ). Celelalte tipuri de servicii – familial, respectiv, rezidențial – sunt organizate de consiliul județean ( consiliul local al sectorului municipiului București ), care, în funcție de nevoile evaluate, poate de asemenea organiza și dezvolta servicii de zi ( art. 112 ).
Intervenția statului în mecanismele drepturilor copilului este complementară. Statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu ( art. 5 alin. 4 ), îndeosebi prin asumarea unor obligații pozitive în domeniul educației – precum facilitarea accesului la educație preșcolară și asigurarea învățământului general-obligatoriu și gratuit, organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde cerințelor programei școlare naționale, precum și pentru copiii care au abandonat școala în vederea reintegrării în sistemul național de învățământ, prevenirea abandonului școlar din motive economice prin acordarea unor servicii sociale în mediul școlar și alte asemenea, detaliate prin art. 48-49 – al asigurării serviciilor de sănătate și asistență socială – cum ar fi accesul garantat al copilului la servicii medicale și de recuperare, precum și la medicația corespunzătoare stării sale în caz de boală, costurile aferente fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat ( art. 43 ) – al identificării și asistării copilului cu nevoi speciale, inclusiv prin dreptul recunoscut reprezentanților Serviciului public de asistență socială, respectiv ai Direcției generale de asistență socială și protecție a drepturilor copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București, de a vizita copilul la locuința sa pentru a se informa despre felul în care este îngrijit, despre sănătatea și dezvoltarea sa fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională, dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie ( art. 36 alin. 1 ).
5. Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate ( art. 6 lit. e )
La nivel central, monitorizarea respectării principiilor și a drepturilor recunoscute copilului, precum și coordonarea și controlul activităților de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică și aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei ( art. 100 ). Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice în scopul promovării și îmbunătățirii condiției copilului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului ( art. 101 ).
La nivel local, autoritățile publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor administrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi ( art. 102 ). În subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ se specialitate fără personalitate juridică ( art. 104 alin. 1 ), care, printre alte atribuții, se pronunță cu privire la propunerile de stabilire a unei măsuri speciale de protecție a copilului ( art. 104 alin. 1 lit. b ); de asemenea, în subordinea aceleiași autorități se înființează Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, instituție publică cu personalitate juridică, prin reorganizarea serviciului public specializat pentru protecția copilului existent în baza O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate – act normativ abrogat prin Legea nr. 272/2004 ( art. 105 ).
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare a problemelor sociale care privesc copiii. Vor putea fi create în acest scop structuri comunitare consultative, cuprinzând oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști, etc. Rolul acestor structuri consultative ar fi, potrivit art. 103, atât de “soluționare a unor cazuri concrete, cât și de a răspunde nevoilor globale ale respectivei comunități”. Nu este deloc limpede cum și în ce limite este imaginată implicarea structurilor comunitare consultative în soluționarea unor cazuri concrete.
La nivelul municipiilor și orașelor funcționează Serviciul public de asistență socială, având competențe detaliate prin art. 106, exercitate la nivelul comunelor de către persoanele cu atribuții de asistență socială din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale. Rolul Serviciului public de asistență socială este deosebit de consistent: monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copilului, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante; realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa; identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/sau a prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa; elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații; asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local; asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delicvent; vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de servicii de protecție și prestații; înaintează propuneri primarului în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială; urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa; colaborează cu Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului în domeniul protecției copilului și transmite acesteia toate datele și informațiile solicitate ( art. 106 ). Serviciul public de asistență socială asigură depistarea situațiilor de risc potențial sau real la adresa copilului, înaintează propuneri cu privire la protecția drepturilor acestuia, asigură și urmărește realizarea practică a măsurilor, serviciilor sau prestațiilor de asistență a copilului și a familiei sale dispuse, după caz, de Comisia pentru protecția copilului, de Direcția generală pentru asistență socială și protecție a drepturilor copilului sau de instanța de judecată.
Cât privește organismele private legal constituite și acreditate, acestea pot înființa, organiza și dezvolta servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului sub forma seviciilor de zi, a serviciilor de tip familial sau a serviciilor de tip rezidențial, însă numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului ( art. 113-114 ).
6. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil:
Statul are obligația de-a veghea ca funcționalitatea instituțiilor, serviciilor și lăcașelor responsabile pentru grija sau protecția copiilor să fie conform cu normele fixate de către autoritățile competente, în special în domeniul securității și sănătății. Și în ceea ce privește numărul și competența personalului lor, ca și în privința unui control corespunzător.
Cerința asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil, pe fondul dreptului fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale ( art. 28 alin. 1 ), furmizează consistență principiului promovării interesului superior al acestuia.
În raporturile dintre părinți și copii principiul îngrijirii individualizate și personalizate a fiecărui copil, deși activ, este totuși mai puțin spectaculos câtă vreme ocrotirea copilului se înscrie în coordonate normale, în limitele perimetrului familial. Când problema copilului nu mai este una exclusiv familială, fie că este vorba de forme complinitorii de intervenție, cu menținerea copilului în familie și furnizarea de servicii și de prestații care să întregească ocrotirea părintească, fie că se impun măsuri ferme, supletive de asistență părintească a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților, decizia se va lua în baza evaluării complexe, psihosociale a copilului și a familiei sale. Orice limitare a exercițiului drepturilor părintești, precum și orice separare a copilului de părinții săi sunt obligatoriu precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, în urma estimării situației copilului și a familiei sale, stabilește art. 34 alin. 2 și art. 35 alin. 1; în toate cauzele având ca obiect protecția drepturilor copilului, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului de la domiciliul acestuia sau în direcția în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul va întocmi și va prezenta instanței un raport cu date referitoare la starea și personalitatea copilului, condițiile în care a crescut și orice alte date relevante pentru soluționarea cauzei ( art. 130 alin. 1 ).
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilități reclamă un tratament adecvat. După cum se spune în cuprinsul art. 46, el are dreptul la îngrijire specială, la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii. Îngrijirea specială constă în ajutorul oferit gratuit – ori de câte ori acest lucru este posibil – pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități menite să permită integrarea socială deplină și dezvoltarea personalității copilului cu handicap.
Individualizarea și personalizarea îngrijirii acordate le percepem ca având loc într-o manieră cursivă, printr-un șir de acte/fapte adaptate și readaptate nevoilor actuale ale copilului. Cu toate acestea, în cazul copilului asistat se pot evidenția trei etape al căror succes înlănțuit ar asigura reușita întregului demers: mai întâi determinarea exactă a stării de fapt, în al doilea rând identificarea modalității optime de asistență, iar în al treilea rând monitorizarea evoluției situației copilului asistat. Cea de-a treia etapă imprimă dinamism principiului în discuție.
Natura și intensitatea formelor de asistență se cer adaptate continuu la situația concretă în care se află copilul, în așa fel încât ele să nu devină nici excesive, și deci sufocante, dar nici depășite, insuficiente în raport cu circumstanțele reactualizate, și în consecință, cel puțin în parte, ineficiente. În cazul măsurilor de protecție specială, art. 68 instituie obligativitatea verificării trimestriale a împrejurărilor care au stat la baza stabilirii lor, și dacă se constată modificări, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului este ținută să sesizeze de îndată Comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța de judecată, dacă măsura de protecție a fost dispusă de către acesta, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii; dreptul de sesizare este de asemenea recunoscut părinților, altui reprezentant al copilului, precum și copilului subiect al măsurii.
Este deosebit de important pentru validarea principiului ca individualizarea și personalizarea asistenței să aibă loc cu implicarea copilului. Legiuitorul a instituit, de asemenea cu valoare de principiu, regula ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, potrivit cu vârsta și gradul său de maturitate ( art. 6 lit. h ).
7. Respectarea demnității copilului ( art. 6 lit. g )
Nici un copil nu va face obiectul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa pesonală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa.
În cuprinsul Legii nr. 272/2004 una din aplicațiile importante ale principiului se află în legătură cu ceea ce în mod tradițional se numește “corecție părintească” și par să anunțe apusul practicilor, depășind, adesea, limitele rezonabilului. Astfel, după cum stabilește art. 28, dreptul fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale se opune aplicării de pedepse fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante; măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice sau acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului, nici în familie, nici în instituțiile care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor ( art. 28 alin. 2, art 90 ). Părinții sunt obligați să coopereze cu copilul și să-i respecte demnitatea și viața intimă, privată ( art. 32 lit. b ), iar în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise pedepsele corporale, copilul având dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice ( art. 48 alin. 2 ).
De asemenea, în numele aceluiași principiu al respectării demnității copilului, este consacrat dreptul la protejarea imaginii sale publice, a vieții intime, private și familiale ( art. 22 ). Bunăoară, la solicitarea copilului se asigură confidențialitatea consultanței medicale acordate ( art. 43 alin. 3 lit. h ), este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date referitoare la persoana sa ( art. 83 ), iar participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul programelor audiovizuale poate avea loc numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau al altui ocrotitor legal ( art. 22 alin. 3 ).
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilități reclamă asistență adecvată în vederea facilitării accesului efectiv și non-discriminatoriu la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative și la orice alte activități care ar contribui la dezvoltarea personalității și deplina lor integrare socială, asistență realizată în condiții care să le garanteze și să favorizeze autonomia și participarea activă la viața comunității ( art. 46 ).
În fine, afirmarea demnității copilului nu poate fi completă fără un sistem de protecție a acestuia împotriva oricăror forme de exploatare. Câteva din acțiunile care sunt interzise tocmai în considerarea afrontului pe care îl aduc demnității copilului: folosirea sau expunerea copilului de către părinți sau alți reprezentanți legali ori alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice ( art. 22 alin. 4 ); orice practică prin intermediul căreia copilul este dat de unul sau ambii părinți sau de reprezentantul său legal, în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia ( art. 87 alin. 2 ).
8. Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate ( art. 6 lit. h )
Regula consultării obligatorii a copilului în procedurile judiciare sau administrative care îl implică, întâlnită mai cu seamă în legătură cu soluționarea cererii privind încredințarea sa spre creștere și educare în cazurile de scindare a ocrotirii părintești ( adică în situația desfacerii, a desființării căsătoriei părinților, a încredințării minorului consecutiv stabilirii filiației paterne din afara căsătoriei, potrivit art. 42 alin. 2, art. 44, art. 65 C. fam. ), pare acum aproape derizorie în comparație cu dimensiunile pe care le implică recunoașterea, cu rang de drept fundamental, a libertății de opinie a copilului capabil de discernământ, în orice problemă care îl privește ( art. 24 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ). În spiritul principiului ascultării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia, în orice problemă judiciară sau administrativă care îl privește, copilul, indiferent de vârstă, are dreptul de a fi ascultat și poate cere să fie ascultat; este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat și copilul cu vârsta sub acest prag, dacă autoritatea care instrumentează cauza consideră necesară părerea copilului ( art. 24 alin. 2 și alin. 5 ), iar în caz de refuz, aceeași autoritate se va pronunța printr-o decizie motivată ( art. 24 alin. 5 ).
Dreptul de a fi ascultat oferă copilului posibilitatea de a solicita și de a obține orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricăror decizii care îl privesc ( art. 24 alin. 3 ). La fel de explicit, în materie de adopție, Direcția generală pentru asistență socială și protecția copilului este obligată să ofere copilului informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora ( art. 4 din Legea nr. 273/2004 ).
Pe de altă parte, acțiunea principiului este generală, însoțește dreptul fundamental al copilului la liberă exprimare atât în relațiile “oficiale” cu autoritățile judiciare sau administrative, cât și în relațiile cu părinții. Potrivit art. 32 lit. c, părinții sunt obligați să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia. În același sens, potrivit art. 23 alin. 3, părinții sau, după caz, alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii, precum și persoanele care, prin natura funcției, promovează și asigură respectarea drepturilor copilului au obligația de a-i oferi informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al copilului, precum și de a-i permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.
Se cuvine o distincție necesară între dreptul copilului de a fi ascultat și măsura în care opinia sa este receptată. Legiuitorul nu impune absurdul, nu instituie pentru nimeni obligația de a se conforma pur și simplu doleanțelor copilului indiferent de circumstanțe, ci dimpotrivă, obligația este aceea de a se ține seama de opinia copilului, cu moderația cuvenită în raport de vârsta și gradul său de maturitate, însă decizia se va lua prin prisma interesului superior al copilului. Pe scurt, este vorba de consultarea copilului și nu de luarea consimțământului acestuia. Dacă aceasta este regula, excepțiile nu fac decât să o confirme. Este posbil ca în unele materii să intereseze însuși consimțământul copilului, nu doar opinia sa, așa cum se întâmplă în cazul adopției, când în baza dispozițiilor exprese ale legii manifestarea de voință a copilului care a împlinit 10 ani are semnificația unui element constitutiv al operațiunii juridice ( art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ). Într-o manieră asemănătoare, legat de instituirea măsurilor de protecție specială, art. 53 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 pretinde consimțământul copilului care a împlinit 14 ani față de măsura propusă, cu precizarea că, în situații temeinic motivate, instanța poate trece peste refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul.
9. Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție ( art. 6 lit. i )
Statul veghează ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței lor, cu excepția situației în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și în conformitate cu legile și procedurile aplicabile, ca această separare este necesară, în interesul superior al copilului.
Statul va respecta dreptul copilului separat de cei doi părinți ai săi sau de unul din ei, de a întreține în mod regulat relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în afară de cazul când acest lucru este contrar interesului superior al copilului.
Statul trebuie să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele sau și relațiile familiale, așa cum sunt recunoscute de lege fără amestec ilegal.
Textul se referă în mod explicit la situațiile în care se impune luarea unei măsuri de protecție – acestea fiind, potrivit art. 39 alin. 2, tutela, măsurile de protecție specială, adopția – însă aceeași preocupare pentru asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, cu accentul pe componenta “stabilitate”, face ca decizia separării sale de familie să fie o soluție de ultimă instanță.
În vederea prevenirii separării de familie a copilului aflat în dificultate, legiuitorul instituie obligativitatea acordării de servicii și prestații pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei sale, asigurarea informării și consilierii părinților, precum și a terapiei și oficiilor de mediere ( art. 4 lit. f, art. 34 alin. 2 ). Luarea în discuție a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială are loc numai după ce se constată că, în pofida serviciilor și a prestațiilor acordate, menținerea copilului în familie nu este posibilă ( art. 35 alin. 5 ). Pe durata separării copilului de părinții săi se va urmări facilitarea menținerii relațiilor personale și a contactelor directe cu aceștia, sub rezerva conformității cu interesul superior al copilului, rezultă din cele cuprinse în art. 16 alin. 1 și art. 60 alin. 3 lit. c.
Sugestive pentru rigurozitatea cu care este urmat principiul sunt criteriile de selecție a persoanei sau a familiei care va prelua, temporar sau definitiv, ocrotirea părintească a copilului separat de familia sa, de astă dată prevalând componenta “continuității” înscrisă în coordonatele de origine etnică, religioasă, culturală și lingvistică în care a fost cuprins copilul. Așadar, prin art. 39 alin. 2, fiind enumerate măsurile de protecție, și anume tutela, măsurile de protecție specială ( intră aici, conform art. 55, plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată ) și adopția, se reiterează invitația ca în alegerea uneia dintre soluții să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei continuități în educarea copilului, de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică. Cum toate aceste condiții cel mai lesne sunt de găsit în cercul de persoane din proximitatea familiei copilului, dintre candidații pentru preluarea ocrotirii părintești au întâietate membrii familiei extinse – denumire generică reunind rudele copilului până la gradul IV ( art. 4 lit. c ) – precum și, în materie de tutelă, rudele din afara familiei extinse, afinii, prietenii familiei copilului. Odată stabilită una dintre măsurile de protecție, cu paza asigurării unei anume continuități în ocrotirea copilului, revin preocupările pentru menținerea stabilitații în ocrotirea acestuia. În anumite circumstanțe este posibilă înlocuirea unei măsuri de protecție cu alta, de exemplu, copilul aflat în plasament poate fi adoptat. Într-o asemenea situație, exigențele stabilitații desemnează persoana sau familia la care a fost plasat copilul ca fiind cel mai potrivit adoptator. Aceasta este și recomandarea legiuitorului, cuprinsă în art. 26 alin. 2 sin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
Acestea sunt formele generale de manifestare ale principiului stipulat în art. 6 lit. i din Legea nr. 272/2004. Îl putem de asemenea recunoaște în diferite dispoziții particulare, cu aceeași finalitate, anume aceea de a feri copilul de evoluții afectiv-emoționale bruscate. Bunăoară, una din condițiile cerute pentru a fi tutore este aceea de a avea domiciliul în România ( art. 41 alin. 1 ), la fel și în cazul persoanei sau familiei care primește un copil în plasament sau în plasament în regim de urgență ( art. 58 alin. 2, art. 64 alin. 2 ); la stabilirea măsurii plasamentului, a plasamentului în regim de urgență, precum și în cazul adopției se va urmări menținerea fraților împreună – art. 60 alin. 2 lit. b, art. 64 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, respectiv art. 6 din Legea nr. 273/2004; sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului beneficiind de o măsură de protecție specială ( art. 25 alin. 4 ).
10. Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil ( art. 6 lit. j )
Rațiunea de a fi a formelor și mijloacelor de protecție alternativă este aceea de a asigura securitatea copilului pe toată durata copilăriei, astfel ca, indiferent de circumstanțe, el să nu fie lipsit de nici un moment de asistență și ocrotire. Operativitatea în luarea deciziilor, ritmicitatea în desfășurarea procedurilor prescrise au un rol decisiv în asigurarea eficienței și a calității oricărei hotărâri privitoare la copil. Temporizările inutile, amânările fără rost, ezitările între asumarea responsabilității intervenției și confortul pasivității, pot anula beneficiile unei replici protective tardive la nevoi, eventual stinse între timp.
Una din expresiile principiului celerității este felul în care au fost așezate competențele în materie de decizii privitoare la copil. Regula înscrisă în art. 38 desemnează instanța judecătorească ( mai precis, ținând seama și de art. 124 alin. 1 și alin. 2, tribunalul de la domiciliul copilului sau în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul ) ca singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești în situația copilului lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților săi, cu privire la modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești, cu privire la decăderea totală sau parțială din drepturile părintești, precum și cu privire la redobândirea drepturilor părintești. Cu toate acestea, în situațiile speciale în care stringența unei decizii, cu pronunțat caracter provizoriu, nu lasă loc de îndoieli, iar intervenția instanței ar avea, în condițiile date, un efect nedorit, decizia se va lua de către Comisia pentru protecția copilului – este vorba despre măsura plasamentului față de copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora, precum și a plasamentului copilului care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal, dacă, în ambele cazuri, există acordul părinților pentru instituirea acestei măsuri ( art. 61 alin. 1 ) – sau, în situații extreme și cu acțiune tranzitorie, de către directorul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului – este cazul plasamentului în regim de urgență a copilului găsit sau abandonat în unități sanitare, a copilului abuzat sau neglijat, dacă nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice sau a persoanelor fizice care asigură protecția copilului respectiv ( art. 65 alin. 1 ).
Aceeași preocupare pentru asigurarea promtitudinii în luarea deciziilor se desprinde din textele care orientează desfășurarea procedurilor specifice, cuprinse în Capitolul XI al Legii, intitulat “Reguli speciale de procedură”. Cauzele având ca obiect stabilirea măsurilor de protecție specială aduse în atenția instanțelor judecătorești se soluționează în regim de urgență ( art. 125 alin. 1 ).
Implică soluționarea în regim de urgență: termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile ( art. 125 alin. 3 ); părțile sunt legal citate dacă citația le-a fost înmânată cel puțin cu o zi înaintea judecății ( art. 125 alin. 4 ); hotărârea prin care este soluționat fondul se pronunță în aceeași zi în care au avut loc dezbaterile asupra fondului și numai în situații deosebite se poate dispune amânarea pronunțării, cu cel mult două zile ( art. 126 alin. 1 și alin. 2 ), iar redactarea și comunicarea hotărârii se face în cel mult 10 zile de la pronunțare ( art. 127 alin. 2 ); hotărârea instanței este executorie și definitivă, și poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare ( art. 127 alin. 1, art. 128 ).
Riscul măsurilor disproporționate – într-un sens sau altul – este totuși neglijabil, dacă ținem seama de faptul că în toate cauzele privind aplicarea Legii nr. 272/2004, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului va întocmi și va prezenta un raport detaliat privind situația copilului, inclusiv, atunci când este cazul, propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi amplasat copilul; în cazul copilului care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal, stabilirea, înlocuirea sau încetarea măsurii de protecție specială va ține seama, alături de cele cuprinse în raportul Direcției generale, de concluziile raportului întocmit de serviciul de reintegrare și supraveghere de pe lângă instanța judecătorească ( art. 130 ).
11. Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie ( art. 6 lit. l )
Sistemul de drepturi ale copilului, consacrat prin Legea nr. 272/2004, precum și garanțiile de natură substanțială sau procesuală menite să asigure promovarea și protecția acestor drepturi, urmează a fi deslușite coroborat cu celelalte dispoziții ale legislației interne, cum ar fi cele cuprinse în Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Codul familiei etc. și, de asemenea, ținând seama de regula priorității reglementărilor internaționale ( art. 20 alin. 2 din Constituție ), potrivit căreia, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au întâietate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
12. Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului
Statul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare, sau abuzuri fizice sau mentale, de abandon sau de neglijență, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei.
Orice copil, care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediu de familie, sau care în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și ajutor special din partea statului. O astfel de ocrotire poate include, între altele, plasarea într-o familie, “Kafala” din legea islamică, adopția sau dacă este necesar, plasarea în instituții adecvate îngrijirii copiilor.
În alegerea uneia din aceste soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, ca și de originea sa etnică, religioasă, culturală, lingvistică.
Copilul cu handicap fizic sau mental trebuie să se bucure de o viață plină de decență în condiții în care să-i garanteze demnitatea, să promoveze autonomia și să-i faciliteze participarea activă la viața colectivității.
Statul trebuie să lupte contra maladiilor și malnutriției în cadrul măsurilor primare de ocrotire a sănătății, prin aplicarea tehnologiei ușor de procurat și prin furnizarea de alimente nutritive și apă potabilă, ținând seama de perioada de poluare a mediului natural.
Nici un copil nu poate fi supus la tortură, nici la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Închisoarea pe viață, fără posibilitatea de-a fi eliberat nu vor fi promovate pentru infracțiunile comise de persoane sub vârsta de 18 ani.
Orice copil privat de libertate să aibă dreptul de-a avea acces rapid la asistența juridică sau de altă natură, precum și dreptul de-a contesta legalitatea privării sale de libertate în fața unui tribunal sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale și dreptul la o decizie rapidă, privind orice asemenea acțiune.
2.3. Drepturi și libertăți civile
A. Dreptul la identitate
Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale. În acest sens, legea nr. 272/2004 în art. 9 alin. 1 prevede: “Unitățile sanitare care au în structură secții de nou-născuți și/sau pediatrie au obligația de-a angaja un asistent social, sau, după caz, de-a desemna o persoană cu atribuții de asistență socială”. În alin. 2, același articol prevede că “în vederea stabilirii identității copilului părăsit sau găsit ori a părinților acestuia, organele de poliție competente au obligația de-a desemna una sau mai multe persoane responsabile cu realizarea demersurilor ce le revin, potrivit legii, pentru înregistrarea nașterii copilului”.
Copilul este înregistrat imediat după naștere și are, de la această dată, dreptul la nume, la cetățenie și dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia ( art. 8 alin. 2 ).
1. În legătură cu înregistrarea nașterii copilului, când nașterea a avut loc într-o untitate sanitară, medicul care a asistat sau a constatat nașterea și medicul șef de secție răspund de îndeplinirea obligației întocmirii certificatului medical constatator al nașterii
Actul se întocmește, atât pentru copilul născut viu, cât și pentru copilul născut mort, în termen de 24 de ore de la naștere. ( art. 10 alin. 1 ).
Când nașterea a avut loc în afara unităților sanitare, medicul de familie având cabinetul în raza teritorială unde a avut loc nașterea este obligat ca, la cererea oricărei persoane, în termen de 24 de ore, să constate nașterea copilului , după care să întocmească și să elibereze certificatul medical constatator al nașterii copilului, chiar dacă mama nu este înscrisă pe lista cabinetului ( art. 9 alin. 3 ). În situația în care copilul a fost părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligația să sesizeze telefonic și în scris direcția generală de asistență socială și protecția copilului și organele de poliție, în termen de 24 de ore de la constatarea dispariției mamei ( art. 11 alin. 1 ).
În termen de 30 de zile de la întocmirea procesului verbal menționat mai sus, poliția este obligată să întreprindă verificările specifice privind identitatea mamei și să comunice rezultatul acestor verificări direcției generale de asistență socială și protecția copilului ( art. 11 alin. 3 ).
În situația în care mama este identificată, direcția generală de asistență socială și protecția copilului va asigura consilierea în sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor legate de întocmirea actului de naștere ( art. 11 alin. 4 ). Dacă în urma verificărilor efectuate de poliție, nu este posibilă identificarea mamei, direcția generală de asistență socială și protecția copilului transmite serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs nașterea dosarul cuprinzând certificatul medical constatator al nașterii, procesul verbal menționat mai sus, dispoziția de plasament în regim de urgență și răspunsul poliției cu rezultatul verificărilor ( art. 11 alin. 5 ).
În termen de 5 zile de la primirea acestei documentații, serviciul public de asistență socială are obligația de-a obține dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, și de a face declarația de înregistrare a nașterii la serviciul de stare civilă competent ( art. 11 alin. 6 ).
După înregistrarea nașterii copilului, serviciul public de asistență socială are obligația de a transmite direcției generale de asistență socială și protecția copilului actul de înregistrare a nașterii copilului ( art. 11 alin. 7 ).
În cazul copilului găsit, precum și al celui părăsit de părinți în alte unități sanitare decât maternități, obligația de-a realiza demersurile prevăzute de lege pentru înregistrarea nașterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul ( art. 12 alin. 1 ).
Legea prevede ca în aceste situații expertiza medico-legală pentru înregistrarea nașterii copilului este gratuită ( art. 12 alin. 2 ).
2. Dreptul la nume se încadrează în drepturile și libertățile civile
Părinții aleg numele și prenumele copilului, în condițiile legii ( art. 8 alin. 3 ). Copilul are dreptul de a-și păstra numele, în condițiile prevăzute de lege, fără nici o ingerință.
Dreptul copilului la nume nu constituie o inovație în peisajul legislativ. Dreptul la nume al persoanei în general este consacrat prin art. 12 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, prin dispozițiile O.G. nr. 41/2001 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelui, iar prin art. 18 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă se face vorbire despre stabilirea în conformitate cu legea a numelui de familie și a prenumelui copilului, făcându-se trimitere implicită la dispozițiile art. 62 și art. 64 C. fam. referitoare la numele copilului din căsătorie, respectiv numele copilului din afara căsătoriei. Definit în literatura de specialitate ca fiind “acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul său de a fi individualizată, în familie și societate, prin cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație”, numele, în accepțiunea largă a termenului – desemnând numele de familie și prenumele persoanei este purtătoarea câtorva caracteristici: legalitate, caracterul strict personal, unitatea, universalitatea, imprescriptibilitatea, inalienabilitatea și opozabilitatea erga omnes. Aceste însușiri ale numelui asigură, sub aspectul dreptului la nume, certitudinea dobândirii unei identități și stabilitatea identității dobândite. Dreptul subiectiv la nume conferă titularului prerogativele purtării, folosinței numelui dobândit, facultatea de a cere îndreptarea, rectificarea erorilor sau greșelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum și de a se opune folosirii numelui său de către alte persoane.
Părinții sunt cei care aleg numele și prenumele copilului, în condițiile legii ( art. 8 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 ).
Sub aspectul dobândirii numelui, opțiunile posibile în privința numelui de familie, dacă există, sunt cu adevărat limitate, spre deosebire de variantele teoretic nelimitate în alegerea prenumelui. Numele de familie al copilului din căsătorie va fi, în mod obligatoriu, numele de familie comun al părinților săi. Dacă părinții nu au numele de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia sau altuia dintre părinți sau numele lor reunite, potrivit înțelegerii acestora, nume ce va fi declarat la serviciul de stare civilă odată cu declararea nașterii; în lipsa învoielii părinților decizia privind numele de familie al copilului se va lua prin decizia autorității tutelare, cu ascultarea părinților copilului, în limitele acelorași opțiuni, adică numele unuia, al altuia sau numele lor reunite ( art. 62 C. fam. ).
Cât privește copilul din afara căsătoriei, el va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită. Dacă ulterior filiația se va stabili și față de celălalt părinte, instanța poate da încuviințarea copilului să poarte numele acestui părinte. În fine, dacă filiația copilului din afara căsătoriei este stabilită concomitent față de ambii părinți, numele său de familie se stabilește după regulile prescrise în privința numelui de familie al copilului din căsătorie. ( art. 64 C. fam. ).
Prenumele copilului, din căsătorie sau din afara căsătoriei, se stabilește de asemenea la data înregistrării nașterii, de regulă potrivit voinței părinților ( ca să nu excludem nici ipoteza copilului găsit ), pe baza declarației de naștere făcută de oricare dintre aceștia, sau, dacă din orice motive părinții nu pot face declarația, de către medicul, persoanele care au fost de față la naștere sau personalul din unitatea în care a avut loc nașterea, ori de către rudele, vecinii care au luat la cunoștiință de nașterea copilului ( art. 19 din Legea nr. 119/1996 ). În perimetrul rezonabilului, libertatea alegerii prenumelui este deplină; ofițerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, invitând părinții să opteze pentru un nume corespunzător ( art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 ).
Legiuitorul este preocupat mai cu seamă de situația copilului părăsit sau găsit a cărui identitate nu este cunoscută, în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 272/2004, conform cărora “dacă se constată că un copil este lipsit, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea, instituțiile și autoritățile publice sunt obligate să ia de urgență toate măsurile necesare în vederea restabilirii identității copilului”.
Copilul își păstreză numele stabilit câtă vreme starea sa civilă rămâne aceeași sau câtă vreme nu solicită schimbarea numelui pe cale administrativă.
Modificarea stării civile prin stabilirea filiației din afara căsătoriei, prin pierderea calității de copil din căsătorie sau prin adopție conduce, în anumite circumstanțe, la dobândirea unui nume de familie nou, iar în cazul adopției este posibilă și modificarea prenumelui. În cazul stabilirii filiației din afara căsătoriei, copilul, având numele părintelui față de care i-a fost fixată filiația, poate solicita instanței încuviințarea să poarte numele de familie al celuilalt părinte, față de care și-a stabilit ulterior filiația ( art. 64 alin. 2 C. fam. ). După cum se poate observa, modificarea numelui de familie nu este inevitabilă, ci rămâne la aprecierea copilului ( reprezentat de ocrotitorul său legal ) dacă își păstrează numele dobândit la naștere sau preferă numele părintelui de curând “legalizat”. Copilul care și-a pierdut statutul de copil din căsătorie prin efectul admiterii irevocabile a unei acțiuni în tăgăduirea paternității va purta numele de familie al mamei din momentul nașterii copilului. Deci, în cazul său, modificarea numelui de familie nu se va produce dacă mama, căsătorită fiind, avea un nume comun cu cel al soțului, bărbatul față de care a fost înlăturată prezumția de paternitate a copilului. De asemenea, numele copilului devenit din afara căsătoriei nu are de suferit dacă, la data înregistrării nașterii sale, inițial ca fiind copil din căsătorie, părinții nu aveau nume de familie comun și potrivit înțelegerii acestora, a dobândit numele de familie al mamei ( în acord cu prevederile art. 62 C. fam. ). Practic, în cazul său, numele său de familie va fi diferit de cel dobândit la naștere numai dacă părinții căsătoriți și-au păstrat fiecare numele de familie dinaintea căsătoriei ( art. 27 C. fam. ), iar la nașterea copilului au decis să aibă numele de familie al soțului, soț a cărui paternitate a fost ulterior înlăturată.
Lucrurile sunt mai puțin flexibile în cazul încuviințării adopției. Potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului; dacă adopția se face de către soți ori de soțul părintelui firesc, și în ambele situații, soții au numele de familie comun, acesta va fi și numele adoptatului, iar dacă soții nu au nume de familie comun, sunt obligați să declare în fața instanței judecătorești care încuviințează adopția numele pe care îl va purta adoptatul. Spre deosebire de reglementările anterioare, noul regim juridic al adopției face posibilă schimbarea prenumelui adoptatului; instanța investită cu soluționarea cererii de adopție se va pronunța în acest sens la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit 10 ani, dacă apreciază ca temeinice motivele invocate în sensul modificării prenumelui celui adoptat ( art. 53 alin. 3 din Legea nr. 273/2004 ).
Încetarea adopției se răsfrânge fără excepție asupra numelui adoptatului. Sunt două cazuri în care intervine încetarea adopției. Prima, în situația desfacerii adopției ca urmare a decesului părintelui sau a părinților adoptatori urmată de o nouă cerere de încuviințare a adopției aceleiași persoane ( art. 54 alin. 2 ). Adopția anterioară se consideră desfăcută pe data ramânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții, prin efectul acestei din urmă adopții adoptatul dobândind un nume de familie care va reflecta noul său statut și, după cum am văzut, eventual, un alt prenume. Cel de-al doilea caz are în vedere declararea nulității adopției ( art. 54 ). Într-o asemenea situație, adoptatul redobândește numele de familie avut anterior încuviințării adopției ( art. 59 alin. 1 ).
Schimbarea numelui pe cale administrativă intervine la cerere, pe fondul unor motive temeinice ( art. 4 din O.G. nr. 41/2003 ). Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinți sau, cu încuviințarea autorității tutelare, de tutore ( art. 7 alin. 2 din O.G. nr. 41/2003 ). Ținând seama de prevederile Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, într-o asemenea procedură este obligatorie ascultarea și luarea în considerare a opiniei copilului care a împlinit 10 ani, putând fi ascultat de asemenea și copilul cu vârsta sub 10 ani ( art. 24 ).
3. Copilul are dreptul la dobândirea cetățeniei și la păstrarea acesteia, în condițiile stabilite de lege, fără ingerințe
În viziunea modernă, instituția cetățeniei desemnează cadrul cel mai general al reglementării identității persoanei prin sancționarea apartenenței sale la un anumit stat și, corelativ, a drepturilor și obligațiilor ce-i revin în virtutea acestei apartenențe. Articolul 8 din Tratatul asupra Uniunii Europene vorbește despre o “cetățenie europeană”, introducând un pluralism de determinări între individ și stat, astfel că apartenența la un anumit stat ar putea deveni doar una dintre calități.
Legea privind promovarea și protecția drepturilor copilului este cât se poate de explicită stabilind că de dispozițiile sale beneficiază toți copiii de pe teritoriul țării, fie ei cetățeni români, apatrizi, refugiați sau cetățeni străini aflați în situații de urgență, precum și copiii cetățeni români aflați în străinătate ( art. 3 ). Sub aspectul extinderii protecției statului român în afara granițelor, de aceasta beneficiază doar copiii cetățeni români. Avem în vedere acele dispoziții ale Legii nr. 272/2004 care se referă la dreptul copilului neînsoțit de părinți sau un alt reprezentant legal, sau care nu se găsește sub supravegherea legală a unor persoane de a i se asigura, în cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de reprezentantul legal ( art. 18 alin. 1 ). Corelativ dreptului la protecție al copilului, misiunile diplomatice și consulare ale României au obligația de a sesiza Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului cu privire la copiii cetățeni români aflați în străinătate care, din orice motiv, nu sunt însoțiți sau nu se află sub supraveghere legală, în vederea asigurării demersurilor privind întoarecerea acestora la părinți sau la un alt reprezentant legal ( art. 19 ).
Dreptul copilului la cetățenie, ca legătură și apartenență a sa la statul român, este guvernat de dispozițiile Legii cetățeniei române, nr. 21/1991. Principiul legăturii de sânge în dobândirea cetățeniei române ( ius sangvinis ), în sensul că indiferent de locul nașteriii, copilul dobândește cetățenia română dacă ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenie română și, de asemenea, copilul din părinți necunoscuți găsit pe teritoriul statului român este cetățean român, coroborat cu dispoziția conform căreia cetățenia română dobândită prin naștere nu poate fi retrasă ( art. 5 alin. 2 din Constituție ) este garanția completă a dreptului la cetățenie.
Copilul cetățean străin sau fără cetățenie adoptat de către adoptatori cetățeni români dobândește cetățenia română; dacă numai unul dintre părinții adoptivi este cetățean român, cetățenia copilului va fi stabilită de comun acord, și având de asemenea consimțământul copilului care a împlinit 14 ani ( art. 6 din Legea cetățeniei române ), iar în cazul copilului sub 14 ani, dar care a împlinit 10 ani, cu ascultarea sa obligatorie și luarea în considerare adecvată a opiniei ( art. 24 din Legea nr. 272/2004 ).
De asemenea, copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a dobândit vârsta de 18 ani, dobândește sau redobândește cetățenia română odată cu părinții săi ( art. 8 și 10 din Legea nr. 21/1991 ). Ipoteza are în vedere dobândirea cetățeniei române la cerere, modalitate la îndemână persoanelor care au împlinit 18 ani ( art. 9 și 10 din Legea cetățeniei ). Dacă numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții copilului vor decide, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului, cu precizările de mai sus referitoare la consimțământul copilului sau, după caz, în funcție de vârstă, ascultarea sa obligatorie.
Aceleași reguli vor fi urmate în cazul copilului ai cărui părinți se repatriază și solicită redobândirea cetățeniei române ( art. 10 alin. 2 din Legea nr. 21/1991 ).
Cetățenia română dobândită prin naștere nu poate fi retrasă ( art. 24 alin. 2 din Legea nr. 21/1991 ). În schimb, la inițiativa persoanei cu cetățenie română, poate fi aprobată renunțarea la această cetățenie dacă, printre altele, solicitantul a împlinit 18 ani și a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o alta cetățenie ( art. 26 din Legea nr. 21/1991 ). Pierderea de către părinți a cetățeniei române prin aprobarea renunțării nu afectează obligatoriu cetățenia copilului; dacă ambii părinți obțin această aprobare și copilul se află împreună cu ei în străinătate sau părăsește țara împreună cu ei, copilul pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă părinții au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Cât privește copilul care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara, după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Referitor la copilul încredințat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate și care renunță la cetățenie, pierde cetățenia română pe aceeași dată cu părintele căruia i-a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordului celuilalt părinte cetățean român. În toate ipotezele de mai sus, este necesar consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, este obligatorie ascultarea celui care a împlinit 10 ani urmând să se țină seama de opinia sa potrivit cu vârsta și gradul de maturitate al copilului și, de asemenea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit 10 ani ( art. 27 din Legea nr. 21/1991 și art. 24 din Legea nr. 272/2004 ).
Adopția internațională poate fi de asemenea însoțită de schimbări în ceea ce privește cetățenia copilului. Copilul cetățean român adoptat de un cetățean străin pierde cetățenia română dacă, la cererea adoptatorului ( adoptatorilor ) dobândește cetățenia acestora în condițiile stabilite de legea străină, și cu consimțământul copilului având 14 ani împliniți. Pierderea cetățeniei române are loc pe data dobândirii cetățeniei străine. Dacă adopția va fi ulterior desființată, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani, se va considera că el nu a pierdut niciodată cetățenia română ( art. 28 din Legea nr. 21/1991 ).
4. Copilul are dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia
Instituțiile și autoritățile publice au obligația să ia de urgență măsurile necesare în vederea restabilirii identității copilului ori de câte ori constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, în total sau în parte de elementele constitutive ale identității sale ( art. 8 alin. 5 ).
Într-un prim înțeles, dreptul copilului de a-și cunoaște părinții se regăsește în instrumentele juridice aflate la îndemână în vederea stabilirii identității sale biologice. Avem în vedere categoria acțiunilor de stare civilă, mijloace procesuale pentu stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor elemente ale stării civile a unei persoane. Folosința în fapt a unei anumite stări civile, rezultată prin întrunirea cumulativă a trei elemente ( adică nomen – însemnând individualizarea persoanei prin purtarea numelui în concordanță cu starea civilă pretinsă, tractus – exprimând faptul că persoana este considerată de către cei apropiați ca fiind una și aceeași cu persoana căreia îi aparține starea civilă folosită și fama – semnalând recunoașterea celui în cauză, în familie și societate, ca fiind persoana care deține starea civilă de care se prevalează ) are ca principal efect prezumția irefragabilă că această stare civilă corespunde realității.
Articolul 51 C. fam. nu lasă loc de îndoială: “copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat” și “de asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosința unei stări civile conforme cu certificatul său de naștere”. Dacă se neagă însă concordanța cu realitatea stării civile folosite, reclamându-se recunoașterea unei stări civile diferite sau contestându-se realitatea stării civile folosite, înlăturarea stării civile aparante pentru trecut și pentru viitor se poate realiza prin intermediul acțiunilor de stat; la fel, dar interesând în mai mică măsură în acest context, prin intermediul acțiunilor de stat se poate obține schimbarea, modificarea stării civile cu efect numai pentru viitor.
În cazul acțiunilor de stat, dreptul la acțiune al copilului este exclusiv: art. 52 alin. 1 C. fam. în materie de stabilire a maternității, art. 59 alin. 1 C. fam. în materie de stabilire a paternității din afara căsătoriei. Cât privește acțiunile în contestație de stat, dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate în cazul contestării recunoașterii de maternitate. ( art. 49 C. fam. ) și în cazul contestării recunoașterii de paternitate ( art. 58 C. fam. ), copilul fiind primul pe lista “persoanelor interesate”, iar în ceea ce privește acțiunea în tăgăduirea patenității, prin decizia nr. 349/2001 a Curții Constituționale, dreptul la acțiune este de asemenea recunoscut copilului.
Dreptul copilului de a-și cunoaște părinții ( precum și rudele – art. 14 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 ) și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia are și un alt înțeles, mai puțin tehnic și mai profund uman, evocând copilăria alături și împreună cu părinții. El “are dreptul să crească alături de părinții sai” ( art. 30 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ) și “nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului” ( art. 33 din aceeași lege ). În esență, aceste dispoziții nu sunt diferite de cele cuprinse în Codul familiei, ci doar mai explicite. Avem în vedere cele stabilite prin art. 100 C. fam., potrivit cărora “copilul minor locuiește la părinții săi”; dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul, iar în caz de neînțelegere între părinți, va decide instanța judecătorească, cu copilul care a împlinit 10 ani și ținând seama de interesul superior al copilului, printr-o hotărâre provizorie, care își păstrează așadar valabilitatea câtă vreme împrejurările de fapt avute în vedere la pronunțarea lor au rămas neschimbate.
Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi trebuie perceput realist. Dreptul în discuție se poate manifesta deplin dacă părinții copilului – căsătoriți sau nu – conviețuiesc efectiv, iar calitatea relațiilor dintre aceștia, precum dintre aceștia sau fiecare dintre părinți, pe de o parte, și copil pe de altă parte se înscriu în limitele comportamentului normal din punct de vedere legal și moral. Situațiile de criză a cuplului parental ( cum ar fi desfacerea căsătoriei, despărțirea faptică a părinților ) se răsfrâng inevitabil asupra dreptului copilului de a crește alături de ambii părinți, practic reducându-l în relația cu cel puțin unul dintre părinți la dreptul de a avea legături personale cu acesta. Împrejurările în care decizia privitoare la copil se impune în continuarea reglementării situației părinților săi rămân guvernate de regulile statornicite de Codul familiei ( textul de referință fiind art. 42 și 44 ), completate de cele procesual-civile; atâta vreme cât securitatea fizică ori sănătatea psihică, morală, afectivă a copilului nu au de suferit în prelungirea neînțelegerilor dintre părinți, nu se va interveni prin măsurile de protecție specială.
Atunci însă când abuzul sau neglijența părintească ori pur și simplu neputința lor de a asigura condițiile necesare creșterii și educării pun în primejdie copilul, dreptul său de a crește alături de părinți va fi înfrânt sau restricționat de acțiunea principiului promovării interesului superior al copilului, reclamând desprinderea temporară sau definitivă a copilului din mediul familial. Aici intră în acțiune dispozițiile Legii privind promovarea și protecția drepturilor copilului.
Pentru a se preveni situațiile de risc de natură să determine separarea copilului de părinții săi, potrivit Legii nr. 272/2004, Serviciul public de asistență socială va întreprinde activități specifice ( prin vizite la domiciliu, prin acordarea îndrumărilor necesare etc. ) în vederea depistării precoce, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie. Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor stabilite de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie, mediere ( art. 34 alin. 1 și 2 ) și numai dacă aceste eforturi se dovedesc zadarnice, adică se constată că menținerea copilului în familie nu este posibilă, Serviciul public se asistență socială va solicita Direcției generale instituirea unei măsuri de protecție specială ( art. 35 alin. 5 ), mai puțin în cazul măsurii speciale de protecție a plasamentului în regim de urgență. Aceasta deoarece situațiile care o justifică – copil abuzat, neglijat, copil găsit sau abandonat de mamă în spital, conform art. 64 alin. 1 vorbesc despre un copil aflat în plină dificultate, iar nu de unul amenințat de un risc potențial, tocmai de aceea replica structurilor comunitare specializate este promptă, plasamentul în regim de urgență se dispune de către directorul Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului ( art. 65 alin. 1 ).
Așadar, separarea copilului de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, fără legătură cu relațiile dintre părinți, intervine ca soluție finală și este însoțită de garanții ale dreptului copilului de a avea legături personale cu părinții ori de câte ori acest lucru nu contravine interesului său superior ( art. 16 ).
5. Dreptul copilului adoptat de a-și cunoaște părinții firești
Ne referim, desigur la copilul adoptat la o vârstă prea fragedă ca să înțeleagă substituirea relațiilor familiale din jurul său. În cazul copilului adoptat, această componentă a dreptului la identitate se manifestă cu beneficii discutabile. Prevederile art. 54 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției: “adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit”, în acest sens “adoptatorii și adoptatul au dreptul să obțină din partea autorităților competente extrase din registrele publice al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților firești”. Identitatea părinților firești poate fi dezvăluită copilului înainte de dobândirea capacității depline de exercițiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanței judecătorești, iar ulterior dobândirii capacității depline de exercițiu, de asemene în baza unei autorizări judiciare și doar dacă din probele administrate se constată că accesul la această informație nu este dăunător integrității psihice și echilibrului emoțional al adoptatului și dacă cel în cauză a beneficiat de consiliere prealabilă.
B. Dreptul de a păstra relațiile de familie
Copilul are dreptul de a-și păstra relațiile de familie, în condițiile legii, fără vreo ingerință.
Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi este însoțit de dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie, fără ca părinții sau un alt reprezentant legal să poată împiedica relațiile personale ale copilului cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane față de care a dezvoltat sentimente de atașament. Singură, instanța poate lua o astfel de decizie dacă apreciază că menținerea legăturilor cu o anumită persoană ar fi de natură să pună în primejdie dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului ( art. 14 din Legea nr. 272/2004 ).
C. Dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu anumite persoane
Potrivit art. 16 alin. 1 si 2 din lege, copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o masură dispusă în condițiile legii – fie că este vorba de încredințarea copilului spre creștere și educare în contextul desfacerii căsătoriei ( art. 42 C. fam ), de stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului sau de orice altă ipoteză de scindare a ocrotirii părintești – are dreptul de a mentine relații personale și contacte directe cu ambii părinți, inclusiv copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite ( art. 17 ), cu excepția situației când acest lucru contravine interesului său superior; instanța judecătorească poate limita exercitarea acestui drept daca apreciază că altfel s-ar periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Faptul că Legea nr. 272/2004 vine cu o abordare nuanțată față de Codul familiei, vorbește despre dreptul copilului de a avea relații personale și contacte directe cu părinții, iar nu despre dreptul părintelui de a avea relații personale cu copilul, riscă o interpretare excesivă, unilaterală, de astă dată in favoarea copilului. Dreptul în discuție, în acest format primar și esențial copil – părinți, aparține deopotrivă copilului și părinților – mai bine zis, fiecăruia dintre părinți – însă numai interesul superior al copilului poate justifica restricționări în exercițiul său, fără ca părintele să le poată evita invocând un drept propriu de a păstra legături personale cu copilul.
Dreptul copilului de a avea relații personale nu se limitează la părinți ci, ca inovație, legea stipulează expres dreptul minorului de a menține relații personale și contacte directe cu rudele și cu alte persoane față de care s-a bucurat de viața de familie ( art. 14 alin. 1 și 2 ), un drept opozabil părinților de vreme ce ei nu sunt indreptățiți relațiile personale ale copilului cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie. Doar instanța poate decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură să indice că legăturile pesonale, contactele directe cu o anumită persoană sau cu anumite persoane ar primejdui dezvoltarea fizică, psihică sau morală a copilului ( art. 14 alin. 3 ).
D. Dreptul la întreținere a copilului lispit temporar de îngrijire sau protecție
Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecție in condițiile legii are obligația de a-l întreține și, în termen de 48 ore, de a anunța autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își are sediul sau domiciliul ( art. 13, alin. 2 ).
E. Dreptul la circulație internă și internațională
a. Situația copiilor cetățeni români
Copii au dreptul de a se deplasa în țară sau în străinătate cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, decide instanța judecătorească. Copii neînsoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supraveghere legală a unor persoane au dreptul de a li se asigura, în cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de reprezentanții lor legali ( art. 18 alin. 1 ).
Părinții, sau după caz, altă persoană responsabilă de supravegherea, creșterea și îngrijirea copilului sunt obligați să anunțe la poliție dispariția acestuia de la domiciliu, în cel mult 24 de ore de la constatarea dispariției ( art. 18 alin. 3 ).
Misiunile diplomatice și consulare ale României au obligația de a sesiza Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului cu privire la copiii cetățeni români aflați in străinătate care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate ( art. 19 alin. 1 ).
Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului va lua măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinți sau la alt reprezentant legal, imediat după identificarea acestora. În cazul în care persoanele identificate nu pot sau refuză să preia copilul la cererea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului, tribunalul de la domiciliul copilului sau Tribunalul București, în situația în care acest domiciliu nu este cunoscut, va dispune plasamentul copilului intr-un serviciu de protecție specială propus de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, ( art. 19 alin. 2 ).
b. Situația copiilor cetățeni străini
Misiunile diplomatice și consulare străine au obligația de a sesiza Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Autoritatea pentru Străini despre toate situațiile în care au cunoștiință de copii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supraveghere legală a unor persoane. În cazul în care autoritățile române se autosesizează, acestea vor înștiința de urgență misiunea străină, competentă cu privire la copiii in cauză ( art. 20 alin. 1 ).
F. Dreptul la protejarea imaginii publice și a vieții sale intime, private și familiale:
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale, legea interzicând expres orice acțiune de natura să afecteze aceste componente.
În acest sens, participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau, după caz, al unui reprezentant legal ( art. 22 alin. 3 ).
Totodată, copiii nu pot fi folosiți sau expusi de către părinți, reprezentați legali sau de alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, în scopul de a obține avantaje personale sau de influența deciziile autoritaților publice ( art. 22 alin. 4 ).
Conveția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prevede, în art. 16 alin 1 și 2, că ,,nici un copil nu va face obiectul ingerințelor de arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoare și reputația sa. Copilul are dreptul la protecția legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri’’. În acord cu aceste dispoziții și în aplicarea principiul respectării demnității copilului enunțat prin art. 6 lit. g din Legea nr. 272/2004, este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică sau familială ( art. 22 alin. 2 ).
Cât privește protecția imaginii publice a copilului, legiuitorul revine cu detalieri în cuprinsul aceluiași text, stabilind că participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau al altui reprezentant legal ( alin. 3 ) și , de asemenea, că părinții sau un alt reprezentant al copilului ori persoana responsabilă de creșterea și îngrijirea acestuia nu poate folosi ori expune copilul în scopul obținerii de avantaje personale sau pentru a influența decizia autorităților publice.
Nesocotirea acestor dispoziții constituie contravenție ( art. 135 alin. 1 lit. i ). În aceeași idee a protejării imaginii copilului, este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia ( art. 83 ); audierea în instanță a copilului abuzat sau neglijat se poate face numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o prealabilă pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace audio – video a declarației sale este obligatoriu acordul copilului ( art. 95 ).
Desigur, imaginea publică a copilului poate fi agresată, alterată și prin alte manifestări, ori de câte ori este supus, în mod public, unui tratament umilitor sau degradant, de natură să aducă atingere demnității și respectului de sine. De exemplu, prin aplicarea ( tocmai ) în cursul procesului instructiv – educativ de pedepse fizice sau de care se află in legătură cu dezvoltarea fizică, psihică a copilului de natură să afecteze starea sa emoțională, sau prin divulgarea, ,,neautorizată’’ de către copil, a unor aspecte din viața sa intimă privată, familială.
Dreptul copilului la protecția vieții intime, private și familiale, reproduce “la scară” dreptul constituțional al persoanei la protecția vieții intime și private ( art. 26 alin. 1 ), aplicabil de altfel tuturor persoanelor fizice, indiferent de vârstă, cu particularitatea că, în ceea ce privește copilul, această libertate fundamentală este una îndeaproape supravegheată, în contextul responsabilităților ce revin părinților. Concluziile exprimate în doctrina constituțională în legatură cu înțelesul noțiunilor de “viață intimă”, “viață privată”, și “viață familială” ne vor fi ghid. Vom spune, așadar, că dreptul copilului la viață intimă semnifică dreptul său “de a trăi așa cum înțelege, respectând însă și dreptul altora”, dreptul la viață corespunde sferei secrete a individului, care include “toate drepturile și libertățile polarizate în jurul personalității individului” și exclude “activitatea publică și accesul terților” ea este locul unde individul are dreptul de a fi lăsat în pace. Aceasta face obiectul protecției legale, indiferent de maniera în care s-a atentat la viața intimă a persoanei, în sfera acestei noțiuni intrând și secretul cu privire la sănătate, viața sentimentală etc., iar dreptul său la viață familială “semnifică legătura substanțială și afectivă dintre persoanele care constituie o familie de drept”.
În aplicarea acestui drept fundamental, în special în dimensiunea sa familială, copilul separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți ( art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ). Dacă părinții copilului locuiesc în state diferite, exercitarea acestui drept va fi facilitată de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe ( art. 17 ).
Când exercițiul relațiilor personale are loc prin transmiterea de informații copilului cu privire la părintele sau alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane cu dreptul de a menține relații personale cu copilul, transmiterea acestor informații se va face în conformitate cu dispozițiile speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal ( art. 15 alin. 1 lit. e și f, art 15 alin. 2 ).
De asemenea, în contextul respectului datorat vieții intime și private, instituțiile publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății sunt obligate să adopte măsurile necesare asigurării confidențialității consultanței medicale acordate la solicitarea copilului ( art. 43 alin. 3 lit. h ); recuperarea fizică și psihică precum și reintegrarea socială a copilului dependent de droguri este sprijinită prin consilierea și îndrumarea, la nevoie, confidențială a copilului și familiei acestuia ( art. 88 alin. 3 lit. c ).
Dreptul copilului la viață intimă și privată este opozabil inclusiv părinților. Articolul 32 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, enumerând obligațiile părintești, stabilește că aceștia sunt datori să-i respecte viața intimă, privată și demnitatea ( lit. b ). Obligația de a respecta viața familială lipsește de astă dată din enumerarea legală și la prima vedere, nici nu era cazul să se procedeze altfel, pentru că protecția privește o valoare comună, în “devălmășie”, a părinților și copilului, o valoare având un titular compus, familia. Reluând însă lectura textelor, ajungem la o concluzie mai nuanțată. Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, iar părinții nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile decât în cazurile în care instanța decide în acest sens ( art. 14 ). Aceasta înseamnă că, în contextul dreptului la viață familială a copilului, noțiunea de “familie” urmează a se raporta nu numai la “familia nucleară”, formată din părinți și copiii acestora, ci și la “familia extinsă”, care, în acord cu art. 4 lit. c, include și rudele copilului până la gradul IV. Așa fiind, respectul vieții familiale a copilului se relevă și prin aceea că părinții, sub acoperirea obligației de supraveghere a copilului, nu sunt îndreptățiți să transfere asupra acestuia în mod discreționar eventualele autolimitări din viața familială proprie.
G. Dreptul la libertatea de exprimare
Dreptul de a cunoaște și de a se face cunoscut, de a știi și de fi știut, adică dreptul copilului la liberă exprimare, este enunțat prin art. 23 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 și apoi detaliat în conținutul său prin absorția dreptului la informație. Stricto sensu, libertatea de exprimare evocă posibilitatea recunoscută persoanei de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace, gândurile, opiniile, creațiile spirituale de orice fel. Dreptul la informație din Constituție numind posibilitatea persoanei de a avea acces liber la orice informație de interes public ( art. 31 alin. 1 din Constituția României ) este atașat dreptului la exprimare și atașat oarecum la condiția copilului, fiind descris pe de o parte în legătură cu dreptul copilului la informație, în sensul de drept neîngrădit la informație “accesată” din proprie inițiativă, iar pe de altă parte, în legătură cu dreptul său la informare, adică de a obține lămuriri în orice chestiune care îl privește, fie la cererea sa, fie la inițiativa subiectului având obligația corelativă de a-l informa.
În exercitarea obligației de supraveghere, părinții nu pot limita dreptul copilului la libertate de exprimare decât în cazurile prevăzute în mod expres de lege ( art. 23 alin. 4 ) și, doar în componența interesând dreptul la informație, nu și dreptul la informare. “Cazurile prevăzute expres de lege” de care se face vorbire în cuprinsul art. 23 alin. 4 nu sunt prevăzute expres, sau cel puțin nu în cuprinsul acestei legi, așa cum ne-am aștepta, dar îndoielnic este vorba de acea categorie de informații a cărei receptare sau difuzare nu are legătură sau chiar contravine promovării bunăstării copilului, în oricare din dimensiunile sale. Conform art. 13 pct. 2 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, exercițiul dreptului la liberă exprimare poate fi supus numai restricțiilor legale necesare asigurării respectului drepturilor sau reputației altora ori pentru protecția securității naționale, a ordinii publice, a sănătății și moralei publice.
Copilul aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartanenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte; Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării asigură și urmărește exercitarea acestor drepturi ( art. 27 din Legea nr. 272/2004 ).
Referitor la dreptul copilului de a fi informat asupra unor aspecte de interes general pentru grupul social din care face parte, exemplificativ, Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua măsuri în vederea conștientizării publicului larg și, în mod special, a copiilor cu privire la riscurile consumului de droguri, iar la elaborarea strategiilor antidrog instituțiile amintite se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare ( art. 88 alin. 3 și 4 din Legea nr. 272/2004 ).
H. Dreptul de a-și exprima liber opinia și de a fi ascultat
Dreptul copilului la exprimarea liberă a opiniei în orice problemă care îl privește este totuși distinct prin aceea că obiectul libertății de exprimare se personalizează, nu mai este o chestiune de presupus interes pentru copii în general, ci una strâns legată de persoana copilului tânăr. Tratamentul de care se bucură opinia exprimată este și el nuanțat: dacă, în cadrul libertății de exprimare a copilului părinții, alte persoane obligate să asigure informații, explicații și sfaturi au doar datoria de a permite copiilor să-și exprime punctele de vedere, ideile și opiniile ( art. 23 alin. 3 ), de astă dată legiuitorul pretinde ca opiniile copilului să fie luate în considerare și să li se acorde importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului ( art. 24 alin. 4 ).
În expresia sa oficială, dreptul în discuție se manifestă prin aceea că în orice procedură judciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, cu următoarele distincții legale în raport cu vârsta copilului: este obligatorie numai ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani; este facultativă ascultarea copilului care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei ( art. 24 alin. 2 ).
În exercitarea dreptului de a fi ascultat copilul este îndreptățit să preia inițiativa, solicitând autorității judiciare sau administrative ascultarea sa, indiferent dacă a împlinit sau nu 10 ani; în caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunța printr-o decizie motivată ( art. 24 alin. 5 ).
Este de reținut că dreptul de fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește ( art. 34 alin. 3 ). Una din aplicațiile grăitoare ale acestei prerogative a dreptului copilului de a-și exprima liber opinia într-o chestiune care îl privește are loc în materie de adopție. Potrivit art. 4 din Legea nr. 273/2004, pe tot parcursul procedurii de adopție, direcția generală pentru asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul are obligația să ofere copilului informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procedurii, la efectele adopției, precum și la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora.
În cauzele referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului, ascultarea acestuia se face cu respectarea regulilor instituite prin art. 24 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, adică potrivit distincțiilor indicate în funcție de vârstă și cu prealabila informare a copilului, în afară de ipoteza copilului abuzat sau neglijat. Dată fiind situația delicată în care se găsește copilul răvășit afectiv-emoțional, instanța, soluționând cauza, va putea administra din oficiu proba prin declarația copilului scrisă sau înregistrată cu acordul său, prin mijloace tehnice audio-video realizată cu asistența obligatorie a unui psiholog; dacă instanța consideră necesară ascultarea copilului, îl poate chema în fața sa, iar audierea va avea loc numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o prealabilă pregătire a copilului ( art. 125 alin. 2 și art. 95 ).
Dreptul copilului la exprimarea liberă a opiniei în orice chestiune judiciară sau administrativă care îl privește nu “anulează” dispozițiile legii speciale privind consimțământul copilului sau prezența acestuia în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea unui curator în caz de conflict de interese, sunt și rămân aplicabile ( art. 24 alin. 6 ).
Cât privește cerința consimțământului copilului, spre deosebire de obligația stabilită în sarcina autorității competente de a se consulta cu copilul, de a asculta părerea acestuia și de a o evalua în raport cu vârsta și gradul său de maturitate, iar apoi de a decide potrivit cu interesul superior al copilului chiar dacă direcția acestui interes superior nu coincide cu doleanțele copilului, în cazurile anume prevăzute, când este necesar consimțământul copilului, interesează însuși acordului său față de măsura preconizată. Din câte se disting, sunt două situații în care se pune problema consimțământului personal al copilului cu valoare de condiție a operațiunii juridice: adopția copilului care a împlinit vârsta de 10 ani ( art. 11 alin. 1 lit. b din Legea privind regimul juridic al adopției ) și stabilirea unei măsuri de protecție specială privind copilul care a împlinit 14 ani ( art. 53 alin. 3 din Legea pentru promovarea și protecția drepturilor copilului ).
În ceea ce privește adopția, lipsa consimțământului la adopție a minorului în vârstă de peste 10 ani este de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, din acest punct de vedere consimțământul său fiind o cerință cu adevărat indispensabilă, spre deosebire de cerința consimțământului la adopție al părinților firești care, dacă este refuzat iar instanța constată că refuzul este abuziv din perspectiva interesului superior al copilului, nu va opri realizarea adopției ( art. 13 din Legea nr. 273/2004 ). Referitor la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului care a împlinit 14 ani, cerința consimțământului său este ușor flexibilizată comparativ cu consimțământul la adopție, fiindcă de astă dată instanța judecătorească, în cazuri temeinic motivate, poate trece peste refuzul minorului de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă ( art. 53 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 ).
În ceea ce privește prezența copilului în procedurile care îl privesc, se înclină spre o interpretare extensivă, în sensul că regulile de participare la raporturi juridice civile sau procesual-civile prin reprezentant, personal și asistat sau, după caz, personal și singur rămân aceleași, potrivit coordonatelor generale stabilite prin art. 9 și 10 din Decretul nr. 31/1954, art. 105 și art. 124 C. fam., art. 42 C. proc. civ.
I. Dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie
Consacrând acest drept, legiuitorul a optat pentru formula cuprinzătoare “libertate de gândire, de conștiință și de religie” pe care o regăsim și în cuprinsul art. 14 pct. 1 din Convenția O.N.U. privind drepturile copilului și, de asemenea, în formularea art. 18 al Pactului intenațional relativ la drepturile politice și civile.
Pretenția minimală, dar esențială a dreptului la libertate de gândire este absența oricărui tip de îndoctrinare.
Libertatea conștiinței – preluând exprimarea sintetică a legiuitorului constituțional – înseamnă posibilitatea recunoscută copilului de a-și exprima în public sau în particular o anumită convingere personală despre lumea înconjurătoare, de a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios și de a îndeplini sau nu ritualuri specifice acelei credințe. copilul aparținând unei minorități religioase are dreptul la declararea apartenenței sale religioase și la practicarea propriei religii ( art. 27 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ).
În concordanță cu dispozițiile cuprinse în art. 29 alin. 6 din Constituția României “părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”. Parcurgând textul art. 25 din Legea nr. 272/2004, se observă că de astă dată dreptul de a îndruma copilul “potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau un anumit cult religios” ( art. 25 alin. 2 ) este recunoscut exclusiv părinților, nu și tutorelui. În cazul copilului beneficiind de protecție specială – plasament, plasament în regim de urgență, supraveghere specializată – persoanei în a cărei grijă se află îi sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului ( art. 25 alin. 4 ).
Religia copilului care a împliit 14 ani poate fi schimbată numai cu consimțământul acestuia; după 16 ani, copilul are dreptul să-și aleagă singur religia ( art. 25 alin. 3 ).
Potrivit art. 2 al protocolului adițional la Convenția Europeană, statul trebuie să respecte dreptul părinților de a asigura educația copiilor în concordanță cu convingerile lor filozofice și religioase.
J. Dreptul la liberă asociere și libertatea de întrunire pașnică
Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege ( art. 26 alin. 1 ).
Autoritățile administrative publice, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private competente iau măsurile necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute mai sus ( art. 26 alin. 2 ).
Strâns legate de libertatea de exprimare, dreptul la liberă asociere și libertatea întrunirilor pașnice sunt incluse în categoria libertăților de opinie. Dreptul la liberă asociere semnifică posibilitatea recunoscută copiilor de a se uni în structuri formale și informale, iar libertatea întrunirilor pașnice înseamnă posibilitatea acestora de a se reuni pentru a-și exprima pașnic gândurile, opiniile, credințele. Foarte apropiate, mai cu seamă prin calitatea membrilor, respectiv a participanților – copiii – precum și prin scop – deși legea nu face precizări, intențiile cultural educative sunt precumpănitoare, iar cele politice lipsesc dreptul de asociere și libertatea întrunirilor pașnice se deosebesc mai ales prin următoarele: asociația presupune un grup de persoane, copii în cazul nostru, unite prin calitatea de membru ca legătură durabilă, în vreme ce în cazul întrunirilor gruparea de persoane de asemenea organizată ( altfel e doar o aglomerare întâmplătoare de persoane ) este temporară, la fel și legătura dintre participanți; asociația presupune un scop determinat, declarat prin actul de înființare sau de organizare, iar întrunirile sunt consacrate unui scop afirmat în momentul desfășurării lor; de regulă reuniunile asociației au loc la sediul acesteia, iar întrunirile, în funcție de forma lor, se desfășoară în locuri publice.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, a siguranței publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora stabilește rt. 1 pct. 2 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
De luarea măsurilor necesare asigurării exercitării corespunzătoare a dreptuilui la liberă asociere și întrunire pașnică se îngrijesc autoritățile publice locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private ( art. 26 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 ).
K. Dreptul la respectarea personalității și individualității copilului
Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice ori altor tratamente umilitoare ori degradante ( art. 28 alin. 1 ).
Respectarea demnității copilului este la rang de principiu în materie de promovare și garantare a drepturilor sale ( art. 6 lit. g ) or demnitatea copilului este inseparabil legată de respectarea individualității și personalității acestuia. După cum s-a putut observa din cele de mai sus, în majoritatea covârșitoare dispozițiilor legiuitorul se raportează la “copil” ca titular al drepturilor, iar nu la “copii” în general, ca grup social. Este și aceasta una din modalitățile prin care ni se sugerează că fiecare dintre copii are propria individualitate și personalitate. Bineînțeles, mai importante decât impresiile sugerate sunt textele explicite referitoare la dreptul la identitate al copilului, dreptul la protecția imaginii publice și a vieții intime, private și familiale, libertatea de exprimare, dreptul copilului de a fi ascultat și luat în serios, dreptul său la libertate de gândire, de conștiință și de religie, toate concurând la asigurarea respectului protectiv față de copil.
Consecință inevitabilă a respectului la care este îndrituit, copilul nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Măsurile de disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea ce au legătură cu dezvoltarea fizică, psihică ori acelea care afectează starea emoțională a copilului ( art. 28 alin. 2 ), nici în familie, nici în afara acesteia. Ideea este reluată în contextul protecției copilului împotriva abuzului sau neglijenței, arătându-se că sunt interzise pedepsele fizice sub orice formă, precum și privarea de drepturi a copilului de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică sau psihică a acestuia, atât în familie, cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor ( art. 90 ). O dispoziție expresă interzice pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ ( art. 48 alin. 2 ).
Dacă totuși, în pofida insistenței cu care este afirmat dreptul copilului de a nu fi supus pedepselor fizice sau tratamentelor umilitoare ori degradante, obligația corelativă de a nu se recurge la acest tip de “intervenții educative” este biruită de cutuma “bătăii rupte din rai”, care sunt urmările, dacă este vorba de acte izolate, a căror gravitate individuală nu periclitează viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, practic nu se întâmplă nimic, nici sub aspectul luării vreunei măsuri de protecție specială a copilului, nici acela a sancționării persoanei responsabile. În schimb, dacă valorile amintite au fost primejduite printr-o acțiune voluntară, fapta constituie abuz, copilul abuzat are dreptul la protecție specială, părinții sau părintele vinovat va fi decăzut, total sau parțial, din drepturile părintești, iar dacă abuzul a fost săvârșit de persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură asigurau protecția, creșterea și îngrijirea sau educația copilului, potrivit art. 96, angajatorul are obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa.
L. Dreptul la informare
Copilul este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora ( art. 28 alin. 2 ).
M. Dreptul la petiționare
Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale ( alin. 1 ). El este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora ( alin. 2 ).
Dreptul copilului de a depune plângeri singur, adică personal, nu prin reprezentant legal și fără să fie necesară asistarea sa de un reprezentant legal este recunoscut fără nici o referire la condiția discernământului ( cum se întâmplă în cazul dreptului copilului de a-și exprima liber opinia, art. 24 alin.1 ).
Într-o altă ordine de idei, faptul că se recunoaște dreptul copilului de a depune singur plângeri este de înțeles dacă ținem seama de realitățile sociale din jurul nostru, fiindcă cel mai adesea drepturile copilului sunt amenințate sau nesocotite în mediul său familial sau în mediul protectiv alternativ, așa încât dacă am aplica dreptul copilului de a formula plângeri regulile generale din materia actelor juridice civile referitoare la reprezentarea minorului în vârstă de până la 14 ani, respectiv asistarea minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, conflictul de “interese” dintre copil și reprezentantul său legal ar periclita sau chiar anula exercițiul dreptului în discuție. Desigur, nimic nu împiedică părintele să se solidarizeze cu copilul în apărarea drepturilor sale fundamentale. Bunăoară, în cadrul procesului instructiv-educativ copilul are dreptul de a fi trata cu respect de către cadrele didactice ( art. 48 alin. 2 ) și cu toate că legea face vorbire doar despre dreptul copilului de a contesta modalitățile sau rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ fie personal, fie reprezentat sau asistat de către reprezentantul său legal ( art. 48 alin. 3 ), o asemenea sesizare poate avea de asemenea ca obiect felul în care este tratat copilul.
Cu privire la autoritatea competentă să primească spre rezolvare plângerea copilului cu privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale, există o singură prevedere explicită, în contextul protecției copilului împotriva abuzului sau neglijenței. Pentru semnalarea cazurilor de încălcare a drepturilor copilului de o asemenea gravitate, la nivelul fiecărei Direcții generale pentru asistență socială și protecția drepturilor copilului se înființează obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr este adus la cunoștiința publicului ( art. 91 alin. 1 ); în vederea asigurării protecției copilului abuzat sau neglijat, Direcția generală este obligată să verifice toate sesizările privind cazurile de abuz și neglijare, inclusiv prin verificări la domiciliul persoanleor fizice sau la sediul persoanei juridice care asigură protecția unui copil ( art. 92, 93 ).
Credem însă că sesizarea copilului nu poate fi respinsă invocându-se “excepția de necompetență” ori de câte ori este adresată unei persoane juridice sau persoane fizice care prin natura atribuțiilor sale are obligația de a se autosesiza cu privire la starea drepturilor copilului. Avem în vedere reprezentanții Serviciului public de asistență socială, precum și, la îndemâna copilului, cadrele didactice.
Nu este foarte clar dacă cele statuate prin alin. 2 al art. 29, anume “copilul este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora”, vizează obligații ale autorităților anterioare și independente de orice sesizare a copilului sau numai obligații consecutive plângerii, care s-ar adăuga obligației de a examina și de a răspunde la plângerea formulată. Această din urmă interpretare nu trebuie neglijată. Dacă vom considera dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale o formă de manifestare a dreptului său de a-și exprima liber opinia, inclusiv nemulțumirea, asupra oricărei probleme care îl privește și de a fi ascultat, este neîndoielnică posibilitatea recunoscută copilului de a cere și a primi orice informație pertinentă, de a fi informat inclusiv asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa.
N. Drepturile copilului aparținând unei minorități
Copilul aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte ( art. 27 alin. 1 ).
2.4. Drepturi privind mediul familial și îngrijirea alternativă
A. Dreptul de a crește alături de părinți
Copilul are dreptul de a crește alături de părinții săi ( art. 30 alin. 1 ). Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în legea nr. 272/2004 ( art. 30 alin. 2 ).
Părinții copilului au dreptul să primească informații și asistență de specialitate în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia ( art. 30 alin. 3 ).
Desigur, nici până acum dreptul copilului de a crește alături de părinții săi nu a fost contestat, doar că a avut o existență oarecum anonimă, în condițiile în care Codul familiei se mărginește să stabilească în art. 100 alin. 1 “copilul minor locuiește la părinții săi”, deși la drept vorbind, a locui împreună cu părinții înseamnă, implicit, a crește alături de părinți.
Pe de altă parte, obligația instituită în sarcina părinților prin art. 101 C. fam. de a crește copilul presupune și un drept corelativ, acela al copilului de a fi crescut de părinții săi.
După cum rezultă din art. 8 alin. 2 al legii, acest drept este recunoscut copilului de la naștere. Stabilirea și păstrarea identității copilului, dacă este cazul, cu sprijinul instituțiilor și autorităților publice, are ca finalitate definirea apartenenței sale familiale ca premisă a exercițiului dreptului de a crește alături de părinți.
Același drept conferă copilului “pierdut” îndrituirea de a primi sprijinul instituțiilor și autorităților publice pentru a i se asigura, în cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de părinții săi ( art. 18 alin. 1 ); părinții sau, după caz, reprezentantul legal al copilului, sunt obligați să anunțe la poliție dispariția copilului de la domiciliu, în termen de cel mult 24 de ore de la constatarea dispariției ( art. 18 alin. 3 ). În ceea ce privește copilul cetățean român aflat în străinătate și care, din orice motive, nu este însoțit de părinți, un alt reprezentant legal și nici nu se găsește sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate, reîntoarcerea sa la părinți se va face prin grija Autorității Naționale pentru Protecția Copilului, la sesizarea misiunilor diplomatice și consulare ale României, concomitent cu asigurarea măsurilor de protecție specială a copilului. Tratamentul este asemănător în cazul copilului cetățean străin lipsit de supraveghere găsit pe teritoriul României: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, la sesizarea misiunilor diplomatice și consulare străine, va solicita Tribunalului București stabilrea măsurii plasamentului copilului într-un serviciu de protecție specială, până la returnarea acestuia în țara de reședință a părinților ori în țara în care au fost identificați alți membrii ai familiei dispuși să primească copilul ( art. 20 ).
Pe de altă parte, copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului ( art. 33 ). În temeiul art. 103 C. fam. părinții au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.
Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitate a exercițiului drepturilor părintești trebuie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea lor, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii ( art. 34 alin. 2 ), planul de servicii fiind documentul prin care se realizează planificarea serviciilor și prestațiilor, pe baza evaluării psiho-sociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa ( art. 4 lit. f ), document întocmit și pus în aplicare de către Serviciul public de asistență socială organizat la nivelul municipiilor și orașelor, sau de persoanele cu atribuții de asistență socială din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul ( art. 35 alin. 1 ). Serviciile și prestațiile destinate menținerii copilului în familie sunt serviciile de zi, prin care, potrivit art. 108 alin. 1, se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depașirea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa respectiv prestațiile financiare excepționale acordate, conform art. 121, de primării, în situația în care familia care îngrijește copilul se confruntă temporar cu probleme financiare determinate de o situație excepțională și care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului.
Aceste prestații excepționale pot fi acordate și sub formă de prestații în natură – stabilește art. 123 – constând, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale și rechizite sau echipamente școlare, suportarea cheltuielilor legate de transport, procurarea de medicamente, proteze și accesorii medicale.
Dacă separarea copilului de părinți este inevitabilă, constatându-se că în pofida acordării serviciilor și prestațiilor potrivit planului de servicii, menținerea copilului în familie nu este posibilă, instituirea uneia din măsurile de protecție specială – intră în discuție plasamentul și plasamentul de urgență, întrucât în cazul măsurii speciale de protecție a supravegherii specializate a copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal, conform art. 81 acesta este menținut în familia sa, sub condiția respectării unor obligații se face în baza planului individualizat de protecție, al cărui obiectiv prioritar este reintegrarea copilului în familia sa ( art. 53 alin. 1, art. 54 alin. 3 ). În vederea realizării acestui deziderat, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului verifică trimestrial împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială și, dacă se constată modificarea favorabilă a situației de fapt, va fi sesizată Comisia pentru protecția copilului sau instanța judecătorească pentru a se dispune încetarea măsurii. Dreptul de sesizare este de asemenea recunoscut ambilor părinți ai copilului ( art. 68 ). Revenirea copilului în familie este facilitată prin aceea că pe durata măsurii de protecție specială, prin grija direcției generale pentru asistență socială și protecția copilului, părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora le-a fost limitat exercițiul anumitor drepturi, vor beneficia de asistență specializată pentru creșterea capacităților acestora de a se ocupa de copii (art.37 alin.1 ).
În expresia ce mai simplă și, totodată, cea mai cuprinzătoare și mai benefică, dreptul copilului de a crește alături de părinții săi are înțelesul “banal” atribuit în vorbirea curentă, anume de a fi zi după zi împreună cu părinții, de a fi îngrijit, educat de către aceștia.
B. Dreptul de a fi crescut de ambii părinți; exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor ( art. 31 alin. 1 ). Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special pentru îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său ( art. 31 alin. 2 ).
În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște, potrivit interesului superior al copilului ( art. 31 alin. 3 ).
C. Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială
Copilul are dreptul să beneficieze de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizica, mentală, spirituală, morală și socială ( art. 44 alin. 1 ). Responsabilitatea este în primul rând a părinților sau a reprezentantului legal al acestuia, datori să asigure, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor. Pe scurt, părinții sunt obligați să asigure copilului locuință, precum și cele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională ( art. 44 alin. 2 ).
Uneori, printr-un concurs nefericit de împrejurări, părinții nu sunt în stare sau nu sunt în măsură să asigure confortul material minim. Cum se manifestă dreptul copilului consacrat prin art. 45 din Constituție la protecție și asistență în realizarea drepturilor sale? În sensul Legii nr. 272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție și de resursele și de situația în care se află el și persoanele în întreținerea cărora se găsește. În cazul în care părinții sau persoanele care au obligația legală de a întreține copilul nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, statul, prin autoritățile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub formă de servicii ( art. 45 alin. 2 ).
În situația în care familia care îngrijește copilul se confruntă temporar cu probleme financiare determinate de o situație care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului, primăria acordă prestații financiare excepționale, cu prioritate familiilor care nu au posibilitatea sau capacitatea de a asigura copilului îngrijirea corespunzătoare sau în vederea suportării unor cheltuieli particulare destinate menținerii copilului în familia sa. Aceste prestații pot fi de asemenea acordate sub formă de prestații în natură și constau, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale, rechizite și echipamente școlare, suportarea cheltuielilor de transport, procurarea de medicamente sau alte accesorii medicale. Cuantumul maxim și condițiile de acordare a prestațiilor financiare excepționale se stabilesc prin hotărârea consiliului local, iar în concret, cu privire la acordarea prestației financiare excepționale și cuantumul acesteia decide primarul localității, prin dispoziție ( art. 121, 122 ).
De asemenea, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, fie autonom, fie prin asociere, servicii de zi care să asigure menținerea, refacerea și dezvoltarea situației de criză în care se găsesc ( art. 111 alin. 1, art. 108 ).
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a informa părinții și copiii în legătură cu drepturile pe care le au, asupra modalității de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale, iar părinții au obligația să solicite autorităților acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii ( art. 45 alin. 3 și 4 ).
În mod cu totul excepțional este posibilă separarea copilului de părinții săi din considerente precumpănitor economice, dacă se va aprecia că în vederea protejării intereselor sale, copilul nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora. Este una din situațiile în care, potrivit art. 56, copilul are dreptul la măsuri speciale de protecție, în cazul nostru sub forma plasamentului dispus în condițiile art. 61.
D. Dreptul de a nu fi separat de părinți
Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului ( art. 33 ).
E. Dreptul la protecție alternativă
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă ( art. 39 alin. 1 ).
Protecția alternativă include:
1. Instituirea tutelei;
2. Măsuri de protecție specială;
3. Adopția.
În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama, în mod corespunzător, de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului precum și de originea etnică, religioasă, culturală și lingvistică ( art. 39 alin. 2 ).
Sub primul aspect, conform art. 39 alin 1 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de protecția părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă. Art. 56 enumeră copiii aflați în oricare din următoarele situații: copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți; copilul care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija părinților, din motive neimputabile acestora; copilul abuzat sau neglijat; copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în unități sanitare; copilul care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal. Textul invocat este plasat în contextul măsurilor speciale de protecție – una din formele protecției alternative, alături de tutelă și adopție – însă enumerarea este completă în ceea ce privește situațiile în care este obligatorie intervenția prin asistență alternativă; modalitatea inițială prin care se dă satisfacție copilului la protecție alternativă, dependentă de situația concretă în care se găsește el la momentul intervenției, poate urma evoluții din cele mai variate, de la încetarea măsurii și reintegrarea copilului în familie, până la modificarea măsurii inițiale cu alta, de regulă mai fermă din punctul de vedere al asigurării stabilității și continuității în creșterea, îngrijirea și educarea copilului.
Sub cel de-al doilea spect, același articol 39, în alineatul 2 enumeră următoarele forme ale protecției alternative: tutela, măsurile de protecție specială – intră în această categorie, potrivit art. 55, plasamentul, plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată – și adopția. Ca trăsătură comună, instanța de judecată este singura autoritate competentă să dispună cu privire la decăderea totală sau parțială din drepturile părintești și redarea exercițiului drepturilor părintești, la persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești față de copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotire părintească, modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești ( art. 38 ).
Ordinea enumerării din art. 39 alin. 2 indică și o ordine de preferință între cele trei tipuri de măsuri, desigur relevantă numai dacă situația în care se găsește copilul lasă deschise toate opțiunile posibile. Soluția tutelei este explicit preferată în cazul copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați morți judecătorește sau disparuți, copil față de care măsura de protecție specială a plasamentului va fi luată numai dacă nu a putut fi instituită tutela ( art. 56 lit. a ). Încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne a copilului aflat în vreuna din situațiile care justifică instituirea tutelei presupune, printre alte condiții, că demersurile în vederea reintegrării copilului în familia sa sau, după caz, în vederea plasamentului copilului în familia extinsă sau substitutivă au eșuat, dovada efectuării acestor demersuri făcându-se în fața instanței de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul acestuia ( art. 22 și 23 din Legea privind regimul juridic al adopției ). Desigur, când măsura de protecție alternativă urmează a se decide cu privire la copilul care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal, rămân în discuție numai măsurile speciale de protecție, și anume plasamentul și supravegherea specializată ( art. 80 ).
În ceea ce privește persoanele care pot aspira la preluarea îndatoririlor legate de ocrotirea alternativă a copilului, selecția se face cu prioritate din cercul de persoane făcând parte din familia extinsă – adică rudele până la gradul IV cu copilul ( art. 4 lit. c ) – desigur, cu consimțământul persoanei în cauză, pe baza evaluării aptitudinii generale, morale și materiale de a asigura îngrijirea unui copil realizată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul persoanei. Preferința pentru acest grup de persoane nu înseamnă că încredințarea copilului este ca și decisă ori de câte ori se anunță vreo rudă de-a copilului, ci doar că posibilitatea de a li se încredința copilul este analizată înainte de a se lua în discuție varianta încredințării copilului la o persoană din afara familiei extinse. Interesul superior al copilului poate înclina balanța în favoarea persoanei din afara familiei extinse. Numirea persoanei, fie că este sau nu în relație de rudenie cu copilul, se face prin hotărâre judecătorească.
2.5. Drepturi referitoare la sănătatea și bunăstarea copilului
A. Dreptul la sănătate
Dreptul la sănătate este garantat tuturor cetațenilor prin art. 33 al Constituției. Aplicând dreptul fundamental la sănătate la condiția copilului, Legea nr. 272/2004 stabilește, prin art. 43 alin. 1, “dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept”. În “asigurarea realizării efective a acestui drept”, după cum se exprimă legiuitorul, relația de parteneriat dintre stat și familie este esențială.
Statul își asumă o serie de obligații pozitive în vederea asigurării serviciilor de sănătate și garantează accesul la serviciile medicale și de recuperare, precum și la medicația adecvată stării în caz de boală a copilului, costurile aferente fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat ( art. 43 alin. 2 ). Organele de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației publice locale, orice alte instituții publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății sunt obligate, potrivit art. 43 alin. 3, să adopte măsurile cuvenite în scopul informării părinților și a copiilor și a realizării educației sanitare în familie și la școală – inclusiv igiena, salubritatea mediului înconjurător, educația sexuală pentru copii etc. – al asigurării prevenției, precum și al intervenției în caz de boală, îndeosebi prin asigurarea și dezvoltarea serviciilor medicale primare și comunitare.
Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliu viitoarei mame, precum și a copilului până la împlinirea vârstei de 1 an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătații mamei și copilului, educației pentru sănătate, prevenirea abandonului, abuzului sau neglijării copilului ( art. 43 alin. 6 ).
Cât privește părinții, aceștia sunt obligați să solicite asistență medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și pentru a preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea copilului. Actele medicale privitoare la copil sunt înfăptuite cu acordul părintelui sau al altui reprezentant legal al acestuia. Totuși, în situațiile excepționale în care viața copilului se află în pericol iminent, ori există riscul producerii unor consecințe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a afectua actele medicale de strictă necesitate pentru salvarea vieții, chiar și fără acordul părinților sau al altui reprezentant legal ( art. 43 alin. 5 ).
Dispozițiile legii speciale completează protecția copilului din punct de vedere al dreptului său la sănătate. Cu titlu exemplificativ, prin Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, se interzice prelevarea de organe și țesuturi umane de la potențiali donatori minori ( art. 6 ); prelevarea de măduvă osoasă poate fi efectuată și de la un minor, însă numai în beneficiul fratelui sau al surorii sale și cu consimțământul fiecăruia dintre titularii ocrotirii părintești sau al reprezentantului legal al minorului, exprimat în fața președintelui tribunalului sau al municipiului București ori în fața unui alt magistrat, cu precizarea că refuzul copilului împiedică orice prelevare ( art. 7 ). În ceea ce privește transplantul de țesuturi și organe umane, în cazul primitorului minor regula cere consimțământul părinților sau al reprezentantului legal, în afară de cazul în care, datorită unor împrejurări obiective, legătura cu familia sau cu reprezentantul legal al copilului nu se poate lua în timp util, iar întârzierea ar duce inevitabil la moartea pacientului ( art. 11 alin. 3 și art. 12 ).
B. Dreptul la îngrijire specială în cazul copilului cu handicap
Dreptul la protecție specială a persoanei cu handicap – adică a persoanei având un dezavantaj datorat unor deficiențe fizice, senzoriale, psihice sau metale, care o împiedică sau îi limitează accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială – fie ea copil sau adult, este consacrat prin dispozițiile art. 46 din Constituția României. Reafirmând acest drept, Legea nr. 272/2004 stabilește dreptul copilului cu dizabilități la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. El are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale.
Îngrijirea specială de care se face vorbire, trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială și constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților ori, după caz a persoanelor căreia îi este încredințat, acordat gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și nediscriminatoriu al copilului cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, precum și la orice alte activități apte să îi permită deplina integrare socială și dezvoltarea a personalitații. În acest sens, organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritațile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor acestei categorii de copii, precum și ale familiilor acestora, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să faciliteze participarea activă la viața comunității.
Legea specială stabilește în detaliu drepturile de care beneficiază copilul cu dizabilități. Astfel, el are acces liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit în raport de restantul funcțional și potențialul recuperator, dreptul la pregătire școlară la domiciliu în cazul copiilor nedeplasabili, dreptul la un asistent personal în cazul copilului cu handicap grav, dreptul la gratuitatea transportului în comun pentru copilul cu handicap accentuat și grav și asistentul personal al acestuia, dreptul la asistență medicală, la alocație de stat, etc. ( art. 18 din O.U.G. nr. 102/1999 ).
2.6. Drepturi vizând educația, activitățile recreative și culturale
Dipozițiile constituționale consacră dreptul fundamental la învățătură precum și dreptul la cultură, complement al dreptului la învățătură ( art. 32 ), integrate în conceptul general de “educație” înțeles ca acces neîngrădit și nediscriminatoriu la informații cu caracter educativ și cultural. La rândul său, Legea nr. 272/2004 proclamă dreptul la educație și dreptul la odihnă și vacanță.
A. Dreptul la educație
“Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale” – stabilește art. 47 alin. 1. Legiuitorul are în vedere, în acest context, îndeosebi “educația” în sens pedagogic, ale cărei note de conținut se referă la formele și mijloacele organizate, instituționalizate, prin care societatea/statul intervine și orientează procesul de construcție a sinelui. Interesul personal și cel social au aceeași direcție. Și tocmai de aceea, dreptul la educație, mai cu seamă în cazul copilului, nu este perceput ca invitație la o conduită discreționară, ci ca îndatorire, obligație de a valorifica dreptul recunoscut. Cele cuprinse în alin. 2 al textului sunt edificatoare: părinții au obligația de a înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate a cursurilor școlare. De asemenea, părinții au, cu prioritate, dreptul de a alege felul educației care urmează a fi dat copilului; în subsidiar, dreptul de a alege forma de învățământ și felul educației este de asemenea recunoscut tutorelui ( art. 180 alin. 1 din Legea învățământului nr. 84/1995 ), cu precizarea că tutorele nu este împuternicit să schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale de care beneficia copilul la data numirii tutorelui, decât cu încuviințarea instanței judecătorești ( art. 137 C. fam. ). Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești – iar nu autorității tutelare, cum stabile art. 102 C. fam. – de a-și schimba felul învățaturii și al pregătirii profesionale ( art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 ).
Educația instituționalizată, cu accentul pe dreptul la învățătură, presupune parteneriatul dintre stat și familie. Dacă părinților le revine obligația de a veghea și de a supraveghea la educația, inclusiv școlară, a copilului, statul își asumă obligația de a organiza și de a asigura funcționarea sistemului național de învățământ, precum și obligații de natură a facilita exercițiul dreptului la educație. În acest context, art. 48 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 stabilește în sarcina Ministerului Educației și Cercetării, ca organ de sprecialitate al administrației publice centrale, precum și al inspectoratelor școlare și al unităților de învățământ, ca instituții ale administrației publice locale cu atribuții în domeniul educației, următoarele obligații: de a întreprinde măsurile necesare pentru a înlesni accesul la educația preșcolară și a asigura învățământul general obligatoriu și gratuit pentru toți copiii; de a dezvolta programe de educație pentru părinții tineri, inclusiv pentru prevenirea violenței în familie; de a organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde cerințelor programei școlare naționale, pentru a nu intra prematur pe piața muncii; de a organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor în sistemul național de învățământ; de a respecta dreptul copilului la timp de odihnă și timp liber, precum și a dreptului acestuia de a participa liber la viața culturală și artistică; de a preveni abandonul școlar din motive economice, prin luarea de măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul școlar, precum hrană, rechizite, transport și alte asemenea.
Cât privește copilul beneficiar al procesului instructiv-educativ, el are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale și asupra modalităților de exercitare a acestora; se înțelege, pedepsele corporale sunt interzise ( art. 48 alin. 2 ). Unul din drepturile elevului este acela de a contesta, personal sau prin reprezentant, modalitățile și rezultatele evaluării, de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ ( art. 48 alin. 3 ). Pe de altă parte, cadrele didactice au obligația de a semnala Serviciului public de asistență socială sau, după caz, Direcției generale de asistență socială și protecția copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copilului de care iau cunoștiință ( art. 48 alin. 4 ).
Unii sociologi sunt de părere că succesul reformei sistemului de învățământ este condiționat de mecanismele profunde ale raporturilor familiei cu educația și că nici o reformă care implică schimbarea raportului general al subiectului cu viața/practica socială, într-un cuvânt, a mentalităților, nu are șanse de reușită fără a lua în seamă acest aspect. Însă eforturile trebuiesc preluate și continuate în interiorul sistemului. Prin tradiție, școala românească are tendința de a privilegia obiectivele intelectuale – cunoștiințele și capacitățile intelectuale – și de a defavoriza obiectivele practice – nu atât în sensul “abilităților” practice, cât a practicii interumane – a relației cu membrii familiei, colegii de școală, educatorii etc. – a raporturilor practice cu valorile și normele, cu timpul, cu spațiul etc., adică exact acelea care pot contribui semnificativ la formarea abilităților necesare vieții cotidiene, inclusiv sub aspectul valorificării instituțiilor sociale ca resurse, iar nu ca reprezentări exterioare și coercitive. În linii generale, sistemul de învățământ gravitează în jurul ideii generale de examen, a funcției de evaluare și ierarhizare după criteriul excelenței intelectuale, recurgând la un sistem de evaluare elitist și uniformizator, în care performanța este cea care contează în primul rând și rămâne în umbră evoluția progresivă a trăsăturilor de personalitate și a practicilor individuale .
Or, dacă școala este o instituție educativă și dacă educația înseamnă acumulări progresive, înseamnă că evaluările școlare ar trebuie să urmărească progresul datorat educației în școală înaintea performanței ale cărei determinări extrașcolare sunt, de regulă, consistente.
B. Dreptul la odihnă și vacanță:
Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient de odihnă și vacanță, să participe la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității – stabilește textul legal. Autoritățile publice au obligația să contribuie, potrivit atribuțiilor ce le revin, la asigurarea condițiilor de exercitare a acestui drept, inclusiv a bazei materiale – cum ar fi locuri de joacă suficiente și adecvate, în special în cazul localităților intens populate.
CAPITOLUL III
PROTECȚIA ALTERNATIVĂ A COPILULUI LIPSIT TEMPORAR SAU DEFINITIV DE OCROTIREA PĂRINȚILOR SĂI
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lispit de ocrotirea părinților săi sau care, in vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat in grija acestora are dreptul la protecție alternativă.
Protecția alternativă include:
1. Instituirea tutelei;
2. Măsuri de protecție specială;
3. Adopția.
În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă adică instanța judecătorească, va ține seamă, în mod crespunzător, de necesitatea asigurării unei anume continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
Cu titlu subsidiar și temporar, în condițiile Codului familiei, se poate institui curatela minorului.
3.1. Tutela copilului
Legea nr. 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cuprinde, printre altele, norme substantiale și proceduale referitoare la instituirea tutelei copilului.
Codul familiei, de asemenea, reglementează tutela minorului în art. 113 – 141, iar tutela interzisului în art. 145 – 151.
Proiectul Codului Civil preconizează reglementarea tutelei minorului în art. 71 – 122.
Dispoziții referitoare la tutela copilului se regăsesc și în alte acte normative. De exemplu: art. 59, alin. 2 din Legea nr. 273 / 2004 privind regimul juridic al adopției; art. 37 – 38 din Legea nr. 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, art. 9, alin.2 din Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice.
În noul context juridic, creat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 272 / 2004, tutela copilului este potrivit art. 39, alin. 2 din Lege, alături de măsurile de protecție specială și adopție, o formă a protecției alternative, la care are dreptul orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Ca și în vechea reglementare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 272 / 2004, ocrotirea copilului se realizează, ca regulă generală, prin părinți, iar, în subsidiar, prin tutelă.
Întâietatea tutelei, între formele protecției alternative, rezultă din ordinea enumerării, prevăzută de art. 39 alin. 2 din Lege, dar și din reglementările consacrate măsurilor de protecție specială și adopției. De aici, rezultă prezența unei ordini legale de preferință care, pentru a fi nesocotită, este necesar un text de lege expres în acest sens.
Legea nr. 272 / 2004 si Legea nr. 273 / 2004 se referă la tutela copilului, iar Codul familiei și celelalte acte normative, la tutela minorului.
În temeiul normei de principiu, prevăzută de art. 142, alin. 3 din Lege, termenul minor, din toate normele juridice referitoare la tutela minorului sau, în general, la promovarea și protectția drepturilor minorului, ce nu au fost abrogate după intrarea în vigoare a Legii nr. 272 / 2004, este înlocuit termenul copil. Într-adevăr, potrivit art. 142, alin. 3 din Lege, pe data intrării ei in vigoare, se abrogă orice dispoziție contrară.
Normele consacrate condițiilor și procedurii de instituire a tutelei, prevăzute de Legea nr. 272/2004, constituie și o necesară punere de acord, sub unele aspecte , a reglementărilor interne din domeniu cu cele ale Convenției privind protecția drepturilor copilului, în special cu cele ale art. 12, art. 20 și art. 25.
Pentru minorul respectiv tutela reprezintă un mijloc de ocrotire, în vreme ce pentru tutore ea constituie o sarcină.
3.1.1. Caracterele juridice ale tutelei
Tutela prezintă următoarele caractere juridice
1. Este o sarcină socială. Caracterul social al tutelei rezultă din faptul că ea este menită să suplinească ocrotirea părintească, protecția minorului fiind o chestiune de interes general;
2. Este o sarcină legală. Această trăsătură juridică rezultă din faptul că legea, prin norme imperative, stabilește: instituirea tutelei; cazurile de deschidere; procedura de numire a tutorelui; conținutul ocrotirii prin tutelă; încetarea tutelei;
3. Este o sarcină, în principiu, obligatorie. Cel numit tutore nu poate refuza tutela, decât în cazurile expres indicate prin art. 118 C. fam., anume: a împlinit vârsta de 60 de ani; este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; se ocupă de creșterea și educarea a doi sau mai mulți copii; exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile copilului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină. Cum este lesne se poate observa, ultima dintre situații este suficient de cuprinzătoare pentru a găzdui cele mai variate scuze. Revelanța cauzei de ,,împiedicare’’ invocată de către cel interesat urmează a fi stabilită de către instanța investită cu cererea de instituire a tutelei. Niciuna din imprejurările amintite nu sunt incompatibilități ale funcției de tutore, persoana în cauză nu este obligată să refuze tutela, și cu atât mai puțin, instanța ar avea căderea să elimine din competiție, din proprie inițiativă, o astfel de candidatură. Unele din prevederile Legii nr. 272/2004 au meritul să flexibilizeze sau, dacă preferăm, să umanizeze caracterul obligatoriu al tutelei, așa cum este promovat prin dispozițiile Codului familiei. Astfel, alegerea persoanei tutorelui se va face, de preferință, din cercul familiei extinse, din cercul rudelor, al afinilor sau al prietenilor familiei copilului ( art. 41 alin. 2 și art. 42 alin. 1 ), adică din grupul de persoane cel mai probabil atașat afectiv – emotional de copil, și invers. Apoi, propunerea de numire a tutorelui va ține seama de relațiile personale, de apropierea domiciliilor și, nu în ultimul rând, de opinia copilului ( art. 42 alin. 2 );
4. Este o sarcină, în principiu, gratuită. Cu toate acestea, organul competent care, în prezent, este instanța judecătorească – ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, va putea acorda acestuia din urmă o renumerație, care nu va putea depăși 10% din veniturile bunurilor minorului. În raport de împrejurări, ulterior această renumerație va putea fi modificată sau chiar suprimată.
5. Este o sarcină strict personală. Tutela este instituită în considerarea persoanei tutorelui, care trebuie să o exercite personal, iar nu prin reprezentare. Caracterul intuit personal al tutelei nu exclude posibilitatea ca, pentru un act juridic determinat, tutorele să imputernicească o altă persoană; el nu are însă posibilitatea să dea un mandat general, pentru toate actele minorului.
3.1.2 Principiile tutelei
Tutela copilului este guvernată de următoarele principii:
Principiul generalității. Acest principiu semnifică faptul că tutela se instituie ori de câte ori un minor este lipsit de ocrotire părintească sau de o ocrotire părintească exercitată în mod corespunzător, în afară de cazurile în care s-a recurs la o altă formă de protecție alternativă.
Principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului. Art. 114 din Codul familiei prevede: ,,Tutela se exercită numai în interesul minorului’’. Deși textul de lege reprodus se referă doar la ,,exercitare tutelei’’, în realitate ,,interesul minorului’’ domină întreaga instituție juridică a tutelei.
Principiul independeței patrimoniale dintre minor și tutore. Acest principiu rezultă din colaborarea dispozițiilor art. 125 și art. 106 din Codul familiei. In virtutea sa, minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cu nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului.
Principiul controlului permanent exercitat de către autoritatea tutelară asupra ocrotirii minorului prin tutelă. Potrivit art. 136 din Codul familiei, autoritatea tutelară trebuie să exercite un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele își îndeplinește îndatoririle sale cu privire la minor. Pentru aceasta, delegații autoritații tutelare au dreptul să-l viziteze pe minor la locuința sa și să informeze, pe orice cale de soarta acestuia, dând, la nevoie, îndrumările necesare. În îndeplinirea acestei atribuții, autoritatea tutelară, colaborează cu organele administrației publice și cu instituțiile de ocrotire.
3.1.3 Condițiile legale pentru instituirea tutelei
Din analiza legii numărul 272 / 2004, instituirea tutelei este circumscrisă îndeplinirii cumulative a cel puțin următoarelor condiții:
– copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau, pentru protejarea intereselor sale, să poată fi lăsat în grija acestora ( art. 39 alin 1 și art. 40 alin. 1 ).
– instituirea să fie în interesul superior al copilului ( art. 38 și art. 39 alin. 1 )
– prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în educare copilului ( art 39. alin. 2 ); copilul în vârstă să fi fost ascultat, în prealabil, în legătură cu instituirea tutelei (art.24).
– tutorele să prezinte garanții morale și să indeplinească condițiile materiale pentru a primi un copil în îngrijire ( art. 41 și art. 42 ).
– tutela să fie instituită de instanța judecătorească competentă și după procedura prevăzută de lege ( art. 40 alin. 2 ).
1. Copilul să fie lipsit, temporar sau definitv, de ocrotirea părinților săi sau, pentru protejarea intereselor sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora. Această condiție este prevăzută expres de art. 39 alin. 1 din Lege pentru toate formele de protecție alternativă. S-ar putea susține că ne aflăm în prezența unei condiții generale.
Art. 40 alin. 1, caracterizând dispozițiile art. 39 alin 1 din Lege, prevede că tutela se instituie dacă ambii părinți se află în una din următoarele situații: sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți. De asemenea, același art. 40 prevede că tutorele se poate institui la încetarea adopției, dacă instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea acesteia.
Situațiile prevăzute de art. 40 alin. 1 din Lege sunt aproximativ asemănătoare cu cele ce au fost stipulate de art. 113 din Codul familiei ( potrivit art. 113 din Codul familiei, copilul era pus sub tutelă în cazul în care ambii părinți erau morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți ). De fapt, art. 40 alin. 1 din Lege aduce următoarele corective sau completări situațiilor enumerate de art. 113 din Codul familiei, astfel: la prima situație, în loc de termenul ,,morți’’ se folosește termenul ,,decedați’’; la a treia situație se adaugă și cazul în care părinților li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești; la situația a cincea se face precizarea că este vorba despre declararea judecătorească a morții; în sfârșit, se adaugă și situația a șasea în care, la încetarea adopției instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului să se instituie tutela.
Situațiile în care se poate institui tutela, se pot clasifica după cel puțin două criterii, adică după durata lor în timp și după rolul culpei părinților în apariția sau menținerea lor. După primul criteriu sunt situații exclusive permanente, situații care pot fi, după caz, permanente sau temporare și situații care pot fi numai temporare.
În prima categorie intră, de fapt, numai situația în care ambii părinți au decedat, iar în ultima categorie se înscrie situația în care decăderea din exercițiul drepturilor părintești a fost dispusă ca pedeapsă penală complementară sau accesorie. Într-adevăr, potrivit noului Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercițiilor unor drepturi este de la 1 an la 10 ani ( art. 58 alin. 5 lit. a ), iar pedeapsa accesorie durează din momentul în care hotărârea judecatorească de condamnare la pedeapsă privatiză de libertate a rămas definitivă și, după caz, până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei ( art. 79 alin 2 ). Toate celelalte situații pot fi, în funcție de împrejurări, permanente sau temporare. Spre exemplu, lipsa definitivă a discernământului va determina și permanentizarea interdicției judecătorești, iar dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, în temeiul art. 151 din Codul familiei, instanța de judecată poate dispune ridicarea ei.
După al doilea criteriu, pot fi situații exclusiv imputabile părinților și situației care, in funcție de împrejurări, pot fi, după caz, obiective sau imputabile părinților. Sunt exclusiv imputabile părinților numai decăderea din drepturile părintești și condamnarea lor la pedeapsa interzicerii drepturilor părintești.
Celelalte situații pot fi sau nu imputabile părinților. Astfel, spre exemplu, dispariția sau necunoașterea părinților pot avea cauze obiective sau se pot datora chiar culpei părinților; nu poate fi identificată vreo situație, dintre cele enumerate de art. 40 alin 1 din Lege, în care să fie exclusă culpa părinților. Astfel, chiar și în cazul decesului părinților, dacă este vorba despre o moarte violentă, se pune și problema culpei lor.
2. Instituirea tutelei să fie în interesul superior al copilului
Această situație este prevăzută expres de art. 38, fiind valabilă pentru toate cele patru ipoteze stipulate în contextul acesteia. Într-adevăr, instanța judecătorească, dispunând oricare din cele patru măsuri, prevăzute de art. 38 din Lege, trebuie să ia în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului.
Este evident că art. 38 lit. a și b din Lege, are în vedere implicit, și tutela, deoarece se referă la dreptul instanței judecătorești de a se pronunța cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiunile părintești în situația în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților săi ( lit. a ) și, respectiv, la modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiunile părintești ( lit. b ).
Într-adevăr, potrivit art. 123 și următoarele din Codul familiei, tutorele, practic, exercită față de copil pus sub tutela drepturilor și obligațiunile care, în mod normal, revin părinților. De fapt, trimiterea art. 125 din Codul familiei la dispozițiile art. 102 – 103 și 106, care se aplică în mod corespunzător și în cazul tutelei, întărește concluzia exprimată mai sus. Interesul superior al copilului este și unul din principiile generale în conformitate cu care se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului prevăzut de art. 6 lit. a din Lege, iar, potrivit art. 39 alin. 1, protecția alternativă acționează și ca un drept al copilului. Acest principiu se regăsește în numeroase texte ale Convenției cu privire la drepturile copilului. De exemplu, prevederile art. 3 paragraful 1, potrivit cărora în toate deciziile care îl privesc pe copil, indiferent de persoanele sau instituțiile care le iau, vor fi avute în vedere, cu prioritate, interesele superioare ale copilului.
Termenul ,,interes’’, din cuprinsul sintagmei ,,interesul superior al copilului’’, trebuie înțeles în sensul de ,,avantaj sau folos’’, pe care copilul îl obține ca o urmare a exercitării drepturilor sale subiective, inclusiv prin intermediul tutelei; folosirea adjectivului ,,superior’’, în cadrul acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia, prin instituirea tutelei, drepturile subiective, recunoscute copilului, vor fi astfel exercitate încât vor aduce acestuia avantaje calitativ și cantitativ mai mari decât prin exercitarea lor în alt mod, spre exemplu, în timpul tutelei, copilul va beneficia de o stare de sănătate mai bună, deoarece tutorii prezintă garații că vor preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea copilului sau copilul va beneficia de un trai mai bun întrucât tutorii, de asemenea prezintă garanții mai mari că vor sigura copilului condiții de viață mai bune pentru creșterea, educarea, invățătură și pregătire profesională a acestuia.
Oricum, ca o urmare a instituirii tutelei, exercitarea drepturilor subiective recunoscute copilului trebuie să aducă acestuia foloase mai mari decât dacă ar fi fost exercitate in alt mod. Evident, foloasele vor fi, corespunzător, morale sau patrimoniale.
Pentru satisfacerea, prin tutelă, a interesului superior al copilului, în fiecare caz în parte, instanța de judecată este obligată să evalueze, prin administrarea de probe, atât situația concretă în care se află fiecare copil în parte, cât și garanțiile morale și condițiile materiale concrete pe care le prezintă o anumită persoană, ce poate fi numită tutorele unui anumit copil. Altfel spus, în temeiul acestui principiu, înscris, de altfel în art. 6 lit. f din Lege, la instituirea tutelei, trebuie avută în vedere atât situația individualizată și personalizată a copilului, cât și a tutorelui.
Pentru a stabili dacă instituirea tutelei este în interesul superior al copilului, în temeiul art. 130 alin. 1 din Lege, direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul copilului sau în a cărei rază administrativ teritorială acesta a fost găsit are obligația de a întocmi și prezenta instanței un raport referitor la copil.
Raportul trebuie să cuprindă date referitoare la următoarele aspecte legate de copil: personalitatea, starea fizică și mentală a acestuia, antecedentele socio–medicale și educaționale ale copilului; condițiile în care copilul a fost crescut și în care a trăit; orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului, care pot servi la soluționarea cauzei. De asemenea, raportul trebuie să cuprindă propuneri privind persoana sau familia care ar fi indicată să primească copilul în îngrijire. Acest raport este obligatoriu în toate cazurile prevăzute de legea 272/2004, în care se pune problema luării față de copil a unei măsuri de ocrotire alternativă.
Pe de altă parte, evident, prin tutelă poate fi promovat numai interesul superior care este licit, moral, și în acord cu interesul public. Această condiție generală decurge din exigențele impuse de art. 1 din Decretul nr. 31/1954 pentru exercițiul oricărui drept subiectiv civil. De asemenea, în temeiul principiului prevăzut de art. 57 din Constituție, tutela copilului trebuie instituită și exercitată cu bună credință și astfel încât, ca o urmare a acesteia să nu fie încălcate drepturile și libertățile altor persoane.
3. Prin instituirea tutelei, să se asigure continuitate în educarea copilului
Această condiție este impusă de art. 39 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, de asemenea, pentru toate formele protecției alternative a copilului. Astfel, în temeiul acestui context, în alegerea uneia dintre aceste forme, autoritatea competentă trebuie să țină seama de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului și precum de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică. De fapt, această condiție are două componente, și anume: prima se referă la educația propriu – zisă a copilului, iar a doua are în vedere originea copilului. Continuitatea în educarea copilului trebuie să fie, însă circumscrisă cerinței ca aceasta să permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității copilului, așa cum, de altfel, expun expres dispozițiile art. 47 alin. 2 din Lege. Astfel spus, dacă educația primită anterior de copil este contrară dezvoltării aptitudinilor și personalității sale, în general, interesului superior al acestuia, nu se mai pune problema continuității ei ci, dimpotrivă, a schimbării acesteia în consecință.
A doua componentă este complementară primei, fiindcă, de principiu, orice demers educațional nu poate fi abstractiv de originea etnică, religioasă, culturală și lingvistică a copilului.
4. Copilul în vârstă de 10 ani să fi fost ascultat, în prealabil, în legătura cu instituirea tutelei
Art. 24 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 instituie regula conform căreia ,, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește’’. Ne aflăm, de fapt, în prezența unui drept subiectiv civil de natură personal nepatrimonială, recunoscut copilului cu discernământ. Pe cale de consecință, copilul care nu este capabil de discernământ nu beneficiază de acest drept.
Existența sau lipsa discernământului, fiind stări de fapt, vor fi analizate, de la caz la caz, de către autoritatea în fața căreia copilul urmează să își exprime opinia.
Față de lipsa de distincții din text, acest drept este recunoscut copilului indiferent de vârsta lui și indiferent de împrejurarea că este lipsit de capacitate civilă de exercițiu sau are capacitatea civilă restrânsă de exercițiu.
Fiindcă insituirea tutelei este o problemă care îl privește, în primul rând pe copil, instanța de judecată este obligată să asigure copilului posibilitatea de a-și exprima liber opinia în legătură cu aceasta, de asemenea fiind vorba despre un drept subiectiv, copilul are posibilitatea juridică să își exprime opinia sau dimpotrivă, să se abțină de la exprimarea acesteia.
Evident, în situația în care acest drept este nesocotit, copilul poate apela la forța corectivă a statului. Constituie o nesocotire a acestui drept, spre exemplu, atât obligarea copilului sau împiedicarea acestuia de a-și exprima opinia, cât și influențarea lui de către terțe persoane sau autorități pentru a exprima ori a nu exprima o anumită opinie; fiind vorba de un drept subiectiv personal nepatrimonial, în caz de nesocotire a lui, vor fi incidente, corespunzător dispozițiilor art. 54 și ale art. 55 din Decretul nr. 31/1954. Pe cale de consecință, copilul poate cere instanței de judecată să oblige persoana în cauză să înceteze săvârșirea faptei care aduce atingerea dreptului și să îndeplinească orice măsură necesară pentru restabilirea lui.
În art. 24 alin. 2 din Lege este reglementat și dreptul copilului de a fi ascultat în procedurile judiciare sau administrative care îl privesc. Astfel, în temeiul art. 24 alin. 2 din Lege, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Acest drept este dinstinct de precedentul.
În primul rând, sub aspect gramatical, a exprima opinia înseamnă a formula un punct de vedere în legătură cu o anumită chestiune, iar, sub aspect juridic, a asculta înseamnă a audia o persoană. De fapt, în cuprinsul art. 24 alin. 2 se vorbește, expressis verbis, despre audierea copilului, care nu a împlinit vârsta de 10 ani, iar în materie procesuală termenul a asculta este sinonim cu termenul a audia.
În al doilea rând, potrivit legii nr. 272/2004, exprimarea liberă a opiniei poate interveni în orice împrejurare în care se pune o problemă ce îl privește pe copil ( art. 24 alin. 1 ), iar ascultarea are loc numai în cazul procedurilor judiciare sau administrative în care, evident, este implicat și copilul ( art. 24 alin. 2 ). Sub acest aspect, dreptul copilului de a fi ascultat este mai restrâns ca arie de cuprindere decât dreptul acestuia de a-și exprima opinia.
În al treilea rând, opinia poate fi exprimată numai de către copilul capabil de discernământ, iar ascultarea, față de lipsa de dinstincție din textul art. 24 alin. 2 din Lege, poate interveni indiferent dacă acesta are sau nu discernământ. Deci, sub acest aspect, situația este inversă, deoarece ascultarea este mai largă decât exprimarea opiniei.
În al patrulea rând, ascultarea copilului, desfășurându-se în cadrul unei proceduri judiciare sau administrative, este mai calificată și mai riguroasă decât exprimarea opiniei de către aceasta, deoarece va avea loc după reguli stricte, prevăzute de lege și în fața unor persoane specializate.
Oricum, ambele drepturi sunt recunoscute copilului în cazul instituirii tutelei, deoarece, pe de o parte, tutela este o problemă care îl privește nemijlocit pe copil, iar, pe de altă parte, instituirea ei se realizează pe calea unei proceduri judiciare.
Pentru a sublinia faptul că ne aflăm în prezența unui drept subiectiv al copilului, în art. 24 alin. 5 din Lege se prevede că orice copil poate cere să fie ascultat conform dispozițiilor alin. 2 și 3, iar, în caz de refuz, autoritatea competentă este obligată să se pronunțe printr-o decizie motivată.
Dreptul copilului de a fi ascultat mai conferă acestuia, potrivit art. 24 alin. 3 din Lege, și următoarele prerogative în legătură cu instituirea tutelei: de a cere și de a primi orice informație pertinentă; de a fi consultat; de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată; de a fi informat asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.
Art. 24 alin. 2 ipoteza 2 din Lege prevede că “este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani”, iar în ipoteza 3 se stipulează că “poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani”, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.
Ipotezele doi și trei din art. 24 alin. 2 din Lege instituie obligația, respectiv, posibilitatea autorității competente de a-l asculta pe copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, respectiv pe cel aflat sub această vârstă. Altfel spus, în cele două ipoteze, dreptul copilului de a fi ascultat este dublat de obligația autorității competente de a proceda la audierea copilului, indiferent dacă acesta înțelege să-și exercite sau nu acest drept.
Ascultarea copilului, în ipotezele prevăzute de art. 24 alin. 2 din Lege, are ca finalitate, în principal, exprimarea de către acesta a opiniilor în legătură cu obiectul procedurii judiciare sau administrative în care este implicat, în speță, în legătură cu instituirea tutelei.
Această împrejurare rezultă din cuprinsul art. 24 alin. 4, care prevede explicit că, în toate cazurile prevăzute de alin. 2 “opiniile copilului ascultat” vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului.
5. Tutorele să prezinte garanții morale și să îndeplinească condițiile materiale pentru a primi un copil în îngrijire
Potrivit dispozițiilor art. 41 și ale art. 42 din Legea nr. 272/2004, tutorele trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții:
– să fie o persoană fizică cu domiciliul în România ( art. 41 alin. 1 ). Suntem în prezența unei condiții absolut inedite și restrictive, de natură să ofere posibilitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului și evitarea situațiilor în care copilul, pentru a fi ocrotit prin tutelă, ar trebui să părăsească țara împreună cu tutorele. Drept urmare, nu poate fi numită tutore persoana care are domiciliul în străinătate sau are numai reședința în România. De asemenea, față de lipsa de distincție din text, poate fi tutore atât persoana cetățean român, cât și persoana cetățean străin sau apatridă.
Poate fi tutore persoana fizică singură sau soțul împreună cu soția. În această ultimă ipoteză, deși este vorba de o tutelă în lipsa unei precizări legale, fiecare soț trebuie să îndepliniească condițiile legale cerute pentru a fi numit tutore:
– persoana propusă pentru a fi numită tutore să nu se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege ( art. 41 alin. 1 ). Evident, art. 41 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 face trimitere la dispozițiile art. 117 din Codul familiei care stabilesc cazurile în care persoana nu poate fi numită tutore.
– persoana sau familia să fi fost evaluată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului în legătură cu îndeplinirea garanțiilor morale și condițiilor materiale necesare pentru a primi un copil în îngrijire și să fi fost propusă pentru a fi numită tutore de către Direcția generală. La formularea propunerii și la numirea tutorelui se va acorda prioritate membrilor familiei extinse, rudelor, afinilor sau prietenilor familiei copilului și se va ține seama se relațiile prietenilor familiei copilului și se va ține seama de relațiile personale, de apropierea domiciliului, precum și de opinia copilului. Competentă este Direcția generală în a cărei rază teritorială își are domiciliu persoana sau familia. Referirea art. 41 alin. 2 din Lege la “familie” este greșită sub aspect juridic, deoarece, așa cum expres se stipulează în textul art. 41 alin. 1, tutore poate fi soțul și soția împreună, iar “familia”, potrivit art. 4 lit. b din Lege, este alcătuită din părinții și copiii acestora.
6. Tutela să fie instituită de instanța judecătorească competentă și după procedura prevăzută de lege.
În Convenția cu privire la drepturile copilului nu se regăsește vreun text prin care să se stipuleze obligativitatea statelor părți de a prevedea în legislația lor internă competența instanțelor judecătorești pentru instituirea tutelei. De fapt, art. 9 paragr. 1 din Convenție, care se ocupă de “situația copilului separat de părinții săi”, în care, evident, se include și tutela, se referă la autoritățile competente ce decid această separare. Deci, legiuitorul român, având de ales între autoritatea administrativă și cea judecătorească, a optat pentru ultima.
Competența instanței judecătorești de a institui tutela este prevăzută explicit de art. 40 alin. 2 din Lege, dar se deduce implicit și din dispozițiile art. 38 lit. a și b.
Cu toate că art. 40 alin. 2 din Lege se referă exclusiv la instituirea tutelei, sunt unele măsuri prevăzute de Codul familiei care, de asemenea, sunt de competența instanței judecătorești. De exemplu: îndepărtarea tutorelui din tutelă, dacă în timpul exercitării acesteia devine incompatibil cu calitatea de tutore ( art. 117 alin. 2 ); înlocuirea tutorelui la cererea acestuia, dacă se află în una din situațiile care îl îndreptățesc să refuze sarcina tutelei ( art. 118 alin. 2 ); îndepărtarea tutorelui din tutelă pentru săvârșirea unui abuz, a unei neglijențe grave sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore ori nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina ( art. 138 alin. 2 ); încetarea tutelei ( art. 140 ).
De fapt, este lesne de constatat că măsurile enumerate mai sus pot fi încadrate în una sau alta din situațiile prevăzute de art. 38 din Lege, în care instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe.
Mai mult, dacă astfel de măsuri ar rămâne, conform Codului familiei, de competența autorității tutelare, s-ar nesocoti principiul simetriei în luarea, modificarea sau desființarea acestora și, chiar, s-ar deschide, inadmisibil, calea cenzurării deciziilor instanței de judecată de către un serviciu al autorității administrației publice locale, adică s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituție.
Sub aspect material, va fi competentă judecătoria, conform art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Se impune această concluzie, deoarece, pe de o parte, art. 40 alin. 2 din Lege se referă generic la instanța judecătorească, iar, pe de altă parte, art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă stipulează că judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, în cauză nu pot fi incidente dispozițiile art. 124 alin. 1 din Lege, deoarece acestea au în vedere explicit competența exclusivă a tribunalului de a dispune măsurile de protecție specială, prevăzute de art. 55, adică plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Deci, ne aflăm în prezența unui caz de competență materială absolută, care nu poate fi extins, prin analogie și la alte cazuri neprevăzute de lege.
Sub aspect teritorial, după cum expres se stipulează în art. 40 alin. 2 din Lege, competentă este instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
Dintre regulile speciale de procedură, prevăzută în capitolul XI din Lege ( art. 124-131 ), sunt aplicabile și cauzelor care au ca obiect instituirea tutelei numai cele prevăzute de art. 130 alin. 1 și de art. 131.
Într-adevăr, cele două texte, referindu-se generic la cauzele care privesc aplicarea prezentei legi, au în vedere implicit și cauzele care privesc tutela. În concret, este vorba despre obligația Direcției generale de asistență socială și protecția copilului de a întocmi și prezenta instanței raportul referitor la copil ( art. 130 alin. 1 ) și scutirea acestor cauze de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar ( art. 131 ), celelalte reguli speciale de procedură, prevăzute de art. 124-129 și de art. 130 alin. 2 din Lege, sunt instituite numai pentru cauzele care au ca obiect măsurile de protecție specială. Altfel spus, aceste reguli speciale de procedură nu privesc și instituirea tutelei.
Practic, instituirea tutelei este supusă normelor de procedură de drept comun. La această concluzie se ajunge din interpretarea sistematică și per a contrario a dispozițiilor capitolului XI din Lege, consacrate regulilor speciale de procedură.
Altfel spus, acest capitol debutează cu art. 124, care reglementează competența exclusivă a tribunalului de a soluționa cauzele ce au ca obiect stabilirea măsurilor de protecție specială.
Urmează art. 125 care, în alin. 1, prevede că astfel de cauze, adică cele care au ca obiect stabilirea măsurilor de protecție specială, vor fi judecate în regim de urgență, cu citarea obligatorie a reprezentantului legal al copilului, Direcției generale de asistență socială și protecția copilului și cu participarea obligatorie a procurorului.
În continuare, în art. 125 alin. 2-4 și în art. 126-128, sunt instituite reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, fără însă să se stipuleze că ar fi aplicabile numai cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială a copilului.
Cu toate acestea, este evident că și aceste reguli se vor aplica exclusiv cauzelor respective, deoarece rolul lor este tocmai de a asigura judecata în regim de urgență, adică de a concretiza dispozițiile art. 125 alin. 1 din Lege, care, după cum s-a subliniat, se referă la măsurile de protecție specială a copilului.
Mai mult, faptul că instituirea tutelei nu este supusă procedurii de soluționare în regim de urgență, deci normelor care asigură acest regim, rezultă și din interpretarea per a contrario a art. 125 alin. 1 din Lege. Astfel, potrivit textului acestuia, cauzele prevăzute de art. 124 din Lege se soluționează în regim de urgență, iar acest articol are în vedere, expres și exclusiv, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială, adică plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Deci, per a contrario, cauzele care privesc celelalte măsuri de protecție alternativă, adică tutela și adopția, vor fi supuse altor proceduri speciale sau, în lipsă, procedurii de drept comun.
Evident, în cazul tutelei, legislația nu prevede o procedură specială, motiv pentru care, în temeiul art. 721 C. pr. civ., va fi incidentă procedura de drept comun, prevăzută de acest cod.
De altfel, când s-a dorit instituirea unor reguli speciale pentru orice cauze care privesc aplicarea Legii nr. 272/2004, s-a prevăzut expres acest lucru. În acest sens sunt edificatoare dispozițiile art. 130 alin. 1 și cele ale art. 131 din Lege.
Art. 129 care este ultimul articol din șirul celor ce cuprind reguli speciale destinate asigurării judecării cauzelor în regim de urgență, prevede că dispozițiile acestei legi, referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială, se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă.
Art. 129 din Lege are rolul, în primul rând, de a sublinia că regulile speciale, prevăzute în textele anterioare, adică de art. 124-128 din Lege, se referă exclusiv la cauzele care au ca obiect stabilirea măsurilor de protecție specială și numai în subsidiar de a face trimitere la procedura de drept comun.
3.1.4. Drepturile și îndatoririle tutorelui
Asemeni ocrotirii părintești, ocrotirea prin tutelă are în conținutul său două laturi: personală și patrimonială.
a. Drepturile și îndatoririle tutorelui referitoare la persoana minorului:
În principiu, conținutul tutelei în privința laturii personale este identică cu cel al ocrotirii părintești.
Astfel, tutorele are:
Dreptul și îndatorirea de a îngriji, crește și educa minorul; el este obligat să-l crească ocupându-se de sănătatea, dezvoltarea fizică, de educația, învățătura și pregătirea profesională a copilului, potrivit cu însușirile sale, stabilește art. 123 C. fam. În același sens, conform art. 44 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, tutorelui, în calitate de reprezentant legal al copilului, îi revine responsabilitatea prioritară de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copilului.
1. Dreptul de a stabili locuința minorului. Obligația de a “ține” copilul, adică de a asigura locuință copilului, subînțeleasă de vreme ce tutorele este dator de a se îngriji de copil, este enunțată explicit prin art. 122 C. fam., potrivit căruia minorul pus sub tutelă locuiește la tutore, cu mențiunea că, având în încuviințarea autorității tutelare, copilul poate avea o altă locuință. Invocând regulile din materia ocrotirii părintești, o asemenea cerere a copilului poate fi încuviințată numai dacă a împlinit 14 ani și este în legătură cu desăvârșirea învățăturii sau pregătirii sale profesionale. Potrivit art. 137 C. fam., felul învățăturii sau al pregătirii profesionale de la data numirii tutorelui nu poate fi schimbat decât cu încuviințarea dată, în actualul context legislativ, de instanța judecătorească.
2. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept. Tutorele este îndrituit – mai mult, este dator, ținând seama de finalitatea instituției – să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept ( art. 103 și art. 125 C. fam. ). Asemenea părinților, tutorele are datoria să supravegheze copilul, să coopereze cu acesta și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea, să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia, să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului și, de asemenea, să coopereze cu persoanele fizice și juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului ( art. 32 din Legea nr. 272/2004, aplicabil prin asemănare ).
3. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a încuviința actele judiciare.
4. Dreptul de a consimți la adopția copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți, ori puși sub interdicție în condițiile legii.
b. Drepturile și îndatoririle tutorelui referitoare la bunurile copilului
Sub aspect patrimonial, drepturile și îndatoririle tutorelui diferă în raport de vârsta minorului.
În cazul minorului lipsit de capacitate de exercițiu, tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta șn actele judiciare.
La fel ca și în cazul ocrotirii părintești, actele judiciare de gestiune a patrimoniului copilului se împart în trei categorii, în raport de consecințele patrimoniale previzibile, respectiv:
1. Acte care ar putea fi încheiate liber de către tutore, în numele și pe seama copilului ( ca de exemplu: acte de conservare și acte de administrare a patrimoniului fără condiția încuviințării prealabile a autorității tutelare, art. 129 alin. Ultim, art. 131 alin. 2 ).
2. Acte care pot fi încheiate numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare ( acte de dispoziție și alte acte asimilate acestora, permise tutorelui numai cu prealabila încuviințare a autorității tutelare ).
3. Acte interzise tutorelui ( ca de exemplu: contractele de donație și cele prin care garantează obligația altuia; actele juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații și surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte ).
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, el își va exercita singur drepturile și își va executa tot astfel obligațiile sub “supravegherea” tutorelui, care îi va încuviința actele ( art. 124 alin. 2 C. fam. ).
Actele de dispoziție nu pot fi încheiate fără încuviințarea tutorelui, iar pentru actele care l-ar putea prejudicia este nevoie și de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Administrarea bunurilor minorului implică pentru tutore o serie de obligații, atât la instituirea tutelei, cât și pe parcursul tutelei, precum și la încetarea acesteia ( ca de exemplu prezentarea unor dări de seamă privind modul în care a îngrijit persoana minorului și i-a administrat bunurile, art. 134 alin. 1 și 3 C. fam. ).
3.1.5. Încetarea tutelei
Tutela minorului poate înceta fie datorită unor cauze care privesc persoana tutorelui, fie datorită unor cauze care privesc persoana minorului.
În prima situație, se face vorbire despre “încetarea funcției tutorelui”, iar în cea de-a doua despre “încetarea tutelei”.
Funcția tutorelui încetează în următoarele situații:
1. Moartea tutorelui;
2. Îndepărtarea de la tutelă. Această sancțiune intervine dacă tutorele:
a. săvârșește un abuz;
b. se face vinovat de neglijență gravă sau de săvârșirea unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore;
c. nu își îndeplinește mulțumitor sarcina;
d. se ivește una din situațiile de excludere de la tutelă.
3. înlocuirea tutorelui, la cererea sa;
4. numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicție a minorului.
Tutela încetează în următoarele cazuri:
1. Minorul aflat sub tutelă a dobândit capacitatea deplină de exercițiu ( fie prin ajungerea la majorat, fie prin căsătorie – în condițiile legii );
2. Minorul moare sau este declarat judecătorește mort;
3. A încetat situația care a impus instituirea tutelei.
3.1.6. Răspunderea tutorelui
Pentru modul în care îndeplinește sarcina tutelei, tutorele este răspunzător din punct de vedere juridic.
La fel ca și în cazul părinților, se pot aplica, după caz:
a. sancțiuni de drept penal;
b. sancțiuni de drept administrativ;
c. sancțiuni de drept civil;
d. sancțiuni de drept al familiei.
Sancțiunea de dreptul familiei este “îndepărtarea de la tutelă” care intervine când tutorele “săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina” ( art. 138 alin. 2 C. fam. ).
“Îndepărtarea de la tutelă” trebuie să se dispună de către același organ care a instituit tutela, respectiv instanța judecătorească.
3.2. Curatela minorului
Codul familiei reglementează curatela în art. 152-157. Curatela este o instituție de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate de exercițiu restrânsă ori lipsită de capacitate de exercițiu. În aceste din urmă două cazuri, curatela nu modifică incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat să țină locul părinților sau al tutorelui fie numai cu privire la numite acte ( art. 132, 152 lit. c Codul familiei ), fie cu privire la toate atribuțiile, dar numai în mod provizoriu ( art. 138 și 146 Codul familiei ). Astfel, curatorul minorului se numește:
a. Când există contrarietate de interese între părinte ori tutore și minor ( art. 132 și 105 C. fam. );
b. Când din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează ( art. 152 lit. c C. fam. );
c. Când până la numirea tutorelui unui minor neinterzis ( fie pentru prima dată, fie în cazul înlocuirii tutorelui cu altul ) este nevoie de timp și se impune luarea unor măsuri provizorii, între care numirea unui curator ( art. 138 C. fam. );
d. Când s-a făcut o cerere de punere sub interdicție a unui minor, lipsit de ocrotirea părintească și căruia nu i s-a instituit încă tutela, așadar până la soluționarea cererii de punere sub interdicție ( art. 140 C. fam. ).
3.2.1. Procedura de instituire a curatelei
Față de dispozițiile art. 154 din Codul familiei, curatela se instituie de autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre persoanele menționate la art. 115 din Codul familiei.
De altfel, potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă: “În caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are un reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant și cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.
Dispozițiile alin. 1 se aplică, în mod corespunzător, și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Numirea acestor curatori se va face de instanța competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată.
Ocrotirea minorului prin curatelă se realizează prin reprezentarea acestuia dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani și pune încuviințarea actelor sale juridice, dacă are capacitatea de exercițiu restrânsă.
Curatela minorului încetează dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei sau odată cu încetarea incapacității ori a restrângerii capacității de exercițiu. Curatorul poate cere înlocuirea sa numai după împlinirea unui termen de 3 ani de la numire ( art. 156 din Codul familiei ).
3.3. Măsurile de protecție specială a copilului
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviviilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. ( art. 50 ). Copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi beneficiază de protecția specială prevăzută de Legea nr. 272/2004 până la dobândirea capacității depline de exercițiu ( art. 51 alin. 1 ).
Prin urmare, copilul beneficiază de protecția specială fie până la împlinirea vârstei de 18 ani, fie până la încheierea căsătoriei de către femeia minoră, când ca efect al căsătoriei aceasta dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție ( art. 53 alin. 1 ).
Potrivit art. 55 din Legea nr. 272/2004, măsurile de protecție specială a copilului sunt:
1. Plasamentul;
2. Plasamentul în regim de urgență;
3. Supravegherea specializată.
De aceste măsuri de protecție specială beneficiază ( art. 56 ):
a. Copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b. Copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
c. Copilul abuzat sau neglijat;
d. Copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în instituții sanitare;
e. Copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care răspunde penal.
Măsurile de protecție specială instituite de Legea nr. 272/2004 pot fi atacate în instanță, de către părinți, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, beneficiind de asistență juridică gratuită, în condițiile legii ( art. 57 ).
Măsurile de protecție specială a copilului care a împlinit 14 ani se stabilesc numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să-și dea consimțământul, măsurile de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătorească care, în situații temeinic motivate, poate trece de refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă ( art. 53 alin. 3 ).
Planul individualizat de protecție poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie, în condițiile Legii nr. 272/2004.
Părinții, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanță măsurile de protecție specială instituite de Legea nr. 272/2004, beneficiind de asistență juridică gratuită, în condițiile legii.
3.3.1. Monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială, modificarea sau încetarea măsurilor de protecție specială
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului verifică trimestrial împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială.
Dacă aceste împrejurări s-au schimbat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată organele care au luat măsura în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii.
Legea prevede că dreptul de sesizare aparține și părinților sau altui reprezentant legal al copilului, precum și copilului.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, sau, după caz, organismul privat autorizat are obligația de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecție specială, dezvoltarea și îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii.
În îndeplinirea acestei obligații, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului sau, după caz, organismul privat autorizat, întocmește, trimestrial sau ori de câte ori apare o situație care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale ale copilului și a modului în care acesta este îngrijit.
În situația în care se constată, pe baza acestui raport, necesitatea modificării sau, după caz, a încetării măsurii, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească.
La încetarea măsurilor de protecție specială prin reintegrarea copilului în familia sa, serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, persoanele cu atribuții de asistență socială, din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului, în cazul sectoarelor municipiului București, de la domiciliul sau, după caz, de la reședința părinților au obligația de a urmări evoluția dezvoltării copilului, precum și modul în care părinții își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copil. În acest scop, acestea întocmesc rapoarte lunare pe o perioadă de minimum 3 luni.
Copilul față de care a fost luată o măsură de protecție specială are dreptul de a menține relații cu alte persoane, dacă acestea nu au o influență negativă asupra dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
Analiza măsurilor de protecție specială
3.3.2. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile Legii nr. 272/2004, după caz, la:
1. o persoană din familie;
2. un asistent maternal;
3. un serviciu de tip rezidențial, prevăzut de Legea nr. 272/2004, licențiat în condițiile legii.
Asistentul maternal este persoana fizică, atestată în condițiile legii H.G. nr. 679/2003, care asigură prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său creșterea, îngrijirea și educarea necesară dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau încredințare. Pot fi atestate ca asistent maternal profesionist numai persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:
a. au capacitate deplină de exercițiu;
b. prin comportamentul lor în societate, starea sănătății și profilul lor psihologic, prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi;
c. au în folosință o locuință care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igienă, educație și odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiți în plasament sau încredințare;
d. au urmat cursurile de formare profesională organizate de autoritățile competente care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.
Potrivit art. 110 alin. 1-5 din legea nr. 272/2004, serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția , creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile legii a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidențial centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgență. Totodată, sunt considerate servicii de tip rezidențial și centrele maternale ( care nu au atribuții în domeniul plasamentului ). Serviciile de tip rezidențial care aparțin autorităților administrației publice se organizează numai în structura direcției generală de asistență socială și protecția copilului, în regim de competențe funcționale ale acestora, fără personalitate juridică. Serviciile de tip rezidențial se organizează pe model familial și pot avea caracter specializat în funcție de nevoile copiilor plasați.
Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament ( art. 58 alin. 2 ). Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire ( art. 59 ).
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutiv, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis ( art. 60 alin. 1 ). În sensul Legii nr. 272/2004, prin familie extinsă se înțelege copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv, iar familia substitutivă semnifică persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului. Ca excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri de servicii de tip rezidențial specializate ( art. 62 alin. 2 ).
Potrivit art. 60 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, la stabilirea măsurii de plasament se va urmări:
a. plasarea copilului, cu prioritate la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b. menținerea fraților împreună;
c. facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.
În situația copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora, precum și a copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului în situația în care există acordul părinților ( art. 61 alin. 1 ).
În situația copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela, precum și în situația copilului abuzat și neglijat și copilului găsit sau abandonat de către mamă în unități sanitare, măsura plasamentului se stabilește de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția menționată ( art. 61 alin. 2 pct. a ).
De asemenea, măsura plasamentului se stabilește de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în situația copilului abuzat și neglijat și a copilului care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal, atunci când nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei măsuri ( art. 61 alin. 2 pct. b ).
Drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către Comisia pentru protecția copilului.
Drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt executate și, respectiv, îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lor.
Modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești cu privire la persoană și la bunurile copilului se stabilește de către instanța judecătorească, în următoarele cazuri:
1. copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
2. copilul abuzat sau neglijat;
3. copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;
4. copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.
Pe toată durata plasamentului, domiciliu copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
Comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța care a dispus plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, și cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de Codul familiei.
3.3.3. Plasamentul în regim de urgență
Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare ( art. 64 alin. 1 ).
Persoana sau familia care primește un copil în plasament în regim de urgență trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament în regim de urgență.
Plasamentul în regim de urgență al copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, fiind interzis plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial.
Ca excepție, se poate dispune plasamentul în regim de urgență într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate.
La stabilirea măsurii de plasament în regim de urgență se va urmări:
1. plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
2. menținerea fraților împreună;
3. facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat ori neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv ( art. 65 alin. 1 ).
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanță. În situația în care reprezentanții persoanelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președențiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, familie, asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii.
În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură ( art. 66 alin. 1 ).
Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și se va pronunța, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanța este obligată să se pronunțe și cu privire la exercitarea drepturilor părintești ( art. 66 alin. 2 ).
Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
3.3.4. Supravegherea specializată
Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații cum ar fi:
1. frecventarea cursurilor școlare;
2. utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
3. urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
4. interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
Această măsură se dispune în condițiile legii nr. 272/2004 față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal ( art. 68 alin. 1 ). Măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului în cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal. În lipsa acestui acord, competența revine instanței judecătorești ( art. 80 alin. 2 ).
3.4. Adopția. Aspecte referitoare la corelarea dispozițiilor din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopției
Adopția trebuie analizată ca un drept subiectiv fundamental recunoscut copilului. Astfel, în temeiul art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă.
Drept urmare, dispozițiile legii nr. 272/2004, care se referă în general la protecția și promovarea drepturilor copilului, vor constitui dreptul comun pentru reglementările din Legea nr. 273/2004. De exemplu, vor fi incidente și în cazul adopției dispozițiile din Legea nr. 272/2004 ce se referă la următoarele aspecte: stabilirea categoriilor de copii ce beneficiază de dispozițiile legii ( art. 3 ); principiile în conformitate cu care se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului ( art. 6 ); garantarea drepturilor prevăzute de această lege tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situație materială ( art. 7 ).
Pe de altă parte, acele norme ale Legii nr. 272/2004, care reglementează fără distincție protecția alternativă a copilului, constituie de asemenea, dreptul comun pentru dispozițiile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției. Într-adevăr, în temeiul art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, adopția, alături de tutelă și măsurile de protecție specială, constituie o formă a protecției alternative la care este îndreptățit orice copil lipsit temporar sau definitiv de protecția părinților săi.
Drept urmare, dispozițiile Legii nr. 273/2004, în măsura în care nu prevăd, vor fi completate corespunzător cu prevederile din Legea nr. 272/2004, care au ca obiect de reglementare, spre exemplu, următoarele aspecte: necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, atunci când se alege una din formele protecției alternative pentru ocrotirea acestuia ( art. 39 alin. 2 ); obligația discreției generale de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul acestuia sau în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul de a întocmi și prezenta instanței de judecată raportul referitor la copil, atunci când se pune problema luării unei măsuri de protecție alternativă ( art. 130 alin. 1 ); scutirea de taxă judiciară de timbru judiciar a cauzelor care privesc aplicarea acestei legi ( art. 131 ).
Concursul dintre prevederile Legii nr. 272/2004 și cele ale Legii nr. 273/2004 va fi guvernat de principiile “generalia specialibus non derogant” și “specialia generalibus derogant”. Legătura intrinsecă dintre conținutul normativ al celor două legi este determinată, cu certitudine, de împrejurarea că adopția are ca scop unic promovarea interesului superior al copilului, scop care poate fi realizat numai prin protecția și promovarea, la nivel superior, a tuturor drepturilor copilului, inclusiv a celor stipulate de Legea nr. 272/2004 ( art. 8-48 ).
CAPITOLUL IV
ALTE MĂSURI DE PROTECȚIE SPECIALĂ A COPILULUI LIPSIT, TEMPORAR SAU DEFINITIV DE OCROTIREA SĂI
4.1. Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat
4.1.1. Protecția copiilor refugiați
Copii care solicită obținerea statutului de refugiat, precum și cei care au obținut acest statut beneficiază de protecție și asistență corespunzătoare pentru realizarea drepturilor lor ( art. 72 aliniatul 1 ). Acești copii beneficiază de una din formele de protecție prevăzute de O.G. nr. 102 / 2000 privind statutul și regimul refugiaților din România, republicată și anume: statutul de refugiat, protecția umanitară condiționată, protecția umanitară temporară.
Potrivit art. 73 din Legea nr. 272 / 2004, în situația în care copilul care solicită statutul de refugiat, este neînsoțit de părinți sau de un alt reprezentant legal, susținerea intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statutului de refugiat se asigură de către direcția generală de asistența socială și de protecție a copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află organul teritorial al Ministerului Administrației și Internelor unde urmează a fi depusă cererea. Cererea pentru acordarea statutului de refugiat al copilului aflat în această situație se anchetează cu prioritate.
Până la soluționarea definitivă si irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat, cazarea copiilor aflați în situația menționată mai sus, se realizează într-un serviciu de tip rezidențial, aparținând direcției generală de asistență socială și protecția copilului sau a unui organism privat autorizat ( art. 74 alin. 1 ). Copii care nu au împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazați și în centrele de primire și cazare aflate în subordinea Oficiului Național pentru Refugiați ( art. 74 alin. 2 ).
Copii neînsoțiți de către părinți sau de un alt reprezentant legal, cazați în centrele menționate, cărora li s-a acordat statutul de refugiat, beneficiază de protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, prevăzută de Legea nr. 272 / 2004 ( art. 74 alin. 3 ).
În situația în care cererea copilului de acordare a statutului de refugiat, este respinsă în mod definitiv și irevocabil, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează Autoritatea pentru Străini și solicită instanței judecătorești stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de protecție specială ( art. 75 alin. 2 ).
4.1.2. Protecția copiilor în caz de conflict armat
Copiii afectați de conflicte armate beneficiază de protecție și asistență în condițiile Legii nr. 272 / 2004 ( art. 76 alin. 1 ). În caz de conflicte armate instituțiile statului iau măsurile necesare pentru dezvoltarea de mecanisme speciale menite să asigure menționarea măsurilor adoptate pentru protejarea drepturilor copilului ( art. 76 alin. 2 ). Potrivit art. 77, nici un copil nu va fi folosit ca spion, călăuză sau curier în timpul conflictelor armate.
În situația unui conflict armat, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor, cu Ministerul Apărarii Naționale, precum și alte instituții cu atribuții specifice, are obligația de a iniția și de a implementa strategii și programe, inclusiv la nivel familial și comunitar, pentru a asigura, demobilizarea copiilor soldați și suspectiv pentru a remedia efectele fizice și psihice ale conflictelor armate asupra copilului și pentru a promova reintegrarea socială a acestuia ( art. 72 alin 1 ).
În cazul acțiunilor de evaluare desfășurate în urma unor conflicte armate, copiilor li se va acorda prioritate. Direcția generală de asistență socială socială și protecția copilului, în colaborare cu protecția civilă, va lua măsurile necesare pentru a asigura supravegherea copiilor care sunt evaluați de către persoane care își pot asuma responsabilitatea ocrotirii și siguranței lor. Ori de către ori este posibil, membrii aceleiași familii vor fi cazați împreună ( art. 79 alin. 3 ).
4.2. Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
4.2.1 Limitele și consecințele răspunderii penale a minorilor in sisteme penale vechi
În legiuirile penale vechi minorii până la o anumită vârstă, care a variat de la epocă și de la țară la țară, au fost apărați de răspundere penală; era vorba de copii, care în general până la vârsta de 7 ani erau puși totdeauna în afara incidenței legii penale. Adolescenții, însă erau considerați a avea suficientă înțelegere a ceea ce e bine și ceea ce e rău pentru a putea fi trași la răspundere penală.
Uneori s-a admis existența unei perioade între copilarie și adolescența în care subzistă o răspundere relativă; în favoarea preadolescenților opera o prezumție relativă de iresponsabilitate, care putea fi înlăturată prin dovada contrară, așa încât acești minori raspundeau numai dacă se dovedea înțelegerea ( discernământul ).
La romani, de pildă, infans și infans proximus erau scutiți de pedeapsă, dar pubertati proximus era supus pedepsei. Justinian a limitat la 7 ani perioada de incapacitate penală absolută.
În vechiul drept francez se făcea distincție între copii și impuberi.
Vechiul drept germanic considera că minorii până la 12 ani sunt iresponsabili; peste această vârstă minoritatea nu constituia însă o circumstanță atenuantă, deoarece, în acel drept, se ținea seama mai mult de prejudiciu dcât de gradul de vinovăție.
În dreptul canonic, copilul până la 7 ani nu era socotit doli capax; de la această vârstă până la 14 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete, se admitea o responsabilitate îndoielnică.
În Anglia, dincolo de vârsta de 7 ani, minorii erau pedepsiți, uneori, cu mare severitate, deoarece se considera că răutatea lor primează în raport cu vârsta, militia supplet aetatene.
Minorul era privit ca un delicvent oarecare, fără să se facă vreo deosebire de ordin între criminalitatea infantilă și criminalitatea omului adult.
Scopul era reprimarea infracțiunii, cine este infractorul și ce influență are asupra lui pedeapsa, nu interesează.
Represiunea era aceeași pentru minori ca și pentru majori. Prevenirea criminalității și în special a celei juvenile, reformarea caracterului infractorului minor prin măsuri specifice nu constituiau preocupări pentru legiuitorii de atunci. Rezultatul a fost creșterea uriașă a criminalității minorilor.
4.2.2. Măsuri educative pentru minorul care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal
Într-o primă situație, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care raspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua măsura plasamentului sau a supravegherii specializate ( art. 80 alin. 1 ).
În dispunerea plasamentului sau a măsurii de supraveghere specializată, Comisia pentru Protecția Copilului, atunci când există acordul părinților sau a altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească atunci când acest acord lipsește, se va ține seama de:
a) condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut și a trăit copilul;
d) riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală.
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului ( art. 80 alin 2 ).
Măsura supravegherii specializate are un caracter precumpănitor față de măsura plasamentului. Măsura supravegherii specializate constă in menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către aceasta a obligațiilor prevăzute de art. 81 alin. 1 cum ar fi:
a. frecventarea cursurilor;
b. utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c. urmarea unor tratamente medicale, consiliere, sau psihoterapie;
d. interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
Potrivit art. 81 alin. 2 din Legea nr. 272 / 2004, în cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecătorească după distincțiile menționate de natură a caracteriza situația copilului ( prevăzute la art. 80 alin. 2 ), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor menționate ( art. 81 alin. 2 ).
În cazul în care fapta prevzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-a stabilit măsura supravegherii specializate sau aceea a plasamentului săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat ( art. 82 ).
Este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia ( art. 83 ). Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-l asista pe copii în procesul de reintegrare in societate ( art. 84 alin. 1 ).
În ceea ce privește cea de-a doua situație, potrivit art. 99 din Codul Penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seama de gravitatea faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului ( art. 100 alin. 1 C. pen. ).
Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului ( art. 100 alin. 2 C. pen. ).
Măsurile educative care se pot lua față de minor sunt ( art. 101 C. pen. ):
a. mustrarea;
b. libertatea sub supraveghere;
c. internarea într-un centru de reeducare;
d. internarea într-un institut medical-educativ.
a. Mustrarea. Această măsură educativă constă în dojenirea minorului, în explicarea gravității faptei săvârșite, în sfătuirea minorului de a se purta în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua, față de el o măsură mai severă, sau i se va aplica o pedeapsă ( art. 102 C. pen. ).
Măsura se pronunță în cazul faptelor mai ușoare comise de minor reflectând deprinderi și mentalități caracteristice copilăriei.
În practica judiciară s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea, atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că minorul a participat la săvârșirea unei infracțiuni de o gravitate deosebită având o contribuție importantă la comiterea faptei.
b. Libertatea sub supraveghere. Această măsură constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinților săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea minorului pe același interval de timp unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acestuia ( art. 103 C. pen. ).
Instanța poate să impună minorului respectarea unora sau mai multora dintre următoarele obligații ( art. 103 alin. 3 C. pen. ):
– să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
– să nu intre în legătură cu anumite persoane și dacă a fost contactat de acestea, să anunțe de îndată;
– să frecventeze cursuri școlare din învățământul general obligatoriu;
– să presteze o activitate nerenumerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată intre 50 și 100 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare de vacanță.
Instanța atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale ( art. 103 alin. 4 ). După luarea măsurii sub supraveghere, instanța aduce la cunoștință școlii unde minorul învață sau unitatea la care este angajat și, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță ( art. 103 alin. 5).
Dacă pe perioada termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui ori săvârșește o infracțiune, instanta revocă aceasta măsură și ia față de minor măsura libertății sub supraveghere severă, fie măsura internării într-un centru de reeducare sau i se aplică o pedeapsă (art. 103 alin. 6 ).
În practica judiciară s-a decis că în situația în care în cursul termenului de încercare al libertății supravegheate, minorul comite din nou o infractiune, instanța sesizată cu judecarea acestei infracțiuni se poate limita la revocarea măsurii de siguranță, în asemenea cazuri, instanța mai trebuie sa ia măsura internării minorului într-un centru de reeducare sau să aplice o pedeapsă.
În cazul în care pe perioada termenului de încercare a libertații supravegheate, minorul savarșește o infracțiune, aceasta infracțiune și aceea pentru care se luase măsura libertații supravegheate se află în concurs real. Pentru amandouă urmează fie a se lua măsura internarii într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă.
În practică s-a decis că măsura educativă a libertații supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani deoarece nu se poate finaliza măsura educativă care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere deosebită timp de 1 an. Măsura educativă a libertații supravegheate nu implică, obligatoriu încredințarea supravegherii minorului părinților, chiar dacă aceștia nu sunt despărțiți, instanța poate să încredințeze pe minor altei persoane, chiar în situația arătată, dacă se constată lipsa legăturilor afective între părinți și minori, lipsa lor de grija pentru educarea minorului, ori existența unor stări conflictuale care îndepărtează minorul de familie.
c. Internarea într-un centru de reeducare. Această măsura educativă dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârșite și cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta chiar fără a i se aplica o pedeapsr. În timpul internării i se asigura minorului posibilitatea de a dobândi educația necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale ( art. 104 C. pen . ).
Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însa nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 106 alin. 1 C. pen. ). În mod excepțional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârșite, nevoile de reeducare a minorului și necesitatea continuității procesului sau de pregatire justifică aceasta ( art. 106 alin. 2 C. pen. ).
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul savârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, instanța revocă internarea și aplică pedeapsa. În cazul când instanța nu consideră că este necesara aplicarea pedepsei, se menține măsura internării ( art. 108 alin. 2 C. pen. ).
d. Internarea într-un institut medical-educativ. Aceasta măsura educativă se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație ( art. 105 C. pen. ). Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani ( art. 106 alin. 1 C. pen. ). Măsura poate fi ridicată și înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând luarea măsurii, instanța poate sa ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare.
Dacă în perioada internării într-un institut medical – educativ minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea.
Măsura internării într-un institut medical – educativ are dublă finalitate medicală și educativă umărind, pe de-o parte, ocrotirea sănătății minorului suferind fizic sau psihic, prin suprapunerea unui tratament adecvat în vederea însănătoșirii (dacă minorul suferă de o infirmitate fizică, este orb, surd, diform ori de o maladie psihică care nu-i afectează discernământul ) iar, pe de altă parte, influențarea comportamentului minorului și reeducarea acestuia. Dacă minorul este iresponsabil datorită maladiilor psihice de care suferă, vor opera prevederile art. 48 Cod Penal, privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral și intelectual în limite normale, deși prezintă unele tulburări de comportament pe fond pubertar sau datorită unui deficit de instrucție și educație nu se poate dispune luarea măsurii internării într-un institut medical – educativ; în acest caz urmează să se ia una din celelalte măsuri educative.
4.3. Protecția copilului împotriva exploatării
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricaror forme de vilență, abuz, rele tratamente sau neglijența ( art. 85 alin 1 ). Orice persoană fizică sau juridică precum și copilul pot sesiza autoritățile abilitate de lege să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare sau abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandonare sau neglijență ( art. 85, alin 2 ). Angajații instituțiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intră in contact cu copilul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijarea sau rele tratamente au obligația de a sesiza de urgență direcția generală de asistență socială și protecțoia copilului ( art. 85 alin 3 ).
Părinții copilului sau, dupa caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritățile publice sau organismele private au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortura sau pedeapsă, ori tratamente crude, inumane sau degradate. ( art. 86 alin 1 ).
4.3.1 Protecția copilului împotriva exploatării economice
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să-i compromită educația ori să-i dăuneze sănătății sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale ( art. 87 alin 1 ).
Potrivit art. 87 alin 2, este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil este dat de unul sau de ambii părinți ori de repzentantul lui legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia.
4.3.2 Protecția copilului împotriva consumului de droguri
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope ( art. 88 alin 1 ). Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal ( art. 88 alin 2 ).
În acest sens art. 88 alin 3 prevede obligația Agenției Naționale Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, și, după caz, cu alte autorități competente, de a lua măsurile corespunzătoare pentru: prevenirea folosirii copiilor la protecția si traficul ilicit al acestor susbstanțe, reitegrarea socială a copiilor dependenți de dorguri, dezvoltarea unui sistem de informare publică care sa reducă toleranța în ceea ce privește consumul de droguri.
4.3.3 Protecția copilului împotriva abuzului sau neglijenței
Potrivit art. 89 alin 1, prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față de acesta, naturală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Alin 2 al aceluiași articol prevede că prin neglijarea copilului se întelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau aducării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Prin urmare sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât și în orice situație care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor ( art. 90 ).
În vederea asigurării protecției speciale a copilului abuzat sau neglijat, Legea nr. 272 / 2004 prevede prim art. 91-97, obligațiile autorităților competente:
1. Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijență a acestuia este obligată să sesizeze serviciul pubic de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
2. Pentru semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei direcții generale de asistență socială și protecția se înființează obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr va fi adus la cunoștință publicului.
3. În vederea asigurării protecției speciale a copilului abuzat sau neglijat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată:
– să verifice și să soluționeze toate sesizările privind cazurile de abuz șI neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenților familiali.
– să asigure prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării și ale familiilor acestora.
4. Pentru verificarea sesizărilor privind cazurile de abuz și neglijarea copilului, reprezentanții direcției genereale ale asistenței sociale și protecția copilului au drept de acces, în condițiile legii, în sediile persoanelor juridice, precum și la domiciliul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil. Pentru efectuarea acestor verificări, organele de poliție au obligația să sprijine reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
5. Reprezentanții persoanelor juridice, precum si persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil sunt obligați să colaboreze cu reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului și să ofere toate informațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor.
6. În situația în care, în urma verificărilor, efectuate, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorită abuzului si neglijării, și nu întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice sau a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului instituie măsura plasamentului în regim de urgență, potrivit procedurii legale.
7. În situația în care persoanele menționate mai sus refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să mențină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președențiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un aistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii.
8. În termen de 48 de ore de la data executării ordonanței președențiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de licență, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea toată sau parțială din exercițiul drepturilor parintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
9. În cadrul procesului prevăzut se poate administra, din oficiu, ca probă, declarația scrisă a copilului referitoare la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declarația copilului poate fi înregistrată, potrivit legii, prin mijloace tehnice audio – video. Înregistrările se realizează în mod obligatoriu cu asistența unui psiholog.
Acordul copilului este obligatoriu pentru înregistrarea declarației sale.
10. Dacă instanța judecătorească apreciază necesar, îl poate chema pe copil, pentru a-l audia. Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o prealabilă pregătire a copilului în acest sens.
În cazul în care abuzul sau neglijarea a fost săvârșită de către persoana care, în baza unui raport juridic de muncă sau de alta natură, asigură protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului, angajații au ogbligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună în departarea persoanei respective de copii aflați în grija sa.
4.3.4. Protecția copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare
Autoritățile competente prevăzute în art. 98 alin 1, au obligația efectuării demersurilor necesare pentru adoptarea tutror măsurilor legislative, administrative și educative destinate asigurării protecției efective împotriva oricăror forme de trafic intern sau internațional al copiilor, în orice scop sau sub orice formă, inclusiv de către proprii părinți. În acest scop, autoritățile unor strategii la nivel internațional pentru prevenirea șI combatarea acestui fenomen, inclusiv a unui mecanism intern de coordonare si monotorizare a activităților întreprinse ( art. 98 alin 2 ).
4.3.5. Protecția copilului împotriva altor forme de exploatare:
Potrivit art. 98 din Legea nr. 272 / 2004, copilul are dreptul la protecția împotriva oricăror forme de exploatare. În acest sens, instituțiile șI autoritățile publice, potrivit autorităților lor, adoptă reglementări specifice și aplică măsuri corespunzătoare, precum prevenirea, între altele:
– transferul ilicit și nereturnării copilului;
– încheierii adopțiilor, naționale ori internaționale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului;
– exloatării sexuale și a violenței sexuale;
– răpirii și traficării de copii în orice scop și sub orice formă;
– implicarea copiilor în conflicte armate;
– dezvoltării forțate a talentelor în dauna dezvoltărilor armonioase, fizice și mentale;
– exploatării copilului de către mass – media;
– exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente științifice.
CAPITOLUL V
OCROTIREA PARINTEASCĂ
Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecție al minorului în cadrul căruia drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile acestuia se exercită și, după caz, se îndeplinesc de către părinții săi.
Termenul “părinți” desemnează atât părinții naturali ( firești, de sânge ), cât și părinții adoptivi.
Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de “Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Legii nr. 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Ea înlocuiește instituția “puterii părintești” din vechea legislație ( art. 325-341 Cod civil ) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat.
În această noțiune se cuprindea: dreptul de supraveghere și de corecție, care reveneau în primul rând tatălui, dar și datoria de a întreține copilul. Părinții aveau de asemenea dreptul de uzufruct sau folosință legală asupra patrimoniului copiilor lor.
Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotriva ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, în afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educării a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii parinteșsti este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea avizând nu numai drepturile și obligațiie referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.
Prin ocrotirea părintească se îndeplinește in același timp cu scop personal ce constă in creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor, și un scop special, acela al creșterii și educării copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială.
Ocrotirea părintească se exercită tot timpul cât copiii sunt minori, cu excepția cazului în care minorul dobândește capacitatea deplină de execrițiu, prin căsătorie ( art. 8 alin 3 din Decretul nr. 31 / 1954 ). Capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei.
5.1. Principiile ocrotirii părintești
Aceste principii sunt prevăzute în Codul familiei și, respectiv, în Legea nr. 272 / 2004.
1. Principii consacrate de Codul familiei
a. Principiul exercitării drepturilor părintești numai în interesul copiilor ( art. 97 alin 2 din Codul familiei ).
Acest principiu prevede că părinții trebuie să-și exercite drepturile părintești “numai în interesul copiilor”. Prin această dispoziție s-au urmărit realizarea scopului ocrotirii părintești de creștere și educare în condiții bune a copiilor minori, iar drepturile și îndatoririle părintești să nu fie deturnate de la finalitatea lor printr-un exercițiu abuziv.
Prin interes al copilului legiuitorul desemnează pe de o parte un interes social, superior, conform căruia părinții au obligația să crească și să educe copilul în conformitate cu regulile și principiile generale ale societății, iar pe de altă parte, un interes personal concret al minorului, în acest sens, părinții având obligația de a se îngrijji de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, dar și de educarea și pregătirea profesională potrivit cu însușirile sale. Cele două laturi ale noțiunii se întrepătrund și se influențează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele dreptului pozitiv.
b. Principiul egalității părinților în privința drepturilor și îndatoririlor față de copiii minori ( art. 97 alin 1 teza întâi din Codul familiei ).
Egalitatea părinților în exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești, este reflectarea principiului constituțional al egalității pe toate planurile dintre bărbat și femeie, el fiind concretizat prin mai multe texte ale Codului familiei.
Art. 1 alin 4 Codul familiei prevede că “în relațiile dintre soți, precum și din exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”.
Art. 97 alin 1 Codul familiei prevede că “ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără deosebire dupa cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați “, iar art. 98 alin 1 Codul familiei prevede că “măsurile privitoare de persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți de comun acord.
În regimul Codului civil deși puterea părintească aparținea în principiu ambilor părinți, era exercitată în timpul căsătoriei numai de tată în calitatea sa de șef al familiei. În caz de divorț, puterea părintească era exercitată prin ambii părinți, dar tatăl nu putea pierde dreptul de a supraveghea educația copiilor săi, chiar dacă minorul nu I-ar fi fost încredințat spre creștere și educare și chiar dacă divorțul s-ar fi pronunțat din vina sa. În prinvința copilului din afara căsătoriei puterea părintească aparținea numai mamei acestuia.
c. Principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, precum și a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc ( art. 97 alin 1 teza a II – a și art. 63 din Codul familiei );
Art. 63 Codul familiei prevede: “copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are față de părinte și rudele acestuia aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.” Se dă astfel expresie principiului constituțional și al egalității persoanelor și ocrotește încă o dată interesul copilului.
Sub vehea reglementare a Codului civil de la 1865, potrivit căreia copilul din afara căsătoriei era numit copil natural sau nelegitim, situația sa era asimilată cu aceea a copilului din căsătorie numai față de mamă , pe când față de tată, chiar dacă a fost recunoscut, nu avea nici un drept.
În prezent, situația este identică și în privința copilului adoptat, care este deplin asimilat cu copilul născut din căsătorie.
d. Principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copil, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunucrilor părinților cu excepția dreptului la întreținere și la moșternire ( art. 106 din Codul familiei ).
În lumina acestei prevederi legale cele două patrimonii, ale părinților și ale copilului nu se contopesc, ele fiind entități juridice distincte. Administrarea bunurilor copilului de către părinții săi, potrivit art. 105 Codul familiei trebuie să se facă cu respectarea acestui principiu, care este în măsură să apere interesele patrimoniale ale copilului minor.
e. Principiul realizării ocrotirii părintești sub îndrumarea și controlul efectiv și permanent al autorității tutelare ( art. 108 din Codul familiei ).
Potrivit art. 108 alin 1 Codul familiei “autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului“, iar pentru realizarea acestui obiectiv în alin 2 al art. 108 se prevede că delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze “pe orice altă cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională”. La nevoie vor da îndrumările necesare.
Controlul se poate executa nu numai din oficiu ci și la plângere sau sesizarea oricărei persoane sau organizații care socotește necesară intervenția autorității tutelare.
În doctrină s-a precizat că art. 108 Codul familiei cuprinde doar “enunțarea principiului general conform căruia autoritatea tutelară este investită cu atribuția generală de control și îndrumare a ocrotirii părintești” și că “celelalte categorii de atribuții indică felul în care se realizează efectiv controlul și îndrumarea respectivă în diferitele situații concrete care se pot ivi”.
2. Principii consacrate de Legea nr. 272 / 2004
Aceste principii privesc respectarea și garantarea drepturilor copilului în general, nu numai în raport de părinții săi. Ele sunt:
A. Principiul repsectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului. Principiul are un câmp de aplicare extins care vizeaza și:
– orice reglementări în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului;
– orice act juridic emis, ori, după caz, încheiat în acest domeniu;
– drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal;
– demersurile și deciziile referitoare la copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
B. Principiul egalității șanselor și nediscriminării
C. Principiul responzabilizării părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor lor părintești
D.Principiul primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
E. Principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și perteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate
F. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil
G. Principiul respectării demnității copilului
H. Principiul ascultării opiniei copilului și luării în cosiderare a acesteia, ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate
I. Principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
J. Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil
K. Principiul asigurării protecției copilului împotriva abuzului și exploatării
L. Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor cu această materie.
5.2 Drepturile și îndatoririle părintești
Ocrotirea părintească are două laturi, și anume latura personală, care vizează ocrotirea persoanei copilului și latura patrimonială, care privește: administrarea bunurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice; încuviințarea actelor juridice ale minorului ce are capacitate de exercițiu restrânsă”.
1. Drepturi și îndatoriri părintești referitoare la persoana minorului
A. Dreptul și îndatorirea de a îngriji, crește și educa minorul
Pentru părinți, îngrijirea, creșterea și educarea copilului reprezintă un drept și în același timp o îndatorire fundamentală.
Pentru copil, dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de către părinții săi este prevăzut expres de art. 8 alin 2 din Legea nr. 272 / 2004, constituind o componentă a identității acestuia.
Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului ( art. 101 alin 1 Codul familiei ). Ei au obligația de a crește copilul ( art. 101 alin 2 Codul familiei, completat recent de art. 31 din Legea nr. 272 / 2004 ). Acest din urmă text arată, totodată, în ce constă obligația de a crește copilul: datoria de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului; datoria de a îngriji de învățătura și pregătirea profesională a copilului. Parinții au obligația de a crește copilul potrivit cu însușirile sale, spre a-l face folositor colectivității. Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, în măsura în care nu se suportă de către stat și dacă în acest caz copilul nu are venituri revin părinților ( art. 86 alin 1 și art. 107 alin 2 Codul familiei ). Ca un mijloc de formare și educare, copiii au datoria de a munci și în familie, de a-și ajuta părinții în diferite sarcini gospodărești. Această îndatorire este distinctă de aceea de a învăța pentru asigurarea unei pregătiri profesionale corespunzătoare.
Părinții copilului au ca prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare.
Constituția prevede prin art. 29, punctul 6, că părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundre le revine. Părinții sunt datori să educe copilul, educația în familie împletindu-se cu educația socială. Dreptul părinților de a îngriji de aducația copilului înseamnă, în primul rând, dreptul de a-și educa personal copiii.
În țara noastră, dreptul la învățătura face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor. Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex, sau religie și fără vreo altă îngrădire ce ar putea constitui o discriminare. Învățământul de stat este gratuit. Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la învățătura, statul organizează sistemul burselor de stat, precum și alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazare în cămine, case de copii, masă, manuale și alte cărți, transport gratuit în anumite condiții, îngrijirea sănătății, odihnă în tabere, excursii.
Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățămâtul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare ( art. 32, punctul 1 din Constituție). Prin urmare învățătura și pregătirea profesională a copilului se realizează prin rețeaua de școli creeate în țara noastră și se face în conformitate cu însușirile acestuia ( art. 101 alin 2 Codul familiei ). Felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului se stabilește de către părinți, iar în lipsa acestora de către tutore. Se prevede, însă, că minorul este îndreptățit, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară instanței judecătorești încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinți ori tutore ( art. 102 Codul familiei ). După împlinirea vârstei de 14 ani, este de presupus că minorul își va putea da seama dacă învățătura sau pregătirea profesională aleasă de părinți sau tutore corespunde intereselor sale ( art. 97 alin 2 Codul familiei ) sau însușirilor lui ( art. 101 alin 2 Codul familiei ).
În legătură cu mediul familial, legea nr. 272 / 2004 prevede o serie de drepturi ale copilului care, pentru părinți, sunt îndatoriri prvind creșterea copilului. Astfel:
a. Dreptul de a crește alături de părinți ( art. 30 alin 1 )
Copilul are dreptul de a crește alături de părinții săi. Părinții au obligația să asigure copilului de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în Legea nr. 272 / 2004.
Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestora.
b. Dreptul de a fi crescut de ambii părinți ( art. 8 alin 2 )
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.
c. Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, spirituală, morală și socială
Copilul are dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, spirituală, morală și socială.
În acest scop părinții sunt obligați:
– să supravegheze copilul;
– să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intima, privată și demnitatea;
– să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
– să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
Statul a luat măsuri privind sănătatea și dezvoltarea fizică a copiilor și tinerilor. Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat ( art. 34, punctul 1 din Constituție ). Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc regimul de muncă al femeilor șI tinerilor, repausul săptămânal, concediul de odihna plătit ( art. 41, punctul 2 din Constituție ). Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor (Constituția, art. 49, punctul 1 ). Statul acordă alocația de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție specială se stabilesc prin lege ( art. 49, punctul 2 din Constituție ). Exploatarea minorilor , folosirea lor în activități ce le-ar dăuna sănătății, moralității ori le-ar pune viața în pericol sau dezvoltarea normală sunt interzise ( art. 49, punctul 3 din Constituție). Minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați ( art. 49, punctul 4 din Constituție). Persoanele handicapate se bucură de protecție specială (art. 50 din Constituție ).
d. Dreptul de a nu fi separat de părinți
Copilul nu poate fi separat de părinții săI sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres șI limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare șI numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului ( art. 33 din Legea nr. 272 / 2004 ).
e. Dreptul de a stabili locuința minorului
Potrivit art. 100 alin 1 din Codul familiei: “copilul minor locuiește la părinții săi”.
În situația în care părinții nu locuiesc împreună, ei vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
Dacă părinții nu se înțeleg în privința locuinței copilului, va decide instanța judecătorească, după ascultarea autorității tutelare și a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. La luarea hotărârii instanța va ține seama de interesul superior al copilului.
Cu încuviințarea autorității tutelare, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate avea o locuință separată de cea a părinților săi impusă de desăvârșirea învățăurii sau pregătirii profesionale.
f. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fară drept.
În conformitate cu dispozițiile art. 103 alin 1 din Codul familiei, părinții au dreptul să ceară, inclusiv pe cale judecătorească, înapoierea copilului de la orice persoană îl deține fără drept.
Pentru soluționarea cererii, instanța de judecată va administra probele propuse de pârâți și va asculta copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Este posibilă și audierea copilului sub vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciaza ca este necesar pentru rezolvarea cauzei.
Cererea se va respinge dacă instanța apreciază că înapoierea este contrară intereselor copilului.
g. Dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
Problema exercitării acestui drept se pune în cazul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul. Astfel de situații apar, de exemplu: 1) la divorț; 2) în cazul constatării nulității sau anulării căsătoriei; 3) în cazul stabilirii filiației din afara căsătoriei; 4) în cazul decăderii din drepturile părintești.
Atunci când părintele este împiedicat să-și exercite acest drept, el se poate adresa instanței de judecată, care va stabili, prin hotărâre, modalitățile concrete de exercitare a dreptului menționat, ținând seama de interesul superior al copilului.
Legăturile personale cu minorul se pot realiza prin:
1. întâlniri ale părintelui cu minorul;
2. vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
3. găzduirea copilului pe o perioada determinată de către părinte;
4. corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
5. transmiterea de informații copilului cu privire la părinte;
1. Transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părinte ( art. 13 alin 1 ).
Transmiterea informațiilor menționate se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal ( art. 15 alin 2 din Legea nr. 272 / 2004 ).
h. Dreptul de a consimți adopția copilului său:
Potrivit art. 11 alin 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 273 / 2004 privind regimul juridic al adopției, consimțământul părinților firești este o condiție de fond pentru încuviințarea adopției.
În mod excepțional, dacă părinții firești refuză în mod abuziv să consimtă la adopția copilului, instanța judecătorească poate încuviința adopția, dacă această măsură este în interesul superior al copilului.
i. Dreptul și îndatorirea de a întreține copilul
Obligația de întreținere a părinților față de copiii minori are un caracter complex, referindu-se nu numai la cheltuielile de locuință, îmbracăminte, hrană, medicamente, etc, ci și la cele privind creșterea, educarea și pregătirea profesională a copilului.
j. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviința actele juridice
Acest drept ( și, respectiv, această îndatorire ) se referă atât la latura personală, cât și la cea patrimonială.
Până la vârsta de 14 ani minorul va fi reprezentat în actele juridice de părinții săi, iar după această vârstă, până la majorat, este necesară doar încuviințarea prealabilă a părinților.
În cazul actelor de dispoziție este necesară și încuviințarea autorității tutelare.
Când apar interese contrare între părinți și minori, la fel ca și la tutelă, se va numi un curator, care să-l reprezinte ori, după caz, să-l asiste pe minor la încheierea actelor juridice.
2. Drepturi și îndatoriri părintești referitoare la bunurile minorului
a. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile minorului
Potrivit art. 105 alin 1 teza întâi din Codul familiei, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copiului minor.
Termenul de “administrare” este utilizat de legiuitor în sens larg, incluzând actele de administrare propriu-zise, actele de conservare și – uneori – chiar actele de dispoziție.
În cazul minorului mai mic de 14 ani, părinții pot încheia, în numele acestuia, următoarele categorii de acte:
1. Acte de conservare ( ca, de exemplu cele necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care comportă cheltuieli reduse, raportate la valoarea dreptului astfel conservat );
2. Acte de administrare propriu-zise ( cum sunt cele destinate să permită folosirea unui bun sau întreținerea veniturilor pe care le produce bunul sau a sumelor la care are dreptul minorul );
3. Acte de dispoziție. În cadrul acestei categorii, se deosebesc două sub-categorii. Astfel, pentru unele acte, ca de exmplu: înstrăinarea sau gajul bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia; actele care depășesc dreptul de administrare; plata creanțelor pe care le au față de minor, tutorele, soțul, rudele în linie dreaptă ori frații sau surorile tutoreului, ori a creanțelor pe care le au față de minor părinții săi, ori frații și surorile lor – este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Pentru alte acte (cum ar fi: înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a celor nefolositoare, până la o anumită valoare ) nu este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui act juridic fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare – atunci când această condiție trebuie îndeplinită – este nulitatea relativă.
Părinților le este interzis să încheie acte juridice de natură să pericliteze interesele minorului ori acte considerate de lege ca fiind deosebit de păgubitoare sau de grave pentru minor.
În cazul minorului între 14 și 18 ani, întrucât acesta are capacitatea restrânsă de exercițiu, își exercită singur drepturile șI își îndeplinște tot astfel obligațiile civile, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau după caz, a tutorelui.
Această încuviințare nu este necesară în cazul actelor de conservare, precum șI a celor de administrare a patrimoniului care nu-i sunt lezionare.
Când este vorba de acte pentru care inclusiv părinții aveau nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, și minorul de peste 14 ani trebuie să se supună acestei cerințe.
Dacă exista interese contrare între minor și părinți, se va desemna un cartor, pentru a-l asista pe minor la încheierea actului juridic.
b. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviința actele juridice
Până la vârsta de 14 ani copilul fiind lipsit în întregime de capacitatea de exercițiu este reprezentat de părinți în actele civile. Între 14-18 ani, copilul – având capacitatea restrânsă de exercițiu își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile însă numai cu încuviințarea îrealabilă a părinților spre a-l apăra de abuzurile din partea celor de-al treilea ( art. 105 Codul familiei ) șI Decretul nr. 31/1954 art. 9-10 ).
Încuviințarea unui act juridic se dă printr-o singură manifestare de voință din partea părinților sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în justiție a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă nu se poate realiza prin încuviințarea prealabilă și unică pentru întregul proces, ci prin încuviințări succesive date pentru fiecare act procesual în parte. În privința întregirii capacității minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, în cazul exercitării drepturilor procesuale printr-o decizie de îndrumare s-a decis:
c. minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exercițiu restrânsă, trebuie sa figureze personal la judecarea cauzelor cerute, în care scop urmează să fie citat și să-i fie communicate actele de procedură;
d. părinții sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, semnând alături de acesta cererile adresate instanței și fiind citat în acest scop la judecarea cauzei.
În cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunță la o cale de atac, fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, actul său procesual este lovit de nulitate relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit termen și numai în cadrul procesului respectiv.
Fără a deosebi după cum părinții înlocuiesc voința copilului, reprezentându-l sau îi întregesc voința, încuviințându-i actele, nu sunt îndreptățiți să aibă ori să obțină nici un folos material, în îndeplinirea sarcinii de ocrotire a minorului cu privire la bunurile sale, căci părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul de moșternire și la întreținere ( art. 106 Codul familiei și art. 21 Decretul nr. 32/1954)
5.3. Exercitarea ocrotirii părintești
Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie dă aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
Ca regulă, ocrotirea părintească se exercită de ambii părinți.
Cu titlul de excepție, ocrotirea părintească se exercită de către un singur părinte când celălalt este mort, decăzut din drepturi părintești, pus sub interdicție ori se află în neputința de a-și manifesta voința.
De asemenea în anumite situații există particularități în privința exercitării ocrotirii părintești.
5.3.1 Exercitarea ocrotirii părintești de către ambii părinți
Din principiul egalității părinților cât privește drepturile și îndatoririle părinților rezultă că măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se iau de către părinți, de comun acord ( art. 98 alin 1 Codul familiei ).
În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, se hotărăște potrivit interesului superior al copilului ( art. 31 alin 3 din Legea nr. 272 / 2004 ).
În literatura juridică s-a arătat că, în privința reprezentării sau încuviințării actelor de drept material ale minorului, acordul părinților trebuie să fie expres.
În privința reprezentării sau asistării minorului în materie procesuală ( art. 42 Cod proceduă civilă ) s-a pus problema dacă acordul părinților poate fi presupus, nu numai expres.
În primul caz, s-a spus că, în cazul în care vine în instanță numai unul dintre părinți, deși celălalt nu se afla în nici una din situațiile de împiedicare prevăzute de art. 98 alin 2 Codul familiei, instanța poate socoti, când nu se dovedește o neînțelegere între părinți, că părintele prezent are acordul celuilalt. Aceasta până la proba contrarie. Dacă părinții nu sunt căsătoriți, instanța va hotarî de la caz la caz.
În al doilea caz, acordul părinților nu se poate presupune până la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă o asemenea prezumție. Legea nu a arătat ce se întâmplă în situația în care vine în instanță numai unul dintre părinți, deși celălalt are exercițiul drepturilor părintești, fiindcă nu era nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea condițiilor cerute, imperativ, pentru întregirea capacității minorului.
5.3.2. Exercitarea ocrotirii părintești de către un singur părinte
Există unele situații în care nu este cu putință ca minorul să fie ocrotit de ambii părinți ci numai de către unul din aceștia. Asemenea situații sunt următoarele:
A. Moartea unuia dintre părinți
Potrivit art. 113 Codul familiei, tutela se deschide în cazul în care ambii părinți sunt morți. Prin urmare, între cele două texte există concordanță. Ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viață.
Situația este aceeași când unul dintre părinți este declarat mort prin hotărâre judecătorească ( art. 16-18 Decretul nr. 31 din 1954 ), deoarece asemenea hotărâre instituie prezumția că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, iar nu data când hotărârea rămâne definitivă. Așa fiind, problema ocrotirii părintești se pune numai pentru copiii minori concepuți până la data morții, căci copiii care au fost concepuți în perioada cuprinsă între această data și aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, care beneficiau de prezumția de paternitate câtă vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de copii din căsătorie, înceteaza a fi socotițți ai bărbatului declarat mort.
Desigur, și un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, nu poate fi socotit al bărbatului declarat mort.
Ocrotirea copiilor minori concepuți după data stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă ca fiind aceea a morții se face potrivit cu situația lor juridică în care se găsesc, după intervenirea hotărârii, fără a prezenta interes felul în care se realizează ocrotirea înainte de această dată.
Așadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărârea judecătorească ramasă definitivă ca fiind aceea morții. Cât privește situația ocrotirii minorului în perioada cuprinsă între această dată și data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative, aceasta s-a realizat tot printr-un singur părinte, anume cel rămas în viață, căruia în continuare îi revine ocrotirea și după rămânerea definitiva a hotărârii declarative de moarte dar aceasta în temeiul art. 98 alin 2 Codul familiei, potrivit cu care exercițiul drepturilor părintești revine numai unui singur părinte ori de câte ori celălalt se află, din orice împrejurare în neputință de a-și manifesta voința.
În cazul reapariției celui declarat mort și a anulării hotărârii declarative, părintele recapătă exercițiul drepturilor părintești în privința copilului respectiv.
B. Decăderea unui părinte din drepturile părintești
Dacă dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială va sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului. Aceasta din urmă poate sesiza instanța judecătorească pentru a dispune decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.
Dacă instanța de judecată a dispus decăderea totală a unuia dintre părinți din exercițiul drepturilor părintești, celălalt părinte va exercita singur ocrotirea părintească.
Potrivit art. 110 Codul familiei, decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Autoritatea tutelară poate da încuviințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie ( art. 111 Codul familiei ).
Art. 98 alin 2 Codul familiei nu distinge între decăderea din drepturile părintești pronunțată prin hotărârea civilă, în condițiile prevăzute de art. 109 din același cod, și aceea pronunțată prin hotărâre penală, în condițiile art. 64-66 Cod penal ( ca pedeapsă complementară ) și art. 71 din același cod ( ca pedeapsă accesorie).
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decădere și nu mai există nici o primejdie pentru minor, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare sau a părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorității tutelare, poate reda părintelui decăzut exercițiul drepturilor părintești ( art. 112 Codul familiei ).
C. Punerea sub interdicția judecătorească a unuia dintre părinți
Întrucât punerea sub interdicție a unei persoane are ca efect lipsirea sa de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei, dacă respectiva persoană are calitatea de părinte, în mod firesc nu mai poate exercita ocrotirea părintească, fiind prezumată a nu avea discernamânt cu caracter de continuitate.
Drept urmare, ocrotirea părintească va fi exercitată de celălalt părinte.
În absența unei prevederi legale, asemănătoare celei din art. 110 din Codul familiei, este controversată chestiunea obligației părintelui pus sub interdicție de a-și întreține copilul minor; totuși, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor. Această obligație există în sarcina celui pus sub interdicție numai dacă șI în măsura în care mijloacele sale depășesc nevoile normale ale îngrijirii și vindecării. În caz contrar, cel pus sub interdicție nu poate avea obligația de întreținere, căci o asemenea obligație ( în sensul art. 91 din Codul familiei ) revine părintelui care “are mijloace îndestulătoare” pentru a acoperi nevoile celui îndreptățit la întreținere iar prin “mijloace îndestulătoare” se înțeleg cele care depășsesc nevoile de existență minime ale celui obligat, nevoi printre care figurează și cheltuielile de îngrijire și de grăbire a vindecării. Interezisul devinde incapabil de a-și exercita drepturile părintești, astfel că exercițiul acestora revine celuilalt părinte ( art. 98 alin 2 Codul familiei ). Acesta are și exercițiu îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului minor ( ca, de altfel, și cele privind bunurile acestuia ), cu precizarea făcută, deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de discernământ.
În privința datei de când se produc efectele hotărârii judecătorești de punere sub interdicție, se aplica art. 144 Codul familiei ( față de cel pus sub interdicție, dată la care hotărârea rămâne definitivă, iar față de terți data transcrierii hotărârii în registrul special ținut de judecătoria locului unde a fost înregistrată nașterea celui pus sub interdicție sau data cunoașterii interdicției de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de data transcrierii ).
D. Neputința , din orice împrejurare, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința
Art. 98 alin 2 din Codul familiei nu precizează împrejurările care îl pun pe unul dintre părinți în neputință de a-și manifesta voința.
Din doctrina și practica judiciară reies cazurile:
1. Dispariția unui părinte
Indiferent dacă dispariția a fost declarată prin hotărâre judecătorească ori constituie doar o stare de fapt, părintele aflat într-o atare situație se află în imposibilitatea de a exercita ocrotirea părintească. În acest caz, celălalt părinte va exercita singur această sarcină;
2. Contrarietatea de interese dintre minor și unul dintre părinți
Această împrejurare nu este de natură să-l înlăture pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, ci numai de la acelea care privesc actul care a prilejuit contrarietatea de interese. Și în acest caz celălalt părinte va exercita singur drepturile părintești.
3. Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului
O asemenea situație poate să apară, de exemplu, în cazul bolii grave și de lungă durată a unuia dintre părinți, caz în care celălalt părinte exercită singur ocrotirea părintească;
4. Privarea de libertate a unuia dintre părinți
În cazul privării de libertate a unuia dintre părinți, fie cu titlul de măsură preventivă ( reținere sau arestare preventivă ), fie cu titlu de sancțiune penală ( detențiune pe viață, închisoare ), ocrotirea părintească va fi exercitată de către celălalt părinte;
5. Abandoanrea definitivă a familiei de către unul dintre părinți ( ca, de exemplu,
când unul dintre ei părăsește țara, stabilindu-și dociliul în străinătate atrage exercitarea ocrotirii părintești doar de către celălalt părinte.
5.3.3. Situații speciale privind exercitarea ocrotirii părintești
1. Dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut
din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani, acestuia din urmă îi revine sarcina ocrotirii părintești, numai că, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului, nu și cele referitoare la bunurile acestuia. În ce privește bunurile copilului, se va numi un curator, în condițiile legii. Aceeași situație există în cazul în care ambii părinți au sub 18 ani;
2. Dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut
din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta sub 14 ani se va institui tutela;
3. Dacă unul dintre părinți are capacitatea restrânsa de exercițiu, iar celălalt nu
are capacitate de exercițiu, părintele care nu a împlinit vârsta de 14 ani poate exercita ocrotirea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18, dacă nu este căsătorit, poate exercita numai drepturile șI îndatoririle referitoare la persoana copilului.
Pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului se va institui curatela.
5.3.4. Scindarea ocrotirii părintești
Prin această sintagmă sunt desemnate acele împrejurări în care fie părinții exercită ocrotirea părintească în mod neegal între ei, fie ocrotirea copilului este “redistribuită” între părinți și persoana, familia sau instituția la care minorul se află în plasament. Cazurile de scindare a ocrotirii părintești sunt:
A. Desfacerea căsătoriei părinților copilului
Pronunțând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată sa statueze cu privire la încredințarea minorului rezultat rezultat din căsătorie, urmând să dispună după caz, fie încredințarea sa la unul dintre părinți, fie, pentru motive temeinice care țin de interesul superior al copilului, la o altă persoană sau familie cu consimțământul acesteia ori la o instituție de ocrotire ( art. 42 Codul familiei ).
Dacă minorul este încredințat unuia dintre părinți, acesta va exercita în privința sa drepturile și îndatoririle părintești ( art. 43 alin 1 Codul familiei ). Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia ( art. 43 alin 2, art 86, art. 107 Codul familiei ). Aceste drepturi sunt complementare, în mare măsură ele se presupun reciproc.
Drepturile și îndatoririle părințești prin care se exprimă ocrotirea părintească nu se disting în privința niciunuia dintre părinți prin efectul desfacerii căsătoriei, pentru că nici calitatea de părinte nu se pierde concomitent cu cea de soț; părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul spre creștere și educare nu se afla într-o situație asimilată cu cea asimilabilă celei în care se găsește părintele decăzut din drepturi. Cu toate acestea, modificarea relațiilor dintre părinți impietează asupra modalității concrete de înfăptuire a obligației generale de a crește copilul, prin limitarea mijloacelor aflate la îndemâna aceluia dintre părinți căruia nu i s-a încredințat creșterea și educarea copilului. Dispozițiile art. 98 alin 1 Codul familiei, în sensul că măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se iau de comun acord de către părinți nu-și vor mai găsi aplicare; ulterior desfacerii căsătoriei, îndatoririle părințești sunt exercitate de fiecare dintre părințo prin acțiuni distincte, cel mai adesea independente și, fără îndoială, acela dintre părinți căruia i s-a încredințat copilul are la îndemână posibilități mult mai largi de a asigura și de a influența dezvoltarea copilului.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături persoanle cu minorul și îndatorirea de a veghea la creșterea, educarea și pregătirea lui profesională. Dreptul păreintelui de a avea legături personale cu minorul este consacrat expres prin art. 43 alin 3 Codul familiei; de asemenea, Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului stabilește dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excpeția situației în care acest lucru contravine interesului său ( art. 16 alin 1 ). Dreptul și îndatorirea aceluiași părinte de a veghea la creșterea și educarea copilului, de a-l îndruma, presupune condiția elementară și esențială de a menține legătura cu propriul copil, prin întâlniri cu copilul, vizitarea la domiciuliu, găzduirea copilului pentru o perioadă determinată, corespondența sau alte forme de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părinte etc. ( art. 15 alin 1 din Legea nr. 272 / 2004 ).
Este de dorit ca părinții să stabilească de comun acord modalitățile de înfăptuire, inclusiv “programul” dreptului unuia dintre ei de a avea legături personale cu copilul; în subsidiar, va decide instanța de judecată. În cadrul procesului de divorț instanța este obligată, potrivit art. 42 Codul familiei, să dispună cu privire la încredințarea copilului rezultat din căsătorie, chiar dacă părțile nu au formulat o cerere expresă în acest sens; eventuala învoială a părinților este producătoare de efecte numai dacă este încuviințată de instanță. Dispozițiile din materia divorțului nu stabilesc și obligația instanței de a statua cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, prin urmare înțelegerea realizată de părinți cu privire la valorificarea concretă a acestui drept nu este condiționată de girul instanței, urmând a fi exercitat întocmai și cu bună – credință și numai în concordanță cu interesele copilului.
Ori de care ori se ivesc neînțelegeri între foștii soți în legătură cu dreptul de a avea legături personale și contacte directe cu copilul fie datorită exercițiului abuziv sau pretins abuziv al dreptului, fie din cauza “rezistenței” părintelui în a cărui grija efectivă se află copilul, părinte care împiedică exercitarea dreptului în discuție – soluționarea lor este de competența instanței judecătorești. Instanța, luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură să pericliteze dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului ( art. 16 alin 2 din Legea nr. 272 / 2004 ). Hotărârea instanței prin care s-a stabilit “programul” relațiilor personale cu copilul, are caracter vremelnic, în sensul că odată cu schimbarea împrejurărilor care au stat la baza soluției pronunțate, se poate solicita o nouă hotărâre, adaptată noilor circumstanțe.
Cât privește dreptul părintelui divorțat de a veghea la creșterea și educarea copilului, ca “vestigiu” al îndatoririi sale de a se îngriji personal de creșterea copilului, acesta evocă posibilitatea conferită părintelui de a urmări evoluția copilului și, eventual, să solicite în baza art. 44 Codul familiei, modificarea măsurilor dispuse în legătură cu exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești. El este îndreptățit să ceară instanței reîncredințarea copilului, inclusiv reîncredințarea la o terță persoană, dacă apreciază că niciunul dintre părinți nu este în măsură să asigure condiții mulțumitoare pentru dezvoltarea copilului. Oricum, măsura reîncredințării copilului de la unul dintre părinți la celălalt și găsește justificare numai în acele situații în care se constată că situația de fapt reținută inițial de instanță a suferit modificări semnificative, iar interesul superior al copilului pledează pentru încredințarea sa.
Altminteri, schimbările dese, intervențiile inoportune în viața familială a minorului, contrazicând principiul stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea minorului ( art. 6 lit i ), pot avea consecințe dăunătoare asupra evoluției acestuia. Nu orice modificare a circumstanțelor de fapt trebuie să se regăsească în modalitatea faptică de înfăptuire a ocrotirii părintești, ci doar acelea care ar semnala că, pe viitor, menținerea aceleiași măsuri ar avea consecințe defavorabile asupra creșterii și dezvoltării copilului. Schimbarea parțială a condițiilor care în ansamblul lor au motivat la un moment dat încredințarea copilului unuia dintre părinți nu atrage, inevitabil, revenirea asupra măsurii câtă vreme subzistă elementele sale decisive, în consonanță cu interesul superior al copilului.
De asemenea, în exercițiul dreptului de a veghea la creșterea și educarea copilului, părintele poate solicita sancționarea celuilalt părinte pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părințesti.
Ambii părinți divorțați sunt obligați la întreținerea copilului, atât cel căruia i s-a încredințat creșterea și educarea copilului, cât și celălalt părinte. Comparând obligația acestuia din urmă părinte față de același copil înainte și după desfacerea căsătoriei, se constată că ceea ce diferă este modalitatea de executare: dacă în timpul căsătoriei, ca regulă, fiecare dintre părinți își îndeplinește în natură obligația de întreținere față de copil, prin prestații care să acopere nevoile curente ale beneficiarului ( nefiind totuși exclusă întreținerea înfăptuită de către unul dintre părinți prin echivalent bănesc ), ulterior disoluției căsătoriei, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul își va îndeplini obligația de întreținere ca regulă, prin prestații bănești periodice, adică prin plata unei pensii de întreținere ( fiind de asemenea posibilă executarea în natură, cel puțin în parte ).
Scindarea ocrotirii părințești ca urmare a desfacerii căsătoriei și încredințarea copilului spre creștere și educare unuia dintre părinți ia sfârșit dacă intervine decesul, decăderea din drepturile părințești, punerea sub interdicție sau neputința din orice motive, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința. Când însuși părintele în a cărui grijă efectivă se află copilul se găsește în vremea din situațiile de mai sus, efectele hotărârii judecătorești de încredințare se sting, iar celălalt părinte redobândește, în temeiul legii deplinătatea drepturilor și îndatoririlor părințești.
Fără a considera aceasta o manifestare a ocrotirii părințești, părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul este chemat să consimtă la adopția copilului, art. 11 lit a din Legea nr. 273 / 2004 nefăcând nici o distincție, așa cum nici legislația anterioară în materie de adopție nu condiționa consimțământul la adopție al părinților de modalitatea de exercitare a ocrotirii părințești.
În cele de mai sus s-a avut în vedere scindarea ocrotirii părințești prin încredințarea copilului consecutiv desfacerii căsătoriei la unul dintre părinți însă, pentru motive temeinice, fără îndoială în legătură cu interesul copilului, instanța de divorț poate dispune încredințarea sa unei rude sau unei alte persoane, cu consimțământul acesteia, sau unei instituții de ocrotire ( art. 42 alin 2 Codul familiei ). Aceste prevederi urmează a se aplica ținând seama și de cele stabilite prin art. 33 din Legea nr. 272 / 2004 în sensul că un copil nu poate fi separat de părinții săI sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.
Încredințarea copilului spre creștere și educare altei persoane decât unul din părinți scindează ocrotirea părintească într-o manieră particulară, între părinți, pe de o parte, și terța persoană, fizică sau juridică, pe de altă parte. Persoana ( familia ) sau instanța de ocrotire dobândește față de copilul încredințat numai drepturile și îndatoririle părințești referitoare la persoana copilului; drepturile și îndatoririle părințești privitoare la bunțurile copilului vor fi exercitate de către părintele desemnat prin hotărârea instanței ( art. 42 alin 2 Codul familiei ). Regula urmează a fi înțeleasă în contextul general al reglementărilor din materia ocrotirii părintești, astfel că, împrejurarea că persoana sau instituția de ocrotire dobândește numai drepturile și îndatoririle părințești atașate persoanei copilului nu are semnificația decăderii implicite a părinților din exercițiul drepturilor părințești.
Într-o altă ordine de idei, deoarece art. 43 alin 3 Codul familiei referindu-se la drepturile părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul nu face nici o distincție între cele două moduri posibile de scindare a ocrotirii părințești, dacă s-a optat pentru măsura extremă a încredințării copilului unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, fiecare dintre părinți vor păstra drepturile și îndatoririle specifice părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat creșterea și educarea copilului. Se vor putea prevala, așadar, de dreptul de a avea legături personale cu copilul și de dreptul de a veghea la creșterea, educare, învățătura și pregătirea profesională a copilului. De asemenea, oricare dintre părinți va putea solicita instanței de judecată reîncredințarea minorului. Obligația de întreținere față de copil se menține.
Măsurile de ocrotire a persoanei copilului vor fi luate de către persoana, familia sau instanța în a cărei îngrijire se află, fără a fi necesar consimțământul expres al părinților. Deciziile în legătură cu învățătura și pregătirea profesională a copilului nu vor mai fi luate de către părinți, dar aceștia sunt îndreptățiți să le cunoască și să-și exprime punctul de vedere.
A. Desființarea căsătoriei părinților copilului
Cu toate că deființarea căsătoriei părinților nu produce efecte în privința condiției juridice a copilului rezultat din căsătoria nulă sau anulată – el are situația juridică de copil dintr-o căsătorie valabil încheiată ( art. 23 alin 2 Codul familiei ), independent de buna sau reaua credință a unuia sau a ambilor părinți la data încheierii căsătoriei desființate – invalidarea căsătoriei părinților afectează exercițiul ocrotirii părințești.
Potrivit cu cele statuate prin art. 24 alin 2 Codul familiei, în raporturile dintre părinți și copii sunt aplicabile, prin analogie, instanța, investită cu soluționarea cererii în desființarea căsătoriei, urmează să dispună cu privire la încredințarea copilului ( copiilor ) rezultați din căsătorie fie unuia dintre părinți, fie unei alte persoane, familii sau instituții de ocrotire. În funcție de măsura de ocrotie stabilită, drepturile și îndatoririle părintești urmează a fi exercitate, respectiv îndeplinite, în aceleași condiții și în aceleași limite prezentate în legătură cu părintele divorțat.
B. Încredințarea copilului din afara căsătoriei
Dacă filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, încredințarea minorului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare învățătură șI pregătire profesională sunt guvernate, potrivit art. 65 Codul familiei, de prevederile aplicabile în cazul copilului din căsătorie ai cărui părinți au divorțat. Din punct de vedere al înfăptuirii ocrotirii părințești, părinții din afara căsătoriei sunt asimilați părinților divorțați, astfel nu s-ar putea manifesta principul deplinei asimilări a situației juridice a copilului din afara căsătoriei având filiația legal stabilită prin art. 63 Codul familiei și art. 7 din Legea nr. 272 / 2004.
Câtă vreme filiația copilului este certă numai față de unul dintre părinți, exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești revine în întregime acestui părinte, chiar când filiația firească față de celălalt părinte ( nestabilită, potrivit exigențelor legale, nici prin recunoaștere voluntară, nici prin hotărâre judecătorească ) ar fi de notorietate sau când părinții din afara căsătoriei ar conviețui. Stabilirea ulterioară a raportului de filiație și față de-al doilea părinte – de regulă este vorba despre filiația față de tată – are ca efect dobândirea drepturilor și îndatoririlor parințeîti. Din acest moment ocrotirea părintească poate fi înfăptuită prin exercițiul concomitent și egal al drepturilor și îndatoririlor părintești. Totuși, cel mai adesea copiii din afara căsătoriei nu locuiesc impreună, astfel că ocrotirea părintească este scindată prin forma împrejurărilor care definesc relațiile dintre părinții necăsătoriți între ei.
C. Plasamentul copilului dispus prin hotărâre judecătorească
Dintre măsurile de protecție spacială prevăzute de Legea nr. 272 /2004 – plasament, plasament în regim de urgență și supraveghere specializată ( art. 55) – numai plasamentul copilului scindează ocrotirea părintească, și aceasta doar în cazurile în care măsura este dispusă de instanța de judecată.
Scindarea ocrotirii părințești nu are loc în cazul plasamentului în regim de urgență, pentru că pe durata măsurii se suspendă de plin drept exercițiul drepturilor părintești ( art. 64 alin 3 din Legea nr. 272 / 2004 ), urmând ca în privința exercitării drepturilor părințești să se pronunțe instanța, în mod obligatoriu, în cadrul procedurii judiciare declanșate prin măsura plasamentului în regim de urgență ( art. 66 alin 2 Legea nr. 272 / 2004 ).
Nici măsura supravegherii specializate a copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal nu pune în dicuție chestiunea scindării opcrotii părintești, pentru că nici nu-i aduce atingere, măsura în sine constând în menținerea copilului în familie, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații de natură sa-i corijeze conduita ( art. 81 din Legea nr. 272 / 2004 ).
Rămâne doar măsura specială de protecție a plasamentului. Aceasta poate fi stabilită de către Comisia pentru preotecția copilului sau de c ătre instanța de judecată, în funcție de împrejurările care fac necesară intervenția, precum și de existența sau lipsa acordului părinților. Rezumându-se la concluzii, Comisia pentru protecția copilului poate dispune măsura plasamentului în cazul copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora, precum șI a copilului care a săvarșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, în ambele cazuri numai dacă există acordul părinților sau a unuia dintre ei, măsura plasamentului poate fi dispusă numai de către instanța judecătorească ( art. 61 alin 2 lit b din Legea nr. 272 / 2004 ). În toate cazurile celelate ipostaze de dificultate indicate de art. 56 din Legea nr. 272 /2004 – este vorba de copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părințești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela; de copilul abuzat sau neglijat; de copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare – măsura plasamentului va fi ordonată de către instanța de judecată.
Interesant este că una și aceeași măsură de protecție specială, plasamentul, dispusă pentru aceeași gamă de împrejurări însă de către autorități diferite are consecințe sensibil deosebite în planul exercitării drepturilor șI îndatoririlor părintești, cel puțin la nivel declarativ: plasamentul hotărât de către Comisia pentru protecția copilului nu aduce atingere drepturilor și îndatoririlor părintești, care se mențin pe toata durata plasamentului ( art. 62 alin 1 din Legea nr. 272 / 2004 ), în schimb plasamentul copilului în termenul hotărârii instanței produce schimbări în executarea ocrotirii părintești, în sensul că drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate, respectiv îndeplinite, fie de către președintele consiliului județean ( primarul sectorului municipiului București ) în cazul copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela ( art. 62 alin 2 ), fie potrivit deciziei instanței în toate celelalte cazuri ( art. 62 alin 3 ). Legiuitorul a procedat astfel din rațiuni de consecvență cu dispoziția de principiu cuprinsă în art. 38 din Legea nr. 272 / 2004, conform căreia instanța de judecată este singura autoritate competentă să se pronunțe, printre altele, cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește îndatoririle părintești ( lit. a ) și cu privire la modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești. În ceea ce privește plasamentul dispus de către Comisia pentru protecția copilului, enunțul potrivit căruia drepturile și îndatoririle părintești se mențin pe toată durata măsurii este în contradicție nu numai cu circumstanțele de fapt în care are loc protecția copilului ci și cu unele din dispozițiile legii: pe toată durata plasamentului domiciliul copilului se află, după caz, la persoana familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire ( art. 59 din Legea nr. 272 / 2004), ceea ce înseamnă că părinții pierd dreptul de a ține copilul; la stabilirea măsurii plasamentului se va urmări, printre altele, facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta ( art. 60 alin 3 lit. c ), ori aceasta este una dintre prerogativele părintești în caz de scindare a ocrotirii părintești; cu referire numai la plasamentul copilului ai cărui părinți sunt decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a alicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, copilul în privința căruia nu a putut fi instituită tutela – situații avute în vedere în cuprinsul art. 56 lit. a din Legea nr. 272 / 2004 – scindarea ocrotirii părintești s-a produs în temeiul hotărarii judecătorești prin care a fost sancționat părintele, deci anterior instituirii măsurii de protecție specială a plasamentului.
În contextul ocrotirii părintești, măsura plasamentului poate scinda ocrotirea părintească. Față de copilul aflat în plasament, părintele păstrează dreptul de a avea legături personale, precum și obligația de întreținere. De asemenea, părintele este chemat sa consimtă la adopția copilului, inclusiv părintele decăzut din drepturi sau cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești ( art. 62 alin 3 din Legea nr. 272 / 2004 ).
5.4. Sancțiunea neîndeplinirii sau îndeplinrii necorespunzătoare a îndatoririlor părintești
1. În funcție de natura și gravitatea faptelor prin care se explrimă abaterile de la îndatoririle părintești, sancțiunile prescrise sunt de natură penală, contravențională, de drept civil și de drept al familiei
2. După criteriul laturii vizate ( personală sau patrimonială ) se clasifică în: sancțiuni care intervin pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor cu privire la persoana copilului și sancțiuni care intervin pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești este decăderea din drepturile părintești, reglementată prin art. 109-112 Codul familiei, dispoziții modificate și completate prin Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului nr. 272 / 2004. Conotații sancționatoare sunt posibil să însoțească măsura încredințării copilului spre creștere și educare unei terțe persoane, iar nu unuia dintre părinți, în urma defacerii căsătoriei ( sau în situații asimilate din punctul de vedere al măsurilor de ocrotire care se cer luate față de copil ), precum și în cazul măsurii speciale de protecție a plasamentului. Decăderea din drepturile părintești sancționează abateri grave în îndeplinirea îndatoririlor părintești referitoare la persoana copilului. În ceea ce privește segmentul îndatoririlor privitoare la bunurile copilului, părintele nu va fi decăzut din drepturi pentru felul în care a gestionat “afacerile” patrimoniale ale minorului, dar poate fi tras la răspundere potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale ( art. 998-999 C. civ. ) ori de câte ori, în calitate de administrator al bunurilor, prin fapta sa ilicită a prinuit copilului un prejudiciu; părinții vor răspunde în solidar pentru pagubele cauzate prin acte de administrare săvârșite împreună și de comun acord ( art. 1003 C. civ. ).
5.4.1. Legea penală pedepsește faptele cu grad ridicat de periculozitate socială săvârșite de părinte, în calitatea sa de “părinte”
Astfel, sunt incirminate abandonul de familie ( art. 305 Codul penal ), rele tratamente aplicate minorului ( art. 306 Codul penal ), punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji ( art. 314 Codul penal ), gestiunea frauduloasă ( art. 214 Codul penal ). De asemenea, pedeapsa penală aplicată făptuitorului poate fi însoțită de pedeapsa complementară sau de pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părintești ( art. 64 lit. d, art. 71 Codul penal ).
1. Abandonul de familie
Potrivit art. 305 Codul penal, aceasta infracțiune consta în săvârșirea de către cel are are obligația întreținerii, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte:
a. părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
b. neîndeplinirea cu rea – credință, timp de 2 luni a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătoreacă.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, pe motivul că aceasta ofera făptuitorului o posibilitate de refacere a familiei, de a reveni asupra conduitei sale și de a-și îndeplini obligația de întreținere.
Suspendarea condiționată specială a executării pedepsei este reglementată de art. 305 alin 4 Codul penal în următoarele condiții: a) părțile s-au împăcat; b) în cursul judecații incuplatul își îndeplinește obligația de întreținere; instanța stabilind vinovăția, pronunță împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 81. Prin derogare de la dispozițiile art. 83 Codul penal, revocarea acesei suspendări se face în cazul în care, în cursul termenului de încercare, se săvârșeșteo nouă infracțiune de abandon de familie. Explicația acestui regim special de suspendare condiționată a executării pedepsei constă, de asemenea, în ideea de reluare a relațiilor de familie.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de abandon de familie se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei îndreptățite la întreținere.
Abandonul de familie se pedepsește, în cazul faptelor prevăzute de lit. a și b, cu închisoare sau amendă și, în cazul prevăzut de lit. c, cu închisoare;
2. Rele tratamente aplicate minorului. În conformitate cu art. 306 Codul penal, constituie această infracțiune fapta părintelui sau a persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare de a aplica măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Faptele care constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului au un grad de pericol social mai mare decât cele care se sancționează cu decăderea din drepturile părintești – sancțiune civilă ( art. 109 Codul familiei ).
Fapte ca lipsirea de locuință a minorului, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, amenințarea gravă, lipsirea de libertate, punerea minorului să cerșească sau punerea minorului să asiste la scene ori acte cu caracter obscen, reprezentând pericol și aducând atingere relațiilor de familie, sunt forme de rele tratamente aplicate minorului.
Spre deosebire de alte infracțiuni împotriva familiei, acțiunea penală pentru infracțiunea de rele tratamente se pune în mișcare și din oficiu, deoarece persoana vătămată este minorul, fiind aplicabile dispozițiile art. 131 alin ultim Codul penal, iar fapta prezintă un grad de pericol social mai mare;
3. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului. Fapta părintelui de a reține copilul minor fără consimțământul corespunzător celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, precum și fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul, prin hotărârea judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod respectat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu copilul minor, în condițiile stabilite de părți, sau de către organul competent, constituie infracțiune ( art. 307 Codul penal ).
Reținerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului ( art. 189 alin 2 C. pen. ).
Împăcarea părinților înlătură răspunderea penală ( art. 307 alin 3 C. pen. ).
Acțiunea penală pentru infracțiunea de nesrespectare a măsurilor privind încredințarea minorului se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ( art. 307 alin penultim Codul penal ), deoarece sunt în joc interese care privesc familia, relațiile dintre părinți și copii, iar pentru ocrotirea acestora din urmă este bine ca tragerea la răspundere penală să se lase la apreciera persoanei vătămate.
4. Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se apăra. Art. 314 C. pen. prevede că părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane, care nu are putința de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau ingrijire, punandu-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală, constituie această infracțiune.
Persoana care, după săvârșirea faptei, își reia de bunăvoie îndatoririle este apărată de pedeapsă.
Acțiunea penală pentru infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji se pune în mișcare din oficiu.
5. Răspunderea penală pentru gestiunea frauduloasă. Potrivit art. 214 C. pen., constituie asemenea infracțiune priciunuirea de pagube unei persoane, cu rea – credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acestuia, de către cel care ori trebuie să aibă grija administrării ori conservării bunurilor.
Infracțiunea se pedepsește cu închisoare.
Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă nu este condiționată de introducerea unei plângeri prealabilă, afară dacă bunul este proprietate privată, când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În cazul interzicerii drepturilor părintești, pedeapsa penală, nu există dispoziții legale – în cuprinsul Codului penal, al Codului familiei sau în alte acte normative – care să prevadă în mod expres efectele ecestei sancțiuni, însă acestea nu pot fi diferite de cele ale sancțiunii civile, anume pierderea drepturilor și îndatoririlor părintești.
Ca măsură de siguranță, instanța penală poate dispune interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată ( art. 134 alin 1 C. pen. ).
5.4.2. Răspunderea civilă pentru rea administrație ( art. 105, alin ultim șI art. 141 Codul familiei )
În calitatea lor de administratori, părinții răspund, ca și tutorele, pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor. Părinții răspund de orice fel din culpă în gestiunea bunului minorului și fără a deosebi dacă este vorba de fapte comisive sau omisive.
Răspunderea este angajată chiar dacă autoritatea tutelară a dat părinților decărcare de gestiune. Astfel, părinții răspund pentru amenda fiscală pe care va trebui să o plătească minorul pentru că ei nu au făcut în termen o declarație de impunere sau pentru paguba rezultată din întreruperea unei prescripții.
Când părinții administrează împreună și de comun acord bunurile minorului, răspunderea lor este solidară, cum sunt toate obligațiile născute dintr-un fapt ilicit săvârșit de mai multe persoane ( art. 1003 C. civ. ).
5.4.3 Unele fapte săvârșite în calitate de părinte atrag răspunderea sa contravențională
Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 61 / 1991 privind sancționarea actelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, constituie contravenții interesând ocrotirea părintească fapte precum manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat un copil a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la faptele de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție, alungarea din locuința comună a copiilor, etc. De asemenea, Legea nr. 272 / 2004 stabilește în art. 135 acele fapte care constituie contravenții, unele dintre acestea având ca subiect activ părintele: fapta părintelui de a folosi sau de a expune copilul în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice; neîndeplinirea de către părinte a obligației de a sesiza organele de poliție cu privire la dispariția copilului de la domiciliu în termen de 24 de ore de la constatarea dispariției.
CAPITOLUL VI
PRACTICA JUDICIARĂ
1. Interesele copiilor minori care trebuie să fie avute în vedere cu ocazia încredințării sunt legate de vârsta acestora, de comportarea părinților înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de atașament și de grija pe care părinții au manifestat-o față de copii, de legăturile afective care există între părinți si copii.
Prin sentința civilă nr. 6383/28 noiembrie 2003 a Judecătoriei Botoșani, în urma pronunțării divorțului, s-a admis și cererea reconvențională formulată de pârât, iar minora rezultată din căsătorie a fost încredințata spre creștere și educare, reclamantei.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamantă a fost admis prin decizia civila nr. 806 din 24 martie 2004 a Curții de Apel Suceava, schimbându-se în parte sentința atacată, în sensul încredințării minorei spre creștere și educare, reclamantei.
S-a reținut în considerentele deciziei ca reclamanta are o stare materială corespunzătoare iar minora, deși de la naștere și până în prezent a stat la domiciliul bunicii pârâtului care în fapt s-a preocupat și de creșterea ei, condițiile materiale în care traiește sunt sub cele oferite de reclamantă, iar bunica are 76 de ani, impunându-se încredințarea în favoarea reclamantei, dată fiind vârsta fragedă a minorei și atașamentul mamei față de minoră.
Curtea de Apel Suceava, reînvestită cu soluționarea cauzei, dar ca instanța de recurs, a admis recursul pârâtului, modificând decizia atacată și respingând apelul declarat de reclamantă, a menținut sentinței Judecătoriei Botoșani.
În conformitate cu dispozițiile legii 272/2004 ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copilor lor.
Practic minora nu e atașată de mama sa, ci de tata, si de bunicii paterni care au crescut-o de cand s-a născut, locuind în prezent cu tatăl său, iar încredințarea minorei spre creștere și educare mamei ar avea efecte negative asupra stării psihice a acesteia.
Pe de altă parte, interesul superior al minorei este nu numai acela de a beneficia de o stare materială corespunzătoare, ci impune și un mediu favorabil pentru o dezvoltare mintală, spirituală, morală și socială, toate aceste condiții fiind asigurate minorei doar prin încredințarea sa, spre creștere si educare, pârâtului.
Mama minorei are posibilitatea de a avea legături personale cu minora, însă momentan, separarea de mediul în care a crescut și s-a format ar afecta-o pe minora (decizia civila nr. 25/23.02.2005 a Inaltei Curți de Casație și Justiție în buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 2004, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006, p. 229 – 230).
Apreciez că decizia Curții de Apel Suceava, sesizată că instanșa de recurs a procedat corect admițând recursul pârâtului, modificând decizia atacată și respingând apelul declarat de reclamantă.
Ținând cont de dispozițiile constituționale care prevăd în articolul 48 alin. 1 ca parinții au "dreptul de a asigura creșterea, educația și intruirea copiilor" și de dispozițiile art. 31 alin. 1 "ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor", instanța a procedat corect încredințând minora tatălui, la care locuiește în prezent, deoarece a fost crescută de bunicii paterni de la naștere, dezvoltând față de aceștia și de tată puternice legături afective.
Ruperea legăturii afective dintre minoră și tată inclusiv bunicii paterni ar avea o serie de efecte negative asupra dezvoltării fizice si psihice normale a acesteia.
2. Reclamantul N.F., în contradictoriu cu pârâta G.I.I., a solicitat instanței că prin hotărâre judecătoreasca să modifice programul de vizită al minorelor L.M. si A.M. stabilit în favoarea sa prin sentința civila nr. 2595/2000 a Judecătoriei Medgidia, astfel: în prima și a treia săptămână a fiecărei luni de sambătă orele 10 până duminica orele 18, cu posibilitatea luării minorelor la domiciliul său, o săptămână în perioada vacanței de iarnă, între 26 si 31 decembrie, si 2 săptămâni în perioada vacanței de vară, de la 1 la 15 iulie.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 2595/30.10.2000 a Judecătoriei Medgidia a fost desfăcuta căsătoria parților iar minorele L.M. născută la 27.11.1995 și A.M. născută la 20.07.1999, au fost încredințate spre creștere și educare pârâtei, în favoarea sa fiind stabilit un program de vizită în prima și a treia săptămână din lună, între orele 10 – 13.
Reclamantul susține că a respectat acest program de vizită, dar ca în ultima perioada pârâta nu-i mai permite sa intre în casă, ci lasă minorele în compania sa în curte, câteva minute, deoarece a intrat în relații de concubinaj cu un alt bărbat.
Deoarece vârsta minorelor a crescut, iar între tată și acestea este o puternică legătură afectivă, reclamantul oferindu-le condiții morale și materiale corespunzătoare se solicită stabilirea unei alte modalități de păstrare a legăturilor personale cu copii.
Prin sentinșa civila nr. 683/22.04.2004 Judecătoria Mangalia a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotarî în acest sens, prima instanță a reținut că nu s-au schimbat condițiile avute în vedere la data stabilirii primului program de vizită și că pârâta respectă dreptul reclamantului de a avea legături personale cu minorele.
A arătat instanța că reclamantul nu dispune de condiții locative corespunzătoare nevoilor de odihna și de joaca ale minorelor la domiciliul său, deoarece locuiește împreună cu mama și concubina sa, într-un apartament cu 2 camere. Pe de altă parte, atât reclamantul, cât și mama sa, sunt persoane cu probleme de sănătate, pensionate medical, iar această împrejurare ar putea crea dificultăți în îngrijirea minorelor la domiciliul acestuia. S-a avut în vedere și faptul că solicitarea reclamantului presupune ca 4 zile din lună fetițele sa fie pe drumuri între localitățile t. si c., între care nu există mijloace de transport directe, iar aceste vizite la domiciliul tatălui ar presupune schimbarea locului de somn și de odihnă pentru minore și prezența unor persoane necunoscute acestora.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat apel reclamantul.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, instanța constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 43 alin. ultim din Codul familiei, părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstreaza dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională.
Atâta timp cât nu s-a pronunțat împotriva sa o hotărâre de decădere din drepturile pământești, dreptul și în același timp, obligația părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul de contribui la creșterea și educarea lui, se pot realiza în diferite moduri ca, de pildă, vizitarea copilului la domiciliul celuilalt părinte, lăsarea copilului la domiciliul său, precum, și încredințarea dată de a-l avea pe copil un anumit interval de timp, cum ar fi în perioada vacanțelor școlare.
În toate aceste situații instanța va stabili timpul si modalitățile în care se va exercita menționatul drept ținând seama că drepturile părintești trebuie să fie exercitate în interesul copiilor (art. 97 alin. 2 din Codul familiei).
Urmează a fi avut în vedere și faptul că pentru a i se da părintelui posibilitatea de a întreține legături personale cu minorul, se impune ca exercitarea în concret a acestui drept să nu fie stânjenită, eventual de pretenția celuilalt părinte, mai ales când relațiile dintre părinți sunt încordate, comunicarea dintre părinte și copilul său minor trebuind să aibă loc în mod firesc, fără nici o restrângere.
În speță, din cererile părților și răspunsurile acestora la interogatoriu, rezultă că relațiile dintre foștii soți sunt tensionate, astfel că vizitarea minorelor în vârstă de 9 si 5 ani la domiciliul mamei nu se poate realiza în condiții normale.
De altfel, vizitarea minorelor la domiciliul pârâtei ar putea fi justificată doar în cazul în care, din cauza unei boli sau afecțiuni, deplasarea domiciliului tatalui reclamant nu este posibilă sau când această modalitate de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul ar avea o influență negativă asupra creșterii copiilor.
Ori probatoriile administrate la instanțe de fond, chiar la cererea intimantei – pârâte, nu confirmă susținerile făcute de aceasta în întampinare, în sensul că luarea minorelor la domiciliul apelantului ar putea să reprezinte vreun risc pentru acestea. Martorii au arătat ca tatăl – reclamant a venit aproape săptămânal să-și vadă copii și că niciodată nu a fost vazut în stare de ebrietate. Caracterul frecvent al vizitelor efectuate demonstrează dorința reclamantului de a contribui la creșterea și educarea copiilor săi minori, iar împrejurarea că acesta domiciliază împreuna cu mama și concubina sa într-un apartament cu 2 camere și starea de invaliditate a acestuia nu sunt de natura să conducă la concluzia imposibilității îngrijirii minorelor la domiciliul tatălui pe perioadă scurtă de timp. Aceasta deoarece din cuprinsul anchetei sociale rezultă că spațiul locativ de care reclamantul dispune este corespunzător îngrijit iar actele medicale și declarațiile martorilor rezultă că afecțiunea de care acesta suferă nu îi afectează capacitatea de a îngriji copii, martorii arătând că reclamantul lucrează ca șofer.
În raport de considerentele expuse, instanța apreciază că lasarea minorelor la domiciliul tatalui – reclamant odata pe lună, de sâmbătă până duminică, precum și câte o săptămână în perioada vacanțelor de vară și de iarna ale copiilor nu contravine dispozițiilor din art. 97 alin. 2 din Codul familiei.
La stabilirea în concret a timpului în care dreptul de a avea legături personale cu minorele se va exercita, se va avea în vedere faptul ca părinții acestora domiciliază în localități diferite, iar prin stabilirea programului de vizită la domiciliul reclamantului de 2 ori pe lună, de sâmbăta până duminica, s-ar perturba programul de viață al acestora. (Decizia civilă nr. 722/c/21.06.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Buletinul Jurisprudenței, editura Lumina Lex, București, 2006, p. 337 – 330).
Decizia instanței de a considera apelul întemeiat este corectă, atât în viziunea art. 43 alin. ultim din Codul familiei potrivit căruia părintele divorțat, căruia nu i s-a încredintat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum si de veghe la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională, cât și a art. 14 alin. 1 si art. 15 alin. 1 litera a și b potrivit cărora, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, legături ce se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele care are potrivit legii, dreptul la relații personale cu copilul și vizitarea copilului la domiciliul acestuia.
În cele din urmă lăsarea minorelor la domiciliul tatălui – reclamant o dată pe lună, de sâmbătă până duminică, precum și o săptămână în perioada vacanțelor de vară și de iarnă nu contravine dispozițiilor art. 97 alin. 2 din Codul familiei potrivit căruia drepturile părintești trebuie să fie exercitate în interesul copiilor și art. 2 alin. 3 conform căruia interesul superior al copilului va preleva în toate demersurile și deciziile care privesc copii, soluționate de instanțele judecătorești.
3. Conform art. 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, "copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială".
În speță, prin sentința Judecătoriei Botoșani – menținută prin decizia tribunalului, s-a admis acțiunea de divorț și în parte cererea neconvențională, s-a declarat desfăcută căsătoria din vină ambilor soți, iar minora rezultată din căsătoria părților, și născută la data de 23 septembrie 1999, a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei, obligându-l pe reclamant la plată unei pensii de întreținere.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de reclamant, arătând că minora a fost scoasă fraudulos din țară, fără consimțământul sau, motiv pentru care a formulat plângere penală.
Pe de altă parte, nu există la dosar nici un act din care să rezulte situația legală a fetiței sale în Italia, în afară de o adeverință, că este înscrisă la o școala cu predare în limba italiană și cu formă de învățământ de religie catolică.
Curtea de Apel a respins recursul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut ca din probele administrate în cauză rezultă că pârâta intimată a plecat cu minora în Italia, unde avea permis legal de muncă și de ședere. Plecarea minorei s-a efectuat cu știința reclamantului – recurent și pentru ca aceasta să fie sub supravegherea mamei sale care mai lucrase în Italia.
Conform înscrisurilor existente la dosar rezultă că minora este înscrisă și frecventează regulat anul scolar 2004 – 2005 la gradiniță de stat din Plesso – Cetrano, iar prin adeverința Direcției Didactice din Cetrano se confirmă că s-a ales de către mama educatia religioasă catolică, aceasta fiind de altfel specificul educației scolarului din învățământul italian.
Cât privește posibilitățile materiale ale pârâtei, se reține că aceasta are permis de muncă și de ședere, și în afară de retribuțiile salariale are asigurată cazare și masă de către patronul la care lucrează.
Toate aceste împrejurări conduc la certitudinea că în vederea asigurării bunăstării spirituale, în primul rând, și apoi materiale, este în interesul superior al minorei să fie încredințată mamei, care se bucură și de ajutorul rudelor sale în Italia.
Ca recurentul a formulat plângere penală împotriva pârâtei, sub aspectul savârșirii unor infracțiuni de fals intelectual și uz de fals, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, făcând obiectul unor alte judecăți și unde încă nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă ( decizia civilă nr. 9/26.01.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Buletinul Jurisprudenței, culegere de decizii pe anul 2005, editura All Beck, București 2005, p. 218 – 219).
Decizia Curții de Apel de a respinge recursul ca nefondat este întemeiată deoarece în urma probelor administrate în cauza s-a dovedit că pârâta a plecat cu minora în Italia cu știința reclamantului, de asemenea pârâta a dovedit că are posibilități materiale de a asigura bunăstarea spirituală și materială. Este în interesul superior al minorei să fie încredințată mamei deoarece deține condiții care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
4. Curtea, asupra recursului civil de față, constată urmatoarele:
Prin sentința civilă nr. 4916/25.06.2003 pronunțată în dosar nr. 3315/2003, Judecătoria sectorului 3 București a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul – pârâtul H.S. împotriva pârâtei – reclamante H.M. – L. și în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sectorului 3 București și, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtă – reclamantă.
În consecință, a dispus desfacerea căsătoriei încheiate de părți la data de 7.07.1995, din culpă comună, reluarea numelui purtat anterior căsătoriei de către pârâta, încredințarea către mama a minorului E. – C., născut la 18.10.2000, spre creștere și educare cu obligarea reclamantului – pârât la pensie de întreținere în cuantum de 8.000.000 lei lunar în favoarea minorului, începând de la data pronunțării și până la majorat.
În considerentele sentinței, s-a reținut ca raporturile dintre soți sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, vinovați de destrămarea relației conjugale fiind ambii soți, care au avut un comportament necorespunzător vieții de familie.
Astfel, din declarațiile martorilor audiați în cauza, a rezultat că între soți au intervenit numeroase certuri din cauza faptului că locuiau împreuna cu mama reclamantului – pârât, cu care pârâta nu se înțelegea bine, astfel încât s-au produs scandaluri ce au culminat cu acte de agresiune fizică.
Nu s-a reținut afirmația martorului S.A., în sensul că certurile erau provocate de pârâta și ca aceasta ar purta întreaga vină pentru scandalurile create, deoarece martorul nu a fost de față la incidentele relatate.
În ceea ce privește cererea de încredințare a minorului născut din căsătoria părților, formulată de ambele părți, în temeiul art. 42 alin. 1 Codul familiei, judecătoria a apreciat că este în interesul copilului ca pârâta sa se ocupe de creșterea și educarea sa, avându-se în vedere vârsta acestuia, iar mama dispune de resurse materiale și prezintă garanții morale optime în acest sens.
Toți martorii audiați au arătat că pârâta – reclamantă a stat în concediul legal pentru îngrijirea copilului după naștere, iar apoi de creștere și educarea acestuia s-au ocupat ambele parți, ajutate de bunica paternă, dupa ce și pârâta și-a reluat serviciul.
Deși reclamantul a arătat că pârâta are un comportament violent care influențează negativ dezvoltarea copilului, nu a adus vreo probă în acest sens, nici unul dintre martori nerelatând despre vreo împrejurare în care pârâta sa fi avut vreun comportament neadecvat față de copil sau care să ateste că pârâta nu ar fi o mamă bună.
Faptul că reclamantul obține un venit cu mult mai mare decât cel al pârâtei nu este un criteriu determinant pentru creșterea copilului, a apreciat judecătoria, ci este relevant doar pentru stabilirea pensiei de întreținere în sarcina sa.
Apelul declarat de reclamantul – pârât împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2293/13.11.2003 pronunță în dosar nr. 3521/2003 de Tribunalul București – Secția a V – a civilă.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut că prima instanță a dispus în mod corect încredințarea minorului, spre creștere și educare, pârâtei – reclamante, luând în considerare criterii precum voința acestuia, la care are nevoie de îngrijirea mamei, posibilitățile materiale sufieciente și garanțiile morale optime prezentate de pârâta, a căror întrunire în persoana acesteia a fost dovedită prin probatoriul administrat în cauză, în special, depozițiile martorilor audiați.
Tribunalul a înlăturat susținerea apelantului – reclamant potrivit căreia comportamenul violent al pârâtei față de mama acestuia ar afecta negativ dezvoltarea fizică și morală a minorului, întrucât, pe de o parte, nu s-au administrat probe în acest sens, iar, pe de altă parte, nici unul dintre martori nu a relatat vreo împrejurare din care să rezulte un comportament neadecvat al pârâtei față de copil, depoziția martorului S.A. audiat la apel neavând nici o relevanță în contextul întregului probatoriu.
Astfel, în referatul de anchetă socială efectuat la data de 17.06.2003 se arată că minorul este normal dezvoltat în raport de vârsta lui, mama declarând că nu prezintă probleme de sănătate deosebite.
Faptul că, în prezent, pârâta locuieste într-un apartament sumar mobilat, împrejurare justificată de intervalul scurt de timp ce a trecut de la încheierea contractului, nu poate duce la concluzia că pârâta – reclamantă nu realizează venituri suficiente pentru creșterea minorului, întrucât, pe de o parte, are un loc de muncă stabil la SC A.N. SA iar, pe de altă parte, reclamantul a fost obligat la plata unei pensii în cuantum de 8.000.000 lei lunar, suma ce satisface nevoile de creștere și educare ale unui copil de 3 ani.
Faptul că minorul are probleme de sănătate, fiind diagnosticat cu retard intelectual ușor nu justifică cererea apelantului de încredințare a minorului, întrucât și mama se poate îngriji de sănătatea copilului, astfel cum a rezultat din probele administrale, reclamantul având posibilitatea – recunoscută printr-o hotărâre a Judecătoriei sectorului 3 București – de a avea legături personale cu minorul și de a veghea îndeaproape că starea de sănătate a minorului să evolueze.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 9 si 10 Cod procedură civilă, recurcul fiind înregistrat sub nr. 4233/2004 la Înaltă Curte de Casație și Justiție.
Prin motivele de recurs, s-a susținut că au fost încălcate formele de procedură obligatorii în pricinile de divorț cu minori, în condițiile în care atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au dispus și citarea Autorității Tutelare a sectorului 1 București, unde intimata și minorul locuiesc din luna mai 2003, fiind citată doar cea de la domiciliul tatălui.
În aprecierea cererii de încredințare minorului către unul sau altul dintre părinți, unicul criteriu de care ambele instanțe de fond au ținut cont a fost vârsta copilului (ceea ce este greșit), a sustinut recurentul – reclamant.
Decizia instanței de judecată trebuie adoptată în funcție de interesul copilului, rațiune cu caracter complex, al cărei conținut se raportează la posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și materială pe care le poate găsi la unul dintre părinși, comportarea acestora față de copil anterior și ulterior divortului, vârsta minorului, legăturile de afecțiune dintre copil și părinți, avându-se în vedere și locul de muncă, starea de sănătate a copilului etc…
Ori, instanțele de fond au ignorat o parte dintre aceste elemente de apreciere a interesului minorului ori au minimalizat importanță acestora, neținând cont de mijloacele de probă administrate pe diferite aspecte de fapt.
Astfel, datorită atitudinii intimatei, care a declarat la judecătorie că minorul nu are probleme de sănătate deosebite, nu s-au luat în considerare actele medicale depuse la dosar din care rezultă că minorul suferă de un retard intelectual ușor, precum și recomandările psihologului în vederea recuperării copilului, privind comportamentul obligatoriu al părinților, inclusiv în vederea recuperării copilului, privind comportamentul obligatoriu al părinților, inclusiv în vederea terapiei de recuperare. Daca s-ar fi evaluat aceste mijloace de proba – a susținut recurentul – , s-ar fi constatat ca atitudinea obișnuită a pârâtei vine în contradicție cu aceste recomandări, aceasta fiind o persoană mai labilă din punct de vedere comportamental și având în mod uzual tendințe de violente verbale, fizice și scandal.
În acest context, pozibilitățile de dezvoltare fizică și morală ale copilului încredințat mamei sunt incerte, ceea ce atestă că tatăl este persoana cea mai indicată pentru a-i fi încredințat copilul spre creștere și educare.
Reclamantul are un comportament calm și echilibrat, manifestă atenție față de copil, dorința și preocuparea pentru recuperarea psihică a minorului. În plus, are o situație materială deosebită, minorul deținând în domiciliul tatălui o cameră numai a sa, odată cu tot ce este necesar unui copil în situația prezentată.
Pe de altă parte, în mod greșit, instanța de apel consideră că nu s-a făcut dovada violențelor exercitate de către pârâta decât asupra soacrei sale, persoana în vârsta pe care a molestat-o în repetate rânduri. La dosar au fost depuse adresele nr. 976342/16.05.2003 și nr. 976653/15.07.2003 eliberate de Sectia 10 Poliție, care atestă comportamentul repetat violent al intimatei, confirmat și de instanța care a soluționat ordonanța președințială privind legăturile personale cu minorul, reținând depozițiile martorilor audiați.
Recursul a fost trimis, pe cale administrativă, spre competența soluționare Curții de Apel București, în urma modificării normelor procedurale prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 3129/2004.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Recurentul – reclamant a invocat nulitatea deciziei tribunalului, urmare a neregularității procedurii de citare în cauza privind Autoritatea Tutelară de la locuința de resedință a intimatei – pârâte, respectiv Autoritatea Tutelară Sector 1 București.
Curtea constată că nu subzistă atare neregularitate, întrucât citarea în litingul de divorț, cu copii minori a serviciului specializat din cadrul autorității administrative locale nu este obligatorie, nefiind prevăzută de o normă procedurală imperativă.
Norma care reglementează modalitatea de soluționare a încredințării minorului către unul sau altul dintre părinți, spre creștere sau educare, o dată cu pronunțarea desfacerii căsătoriei, anume art. 42 Codul familiei, nu impune un asemenea cadru procesual din punct de vedere subiectiv, ci prevede doar că decizia instanței va fi luată după ascultarea părinților, autorității tutelare și a copiilor, dacă au împlinit vârsta de 10 ani.
Interpretând literar textul, se deduce ca termenul de "ascultare" cu privire la persoanele enumerate este folosit în sens propriu, acela de examinare a poziției asupra obiectului cererii, și nu în sens de participare efectivă în proces, ce ar fi implicat citarea corespunzătoare, astfel cum pretinde recurentul, dovadă fiind utilizarea aceleiași noțiuni și în ce privește copilul minor, a cărui participare în proces este, în mod evident, exclusă.
În situațiile în care legiuitorul a intenționat implicarea procesuală a autorității tutelare, a precizat explicit această măsura (de exemplu, în cazul decăderii parinților din drepturile părintești – art. 109 alin. 2 Codul familiei).
În ceea ce privește autoritatea tutelară, "ascultarea" sa în proces se realizează prin ancheta sociala efectuată la domiciliul părinților, referatul întocmit cu acea ocazie atașându-se la dosar, ceea ce s-a întâmplat în cauza prin depunerea referatelor întocmite cu privire la locuința fiecăruia dintre părinți.
În consecință, Curtea apreciază că nu poate fi reținută o încțălcare a normelor procedurale, nefiind, astfel, incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ.
În ceea ce privește legalitatea măsurii de încredințare a minorului E. – C., în vârstă de 4 ani și 3 luni la această dată, Curtea constată că măsura a fost corect dispusă, cu respectarea prevederilor legale și în concordanță cu probatoriul administrat în cauză, contrar susținerilor recurentului – reclamant.
Art. 42 C. fam. prevede că încredințarea copilului trebuie să aibă loc în funcție de interesul copilului, recurentul – reclamant precizând corect elementele de apreciere a acestuia, la îndemână instanței de judecată.
Ceea ce neglijează reclamantul în raționamentul conceput prin motivele de recurs este faptul că aceste elemente nu pot fi reținute în mod abstract, ci trebuie analizate în raport de situația familială concretă, care poate determina ca unul sau altul dintre acestea să poata avea o pondere crescută în contextul ansamblului.
În speță, instanțele de fond, după cum au sesizat reclamantul, au accentuat criteriul vârstei, ceea ce nu este greșit, însă ar fi trebuit justificat din perspectiva relevantei sub aspectul mijloacelor de probă presupuse de analiza măsurii de încredințare a copilului, considerentele de față urmând a completa argumentarea instanței de apel, câtă vreme sunt destinate a sprijini soluția adoptată legal.
Vârsta fragedă a copilului (în jur de 3 ani la momentul încredințării către pârâtă în prezentul proces) este de natură sa creeze prezumția simplă a unei legături afective puternice dintre mama și copil, în acest moment al evoluției fizice și psihice a acestuia, superioară oricărei alteia stabilite în virtutea relației de rudenie.
Aceasta prezumție cu caracter general este confirmată în speță de probatoriul administrat, din care rezultă ca minorul a fost bine îngrijit în perioada conviețuirii părților, chiar dacă s-au implicat și alte persoane în activitatea de creștere a copilului (bunica paternă), alături de părinți, după cum au relatat toți martorii audiați în cauză.
Combaterea acestei prezumții, coroborate cu depozițiile martorilor, ar fi presupus dovedirea faptului că intimata – pârâta are un comportament neadecvat față de copil, de natură a periclita dezvoltarea firească a acestuia, din punct de vedere psihic si fizic, probă contrară ce nu a fost produsă în cauza, după cum au reținut instanțele de fond. Mijloacele de probă la care face referire recurentul în motivarea caii de atac nu vizează atitudinea pârâtei față de copil, ci exclusiv față de soacra sa, din perioada conviețuirii cu aceasta și soțul reclamant pânâ la separarea în fapt, intervenită în primavară anului 2003.
Ori, asemenea probe (hotărârea judecătoreasca penală, adresele emise de poliție, chiar depozițiile martorilor) sunt nerelevante din perspectiva relației cu propiul copil, având, cel mult, natura unor dovezi indirecte pentru un comportament manifestat agresiv al pârâtei. Acesta, însă, nu a fost relevant și prin alte mijloace de probă, în scopul de a se contura o trăsătura accentuată de caracter a pârâtei, cu toate că prin motivele de recurs s-a pretins că intimata are "în mod uzual" tendințe de violențe verbale, fizice și scandal.
Prin probele administrate, s-a reușit relevarea unei laturi agresive a personalității în raport că o singură persoană, ceea ce demonstrează, mai degrabă, atmosfera tensionată ce a caracterizat conviețuirea soților în locuința mamei reclamantului, adică într-un mediu dovedit ostil pârâtei, atmosfera care, dacă s-ar fi perpetuat, ar fi avut o influență negativă asupra dezvoltării copilului.
În absența unor probe directe privind un comportament general agresiv (cu violențe verbale, fizice și impulsivitate crescută, după cum a pretins recurentul), în special din raporturile cu copilul), concluzia impusa de probe relevând relația conflictuală cu mama reclamantului nu poate fi extrapolată în sensul invocat de recurent, cu atât mai mult cu cât s-a relevat că în mediul social pârâta are un comportament firesc, adaptat cerințelor specifice de mediu (după cum rezultă din caracterizarea șefului direct – fila 29 dosar apel).
În privința stării de sănătate a copilului, instanța de apel nu a ignorat actele medicale depuse la dosar, din care rezultă că minorul este afectat de retard intelectual ușor (nu se probează dacă acesta este congenital), care impune un program intensiv de stimulare psihică, cu ajutorul unui psiholog (fila 15 dosar apel).
Instanța a analizat acest aspect și a conchis în sensul că și pârâta se poate îngriji de sănătatea copilului, concluzie corectă, în condițiile în care nu s-a probat un comportament general agresiv al mamei și, în particular, față de copil, nici unul dintre martori nu a relatat vreo împrejurare în care intimată să se fi manifestat în mod neadecvat față de minor, după cum s-a reținut și în considerentele deciziei recurate.
În mod corect, instanța de apel a precizat că, la rându-i, recurentul are posibilitatea – și chiar obligația – de a supraveghea evoluția stării de sănătate a minorului, cât timp o altă instanță de judecată i-a recunoscut exercițiul legăturilor personale cu acesta, în temeiul art. 43 Codul familiei, urmând a semnala Autorității Tutelare eventualele nereguli în modul de îndeplinire de către pârâta a îndatoririlor parentale, conform art. 108 Codul familiei și a reclama, dacă este cazul, modificarea măsurii de încredințare a copilului către mamă, conform art. 44 Codul familiei.
Nu s-au contestat, prin probatoriul administrat, atenția și preocuparea recurentului – reclamat pentru dezvoltarea fizică și, mai ales, psihică a copilului, însă prevalează legătura afectivă puternică stabilită între mama și copil, caracterizată prin nevoia, dependență chiar, a copilului de prezența fizică permanenta a mamei, la această vârstă fragedă, legătura care se impune a fi cultivată și protejată ca atare.
În contextul unei stări de sănătate a minorului ce necesită o îngrijire sporită din partea părinților și ținând cont, după cum s-a arătat, de vârsta acestuia, este mai puțin importantă starea materială deținută de fiecare părinte.
Chiar dacă, prin comparație directă, recurentul a dovedit că posedă resurse materiale superioare celor ale pârâtei, s-a reținut deja că minorul are nevoie să fie îngrijit permanent de mama sa, în contextul în care nu s-a probat ca dezvolatrea fizică și psihică a copilului ar fi afectată din cauza condițiilor de locuit oferit de spațiul ocupat în prezent de pârâta (condiții care pot face oricând obiectul unei reevaluări de catre înstanța de judecată).
Față de considerentele expuse, Curtea constată că instanța de apel a facut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 42 Codul familiei, luând în considerare interesul copilului la încredințarea sa unui dintre părinți și a evaluat întregul material probator administrat în cauza, înlăturând mijloace de probă nerelevante în analiză presupusă de speță, cum sunt și cele la care reurentul a facut referire.
În consecință, Curtea constată că nu sunt întrunite cazurile de modificare invocate de recurent, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. pr. civ., temei pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (Curtea de Apel București, secția a III – a Civilă, decizia nr. 1378 din 17 septembrie 2004).
Decizia instanței de a respinge apelul declarat împotriva sentinței prin care se încredințeaza minorul către mama spre creștere și educare, cu obligarea reclamantului – pârât la pensie de întreținere în valoare de 8.000.000 lei lunar în favoarea minorului până la majorat, este corectă deoarece mama dispune de posibilități materiale suficiente iar comportamentul violent al pârâtei invocat de reclamant față de mama acestuia nu are nici o legătura cu dezvoltarea fizică și morală a minorului deoarece, în primul rând nu s-au administrat probe în acest sens iar în al doilea rând nici un maroto nu a relatat vreo împrejurare din care sa rezulte manifestări neadecvate ale pârâtei față de minor.
În plus, pensia de 8.000.000 lei lunar este suficiență pentru nevoile de creștere și educare ale unui copil de 3 ani, iar faptul că minorul a fost diagnosticat cu retard intelectual ușor nu constituie motiv de a aproba cererea de încredințare a minorului către tată, acesta având dreptul de a veghea la starea sa de sănătate și de a avea legături personale cu minorul.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 5, 9 si 40 Cod procedură civilă împotriva deciziei de încredințare a minorului, apreciez c instanța a procedat corect respingând recursul ca nefondat, deoarece posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și materială deținute de mama sunt suficiente pentru minorul de 4 ani și 3 luni, respectându-se dispozițiile art. 42 Codul familiei potrivit căruia, încredințarea minorului trebuie să aiba loc în funcție de interesele sale.
În ceea ce privește autoritatea tutelară, "ascultarea" sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuata la domiciliul părinților, referatul întocmit cu acea ocazie atașându-se la dosar, ceea ce s-a întâmplat în cauza prin depunerea referatelor întocmite cu privire la locuința fiecăruia dintre părinți.
Vârsta fragedă a copilului este de natură să creeze prezența simplă a unei legături afective puternice dintre mamă și copil, în acest moment al evoluției fizice și psihice a acestuia, superioară oricărei alteia stabilite în virtutea relației de rudenie. Aceasta prezumție cu caracter general este confirmată în speță de probatoriul administrat din care rezultă că minorul a fost bine îngrijit în perioada conviețuirii părților, chiar dacă s-au implicat și alte persoane în activitatea de creștere a copilului (bunica paterna), alături de părinți, dupa cum au relatat și martorii audiați în cauză.
În contextul unei stări de sănătate sporită din partea părinților și ținând cont de vârstă acestuia, este mai puțin importanta starea materiala deținută de fiecare părinte. Chiar dacă, prin compensație directă, recurentul a dovedit că posedă resurse materiale celor ale pârâtei, minorul are nevoie sa fie îngrijit permanent de mama sa, în contextul în care nu s-a probat ca dezvoltarea fizică și psihică a copilului ar fi afectată de cauza condițiilor de locuit ferite de spațiul ocupat în prezent de pârâta (condiții care pot face oricând obiectul unei reevaluări de către instanța de judecată.
5. Practica Tribunalului Brăila în domeniul ocrotirii drepturilor și intereselor inculpatului minor prilejuiește analiza condițiilor în care instanța de judecată este obligată să desemneze un curator special pentru inculpatul minor.
Prin plângerea adresata direct instanței de judecată partea vătămată a chemat în judecată pe inculpații B.T., B.G. (soți) și pe inculpatul minor, în vârstă de 16 ani, B.I. fiul inculpaților B.T. și B.G., pentru săvârșirea împreună a infracțiunilor prevăzute de art. 180 alin. 2, art. 205 și art. 206 din Codul penal. Instanța de fond a dispus, pe durata procesului penal, desemnarea unui apărător din oficiu pentru inculpatul minor B.I., având în vedere că asistența juridică era obligatorie pentru acesta, precum și citarea autorității tutelare de la domiciliul inculpatului minor.
După terminarea cercetării judecatorești instanța a dispus achitarea inculpatului minor B.I. pentru infracțiunile pentru care acesta a fost chemat în judecată de către partea vătămată, cu motivarea că faptele nu au fost săvârșite de către inculpatul minor, dar s-a dispus condamnarea părinților acestuia, inculpații B.T. și B.G.
În cauză, a fost declarat recurs de procuror cu motivarea că pe durata procesului penal inculpatului minor B.I. nu i-a fost desemnat un curator special, recurs care a fost admis de Tribunalul Brăila dispunându-se casarea hotărârii instanței de fond și rejudecarea cauzei.
Această speță ne prilejuiește analiza situațiilor în care inculpatului minor trebuie să-i fie desemnat un curator special.
În primul rând, problema care se ridică este aceea că dacă latura civilă a procesului penal se soluționează dupa regulile dreptului civil și procesual civil sau după regulile specifice aplicabile dreptului procesual penal care sunt transferate din dreptul civil și procesual civil.
Art. 44 din Codul de procedură penală prevede că instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe. Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia ii aparține acea chestiune. Hotărârea definitivă a instanței civile asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. Rezultă, deci, că potrivit prevederilor art. 44 din Codul de procedură penală, chestiunea prealabilă trebuie sa aibă o influență hotărâtoare în soluționarea laturii penale pentru ca potrivit prevederilor art. 14 din Codul de procedură penală acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în procesul penal se solutionează după regulile drepului civil aplicabile, cu particularitățile specifice și dreptului penal.
În al doilea rând, potrivit prevederilor art. 44 din Codul de procedură penală, în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal potrivit legii.
De asemenea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant si cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată sa stea în judecată, nu are reprezentant legal. Aceste dispoziții se aplică in mod corespunzător și persoanelor cu capcitate de exercițiu restrânsă, numirea acestor curatori făcându-se de instanța competența sa hotărasca asupra cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 484 din Codul de procedură penală, la judecarea infractiunilor savârțite de inculpații minori este obligatorie citarea inculpatului minor, a parinților acestuia, în calitate de părți responsabile civilmente, și a autorității tutelare de la domiciliul minorului. Dreptul procesual penal și dreptul penal nu cunosc instituția curatorului special, care, sub aspectul laturii civile, să răspundă în locul părinților, chiar și pentru o perioadă determinată, pentru faptele săvârțite de inculpatul minor.
Instituția curatelei minorului este o instituție de dreptul familiei privitoare la ocrotirea juridică a intereselor unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă sau lipsită de capacitate de exercițiu. În aceste două situații, curatela nu modifică incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat sa țină locul parinților sau al tutorelui, fie numai cu privire la anumite acte (art. 132, art. 152 din Codul familiei).
Astfel, curatorul minorului se numeste când: există contradicție de interese între părinte ori tutore si minor (art. 105 si art. 132 din Codul familiei); când din cauza bolii ori din alte motive părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează ( art. 152 lit. c din Codul familiei); când până la numirea tutorelui unui minor interzis este nevoie de timp si se impune luarea unor măsuri provizorii (art. 139 din Codul familiei); până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului bolnav psihic.
Aceasta primă situație a fost avută in vedere de procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila în recursul declarat și a fost însușită de Tribunalul Braila.
Contrarietatea de interese între părinți si copiii lor minori trebuie însă dovedită sau apreciată de instanța de judecată în raport cu particularitățile cazului dedus judecății, ea neputând exista de plano.
Or, în cazul analizat nu există dovada că parinții inculpatului minor B.I. ar fi fost decăzuți din drepturile părintețti sau puți sub interdicție, iar după audierea celor trei inculpați de către instanța de judecată nu se contura o pozitie procesuală contradictorie sub aspect penal sau o contrarietate de interese civile între inculpatul minor si parinții săi care să justifice desemnarea de către instanță a unui curator special pentru inculpatul minor B.I.
Mai mult, pe durata cercetărilor s-a conturat faptul că inculpatul minor B.I. nici nu participase la săvârșirea faptei. În această situație în mod evident apărările avocatului din oficiu desemnat pentru apărarea inculpatului minor B.I. profitau si părinților acestuia și, invers, apărările acestora profitau indubitabil si inculpatului minor B.I., contribuindu-se, astfel, la achitarea acestuia sub aspectul laturii penale și la respingerea pretențiilor civile ale părtii vătămate față de inculpatul minor B.I., sub aspectul laturii civile.
În aceste împrejurări, având în vedere și prevederile art. 105, art. 132, art. 139, art. 146 din Codul familiei, considerăm că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu există contrarietate de interese plano între inculpatul minor si părintii săi coinculpati în această cauză și nu era necesară desemnarea unui curator special pentru reprezentarea intereselor inculpatului minor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât autoritatea tutelară fusese citată în procesul penal iar curatorul special are atribuții limitate în timp sub aspectul laturii civile, participând numai până la terminarea procesului penal, însa dispozițiile instanței de judecată, sub aspectul laturii civile, lovesc tot în patrimoniul inculpatului minor și al părinților acestuia, ținuți să răspundă solidar, potrivit prevederilor art. 1000 alin. 2 din Codul civil.
Apreciem, asadar, că și sub aspectul laturii civile mai eficiente erau apărările formulate de parinții inculpatului minor B.I., inculpații B.T. si B.G., care își vedeau în mod direct amenințat patrimoniul, decât apărările formulate de către un eventual curator special care avea doar o simpla obligație de diligența în procesul penal, având un rol strict formal. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor dreptului procesual penal, inculpații B.T. si G.G. puteau cumula duble calități, respectiv de inculpați si de parți responsabile civilmente.
Desigur, altfel s-ar fi pus problema în cazul în care inculpatul minor ar fi fost obligat, în solidar cu parinții săi, inculpații B.T. si B.G., la despăgubiri către partea vătămată, după care unul dintre inculpați ar fi exercitat acțiunea în regres împotriva celorlalți, pentru partea fiecăruia. În aceste împrejurări, în mod evident, în procesul civil care ar fi urmat s-ar fi impus desemnarea unui curator special inculpatului minor B.I., contradicția de interese dintre el și părinții săi fiind evidența.
Concluzionând, apreciem că, în cazul în care un inculpat minor este chemat în judecată alături de părinții săi, care au calitatea de coinculpați în aceeași cauză, instanța de judecată va aprecia, de la caz la caz, dacă între inculpatul minor și părinții săi există contrarietate de interese pentru a decide dacă este necesară desemnarea unui curator special, sub aspectul laturii civile, pentru inculpatul minor. Această contrarietate de interese nu poate fi insă presupusă "de plano" (din start "ab initio"), iar instituțiile de drept civil si procesual civil aplicabile pentru soluționarea laturii civile a procesului penal trebuie preluate și adaptate specificului procesului penal și numai în măsura în care dreptul procesual penal și dreptul penal nu conțin reglementări distincte, specifice. (Liviu Hergheliu, Dacă este necesară desemnarea unui curator special în cazul cînd inculpatul minor este chemat în judecată împreună cu părinții săi coninculpați, în "Dreptul" nr. 3/2003.)
Apreciez că latura civilă a cauzei se rezolvă după regulile dreptului procesual penal, conform căruia acțiunea civilă este o instituție a dreptului procesual penal în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces penal. Acțiunea civilă, în procesul penal, are același izvor ca și acțiunea penală, și anume infracțiunea săvârșită.
Fiind alăturată acțiunii penale, acțiunea civilă are un caracter accesoriu și în cazul în care cele două acțiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanța are obligația, potrivit art. 346 alin. 1 C. proc. pen., să se pronunțe, prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile.
De asemenea, apreciez că decizia instanței conform căreia între inculpatul minor si părinții acestuia (coinculpati) nu există contrarietate de interese și deci nu era necesară desemnarea unui curator special pentru reprezentarea intereselor inculpatului minor, deoarece apărările avocatului din oficiu desemnat pentru apărarea inculpatului minor profitau și părinților acestuia și apărările părinților profitau inculpatului minor B.I.
De asemenea, apărarea formulată de inculpatul minor B.I. și părinții acestuia erau mai eficiente sub latura civilă, întrucât își apărau patrimoniul decât dacă apărările erau formulate de un eventual curator special.
Desemnarea unui curator ar fi fost necesară în cazul în care inculpatul minor și părinții ar fi fost obligați solidar la despăgubiri de partea vătămată iar unul dintre inculpați ar fi declanșat acțiunea în regres împotriva celorlalți.
CONCLUZII
La 1 ianuarie 2005 a intrat integral în vigoare Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care abrogă și înlocuiește actul normativ anterior în materie ( Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, republicată la 24 iulie 1998 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate ).
Legea nr. 272/2004 promovează o seamă de aspecte pozitive:
a) pentru asigurarea principiului respectării interesului superior al copilului, noile prevederi țin seama de dispozițiile cuprinse în documentele juridice internaționale ratificate de România, în special Convenția O.N.U. privind drepturile copilului ( 1989 ) și Convenția europeană a drepturilor omului.
b) se observă o utilizare mai corectă față de legislația anterioară, a terminologiei din Convenția O.N.U. din 1989 cu privire la drepturile copilului: copil și nu minor sau copil minor, protecția specială și nu măsuri pentru protecția copilului aflat în dificultate, măsuri alternative, măsuri de protecție specială, protecția copilului și nu protecția minorului sau ocrotirea minorului.
c) sintagma “protecție alternativă” din Convenția O.N.U. ( 1989 ) nu este doar preluată ci enumerată, împreună cu analiza măsurilor în concordanță cu prevederile acesteia în ceea ce privește tutela, măsurile de protecție specială și adopția ( art. 39 alin. 1 și 2 din Legea nr. 272/2004 ).
Această redactare va elimina imperfecțiunile din practică create de imperfecțiunile din fosta Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 26/1997 ( republicată ).
d) pe lângă enumerarea măsurilor de protecție alternativă, se clasifică și tratează și măsurile de protecție specială: plasament, plasament în regim de urgență și supraveghere specializată ( art. 55-67 din Legea nr. 272/2004 ), eliminându-se măsura de protecție “încredințarea minorului” din vechea reglementare, aceasta copiind practic cazurile de tutelă.
e) precizarea explicită, că părinții sunt primii răspunzători pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului, răspunderea colectivității locale fiind subsidiară, iar statul intervine complementar.
f) respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părintești, ci dimpotrivă, noile reglementări exclud încălcări sau limitări ale exercitării drepturilor părintești.
O serie de competențe din sfera administrativă ( ale autorității tutelare sau comisiei pentru protecția copilului ), au fost transferate către instanțele judecătorești, devenind atributul exclusiv al acestora: scoaterea copilului din familie împotriva voinței părinților sau a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani ( art. 53 alin. 3 teza a II-a și art. 61 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ); instituirea tutelei copilului; cererea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani pentru schimbarea felului învățăturii și al pregătirii profesionale; soluționarea unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești.
g) mai sunt reglementate, pentru prima dată la nivel de lege, aspecte cu privire la:
– relațiile personale dintre părinți și copii sau rude precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament ( art. 15 ) și modul de exercitare a acestora;
– deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și acordul ambilor părinți, iar orice neînțelegere între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se sancționează de către instanța judecătorească ( art. 18 ).
– se reglementează procedura de întoarcere în România a copiilor neînsoțiți, aflați pe teritoriul altor state, modalitățile de colaborare între instituțiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, desemnarea reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriați, stabilirea serviciilor responsabile cu preluarea în regim de urgență a acestor copii.
– posibilitatea ascultării copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește pe copil, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei ( art. 24 alin. 2 ) până la această reglementare fiind obligatorie doar ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Această prevedere va fi foarte folositoare în practică în sensul că va ușura activitatea comisiilor pentru protecția copilului și a instanțelor judecătorești, în sensul că, pe parcursul activității s-a demonstrat că un copil de 9 ani și 11 luni putea să ofere date importante entru soluționarea cauzei dar legea interzicea audierea acestuia.
– modalitatea de alegere a religiei de către copil, aceasta aparținând acum părinților, până la vârsta de 14 ani copilului, de la 14 ani la 16 ani putându-se schimba doar cu consimțământul copilului, iar peste 16 ani copilului având dreptul să-și aleagă singur religia.
Persoanelor la care copilul se află cu o măsură de protecție specială le este interzisă orice acțiune menită să influențeze convingerile religioase ale copilului ( art. 25 alin. 2-4 ).
– pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soțul și soția împreună deci posibilitatea reglementată de Codul familiei la art. 116-118, de a numi un tutore, în actuala reglementare este extinsă la tutori, adică o familie de tutori ( art. 41 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ).
– interdicția plasamentului copilului care a împlinit vârsta de 2 ani, într-un serviciu de tip rezidențial, ci doar la familia extinsă ( art. 60 alin. 1 ), cât și interzicerea separării copilului de părinții săi pentru motive de ordin economic.
– posibilitatea ca tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu-și continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii excluderii sociale, să beneficieze pe o perioadă de încă 2 ani de protecție specială pentru facilitarea integrării sociale ( art. 50-51 ).
h) se introduce obligația autorităților administrației publice de a acorda asistență specială copilului în scopul promovării, creșterii, îngrijirii și educării acestuia în familie, fiind posibilă prevenirea și eliminarea situațiilor care pot duce la separarea copilului de părinți.
În lege, se delimitează expres nivelele de intervenție între consiliul local și cel județean. Consiliile locale comunale, orășenești și municipale sunt răspunzătoare pentru partea de prevenire a separării copilului de familie, iar consiliile județene, pentru seviciile publice de specialitate, răspund pentru intervenția mult mai specializată necesară copilului care a trebuit separat de părinți sau în cazul copilului abuzat, neglijat, părăsit ori care a săvârșit fapte penale, dar nu răspunde penal ( art. 33-34 din Legea nr. 272/2004 ).
i) noile reglementări creează premisele înființării și diversificării serviciilor la nivel local ( comună, oraș, municipiu, sector al municipiului București ) cât mai aproape de domiciliul beneficiarilor, pentru a face posibilă evitarea sau luarea doar în ultimă instanță a măsurilor de protecție alternativă ( tutelă, adopție sau măsuri de protecție specială ) care presupun separarea copilului de părinți.
j) sunt introduse noi instrumente de lucru: planul de servicii ( art. 35 din Legea nr. 272/2004 și planul individualizat de servicii ( art. 53-54 din aceeași lege ) pentru care prin legislația secundară s-au stabilit normele metodologice de întocmire.
Planul de servicii întocmit de serviciul public de asistență socială al comunei, orașului, municipiului, ori, după caz, de direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipilui București, are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinții săi, stabilind măsuri prin care să se sprijine accesul copilului și familiei sale la serviciile și prestațiile destinate menținerii copilului în familie.
k) se introduce un mecanism de licențiere și inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, înființate fie de organismele private autorizate, fie de autoritățile publice, acordarea, ridicarea sau suspendarea autorizațiilor ( art. 115-118 din Legea nr. 272/2004 ).
l) sunt enumerate în Legea nr. 272/2004 dispoziții generice care se vor completa cu prevederile din reglementările speciale referitoare la:
– protecția copilului împotriva exploatării și exploatării economice ( art. 85-87 ), de o mare utilitate pentru activitatea serviciilor ublice județene de asistență socială;
– protecția copilului împotriva consumului de droguri ( art. 88 );
– protecția copilului împotriva abuzului și neglijenței ( art. 89-97 );
– protecția copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal ( art. 80-84 ).
m) s-au reglementat pentru prima dată la nivel de lege aspecte privind abandonul copiilor în maternități.
În caz de abandon/părăsire se instituie o procedură bazată pe celeritate și competențe precise pentru înregistrarea copilului la Serviciul Public comunitar de evidență a populației.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii autori români
1. Bacaci, Alexandru, Viorica, Claudia, Dumitrache, Codruța, Hageanu, Dreptul Familiei, ediția a 4 a, ed. All Beck, București, 2005.
2. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român, Casa de editură Șansa S.R.L., București, 1998.
3. Brezeanu, Ortansa, Minorul și legea penală, ed. All Beck, București, 1998.
4. Comănescu, Ioan, Mihuță, Ioan, Ocrotirea familiei în dreptul socialist român, ed. Politică, 1989.
5. Deleanu, Ion, Instituții și proceduri constituționale, ed. Servo – Sat Arad, 2003.
6. Emese, Florian, Protecția drepturilor copilului, ed. C. H. Beck, București, 2006.
7. Filipescu, I. P., Filipescu I. A., Tratat de dreptul familiei, ediția a VII a, revăzută și completată. ed. All Beck, 2002.
8. Filipescu, I. P., Filipescu, I.A., Adopția. Protecția. Protecția și promovarea drepturilor copilului, ed. Universul Juridic, ediția a III a, revizuită și adăugită, București, 2005.
9. Ionașcu, Aurelian și colaboratorii, Familia și rolul ei în societatea socialistă în lumina legislației R.S.R., ed. Dacia, Cluj, 1975.
10. Lupașcu, Dan, Dreptul familiei, ed. Rosetti, București, 2005.
11. Macavei, Elena, Familia și Casa de copii, ed. Litera, București, 1989.
12. Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistența Socială în Romania, ed. All Educationel, București, 1989.
13. Pop, Liviu, Teoria generala a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 1998.
14. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, ed. Polirom, București, 2002.
15. Stătescu, Constantin, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, ed. Științifică și Enciclopedica, București, 1984.
16. Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de minori, ed. Continent XXI, București, 1995.
Publicații
1. Avram, Marieta, Bărsan, Carmen, Unele considerații referitoare la sancțiunile care au ca efect pierderea drepturilor părintești, în Dreptul nr. 11/2002.
2. Bodoașcă, Teodor, Contribuții la studiul condițiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului în Dreptul nr. 3/2005.
3. Bodoașcă, Teodor, Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dipoziții din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu anumite norme din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Dreptul nr. 5/2005.
4. Elisei, C., Implicațiile informatizării societății asupra răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori, în Dreptul nr. 2/2002.
5. Hergheligiu, Liviu, "Dacă este necesară desemnarea unui curator special în cazul când inculpatul minor este chemat în judecată împreună cu părinții săi coinculpați, în Dreptul nr. 3/2003.
6. Imbrescu, Ion, Imbrescu, Emanuel, Discuții cu privire la recentele acte normative din domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, în Dreptul nr. 7/2005.
7. Pop, Liviu, Discuții de lege lata cu privire la recunoașterea existenței unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrată în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004.
8. Salontai, Gabriel, Salontai, Alexandru, Unele aspecte teoretice privind drepturile infractorilor minori, în Dreptul nr. 2/2003.
Jurisprudența
1. Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 2004, ed. Lumina Lex, București, 2006.
2. Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2005, ed. All Beck, București, 2005.
3. Pandectele Române, ed. Rosseti, nr. 2/2005.
Legislație
– Legea 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, M.O. nr. 8 din 13 ianuarie 1998.
– O.U.G. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, modificată prin Legea nr. 40/2003, M.O. nr. 181 din 27 aprilie 2000.
– Legea 84/1995 legea învățământului, modificată și completată prin legea nr. 268/2003, M.O. nr. 430 din 19 iunie 2003.
– Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, M.O. nr. 245 din 23 iunie 1992.
– Legea 61/1991 privind sancționarea actelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.
– Codul familiei – legea 4/1954 cu modificările ulterioare;
– Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M.O. nr. 557 din 23 iunie 2004.
– Legea 273/2004 privind încuviințarea adopției, M.O. nr. 557 din 23 iunie 2004.
– Constituția României, modificată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003.
– Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, B.O. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
– O.U.G. 25/1997 privind regimul juridic al adopției, M.O. nr. 120 din 12 iunie 1997
– O.U.G. 26/1997 privind copilul aflat în dificultate, M.O. nr. 120 din 12 iunie 1997, republicată în M.O. nr. 276 din 24 iunie 1998.
– Codul civil român intrat în vigoare sub denumirea de “Codicele civile” la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare.
– O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelui.
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, M.O. nr. 282 din 11 noiembrie 1996.
– Legea nr. 21/1991 privitoare la cetățenia română.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .copilul Si Educatia Pentru Drepturile Copilului (ID: 125185)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.