.controlul Jurisdictional al Drepturilor Omului

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Scurt istoric

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Cu toate că doar statele membre ale Consiliului Europei pot deveni părți la Convenția Europeană, actul constitutiv al Consiliului Europei nu cere membrilor săi sa ratifice Convenția întrucât însă toți membrii Consiliului Europei ratificaseră deja Convenția în momentul încheierii războiului rece, iar unele țări din Europa Centrală și de Est începuseră să solicite să devină membri, Consiliul a hotărât să condiționeze toate primirile ulterioare pe ratificarea acestei Convenții.

Până la sfârșitul anului 1994 aderaseră la Convenție următoarele state: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Cehia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Lichteinstein, Luxembrug, Malta, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Slovenia, Slovacia, Spania, Suedia, Turcia și Ungaria.

În forma adoptată inițial, Convenția Europeană garanta următoarele drepturi: dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ținut în sclavie; dreptul la libertate, la siguranța persoanei și la un proces corect și echitabil; libertatea de a nu fi supus unor legi și pedepse ex post facto; dreptul la viață privată și de familie; libertatea de gândire, conștiință și religie; libertatea de expresie și de întrunire pașnică; libertatea de a se căsători și a întemeia o familie.

Potrivit dispozițiilor art. 14 exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenția Europeană trebuie să fe asigurată fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Alături de această clauză de nediscriminare, Convenția conține și o prevedere în temeiul căreia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți cunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Cetățenia persoanei nu are vreo relevanță întrucât art. l menționează că beneficiază de drepturile și libertățile recunoscute de convenție „oricare persoană aflată sub jurisdictia înaltelor părți contractante".

Catalogul drepturilor garantate de Convenție a fost extins prin protocoale adiționale: Astfel, primul protocol a adăugat dreptul la proprietate, dreptul la educație și angajamentul statelor părți să asigure alegeri libere și secrete la intervale de timp rezonabile.

Protocolul numărul 4 a lărgit în continuare lista, introducând interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale și garantării dreptului la liberă circulație. El interzice expulzarea persoanei de pe teritoriul statului al cărui cetățean este, indiferent dacă această măsură este una colectivă sau individuală, dar și expulzarea colectivă a străinilor.

Protocolul nr. 6 prevede că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea, și nici executat. Protocolul nr. 7 obligă statele să asigure străinilor diverse garanții procesuale înainte de a-i expulza din țara unde își au reședința. De asemenea, prin art. 2 din acest din urmă protocol se prevede că orice persoană declarată vinovată de infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt reglementate de lege. Protocolul nr. 7 prevede, de asemenea, posibilitatea de despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă, precum și egalitatea în drepturi și răspunderi egale pentru soți.

Hotărârea de a elabora Convenția Europeană a fost luată după ce Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, sesizându-se faptul că un acord în cadrul Națiunilor Unite ar fi puțin probabil să fie încheiat în această materie, care să cuprindă existența unor obligații juridice și a unor mecanisme de sancționare a faptelor ce ar fi încălcat asemenea obligații.

În Preambulul Convenției Europene a Drepturilor Omului se exprimă hotărârea semnatarilor ca, în calitatea lor de guverne ale statelor europene, animate de același spirit și având un patrimoniu comun de tradiții politice, de idealuri, de respect al libertății și de preeminență a dreptului să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate de Declarația Universală. În momentul de față se consideră că sistemul privitor la drepturile omului inițiat de Convenție este cel mai avansat și eficient.

Secțiunea a II-a

Delimitări Conceptuale

Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație interguvemamentală având următoarele obiective principale:

– apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste, favorizarea conștientizării și valorizării identității culturii europene prin lupta împotriva oricărei forme de intoleranță;

– sprijinirea țărilor din estul și centrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul programelor de cooperare ca Demosthene, Themis, Lode și Demo-droit.

Creat la 5 mai 1949 de către 10 state, Consiliul Europei numără astăzi 40 de țări membre. Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană, cele două organizații fiind total distincte. Cu toate acestea, cele 15 state membre ale Uniunii Europene sunt în același timp și membre ale consiliului Europei. SUA și Canada au statutul de observator pe lângă instanțele interguvernamentale ale Consiliului Europei.

Sediul Consiliului Europei se afla în Palatul Europei din Strasbourg, unde au loc și sesiunile Parlamentului European. Consiliul Europei se ocupă de toate problemele majore ale societății europene, cu excepția celor referitoare la apărarea națională. Programul său de lucru cuprinde următoarele domenii: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale și economice, sănătate, învățământ, cultură, tineret, puteri locale și regionale și mediu înconjurător.

Cadrul de cooperare ca structură instituțională al Consiliului Europei este următorul:

Comitetul Miniștrilor este instanța de decizie a Consiliului Europei alcătuit din miniștri afacerilor externe al celor 40 de state membre sau din reprezentanții lor permanenți;

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ, iar membrii săi sunt desemnați de către parlamentele naționale;

Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa este un organ consultativ, reprezentând colectivitățile locale și regionale.

Lucrările Consiliului Europei conduc la elaborarea de convenții și acorduri europene, care ulterior vor sta la baza modificărilor și armonizării legislative din diferite state membre. Studiile și lucrările realizate în diverse domenii de acțiune sunt transmise guvernelor pentru a le ajuta să acționeze de comun acord. De asemenea, Consiliul Europei adoptă și acorduri parțiale, care reprezintă o formă de colaborare cu „geometrie variabilă", permițând unui număr de state membre cu acordul celorlalte de a desfășura o activitate specifică de interes comun.

Prin statutul consultativ acordat unui număr de peste 350 de organizații neguvernamentale; Consiliul Europei dezvoltă un adevărat parteneriat cu reprezentanții societății civile. Prin diferite mijloace de consultare, el implică aceste organizații neguvernamentale în lucrările interguvernamentale și încurajează dialogul dintre parlamentari și asociații prin reflecții și colocvii asupra unor teme majore ale societății.

Aproape 1200 de funcționari originari din cele 40 de state membre constituie personalul permanent al Secretariatului. Acesta se află sub conducerea directă a unui Secretar General, care este ales de către Adunarea Parlamentară pentru un mandat de 5 ani, și care coordonează și orientează activitățile Consiliului Europei.

Consiliul Europei este finanțat de către guvernele statelor membre proporțional cu populația și bogăția acestora. Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza și engleza, dar germana și italiana sunt utilizate ca limbi de lucru de către Adunarea Parlamentară. În anumite condiții, pe parcursul dezbaterilor, se poate asigura interpretarea și în alte limbi.

2. Mecanismul de control al drepturilor omului la nivel european

În prezent, sistemul internațional de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cunoaște o dezvoltare fără precedent, ca urmare a unor intense acțiuni interguvernamentale în cadrul unor organizații și instituții fie cu caracter universal, fie regional sau subregional, precum și prin organizații neguvernamentale.

În Europa, primul act regional cu privire la drepturile omului a fost adoptat in anul 1950, în cadrul Consiliului Europei. Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului, adoptată în 1950, care a fost ulterior completată cu mai multe protocoale adiționale.

Convenția din 1950 reglementează doar drepturile civile și politice ale omului. Ca regulă generală, Convenția cere statelor părți la ea să recunoască tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile enunțate în Titlul I al ei (art. 1). Persoana a căror drepturi și libertăți prevăzute de Convenție au fost violate are dreptul la un recurs în fața unei instanțe naționale (art. 13). Convenția cere statelor să la măsuri ca drepturile și libertățile prevăzute de ea să fie asigurate împotriva oricăror discriminări (art. 14).

Convenția admite ca, în caz de război sau pericol public care amenință viața națiunii dintr-un stat parte la ea, acesta să poată lua măsuri derogatorii de la prevederile ei, cu excepția celor din art. 2, 3, 4 (pct. 1) și 7. Ea mai admite statelor părți să impună anumite restrângeri străinilor aflați pe teritoriul lor, în ce privește activitățile lor politice (art. 16). Prevederile Convenției nu pot fi interpretate ca acordând unui stat, unui grup sau unui individ dreptul de a desfășura activități sau acte prin care se urmărește distrugerea drepturilor omului sau libertățile consacrate de ea.

Primul Protocol adițional adoptat în 1952 reglementează anumite drepturi și libertăți care nu sunt prevăzute în convenția din 1950, respectiv dreptul la proprietate, dreptul la instrucție și dreptul la alegeri libere prin vot secret.

Protocolul adițional nr. 2 a fost adoptat în 1963. E1 reglementează competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a acorda avize consultative la cererea Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, în chestiunile juridice privind interpretarea Convenției din 1950 și a protocoalelor ei adiționale.

Protocolul adițional nr. 3 din 1970 a modificat textul art. 30 al Convenției privind raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care soluționează amiabil o plângere.

Protocolul adițional nr. 4 stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul neîndeplinirii unei obligații contractuale, precum și drepturile unei persoane aflate legal pe teritoriul unui stat.

Protocolul nr. 5 (1971) modifică art. 40 ce reglementează procedura de alegere a membrilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Protocolul adițional nr. 6 (1983) reglementează abolirea pedepsei capitale.

Protocolul adițional nr. 7 din 1984 reglementează expulzarea străinilor și dreptul oricărei persoane condamnate de un tribunal pentru o infracțiune penală de a cere unei instanțe judiciare superioare să-i examineze sentința.

Prin protocolul adițional nr. 8 din 1985 au fost aduse modificări procedurii de lne sunt transmise guvernelor pentru a le ajuta să acționeze de comun acord. De asemenea, Consiliul Europei adoptă și acorduri parțiale, care reprezintă o formă de colaborare cu „geometrie variabilă", permițând unui număr de state membre cu acordul celorlalte de a desfășura o activitate specifică de interes comun.

Prin statutul consultativ acordat unui număr de peste 350 de organizații neguvernamentale; Consiliul Europei dezvoltă un adevărat parteneriat cu reprezentanții societății civile. Prin diferite mijloace de consultare, el implică aceste organizații neguvernamentale în lucrările interguvernamentale și încurajează dialogul dintre parlamentari și asociații prin reflecții și colocvii asupra unor teme majore ale societății.

Aproape 1200 de funcționari originari din cele 40 de state membre constituie personalul permanent al Secretariatului. Acesta se află sub conducerea directă a unui Secretar General, care este ales de către Adunarea Parlamentară pentru un mandat de 5 ani, și care coordonează și orientează activitățile Consiliului Europei.

Consiliul Europei este finanțat de către guvernele statelor membre proporțional cu populația și bogăția acestora. Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza și engleza, dar germana și italiana sunt utilizate ca limbi de lucru de către Adunarea Parlamentară. În anumite condiții, pe parcursul dezbaterilor, se poate asigura interpretarea și în alte limbi.

2. Mecanismul de control al drepturilor omului la nivel european

În prezent, sistemul internațional de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cunoaște o dezvoltare fără precedent, ca urmare a unor intense acțiuni interguvernamentale în cadrul unor organizații și instituții fie cu caracter universal, fie regional sau subregional, precum și prin organizații neguvernamentale.

În Europa, primul act regional cu privire la drepturile omului a fost adoptat in anul 1950, în cadrul Consiliului Europei. Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului, adoptată în 1950, care a fost ulterior completată cu mai multe protocoale adiționale.

Convenția din 1950 reglementează doar drepturile civile și politice ale omului. Ca regulă generală, Convenția cere statelor părți la ea să recunoască tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile enunțate în Titlul I al ei (art. 1). Persoana a căror drepturi și libertăți prevăzute de Convenție au fost violate are dreptul la un recurs în fața unei instanțe naționale (art. 13). Convenția cere statelor să la măsuri ca drepturile și libertățile prevăzute de ea să fie asigurate împotriva oricăror discriminări (art. 14).

Convenția admite ca, în caz de război sau pericol public care amenință viața națiunii dintr-un stat parte la ea, acesta să poată lua măsuri derogatorii de la prevederile ei, cu excepția celor din art. 2, 3, 4 (pct. 1) și 7. Ea mai admite statelor părți să impună anumite restrângeri străinilor aflați pe teritoriul lor, în ce privește activitățile lor politice (art. 16). Prevederile Convenției nu pot fi interpretate ca acordând unui stat, unui grup sau unui individ dreptul de a desfășura activități sau acte prin care se urmărește distrugerea drepturilor omului sau libertățile consacrate de ea.

Primul Protocol adițional adoptat în 1952 reglementează anumite drepturi și libertăți care nu sunt prevăzute în convenția din 1950, respectiv dreptul la proprietate, dreptul la instrucție și dreptul la alegeri libere prin vot secret.

Protocolul adițional nr. 2 a fost adoptat în 1963. E1 reglementează competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a acorda avize consultative la cererea Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, în chestiunile juridice privind interpretarea Convenției din 1950 și a protocoalelor ei adiționale.

Protocolul adițional nr. 3 din 1970 a modificat textul art. 30 al Convenției privind raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care soluționează amiabil o plângere.

Protocolul adițional nr. 4 stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul neîndeplinirii unei obligații contractuale, precum și drepturile unei persoane aflate legal pe teritoriul unui stat.

Protocolul nr. 5 (1971) modifică art. 40 ce reglementează procedura de alegere a membrilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Protocolul adițional nr. 6 (1983) reglementează abolirea pedepsei capitale.

Protocolul adițional nr. 7 din 1984 reglementează expulzarea străinilor și dreptul oricărei persoane condamnate de un tribunal pentru o infracțiune penală de a cere unei instanțe judiciare superioare să-i examineze sentința.

Prin protocolul adițional nr. 8 din 1985 au fost aduse modificări procedurii de lucru a Comisiei europene a drepturilor omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea accelerării ei.

Protocolul adițional nr. 9 din 1990 privește accesul recurenților la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul adițional nr. 10 modifică termenul de comunicare raportului Comisiei către Comitetul de Miniștri.

Protocolul nr. 13, semnat în 2002, vine în completarea celui din 1983, reglementând abolirea pedepsei cu moartea și pentru actele comise în timp de război sau de pericol iminent de război.

Deoarece Convenția din 1950 reglementează numai drepturile civile și politice ale omului, Consiliul Europei a adoptat Carta Socială Europeană din anul 1961. Conform Convenției din 1950 Comisia Europeană a Drepturilor Omului este formată din reprezentanți ai statelor membre a Consiliului Europei, care au ratificat Convenția din 1950. Membrii Comisiei sunt aleși de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și funcționează cu titlu individual.

Comisia este competentă să examineze cererile referitoare la încălcarea Convenției din 1950, stabilește faptele și încearcă rezolvarea cererii pe cale amiabilă. Dacă nu reușește adoptă un aviz asupra faptului dacă în cazul respectiv a existat sau nu o încălcare. Comisia poate fi sesizată de un stat care se plânge împotriva altui stat parte la Convenția din 1950, de către persoane fizice, grup de persoane sau de o organizație neguvernamentală de sub jurisdicția unui stat care este acuzat că a încălcat drepturile omului. Pentru ca o astfel de cerere să fie luată în considerare de către Comisie este necesară recunoașterea prealabilă din partea statului vizat a competenței Comisiei de a primi astfel de cereri.

Comisia Europeană se pronunță astfel:

– respinge cererea cu majoritate de două treimi în cazul existenței unui motiv de neacceptare;

– soluționează litigiul pe cale amiabilă și întocmește un raport succint asupra cauzei, pe care îl transmite statului vizat în cerere;

– dacă nu soluționează litigiul pe cale amiabilă întocmește un raport detaliat care cuprinde și avizul ei asupra faptului dacă a avut loc sau nu încălcare a prevederilor Convenției și îl transmite statului vizat și Comitetului Miniștrilor. În termen de 3 ani litigiul poate fi deferit Curții Europene a Drepturilor Omului;

În cazul în care Comisia nu trimite litigiul Curții Europene el este analizat de Comitetul Miniștrilor. Acesta este competent să se pronunțe dacă a fost încălcată Convenția din 1950 și, în acest caz, să recomande statului vinovat să acorde victimei o justă despăgubire. Deciziile Comitetului Miniștrilor sunt definitive și obligatorii pentru statele părți la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă în toate cazurile (litigiile) privind interpretarea sau aplicarea Convenției din 1950 care îi sunt supuse de Comisie sau de state. Statele pot recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții. Persoana fizică nu poate acționa în mod direct în fața Curții, conform actualelor reglementări. Consiliul Europei a adoptat un Protocol facultativ nr. 9, care permite ca și persoanele fizice să acționeze direct în fața Curtii Europene a Drepturilor Omului, dacă statul sub a cărui jurisdicție se află a ratificat protocolul.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie motivate și sunt definitive și obligatorii pentru statele părți la Convenția din 1950. Executarea lor este urmărită de Comitetul Miniștrilor.

Statele membre ale Consiliului Europei, considerând că este necesar și urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de Convenția din 1950, pentru a menține și întări eficacitatea apărării drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute de Convenție, având în vedere în principal creșterea numărului de cereri și de state membre ale Consiliului Europei, au convenit asupra Protocolului adițional nr.11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit de convenție (Strasbourg; 11 mai 1994).

Noul sistem, care a intrat în vigoare la 1 nov. 1998, instaurează o Curte unică și permanentă în locul celor două organe actuale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comisia Europeană a Drepturilor Omului). Vechea Curte și-a încetat activitatea la 31 oct. 1998, în timp ce Comisia a continuat să funcționeze până în Oct. 1999, când a trebuit să epuizeze examinarea cererilor declarate admise.

Textele titlurilor II, III și IV și Protocolul adițional nr. 2 sunt înlocuite cu un singur titlu II intitulat "Curtea Europeană a Drepturilor Omului". Deci, Protocolul nr.11 creează un mecanism mai simplu și mai eficient, respectiv o curte care să funcționeze permanent, alcătuită dintr-un număr de judecători egali cu cel al statelor părți la Convenție, aleși de Adunarea Parlamentară de pe o listă de 3 candidați prezentați de către fiecare stat contractant (din partea României judecător al noii Curți a fost ales prof. univ. dr. Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate lucra în plenul ei sau în comitete, camere și Marea Cameră. Curtea este competentă în toate problemele ce privesc interpretarea și aplicarea Convenției. Poate fi sesizată de aceleași părți prevăzute de Convenția din 1950 și Protocoalele adiționale ale acesteia.

Din momentul în care cererea este declarată admisibilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește starea de fapt, încearcă să găsească o soluție de reglementare amiabilă, dacă este cazul o reparație echitabilă sau, în caz de eșec, redactează un raport și-l prezintă Comitetului de Miniștri.

Practic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezintă o posibilitate concretă de control al activității statelor părți la Convenție și la Protocol într-un domeniu de maximă importanță cel al drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.

3. Instituțiile Convenției

Potrivit dispozițiilor art. 19 CEDO, în vederea asigurării respectării angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din respectiva Convenție, se instituie o Comisie Europeană a Drepturilor Omului și o Curte Europeană a Drepturilor Omului.

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este investit cu anumite funcții de supraveghere. Astfel, dacă în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei către Comitetul Miniștrilor, cauza nu este deferită Curții, în aplicarea art. 48 CEDO, Comitetul Miniștrilor va lua, printr-un vot cu majoritatea a două treimi din reprezentanții care au dreptul de a face parte din Comitet, o decizie asupra încălcării sau nu a Convenției.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului va fi pusă în executare sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Întrucât Convenția este un tratat adoptat în cadrul și sub auspiciile Consiliului Europei, unele dintre organismele și instituțiile sale au și ele un rol important în sprijinirea aplicării și implementării Convenției.

În acest sens observăm că art. 57 stipulează că orice parte contractantă va furniza, la solicitarea secretarului general al Consiliului Europei explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor convenției, iar art. 39 alin. l face referire la Adunarea Consultativă, ce alege membrii Curții Europene a Drepturilor Omului. Unele atribuții revin și Biroului Adunării Consultative, astfel cum deducem din art. 21 alin.l.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului este compusă dintr-un număr de membri egal cu acela al înaltelor părți contractante la Convenție. Acești membri sunt aleși de Comitetul de miniștri pentru o perioadă de 6 ani, și activează cu titlu individual.

La rândul ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei. Judecătorii sunt aleși de Adunarea Generală Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat de 9 ani, de pe o listă de trei candidați numiți de fiecare stat membru al Consiliului. Judecătorii acționează cu titlu individual și trebuie să fie persoane care să se bucure de cea mai înaltă considerație morală, și care să întrunească acele condiții cerute pentru exercitarea unor înalte funcții judiciare ori să fie juriști, având o competență recunoscută.

Convenția nu impune ca judecătorii și membrii Comisiei să fie cetățeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, iar acest fapt explică prezența în cadrul Curții a unui cetățean canadian, profesorul R. MacDonald, care a fost ales după ce fusese propus candidat de către Lichtenstein. Comisia și Curtea își au sediul la Strasbourg, acolo unde se află și sediul Consiliului Europei.

CAPITOLUL II

SUBSIDIARITATEA CONTROLULUI

EXERCITAT PRIN CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Secțiunea I

Noțunea de „recursuri interne"

Pe baza dreptului internațional general s-a decis ca recursul este orice cale de drept susceptibilă de a conduce la un rezultat satisfăcător cu privire la obiectul cererii internaționale, adică în cadrul Convenției pretinsă încălcare a acesteia. În această accepțiune noțiunea de recurs intern pare a avea o sferă foarte largă, înglobând recursuri judiciare, administrative sau constituționale, recursuri în despăgubiri, recursuri în anulare, recursuri în declararea ilegalității, introduse la instanțele civile, penale, administrative, disciplinare ori în proceduri necontencioase, în apel, în casare ori în opoziție, de drept comun ori speciale, de către autoritățile federale sau federate, naționale sau locale etc. Comisia și Curtea însă, au nuanțat această definiție: „În cazul în care nu există decât un singur recurs, el va trebui exercitat până la nivelul cel mai înalt. Soluția nu este la fel de sigură atunci când legea internă oferă mai multe recursuri diferite. În asemenea cazuri, Comisia tinde să admită că art. 26 (în prezent art. 35 pct. 1) a fost respectat dacă solicitantul a epuizat numai recursul sau recursurile care ar părea în mod rezonabil ca fiind eficiente.

Ulterior, Curtea a arătat că, dacă există posibilitatea între recursurile deschise reclamantului pentru a remedia violarea pretinsă a Convenției, art. 35 pct. 1 trebuie să fie aplicat ținând cont de situația concretă a reclamantului pentru a asigura protecția efectivă a drepturilor și libertăților promovate de Convenție.

În determinarea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească un recurs spre a îndeplini accepțiunea prevăzută în art. 35 pct. 1, Comisia și Curtea au manifestat preocupare pentru următoarele două aspecte:

– o abordare realistă a fiecărui caz care le-a fost supus, având drept efect analiza concretă a recursurilor existente în sistemul juridic al statelor pârâte și a însuși obiectului cererii, astfel încât, mai ales din acest motiv, deciziile asupra admisibilității implică adesea o examinare foarte apropiată de aceea a fondului;

– o abordare liberală, care refuză un exces de rigiditate în aprecierea condiției de la art. 35 pct. 1 și preferă calea mediană a „diligenței normale", care devine referențiarul abstract universal al acestei aprecieri.

Potrivit dispozițiilor art. 35 par. 1 CEDO, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile dreptului internațional general recunoscute. Rațiunea cea mai generală a acestei reguli rezidă în principiul subsidiarității. Potrivit acestui principiu, care cunoaște numeroase aplicații în dreptul internațional, mecanismele internaționale de intervenție în diferite domenii de competență pentru care au fost instituite vor intra în funcțiune numai în cazul în care prin mecanismele statale interne nu se pot îndeplini cu eficiență optimă obiectivele propuse la instituirea mecanismului internațional. În legătură cu acest principiu, precizăm că în CEDO sunt și alte dispoziții care trimit la subsidiaritate. Spre exemplu, potrivit art. 35 pct. 2 lit. b, Curtea respinge drept inadmisibilă o solicitare care este esențialmente identică cu o alta anterior examinată de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau reglementare, dacă ea nu conține fapte noi.

Potrivit art. 13, statele au obligația de a asigura existența unor recursuri eficiente în fața instanțelor naționale pentru protejarea drepturilor garantate prin Convenție.

Un alt aspect ce trebuie pus în evidență este acela că, anterior reformei sistemului Convenției, Curtea nu putea examina o cerere respinsă de Comisie ca fiind vadit nefondată. Așadar, Curtea avea un rol subsidiar chiar în examinarea fondului cererii, și nu doar în privința admisibilității.

Din analiza CEDO rezultă principiul suveranității statelor, potrivit căruia, în cazul nostru, cetățeanul unui stat trebuie să-și valorifice drepturile în primul rând în sistemul juridic al statului terț de la care urmărește recunoașterea drepturilor sale, prin intermediul recursurilor pe care le comportă acest sistem.

Un alt principiu care rezultă din dispoziția arătată mai sus este acela al priorității sancțiunii naționale, potrivit căruia obligatia remedierii violărilor drepturilor omului imputabile unui stat revine acelui stat, care este îndreptățit să și-o îndeplinească în cadrul propriului său sistem de drept. Numai dacă statul nu și-a îndeplinit această obligație, răspunderea sa va fi angajată în fața organelor Convenției.

Fundamentarea în dreptul internațional general a regulii epuizării recursurilor interne are drept efect și faptul că jurisprudența de la Strasbourg a dat dovadă de multă flexibilitate în aprecierea îndeplininirii de către solicitanți a obligației care rezultă din această regulă. Nuanțările jurisprudențiale au condus la aprecierea, potrivit căreia art. 3l pct. l teza I CEDO se referă la recursuri în termen care să fi fost adecvat determinate, legal exercitate și complet explorate.

Secțiunea a II-a

Noțiunea de „epuizare a recursurilor interne" în jurisprudența Curții

În analiza noțiunii de „epuizare" vom analiza următoarele elemente: conținutul epuizării recursurilor interne, procedura epuizării recursurilor interne, momentul în raport cu care Curtea apreciază îndeplinirea condiției epuizării recursurilor interne.

Conținutul epuizării recursurilor interne

Pentru ca recursurile interne să fie epuizate, trebuie ca reclamantul să fi invocat în fața autorităților naționale adecvate problemele pe care el le ridică în fața organelor europene de control. Această condiție decurge firesc din fundamentul regulii: pentru a imputa unui stat că s-a sustras îndeplinirii obligațiilor rezultând pentru el din Convenție, trebuie ca în recursurile care au putut fi exercitate împotriva sa, în fața jurisdicțiilor sale, reclamantul să fi invocat aceste obligații și neîndeplinirea lor. Altfel, el nu poate pretinde că i s-a încălcat un drept a cărui garantare de către statul presupus responsabil nu a cerut-o.

În practică s-a arătat însă că este suficient ca motivele care stau la baza plângerii să fi fost invocate în substanța lor, iar invocarea în substanță a motivelor solicitării presupune ca motivele în cauză să fi fost formulate și susținute printr-o argumentare. Dacă reclamantul s-a mărginit să citeze dispoziția pertinentă din Convenție într-un litigiu a cărui materie ținea în mod evident de această dispoziție, el și-a îndeplinit astfel obligația epuizării recursurilor interne. De asemenea, s-a decis că nu este necesar ca CEDO să fi fost invocată în fața autorităților naționale, chiar dacă această invocare ar fi fost posibilă dacă o solicitare bazată pe o dispoziție echivalentă din dreptul intern a fost prezentată și toate recursurile au fost exercitate. Cu toate acestea, referirea expresă la prevederile Convenției este necesară dacă nu există nici o altă posibilitate de a supune cazul organelor naționale în mod adecvat.

Pentru a dispensa solicitantul de furnizarea unor argumente strict echivalente cu acelea rezultate din citarea expresă a dispozițiilor Convenției, Comisia a mers până la a investiga particularitățile fiecărui sistem de drept: de exemplu, într-o speță s-a decis că, pentru a epuiza recursurile interne, nu este necesar să fie valorificat în fața judecătorului național un argument pe care, într-o jurisprudență constantă, acesta nu-l reține. În cauza X versus R.F.G., reclamanta, a cărei numire ca profesoară de liceu a fost anulată datorită neconcordanței între opiniile marxist-leniniste pe care le manifesta și declarația de fidelitate față de constituția federală, s-a adresat Curții Constituționale pe baza art. 33 din Constituție referitor la funcția publică. Acest articol nu are echivalent în Convenție. Totuși, Comisia a admis că recursul respectiv ridică problema libertății de exprimare. Pentru a reține această soluție, Comisia a menționat că organul european de control este chemat să ia in considerare argumentarea necesară în dreptul intern; dacă apărarea unui drept anume neprevăzut în Convenție obligă solicitantul să invoce numai acest drept. Pe de altă parte, s-a luat în considerare că într-un caz anterior, similar, referitor la același art. 33, Curtea Constituțională Federală, care nu este obligată să se limiteze la argumentele reclamantului, s-a referit de asemenea în acest cadru la un articol corespunzător art. 10 din Convenție, pe care solicitanta îl invoca în fața Comisiei. Pe această bază, Comisia a decis că motivul cererii fusese deja valorizat în substanță în recursul intern și că astfel exigențele art. 26 fuseseră respectate.

Această concepție nu trebuie să fie privită extensiv, ajungându-se la suprimarea de facto a cerinței invocării în substanța motivelor solicitării înaintate la Strasbourg în cadrul recursurilor interne. De aceea, în alte cazuri, Comisia și Curtea au respins cererile ca inadmisibile datorită neîndeplinirii acestor cerințe.

În cauza Cardot versus Franța, reclamantul se plângea în fața Comisiei de încălcarea art. 6 pct. 3 lit. d CEDO rezultată din faptul că foștii săi coinculpați, care îi imputau un rol major în organizarea unui trafic de stupefiante, nu fuseseră audiați de tribunal, ci numai de judecătorul de instrucție. El nu a invocat în fața instanțelor interne caracterul ilegal al acestei proceduri în ceea ce privește reținerea respectivelor mărturii ca probe împotriva sa, ceea ce ar fi constituit ridicarea problemei violării art. 6 pct. 3 lit. b în substanța ei, ci doar a contestat motivarea deciziei Curții de Apel în fața Curții de Casație. O asemenea contestare a fost considerată de Comisie ca echivalând cu susținerea în substanță a motivelor cererii în cadrul recursurilor interne.

Obligația epuizării recursurilor interne este îndeplinită de regulă numai atunci când motivele invocate au fost susținute și in cadrul procedurilor naționale. Contestând simultan condițiile detenției preventive și ale executării pedepsei, un solicitant care nu a exercitat recursurile interne decât în privința detenției preventive s-a lovit de refuzul Comisiei de a examina plângerea sa referitoare la executarea pedepsei datorită inadmisibilității acestui aspect, pentru că executarea pedepsei nu este o simplă prelungire a detenției preventive.

Cu toate acestea, dacă în fața Comisiei, reclamantul susține ca a existat o încălcare a art. 17 coroborat cu art. 11 din Convenție, nu se va putea deduce neepuizarea recursurilor interne din faptul că în fața jurisdicțiilor naționale el nu a invocat decât violarea art. 11 sau un argument echivalent.

Dimpotrivă, în cazul în care se invocă violarea art. 14 coroborat cu art. 11 din Convenție, reclamantul care, în fața autorităților naționale, s-a referit numai la principiul libertății de asociere fără să indice și art.14 sau, în orice alt mod, principiul egalității, nu a epuizat recursurile interne.

În nici un caz, epuizarea recursurilor interne nu constituie o obligație a tribunalului căruia i-ar fi revenit sarcina aplicării din oficiu a garanțiilor prevăzute de Convenție, iar neîndeplinirea acestei obligații nu îl dispensează pe solicitant de exigența, invocării în substanță a respectivelor garanții. Cu alte cuvinte, „faptul că o jurisdicție națională căreia i s-a adresat recursul are competența de a examina din oficiu problemele echivalente cu o încălcare a Convenției, el nu îl exonerează pe reclamant de obligația de a fi adus el însuși acele probleme în atenția acestei jurisdicții”.

Cu toate că a afirmat constant necesitatea invocării în substanță a motivelor plângerii adresate organelor europene în cadrul recursurilor interne, Curtea a adoptat în această problemă și o hotărâre care compromite eficiența acestei condiții, trezind reacții critice din partea doctrinei.

În cauza Botten versus Norvegia, reclamantul nu a supus instanțelor interne acea susținere a sa potrivit căreia faptul că el, în calitate de acuzat, nu a fost prezent în fața tribunalului penal ar constitui o încălcare a principiului garantării unui proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenție. Totuși, Curtea a apreciat ca judecătorul național, condamnându-1 pe solicitant fără să-l citeze și fără să-l audieze personal, a considerat implicit că nici una dintre aceste omisiuni nu aducea vreo atingere echității procedurii, astfel încât condiția epuizării recursurilor interne a fost respectată.

2. Procedura epuizării recursurilor interne

În principiu, epuizarea recursurilor interne trebuie să se facă potrivit procedurilor, în termenele și în formele pe care le prevăd reglementările din dreptul care guvernează recursurile, adică dreptul intern.

Pentru ca această regulă să fie respectată, autoritățile naționale competente trebuie să fi fost sesizate în mod legal.

Nu este dispensat de a epuiza recursurile interne reclamantul care a întârziat mai mulți ani să exercite un recurs intern, după ce recursul a apărut ca find eficace în urma unei schimbări de jurisprudență.

Potrivit principiilor de drept internațional general recunoscute, autorităților naționale le revine nu numai obligația de a stabili formele și termenele pe care justițiabilii trebuie să le respecte pentru a accede la jurisdicțiile interne competente, dar și aceea de a interpreta și aplica dispozițiile în materie ale legislației lor. Comisia își rezervă totuși dreptul de a interveni în cazul în care, prin efectul acestei interpretări ori aplicări, reclamantul a suferit o denegare de dreptate.

În aplicarea aceluiași principiu, Comisia a refuzat însă să se pronunțe dacă recursurile interne au fost sau nu epuizate în următoarele două situații:

– instanța competentă a respins recursul fără dezbatere, deși solicitantul a cerut o amânare pentru a-și pregăti apărarea și a anunțat că în cazul refuzului va retrage recursul;

– recursul a fost declarat inadmisibil ca fiind tardiv, dar judecătorul a abordat totuși fondul litigiului.

Se consideră ca în prima situație recursul ar fi putut fi considerat epuizat numai dacă, potrivit dreptului intern, amânarea ar fi trebuit acordată și dacă exercitarea de către reclamant a dreptului de a cere amânarea nu ar fi fost abuzivă în circumstanțele speței.

În ce privește a doua situație, trebuia să se aplice prin analogie soluția potrivit căreia, dacă, deși motivele cererii nu au fost invocate în substanța lor în fața instanțelor naționale, aceasta a luat totuși în considerare argumente echivalente, recursul se consideră epuizat. Insistăm asupra faptului că este esențială invocarea în substanță a violărilor Convenției în fața celei mai înalte autorități naționale competente. Dacă a procedat la acest recurs, este irelevant dacă solicitantul dispunea și de alte căi pentru a înlătura violarea pe care o reclamă. De la această regulă se face o excepție când recursul la instanța supremă nu ar fi util, întrucât aceasta nu este competentă să examineze motivul pentru care se susține încălcarea Convenției. În realitate, nu este vorba de o exceptie propriu-zisă, ci este o confirmare a regulii sus arătate.

Astfel, spre exemplu, în cazul în care este vorba de o apreciere de fapt a judecătorului belgian,fără a fi in cauză vreo aplicare incorectă a legii, un recurs în casare (care nu poate privi în sistemul belgian decât o problemă de drept, iar nu una de fapt) nu constituie un recurs eficace, întrucât Curtea de Casație nu e competentă să examineze problema de fapt.

O problemă specială s-a pus în cazul recursurilor de constituționalitate în legătură cu sistemele de drept care admit ridicarea de către cetățeni a unor excepții de neconstituționalitate a legilor în procedurile ordinare în care sunt implicați aceștia, urmând ca tribunalele să remită Curții Constituționale sub forma unor chestiuni prejudiciale. Astfel, în Cauza Sachi versus Italia, reclamantul invoca neconformitatea unei legi italiene cu art. 10 al Convenției, dar această lege nu a fost contestată pentru neconstituționalitate în fața Curții Constitutionale italiene, deși o dispoziție constituțională italiană consacră aceeași libertate ca și art. 10 din Convenție. Recursurile nu au fost deci epuizate; totuși, această neepuizare nu putea fi opusă petentului pentru a respinge cererea sa ca inadmisibilă, de vreme ce recursul nu îi era accesibil. Comisia a decis că dacă inadmisibilitatea pentru neepuizarea recursurilor interne nu putea, într-o asemenea ipoteză, să se întemeieze pe neintroducerea recursului de neconstituționalitate, ea ar fi putut fi opusă reclamantului pentru omisiunea de a susține în fata tribunalului argumentul neconstituționalității.

3. Momentul epuizării recursurilor interne

Autoritatea națională care decide în ultimă instanță asupra recursului intern trebuie să fi dat hotărârea înainte ca organul european de control să se fi pronunțat asupra admisibilității cererii. Nu este deci suficient ca solicitantul să fi introdus un recurs valabil în fața autorităților naționale competente și să fi invocat în fața acestora motivele plângerii formulate în fața Curții. Trebuie, de asemenea, ca autoritatea națională supremă să se fi pronunțat în privința acestui recurs. Această cerință decurge din fundamentul regulii epuizării recursurilor interne, care trebuie să permită autorităților statale să remedieze cu prioritate eventuale violări ale Convenției.

În sistemul procedural în vigoare până în 1998, organele europene de control au adoptat o atitudine flexibilă, considerând că nu era necesar ca hotărârea autorității naționale la care fusese introdus recursul intern în ultimă instanță să fi fost dată înainte ca solicitantul să fi sesizat Comisia, dar era obligatoriu ca ea să intervină înainte de data la care aceasta din urmă era chemată să statueze asupra admisibilității solicitării. În condițiile de fapt care îi erau supuse spre examinare, Comisia putea lua în considerare durata îndelungată a procedurii recursului intern. Un rol esențial în cristalizarea acestei jurisprudențe a avut decizia Curții în cauza Ringeisen versus Austria, care fundamentează opțiunea organelor europene de control. În această cauză, cererea fusese introdusă la Comisie înainte ca jurisdicția constituțională austriacă să-și dea decizia finală asupra problemei ridicate prin solicitare. Guvernul austriac a susținut că, din această cauză, recursurile interne nu fuseseră epuizate la data introducerii cererii și că, prin urmare, Comisia nu putea aborda în fond plângerea depusă împotriva sa. Comisia susținea, dimpotrivă, că neepuizarea recursurilor interne nu constituia un obstacol pentru prezentarea unei solicitări, ci numai pentru examinarea sa de către Comisie.

Fără a adopta vreuna dintre aceste poziții extreme tale quale, Curtea a soluționat problema juridică astfel ivită, după cum urmează:

„pe de o parte, ar fi, de bună seamă, excesiv și contrar spiritului regulii epuizării recursurilor interne, să admitem că o persoană poate introduce o cerere valabilă la Comisie înaintea oricărui exercițiu al recursurilor interne. Pe de altă parte, jurisdicțiile naționale, au constatat, cu diferite ocazii, ca dreptul internațional nu poate fi aplicat cu același formalism care se impune câteodată în aplicarea dreptului intern”.

Or, art. 26 (în prezent art. 35 pct. l ) al Convenției se referă expres la principiile dreptului internațional general recunoscute. În această ordine de idei, Comisia a proclamat în mod întemeiat, în diverse împrejurări, necesitatea unei anumite flexibilități în aplicarea regulii. Este locul să reamintim, de asemenea, că cererile introductive trimise Comisiei sunt urmate, în mod frecvent, într-un termen scurt, de înscrisuri complementare, a căror menire este adesea de a acoperi lacunele sau de a înlătura neclaritățile pe care secretarul Comisiei i le indică reclamantului în cursul instrucției preliminare la care se procedează. Nu există nici un motiv pentru care această clarificare a cererii inițiale să nu se poată referi chiar la dovedirea faptului că reclamantul a îndeplinit condițiile art. 26, chiar și după depunerea cererii respective.

Atunci când Comisia decide asupra admisibilității, analiza sa privește în mod necesar atât cererea, cât și documentele depuse ulterior. Astfel, păstrând în întregime principiul potrivit căruia petentul are obligația de a exercita cu bună credință diversele recursuri interne, înainte de a sesiza Comisia, trebuie să-i fie totuși permis acesteia să tolereze faptul că ultimul nivel al acestor recursuri se definitivează la puțin timp după depunerea petiției, dar înainte ca ea să se pronunțe asupra admisibilității acestei petiții.

Din pasajul mai sus citat rezultă că Comisia nu este obligată să adopte o atitudine extrem de permisivă fața de solicitanți. Ea are o marjă de apreciere în acest sens în limitele căreia poate beneficia sau nu de această facultate, în urma unei judecăți de oportunitate.

Secțiunea a III-a

Modalități de recurs invocate în fața Curții

l. Recurs esențial

Numai neutilizarea unui recurs esențial pentru stabilirea fondului dreptului de către autoritățile statului pus în cauză antrenează inadmisibilitatea cererii internaționale. Caracterul esențial al recursului se apreciază în raport cu ansamblul recursurilor instituite de statul pârât pentru remedierea pretinselor violări și ținând cont de standardul diligenței normale.

2. Recurs referitor la încălcările pretinse ale Convenției

În mod evident, nu i se poate cere reclamantului să epuizeze alte recursuri decât acelea care privesc încălcările Convenției pretinse de acesta, întrucât acestea nu ar răspunde criteriului de utilitate prezentat mai sus, iar o asemenea cerință ar contrazice rațiunea de a fi a Convenției.

Recurs accesibil

Pentru ca un recurs să fie accesibil pentru autorul petiției prezentate la Strasbourg, trebuie ca acesta să aibă, el însuși, posibilitatea de a declanșa procedura recursului. Accesibilitatea trebuie să fie efectivă în fapt și în drept. Pentru a aprecia dacă această condiție este îndeplinită, Comisia nu examina numai dispozițiile legale care guvernau recursul în cauză, ci și contextul politic în care el se situează și chiar situația personală a solicitantului.

Recurs adecvat

Pentru ca reclamantul să fie obligat să epuizeze un anumit recurs intern înainte ca organele de control ale Convenției să se pronunțe asupra admisibilității petiției sale, recursul respectiv trebuie să fie și adecvat, adică de natură să antreneze reconsiderarea directă de către autoritățile naționale a elementelor de fapt și de drept pe care se întemeiază plângerea celui interesat. Pentru a enunța această condițe, jurisprudența folosește formulări variate: spre exemplu, pentru a fi eficace, un recurs trebuie să fie capabil să remedieze situația criticată în mod direct, și nu într-o manieră deturnată.

Recursul adecvat trebuie să existe într-un grad de certitudine suficient atât în practică, cât și în teorie, în lipsa căruia acel recurs nu ar întruni accesibilitatea și efectivitatea cerute pentru epuizarea sa. Eficacitatea unui recurs se apreciază în funcție de opinia comună existentă în epoca faptelor.

5. Tipuri de recursuri ce pot intra în sfera de recurs intern, potrivit art. 35 CEDO

A. Recursuri jurisdicționale

Recursul jurisdicțional este tipic pentru categoria de recurs eficace în sensul Convenției. Aceasta rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor CEDO. În acest context, menționăm că un recurs jurisdicțional nu va fi considerat eficace și nu va fi cerută epuizarea lui dacă tribunalul competent nu este total independent, astfel încât garanțiile necesare ale unui proces echitabil nu sunt întâlnite. În cele ce urmează vom examina, pe scurt, practica organelor de control în ceea ce privește recursurile judiciare în anumite ramuri ale dreptului.

Recursuri penale

De regulă, dacă încălcarea dreptului apărat prin Convenție decurge dintr-o infracțiune, plângerea penală îndreptată împotriva autorului infracțiunii este un recurs eficace a cărui epuizare se cere a fi realizată anterior deciziei Curții asupra admisibilității.

O categorie cu totul specială de recurs penal, în măsura în care constituie o instituție a procedurii penale, este cererea de reabilitare. În cazul acțiunii de reabilitare prevăzute de codul belgian al instrucțiunii criminale, s-a considerat că obiectul unei asemenea cereri este mai mult o măsură de favoare, decât revendicarea unui drept, cererea fiind, de asemenea, insuficientă datorită termenului foarte lung după îndeplinirea căruia ea poate fi introdusă astfel încât acțiunea în cauză nu constituie un recurs eficace.

Recursuri jurisdicționale administrative

În legătură cu acestea, s-a decis că în cazul unei plângeri bazate pe existența unui decret al executivului francez, ale cărui efecte sunt suportate în mod direct de autorul plângerii, recursul în fața Consiliului de Stat în anularea decretului constituie un recurs pe care cel interesat trebuie să-l exercite. Acesta nu este dispensat de obligația exercitării lui, chiar dacă a atacat o decizie ministerială emisă în virtutea decretului litigios.

c. Recursuri constituționale

În jurisprudența de la Strasbourg s-au dat soluții diferite, în funcție de datele diferite ale fiecărei spețe. Astfel, ca regulă generală, dacă un reclamant poate sesiza direct Curtea Constituțională în legătură cu încălcările Convenției pe care le susține în fața Curții de la Strasbourg, care constituie în același timp încălcări ale Constituției statului a cărui jurisdicție se exercită asupra sa, el este obligat să uzeze de acest recurs.

B. Recursuri administrative

Este îndoielnic faptul ca organul administrativ competent, pentru a primi o anumită cerere, ar dispune de suficientă independență pentru a o analiza în mod imparțial, condiție necesară pentru ca amintita cerere să reprezinte un recurs adecvat. Pe de altă parte, soluționând cererile ce le sunt adresate, autoritățile administrative sunt chemate să uzeze de o anumită putere discreționară, ce conturează marja de apreciere în limitele căreia ele produc, mai curând, o judecată de oportunitate decât una de simplă legalitate. Având în vedere cele sus arătate, aria recursurilor administrative a căror folosire prealabilă sesizării organelor de la Strasbourg este necesară, se restrânge considerabil.

6. Recursuri utile pentru remedierea anumitor categorii de încălcări ale drepturilor garantate de CEDO

Tratamente inumane și degradante

Împotriva violării art. 3 din Convenție prin supunerea unei persoane la tratamente inumane sau degradante, un recurs util de natură să compenseze prejudiciul suferit de victimă poate fi, în principiu, acțiunea în despăgubiri, atât izolată cât și alăturată unei acțiuni penale, care de asemenea poate constitui un recurs eficace.

Obligația de a institui un recurs nu constituie însă un substitut sau o alternativă la obligațiile substanțiale decurgând din art. 3, ci semnifică numai îndatorirea statului de a îndrepta în propriul sistem de drept acele încălcări ale Convenției care pot apărea în mod inevitabil, în ciuda măsurilor menite să asigure respectarea art. 3. De aceea, dacă măsurile care contravin art. 3 sunt autorizate de legea internă, chiar dacă aceasta prevede despăgubirea victimelor pentru aceste măsuri, o asemenea despăgubire nu constituie un remediu la care s-ar puterea apela pe calea unui recurs eficient pentru înlăturarea violării art. 3.

Protecția acordată de art. 3 al Convenției este absolută și nici un stat nu se poate sustrage obligațiilor decurgând pentru el din acel articol prin simpla acordare a despăgubirilor. Mecanismul despăgubirilor nu poate fi privit ca un remediu adecvat decât în situația în care autoritățile naționale au întreprins măsuri rezonabile pentru a se conforma dispozițiilor art. 3 prin prevenirea, pe cât posibil, a apariției și repetării actelor care violează acest articol.

Astfel, într-o cauză, reclamantul, internat într-un spital psihiatric, pretindea că, datorită suprapopulării spitalului, angoasele sale se agravau și că astfel era victima unei încălcări a art. 3. Comisia a decis în acest caz că un recurs în despăgubiri ar fi fost inutil, întrucât, chiar obținând o anumită indemnizație, aceasta nu i-ar fi permis remedierea situației de care se plângea, pentru că ea nu ar fi condus la schimbarea condițiilor materiale ale internării.

Într-o situație oarecum inversă, în cazul unor rele tratamente în închisoare, demersurile pe care le-ar fi putut întreprinde pretinsa victimă pentru a obține transferul într-o altă închisoare nu constituie un recurs a cărui epuizare să fie cerută.

B. Încălcarea unor drepturi privind măsurile referitoare la străini

Acela care se plânge de o atingere adusă dreptului său la viața familială și privată printr-o măsură de expulzare trebuie, dacă dreptul statului care îl expulzează i-o permite, să introducă un recurs în anularea măsurii de expulzare, însoțit de o cerere de suspendare. Totuși, durata lungă a examinării fondului unei asemenea acțiuni sau competența limitată a judecătorului în privința verificării motivelor anulării pot duce la ineficacitatea recursului.

Dacă reclamantul se plânge ca măsura îndepărtării sale de pe teritoriul unui stat a fost pusă în executare în ciuda unei importante modificări a situației politice, care a stat la baza luării acestei măsuri, el trebuie să ceară reconsiderarea dispoziției despre a cărei executare este vorba.

C. Încălcarea libertății și siguranței persoanei

O acțiune în răspundere vizând repararea prejudiciului cauza de durata exesivă a unei detenții provizorii nu constituie un recurs eficace cu privire la violarea art. 5 al Convenției, care decurge din respectiva prelungire a detenției. O cerere de punere în libertate pentru expirarea termenului maxim al detenției preventive nu a fost considerată un recurs eficace împotriva duratei acestei detenții. În schimb, constituie recurs util o cerere de punere în libertate având ca temei lipsa motivelor care să justifice continuarea detenției.

În legătură cu dreptul ca un tribunal să se pronunțe în termen scurt asupra legalității unei detenții, o acțiune în răspundere vizând repararea prejudiciului nu este un recurs a cărui epuizare să fie necesară.

D. Încălcarea dreptului la un proces echitabil Dacă din cauza unor grave tulburări politice locale, reclamantul consideră că garanțiile unui proces imparțial nu au fost respectate, cererea de strămutare constituie un recurs util. Însă, un asemenea recurs nu poate viza decât o jurisdicție în ansamblul său și nu este la fel de adecvat în cazul în care doar imparțialitatea unuia din membrii completului este pusă în discuție. În privința duratei procedurii, fie aceasta civilă ori penală, problema mijloacelor pe care reclamantul le-ar fi avut la dispoziție pentru a accelera procedura nu se analizează în cadrul examinării epuizării recursurilor interne.

O cerere privind durata procedurii în procesul intern poate fi introdusă la Strasbourg înaintea emiterii hotărârii cu care se finalizează procedura în cauză, dacă reclamantul a exercitat acele căi de atac interne care constituiau recursuri efective în privința duratei procedurii.

E. Încălcarea dreptului la respectarea domiciliului persoanei, a vieții private și familiale a acesteia

În cazul unei percheziții domiciliale pretins ilegală, acela care susține că i s-a încălcat dreptul la protecția domiciliului, trebuie să procedeze la stabilirea pe cale judecătorească a acestei încălcări pentru a epuiza recursurile interne.

În cazul reținerii de către administrație a datelor personale referitoare la viața privată a reclamantului la care el dorește să aibă acces exclusiv, recursul prin care s-ar putea obține comunicarea lor, numai către o persoană de încredere – consilier în probleme medicale ori legale – nu este eficace.

F. Încălcarea dreptului de proprietate și a altor drepturi patrimoniale

Dacă reclamanții se consideră lezați în dreptul la respectarea proprietății lor, prin normele legale privind despăgubirea în urma naționalizării, iar nu de modul în care aceste norme au fost aplicate în cazul lor de către autoritatea competentă, exercitarea unui recurs judiciar privind doar legalitatea măsurilor care au vizat punerea in aplicare a respectivelor norme legale, nu este necesară.

În cazul în care legea privind naționalizarea prevede o formulă de stabilire a despăgubirii, precum și o procedură de negociere sau de arbitraj, având în vedere caracterul alternativ al acestor proceduri, arbitrajul nu poate constitui un recurs a cărui exercitare să fie cerută împotriva rezultatului negocierilor.

CAPITOLUL III

COMPETENȚA CURȚII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI

Secțiunea I

Competența materială

1. Obiectul controlului exercitat de Curte

În examinarea competenței materiale a organelor de la Strasbourg, literatura de specialitate examinează, în general, două aspecte distincte ale controlului cu care acestea sunt abilitate în temeiul Convenției. Astfel, pe de o parte, în mod tradițional este analizat obiectul controlului, constând în norme de drept în raport cu care Curtea poate examina acțiunile sau omisiunile imputate statului pârât.

Principiul disponibilității impune o firească similitudine între obiectul unei cereri îndreptate către Curte și obiectul controlului exercitat de aceasta. Obiectul controlului la care procedează Curtea pentru a răspunde acestei cereri reprezintă elementele care urmează a fi stabilite cu prilejul examinării acțiunii ce a fost înaintată. Pe de altă parte, în legătură cu competența materială a Curții, se mai analizează și sfera măsurilor pe care aceasta le poate dispune atât pe parcursul controlului, cât și în urma constatării unei încălcări.

După cum am mai arătat, art. 33 CEDO prevede că cererile statale adresate instanței europene pot fi întemeiate pe orice încălcare a dispozițiilor Convenției. Din această prevedere rezultă că cererile statale pot supune curții atât încălcări ale dispozițiilor substanțiale ale Convenției prin care se instituie drepturi subiective, cât și oricare alte încălcări ale dispozițiilor Convenției. În schimb, art. 34 CEDO conferă particularilor posibilitatea de a deschide o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai pentru „încălcarea de către una din înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale”. În acest caz, competența materială a Curții asupra cererilor individuale este limitată la pretinsele încălcări ale dispozițiilor Convenției și protocoalelor sale, prin care se instituie drepturi subiective.

În legătură cu drepturile substanțiale, în principiu, nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curții încălcarea unor drepturi pe care convenția sau protocoalele nu le garantează ori în privința cărora statul căreia încălcarea i-ar fi imputabilă a formulat rezerve. Astfel, s-a decis că nu poate fi supusă Curții (sau fostei Comisii anterior reformei) încălcarea pretinsă a unor drepturi la un grad universitar, azil politic, începerea unei afaceri, protecție diplomatică, divorț, un permis de conducere, asistență judiciară gratuită, asistență medicală, o situațe locativă adecvată, cetățenie, obținerea unui pașaport, pensie, promovarea în funcție, cunoașterea calității de elev etc. Deși aceste drepturi nu sunt recunoscute de Convenție, aceasta nu înseamnă că un fapt, act ori omisiune care le aduce atingere iese automat din câmpul de aplicare al Convenției. Atingerea unui asemenea drept ar putea constitui concomitent o atingere a unui drept protejat de Convenție.

Astfel, deși Convenția nu garantează dreptul unui străin de a se stabili, de a nu fi expuizat ori de a i se permite accesul pe teritoriul uneia din părțile contractante, o măsură de expulzare, extrădare ori refuzul primirii poate încălca art. 8 în cazul în care familia solicitantului se află pe teritoriul statului respectiv. Includerea unui drept în sfera de competență materială a Curții prezintă o importanță specială și în raport cu art. 14 CEDO, care prevede că: „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națonală, avere, naștere sau orice altă situație". Din acest text se deduce că dreptul la nediscriminare are caracter accesoriu și el se manifestă exclusiv în raport cu drepturile recunoscute de Convenție, respectiv cu acelea care intră în competența materială a Curții.

În cadrul drepturilor nerecunoscute prin Convenție distingem două categorii, în funcție de faptul dacă ele scapă sau nu în întregime câmpului de aplicare textului. Numai invocarea încălcării drepturilor care scapă integral textului Convenției ar trebui să fie respinsă de Curte, pentru motivul incompetenței sale materiale.

Referitor la drepturile procesuale, extinderea competenței materiale a Curții asupra lor este determinată nu numai de litera textului, ci și de interpretarea teleologică a acestuia, în sensul asigurării efectivității protecției conferite de Convenție. Spre exemplu, dreptul solicitantului de a pretinde statului pârât să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al dreptului său de a sesiza Curtea în baza art. 34 a fost astfel calificat de Curte: „este un drept de natură procedurală, care poate fi distinsă de aceea a drepturilor substanțiale stabilite în Secțiunea I a Convenției sau in protocoalele sale. Totuși, chiar din esența acestui drept procedural, decurge necesitatea de a permite particularilor să invoce încălcările sale în procedura desfașurată pe baza Convenției. În această privință, Convenția trebuie să fie interpretată în sensul garantării unor drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii."

În legătură cu obiectul controlului exercitat de Curtea de la Strasbourg, se impun următoarele observații de ordin general:

– controlul Curții este un control de plină jurisdicție în sensul că instanța europeană are competența de a stabili aptele, încadrarea lor juridică și măsurile ce urmează a fi luate în cazul constatării unei încălcări a Convenției;

– Curtea este competentă să examineze toate aspectele juridice ale faptelor ce-i sunt supuse atenției, fără a fi ținută de limitele fixate de reclamant prin obiectul cererii. După cum am arătat, aceasta este consecința caracterului obiectiv al obligațiilor decurgând pentru state din ordinea publică europeană instaurată de CEDO. Reclamantul nu este așadar ținut să indice în cerere exact articolul din Convenție despre care apreciază ca ar fi fost încălcat în privința sa. Dacă în cursul procedurii desfășurate în fața sa Curtea ia cunoștiință despre fapte conexe celor prezentate în cererea inițială a reclamantului, Curtea este competentă să examineze compatibilitatea acestora cu Convenția. În funcție de circumstanțele cazului însă, ea poate refuza să analizeze faptele noi cunoscute pe parcursul procedurii, dacă ele sunt în măsură suficientă în raport cu cele relevate inițial.

În acest sens, în considerentele deciziei Curții în cauza Guzzardi se arată: „Comisia și Curtea trebuie să examineze în lumina Convenției situația invocată de reclamant în întregul ei. În îndeplinirea acestei sarcini, ele sunt cu precădere libere să dea faptelor cazului, stabilite pe baza dosarului aflat în fața lor…o caracterizare juridică diferită de aceea susținută in fața lor de reclamant".

Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra pretinselor erori de drept sau de fapt ale instanțelor naționale decât în măsura în care aceste erori ar putea implica încălcarea eventuală a unuia din drepturile garantate de Convenție. Ea nu poate fi transformată într-un al patrulea grad de jurisdicție, aflat la dispoziția persoanelor de sub jurisdicția statelor contractante. Aceasta rezultă de altfel, și din limitele funcționale ale controlului asigurat de Curte aplicării și interpretării Convenției, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

Limitele funcționale ale controlului exercitat de Curte

În cursul procedurii care se desfășoară în fața sa și la încheierea acesteia, Curtea nu este competentă să ia absolut orice decizii pe care le-ar considera necesare. Din acest punct de vedere, competența sa este mai redusă decât aceea a instanțelor ordinare din dreptul intern, ea fiind limitată strict la ceea ce este necesar pentru remedierea încălcării constatate a Convenției cu prezervarea maxim posibilă a suveranității naționale, dar păstrând drept principal element de orientare, obiectivul Convenției de a garanta drepturi efective și concrete, iar nu teoretice și iluzorii.

Astfel, chemată să se pronunțe asupra încălcărilor Convenției cu care a fost sesizată, Curtea are competența de a lua: decizii declaratorii – Curtea poate declara dacă o decizie luată ori o măsură ordonată de autoritatea judiciară sau orice altă autoritate a unei părți contractante se află integral sau parțial în opoziție cu obligațiile care decurg din Convenție; decizii executorii – dacă se constată existența unei încălcări a Convenției și protocoalelor sale și dreptul intern nu permite decât imperfect înlăturarea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate o reparație echitabilă; decizii de radiere din rol; decizii de interpretare a unor decizii anterioare; decizii de revizuire a unor decizii anterioare.

În schimb, Curtea nu este competentă în următoarele situații:

– a anula, a abroga sau modifica norme juridice emise de oricare dintre autoritățile statului pârât și nici a anula, suspenda sau modifica decizii individuale ale organelor administrative sau jurisdicționale ale acestuia;

– a impune statului pârât: înlăturarea anumitor sancțiuni penale sau disciplinare; retragerea anumitor acte; adoptarea anumitor măsuri (spre exemplu, pentru a evita repetarea încălcărilor Convenției); acordarea unui anumit statut unei persoane determinate; luarea anumitor angajamente; să facă o anumită declarație; să întreprindă anumite demersuri pe lângă un guvern străin; să indice maniera în care va veghea pentru ca legislația internă să nu încalce drepturile garantate de Convenție;

– să condamne statul pârât la plata unei amenzi cominatorii;

– să se pronunțe asupra compatibilității cu Convenția a modificării dreptului intern la care statul a procedat în urma deciziei Curții, deși ea poate lua în calcul acest aspect pentru stabilirea reparației echitabile.

Aceasta nu împiedică însă Curtea să definească în considerentele hotărârilor sale obligațiile care incumbă statelor contractante corelative drepturilor garantate de Convenție.

Secțiunea a II-a Competența temporală

Convenția nu cuprinde prevederi exprese referitoare la debutul perioadei asupra căreia Curtea este competentă să se pronunțe în legătură cu încălcările pretinse ale Convenției. În lipsa prevederilor speciale, organele de la Strasbourg s-au îndreptat spre principiile generale ale dreptului internațional cu privire la angajarea răspunderii statelor pentru încălcarea tratatelor la care sunt parte. În consecință, este aplicabil art. 28 al Convenției de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor: „Dacă o intenție diferită nu rezultă din Tratat ori nu este altfel stabilită, dispozițiile tratatului nu leagă o parte cu privire la un act sau la un fapt anterior datei intrării în vigoare a acelui tratat cu privire la această parte sau la o situație care încetase să existe la acea dată". În consecință, un stat nu va fi responsabil pentru actele și faptele contrare Convenției sau unuia din protocoalele sale, decât dacă ele sunt ulterioare intrării în vigoare a CEDO; respectiv protocolului în cauză pentru acest stat.

După cum rezultă din textul citat al convenției de la Viena, numai o situație care încetează să existe la momentul intrării în vigoare a unui tratat pentru un stat, nu poate angaja răspunderea statului în raport cu acel tratat. A contrario textul are în vedere posibila încălcare a tratatului în cauză prin intermediul unor situații de fapt incompatibile cu acesta, așa-numitele violări continue. În raport cu Convenția, violarea continuă este o situație a cărei origine se află înaintea intrării în vigoare a Convenției care poate, prin repetarea sau permanența consecințelor sale, să se sustragă regulilor aplicării rationae temporis. Ipoteza pe care o avem în vedere este deci următoarea: un anumit act ori o omisiune a statului pârât anterioare intrării în vigoare a Convenției în privința sa, determină apariția unei situații incompatibile cu respectarea drepturilor garantate de Convenție. Consecințele acestei situații sunt fie permanente, fie repetabile în timp, ceea ce conduce la încălcarea drepturilor reclamantului prin simpla trecere a timpului, fără intervenția ulterioară a statului. Potrivit art. 28 al Convenției din 1969, răspunderea statului pentru această încălcare nu va putea fi angajată dacă efectele situației vătămătoare încetează a mai surveni înainte de intrarea în vigoare a Convenției. Dimpotrivă, dacă ele se prelungesc după această dată, încălcarea rămâne actuală și Curtea este Competentă să se pronunțe asupra ei.

Noțiunea de violare continuă nu poate fi apreciată în baza unui principiu general; existența sa va fi stabilită de la caz la caz, find o problemă de fapt a fiecărei cauze.

Momentul declanșator al competenței temporale a Curții este acela al intrării în vigoare a Convenției pentru statul pârât. În cazul cererilor statale, momentul intrării în vigoare a Convenției pentru statul reclamant nu are nici o incidență asupra competenței temporale a Curții.

Determinarea datei intrării în vigoare a Convenției pentru un stat se face potrivit art. 59:

„1. Prezenta Convenție este deschisă semnării membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.

2. Prezenta Convenție va intra în vigoare după depunerea a 10 instrumente de ratificare.

3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, Convenția va intra în vigoare la depunerea instrumentelor de ratificare."

Competența temporală a Curții poate avea însă nu numai un moment inițial, ci și unul final. Este cazul în care o parte denunță Convenția, denunțare ce va avea loc în conditiile art. 58 din CEDO:

„ 1. O înaltă parte contractantă nu poate denunța prezenta Convenție decât după expirarea unui termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a Convenției în privința sa și cu un preaviz de 6 luni, dat printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta părțile contractante.

2. Această denunțare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte contractantă interesată de obligațiile conținute în prezenta Convenție în ceea ce privește orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligații, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunțarea își produce efectele:.

3. Sub aceeași rezervă va înceta de a mai fi parte la prezenta Convenție orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.

4. Convenția poate fi denunțată potrivit dispozițiilor paragrafelor precedente în ceea ce privește orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă, potrivit art.56".

Acest text a fost aplicat o singură dată de fosta Comisie într-o cauză interstatală finalizată cu radierea din rol. Constatând că faptele incriminate fuseseră întreprinse după ce statul pârât anunțase denunțarea Convenției, dar înaintea scurgerii termenului de 6 luni, prevăzut de text, pentru ca denunțarea să devină eficientă, Comisia a decis ca ea este competentă să examineze cazul.

Secțiunea a III-a

Competența teritorială

Potrivit art. 29 din convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, „dacă o intenție diferită nu rezultă din tratat sau nu este altfel stabilită, un tratat obligă fiecare dintre părți cu privire la ansamblul teritoriului său". De la acest principiu general al dreptului internațional Convenția face o derogare parțială prin art. 56, are prevede ca ea nu se va aplica teritoriilor cărora statele părți le asigură relațiile internaționale decât în următoarele cazuri: ținând cont de necesitățile locale; în urma unei notificări a statului contractant făcută Secretatului General al Consiliului Europei; începând cu a 30-a zi de la primirea notificării; și sub controlul Controlul Curții, prin intermediul recursului individual, numai dacă statul contractant a depus o declarație expresă prin care recunoaște competența Curții în acest sens.

Încadrarea unui anumit teritoriu în cele la care se referă art. 56 nu depinde atât de situarea geografică ori de particularitățile culturale, cât mai ales de statutul pe care teritoriul respectiv îl are în dreptul intern al statului parte la Convenție. Elementele acestui statut vor fi decisive pentru ca un teritoriu să fie considerat drept teritoriu dependent ori parte a teritoriului național.

Atât notificarea prevăzută în alin. l, cât și declarația la care se referă alin. 4 al art. 56, își încetează efectele de plin drept la momentul dobândirii independenței teritoriului căruia statul parte la Convenție îi asigură relațiile internaționale.

Obligațiile asumate prin Convenție nu vor fi preluate prin succesiunea la tratate de către statul devenit independent, ci numai printr-un angajament propriu, prin ratificarea Convenției condiționată, după cum am mai arătat, de calitatea de membru al Consiliului Europei.

CAPITOLUL IV

SOLUȚIONAREA CERERII INTRODUSE

ÎN FAȚA CURȚII EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

Secțiunea I

Influența termenului de 6 luni asupra admisibilității cererii

Potrivit art. 35 pct. 1 teza a II-a CEDO, „Curtea nu poate fi sesizată decât … într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive". Orice sistem de drept resimte necesitatea de a da și o dimensiune temporală echilibrului pe care el tinde să-l instaureze între interesele generale și cele individuale. Cele dintâi pretind stabilitatea situațiilor juridice și certitudinea temeiurilor pe care se nasc raporturi juridice. Cele din urmă implică protecția drepturilor subiective de către autoritățile publice, iar instrumentul predilect al acestei protecții este sancționarea încălcării acelor drepturi prin intervenția forței de constrângere a statului.

În sistemul de drept instituit prin Convenție și care se dorește integrat în sistemele de drept ale statelor membre, termenul de 6 luni de la decizia internă definitivă răspunde tocmai necesității mai sus arătate. În doctrină se dau două justificări pentru a explica rațiunea acestei reguli:

– o justificare procesuală. În scopul unei bune administrări a justiției, în considerente precum facilitatea procurării probelor, operativitatea și legitimitatea etică și juridică a cauzei unei acțiuni nu sunt de neglijat, instanțele Convenției își refuză competența se pronunța asupra unor situații consumate într-un trecut nedeterminat;

– o justificare substanțială. Timpul poate juca un rol de legitimare a situațiilor de fapt necontestate juridic. A nu acționa pentru valorificarea unui drept semnifică, într-o oarecare măsură, o acceptare a legitimității atingerii aduse acelui drept o anumită renunțare tacită, cel puțin parțială la prerogative pe care dreptul respectiv le conferă.

Ceea ce este afectat prin aplicarea regulii prevăzute la art. 35 pct. l teza a II-a CEDO, este dreptul de a obține recunoașterea unei anumite încălcări a unuia din drepturile garantate în art. 2 – 18 (Titlul I) și reparația pe care ea o necesită. Această regulă se interpretează restrictiv, datorită caracterului său sancționatoriu extinctiv de excepție față de regulile atributive de competență de la art. 32-34. De asemenea, regula are caracter imperativ în sensul ca aplicarea ei nu este înlăturată prin faptul că statul pârât renunță să o invoce în fața Curții.

Atât în aplicarea regulii, cât și în aplicarea ei se manifestă o relație foarte puternică față de regula epuizării recursurilor interne. De aceea, în cele ce urmează, după ce vom analiza începutul termenului, momentul până la care curge și cauzele de suspendare și întrerupere, vom examina și această relație.

1. Începutul termenului

Condiția termenului de 6 luni este o regulă care trebuie interpretată și aplicată astfel încât să se asigure exercițiul efectiv al dreptului de a înainta un recurs individual organelor Convenției. După cum am arătat, această regulă are drept scop și să dea solicitantului un termen adecvat de reflecție pentru a analiza situația în care se află și a decide în funcție de rezultatele acestei analize dacă se va adresa organelor de la Strasbourg pentru a le supune cazul său. De aici decurg două consecințe: termenul de 6 luni nu poate curge în perioada în care solicitantul nu cunoaște decizia internă definitivă, care îi afectează situația, și nici pe timpul cât dimensiunea reală a acestei afectări nu este în mod clar și definitiv conturată. Data luată în calcul ca moment de la care termenul de 6 luni de la decizia internă definitivă începe să curgă este aceea la care petentul ia cunoștiință de această decizie. Curtea Europeană stabilește data luării la cunoștință, în conformitate cu regulile procedurale naționale.

În cazul în care decizia internă defnitivă a fost pronunțată în ședință publică și contradictorie, se consideră ca regulă generală că termenul începe să curgă de la data pronunțării. Această decizie trebuie dată în prezența solicitantului sau a consilierului său juridic, dacă acesta din urmă și-a putut da seama ca prin decizia respectivă, pretinsa violare a Convenției nu a fost reparată, considerându-se ca, dată fiind natura relațiilor între client și consilierul juridic, cunoașterea deciziei de către cel din urmă este suficientă pentru a garanta luarea la cunoștință a aceleiași decizii de către cel dintâi, cu toate consecințele juridice ce decurg.

În situațiile în care dreptul intern presupune ca îndeplinită cerința aducerii la cunoștință a unei hotărâri judecătorești abia în momentul notificării acestei hotărâri către persoana interesată, începutul termenului de 6 luni îl constituie momentul notificării deciziei interne definitive. În cazul în care cererea are drept obiect durata unei situații actuale, situație care nu poate fi considerată drept consecința unei decizii sau a unui fapt precis, cererea nu poate fi respinsă pentru nerespectarea termenului de 6 luni. Rațiunea acestei soluții este aceea că, în perioada unei situații continue, simpla trecere a timpului perpetuează încălcarea Convenției, astfel încât consecințele acestei încălcări nu vor putea fi apreciate decât la finalul situației. Câteodată, examinarea unei situații continue poate fi reunită cu fondul cauzei, astfel încât problema respectării termenului de 6 luni urmează aceeași soartă.

Dacă plângerea înaintată la Strasbourg se bazează, în principal, pe conținutul pretins nesatisfăcător al despăgubirii pentru naționalizarea unei întreprinderi, termenul de 6 luni curge nu de la promulgarea legii instituind naționalizarea, ci de momentul în care este fixată despăgubirea cuvenită acționarilor.

Într-o speță s-a decis în legătură cu două proceduri succesive, distincte formal, constituind un proces continuu, menite să conducă la exercitarea folosinței asupra unei proprietăți funciare în concordanță cu o reglementare în materie de urbanism, că termenul de 6 luni curge de la decizia definitivă dată în cea de-a doua procedură.

În materia pretinselor atingeri aduse proprietății, care presupun proceduri naționale complexe, principiul potrivit căruia termenul de 6 luni nu curge cât timp situația interesatului nu este definitiv conturată pe plan intern, își găsește deplina aplicare.

În materia violărilor art. 5 al Convenției, există o bogată jurisprudență privitoare la începutul termenului de 6 luni.

În legătură cu plângerea privind regularitatea unei arestări și a unei detenții preventive, termenul curge de la decizia judiciară definitivă în fond, dacă problema regularității, a arestării și a detenției preventive este pertinentă pentru judecata fondului.

În lipsa unui recurs disponibil împotriva unei detenții provizorii, termenul curge de la punerea în libertate. Condițiile detenției și pronunțarea repetată a unor sancțiuni disciplinare cu efect permanent creează o situație continuă pe perioada desfășurării căreia nu poate curge termenul de 6 luni.

Într-o speță, o jurisdicție se pronunțase prin decizii succesive în ședințe necontradictorii, pe de o parte, pentru a autoriza prelungirea detenției preventive și pe de altă parte pentru a respinge în apel cererile de punere în libertate. Comisia a considerat că ar fi nerezonabil să pretindă reclamantului, persoană fără formație juridică, să facă diferență între cele două proceduri și să îi opună nerespectarea termenului de 6 luni pentru motivul că el a invocat în fața instanței de la Strasbourg prelungirea detenției (asupra căreia decizia internă definitivă fusese dată cu mai mult de 6 luni în urmă), dar nu și respingerea cererilor de punere în libertate, față de care cererea s-ar fi aflat în termen.

Într-o altă cauză, solicitantul se plângea de durata detenției preventive; el fusese deținut în două perioade distincte, iar pentru prima termenul de 6 luni expirase. Curtea a considerat că, dacă prima perioadă nu putea fi luată în discuție ca o violare de sine stătătoare a Convenției, ar putea fi totuși utilă în aprecierea caracterului rezonabil al detenției ulterioare, care se încadra în termenul necesar pentru ca examinarea ei de către organele Convenției să fie posibilă.

În cele ce urmează vom prezenta o dezbatere care, deși nu mai este de actualitate, poate fi utilă pentru înțelegerea mai corectă a fundamentului condiției de la art. 35 pct. 1 teza a II-a, printr-o aplicație a sa în materia începutului termenului de 6 luni. Până la modificarea Convenției prin Protocolul nr.11, admisibilitatea recursurilor individuale era condiționată de respectarea acelei reguli de competență personală a organelor de control potrivit căreia, statul chemat ca pârât de un particular într-o procedură deschisă, potrivit CEDO, în fața Comisiei și Curții, să fi făcut o declarație prin care accepta competența acestora. În prezent această condiție a fost eliminată, competența Curții fiind obligatorie pentru statele membre la Convenție.

Statele puteau introduce în declarațiile depuse în temeiul dispoziției sus menționate o limitare temporală a competenței Comisiei. În lipsa unei asemenea limitări, competența temporală a Comisiei pentru cauzele în care statul respectiv figura ca pârât era mărginită numai de momentul aderării statului în cauză la Convenție, care putea fi cu mult anterior depunerii declarației de acceptare a competenței Comisiei (respectiv Curții) de a trata recursurile individuale îndreptate împotriva sa.

În aceste condiții, în mod tradițional s-a considerat că termenul de 6 luni în privința pretinselor violări ale Convenției pentru care decizia internă definitivă a survenit anterior depunerii declarației de acceptare a competentei Comisiei sau Curții, curge nu de la această decizie, ci de la momentul depunerii acelei declarații.

La un moment dat, Comisia a revenit în mod oficial asupra acestei jurisprudențe, considerând că, de vreme ce reclamanții puteau anticipa că statul împotriva căruia se îndrepta cererea lor urma a depune o declarație de acceptare a competenței organelor Convenției, termenul curgea și împotriva lor, de la data deciziei interne definitive, chiar dacă aceasta era anterioară depunerii amintitei declarații. Corolarul acestei soluții era dreptul unei persoane de a se adresa comisiei cu o cerere individuală chiar înaintea depunerii de către statul pârât a unei declarații de acceptare a competenței europene de soluționare a unei astfel de cereri. Deși remarcabilă din punctul de vedere al acestei ultime consecințe, mai mult teoretice, poziția Comisiei era excesivă în raport cu implicațiile ei practice.

2. Data introducerii cererii

Potrivit art. 47 pct. 5 din Regulamentul Curții: „în regulă generală, cererea este considerată introdusă la data primei comunicări a reclamantului, prin care este expus, fie și sumar, obiectul cererii. Curtea, în cazul în care consideră necesar, poate totuși stabili o altă dată."

În baza acestei prevederi, s-a decis că organul de control este considerat sesizat prin prima scrisoare prin care solicitantul își expunea, fie și sumar, motivele pe care înțelegea să le invoce în susținerea faptului că a fost victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, iar nu la momentul înregistrării oficiale a cererii.

Această soluție rămâne valabilă chiar dacă cererea în sine nu a fost trimisă decât cu mai multe luni mai târziu. În acest context, s-a considerat că cererea poate fi trimisă la 11 luni de la prima scrisoare ori chiar după 13 luni, într-un caz în care s-a păstrat un contact regulat între solicitant și Comisie.

Simpla trimitere la Curte a unui dosar cu documente nu întrerupe prin sine însăși curgerea termenului de 6 luni. Trebuie, de asemenea, ca motivele pe care se întemeiază pretinsa violare a Convenției la care se referă acele documente, să fie provocate expres sau implicit în cele 6 luni urmând deciziei interne definitive. Anumite probleme speciale se ridică în cazul în care, în cauză se invocă mai multe încălcări ale Convenției sau intervin mai mulți reclamanți.

În ipoteza în care noi încălcări sunt invocate în fața Curții în timpul procedurii, ulterior cererii introductive, cursul termenului de 6 luni este întrerupt atunci acestea au fost prima dată articulate, urmând ca admisibilitatea lor să fie determinată în consecință. Cu toate acestea, nerespectarea termenului de 6 luni nu este opozabilă acelora care după expirarea celor 6 luni, formulează noi capete de cerere, susținând încălcări distincte ale Convenției, dar pe baza faptelor deja expuse înainte ca termenul să fie scurs.

Dacă o persoană declară că subscrie la o cerere deja introdusă la Curte de un terț cererea este considerată ca fiind introdusă în privința acestei persoane de la data la care amintita declarație a fost făcută Curții.

Întreruperea și suspendarea termenului

Întroducerea unei cereri constituie o cauză de întrerupere a termenului. În cazul în care solicitantul și-a retras o primă cerere, Curtea decizând radierea sa din rol, iar ulterior introduce o nouă cerere cu privire la aceleași fapte, cu mai mult de 6 luni după decizia internă definitivă, această a doua cerere va fi considerată tardivă. Se reflectă în această decizie acel principiu care există și în dreptul intern, potrvit căruia, pentru a determina întreruperea termenului de prescripție, o cerere în justiție trebuie să nu fi fost respinsă, anulată ori perimată și ca reclamantul să nu renunțat la ea.

În ceea ce privește cauzele de suspendare a termenului, acestea sunt similare cu acelea care dispensează solicitantul de obligația epuizării recursurilor interne. Dacă una din aceste circumstanțe survine după decizia internă definitivă, independent de voința reclamantului, pe care-l pune în imposibilitatea de a introduce o cerere la Strasbourg, curgerea termenului se suspendă pe perioada existenței acestei circumstanțe în care petentului nu i se poate imputa pasivitatea.

Forța majoră constituie întotdeauna un caz de suspendare; o maladie psihică ori mintală nu constituie, prin sine însăși, un caz de forță majoră; eroarea de drept sau de fapt nu constituie nici ea o cauză de suspendare a termenului de 6 luni, dacă reclamantul nu stabilește că eroarea în care s-a aflat era scuzabilă.

Relația între condițiile generale de admisibilitate

Cel care intenționează să sesizeze instanțele europene trebuie să pornească de

la următoarele premise:

a. cererea se consideră introdusă la momentul primei scrisori prezentând faptele;

b. Curtea poate admite ca recursurile interne să fie epuizate și ulterior introducerii cererii până la momentul deciziei asupra admisibilității;

c. efectul respingerii unei cereri ca inadmisibilă pentru neepuizarea recursurilor interne este dilatoriu;

d. dacă ulterior primei scrisori solicitantul întrerupe corespondența cu Curtea, spre a epuiza un recurs intern, pentru a o relua după epuizare, Curtea poate să continue a considera drept dată a introducerii cererii data scrisorii introductive. Prin urmare, atunci când asupra utilității unui recurs intern planează dubii, pentru a evita orice risc, este recomandabil ca reclamantul să exercite recursul și să introducă simultan cererea la Curte în termenul de 6 luni de la decizia dată în recursul asupra utilității căreia nu există îndoieli ori în lipsă de la actul, faptul ori decizia litigioasă. În cazul în care recursul îndoielnic va fi considerat util de către Curte, ar putea rezulta una din următoarele consecințe:

– dacă decizia asupra admisibilității intervine înaintea soluționării recursului, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, dar în termen de 6 luni de la decizia dată in recursul respectiv, reclamantul va putea introduce o nouă cerere, de data aceasta cu certitudinea satisfacerii celor două condiții de admisibilitate.

– dacă decizia asupra admisibilității intervine după soluționarea recursului intern, iar Curtea consideră că regula epuizării recursurilor interne a fost respectată, procedura își urmează cursul după declararea cererii ca admisibilă.

– o ultimă ipoteză este aceea în care decizia asupra admisibilității intervine ulterior soluționării recursului intern, dar Curtea nu consideră oportună epuizarea recursurilor interne după introducerea cererii, astfel încât, profitând de marja de apreciere pe care o are, va respinge cererea pentru neepuizarea recursurilor interne. Este mai mult ca sigur că în spiritul echității și în conformitate cu principiul protecției efective a drepturilor recunoscute de Convenție, o asemenea decizie nu va interveni decât dacă solicitantul mai poate introduce o nouă cerere asupra acelorași fapte, adică înainte de expirarea termenului de 6 luni

Secțiunea a II-a

Procedura admiterii cererii introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

1. Sesizarea Curții

O cerere formulată în virtutea art. 33 sau 34 CEDO trebuie să fie prezentată în scris și semnată de reclamant sau reprezentantul său. Grefa este îndreptățită să refuze înregistrarea unei cereri pe care nu figurează această semnătură. Dacă cererea este prezentată de o organizație neguvernamentală sau un grup de particulari, ea este semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizația sau grupul. Camera sau comitetul sesizat decide asupra oricărei probleme în legătură cu dreptul persoanelor care au semnat o cerere de a o face în numele organizației sau grupului.

Reprezentantul reclamantului, dacă cererea este făcută prin intermediul său, trebuie să prezinte dovada scrisă a procurii prin care este însărcinat să sesizeze Curtea.

Cererea etatică depusă la grefa Curții trebuie să cuprindă: a – numele părților contractante împotriva căreia este îndreptată b – descrierea faptelor invocate c – expunerea încălcărilor invocate ale Convenției și a argumentelor pertinente

d – explicarea îndeplinirii criteriilor admisibilității prevăzute de art. 35 par. I al Convenției

e – obiectul cererii și în linii mari acela al cererii sau cererilor vizând acordarea reparației echitabile formulate, eventual, pe baza art. 41 al Convenției, în contul părții sau părților pretins lezate

f – numele și adresa persoanelor desemnate ca agenți ai statului reclamant.

Nu este obligatoriu ca cererea să cuprindă numele părților contractante reclamante (deși o cerere anonimă nu este de conceput decât în cazuri cu totul excepționale). Ca și în dreptul intern, cererea trebuie să cuprindă temeiul său de drept și cel de fapt, obiectul ei, dovezile și argumentele pe care se sprijină.

Cererile individuale trebuie depuse prin completarea unui formular pus la dispoziție de către Grefă. După cum am arătat însă, în privința punctului de pornire al termenului de 6 luni, CEDO se consideră sesizată nu din momentul depunerii formularului completat, ci de la prima comunicare făcută de reclamant, care expune sumar faptele invocate.

Formularul indică:

– numele, data nașterii, naționalitatea, sexul, profesia și adresa reclamantului

– dacă este cazul, numele, profesia și adresa reprezentantului său

– partea sau părțile contractante împotriva cărora este îndreptată cererea

– expunerea succintă a faptelor

– expunerea succintă a pretinselor încălcări ale Convenției și a argumentelor pertinente

– expunerea succintă cu privire la respectarea de către reclamant a criteriilor admisibilității (art. 35 pct. l CEDO)

– obiectul cererii, ca și, în linii mari, cererea de acordare a garanției echitabile pe care reclamantul dorește, eventual, să o formuleze, în temeiul art. 41 al Convenției.

Atât cererile statale, cât și cele individuale sunt însoțite de copiile tuturor documentelor pertinente, în special deciziile judiciare și de altă natură cu privire la obiectul cererii.

Reclamantul trebuie, în plus, să îndeplinească următoarele obligații:

a. să furnizeze toate elementele permițând stabilirea faptului că sunt reunite condițiile de admisibilitate de la art. 35 par. 1 CEDO;

b. să încunoștiinteze Grefa despre supunerea plângerii sale unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare.

Reclamantul care nu dorește ca identitatea sa să fie făcută publică, trebuie să precizeze acest lucru, să prezinte motivele care ar justifica derogarea de la regula normală a publicității procedurii în fața Curții. Președintele Camerei poate autoriza confidențialitatea identității reclamantului în cazurile excepționale și temeinic justificate. Nerespectarea cerințelor privind conținutul cererii se sancționează cu neînregistrarea acesteia, cu consecința neexaminării ei de către Curte.

Deși regulamentul o impune numai pentru schimbarea de adresă, considerăm că modificarea oricăruia dintre elementele menționate în cerere, pe parcursul procedurii în fața instanței europene trebuie motivată, în caz contrar rațiunea exigențelor de conținut ale cererii putând fi lesne nesocotită.

2. Desemnarea și funcțiile iudecătorului raportor

În cazul cererilor statale, unul sau mai mulți judecători raportori sunt desemnați de camera care a fost constituită pentru a examina cauza sau de președintele Marii Camere, dacă aceasta a fost sesizată potrivit regulilor arătate. Acești judecători raportori primesc comunicările pertinente ale părților, pe baza cărora își vor elabora raportul asupra admisibilității.

În cazul cererilor individuale, președintele secției căreia îi este atribuită cauza sau al Marii Camere, după caz, desemnează un singur judecător raportor. Raportorul este ajutat de un membru al Grefei, care asigură relația cu părțile. Judecătorul raportor:

– poate cere părților să-i aducă la cunoștintă într-un termen dat toate informațiile referitoare la fapte, toate documentele sau orice alte elemente pertinente;

– judecătorul raportor ( în cazul în care președintele secției nu dispune supunerea cauzei unei camere) este acela care decide și asupra procedurii de urmat în continuare în sensul că cererea va fi examinată de un comitet sau de o cameră.

Dacă raportul este supus unei camere sau Marii Camere, atât în privința cererilor statale, cât și a celor individuale, el trebuie să cuprindă:

– o scurtă expunere a faptelor pertinente, inclusiv informatii obținute de la părți

– indicarea problemelor pe care le ridică cererea în legătură cu Convenția

– propunerea asupra admisibilității, ca și asupra oricărei alte măsuri și, dacă este necesar, un aviz provizoriu asupra fondului

3. Examinarea admisibilității de către o cameră sau un comitet

Sesizată cu o cerere statală, Curtea, prin președintele său, aduce la cunoștință imediat părții pârâte că este vizată într-o astfel de procedură. După atribuirea cauzei unei secții, președintele ei constituie camera și invită partea contractantă pârâtă să prezinte în scris observațiile sale asupra admisibitității cererii. Numai în cadrul acestor observații ori al audierilor pot fi formulate excepțiile preliminare prin care se susține inadmisibilitatea cererii. Grefierul comunică observatiile astfel primite părții reclamante, care poate prezenta în scris răspunsul său. Camera poate cere, de asemenea, observații complementare scrise din partea părților, dacă apreciază că ele ar fi necesare. Pot fi organizate și ședințe de audieri în fața Camerei, fie la cererea părților, fie în cazul în care Camera decide astfel din oficiu.

În acest ultim caz, părțile sunt consultate în legătură cu necesitatea audierii sau a observațiilor complementare scrise. Termenele pentru depunerea observațiilor sau pentru desfășurarea audierilor sunt stabilite de președintele Camerei. Pe baza raportului judecătorului raportor, a observațiilor și a răspunsurilor formulate, a observațiilor complementare și, eventual, a audierilor orale, Camera pronunță decizia asupra admisibilității cererilor statale.

Dacă judecătorul raportor a propus examinarea cererii individuale de către un comitet, iar președintele secției desemnate nu a dispus altfel, comitetul constituit pentru examinarea admisibilității cererii deliberează pe marginea raportului și poate decide în unanimitate inadmisibilitatea cererii, dacă decizia poate fi luată fără a fi supusă unei examinări mai aprofundate. În caz contrar, Comitetul transmite cererea camerei alcătuite pentru a examina cauza.

După deliberările pe marginea raportului judecătorului raportor asupra admisibilității cererii individuale, Camera poate decide să declare cererea neadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curții. Dacă nu ia o asemenea decizie numai pe baza raportului, Camera poate:

a. să solicite părților furnizarea tuturor informațiilor referitoare la fapte, a tuturor documentelor și celorlalte elemente pe care le consideră pertinente;

b. să încunoștiinteze partea pârâtă asupra cererii, invitând-o să depună în scris observații cu privire la acea cerere;

c. să invite părțile să depună în scris observații complementare.

Camera poate decide din oficiu sau la cererea părților să le invite la o audiere în care, pe lângă chestiunile referitoare la admisibilitate, părțile să poată să se pronunțe și asupra chestiunilor de fond ridicate de cerere. Regulile audierii sunt cuprinse în Capitolul VI din Regulament (art. 63-70).

Astfel, președintele Camerei conduce dezbaterile și determină ordinea în care sunt chemati să ia cuvântul agenții guvernamentali și avocații părților. Dacă, fără a justifica suficient absența sa, o parte nu se prezintă, Camera poate continua examinarea cererii, fără a reprograma audierea acelei părți, dacă va aprecia o asemenea posibilitate drept compatibilă cu buna administrare a justiției. Martorii, experți și celelalte persoane pe care Curtea decide să le audieze sunt convocate de grefier. Convocarea menționează cauza despre care este vorba, obiectul anchetei, expertizei sau mărturiei ordonate de Camera sau de președintele său, dispozițiile emise pentru plata indemnizațiilor către persoana convocată. Dacă cei interesați se înfățișează la cererea sau pe seama unui stat, reclamant sau pârât, cheltuielile aferente incumbă acestuia, în lipsa unei decizii contrare a Camerei. În celelalte cazuri, Camera decide dacă aceste cheltuieli revin Consiliului Europei ori dacă se cuvine să fie puse în sarcina reclamantului ori terțului intervenient, la cererea cărora are loc audierea persoanei în cauză. Cheltuielile sunt stabilite în toate cazurile de președintele Camerei.

Audierea martorilor începe prin declinarea identității acestora și prestarea unui jurământ sau a unei declarații solemne, care se consemnează într-un proces verbal, după ce au fost efectuate în fața președintelui Camerei, a unui judecător sau a oricărei autorități publice desemnată de președinte.

Audierea experților urmează aceleași reguli, iar experții și martorii pot fi recuzați. Camera poate asculta cu titlu informativ inclusiv persoane care în dreptul intern nu pot depune mărturie. Oricare dintre judecători poate pune întrebări agenților și avocaților părților, reclamantului, martorilor, experților, și oricărei alte persoane care se prezintă în fața Curții. Sub controlul președintelui Camerei, martorii, experții și celelalte persoane audiate pot fi interogate de agenții guvernamentali și avocații părților.

Președintele Camerei decide asupra unei contestații în legătură cu pertinența întrebării. Dacă fără un motiv legitim, un martor sau orice altă persoană convocată regulamentar nu se prezintă sau refuză să depună mărturie, grefierul, la cererea președintelui Camerei, semnalează acest fapt statului jurisdicției căruia îi este supusă persoana respectivă. Aceeași procedură va fi urmată în cazul mărturiei mincinoase. În cazul în care Camera decide astfel, se întocmește procesul verbal al ședinței de audieri, a cărui realizare intră în sarcina grefierului. Acest proces verbal va cuprinde compunerea Camerei la momentul ședintei, lista persoanelor care au compărut (agenți guvernamentali, avocați, orice terț intervenient), numele, prenumele, calitatea și adresa martorilor, experților, celorlalte persoane ascultate, textul declarațiilor făcute, întrebărilor puse și răspunsurilor primite, textul oricărei decizii a Camerei sau președintelui său pronunțate în ședință.

Dacă procesul verbal este în tot sau în parte redactat într-o altă limbă decât cele oficiale ale Curții (engleza și franceza), grefierul ia măsuri pentru asigurarea traducerii într-una din limbile oficiale. Reprezentanților părților li se comunică o copie după procesul verbal pentru a putea, sub controlul președintelui Camerei și al grefierului, să-1 corecteze, fără a modifica totuși sensul și întinderea a ceea ce s-a spus în timpul audierii. În acest scop, părțile au la dispoziție un termen stabilit de grefier, care se supune instrucțiunilor președintelui Camerei. O dată corectat, procesul verbal este semnat de președinte și de grefier, făcând deplină credință de conținutul său.

Procedura și termenele presupuse de toate aceste operații sunt decise de președintele Camerei.

În legătură cu procedura examinării admisibilității cererii, se impun câteva concluzii:

– caracterul contradictoriu al procedurii în fața camerelor sau comitetelor este, într-o anumită măsură, diminuat, prin existența raportului pe care îl prezintă judecătorul desemnat pentru acest scop

– procedura este predominant scrisă, și numai prin excepție ea include și audieri

– caracterul public al audierilor și documentelor depuse la Grefă se aplică acestei proceduri în virtutea art. 40 al Convenției, care enunță un principiu general în acest sens.

4. Decizia asupra admisibilității

Decizia asupra admisibilității cuprinde: menționarea camerei sau a comitetului care a pronunțat-o și data pronunțării; enumerarea punctelor în litigiu; stabilirea faptelor pertinente; argumentarea părților în rezumat; motivarea de drept; mențiunea dacă s-a pronunțat cu majoritate sau unanimitate.

Decizia este redactată inițial în franceză sau engleză, și numai excepțional în ambele limbi. Ea se va publica în culegerea oficială a Curții, în limbile engleză și franceză. De la momentul publicării lor, deciziile sunt accesibile publicului și sunt comunicate de grefier reclamantului și pârâtului.

Decizia de declarare a inadmisibilității cererii este definitivă în sensul că în lipsa unor fapte noi o cerere declarată inadmisibilă nu mai poate fi reiterată cu succes. Fapte noi pot constitui însă și ele prin care se remediază motivul inadmisibilității. Astfel, pot surveni, între timp: epuizarea unui recurs intern, semnarea cererii, introducerea aceleiași cereri de persoana care se poate pretinde victima încălcării ori victima statului a cărui responsabilitate poate fi angajată pentru acea încălcare, introducerea unei cereri esențialmente identice din punctul de vedere al părților, obiectului și cauzei etc.

Cu excepția epuizării recursurilor interne, care determină perioada de curgere a termenului de 6 luni, celelalte fapte noi din categoria celor menționate trebuie să fie concomitente depunerii cererii sau să fie urmate de această depunere în termenul de 6 luni inițial, ceea ce este practic imposibil, datorită duratei procedurii europene. În acest caz, hotărârea de declarare a inadmisibilității produce efecte definitive în legătură cu obiectul cererii. Numai fapte conexe celor cuprinse în temeiul de fapt al cererii declarate inadmisibilă, produse ulterior, pot înlătura o cauză de inadmisibilitate, strâns legată de fond (lipsa vădită de temei ori necompetența materială) și pot deplasa, totodată, momentul de început al termenului de 6 luni. În acest caz însă, a doua cerere nu mai este identică, în esență cu prima, datorită noului ei temei de drept.

În ceea ce privește decizia de declarare a admisibilității cererii, se pune problema autorității acesteia în procedura internă a organului de control. În acest sens, dispozițiile art. 29 din Convenție, în redactarea anterioară, articol în prezenta abrogat, prevedeau: „după ce a reținut o cerere introdusă potrivit art. 25, Comisia poate totuși să decidă cu majoritate de două treimi din membrii săi să o respingă dacă în cursul examinării ea constată existența unor motive de inadmisibilitate prevăzute de art. 27".

În prezent, nici Convenția și nici regulamentul nu mai cuprind un asemenea text. De aceea, se impune a se analiza textele de lege lata și principiile generale ale dreptului.

Terminologia Convenției este destul de clară în a face distincție între decizia asupra admisibilității și hotărâre. Hotărârile sunt definitive potrivit art. 44 CEDO, iar în ceea ce privește deciziile asupra admisibilității, art. 28 CEDO precizează numai că deciziile de inadmisibilitate luate de un comitet sunt definitive. Cât privește celelalte situații posibile, menționăm că, potrivit art. 23 pct. 3 din textul actual, în lipsa unei decizii contrare a Curții în cazuri excepționale, decizia asupra admisibilității este luată separat. Ea nu intră deci în componenta hotărârii, care se bucură de caracterul defnitiv în condițiile art. 44 CEDO. Potrivit art. 44, hotărârea unei camere devine definitivă in următoarele cazuri: dacă părțile declară că ele nu vor cere trimiterea cauzei în fața Marii Camere; după un termen de 3 luni, începând cu data hotărârii, dacă trimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută; dacă colegiul Marii Camere respinge cererea de trimitere formulată potrivit art. 43. Trebuie, de asemenea, să distingem între două situații:

a. dacă pe parcursul procedurii se dezvăluie fapte care determină o altă viziune asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate la momentul sesizării Curții;

b. pe parcursul procedurii survin evenimente care fac ca acele condiții de admisibilitate, care erau reunite la momentul deciziei de admisibilitate, să nu mai fie îndeplinite.

În ce privește prima situație, trimitem la dispozițiile art. 80 al Regulamentului, care trebuie interpretate a fortiori: „dacă se descoperă un fapt, care prin natura sa ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției deja pronunțate într-o cauză și care, la momentul hotărârii, era necunoscut Curții și nu putea fi în mod rezonabil cunoscut unei părți; aceasta din urmă poate, într-un termen de 6 luni de la momentul în care a cunoscut faptul descoperit, să sesizeze Curtea cu o cerere în revizuirea hotărârii despre care este vorba". Rațiunile care justifică modificarea unei hotărâri al cărei caracter definitiv este consacrat expres în Convenție într-un termen care nu se raportează la momentul finalizării procedurii și desesizării instanței europene, impun a fortiori reexaminarea, cât timp cauza este pendinte, a chestiunii admisibilității în legătură cu care s-a dat o decizie favorabilă, al cărei caracter definitiv nu este consacrat în Convenție, în cazul apariției unor fapte care atestă caracterul eronat al acestei decizii.

În aplicarea acestei soluții, faptele nou descoperite, care ar justifica reexaminarea admisibilității, trebuie să nu fi fost cunoscute la momentul deciziei asupra admisibilității, care este contestată, nici Curții și nici părții ce solicită reexaminarea. În ce privește posibilitatea examinării din oficiu a unor asemenea fapte nou descoperite cu incidentă asupra admisibilității, în legătură cu care s-a luat deja o decizie favorabilă, va trebui să distingem după cum condițiile de admisibilitate sunt sau nu de ordine publică, iar în caz afirmativ Curtea poate decide din oficiu reexaminarea. Sunt de ordine publică, în sistemul Convenției: regula termenului de 6 luni, regulile de competență, regula dedusă din art. 17, prohibiția abuzului îndreptat împotriva Curții, regula non bis in idem și caracterul neanonim.

În cea de-a doua situație arătată la lit. b, trebuie să pornim de la principiile generale ale dreptului în privința desfășurării procesului. Interesul care a stat la baza sesizării Curții de către reclamant trebuie să se mențină în legatură cu orice act procesual efectuat de acesta ori în favoarea acestuia în cadrul procesului. Dacă nu mai există condiția interesului actual al reclamantului, cererea se respinge ca inadmisibilă, chiar dacă o declarație contrară coexistă din partea Curții.

În cele ce urmează vom aborda situația în care Marea Cameră ar putea fi chemată să rezolve o chestiune de admisibilitate în legătură cu care se ivește o problemă gravă de interpretare și aplicare a Convenției sau perspectiva unei schimbări de jurisprudență. În noul sistem de control al Convenției, sesizarea Marii Camere are un caracter excepțional. De altfel, exceptând situațiile tranzitorii, în primul an de aplicare a protocolului, Marea Cameră nu a primit nici o cerere în virtutea art. 43 CEDO și a fost sesizată doar de două ori în aplicarea art. 30 CEDO.

Cele două articole menționate prevăd limitativ cazurile în care Marea Cameră poate examina o cerere: când camera care a fost sesizată i-o trimite în cursul examinării sale sau când colegiul de 5 judecători a admis cererea de trimitere provenind de la o parte, după ce Camera și-a dat hotărârea.

Pentru ipoteza sesizării marii Camere cu o cauză pendinte în fața Camerei a cărei admisibilitate ridică o problemă gravă de interpretare a Convenției, sediul materiei este art. 30 CEDO: „atunci când cauza în fața unei camere ridică o chestiune gravă referitoare la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale sau dacă soluția unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre dată anterior de Curte, înainte de a-și da hotărârea, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere, dacă una din părți nu se opune".

Acest articol se poate aplica în două cazuri: o chestiune gravă referitoare la interpretarea Convenției și a protocoalelor sale sau o potențială contradicție cu o hotărâre anterioară a Curții. În ce privește ultima situație, este greu de imaginat că soluția unei probleme de admisibilitate poate intra în contradicție cu o hotărâre anterioară, care nu se referă la admisibilitate (întrucât decizia asupra admisibilității nu este o hotărârii și ea este luată separat de hotărâre).

Pe baza celor expuse mai sus referitor la relația dintre decizia asupra admisibilității și hotărârea de fond, se apreciază că hotărârea unei camere poate fi atacată la Marea Cameră și în privința unei probleme de admisibilitate soluționate prin decizia care a premers acelei hotărâri. De această dată însă, Marea Cameră nu se va pronunța printr-o decizie, ci tot prin hotărâre. Această excepție fată de actul prin care, în general, se soluționează admisibilitatea, se datorează importanței problemei ridicate și nu contravine art. 29 pct. 3, care acceptă derogări de la regula potrivit căreia decizia asupra admisibilității este luată separat de hotărâre.

Decizia asupra admisibilității determină anumite efecte cu privire la desfăurarea ulterioară a procedurii în fața Curții:

– părților li se solicită observații scrise și probe în fond;

– Curtea poate decide din oficiu sau la cererea părților ținerea unei audieri în legătură cu fondul;

– Curtea poate solicita intervenția unui terț necesară, după aprecierea sa, unei bune administrări a justiției;

– părțile pot încerca, cu concursul grefierului, perfectarea unei reglementări amiabile a litigiului.

CAPITOLUL V

REFORMA MECANISMULUI DE CONTROL AL CONVENȚIEI

Secțiunea I

Premisele reformei

Deși a repurtat succesul cel mai notabil pe terenul protecției juridice internaționale a drepturilor omului, mecanismul de control european instituit prin CEDO în anii '50 a relevat totuși anumite deficiențe, care justifică recenta reformă. Aceste deficiențe pot fi grupate după cum urmează:

l. Creșterea accelerată a numărului cauzelor supuse organelor europene de control.

La baza acestei realități stau mai mulți factori :

– potrivit dispozițiilor art. 25 al fostului text al Convenției, Comisia putea fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari…, permițându-se astfel posibilitatea recursului individual în fața Comisiei. Cvasiunanimitatea cererilor înregistrate la acest organ în existența sa au fost cele individuale, iar dinamica acestor categorii de cereri a determinat volumul de lucru al organului european menționat;

– progresul democrațiilor occidentale a determinat creșterea numărului declarațiilor de acceptare a competenței organelor de la Strasbourg pentru examinarea recursurilor individuale îndreptate împotriva statelor părți ceea ce a contribuit decisiv la dinamica numărului cererilor individuale relevată anterior. Drepturile omului au devenit un fapt, o valoare conștientizată și protejată de legislațiile interne, ceea ce a favorizat acceptarea de către state a ideii unui control internațional asupra modului în care ele asigură în exercițiul suveranității lor respectarea acestei valori universale. – prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și Răsăriteană a condus la creșterea numărului democrațiilor europene și implicit a membrilor Consiliului Europei și al părților la Convenție. În consecință, numărul cetățenilor statelor membre s-a dublat, crescând corespunzător și numărul potențialilor reclamanți în procedurile de la Strasbourg. În plus, perfecționarea sistemelor naționale de protecție ale drepturilor omului în cadrul acestor noi democrații nu este definitivă, ceea ce determină un număr mai mare de potențiale încălcări.

– popularizarea prin mass-media a activității organelor Convenției a dus la amplificarea ecoului acestei activități în opinia publică și la încurajarea celor ce se simt lezați în drepturile lor protejate de Convenție în a se adresa instanțelor europene.

2. Organizarea inadecvată a activității organelor de control

Comisia și Curtea au reacționat oarecum greoi la această spectaculoasă creștere materială a sarcinilor ce le reveneau. În acest sens, li s-a reproșat că lucrul în sesiuni periodice, iar nu permanent, le făcea prea dependente de secretariat, precum și că inexistența unor substructuri de activitate și decizie în cadrul acestor organe contravenea dezideratului unei proceduri simple și rapide.

Trebuie să remarcăm totuși că aceste deficiențe au fost, cel puțin în parte, remediate înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11. Sesizările organelor de control au devenit tot mai dese, ajungându-se la o permanență de fapt. În urma Protocolului nr. 8 Comisia a fost abilitată să decidă în camere și comitete, ceea ce permite tratarea simultană a unui număr mai mare de cauze. De asemenea, Protocolul nr. 9 a prevăzut existența unor comitete ale Curții, cu rol important în examinarea recursurilor individuate supuse acesteia.

3. Redundanțele de fapt ale sistemului de control

Inițial sistemul european de control a fost conceput într-o repartiție functională de competențe între Comisie și Curte. Comisia era concepută ca un organ administrativ cu rol de filtru și de instrucție. Ea trebuia să primească numai cererile admisibile și, fără a decide asupra lor, să pregătească decizia Comitetului de Miniștri sau a Curții. În practică, cele două organe, Comisia și Curtea, se pronunțau atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului în fapt și în drept.

Astfel, după declararea admisibilității, Comisia trecea la stabilirea faptelor și la examinarea lor în raport cu Convenția. Curtea hotăra în privința calificării juridice a faptelor cuprinse în obiectul cererii, în limitele trasate de declarația de admisibilitate a Comisiei, putând deci reexamina admisibilitatea și chiar admite examinarea unor fapte noi, dacă acestea erau conexe cu cele cuprinse în obiectul cererii. În plus, ea nu putea lua în discuție decât excepțiile preliminare deja ridicate în fața Comisiei de guvernul pârât, în afara cazului în care ridicarea unei asemenea excepții îi fusese imposibilă pentru că nu cunoștea faptele ce fundamentau excepția ori aceasta se manifestase după închiderea procedurii în fața Comisiei. În consecință, se constată un inutil paralelism instituțional, care nu putea încuraja eficiența funcțională a controlului, chiar dacă rigoarea lui ar fi avut, poate, de câștigat.

Compromisul între mecanismul politic și mecanismul jurisdicțional

Deși remarcabil prin mecanismul predominant jurisdicțional de control al respectării drepturilor omului de către statele părți, sistemul Convenției europene prezenta notabile mărturii ale compromisului politic ce a stat la baza creării sale. În legătură cu acest aspect, s-a subliniat că, pe când Curtea avea un caracter jurisdicțional, Comisia, unul cvasijurisdicțional, iar Comitetul de Miniștri un caracter politic.

Procedurile în fața Comisiei erau confidențiale, raportul Comisiei era transmis Comitetului de Miniștri și statelor în cauză, dar nu și reclamantului. Comitetului de Miniștri îi revenea un rol subsidiar față de Curte, urmând ca el să rezolve cererea declarată de Comisie admisibilă, în cazul în care Curtea nu era sesizată.

Inițial, cazul nu putea fi înaintat Curții de reclamant, ci numai de Comisie sau de statul respectiv. Această prevedere a fost remediată prin Protocolul nr. 9, care a însoțit admiterea recursului reclamantului individual direct la Curte, de crearea în cadrul acesteia a unor comitete de filtraj destinate să aprecieze dacă cererea în cauză ridica probleme grave cu privire la Convenție, de natură să necesite intervenția Curții.

Toate aceste elemente conturau o anumită asimetrie în defavoarea reclamantului individual și un control politic alternativ cu cel jurisdicțional. Guvernele preferă, în general, procedura mai flexibilă a primului tip de control.

Din punctul de vedere al efectivității protecției drepturilor omului, mecanismul jurisdicțional s-a dovedit a însă a fi întotdeauna superior și întreaga jurisprudență a Curții stă mărturie în acest sens, oferind principalele argumente pentru a afirma succesul sistemului european. Din această perspectivă, existenta posibilității unui control politic a fost considerată ca o scădere a acestui sistem. Toate aceste deficiențe atestau necesitatea ca reforma proiectată a mecanismelor Convenției să urmeze, în principal, două direcții: sporirea celerității procedurii organelor de control, al aplicării Convenției la nivel european, pe de o parte, jurisdicționalizarea procedurii acestor organe și eliminarea controlului politic pe de altă parte. Pentru realizarea acestor deziderate au fost propuse trei soluții:

– realizarea controlului european exclusiv de o singură Curte

– transformarea Comisiei într-o curte și controlul conjugat al celor două curți – permanentizarea ședințelor Comisiei și Curții.

Aceste trei propuneri se regăsesc într-o măsură mai mare sau mai mică, în sistemul care a intrat în vigoare din 1998. Prima deține, desigur, preeminență, dar Curtea Unită funcționează pe baze permanente, ea acționează paralel cu o comisie formată din membrii compatibili ai fostei comisii, cu caracter tranzitoriu, iar sistemul ei de organizare dă posibilitatea unor multiple structuri funcționale în cadrul acestei curți.

Secțiunea a II-a

Mecanismul european de control după reformă

O evaluare completă a rezultatelor reformei nu este încă posibilă; datorită timpului scurt ce s-a scurs între intrarea în vigoare a noului sistem și momentul de față. De aceea, ne vom limita să prezentăm structura instituțională a noului sistem și vom enumera avantajele pe care el le prezintă din perspectiva obiectivelor reformei. Așadar, mecanismul de control al Convenției include astăzi o singură Curte, cu caracter permanent, care lucrează în comitete, camere, Marea Cameră și Adunarea Plenară.

Comisia a fost desființată, iar Comitetul de Miniștri și-a redus competențele la supravegherea punerii în aplicare a hotărârilor Curții.

Comitetele, alcătuite din 3 judecători, sunt substructuri ale Curții, care pot examina numai admisibilitatea cererilor individuale și pot decide cu unanimitate respingerea ca inadmisibilă a unei cereri sau radierea ei din rol, dacă o asemenea decizie nu necesită o examinare complementară.

Camerele, alcătuite din 7 judecători, constituie unitatea structurală și funcțională a Curții. Ele se pronunță asupra admisibilității, dacă un comitet nu a putut lua o decizie în această privință, în condițiile anterior menționate, și asupra fondului. Precizăm că judecătorul ales pentru un stat parte este membru de drept al Camerei, care statuează asupra unei cauze în care statul care l-a desemnat este implicat. Regulamentul prevede o structură intermediară, secție, care are compoziție stabilă, ce stă la baza alcătuirii camerelor. Camerele sunt însă acelea care se pronunță asupra fiecărei cauze concrete și ele se constituie ad-hoc.

Dacă o cauză pendinte în fața unei camere ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale, ori dacă soluția unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre dată anterior de Curte, Camera poate, înainte de a se pronunța, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, dacă nici una din părți nu se opune. Pe de altă parte, oricare din părți poate cere în termen de 3 luni de la data hotărârii unei camere trimiterea cauzei către marea cameră. Un colegiu din 5 judecători ai acesteia va decide acceptarea cererii în cazul în care cauza ridică o problemă gravă de interpretare, sau aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale ori o problemă gravă cu caracter general.

Marea Cameră, alcătuită din 17 judecători, se pronunță și asupra cererilor de avize consultative. Fac de drept parte din Marea Camera: președintele Curții, vicepreședintii, președinții camerelor și ceilalți judecători desemnați de președinte prin rotație, astfel încât toți judecătorii să aibă periodic acces la această structură. Regulamentul prevede: împărțirea judecătorilor în două grupuri, care alcătuiesc Marea Cameră, fiecare prin rotație timp de 9 luni.

Adunarea Plenară a Cuții are atribuții privind componenta administrativă și de organizare internă a funcționării acesteia. Asemenea atribuții sunt: alegerea pentru o durată de 3 ani a președintelui, a unuia sau a doi vicepreședinți, care sunt reeligibili; constituirea camerelor pentru o perioadă determinată; alegerea președinților camerelor Curții; care sunt reeligibili; adoptarea regulamentului Curții și alegerea grefierului și a unuia sau mai multor grefieri adjuncți (art. 26 CEDO).

Procedura examinării cererilor este contradictorie și publică, iar hotărârile definitive și avizele consultative asupra problemelor juridice de interpretare a Convenției și a protocoalelor sale (cerute de Comitetul de Miniștri cu majoritatea membrilor săi) sunt motivate. Toate aceste trăsături exprimă tendința de jurisdictionalizare a sistemului european de control. În cele ce urmează vom prezenta succint avantajele pe care acest sistem le prezintă din perspectiva obiectivelor pe care le-a avut în vedere reformarea sa:

– raționalizarea sistemului de control ce a impus jurisdicționalizarea totală a protecției europene a drepturilor omului.

– renunțarea la clauza facultativă de acceptare a competenței obligatorii a Curții pentru soluționarea cererilor individuale elimină și ultimul obstacol din calea accesului direct al titularului justițiabil la sistemul supranațional de protecție a drepturilor sale. Abia o dată cu obligativitatea competenței Curții asupra recursurilor individuale se realizează „o Curte de Justiție europeană în fața căreia cazurile de încălcare a acestor drepturi să poată fi aduse" (după cum propunea Winston Churchil încă din 1948);

– eliminarea dublei examinări a admisibilității și fondului constituie un factor de încurajare a operativității sistemului european de control;

– aceluiași scop îi servește și crearea substructurilor Curții (comitete, secții, camere, Marea Cameră), care pot examina simultan mai multe cereri decât un singur corp jurisdicțional. Existența unui număr fix de membri în camerele care primesc spre judecare cauzele, dar și a unui număr fix de camere în cadrul Curții; stabilit prin Convenție, permite modificarea numărului substructurilor funcționale ale Curții în raport cu numărul judecătorilor și deci al statelor membre, ceea ce va permite autoreglarea dimensiunilor instituției în raport cu numărul statelor părți la Convenție – factor determinant al numărului de cereri supuse Curții, deci al volumului ei de activitate;

– instituirea unei curți pe baze permanente sporește celeritatea procedurii și, implicând consacrarea întregului timp al judecătorilor activității lor în cadrul Curții, contribuie la creșterea calității actului profesional al acestora;

– existența unui singur organ de control contribuie la raționalizarea folosirii resurselor și la reducerea costurilor de funcționare ale mecanismului Convenției.

Toate aceste elemente au fost confirmate de primul an de activitate al noii Curți. În acest răstimp, Curtea a reușit să soluționeze cvasitotalitatea cauzelor moștenite de la vechea Curte. S-au pronunțat peste 2700 de decizii de inadmisibilitate, peste 630 de decizii de admisibilitate și mai mult de 100 de hotărâri.

Din punctul de vedere al procedurii, schimbările intervenite în urma Protocolului nr. 11 au atins mai mult sistemul de structuri și de etape al examinării decât elementele de detaliu ale desfășurării sale.

Secțiunea a III-a

Rolul altor instituții în reglementarea anterioară reformei

1. Comisia Europeană a Drepturilor Omului

A. Plângerile interstatale

Prin ratificarea Convenției Europene, un stat este presupus a fi acceptat jurisdicția Comisiei privind primirea plângerilor altor state părți acuzând o violare a Tratatului. Statul petiționar nu trebuie să dovedească vreun interes special sau vreo relație cu victima ori cu subiectul respectivei încălcări.

Statele vor sesiza Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliuiui Europei, și plângerile lor nu sunt supuse acelorași cerințe prevăzute pentru petițiile particulare, exceptând obligația epuizării căilor de recurs interne. Cu toate acestea, doar un număr mic de plângeri interstate au fost înfățișate Comisiei, astfel de cereri fiind, în principiu înaintate împotriva unor state, care nu recunoscuseră încă dreptul la petiționare individuală, și prin urmare, care nu puteau fi trase la răspundere pe plan internațional pentru încălcarea Convenției decât printr-o procedură interstate.

O parte din plângerile interstate au fost determinate din rațiuni politice. Totuși, ca regulă generală, statele ezită să inițieze astfel de acțiuni împotriva altor state de teamă ca actul respectiv să poată fi interpretat ca un gest neprietenos, susceptibil să afecteze relațiile lor diplomatice.

B. Petiții particulare

Dreptul unei persoane de a înainta Comisiei o plângere împotriva unui stat parte, imputându-i acestuia o violare a Convenției, este condiționat de recunoașterea prealabilă de către acel stat a dreptului la petiționare pentru persoanele particulare. Această recunoaștere nu se consideră a fi făcută automat prin ratificarea Convenției de către respectivul stat, ci necesită o declarație specială.

Într-adevăr, art. 25 arată că „Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție, cu excepția cazului în care Malta parte contractantă aflată în cauză a declarat că nu recunoaște competența Comisiei în această materie".

Cerința ca petiționarul să fie victima unei încălcări a fost interpretată de Curtea Europeană ca desemnând faptul potrivit căruia petiționarul individual urmează să reclame ca a fost efectiv lezat de încălcarea pe care o impută. Admisibilitatea petițiilor particulare este guvernată de dispozițiile art. 27 din Convenție. Astfel, Comisia nu va reține nici cerere introdusă potrivit art. 25, dacă aceasta: este anonimă sau este în mod substanțial aceeași, cu o chestiune examinată anterior de Comisie sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau reglementare și dacă nu contine informații relevante noi.

Comisia va declara inadmisibilă orice cerere introdusă potrivit art. 25 pe care o socotește incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

De asemenea, Comisia va respinge orice cerere cu care a fost sesizată, pe care o socotește inadmisibilă prin aplicarea art. 26 CEDO.

Comisia stabilește dacă o cerere este sau nu admisibilă potrivit art. 27 în cadrul unei dezbateri preliminare, care se finalizează printr-o hotărâre privind admisibilitatea. Reamintim faptul că art. 27 nu se aplică plângerilor interstate, care trebuie să respecte doar prevederile art. 27 alin. 3.

Dispoziția potrivit căreia Comisia nu poate examina o cerere deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă nu conține informații relevante noi, este ambiguă; deși din formulare s-ar putea deduce că este exclusă admisibilitatea oricărui caz supus, în prealabil, unui alt organism internațional, indiferent de acțiunile întreprinse de acel organism, este discutabilă dacă aceasta a fost intenția.

Într-o altă interpretare, prevederea s-ar aplica doar acelor cazuri asupra cărora un astfel de organism s-a pronunțat deja în fond sau a considerat că sunt admisibile acele cazuri în virtutea acelorași motive care ar fi invocate și de Comisie. Art. 27 alin. l lit. b poate fi interpretat și în sensul că un caz nu poate fi abordat de Comisie atâta vreme cât este în curs de examinare la o altă instanță internațională. Menționăm faptul că până în prezent Comisia nu a avut ocazia de a da o interpretare acestei formulări. În acest context remarcăm că la ratificarea Protocolului facultativ al Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice, unele dintre statele părți la Convenția Europeană au formulat rezerve spre a împiedica examinarea cazurilor de către Comitetul ONU pentru drepturile omului, atunci când aceste cazuri au fost deja examinate de organismele Convenției Europene.

În ce privește incompatibilitatea la care face referire art. 27 alin. 2, Comisia a arătat că o petiție este incompatibilă cu dispozițiile Convenției atunci când, de exemplu, este îndreptată împotriva unui stat care nu a recunoscut dreptul de petiționare particulară sau când se referă la drepturi ce nu sunt garantate de Convenție.

Cerința ca o petiție să nu fie ”în mod vădit nefondată" necesită determinarea împrejurării dacă respectiva petiție prezintă sau nu un caz la prima vedere. O asemenea concluzie însă necesită uneori o analiză aprofundată asupra conținutului de fond al cauzei, fapt care vine în contradicție, se pare, cu noțiunea de „vădit nefondată".

Abuzul la dreptul de petiționare se referă la acțiuni cum ar fi, de exemplu, aducerea cu bună știință a unor învinuiri false sau nefondate, folosirea în mod repetat a unei exprimări injurioase și defăimătorii la adresa guvernului reclamant sau încălcarea intenționată a regulii confidențialitătii aplicabilă procedurilor.

Art. 27 alin. 3 CED0, arată că „Comisia va respinge orice cerere cu care a fost sesizată și pe care o socotește inadmisibilă prin aplicarea art. 26". Acest din urmă articol prevede că „Comisia va putea examina o cauză numai după ce toate căile de recurs interne au fost epuizate în conformitate cu normele de drept internațional în general recunoscute… ".

„Epuizarea căilor de recurs interne" a fost interpretată în sensul că statele sunt exonerate de a răspunde pentru acțiunile lor în fața unui organ internațional înainte de a fi avut prilejul de a le îndrepta prin propriul lor sistem juridic. Cu alte cuvinte, nu se poate face un caz internațional dintr-o problemă care se poate rezolva pe plan intern.

Jurisprudența Comisiei și a Curții sugerează faptul că acele căi de recurs ce nu sunt eficiente sau care sunt anulate în mod nejustificat nu trebuie să fie epuizate. Faptul ca un petiționar nu are curs la o cale internă, care a fost în mod constant inutilă, nu va atrage respingerea cererii. Același lucru este valabil și în cazul în care nu se declară recurs într-un proces în care, ținând cont de hotărâri judecătorești anterioare, se poate presupune ca se va păstra aceeași soluționare.

În situația în care legislația internă permite interpretări contradictorii, trebuie totuși depuse toate străduințele pentru a epuiza căile de atac interne potențiale.

Un aspect important legat de epuizarea căilor de atac interne se referă la sarcina probei. În general, organismele Convenției au tratat această problemă în două etape. Mai întâi, Comisia supune toate cererile pe care le primește unui examen preliminar din oficiu referitor la admisibilitate, ceea ce implică și constatarea îndeplinirii sau nu a condiției privind epuizarea căilor de recurs interne. Această constatare este făcută în raport de învinuirile aduse prin petiție și documentele însoțitoare. Dacă din acest stadiu rezultă ca petiționarul nu utiliza căile de recurs interne disponibile, Comisia are competența să respingă acțiunea fără alte proceduri.

La a doua etapă se ajunge când plângerea nu a fost respinsă în stadiul preliminar de examinare iar statul reclamant solicită respingerea, invocând neepuizarea căilor de recurs interne.

În acest sens, Curtea Europeană a arătat că singurele căi de recurs pentru care art. 26 al Convenției prevede obligația epuizării sunt cele referitoare la încălcările pretinse; existența acestor căi de recurs trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, dar și în practică, în caz contrar ele neavând accesibilitatea și eficiența cerute; este în sarcina statului reclamant obligația de a face proba că aceste cerințe sunt îndeplinite.

Corelarea termenului de 6 luni cu cerința privitoare la epuizarea căilor de recurs interne ajută la clarificarea înțelesului expresiei „decizie definitivă" de la a cărei dată curge perioada de 6 luni.

Dacă în legislația internă toate căile de atac interne sunt epuizate odată cu recursul în fața instanței supreme, atunci decizia pronunțată de acel tribunal este „decizie definitivă" din punct de vedere al regulii privind termenul de 6 luni.

La stabilirea termenului de 6 luni nu va fi luată însă în considerare hotărârea într-un recurs soluționat de un tribunal național căruia îi lipsește puterea sau jurisdicția de a oferi reparații potrivit Convenției. În consecință, dacă s-au scurs mai mult de 6 luni de la decizia definitivă, dar petiționarul înaintează totuși recurs la o instanță ierarhic superioară sau specială care, evident, nu are competența de a modifica acea hotărâre, petiția va fi considerată inadmisibilă, cu excepția unor situații speciale.

C. Modul de operare al Comisiei

Odată cu intrarea în vigoare în 1990 a Protocolului nr. 8 al Convenției, modalitatea în care Comisia analizează plângerile a suferit schimbări importante, atât în etapa privind admisibilitatea, cât și în stadiul ulterior. Dispozițiile art. 20 CEDO prevăd că instituția Comisiei se reunește în plen, dar în același timp poate constitui în cadrul ei camere, compuse din cel puțin 7 membri.

Plângerile particulare sunt repartizate câte unui membru al Comisiei, desemnat ca raportor, ce va întocmi un raport privitor la admisibilitatea cererii și va hotărî dacă va înainta petitiția Comitetului sau unei camere.

Comitetele au competența de a declara o cerere inadmisibilă, decizia luându-se prin vot în unanimitate.

Camerele vor soluționa acele cauze care pot fi abordate pe baza unei jurisprudențe consacrate, ori care nu ridică vreo problemă gravă privitor la interpretarea Convenției. În schimb, petițiile care ridică probleme deosebite sunt examinate de Comisie în plen, aceasta având competența de a-și asuma și jurisdicția cauzelor în dezbatere în cadrul unei camere.

Plângerile interstatale sunt, așa cum am arătat, în competența exclusivă a plenului Comisiei.

Atunci când o plângere particulară a fost declarată admisibilă, ea va intra în dezbatere la una din camere sau în plenul Comisiei unul sau mai mulți raportori acordând asistență.

Proceduri ulterioare admiterii

Admisibilitatea este declarată numai pentru aproximativ 10-15% din cazuri, iar aceste cazuri vor intra în stadiul dezbaterilor postadmisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. l CEDO, în cazul în care Comisia reține cererea, va proceda la un examen în contradictoriu al cererii, îrnpreună cu reprezentanții părților, și dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei conducere eficiență statele interesate vor furniza toate facilitățile necesare după un schimb de păreri cu Comisia.

Decizia de respingere trebuia să fie adoptată inițial prin vot în unanimitate, dar Protocolul nr. 8, intrat în vigoare la l ianuarie 1990, a modificat prevederea, astfel încât să fie necesară doar o majoritate de două treimi.

Atunci când examinează faptele, Comisiei i se cere să se pună la dispoziția celor interesați în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaște prezenta Convenție. Dacă s-a ajuns la o soluționare amiabilă, aceasta constă, de obicei, într-o înțelegere prin care statul reclamant se angajează să plătească o compensație sau oferă alte reparații, fără a-și asuma însă vreo răspundere pentru încălcarea Convenției.

În termenul dispozițiilor art. 28 pct. 2, în această ipoteză a rezolvării amiabile a cauzei, Comisia întocmește un raport care este trimis statelor interesate, Comitetului miniștrilor și secretarului general al Consiliului Europei în vederea publicării. Acest raport se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.

Cauzele care nu și-au găsit o rezolvare ori care nu au fost dezbătute, intră în cea de-a treia fază a procedurilor. În acest sens, art. 31 alin. l arată că, dacă examinarea unei cereri nu s-a încheiat prin aplicarea art. 28 alin. 2, art. 29 sau art. 30, Comisia redactează un raport în care constată faptele și formulează un aviz pentru a stabili dacă faptele constatate dovedesc din partea statului interesat o încălcare a obligațiilor ce intervin în temeiul dispozițiilor Convenției. Acest raport în care pot apărea opinii concurente și contradictorii ale membrilor Comisiei, este elaborat în forma unei opinii judiciare. Prin urmare, nu avem de-a face cu o hotârâre, întrucât Comisia nu are competența de a se pronunța formal asupra cauzei, ci numai Comitetul de miniștri sau numai Curtea are o asemenea competență. Raportul respectiv este transmis Comitetului miniștrilor și este totodată comunicat statelor interesate, care nu au interesul să-l publice. În continuare, și presupunând că statele în cauză au acceptat jurisdicția Curții, Comisia și părțile au la dispoziție 3 luni pentru a sesiza Curtea cu respectiva cauză. Dacă acest lucru nu se întămplă, Comitetul miniștrilor va trebui să ia, printr-un vot cu majoritate de două treimi o decizie asupra încălcării sau nu a Convenției. Decizia de sesizare a Curții revine plenului Comisiei.

Menționăm că pînă la intrarea în vigoare, în 1994 a Protocolului nr. 9, persoanele individuale nu puteau supune un caz Curții și nici nu aveau posibilitatea să oblige Comisia să transmită plângerea Curții.

Pe de altă parte, observăm că Comisia sesizează Curtea cu un număr din ce în ce mai mare de cauze. Sunt de fapt așa cum a relevat o violare a Convenției, cele care ridică probleme juridice importante și cele în care există divergențe de opinie semificative în cadrul Comisiei privind soluția.

Dacă nu apare nici unul dintre aceste considerente, de obicei Comisia va lăsa în seama Comitetului de Miniștri luarea unei hotărâri asupra cauzei.

2. Comitetul de Miniștri

Pronunțarea asupra plângerilor în aplicarea art. 32

Dispozițiile art. 32 prevăd, așa cum am arătat, că raportul Comisiei va fi transmis Comitetului Miniștrilor într-un anumit termen, în caz contrar această instituție pronunțându-se asupra încălcării sau nu a Convenției.

Însemnătatea rolului Comitetului de Miniștri în lumina art. 32 rezidă în caracterul de organism politic al acestei instituții, compusă din miniștri de externe sau adjuncții acestora ai fiecărui stat membru al Consiliului Europei.

Protocolul nr. 10 al Convenției Europene, deschis spre semnare în 1992, prevede eliminarea cerinței privind majoritatea de două treimi în favoarea unei majorități simple.

În unele situații, Comitetul poate accepta punctul de vedere al Comisiei privind existența unei violări a Convenției, îndeosebi atunci când statul reclamant ia măsurile legislative sau executive care să asigure nerepetarea violării sau îndreptarea acesteia.

Hotărârile pe care Comitetul de Miniștri le adoptă în temeiul art. 32 sunt obligatorii pentru statele părți la Convenție. Acest lucru este valabil în cazul în care decizia stabilește că un stat a încălcat Convenția, sau în cazul deciziilor privind măsurile impuse de Comitet și efectul pe care aceste măsuri trebuie să-l aibă.

B. Executarea hotărârilor în aplicarea art. 54

În temeiul dispozițiilor art. 54, Comitetul Miniștrilor va supraveghea punerea în executare a hotărârii Curții.

Pentru a se achita de această sarcină, Comitetul a adoptat Regulamentul privind aplicarea art. 54 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest regulament stipulează că de îndată ce hotărârea Curții a fost transmisă, ea va fi înscrisă pe agenda Comitetului. Statul vizat trebuie să informeze Comitetul asupra măsurilor luate pentru a se conforma hotărârii. Dacă statul respectiv nu a făcut demersurile necesare, cazul este, în mod automat, trecut pe agenda Comitetului, spre a fi examinat în termen de 6 luni.

Dacă hotărârea respectivă obligă la despăgubiri bănești, o dată ce statul a plătit despăgubirea, informând Comitetul, acesta din urmă va adopta o rezoluție, în care arată că și-a îndeplinit atribțuiile în aplicarea art. 54 al Convenției.

În hotărârile Curții se afirmă uneori ca legislația națională este în contradicție cu Convenția și că este necesar să se adopte o legislație corespunzătoare. O asemenea obligație ce îi revine statului ridică unele dificultăți în supravegherea executării ei, Comitetul având sarcina de a stabili dacă măsurile legislative sunt în întregime conforme cu dispozițiile Curții.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Reforma sistemului de control jurisdicțional atașat Convenției Europene a Drepturilor Omului (Protocolul XI – Conținut și perspective)

O schimbare a modalităților de organizare și funcționare a sistemului jurisdicțional configurat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în scopul eficientizării și optimizării sale, devenise o chestiune presantă încă de la finele anilor '70. Atunci, ritmul jurisprudenței generate de organismele judiciare europene începuse să nu mai corespundă sistemului existent. Un asemenea fenomen risca deja să suprasolicite capacitățile Comisiei și ale Curții de a-și exercita funcțiile firești. Astfel, numărul de plângeri înregistrate la Comisie a crescut de la 404 în 1981 la 2037 în 1993. În ianuarie 1994, spre exemplu, cazurile pendinte Comisiei Europene se ridicau la 2672, dintre care 1487 nu fuseseră considerate prima facie de acest organism.

Indicele cazurilor transmise spre Curtea Europeană într-un interval de un an reflectă și el acest fenomen de supraîncărcare. Într-adevăr, dacă în 1988 25 de cazuri au fost transmise Curții, 31 au fost deferite în 1989, 61 în 1990, 93 în 1991.

În mod obiectiv, creșterea numărului de acțiuni individuale introduse de persoanele aflate sub jurisdicția statelor parte la CEDO către Curte și către Comisie și-a pus semnificativ amprenta asupra eficienței activității mecanismelor judiciare de la Strasbourg. Ciclul considerării juridice a unei situații înaintate spre Comisie până la decizia finală a Curții Europene gravita în jurul unei durate de 5 ani, termen excesiv față chiar de dispozițiile propriu-zise ale Convenției. Acest aspect de natură funcțională nu s-a transferat și în latura substanțială de fond a complexului jurisprudențial.

Rațiunea demarării unei reforme de organizare a sistemului de la Strasbourg este motivată așadar de intersectarea unor factori obiectivi de natură internă și a cristalizării treptate a unui nou context internațional (european). Se poate remarca și evoluția mai generală a jurisdicției internaționale în ultimii ani, în plan universal sau regional. Curtea Internațională de Justiție se află în acest moment pe o curbă ascendentă în ceea ce privește domeniul jurisdicției obligatorii, depășind, se pare, gravul impas generat de acea nefericită decizie în Cazul South – West Africa. În cadrul Uniunii Europene, Curtea de Justiție de la Luxemburg pare deja legitimată ca o forță independentă, autonomă și perfect funcțională. În sistemul interamerican, Curtea Inter-americană a drepturilor omului desfășoară de mai mulți ani o apreciată activitate, cel puțin din perspectiva calității actului jurisdicțional ca atare. Merită relevat și efortul Comunității internaționale de a activiza mijloace jurisdicționale fată de metoda tradițională politico-diplomatică și ca reacție la unele grave încălcări a dreptului internațional umanitar, eforturi concretizate în constituirea tribunalelor internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda.

Sistemul juridic al Consiliului Europei, având ca pivot Convenția Europeană și mecanismele cunoscute instituite de aceasta – Comisia și Curtea Europeană de la Strasbourg – a fost cuprins de acest spirit evolutiv, inclusiv în ceea ce privește redefinirea practică și conceptuală a noțiunii de jurisdicție europeană în domeniilor drepturilor convenționale. Devenise evident faptul ca modelul axat pe activitatea semipermanentă a unei Comisii și Curți europene în concepția sa originară, centrat pe recursul interstatal ca pilon al sistemului, nu mai corespundea evoluției în fapt a acestuia, care aduce în prim plan recursul individual și, ca efect jurisprudențial, o lectură esențialmente individualistă a Tratatului. Așa cum adesea s-a afirmat, deși obiectivul originar al Convenției nu a fost în mod esențial acela de a oferi un remediu pentru persoanele particulare, ci o garanție colectivă interstatală în beneficiul indivizilor prin efectul implicit de a impune anumite limite legislației naționale, această concepție s-a erodat gradual, individul fiind plasat din ce în ce mai mult în centrul sistemului.

Discrepanța dintre mecanismele tradiționale și solicitările din ce în ce mai complexe la care acestea sunt supuse (în condițiile în care Convenția Europeană este într-adevăr percepută de opinia publică europeană ca un instrument efectiv funcțional în relația individ – stat) trebuia să-și găsească o modalitate corespunzătoare de rezolvare. Originile ideii de reformă jurisdicțională trebuie căutate în dezbaterile privind diferitele aspecte ale unei tot mai sesizabile discrepanțe între Convenție, dreptul generat de sistem (jurisprudența) și vechile mecanisme angrenate în acest proces. Diversele proiecte de remodelare a sistemului conceput în 1951 vehiculate in mediile de specialitate sau la nivelul grupului de experți al Consiliului Europei s-au cristalizat gradual în două propuneri majore. Una dintre acestea viza constituirea unui sistem cu două niveluri de jurisdicție: o Curte de Primă Instanță și un Tribunal de Apel. A doua propunere întrevedea înființarea unei Curți unice și permanente, care ar fi rezultat din fuziunea actualei Comisii și Curți Europene. Evoluția dezbaterii de la experți la nivelurile politice ale Organizației a condus, în cele din urmă, la cea de-a doua variantă, dar nu în integralitatea sa, după cum se va arăta în continuare.

Reforma sistemului de la Strasbourg are ca expresie normativă Protocolul XI la Convenția Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, vizând reformarea mecanismului de control stabilit de Convenție. Decizia politică privind necesitatea unei schimbări structurale în organizarea mecanismului de supraveghere a modului de îndeplinire a obligațiilor rezultate din corpul Convenției a fost luată la Viena în 1993, cu prilejul primei reuniuni a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.

Protocolul XI conține principiile și normele noului sistem jurisdicțional, substituind practic titlurile II-IV, (par. 19-56) din corpul Tratatului originar, care reglementa modul de organizare și funcționare al mecanismului de control de tip jurisdicțional promovat de CEDO. Marea inovație a protocolului de amendare a Convenției este inclusă încă în debutul său, unde se prevede faptul că „pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din prezenta Convenție și din protocoalele sale, se înființează o Curte permanentă a drepturilor omului… aceasta va funcționa permanent."

O lectură atentă a acestui articol de principiu relevă o dublă deschidere spre reformare, cel puțin în raport de vechiul concept: înființarea unei noi Curți Europene a drepturilor omului și permanentizarea activității sale. Protocolul de amendare a CEDO vizează realmente o mutație sistemică și nu o simplă reajustare sau corijare în arhitectura modelului originar. Legiuitorul european a intenționat, așadar, explicit și nu în subtext, constituirea unui nou organism judiciar european însărcinat cu asigurarea îndeplinirii angajamentelor convenționale.

În această lucrare am expus modelul european de control jurisdicțional al drepturilor omului, îndeosebi prin prisma modificărilor aduse CEDO prin Protocolul nr.11, precum și configurația acestui model anterior reformei instituționale prin prezentarea succintă a atribuțiilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului de Miniștri. Nu am insistat asupra elementelor de drept material, cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este implicit învestită a le soluționa, ci am ales să prezentăm caracterul procedural al felului în care este supusă atenției Curții încălcarea acestor drepturi materiale.

BIBLIOGRAFIE

l. Cursuri. Tratate: Monografii

1. Amerasinghe C.M. – Local Remedies in International Law, Grotius, Cambridge 1990

2. Berger V. – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București 1997

3. Coman F., Purdă N. – Protecția juridică a drepturilor omului, Editura ERA, București 2000

4. Fuerea A. – Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura ERA, București 2000

5. Gomien D. – Judgments of the European Court of Human Rights – Reference Charts Council of Europe Press, 1995

6. Harris D. G., Boyle M. O., Warbrick C. – Law of the European Convention of Human Rights, Butterworths, London, 1995

7. MacDonald R., Matscher F., Petzold H. – The European System for the Protection of Human Rights, Londra, 1993

8. Meyer J.-Ladewig, în MacDonald R. St, Matscher F., Petsold H. – The European System for the Protection of Human Rights

9. O'Boyle Harris – Law of the European Convention of Human Rights, Butterwoths, 1995

10. Oraa J. – Human Rights in States of Emergency in International Law, Clarendon Press, Oxford, 1992

11. Petitti E., Imbert P. H., Decaux E. – La convention Europeenne des Droits de l'Homme – Commentaire article par article, Economica, Paris, 1995

12. Pettiti L. E. – Reflexions sur les principes et les mecanismes de la Convention. În: La Convention Europeenne des droits de l'homme, Editura Economica, Paris 1995

13. Schermers H., Waelbroeck D. – Judicial Protection in the European Communities, Editura Kluwer Law and Taxation, Deventer, 1992

14. Sudre F. – Droit international et europeen des droits de l'homme, PLTF, Paris, 1995

15.Van Dijk P., Van Hoof G. J. H. – Theory and Practice of European Convention on Human Rights, Kluwer Law International, Haga, 1998

16. Velu J., Ergec R. – La Convention Europeenne des Droits de l'Homme, Bruylant, Bruxelles, 1990

17. Zwart T., în: The Admisibility of Human Rights Petitions, Martinus Nijhoff Publishers, London 1994

2. Reviste de specialitate

1. Cohen Jonathan G. – Cour Europeenne des Droits de l'Homme – Chronique de jurisprudence, 1980-1981, CDE 1982, p. 114

2. Demeir J. – Quelques aspects de l'action de la Cour Europeenne des Droits de l'Homme, în: Etudes et documents du Conseil d'Etat, 1988, p. 266

3. Lambert P. – La Cour Europeenne des Droits de l'Homme et le droit disciplinaire, Journal des tribunaux, 1988, p. 53

4. Flauss J. F. – La condition de l'epuisement des griefs aux sens de l'article 26 de la Convention Europeenne des Droits de L'Homme: les einseignement de l'arret, RUDH 1991, nr. 12, p. 521

5. De Schutter O. – L'interpretation de la Convention Europeenne des Droits de l'Homme: une essai en demolition, în: Revue de droit international, de sciences diplomatiques et politiques, 1992, p. 83 și urm.

6. Stoica V. – România și Consiliul Europei, în: RRDO nr. 2/1993, p. 12-20

7. Stoica V., Stoica I. – Convenția Europeană și impactul acesteia asupra sistemului juridic românesc, în: Dreptul nr. 10-11/1994, p. 3-10

8. Warbrick C. – Rights, The European Comission of Human Rights and English Law, ELR 1994, p. 34

9. Jennings R. – The International Court of Justice after fifty years, în: American Journal of International Law, vol. 89, 1995, p. 493-506

10. Decaux E., Tavernier P. – Chronique de jurisprudence de la cour Europeenne des Droits de l'Homme (annee 1995, JDI 1996), p. 235-236

11. Maior D. – Reforma sistemului de control jurisdicțional atașat Convenției Europene a Drepturilor Omului. Protocolul XI, conținut și perspective, în: Revista Română de Drepturile Omului nr. 12, 1996, p. 8

12. Scheffer D. – International Judicial Intervention, în: Foreign Policy nr.102, 1996, p. 34-52

13. Corillo Salcedo J. A. – Quels juges pour la nouvelle Cour Europeenne des Droits de l'Homme, RUDH vol. IX; 1997, p. 16

14. Sudre F. – Chronique de la Cour Europeenne des droits de l'homme, 1996, în: RUDH 1997, p. 12

15. Tulkens F. – Chronique annuelle des droits de l'homme, RIDP 1997, p. 1415

16. Drzemczewski A. – Le Protocole no. 11 a la Convention Europeenne des Droits de L'Homme, entree en vigueur et premiere annee d'application, RUDH 1999, vol. 11, nr. l 1-12, 31/12/99, p. 377 și urm.

17. Popescu Cl. – Alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în: Dreptul nr. 5/2001, p.118 și urm.

3. Legislație

1. Acordul european privind persoanele care participă la procedurile în fața Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, intrat în vigoare la 17 aprilie 1971

2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, revizuită în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971 și ale Protocolului nr. 8 intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990, și cuprinzând în afară de acestea textul Protocolului nr. 2, ce face parte integrantă din Convenție, odată cu intrarea în vigoare, la 21 septembrie 1970

4. Alte surse

l. Com., c. nr. 263/57, 20/07/57, AC I, p. 146

2. Decizia din 30.08.1958 asupra admisibilității cererii nr.332/57, Lawless v. Irlanda, AC II, p.324

3. Com. c. nr.214/56, 9/06/58, AC II, p.215

4. Com., c. nr.1802/63, 26/03/63, Rec. X, p.26

5. Com. c. nr.1468/62, 17/12/63, AC VI, p.279

6. Com. c. nr.2618/65, 24/09/65, AC VIII, p.375

7. Com., c. nr.1191/61, 29/09/65, AC VIII, p.107

8. Hot. Neumeister 27/06/68, A8; p.37-38

9. Hot. Delcourt 117/01/70, A.11, I, p.40

10. Com. c. nr.448/70, 26/05/70, AC XVI, p.109

11. Hot. Ringeisen 16/07/71, A 13, p.36-38

12. Com., c. nr. 5874/72, AC XVII, p.386

13. Com., c. nr.6729/74, 12/12/74, DRI, p.93

14. Com. c. nr.5759/72, 20/05/76, DR 6, p.15

15. Com. c. nr.6148/73, 5/07/76, DR 6, p.19

16. Com., c. nr.6878/75, 6/10/76, DR 6, p.79

17. Com. c. nr.6871/75, 14/05/77, DR 10, p.37

18. Com., c. nr. 7629176, 14/07/77, DR 9, p.175

19. Com., c. nr.7654/76, 9/05/78, DR 11, p.194

20. Hot. Winterwerp, 24/10/79, A 33, p.27-28

21. Com., c. nr.8462/79, 8/07/80, DR 20, p.184

22. Com., c. nr.8643J78, 9/07/81, DR 6, p.79

23. Com. c. nr.9172/80; 17/12/81, DR 27, p.222

24. Com., c. nr.9186/80, 9/03/82, DR 28, p.172

25. Com. c. nr.9587/81, 13/12/82, DR 29, p.228

26. Com. c. nr.9266/81, 21/01/83, DR 30, p.155

27. Hot. Dudgeon, 20/02/83, A 59, p.15

28. Hot. Pakelli, 25/04/83, A 64, p.45

29. Com. c. nr.9908/82, 4/05/83, DR 32 p. 266

30. Com., c. nr.9022/80, 13/07/83, DR 33, p.21

31. Hot. Van Der Mussele, 23/07/83, A 70, p.73

32. Com., c. nr.1307/83, 6/03/84, DR 37, p.113

33. Com. c. nr.9816/82, 9/03/84, DR 36, p.170

34. Com. c. nr.9990/82, 13/05/84, DR 3 9; p.119

35. Com., c. nr.8950/80, 16/05/84, DR 84, p.5

36. Com., c. nr.1092/82, 5/10/84, DR 40, p:118

37. Com. c. nr.9599/81, 11/03/85, DR 42, p.33

38. Com. c. nr.10454/83, 23/01/86, DR 45, p.91

39. Com., c. nr.10862/84, 6/03/86, DR 46, p.123

40. Hot. Agosi, 14/10/86, A 108, p.67

41. Hot. Bozano, 18/12/86, A 111, p.65

42. Com.; c. nr.l 1244/84, 2/03/87, DR 55, p.98

43. Com. c. nr.11723/85, 7/05/87, DR 52, p.250

44. Com. c. nr.11755/86, 9/07/87, DR53, p.166

45. Hot. Gillow, 14/09/87, A.124, p.9

46. Com., c. nr.10267/83, 10/12/87, DR 54, p.5

47. Hot. Platforma „Artze fur das Leben", 21/06/88, A 139

48. Com, c. nr. 14312/88, 8/03/89, DR 60, p.284

49. Com. c. nr.11894/85, 8/05/89, DR 61, p.156

50. Com., c. nr.11798/85, 7/11/89, DR 63, p.89

51. Com. c. nr.12659/87, 05/03/90, DR 65, p.136

52. Com. c. nr.16301/90, 12/01/91, DR 68, p.290

53. Hot. Cruz Varas, 20/03/91, A 201, p.99

54. Com., c. nr.15123/89, 18/04191, DR 70, p.252

55. Com., c. nr.14223/88, 5/06/91, DR 70, p.218

56. Com. c. nr.14986/90, 3/07/9 l, DR 70, p.940

57. Com. c. nr.13370/87, 4/07/91, DR 70; p.177

58. Com. c. nr.18079/91, 4/12/91, DR 72, p.263

59. Com. c. nr.22714/93, 27/11/95, DR 83, p.17

60. P. Hot. Akdivar 16/09/96, Rec. 15, p.69

61. Com. c. nr. 29183/95, 26/05/97, DR 89, p.112

62. Com. c. nr.34728/97, 20/10/97, DR 91, p.85

63. Com. c. nr.26336/95, 12/01/98, DR 92, p.93

64. Dec. 31108/99, s.I, c. nr.46827/99, RUDH 99, p.480

65. Dec. 7/09/99, S a IV-a RLTDH 99, vol. 11, nr.10-12, p.138

66. Hot. Selma Tauri Kulu, m. ca., 8/07/99 RUDH 1999, p.400

=== Anexa1 ===

LISTA DE ABREVIERI