Dreptul Social ÎN Uniunea Europeană

=== l ===

Capitolul I

Considerații generale

Capitolul II

Dispozițiile de drept social în tratatele Comunității Europene și ale Uniunii Europene

INTRODUCERE

Extinderea Uniunii Europene, includerea noilor state membre, dincolo de faptul că reprezintă un pas istoric pentru Europa și că oferă noi proiecte economice, va avea, fără îndoială, implicații sociale care trebuie să fie înregistrate în mod corespunzător.
Construcția juridică a dreptului social european a început cu mult înainte de înființarea Organizației Internaționale a Muncii și a Uniunii Europene, doctrinarii români și străini formulând, studiind, susținând și propunând un sistem științific al dreptului internațional al muncii și implicit al dreptului social european.

Romano Prodi, fostul Președinte al Comisiei Europene, afirma: „Cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta găsirea unei soluții la problemele privind necesitatea compatibilității sistemelor de securitate socială și de relații industriale ale statelor noastre, respectând în același timp obligațiile pe care competitivitatea internațională la impune Europei ca sistem”. Iată, deci, că marea provocare la adresa Uniunii Europene este găsirea unor soluții cu privire la politicile sociale europene, în contextul competiției economice acerbe din interiorul și din afara Europei.

În limbajul curent se constată uneori o confuzie a termenilor, denumirea “drept social european” fiind atribuită, fie dreptului creat prin convențiile și acordurile Consiliului Europei care poartă, în titulatura lor, genericul “european(ă)”, fie dreptului creat prin regulamentele și directivele Uniunii Europene. În realitate, acestea constituie o ramură nouă a dreptului – dreptul social european.

Dreptul social european reprezintă acea parte a dreptului internațional al muncii ce se constituie din reglementările în materie adoptate de către Consiliul Europei și, respectiv, Uniunea Europeană. Dacă instrumentele elaborate în cadrul Consiliului Europei sunt, prin forța obiectivelor sale, limitate ca număr, dreptul elaborat în cadrul Uniunii Europene, denumit până la Tratatul de la Lisabona și “drept social comunitar” sau “drept comunitar al muncii” se află, în ultimii ani, în plină expansiune.

Lucrarea de față abordează, în prima parte, atât obiectul, cauza, fundamentele cât și principiile generale și specifice ale dreptului social european. Partea a doua a lucrării tratează prevederile de drept social ce sunt cuprinse în Tratatele Comunității Europene și ale Uniunii Europene.

Capitolul I

Considerații generale

1.1. Noțiunea de drept social european

Dreptul social european reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de Organizația Internațională a Muncii, Consiliul Europei, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Uniunea Europeană, care reglementează raporturile juridice individuale și colective de muncă, securitatea socială precum și mijloacele juridice instituționalizate de protecție și integrare socială a lucrătorilor din Europa. Trebuie făcută precizarea că, până la 1 decembrie 2009, normele juridice erau adoptate de Comunități, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiția și Afacerile Interne (JAI). O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, putem vorbi de normele juridice ale Uniunii Europene.

Dreptul social al Uniunii Europene cuprinde atât politica socială cât și libera circulație a salariaților, aspecte ce vor fi detaliate mai jos.

Scopul politicii sociale la nivel european este acela de a promova o calitate decentă a vieții pentru întreaga societate. Datorită a ceea ce se numește “modelul social european”, populația din Uniunea Europeană nu este lăsată la mila forțelor de pe piața muncii, ci are acces la una dintre cele mai puternice rețele sociale din lume. Acestea sunt posibile datorită faptului că Uniunea Europeană crede cu tărie că solidaritatea între cetățeni este vitală pentru crearea unei societăți stabile și a unei prosperități la nivel comunitar.

În Tratatul de la Roma, politica socială era practic inexistentă. În realitate, majoritatea reglementărilor în acest domeniu se refereau la crearea libertății de mișcare a angajaților și la libertatea de organizare a acestora în scopul creării Pieței Unice. De asemenea, se făceau unele referiri și la egalitatea bărbaților și femeilor în muncă. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a acordat o importanță sporită politicii sociale în lupta împotriva tuturor formelor de discriminare, iar politica privind promovarea creării de locuri de muncă a devenit prioritară, o problemă de interes comun a Uniunii Europene. Din dorința de a crea o Europă capabilă de o creștere economică sustenabilă însoțită de o creștere cantitativă și calitativă a locurilor de muncă și de o coeziune socială în expansiune, legătura dintre crearea de locuri de muncă, problemele sociale și șansele egale este evidentă în zilele noastre.

Scopul central al politicii sociale europene este descris în articolul 136 din Tratatatul CE: “Comunitatea și statele membre […] vor avea ca obiective promovarea creării de locuri de muncă, creșterea nivelului de trai și a condițiilor de muncă, armonizarea acestora, protecția socială, dialogul între conducere și angajați, dezvoltarea resurselor umane prin menținerea unui nivel crescut al creării de locuri de muncă și prin combaterea excluziunii sociale.”

Libera circulație a salariaților apare pentru prima dată legiferată în Tratatul de la Paris de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, însă acest principiu avea aplicabilitate doar în aceste două industrii. Tratatul de la Roma prevedea libera circulație a salariaților în cadrul Comunității Economice Europene. Directiva 2004/38/EC privind dreptul la libera circulație sintetizează toate aspectele menționate anterior într-un singur document. Directiva clarifica și unele aspecte procedurale, întărind dreptul membrilor familiei aparținând cetățeanului european ce exercita dreptul la liberă circulație.

Încă din 1919, anul înființării Organizației Internaționale a Muncii, a fost consacrat principiul fundamental al dialogului social potrivit căruia, prin asocierea reprezentanților salariaților, patronatului și reprezentanților guvernelor țărilor membre, se promovează binele comun.

Prin adoptarea unor reglementări internaționale după 1919 și realizarea unei justiții sociale s-au pus bazele dreptului social european.

Dreptul social european s-a înfăptuit etapizat de la înființarea Organizației Internaționale a Muncii, adoptarea Proiectului de Statut al Uniunii Politice Europene pe 2 noiembrie 1961, elaborarea Declarației solemne asupra Uniunii Europene în iunie 1983, emiterea Actului Unic European în 14 septembrie 1984, și până la proclamarea de către Consiliu, Parlamentul European și Comisie, pe 7 decembrie 2000 a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Toate aceste reglementări, împreună cu cele adoptate ulterior, conturează obiectul, conținutul, cauza, locul și definiția acestei discipline, constituită din relațiile sociale convertite prin intermediul normelor juridice în raporturi juridice de drept social european, formând un drept propriu statelor membre ale Comunităților Europene și unor state nemembre.

Pe planul dreptului internațional al muncii, încă de la prima ediție în 1970 a monumentalei sale lucrări, profesorul Nicolas Valticos lansează ideea că dreptul internațional al muncii , după cel de-al doilea război mondial, înglobează și alte surse (izvoare) decât convențiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii, respectiv unele instrumente ale Organizației Națiunilor Unite, ale unor organizații regionale cum sunt Consiliul Europei și Uniunea Europeană, convenții bilaterale sau multilaterale în materie. Mai mult decât atât, profesorul Valticos discuta problema diversității izvoarelor dreptului internațional al muncii și a conflictului dintre acestea, făcând distincție între conflictul între izvoarele internaționale și cel între izvoarele internaționale și cele naționale.

Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană nu este numai o zonă de comerț liber. În realitate, procesul de construcție europeană a reflectat întotdeauna nevoia menținerii unui echilibru între dimensiunea economică și cea socială. Ca urmare, politica socială a Comunității acoperă, la ora actuală, libertatea de circulație a salariaților, coordonarea organismelor de protecție socială, șanse egale pentru femei și bărbați, sănătatea și securitatea la locul de muncă, precum și armonizarea anumitor probleme ale legislației muncii.

Procesul integrării sociale nu a fost rectiliniu. Dacă ar trebui să facem un bilanț al ,,trecutului comunitar” în domeniul social, ar trebui să subliniem insuficiența instituțională inițială.

Originile unei politici sociale a viitoarei Uniunii Europene se pot regăsi în tratatele constitutive ale Comunităților Europene, în principal în Tratatul de la Roma din 1957 care jalonează primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme în ce privește libera circulație a forței de muncă (fapt realizat în 1968), îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață ale lucrătorilor, armonizarea sistemului de educație și formare.

În prima etapă, considerată de unii specialiști perioada 1957-1971, politica socială europeană s-a dezvoltat de o "manieră fragmentară, progresele obținute fiind neuniforme" iar realizările modeste.

Construcția unei Europe puternice și dinamice se bazează tot atât de mult pe recunoașterea unui fundament al drepturilor sociale. Ulterior, imposibilitatea de a avansa pe planul integrării sociale comunitare s-a datorat și lipsei de voință politică. Când a existat această voință politică, cum este cazul Tratatului de la Maastricht, a existat Marea Britanie care a făcut rezerve, și atunci a trebuit să se recurgă la acel celebru compromis prin care cei "12" conveneau ca cei "11" să aplice o politică socială coerentă (ulterior însă, când Tony Blair era prim-ministru, Marea Britanie a decis să accepte prevederile politicii sociale din Tratatul de la Amsterdam și directivele care fuseseră convenite conform protocolului social al Tratatului Uniunii Europene).

Succesiv, au fost adoptate diversele elemente ale politicii sociale, pe măsura dezvoltării economice, sociale și politice a Comunității și pe baza modificărilor succesive ale Tratatelor instituind Comunitățile Europene (Actul Unic European în 1987; Tratatul de la Maastricht în 1992 și anexele sale, Protocolul privind politica socială și Acordul privind politica socială, Tratatul de la Amsterdam în 1996).

Etapa a doua, situată între anii 1972-1981, este jalonată de Reuniunea la nivel înalt de la Paris din 1972, care a declanșat o perioadă de consens activ intracomunitar, urmată de Primul Program de Acțiune Socială din 1974 și de anii 1983-1984, când devine tot mai clară necesitatea pentru "o majoră reformare a politicii sociale". Cu ocazia reuniunii de la Paris, șefii de stat sau de guvern din Comunitatea Europeană au convenit să confirme dimensiunea socială a construcției europene. A apărut în mod clar necesitatea de a materializa ideea că Europa înseamnă mai mult decât Piața Comună și îndepărtarea barierelor vamale. Desăvârșirea Pieței Interne a marcat importanța acestei dimensiuni sociale. Ea nu constă doar în libertatea de circulație a persoanelor și, respectiv, a lucrătorilor, bunurilor, serviciilor și capitalului, ci și în orice alt element care contribuie la creșterea bunăstării cetățenilor Comunității Europene și, în special, a persoanelor ce muncesc în interiorul ei.

Următoarea etapă, care debutează la mijlocul anilor `80, când se afirma necesitatea unui nou dinamism în sfera socialului și sunt lansate sintagmele "Europa popoarelor" și "dimensiunea socială a construcției comunitare", s-a materializat prin ambițiosul Program de creare a Pieței Unice Interne, care, între altele, evidenția și temerile posibilului dumping social, care însă, până la mijlocul anilor `90, nu fusese combătut de Comunitățile Europene.

Actul Unic European (1987) a extins utilizarea majorității calificate și la legislația muncii și cea din domeniul sănătății, lăsând încă o serie de probleme care să fie decise, în continuare, cu unanimitate.

Adoptarea în 1989 a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor a constituit un alt reper important. În esență însă, Carta este o declarație solemnă care stabilește un set de principii privind unele aspecte ale condițiilor de muncă și viață ale lucrătorilor. Ea nu are forță juridică, ci reprezintă un document moral și politic care a influențat însă considerabil evoluția dreptului social comunitar.

Carta, considerată o "declarație vocațională de intenții politice" deoarece nu este un act constrângător juridic, a fost adoptată, evident, ca "răspuns la pericolul dezvoltării unei economii integrate… scopul său declarat fiind de a permite o mai bună armonizare a practicilor și politicilor sociale naționale și de a îmbunătăți mobilitatea forței de muncă în interiorul Uniunii Europene" .

Pentru aplicarea Cartei, cu toate divergențele între statele membre și partenerii sociali, a fost adoptat Al doilea Program de Acțiune Socială care reafirmă în această materie, aplicarea principiului subsidiarității, al respectării diversității sistemelor și al menținerii competitivității, fără ca esența acțiunilor să amenințe diversitatea economică și socială.

În scopul stabilirii unei noi politici sociale, menită a face față problemelor cu care se confruntă cele trei Comunități economice europene, Comisia Europeană a inițiat în 1993 o consultare largă a tuturor factorilor interesați, o dată cu lansarea Cărții Verzi. Aceasta a fost urmată de publicarea în 1994 a unei Cărți Albe, care stabilea cadrul acțiunilor viitoare ale Uniunii în acest domeniu.

A patra etapă a procesului a debutat prin adoptarea unui nou Program de acțiune socială (în aprilie 1995). Programul trasează noua direcție de lucru pentru perioada 1995 – 1997 și a fost conceput astfel încât să continue și să dezvolte activitățile precedente și să consolideze experiența comunitară, în special în domeniile libertății de mișcare a persoanelor și a forței de muncă, egalității de tratament, pentru femei și bărbați, legislației muncii și Fondului Social European, precum și să impulsioneze activitatea în domeniul combaterii șomajului, al protecției sociale, al sănătății publice și al șanselor egale pentru toți.

După Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam, în contextul evoluțiilor spectaculoase ale țărilor din lumea contemporană, noua Europă devine nu numai economică, ci și tot mai socială.

În aceste condiții se apreciază că putem vorbi de un drept comunitar al muncii sau drept comunitar social în plină evoluție. Dreptul comunitar este privit la ora actuală în literatura de specialitate occidentală, cu exaltare și, în egală măsură, cu neîncredere. Chiar și cei mai pesimiști autori recunosc însă existența acestuia.

În literatura de specialitate se disting șase mari etape în crearea dreptului social european. Astfel, în prima etapă, situată între anii `60-70, instrumentele comunitare au reafirmat libera circulație a salariaților și necesitatea coordonării sistemelor de securitate socială pentru lucrătorii migranți.

Etapa a doua, situată la mijlocul anilor `70, este cea marcată de adoptarea primelor directive în materie de drept al muncii: egalitatea de șanse și sănătatea și securitatea la locul de muncă (directiva generală și directive sectoriale care combăteau efectele cancerigene ale unor substanțe chimice utilizate în industria produselor plastice). Șocul petrolier din 1974, ca și primele restructurări industriale impun primele directive în materie de concediere colectivă.

Cea de a treia etapă, a anilor `80, a consolidat acquis-ul comunitar în ceea ce privește egalitatea de șanse și în materie de sănătate și securitate în muncă (directive privind ansamblul agenților fizici, chimici și biologici). Ea este profund marcată de Actul Unic European, care aduce și o inovație juridică: recunoașterea dialogului social la nivel european (art. 139, fostul art. 118B).

A patra etapă (1990-1993) este influențată substanțial de Carta socială comunitară. Sunt adoptate 15 directive în materie de securitate și sănătate a muncii, o directivă relativă la egalitatea de șanse și patru directive referitoare strict de legislația muncii.

A cincea etapă (1994-1999), marcată de Protocolul social anexă a Tratatului de la Maastricht, este caracterizată prin rolul activ al negocierii colective, permițând partenerilor sociali să contribuie direct la reglementarea socială comunitară. În trei reprize (concediu parental, munca cu timp parțial, contracte pe durată determinată), directivele au pus în aplicare acordurile intervenite între partenerii sociali la nivel european.

A șasea etapă, după 1999, sub imperiul Tratatului de la Amsterdam care a consolidat notabil cadrul instituțional al politicii sociale comunitare, punând capăt și excepției britanice, a îmbogățit dreptul comunitar al muncii prin abordarea a noi domenii, cum sunt: angajarea în muncă, lupta contra discriminărilor, egalitatea de șanse, rolul partenerilor sociali și, esențial, pe plan decizional, implicarea crescândă a Parlamentului European.

Această realitate se impune însă a fi circumstanțiată. Astfel, în primul rând, este indiscutabil că progresul social comunitar este indisolubil legat de progresul economic comunitar.

În al doilea rând, dezvoltarea dreptului muncii comunitar este limitată – cel puțin parțial – de respectarea principiului subsidiarității, ce solicită luarea în calcul a particulărităților fiecărui stat, a realităților și a diversității sistemelor naționale de relații de muncă. Fără respectarea realităților sociale, fără acceptarea autonomiei normative a partenerilor sociali, fără o concepție modernă și pragmatică, dreptul muncii comunitar este condamnat să rămână încă multă vreme în umbră.

În al treilea rând, drepturile sociale fundamentale au fost deja reglementate de Organizația Internațională a Muncii, acțiunea Uniunii Europene fiind astfel relativ limitată. În sfârșit, trebuie subliniat și faptul că pe plan european, Consiliul Europei are deja o bogată experiență în materie, mai ales în domeniul securității sociale. Carta Socială Europeană, elaborată de Consiliul Europei, este un instrument de referință mult mai complet, mai util și mai pragmatic, decât Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale salariaților.

În Europa însă, la ora actuală, nimeni nu mai pune la îndoială faptul că Uniunea Europeană trebuie să aibă propria sa politică socială și, în consecință, dreptul muncii comunitar se afirmă cu tot mai multă pregnanță. Nu există însă o definiție explicită și general acceptată a acestuia.

1.2. Obiectul dreptului social european

Obiectul dreptului social european constă în relațiile sociale de muncă, relații care se formează în procesul muncii între persoane fizice sau juridice dintre care una are calitatea de lucrător (salariat) iar cealaltă (persoană fizică sau de cele mai multe ori persoană juridică) de angajator (întreprindere sau instituție) în vederea prestării unei anumite munci salarizate.

Așadar, se au în vedere raporturile juridice de muncă înglobând atât reglementările referitoare la prestarea muncii, salarizare, securitate socială, negocieri colective, pregătire profesională, asigurarea condițiilor de muncă etc. cât și pe acelea ce se referă la competențele jurisdicționale ale instituțiilor europene.

Obiectul dreptului social european rezultă din reglementările juridice individuale și colective de muncă ale statelor din cadrul Comunităților Europene și ale statelor care au aderat la sistemul juridic al unei Europe Unite.

Raporturile juridice de muncă, spre deosebire de celelalte relații sociale reglementate de norma juridică, sunt acele relații sociale ce apar între o persoană fizică, pe de o parte și, ca regulă, o persoană juridică, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să remunereze și să creeze condițiile necesare prestării acelei munci.

De asemenea, în obiectul dreptului social european, sunt incluse și raporturile juridice de securitate socială, adică cele referitoare la protecția socială.

Prin încheierea contractului individual de muncă persoana încadrată se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații (salariu). Prestarea muncii și remunerația, elemente esențiale și clauze ale contractului individual de muncă, reprezintă obiectul și cauza acestui contract.

Potrivit prevederilor Convenției nr. 29/1930, munca forțată este interzisă, angajatul având dreptul să-și aleagă liber munca ce o va presta într-o unitate.

În conformitate cu prevederile Convenției nr. 138/1973 (privind vârsta minimă de încadrare în muncă), pot presta o muncă utilă prin încheierea unui contract individual de muncă și persoanele care au 16 ani împliniți. Acești salariați au aceleași drepturi și obligații ca și persoanele majore în ceea ce privește încheierea și executarea unui contract de muncă.

Spre deosebire de celelalte drepturi prevăzute în Constituțiile țărilor Comunităților Europene, care se pot exercita numai de la majorat, dreptul la muncă se poate exercita și de la vârsta de 16 ani iar în anumite condiții speciale și de la 15 ani împliniți. Sexul, rasa, naționalitatea, gradul de cultură sau originea nu constituie un impediment la încadrarea unei persoane în vederea prestării unei munci și a salarizării.

În concluzie, ramura dreptului constituită din normele juridice care reglementează relațiile de muncă și de securitate socială în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene reprezintă dreptul social european.

Cauza dreptului social comunitar, pe care atât legea românã cât și reglementările adoptate de Uniunea Europeană o consideră necesară, trebuie să țină seama de scopul sau de motivul încheierii raportului juridic individual sau colectiv de muncă.

Obiectul și cauza dreptului social comunitar se realizează în timp, prin voința juridică a părților, și constituie motivația asumării obligațiilor reciproce rezultate din raporturile juridice individuale și colective de muncă.

Pentru salariul primit angajatul depune o muncă în întregimea ei, utilizând întreaga capacitate de lucru și cunoștintele pe care le are în procesul muncii, cunosținte și deprinderi strâns legate de funcția sau profesia ce o îndeplinește și pentru care a fost încadrat.

1.3. Fundamentele, autonomia și conținutul dreptului social european

Dreptul social european poate fi caracterizat ca o ramură autonomă de drept, deoarece este alcătuit din norme juridice a căror aplicare nu depinde în general de alte reglementări, mai ales în cazurile privitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale și colective de muncă și la alte raporturi juridice strâns legate de acestea.

Conținutul dreptului social european este constituit din totalitatea normelor juridice adoptate de Uniunea Europeană, prin convenții, tratate, protocoale, recomandări etc. în care se încorporeazã drepturile și obligațiile subiecților în raporturile juridice de muncă și în acelea care sunt strâns legate de relațiile de muncă. Însă normele juridice cu caracter imperativ în materie de drept social al Uniunii Europene sunt reglementările unilaterale obligatorii, respectiv regulamentele și directivele Comisiei Europene.

Pentru a nu se confunda noțiunea de obiect al dreptului social european cu cea de conținut, menționăm că în timp ce obiectul dreptului social european privește conduita participanților într-un raport juridic de dreptul muncii constând în acțiunea la care este îndreptățită o parte și de care este ținută cealaltă parte, conținutul dreptului social european se referă la drepturile și obligațiile statelor membre, patronilor, salariaților, sindicatelor în raporturile sociale de muncă.

1.4. Principiile generale și specifice ale dreptului social european

Principiile dreptului social european sunt idei generale călăuzitoare pe care se întemeiază sistemul de norme juridice europene și care privește relațiile de muncă individuale și colective, concretizate prin tratate, convenții, regulamente, directive etc., adoptate de Uniunea Europeană.

Analiza directivelor și regulamentelor care circumscriu dreptul comunitar al muncii relevă, indiscutabil, faptul că acestea, fără a conține definiții, reafirmă principiile fundamentale ale dreptului muncii ce se regăsesc în normele dreptului internațional al muncii dar și în reglementările interne ale dreptului muncii din statele comunitare, cum sunt, spre exemplu, principiul libertății muncii, principiul negocierii colective, principiul protecției salariatului, principiul dreptului la odihnă etc.

În plus, la o analiză pe fond, constatăm că, în raport cu realitățile din statele membre, Uniunea Europeană a adoptat mai multe directive în materie ce consacră și alte principii. Este vorba de principiul informării lucrătorului asupra condițiilor aplicabile contractului sau relației sale de muncă, de principiul egalității de tratament în muncă, precum și de principiul informării și consultării lucrătorilor în probleme ce privesc evoluția întreprinderii (unității).

Evident, în dreptul social european, ca și în dreptul muncii din statele membre ale UE, există și alte principii esențiale, cum sunt: principiul protecției salariaților în cazul concedierilor colective; principiul protecției salariaților în cazul transferului întreprinderii; principiul protecției tinerilor în procesul muncii; principiul dreptului la concediu de odihnă; principiul sănătății și securității lucrătorilor etc.

Principiile dreptului social european sunt următoarele:

libera circulație a salariaților în cadrul Uniunii Europene;

principiul egalității de tratament “La muncă egală, salariu egal”;

neîngrădirea dreptului la muncă și interzicerea muncii forțate în sistemul comunitar (libertatea muncii);

libertatea de asociere în sindicate și în alte asociații cu caracter profesional;

dialogul social sau recunoașterea reciprocă a legislației statelor membre ale UE;

apărarea drepturilor și libertăților salariaților.

Temeiul juridic al liberei circulații a salariaților îl constituie un ansamblu de dispoziții cuprinse în mai multe reglementări comunitare:

a) Dispoziții cuprinse în Tratatul CE, după cum urmează:

art. 7 A(14) care stabilește piața internă, aceasta incluzând și libera circulație a persoanelor;

art. 8 (17) – 8E (22) care reglementează cetățenia Uniunii Europene;

art. 48 (39) privind libera circulație a forței de muncă;

art. 73 1(61) și următoarele cuprinse în Titlul III A ,,Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor;

b) Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (din 14 iunie 1985);

c) Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).

Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în dreptul comunitar derivat.Prin art. 48, par.1 s-a prevăzut ca libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității pâna cel mai târziu la sfârșitul perioadei de tranziție. Ea a fost deja înfăptuită prin Regulamentul Nr. 1612/68, al Consiliului, din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității și prin Directiva Nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor, ambele fiind precedate de Regulamentele Nr. 15/1961 și 38/64, respectiv de Directiva Consiliului din 25 martie 1964, care au fost abrogate. Toate aceste prevederi au fost înlocuite cu Directiva nr. 38/2000.

Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe cetățenie între lucrătorii statelor membre în ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare (art. 48. par.2). Abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a persoanelor ar fi compromisă dacă abolirea barierelor statale ar putea fi neutralizată de obstacole ce rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organizații necârmuite de dreptul public și, în plus, dacă domeniul art. 48 ar fi limitat la acte ale unei autorități publice, ar exista un risc de creare a inegalității în aplicare în măsura în care condițiile de muncă din diferite state sunt reglementate uneori de prevederi stabilite prin lege sau act administrativ și alteori prin acorduri și alte acte încheiate sau adoptate de persoane private.

De la terminarea perioadei de tranziție această dispoziție are efect direct, astfel că persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica în justiție într-un stat membru. Dispozițiile art. 48, par.1 și 2 impun statelor membre o obligație precisă, care nu necesită intervenția vreunui act al instituțiilor comunitare și nici al statelor membre și care nu lasă acestora pentru executarea ei nici o facultate de apreciere.

Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, ea incluzând și domeniul educațional, în materia de față s-a relevat că art. 48 se opune adoptării de către un stat membru a unor prevederi care rezervă cetățenilor lor dreptul de a munci în cadrul unei întreprinderi a acestui stat.

Beneficiul dreptului la libera circulație este subordonat posesiei cetățeniei unuia dintre statele membre, dar, în absența definiției comunitare a cetățeniei, fiecare stat membru determină suveran condițiile în care ele acordă cetățenia, inclusiv dubla cetățenie.

Comisia va decide asupra suspendării ca atare și asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate să ceară Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii. Dacă se produce acea suspendare, oficiile de muncă dintr-un alt stat membru care au indicat că ele au lucrători disponibili nu vor acționa în niciun fel spre a se ocupa posturile vacante ce le-au fost notificate direct de patronatul din statele membre în cauză. Dar, o regulă de rațiune nu împiedică angajarea de negocieri directe între patroni și lucrători care pot fi concretizate chiar în încadrări pe timpul acestei suspendări, ceea ce face ca principiul liberei circulații a persoanelor să fie activ.

Libertatea de circulație a salariaților implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 48, par. 1:

acceptarea ofertelor de angajare efectiv făcute;

deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;

șederea într-un stat membru în scop de angajare, potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea cetățenilor acelui stat, stabilite prin lege, act administrativ;

rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce nu mai lucrează în acest stat, sub rezerva condițiilor care sunt cuprinse în regulamentele de aplicare elaborate de Comisie.

Beneficiarii libertății de circulație așa cum este prevăzută în Tratat și în legislația subsidiară sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Categoria lucrătorilor salariați a primit o largă accepțiune.

Astfel, s-a considerat că există activitate salariată chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă (adică nu fictivă, nu marginală) și să un fie voluntară. Oricum, termenul ”cetățean” nu coincide cu termenul “lucrător” în sensul art. 39( 48 TCE). Din păcate nu ne putem baza nici pe Tratat, nici pe legislația derivată pentru a da o definiție termenului “lucrător”. Încă o dată, i-a revenit Curții de Justiție să determine atât semnificația cât și sfera termenului. Prima definiție concludentă a fost dată în cazul Levin.

În acest caz, CEJ a emis o opinie generală de principiu conform căreia reglementările referitoare la libera circulație a salariaților se aplică numai ,,activităților efective și reale, fiind excluse activitățile la scară atât de redusă încât pot fi privite ca fiind marginale sau minore.” Astfel, a concluzionat CEJ, aceste reglementări sunt garantate numai pentru ,,libera circulație a persoanelor care desfășoară sau doresc să desfășoare o activitate economică.”

De remarcat faptul că membrii de familie trebuie să aibă un drept de ședere în alt stat este necesar ca unul dintre soți să-și fi exercitat dreptul său la libera circulație, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat. Așa cum s-a relevat în practică, regulile din Tratat care reglementează libera circulație a salariaților și regulamentelor adoptate pentru a le aplica nu pot fi aplicate cazurilor care nu au nici un factor care să le lege de oricare dintre situațiile cârmuite de dreptul comunitar și ale căror elemente sunt toate pur interne unui singur stat membru, astfel că un național al unui stat nemembru, căsătorit cu un lucrător care are naționalitatea unui stat membru, nu poate să invoce dreptul conferit de art. 11 din Regulamentul în discuție, dacă acest lucrător nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității.

Situațiile pur interne dintr-un stat nu intră, evident, în sfera de aplicare a art. 48. Deoarece prevederile Tratatului privind libertatea de circulație a persoanelor nu pot fi aplicate activităților care sunt limitate, în toate privințele, în cadrul unui singur stat, Curtea de Justiție a afirmat imposibilitatea pentru un cetățean al unui stat membru care nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității de a invoca art.7 (în prezent art.6) și art.48 împotriva statului membru al cărui resortisant este, cu privire la condițiile ce cârmuiesc încadrarea sa într-un post pe teritoriul acelui stat.

Libera circulație a salariaților comportă excepții și limitări.

Excepții: art. 48 nu se va aplica angajaților în serviciul public (par.4). Prin aceasta se elimină din domeniul de aplicare a par. 1-3 o serie de locuri de muncă implicând direct sau indirect participarea la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații destinate să salvgardeze interesele statului ori a altor autorități. S-a arătat în această apreciere care aparține Curții de Justiție, că "astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existența unei legături speciale de loialitate față de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de cetățenie".

Fiind vorba, așadar, de un interes legitim al statului respectiv, "… este necesar, în același timp, să se garanteze că eficacitatea și scopul prevederilor Tratatului privind libertatea de circulație a salariaților și egalitatea de tratament a cetățenilor tuturor statelor membre nu vor fi restrânse prin interpretarea conceptului de serviciu public care este bazată numai pe dreptul intern și care ar crea dificultăți aplicării dreptului
comunitar".

Pe de altă parte, s-a admis că art. 48, par. 4, referindu-se la astfel de posturi, "… permite statelor membre să rezerve cetățenilor lor prin măsuri adecvate, accesul la posturi implicând exercitarea unor astfel de puteri și responsabilități în cadrul aceluiași grad, aceluiași domeniu ori aceleași clase". Și chiar dacă este acceptat că astfel de reguli ar putea crea discriminare,"… o interpretare a art. 48, par.4 care are efectul de a exclude cetățenii altor state membre de la totalitatea posturilor din serviciul public nu este admisibilă, deoarece ea implică o limitare privind drepturile acestor cetățeni care excede ceea ce este necesar spre a se asigura respectarea obiectivelor acelei prevederi".

În concret, dacă nu reiese din natura îndatoririlor și responsabilităților pe care le presupun anumite posturi că ele ar constitui o angajare în serviciul public, atunci art. 48 par.4 este inaplicabil și. ca atare, condiționarea ocupării unor posturi de deținerea cetățeniei țării în care se află persoana este discriminatorie și, deci, inadmisibilă potrivit dreptului comunitar.

O astfel de interpretare a acestei excepții a fost considerată, totuși, ca fiind strictă. Ea este inspirată, evident, de o politică jurisprudențială tinzând să considere serviciile publice, cel puțin acelea cu caracter industrial și comercial, ca întreprinderi private, dar ea nu va fi aplicabilă în cazul spitalelor publice, al personalului din învățământ ori din cercetare.

De remarcat faptul că s-au decis următoarele aspecte: un stat membru care, în sectoarele de cercetare, educație, sănătate, transportul interior, poște și telecomunicații și din serviciile de apă, gaz și de distribuire a electricității, nu restrânge cerința de posedare a cetățeniei sale la posturile de funcționari civili și de angajați publici implicând participarea directă sau indirectă la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații menite să salvgardeze interesele generale ale statului ori ale altor autorități publice, nu își îndeplinește obligațiile sale conform art. 48 din Tratat și art. 1 din Regulamentul Nr. 1612/68 asupra liberei circulații pentru lucrători în cadrul Comunității.

Deoarece generalitatea posturilor în aceste sectoare face ca ele să nu fie legate de specificul activităților serviciului public, faptul că unele posturi în sectoarele respective pot, în unele împrejurări, să se afle sub incidența art. 48 (4) nu poate să îndreptățească un stat membru să supună în general toate posturile unei condiții de cetățenie". Dacă un stat permite angajarea în astfel de posturi, principiul egalității de tratament în privinta tuturor celorlate aspecte (condiții de angajare, de muncă, de salarizare etc.) se aplică în mod corespunzător.

Limitările liberei circulații a salariaților pot fi instituite pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică așa cum s-a precizat mai sus în legătură cu art. 48, par.3.

Aceleași prevederi se aplică, potrivit art. 1, par.2, din Directiva, și celuilalt soț și membrilor de familie care se încadrează în prevederile regulamentelor și directivelor adoptate în acest domeniu conform Tratatului.

Sfera de aplicare a Directivei cuprinde toate măsurile privind intrarea pe teritoriul lor, emiterea ori reînnoirea permiselor de ședere sau expulzarea de pe teritoriul lor luate de statele membre pe motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, dar aceste motive nu pot fi invocate spre a se contribui la realizarea unor scopuri economice (art.2), în cazul, evident, al unor dificultăți economice în statul respectiv.

Art. 3 și 4 din Directiva detaliază aceste motive restrictive pentru libera circulație a persoanelor. Astfel, primele două motive care atrag măsuri în consecință trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare nu pot constitui prin ele înșele motive pentru luarea acelor măsuri.

În concepția Curții, expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică" din art. 48, par.3, privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru cetățenii altor state membre, ci și deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative. Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat, totuși, că măsurile de restrângere a dreptului de ședere limitate numai la o parte a teritoriului național nu pot fi impuse de un stat membru cetățenilor altui stat membru care sunt supuși prevederilor Tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate cetățenilor statului interesat.

Definirea și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un cetățean al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de așa natură încât să constituie în sine o conduită care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate, deci, prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.

Conceptul de "ordine publică", odată ce este aplicat în sfera comunitară ca o justificare pentru derogarea de la principiile fundamentale ale egalității de tratament și libertății de circulație a lucrătorilor, trebuie să fie interpretat strict (precum toate excepțiile din Tratate), astfel încât sfera sa să nu poată fi determinată unilateral de către fiecare stat membru fără a fi supus controlului din partea instituțiilor comunitare. Dreptul comunitar urmează, așadar, să aducă limite dreptului național în interpretarea motivelor justificative pentru restricțiile în cauză. Spre exemplu, art.3, par.1 și 2, din Directiva menționată a fost interpretat de Curte în sensul că el nu poate să constituie un temei pentru expulzarea unui cetățean al unui stat membru dacă această expulzare este decisă într-un scop de descurajare în privința celorlalți străini, adică dacă ea este fondată, în termenii jurisdicției naționale, pe motive de "prevenție generală".

Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune, în orice caz, existența, în plus față de tulburarea ordinei sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății. Față de acest criteriu -a arătat Curtea – niciun stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți, spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).

Trebuie să sublinem faptul că s-a statuat că art. 48 din Tratat și art. 3, par.1, din Directiva Nr. 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, prevalându-se de restricții justificate prin ordinea publică, poate să ia în considerare ca aparținând comportamentului personal al celui interesat faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca fiind un pericol social, fără a fi, totuși, interzise, și aceasta chiar dacă nu este impusă vreo restricție resortisanților acestui stat care doresc să exercite o activitate similară aceleia pe care resortisantul altui stat membru intenționează să o exercite în cadrul acelorași grupuri sau organizații.

Cel de-al treilea motiv cu efecte restrictive privește sănătatea publică. În acest scop, în Anexa la Directiva menționată sunt prevăzute bolile și incapacități care ar putea amenința sănătatea publică. Ele justifică refuzul de a se permite intrarea pe un teritoriu sau refuzul de emitere a primului permis de ședere. Dacă aceste boli sau incapacități survin după ce acest prim permis de ședere a fost emis, reînnoirea permisului nu poate fi refuzată și expulzarea din teritoriu nu este îngăduită. Unele boli sau incapacități sunt, însă, considerate că ar putea amenința ordinea și securitatea publică (morfinomania, tulburările mentale profunde etc.).

Directiva dispune garanții procedurale pentru cei cărora li s-ar aplica prevederile restrictive mai sus indicate (art. 6-9). Art.6 precizează că rațiunile de ordine publică aflate la baza unei decizii luate în acest sens sunt aduse la cunoștința celui interesat, afară dacă motive ce privesc siguranța statului se opun. În interpretarea Curții de Justiție această comunicare trebuie să se producă în momentul în care măsura restrictivă i-a fost notificată.

Timp de mulți ani, acțiunile CE din domeniul nediscriminării s-au concentrat pe prevenirea discriminării pe motive de cetățenie și sex. Cu toate acestea, în 1997, statele membre au aprobat în unanimitate Tratatul de la Amsterdam.

Articolul 13 al acestui nou Tratat conferă Comunității noi puteri pentru combaterea discriminării pe criterii de sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam în 1999, noile legi sau Directiva CE care au fost adoptate în domeniul nediscriminării sunt Directiva 2000/43/CE privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Directiva 2000/43/CE implementează principiul egalității de tratament între persoane fără deosebire de origine etnică sau rasială, iar Directiva 2000/78/CE creează un cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990 a Consiliului s-a reglementat dreptul de ședere al cetățenilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziții de drept comunitar, precum și al familiilor lor – soț, descendenți în întreținere, ascendenți ai titularilor sau ai soțului, care sunt în întreținere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de cetățenie.

Dreptul de ședere, potrivit Directivei, este condiționat de o garanție socială și de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire și resurse suficiente pentru ca să se evite ca acei cetățeni să devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială din acel stat. Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistența socială poate fi acordată în statul de primire sau nivelului pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat. Dreptul de ședere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiții.

Exercitarea dreptului de ședere de către salariați este subordonată eliberării unui document – carte de ședere de resortisant al unui stat membru, valabilă pentru cinci ani, putând fi reînnoită. Statele membre pot să ceară revalidarea cărții după doi ani de ședere. Eliberarea cărții este condiționată de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport și dacă se face proba că solicitantul întrunește condițiile cerute, mai sus menționate.

Beneficiarii dreptului de ședere sunt supuși acelorași dispoziții ca în cazul Directivei Nr. 68/360 (art.2 și 3). Soții și copiii în întreținere au dreptul de acces la o activitate salariată în statul de primire. Sunt aplicabile restricțiile ce decurg din Directiva Nr. 64/221, așa cum vom observa mai jos.

Dreptul de ședere al salariațialor care au încetat activitatea lor profesională a făcut obiectul Directivei Nr. 90/365 din 28 iunie 1990 a Consiliului, ale cărei dispoziții diferă de cele ale Directivei precedente numai privind categoria beneficiarilor și condițiilor de admisibilitate, în sensul că solicitanții trebuie să fi beneficiat de o pensie de invaliditate, de prepensionare, sau de limită de vârstă ori de îndemnizație de accident de muncă sau de boală profesională, de nivel suficient pentru ca durata șederii să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială a statului de primire.

Trebuie subliniat faptul că, prin art. 48-49, Tratatul de la Roma stabilește dreptul la libera circulație a muncitorilor, precizându-se că muncitorii au dreptul de a se deplasa pe teritoriile statelor membre și de a rămâne pe teritoriile acestora în scopul desfășurării unei anumite activități, precum și după încetarea acestei activități. Totodată se cere statelor abrogarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate, referitoare la angajare, remunerare și celelalte condiții de muncă.

Reglementările ulterioare adoptării Tratatului de la Roma, completează regulile privitoare la libera circulație a lucrătorilor ( muncitorilor).

Potrivit Regulamentului nr.1612/1968 a CEE privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după angajare, se stabilește liberul acces la angajare prin faptul că orice cetățean al unui stat membru are dreptul să desfășoare o activitate, ca angajat, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat; statele membre sunt obligate să le ofere solicitanților străini aceeași asistentă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetățenilor proprii.

De remarcat faptul că, membrii familiei muncitorului (celălalt sot, ascendenții și descendenții) au dreptul la:

Rezidență;

Angajare;

Pregătire profesională.

Potrivit Directivei nr.68/360/15.oct.1968 a CEE privind drepturile de intrare și rezidență, muncitorii migranti au următoarele drepturi:

De a părăsi statul de cetățenie pentru a defășura o activitate ca angajat într-un alt stat membru;

De a intra în alt stat pe bază de pașaport sau carte de identitate;

De a obține permisul de rezidentă pe baza confirmării angajării sale.

Capitolul 2

Dispozițiile de drept social în tratatele Comunității Europene și ale Uniunii Europene

2.1. Tratatul de la Roma

Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a lucrătorilor (salariați și independenți) și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevazută și crearea Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale.

Odată ce s-a dovedit că o integrare politică nu poate fi atinsă în acel moment în Europa, eforturile s-au îndreptat spre realizarea unei integrări economice, în speranța că ea va aduce și o mai strânsă cooperare politică.

A fost convocată, la 1 iunie 1955, la inițiativa Belgiei, Olandei și Luxemburgului o conferință a miniștrilor de externe, la Messina, în Italia, stabilindu-se constituirea unui comitet de reprezentanți guvernamentali care să elaboreze tratate vizând sectorul energiei atomice și crearea unei piețe comune. Comitetul a fost condus de ministrul belgian de externe Paul-Henri Spaak care, asemeni lui Monnet în formarea CECO, a jucat un rol important în formarea Pieței Comune și a CEEA.

Rezoluția adoptată la încheierea reuniunii accentuează necesitatea de a a avansa în construcția europeană, mai întâi în domeniul economic. Totodată, sunt avansate patru direcții de acțiune în vederea consolidării și adâncirii integrării: dezvoltarea instituțiilor comune, unificarea graduală a economiilor, crearea unei piețe comune și armonizarea politicilor lor sociale.

O astfel de abordare cuprinsă în Rezoluția de la Messina ar asigura menținerea poziției Europei în lume, restaurarea influenței sale și permite creșterea standardelor de viață a locuitorilor săi.

Un comitet de reprezentanți guvernamentali și experți din țările membre a fost constituit sub conducerea premierului belgian pentru a analiza aspectele generale ale adâncirii integrării europene. Acesta și-a prezentat în aprilie concluziile cu rolul de a oferi o bază pentru negocierile care aveau să evalueze modul în care obiectivele Rezoluției de la Mesina ar putea fi transpuse în practică. Rezultatul acestor negocieri a fost reprezentat de cele două tratate prin care s-au constituit Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

În aprilie 1956, a fost prezentat așa-numitul raport Spaak, ce a recomandat o integrare economică (stabilirea unei uniuni vamale, înlăturarea barierelor vamale, libera circulație a serviciilor, armonizare legislativă și reguli comune privind concurența) cu reguli speciale privind folosirea pașnică a energiei atomice. Raportul Spaak a fost adoptat la 29 mai 1956 la Veneția de către cei șase miniștri de externe ai statelor participante. Conferința a însărcinat o comisie să elaboreze, pornind de la raportul Spaak, proiectele unei Comunități Economice și ale unei Comunități Europene a Energiei Atomice.

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda.

„Tratatele de la Roma au marcat un recul al supranaționalității, dar ele au prevăzut posibilități de integrare prin extinderea competențelor Adunării parlamentare (ai cărei membri urmau să fie aleși prin sufragiu universal direct) și prin trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului”.

Tratatul de la Roma a indicat și un model al elaborării politicilor precum și al structurii decizionale potrivit căruia Comisia Europeană elabora propuneri de decizii, Parlamentul analiza, iar Consiliul decidea. în cazul elaborării unor norme cu caracter juridic, Curtea venea cu interpretările sale.

Treptat, au apărut noi amendamente și adăugiri la modelul inițial. Spre exemplu, relațiile dintre cele patru instituții au fost influențate prin schimbările intervenite în numărul membrilor și complexitatea problemelor care au intrat în sfera de decizie a Comunității. Cu cât s-a intensificat procesul integrării cu atât mai mult s-au extins interesele instituțiilor, fapt care nu a dus numai la o lipsă de claritate a responsabilităților dar și la schimbări în structura puterilor.

Consiliul a intervenit în inițierea și stabilirea agendei politice, deși acesta era un atribut al Comisiei. Prin unele aprecieri care au avut implicații politice și instituționale, Curtea a intervenit în direcția procesului general de integrare, iar Parlamentul European și-a extins influența legislativă prin schimbările intervenite în Tratat. A crescut sfera participanților în procesul de elaborare a politicilor și de decizie.

Cel mai important s-a dovedit a fi Consiliul European care și-a asumat responsabilități majore în stabilirea agendei reducând puterea și a spațiul de manevră a Comisiei și Consiliului. Procesele de elaborare a politicilor și cele de decizie au devenit mai complexe.

Pe lângă cadrele structurale ale întâlnirilor Comisiei și Consiliului, ale comitetelor parlamentare și ședințelor Curții, există un mozaic de canale mai puțin formale în care reprezentanți ai instituțiilor, statelor, diverselor grupuri de interese se întâlnesc, discută și propun politici și decizii.

În vederea aplicării Tratatului de la Roma cu privire la egalitatea de tratament în domeniul muncii între bărbați și femei au fost adoptate mai multe directive.

Astfel, pornind de la prevederile art.119 din tratat prin care se consacră principiul salariului egal pentru munca egală între bărbați și femei, prin Directiva 75/117/10.02.1975 a CEE se stabilește că egalitatea de remunerație se aplică pentru aceeași muncă de valoare egală, eliminându-se discriminările bazate pe sex.

Alte acte emise în aplicarea dispozițiilor cu caracter general cuprinse în Tratatul de la Roma adoptat de CEE privesc egalitatea de tratament între bărbați și femei în domeniul muncii.

Reglementări referitoare la pregătirea profesională au fost adoptate prin:

Decizia din 2 aprilie 1963 – privind stabilirea principiilor generale în materia formării profesionale în comunitate;

Regulamentul nr.75/335 – privind crearea Centrului European de dezvoltare a formării profesionale.

În ceea ce privește coordonarea sistemelor de securitate socială, aceasta reprezintă un mecanism bilateral sau multilateral destinat să protejeze drepturile de securitate socială ale persoanelor care circulă între țări în căutarea unui loc de muncă.

Instrumentele juridice care stau la baza acestui mecanism sunt de obicei acordurile bilaterale de securitate socială, Convențiile internaționale în domeniul securității sociale. Cele mai cunoscute instrumente sunt cele elaborate în cadrul Uniunii Europene, și anume:

Regulamentul Consiliului (CEE) 1408/71 pentru aplicarea sistemelor de securitate socială a angajaților, lucrătorilor independenți și membrilor lor de familie, care are ca scop principal evitarea pierderii drepturilor de securitate socială ale lucrătorilor migranți care se deplasează în interiorul Uniunii Europene;

Regulamentul Consiliului (CEE) 574/72 pentru aplicarea Regulamentul Consiliului (CEE) 1408/71.

Conform Regulamentului CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor și trebuie să contribuie la îmbunătățirea nivelului de viață și a condițiilor de încadrare în muncă a acestora.

Legătura strânsă dintre legislațiile privind securitatea socială și dispozițiile contractuale care le completează sau le înlocuiesc și care au făcut obiectul unei decizii a autorităților publice, prin care au devenit obligatorii sau li s-a extins domeniul de aplicare, poate necesita o protecție similară cu cea oferită de prezentul regulament, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor respective. Un prim pas ar putea fi evaluarea experienței statelor membre care au notificat aceste regimuri.

Principiul general al egalității de tratament este de o deosebită importanță pentru lucrătorii care nu sunt rezidenți în statul membru în care lucrează, inclusiv pentru lucrătorii frontalieri.

Pincipiul asimilării anumitor fapte sau evenimente desfășurate pe teritoriul unui alt stat membru cu fapte sau evenimente similare desfășurate pe teritoriul statului membru a cărui legislație este aplicabilă nu ar trebui să interfereze cu principiul cumulării perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru cu cele realizate în temeiul legislației statului membru competent. Perioadele realizate în temeiul legislației unui alt stat membru trebuie așadar să fie luate în considerare doar prin aplicarea principiului cumulării perioadelor.

2.2. Tratatul de la Maastrich și Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht se prezintă sub forma unui ansamblu de texte complexe, alcătuit din textul propriu-zis al Tratatului, la care se adaugă o serie de protocoale și declarații, dintre care unele se referă, de exemplu, la UEM (adică statutul SEBC sau sistemul european de bănci centrale, criteriile de convergență) și la politica socială.

Sunt extinse competențele comunitare în domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat.

Astfel, Statele Membre (cu excepția Marii Britanii) au adoptat dispoziții comune privind promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață, protecție socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piața muncii.

Trebuie să sublinem faptul că în Tratatul de la Maastricht nu apar elemente de noutate în ceea ce privește politica socială față de documentele adoptate  anterior. Se accentuează însă necesitatea realizării unei “coeziuni sociale” ca element determinant al promovării unui progres economic echilibrat la nivelul întregii Uniuni Europene.

Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia realizării obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă și Marea Britanie, extinde posibilitatea adoptării cu majoritate calificată a deciziilor privind: condițiile de muncă, informarea și consultarea persoanelor ocupate, integrarea șomerilor și menține unanimitatea pentru măsuri care vizează protecția și securitatea socială.

Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social cuprinde :

activități menite să perfecționeze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea și securitatea muncii ;

activități ce țin de condițiile de muncă inclusiv timpul de muncă și concediile ;

informarea și consultarea lucrătorilor ;

acțiuni de promovare a oportunităților egale și de integrare a persoanelor excluse de pe piața muncii.

Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 constituie cea de-a treia revizuire importantă a tratatelor comunitare. El a fost negociat în cadrul conferinței interguvernamentale de la Amsterdam, din octombrie 1997, și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Contextul social al Conferinței s-a tradus prin inserarea în tratat a douǎ noi titluri: cel consacrat vizelor, azilului, imigratiei și altor politici legate de libera circulație a persoanelor care vizeazǎ instituirea pe termen de cinci ani a unui spațiu de libertate, securitate și justiție pe teritoriul uninunii și cel privind ocuparea forței de muncǎ, de asemenea prin aducerea în cadrul tratatului a prevederilor Protocolului și Acordului asupra politicii sociale. Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

sǎ plaseze ocuparea forței de muncǎ și drepturile cetǎțenilor în centrul atenției Uniunii Europene;

sǎ suprime ultimele obstacole pentru libera circulație a persoanelor și sǎ consolideze securitatea;

sǎ permitǎ Europei sǎ își consolideze poziția pe plan mondial;

sǎ eficientizeze arhitectura instituționala a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

În situația în care până la Tratatul de la Amsterdam, construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, de acum înainte, accentul este pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii.

Dispozițiile în domeniul social au fost considerabil extinse, prin includerea Protocolului social, anexat Tratatului UE, în Tratatul instituind CE.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, promovarea ocupării forței de muncă a fost adăugată pe lista obiectivelor Comunității, devenind „o problemă de interes comun” .

Tratatul cuprinde prevederi referitoare la politica de asigurare a locurilor de muncă și de protecție socială; statele membre trebuie să promoveze o politică de coordonare a creării de locuri de muncă în vederea dezvoltării capacității de elaborare a unei strategii comune privind nivelul ocupării forței de muncă.

Obiectivul stabilit prin tratat era acela de a atinge un înalt nivel al ocupării fără însă ca aceasta să afecteze competitivitatea. În vederea atingerii acestui obiectiv, Comunității îi este conferită o nouă responsabilitate, ca o completare a activității statelor membre, respectiv elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare. Principalul element al acestei strategii îl constituie un set de linii directoare comune. Noul Titlu VIII privind ocuparea prevede care sunt obiectivele și cum să fie îndeplinite, conținând și prevederi referitoare la înființarea unui Comitet de Ocupare.

Astfel, aplicarea politicii de ocupare a forței de munca rǎmâne în mare parte responsabilitatea statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabilește un cadru pentru aceste politici:

Urmǎrirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forței de muncǎ este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune.

Consiliul European examineazǎ situația ocupǎrii forței de muncǎ în Comunitate și adoptǎ concluzii pe aceastǎ temǎ, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniștri și al Comisiei.

Consiliul de Miniștri examineazǎ în detaliu acțiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupǎrii forței de muncǎ și, dacǎ este necesar, trimite recomandǎri acestora.

Noul Tratat prevede crearea progresivǎ a unui spațiu al libertǎții, securitǎții și justiției pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite mǎsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului și al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene și în special în ceea ce privește azilul și imigrarea.

Ca și în cazul domeniului ocupării forței de muncă, politica socială a devenit o responsabilitate comună a statelor membre și a Comunității Europene. Obiectivele acestei politici sociale sunt promovarea ocupării, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, protecție socială adecvată, dialog între conducerea întreprinderii și lucrători, dezvoltarea resurselor umane în vederea ocupării și combaterea excluziunii.

Tratatul mai prevede, de asemenea, că unele domenii trebuie reglementate prin legislație specială, la nivel de directive, elaborate cu consultarea partenerilor sociali reuniți în Consiliul Economic și Social și aprobate cu unanimitate prin procedura co-deciziei – Consiliu – Parlament. Printre aceste domenii se numără:

Sănătatea și securitatea la locul de muncă;

Condițiile de muncă;

Informarea și consultarea lucrătorilor;

Egalitatea între bărbați și femei în ceea ce privește oportunitățile pe piața muncii și tratamentul la locul de muncă.

Prin aceeași procedură, Consiliul poate adopta măsuri destinate combaterii excluziunii sociale. De asemenea, Consiliul are sarcina de a aproba, cu unanimitate, reglementări în următoarele domenii:

Securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;

Protecția lucrătorilor ale căror contracte individuale de muncă încetează;

Reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și angajatorilor

Condițiile de angajare a cetățenilor statelor terțe;

Contribuții financiare pentru promovarea ocupării și creării de locuri de muncă.

În ceea ce privește formarea profesională, prevederi referitoare la acest domeniu se regăsesc în Tratat în Capitolul 3 al Titlului XI. Comunitatea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică.

2.3. Tratatul de la Nisa și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene din 2000

Asupra textului Tratatului de la Nisa, negociat în cadrul conferinței interguvernamentale din anul 2000, s-a căzut de acord în data de 11 decembrie 2000.

Reuniunea interguvernamentală s-a încheiat cu un proiect de tratat, în care, printre altele s-au redistribuit voturile în Consiliu, repartizându-i-se României 14 voturi, s-au negociat domenii privitoare la îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate, la libera circulație a persoanelor și a bunurilor, la acordarea vizelor, reorganizarea Curtii de Conturi etc.România beneficiază din ianuarie 1991 de programul PHARE37 prin care a primit sprijin tehnic, financiar și în domeniile:

învățământ;

cercetare științifică;

ocuparea forței de muncă;

politică socială.

Deși semnat la 26 februarie 2001, Tratatul a parcurs o cale anevoioasă până la ratificare de către toate statele membre. În mod suiprinzător, Tratatul a fost respins de irlandezi în cadrul unui referendum.

Tratatul a intrat în vigoare de abia la 1 februarie 2003, după un al doilea referendum, în urma căruia acesta a fost aprobat și în Irlanda.

Așadar, reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, în scopul realizării obiectivelor acesteia. În mod implicit, perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariției unor schimbări, în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.

De remarcat faptul că Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica socială a UE „creșterea competitivității economiei europene și a capacității acesteia de a susține creșterea economică, creșterea ocupării și o mai mare coeziune socială”, obiectivul final în plan social fiind creșterea ocupării la peste 70% până în 2010. Acestea au fost bazele de la care, la Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene și viitoarei arhitecturi sociale europene.

Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizează "modernizarea și îmbunătățirea modelului social european", reiterându-se unul din principiile asupra cărora membrii UE au căzut de acord la Lisabona: "oamenii constituie activul cel mai valoros al UE. investițiile în oameni vor fi de o maximă importanță pentru bunăstarea și locul pe care europa îl va ocupa în economia viitorului".

Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută la Lisabona și aprobată la Nisa, identifică cinci provocări majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:

Creșterea ocupării forței de muncă. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme structurale coerente care să presupună, pe lângă creșterea potențialului economiei europene de genera locuri de muncă, și reducerea disparităților regionale, a inegalității sociale, îmbunătățirea sistemului de formare și creșterea oportunităților de educație și formare;

Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele îmbunătățirii condițiilor de viață și muncă ale lucrătorilor europeni;

Creșterea mobilității intra comunitare a forței de muncă;

Valorificarea avantajelor induse de funcționarea UEM și a Pieței unice Interne, în măsură să inducă o mai mare predictibilitate și transparență a prețurilor, creșterea competitivității, accelerarea reformelor structurale;

Întărirea coeziunii sociale și reducerea inegalității sociale.  Și în acest caz, se apreciază că principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creșterea ocupării;

Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii Europene.

S-au stabilit, de asemenea, obiective punctuale ale politicii sociale:

creșterea numărului de locuri de muncă prin creșterea rolului măsurilor active de combatere a șomajului, îmbunătățirea accesului la sistemele de educație și formare și creșterea calității acestora, îmbunătățirea mobilității forței de muncă (care până în 2003 ar trebui să devină efectivă), accelerarea peocesului de recunoaștere reciprocă a diplomelor, certificatelor și calificărilor profesionale etc.

combaterea oricărei forme de sărăcie și promovarea egalității și integrării sociale;

modernizarea sistemului european de protecție socială prin întărirea cooperări dintre statele membre în acest domeniu, armonizarea sistemelor de pensii, armonizarea sistemelor salariale etc. Termenul limită pentru realizarea acestor obiective fiind iunie 2002, cu ocazia Consiliului European de la Stockholm);

consolidarea politicii socială în contextul lărgirii prin susținerea statelor candidate pe linia adoptării acquis-ului comunitar și asumarea, de către UE a rolului de partener social în relația sa cu țările din Estul și Centrul Europei și întărirea componentei sociale a politicii de colaborare dintre statele membre și dintre acestea și statele candidate

Valorificarea eficientă a noilor oportunități și realizarea obiectivelor de mai sus nu se vor produce decât printr-o bună colaborare dintre autoritățile comunitare, statele membre și partenerii sociali care trebuie să creeze condițiile pentru modernizarea modelului social european. Fiecare dintre acești parteneri are atribuții specifice.

Totodată, se poate observa faptul că într-o Uniune cu 27 de membri, cu ocazia adoptării tratatului de la Nisa:

egalitatea voturilor între cele 4 state „mari” este menținută (29 de voturi fiecare), Spania conservându-și statutul său de intermediar intre statele mari” și cele „mici”, statut pe care îl împarte cu Polonia (27 de voturi);

3 state „mari” nu vor fi în măsură să mai blocheze procesul decizional, așa cum se întâmplă în prezent;

dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru, cu o majoritate consolidată (62%) din populația totală a Uniunii.

În perspectiva unei Uniuni extinse, recurgerea la o cooperare consolidată se dovedește a fi deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere. Necesitatea abordarii acestui aspect decurge, în primul rând, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel putin 27 de state membre și, nu în ultimul rând, din necesitatea garantarii acquis-ului comunitar.Astlel, cooperarea trebuie:

să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să apere și

să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;

să respecte Tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;

să respecte acquis-ul comunitar;

să se situeze în limitele competențelor Uniunii și ale Comunităților europene și să nu intervină în domeniile care intră în competența exclusivă a Comunității;

să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la articolul 14 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform Titlului XVII din acelasi Tratat;

să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu rovoace distorsiuni de concurență între acestea;

să reuneasc minim 8 state membre (și nu majoritatea);

să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;

să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene;

să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură posibilitatea prevazută în prezent de Tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate.

Noul Tratat stabilește la 8 numărul minim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii externe și de securitate comună (P .E.S.C), însă mai puțin în domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permită statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Este necesar, totodată, să subliniem faptul că Tratatul de la Nisa încorporează și Carta drepturilor fundamentale, deoarece documentul, printre altele, explică și problema importanței cetățeniei europene.

Astfel, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată în mod solemn în decembrie 2000 la Nisa, de către Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (adică toate guvernele statelor membre) și Comisia Europeană. Ea funcționează ca un acord internațional, deoarece toate instituțiile și statele membre UE trebuie să respecte acest reper atunci când promulgă și aplică dreptul civil, precum și în negocierile cu statele candidate și țările terțe.

Încercând o analiză succintă, se observă cu claritate faptul că această Cartă a drepturilor fundamentale reprezintă rezultatul unei proceduri originale și fără precedent în istoria UE, procedură care poate fi rezumată astfel:

Consiliul European de la Koln a fost cel care a formulat mandatul redactării unui proiect al Cartei drepturilor fundamentale;

proiectul a fost adoptat în data de 2 octombrie 2000;

Consiliul European de la Biarritz și-a dat acordul unanim asupra proiectului și l-a transmis Parlamentului European și Comisiei;

Parlamentul European, în continuare, și-a manifestat voința, în sensul acordului, în data de 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;

În numele instituțiilor lor, președinții Parlamentului European, al Consiliului și al Comisiei au semnat și recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, la Nisa.

Pentru prima dată în istoria UE Carta cuprinde, într-un text unic, ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, precum și ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii. Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează:

Demnitatea;

Libertatea;

Egalitatea;

Solidaritatea;

Cetățenia;

Justiția.

După cum a fost formulat de președintele Dr. Roman Herzog, obiectivul Cartei a fost de a „demonstra bazele intelectuale și juridice ale Uniunii Europene”, adică de a pune în evidență faptul că Uniunea Europeană a fost de la bun început un spațiu cu valori și legislație comune. Prin urmare, obiectivul a inclus și include transmiterea unui semnal cetățenilor, lumii întregi, statelor candidate, precum și vecinilor, că ansamblul politicilor și legislației UE sunt angajate unor valori și unei legislații comune și sunt obligate să respecte o legislație comună.

Carta drepturilor fundamentale a UE instituie măsuri de protecție a persoanei împotriva puterii statului, precum și drepturi sociale fundamentale, fără a face promisiuni care nu pot fi ținute. Textul specifică în mod clar faptul că asemenea drepturi nu justifică acordarea de puteri UE, care nu au fost hotărâte de statele membre prin modificări la tratate, precum și faptul că limitările și condițiile dreptului comunitar trebuie respectate.

Astfel, cetățenii Uniunii Europene se bucură de o protecție cuprinzătoare a drepturilor fundamentale. Articolul 11-53 al Cartei precizează că nicio prevedere a Cartei nu aduce atingere standardului mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale conținut în constituțiile statelor membre.

Nucleul drepturilor omului și al drepturilor fundamentale își are originile în dreptul natural. Aspecte ale drepturilor fundamentale, cum ar fi forma concretă de manifestare a acestora, cuprinsul lor și posibilitatea de a obține în justiție respectarea lor, sunt însă create pe cale normativă.

Drepturile fundamentale nu extind aria de competență a Uniunii și nu duc la crearea de noi responsabilități și competențe ale Uniunii (art. 11-51). Ele se aplică doar în cadrul competențelor prevăzute în proiectul de tratat.

Aria de aplicare a drepturilor fundamentale este limitată prin prevederi exprese ale Cartei.

Carta conține însă, în art. 11-52 alin. 1, o reglementare nespecifică a limitărilor ce pot fi aduse drepturilor fundamentale, precum și precizarea că, în ce privește drepturile fundamentale ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sensul și întinderea acestora sunt aceleași ca și cele cuprinse în Convenție (art. 11-52 alin. 3).

Această limitare unică nu corespunde însă stadiului dezvoltării juridice din Europa, doar în ceeav ce privește dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul de proprietate sunt prevăzute limitări speciale.

Prin intermediul Cartei se realizează reafirmarea respectului pentru competențele Comunităților Europene, precum și pentru principiul subsidiarității. Aceasta are în vedere:

drepturile și libertățile rezultate din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre;

tratatele Comunității Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

Carta socială europeană a Consiliului Europei și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor;

alte convenții internaționale la care aderă Uniunea Europeană sau statele membre.

Consiliul European de la Nisa a fost cel care a decis să examineze problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, dezbatere care a fost lansată pe 1 ianuarie 2001.

De altfel, în Preambulul Cartei se arată și faptul că: „Popoarele Europei au stabilit între ele o uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune”.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, UE s-a întemeiat pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, ale libertății, egalității și solidarității. Ea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept.

Carta instituie cetățenia UE, plasând persoana în centrul acțiunilor sale și, totodată, creează un spațiu de libertate, securitate și justiție adecvat. Uniunea contribuie la ocrotirea și dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, a identității naționale a statelor membre și organizarea puterilor publice la nivel național, regional și local.

Organizația încearcă să promoveze dezvoltarea echilibrului și asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii.

În cazul în care sunt încălcate dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, vinovăția și sancțiunile vor fi aplicate în conformitate cu dreptul național. Așadar, necesitatea unei Constituții a Uniunii Europene în cadrul căreia să fie introdusă și această Cartă este determinată de însăși esența raporturilor care se nasc și cărora trebuie să le fie determinate obiectul, subiectele și cauza, nemaifiind posibilă folosirea regulilor de drept internațional privat atunci când se va vorbi despre o Europă federală, indiferent că este vorba de varianta franceză a unei federații de tipul statelor-națiuni, sau că este vorba de federalismul clasic promovat de Germania.

Se poate, astfel, afirma că această Cartă a drepturilor fundamentale este și va fi foarte importantă în noua arhitectură dacă avem în vedere locul și rolul său în structura legislativă comunitară.

Totodată, este un veritabil motiv de reflecție cu privire la locul și rolul acesteia, dacă ne raportăm la documentele Consiliului Europei în materia drepturilor omului, dar și dacă avem în vedere extinderea competențelor instanțelor jurisdicționale de la Luxemburg (ale UE) și pe cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (a Consiliului Europei) și nu numai.

Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între altele, și faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum și tradițiile constituționale comune statelor membre.

Articolul 7 din TUE nu tratează decât existența unei încălcări grave și continue de către un stat membru a drepturilor fundamentale și posibilitatea sancționării acestuia (prin suspendarea anumitor drepturi care rezultă din tratat, de exemplu dreptul de vot). Textul nu conține dispoziții de prevenire a unor astfel de încălcări grave a drepturilor omului.

Noul Tratat permite Consiliului, care statuează cu 4/5 dintre membrii săi, pe baza unei propuneri motivate venite din partea unei treimi dintre statele membre, Parlamentului European sau Comisiei, și după avizul conform al Parlamentului European, să constate existența unui „risc clar de încălcare gravă de către un stat membru” a drepturilor fundamentale și să-i adreseze „recomandări în această privință”.

Recurgerea la cooperare consolidată, în perspectiva unei Uniuni extinse, se dovedește a fi deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, pe de o parte, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puțin 27 de state membre și, nu în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-ului comunitar.

Astfel, este necesar de subliniat faptul că cooperarea trebuie:

să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să prezerve și să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;

să respecte tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;

să respecte acquis-ul comunitar;

să se situeze în limitele competențelor Uniunii sau Comunității Europene și să nu intervină în domeniile care intră în competența exclusivă a Comunității;

să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la ari 14, paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea Europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform titlului XVII din același tratat; să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de concurență între acestea;

să reunească minim 8 state membre (și nu majoritatea);

să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;

să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene;

să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC), dar mai puțin în domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permită statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Necesitatea punerii la punct a unei forțe de management al situațiilor de criză este necesară în scopul intervenirii cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme în războaie de proporții, având consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului refugiaților în Europa.

Printre altele, Tratatului de la Nisa i-a fost anexată și „Declarația privind viitorul Uniunii”.

Astfel, Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Cu această ocazie, s-a prevăzut că, începând cu anul 2001, președințiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului European, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora urma să se poarte discuții au fost următoarele:

simplificarea tratatelor (regruparea dispozițiilor fundamentale din cele 4 tratate de bază într-un singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar și pe înțelesul cetățenilor);

delimitarea competențelor (cine și ce va face în Uniunea Europeană; care sunt competențele ce trebuie exercitate și la ce nivel – Uniune sau state membre?; în ce mod să se asigure o mai bună complementaritate a diferitelor niveluri de acțiuni legislative și administrative);

statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;

rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Odată ce aceste activități, având caracter pregătitor, se finalizau, trebuia să fie convocată o nouă CIG1 pentru a dezbate aceste probleme și pentru a aduce tratatelor eventuale modificări care se impuneau.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, și „Declarația privind viitorul Uniunii Europene”.

Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.

Astfel, s-a prevăzut că, începând cu anul 2001, președențiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății civile, ca și cu statele membre.

Carta drepturilor fundamentale prevede în art. 15 libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă. Astfel, orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Totodată, orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

2.4. Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene din 2007

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă, este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

În ceea ce privește Tratatul Constituțional, acesta a fost semnat de către reprezentanți ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004 și a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanții francezi (29 Mai) și olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor.

Articolul 2 al TCE arată că misiunea, scopul Comunității este să promoveze pe teritoriul său:

dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice,

un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială,

egalitatea între bărbați și femei,

creștere durabilă și neinflaționistă,

un grad ridicat de competitivitate și de convergență a performanțelor economice,

un nivel ridicat de protecție și de ameliorare a calității mediului,

creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre.

Modul prin care poate fi atins acest deziderat este instituirea unei piețe comune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în textul tratatului.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Tratatul pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

La fel ca și Tratatul de la Amsterdam și, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente – Tratatul Uniunii Europene (TUE), care își va păstra denumirea, și Tratatul Comunităților Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii și vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menținut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom), 13 Protocoale și 65 de Declarații sunt anexate Tratatului de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona este esențial pentru a asigura funcționarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre și mai bine de 490 de milioane de cetățeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituționale și mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă față provocărilor globale și să răspundă așteptărilor cetățenilor europeni, inclusiv cetățenilor români. România a susținut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovațiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituțional.

Odată cu semnarea acestui tratat, UE cuprinde șapte instituții principale: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.

Obiectivul principal al acestui act îl constituie creșterea eficienței actului decizional în cadrul Uniunii în scopul de a transforma Uniunea Europeană într-un actor global capabil să facă față provocărilor globale cum ar schimbările climatice, terorismul internațional, asigurarea resurselor de energie sau criminalitatea organizată transfrontalieră.

Trebuie să subliniem faptul că la baza funcționării Uniunii Europene stau trei principii democratice:

egalitatea democratică;

democrația reprezentativă;

democrația participativă.

Principiul egalității democratice, este confirmat de tratatul de la Lisabona, în care se afirmă că cetățenii trebuie să se bucure de atenție egală din partea instituțiilor europene.

Acesta consolidează democrația reprezentativă prin acordarea unui rol mai important Parlamentului European și printr-o mai mare implicare a parlamentelor naționale și dezvoltă democrația participativă prin noi mecanisme de interacțiune între cetățeni și instituții, printre care se numără, de exemplu, inițiativa cetățenilor.

Pe langă acestea, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relațiilor dintre statele membre și Uniunea Europeană.Tratatul prevede unele modificari în ceea ce privesc instituțiile europene.

Printre modificările intervenite odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se rețin elementele esențiale pentru dreptul social european.

Astfel, Parlamentul European și parlamentele naționale vor avea o contribuție mult mai mare la procesul decizional al Uniunii Europene, iar cetățenii vor avea dreptul să fie informați cu privire la deciziile adoptate de miniștri la nivelul UE. Toți cetățenii europeni vor avea posibilitatea de a influența propunerile legislative ale UE.

Valorile și obiectivele Uniunii Europene vor fi stabilite mai clar ca niciodată. De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale va beneficia de același statut juridic ca și tratatele.

Înființarea unor posturi noi este un alt element esențial adus prin intrarea în vigoare a tratatului. Astfel, se aduce această măsură în vederea unei mai mari coerențe a diferitelor sectoare ale politicii sale externe, cum ar fi diplomația, securitatea, comerțul și ajutorul umanitar, consolidarea capacității Uniunii de a acționa, prin ameliorarea coerenței acțiunilor externe, extinderea gamei de politici interne, obținerea de rezultate și realizarea unor politici mai eficiente din punctul de vedere al cetățenilor și modernizarea instituțiilor, astfel încât acestea să garanteze funcționarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

S-a urmărit totodată dobândirea de către Uniunea Europeană a unei poziții mai puternice și mai coerente pe plan extern, deoarece: reunește funcția de înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate cu aceea de Vicepreședinte al Comisiei.

Crearea un Serviciu european pentru acțiune externă îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni, ameliorează asistența diplomatică și consulară oferită cetățenilor care călătoresc în țări terțe.

Pentru prima dată, tratatele cuprind o secțiune dedicată energiei, care stabilește ca obiective pentru politica Uniunii din acest sector asigurarea unei bune funcționări a pieței energiei (în special în ceea ce privește aprovizionarea cu energie și promovarea eficienței energetice și a economiei de energie) și dezvoltarea unor surse de energie noi și regenerabile.

Instituirea de noi posibilități pentru a aborda, de exemplu, aspecte legate de protecția civilă sau de sănătatea publică în context transfrontalier și pentru a sprijini activitățile transfrontaliere în domeniul sportului este unul dintre elementele esențiale urmărite prin tratat.

Uniunea Europeană poate să acționeze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac trafic de persoane, să promoveze și să sprijine acțiunile în domeniul prevenirii criminalității și să ajute la combaterea terorismului prin înghețarea activelor, prin plasarea libertății, justiției și a securității în centrul priorităților sale.

Mai mult decât atât, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigrația și conține, de asemenea, o „clauză de solidaritate”, potrivit căreia Uniunea și statele membre vor acționa împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om.

Prin Tratatul de la Lisabona s-au urmărit și următoarele elemente semnificative, și anume:

obținerea de către Uniunea Europeană a posibilității de a pune în aplicare mai bine politicile sale destinate să asigure creșterea economică și competitivitatea;

ameliorarea condițiilor sociale și de muncă;

întărirea securității personale și colective;

promovarea unui mediu mai curat și condiții de sănătate mai bune;

dezvoltarea coeziunii și solidarității între statele membre, precum și progresul științific și tehnologic;

îmbunătățrea capacității de a acționa pe plan extern;

realizarea unui sistem instituțional stabil, ceea ce înseamnă mai multă rapiditate și transparență pentru procesul decizional, consolidarea controlului democratic;

respectarea mai strictă a principiului conform căruia deciziile se iau la nivel corespunzător. Cetățenii vor ști mai bine care sunt responsabilitățile fiecărei părți implicate și motivele care determină Uniunea Europeană să acționeze.

Pentru prima dată, cetățenii pot cere direct Comisiei să propună o inițiativă care prezintă interes pentru ei și care ține de competența Uniunii, prin adunarea a un milion de semnături din diferite state membre.

Totodată, prin adoptarea Tratatului s-a dorit :

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi;

Un proces decizional eficient

Votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient.

Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient.

Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O Viață mai bună pentru europeni.

Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității).

Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

Valori democratice.

Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale.

Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni.

Menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre.

Tratatul prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranță pentru toți.

Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului.

Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

În ceea ce privește structura Tratatului de la Lisabona, menționăm următoarele aspecte:

Partea I – Principiile

Acest tratat organizează funcționarea Uniunii Europene, stabilind domeniile, limitele și condițiile în care Uniunea își exercită competențele.

La fel ca și în proiectul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa, Tratatul de la Lisabona conține o delimitare explicită a competențelor Uniunii, precum și o enumerare exemplificativă a diferitelor categorii. Competențele Uniunii sunt divizate în trei categorii, și anume:

Competențe exclusive ale Uniunii;

Competențe partajate;

Competențe de coordonare.

Articolul 308 din Tratatul CE vizând necesitatea de acțiune a Uniunii pentru a atinge obiectivele menționate în tratate chiar și în lipsa unei atribuții exprese în acest sens este preluat literal și în Tratatul de la Lisabona.

Deși această așa-numită clauză de flexibilitate a constituit obiectul unor critici formulate în literatura de specialitate , atât proiectul de Tratat privind o Constituție pentru Europa, cât și Tratatul de la Lisabona au preluat această normă. Trebuie precizat în acest context că această clauză de flexibilitate nu implică o competență a Uniunii de a hotărî asupra propriei sale competențe.

Partea a II-a – Nediscriminarea și cetățenia Uniunii

Dispozițiile privind cetățenia Uniunii Europene capătă un nou titlu de sine stătător, denumit „Nediscriminarea și cetățenia Uniunii”.

Enumerarea exemplificativă a drepturilor cetățenilor Uniunii conținută în art. 20 din Tratatul privind Uniunea Europeană, constituie o sistematizare a principalelor drepturi ale cetățenilor, anterior disparate în cadrul Tratatelor. Aceste drepturi sunt următoarele:

dreptul de ședere;

dreptul la protecție diplomatică și consulară;

dreptul de a alege în alegerile europene;

dreptul de petiționare.

Un element de noutate îl constituie introducerea dreptului de inițiativă legislativă a cetățenilor Uniunii. La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești
cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

Partea a III-a – Politicile și acțiunile interne ale Uniunii

Titlul al II-lea cuprinde prevederi privind libera circulație a mărfurilor, uniunea vamală, cooperarea vamală, interzicerea restricțiilor cantitative. Normele privind agricultura și pescuitul sunt cuprinse în Titlul al IV-lea. Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor este sistematizată sub Titlul al V-lea. Se observă, cu mici excepții, că noua sistematizare urmează în mare parte structura Tratatului CE vizând piața internă.

Titlul al V-lea reia, sub o nouă titulatură, prevederile conținute anterior în secțiunea vizând vizele, dreptul de azil, imigrarea și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor (art. 61-69 din Tratatul CE), precum și unele norme conținute anterior în Titlul privind CPJ din Tratatul UE.

Cooperarea judiciară în materie civilă și cooperarea judiciară în materie penală, reglementate anterior în Tratatul CE, respectiv Tratatul UE sunt sistematizate acum în cadrul aceluiași titlu. Un element de noutate îl constituie instituirea unei competențe a Consiliului de instituire printr-un regulament a unui Parchet European, pornind de la Eurojustînsărcinat cu combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Parchetul European ar avea competențe de cercetare, urmărire și trimitere în judecată, eventual în colaborare cu Europol-ul, a autorilor infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Normele privind transportul (Titlul al Vl-lea) și concurența (Titlul al VII-lea) sunt preluate literal din Tratatul CE. La fel, dispozițiile fiscale și apropierea legislativă' sunt preluate textual din Tratatul CE. în ce privește apropierea legislațiilor, un element de noutate îl constituie crearea de titluri europene de proprietate intelectuală în Uniune, precum și înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul Uniunii.

Titlul al VIII-lea privind politica economică și monetară nu prezintă modificări față de reglementarea actuală. Comitetul monetar cu caracter consultativ prevăzut în art. 114 Tratatul CE este dizolvat, odată cu trecerea la a treia etapă a uniunii monetare. In locul acestuia se va constitui Comitetul economic și financiar. Dispozițiile vizând statele ce au adoptat moneda euro și statele care nu au adoptat încă această monedă, neîndeplinind condițiile necesare și nefăcând obiectul unei derogări, sunt prezentate în capitole distincte.

Titlul al IX-lea privind ocuparea forței de muncă și Titlul al X-lea privind politica socială reunesc prevederile anterioare din Tratatul CE. O prevedere nouă o constituie în acest ultim titlu art. 152 cu privire la recunoașterea și promovarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii.

Normele privind fondul social european (Titlul al Xl-lea), educația, formarea profesională și tineretul (Titlul al XII-lea), cultura (Titlul al XIII-lea), sănătatea publică (Titlul al XlV-lea), protecția consumatorilor (Titlul al XV-lea), rețelele transeuropene (Titlul al XVI-lea), industria (Titlul al XVII-lea), coeziunea economică socială și teritorială (Titlul al XVIII-lea) și cercetarea și dezvoltarea tehnologică (Titlul al XlX-lea) sunt preluate fără modificări din Tratatul CE. Un element de noutate îl constituie introducerea prin art. 189 a unei politici europene a spațiului.

Pe lângă politica europeană de mediu (Titlul al XX-lea), Tratatul introduce un titlu special privind energia (Titlul al XXI-lea). Titlurile privind turismul (Titlul al XXlI-lea), protecția civilă (Titlul al XXIlI-lea) și cooperarea administrativă (Titlul al XXIV-lea) introduc noi domenii de competență a Uniunii.

Partea a IV-a – Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări

Această secțiune nu prezintă modificări fața de formulările din Tratatul CE.

Partea a V-a – Acțiunea externă a Uniunii

Această parte a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prezintă cele mai multe elemente de noutate, neconstituind o simplă sistematizare a prevederilor existente (politica comercială comună, cooperarea pentru dezvoltare, cooperarea economică, tehnică și financiară cu țări terțe), ci fiind domeniul care introduce noi instituții și proceduri. Prevederile privind acțiunea externă a Uniunii nu sunt însă sistematizate doar în această parte a Tratatului, ci sunt conținute și în Tratatul UE.

Tratatul de la Lisabona introduce prevederi privind ajutorul umanitar (capitolul 3) și o clauză de solidaritate în cazul în care un stat membru face obiectul unui act terorist, a unei catastrofe naturale sau provocate de om (Titlul al VII-lea).

Potrivit modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona, delegațiile Uniunii în țările terțe și pe lângă organizațiile internaționale asigură reprezentarea Uniunii. Aceste delegații se află sub autoritatea înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Tratatul de la Lisabona consolidează atribuțiile înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Acesta va fi ales de către Consiliul European cu majoritate calificată, cu acordul Președintelui Comisiei Europene. înaltul Reprezentant va prezida Consiliul de Afaceri Externe, prezentând propuneri pentru acțiuni ale Uniunii în domeniul său de competență. înaltul Reprezentant deține concomitent și funcția de vicepreședinte al Comisiei, funcție în care este responsabil de domeniul relațiilor externe ale Uniunii și de coordonarea acțiunii externe a Uniunii, asigurând coerența măsurilor din acest domeniu. Un serviciu de acțiune externă alcătuit din funcționari ai Comisiei Europene îl va sprijini pe înaltul Reprezentant în activitatea sa.

Înaltul Reprezentant va reprezenta Uniunea în domeniile PESC, împreună cu Președintele Consiliului European. în schimb, reprezentarea externă a Uniunii în domenii altele decât PESC și în materie monetară va fi gestionată de către Comisie prin comisarul de resort. înaltului Repre zentant îi va reveni rolul de coordonare generală a acțiunilor Uniunii în aceste domenii.

Partea a VI-a – Dispoziții instituționale și financiare

Tratatul de la Lisabona enumera șapte instituții ale Uniunii. Pe lângă cele cinci instituții menționate în art. 7 Tratatul CE, Banca Centrală Europeană și Consiliul European sunt enumerate între instituțiile Uniunii.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este redenumită Curte de Justiție a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona instituie un comitet – format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați – care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările.

Trebuie amintit că potrivit Tratatului de la Lisabona Curtea de Justiție nu este competentă în ce privește dispozițiile privind PESC și legalitatea sau proporționalitatea acțiunilor de poliție într-un stat membru sau cu privire la exercitarea responsabilităților de menținere a ordinii publice naționale și a apărării securității interne.

Comitetul Regiunilor capătă competența de a cere Curții de Justiție să de pronunțe, pentru salvgardarea competențelor sale, cu privire la legalitatea unor acte legislative.

Spre deosebire de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Tratatul de la Lisabona a renunțat la denumirea de „legi europene” dată regulamentelor comunitare, păstrând terminologia art. 249 din Tratatul CE. Este introdusă o ierarhizare a normelor comunitare: acte legislative, acte de delegare fără forță legislativă și acte de punere în aplicare.

Este instituită o procedură legislativă ordinară și o procedură legislativă specială. Prima procedură este noua denumire a procedurii codeciziei reglementată în art. 251. Procedura legislativă ordinară se va extinde și asupra domeniilor agriculturii, pescuitului, transportului și fondurilor structurale.

Tratatul de la Lisabona introduce pentru prima dată o referire la administrația europeană care, acționând pe baza principiilor transparenței, eficienței și independenței, susține instituțiile, organele, agențiile și oficiile Uniunii.

Noua procedură bugetară elimină distincția între cheltuieli obligatorii și cheltuieli neobligatorii ale Uniunii. Cadrul financiar multianual, existent în cadrul sistemului juridic actual, este consfințit prin Tratatul de la Lisabona.

Analizând astfel structura tratatului, putem concluziona faptul că Tratatul de la Lisabona acordă o și mai mare importanță principiilor care stau la baza acțiunilor Uniunii Europene: democrația, statul de drept, libertățile fundamentale și drepturile omului, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității.

Totodată, Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar și prevede posibilitatea înființării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează și problema politicii de securitate și de apărare comună, admițând că aceasta face parte integrantă din politica externă și de securitate comună. În acest context, este introdusă și o „clauză de solidaritate”, prin care Uniunea Europeană și statele membre sunt chemate să acționeze în comun în cazul în care un stat membru devine ținta unui atac terorist.

Putem considera că Uniunea Europeana a trecut printr-o perioadă de criză, agravată si de respingerea Tratatului Constituțional de către cetățenii din Franța și cei din Olanda. Însă criza este mult mai profundă, vizând în principal aspectul identității europene.

Thomas Jansen, în ,,Reflections on European Identity” consideră că există o deosebire între Identitatea Europeană și aceea a Uniunii Europene ca organizație politică, economică și socială, vorbind și despre un Spirit al Uniunii.

Un element de noutate îl reprezintă faptul că Tratatul de la Lisabona aduce în discuție, astfel: „Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudenta constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudenta menționată anterior”.

În ceea ce privește Avizul Serviciului juridic al Consiliului, din 22 iunie 2007, prin acesta se precizează următoarele aspecte: „Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar.

Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate, supremația nu era menționată în Tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în nici un fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.

Astfel, rezultă că „izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună, din punct de vedere juridic, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși”.

Articolul 1 punctul 8 din Tratatul de la Lisabona prevede că articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană va fi înlocuit cu următorul articol: „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.”

Carta, în versiunea ratificată în 2007, și „explicațiile” din aceasta actualizate au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 51, „dispozițiile cartei se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.”

În afară de aceasta, alte trei texte ale conferinței interguvernamentale din 2007 se raportează la cartă:

Protocolul nr. 7 privind aplicarea cartei în Polonia și în Regatul Unit;

Declarația nr. 51 a Poloniei cu privire la cartă;

Declarația nr. 53 a Poloniei cu privire la Protocolul privind aplicarea cartei în Polonia și în Regatul Unit.

Regimul special convenit cu Regatul Unit și Polonia a permis păstrarea caracterului juridic obligatoriu al cartei, precum și aplicarea integrală și deplină a acesteia la celelalte 25 de state membre.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reafirma drepturile care rezultă din:

tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre;

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei;

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are urmatoarea structură:

Preamblul

Titlul I: Demnitatea (art.1-5)

Titlul I conține dispoziții cu privire la:

Demnitatea umană (art.1)

Dreptul la viață (art.2)

Dreptul la integritate al persoanei (art.3)

Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art.4)

Interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art.5).

Titlul II: Libertățile (art.6-19)

Titlul II conține dispoziții cu privire la:

Dreptul la libertate și la siguranță (art.6)

Respectarea vieții private și de familie (art.7)

Protecția datelor cu caracter personal (art.8)

Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie (art.9)

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art.10)

Libertatea de exprimare și de informare (art.11)

Libertatea de întrunire și de asociere (art.12)

Libertatea artelor și științelor (art.13)

Dreptul la educație (art.14)

Libertatea de alegere a profesiei și dreptul la muncă (art.15)

Libertatea de a desfășura o activitate comercială (art.16)

Dreptul de proprietate (art.17)

Dreptul de azil (art.18)

Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare (art.19).

Titlul III: Egalitatea (art.20-26)

Titlul III conține dispoziții cu privire la:

Egalitatea în fața legii (art.20)

Nediscriminarea (art.21)

Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică (art.22)

Egalitatea între femei și bărbați (art.23)

Drepturile copilului (art.24)

Drepturile persoanelor în vârstă (art.25)

Integrarea persoanelor cu handicap (art.26).

Titlul IV: Solidaritatea (art.27-38)

Titlul IV conține dispoziții cu privire la:

Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii (art.27)

Dreptul de negociere și de acțiune colectivă (art.28)

Dreptul de acces la serviciile de plasament (art.29)

Protecția în cazul concedierii nejustificate (art.30)

Condiții de muncă echitabile și corecte (art.31)

Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă (art.32)

Viața de familie și viața profesională (art.33)

Securitatea socială și asistența socială (art.34)

Protecția sănătății (art.35)

Accesul la serviciile de interes economic general (art.36)

Protecția mediului (art.37)

Protecția consumatorilor (art.38).

Titlul V: Drepturile cetățenilor (art.39-46)

Titlul V conține dispoziții cu privire la:

Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European (art.39)

Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art.40)

Dreptul la buna administrare (art.41)

Dreptul de acces la documente (art.42)

Ombudsmanul European (art.43)

Dreptul de petiționare (art.44)

Libertatea de circulație și de ședere (art.45)

Protecția diplomatică și consulară (art.46).

Titlul VI: Justiția (art.47-50)

Titlul VI conține dispoziții cu privire la:

Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil (art.47)

Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare (art.48)

Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor (art.49)

Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (art.50).

Titlul VII: Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei (art.51-54)

Titlul VII conține dispoziții cu privire la:

Domeniul de aplicare (art.51)

Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor (art.52)

Nivelul de protecție (art.53)

Interzicerea abuzului de drept (art.54).

Cu toate că nu este încorporată în Tratatul de la Lisabona, ci anexată la acesta, Carta a fost învestită cu forță juridică obligatorie după intrarea în vigoare a Tratatului. Ea este structurată într-un Preambul de 54 de articole, grupate în 7 capitole în care se face o distincție mai clară între ”drepturile cetățenilor” și ”drepturile tuturor indivizilor” rezidenți pe teritoriul Uniunii.

Titlul I statuează demnitatea umană ca temei al tutror drepturilor, cel de-al II-lea înșiruie libertățile, al III-lea tratează egalitatea cetățenilor. Titlul IV se referă la drepturile sociale, între care solidaritatea, titlul V la drepturile cetățenești, titlul VI la Justiție. Cel de-al VII-lea titlul are un pronunțat caracter tehnic, el stabilind dispozițiile generale care reglementează interpretarea și aplicareaa Cartei.

Carta drepturilor fundamentale prevede faptu că orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

CONCLUZII

Politica socială europeană s-a dezvoltat într-o manieră fragmentară, iar progresele obținute în domeniu sunt neuniforme.

Libera circulație a persoanelor rămâne principalul deziderat al acțiunilor în domeniul Politicii sociale. La aceasta se adaugă politicile de angajare, oportunitățile egale și protecția socială. Rolul UE este privit ca un catalizator pentru inițiative și măsuri care să asigure continuitatea procesului integraționist.

În concluzie, politica socială și de ocupare a forței de muncă se referă la următoarele aspecte esențiale:

la domenii în care există o legislație secundară la nivelul Uniunii Europene: cel al sănătății și siguranței publice, legislația muncii, egalitatea dintre femei și bărbați;

la domenii privind politici convergente elaborate pe baza prevederilor Tratatului CE: dialogul social, ocuparea forței de muncă, protecția socială, etc.

Țările membre cooperează cu UE în ceea ce privește Analiza Politicii de Ocupare a Forței de Muncă. Trebuie avute în vedere următoarele probleme:

îmbunătățirea funcționării pieței muncii, astfel încât să se asigure că oferta de forță de muncă corespunde în mod eficient cererii de pe piața internă;

rapiditatea și consistența reformelor din domeniul politicii de ocupare și a transformărilor pieței muncii, permițând participarea la Piața Unică;

aplicarea politicilor și măsurilor necesare pentru pregătirea populației apte de lucru, nespecializată sau specializată în mod necorespunzător pentru o economie de piață;

gradul de pregătire al structurilor politicii ocupării forței de muncă și al sistemelor derivate pentru a asigura aplicarea Strategiei de Ocupare a Forței de Muncă.

În spiritul Deciziei 99/207/CE a fost înființată Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă, cu următoarele atribuții principale:

supunerea către Guvern a strategiilor și politicilor de creștere a nivelului și calității ocupării în corelare cu programele de dezvoltare economică;

stabilirea direcțiilor dezvoltării resurselor umane la nivel național, în profil de ramură și teritorial;

asigurarea armonizării programelor de dezvoltare a resurselor umane finanțate din diverse surse.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2008

Fuerea, A, Manualul Uniunii Europene, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, București, 2010

Fuerea, A, Dimensiunea politico-juridică a cetățeniei europene, în Cetățenie Națională – Cetățenie europeană, Fundația Culturală Libra, București, 2003

Baldock, J., Manning, N., Vickerstaff, S., Social Policy. Oxford: University Press, 2003

Barr Nicholas, Piețele forței de muncă și politica socială în Europa Centrală și de Est, tranziția și dincolo de aceasta, vol. 2, Oxford: Oxford University Press,1995

Bercea Raluca, Drept comunitar, Editura CH Beck, București, 2007

Blumann, C., Dubouis, L., Droit institutionnel de l’Union europenne, Litec, 2004

Walter Cairns, Introducere în Legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001

Coman Florian, Drept comunitar european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003

Diaconu Nicoleta , Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dragos Cosmin, Uniunea Europeana. Instituii. Mecanisme, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar european, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2000

Gautron Jean-Claude, Droit europeen, Dalloz, Paris, 1997

Gower, J., Redmond, J., Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Editura Club Europa, 2001

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006

Huma Ioan, Drept comunitar, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007

Rusu Ioana Eleonora, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2009

Zlatescu Irina Moroianu, Radu C. Demetrescu, Drept institutional european, Editura Olimp, Bucuresti, 2006

Luzteler Paul Michael, Europa după Maastricht, perspective americane si europene, Institutul European, Iasi, 2004

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Masclet, J.C., Les grands arrest de droit communautaire, PUF, Paris, 2007

Mathijsen Pierre, Compendiu de drept european, Editura Club Europa, București, 2002

Diaconu Nicoleta, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006

Nistor Valerică, Drept social european, Editura Lumina Lex, București, 2004

Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006

Magnette Paul, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, Editura Instututul European, Iași, 2003

Prisecaru Petre, Guvernanța Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2005

Prisecaru Petre, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004

Renout Harald, Institutions europeennes, Manuel 2007-2008, Editions Paradigme, Orleans, 2007

Rideau, J., Droit institutionnel de l’Union et des Communautes europeennes, 3-e edition, LGDJ Paris, 1999

Munteanu Roxana, Drept European, Editura Oscar Print, București, 1996

Rubington, E and Weinberg, M., The Study of Social Problerms, Fourth Edition, NY: Oxford University Press, 1989

Suta Nicolae, Uniunea Europeană. Perspectivele adâncirii și lărgirii procesului de integrare europeană, Editura ASE, București 2006

Ștefan Tudorel, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura CH Beck, București, 2007

Ținca Ovidiu, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București, 2003

Valticos Nicolas, Droit international du travail, Dalloz, Paris, 1984

Voicu Marin, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2005

Vrabie Mihaela, Cetățenie și drepturi europene, Editura Tritonic, București, 2007

Articole și studii de specialitate

Popescu, A., Tratatul de la Lisabona-modificare si reformarea Uniunii Europene, RRDC numarul 2/2008

Popescu, A., Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, 2004, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 2

Popescu, A, Tratatul de la Lisabona-modificarea si reformarea Uniunii Europene, RRDC nr 2/2008

Traite d'Amsterdam: ce qui a change en Europe, seria L'Europe en mouvement, iunie 1999

Bîrsan Corneliu, Uniunea Europeană și Convenția europeană a drepturilor omului:Unitate sau dualitate în protecția europeană a drepturilor omului, în R.R.D.C. nr.1/2003, Editura Rosetti, București, 2003

Purdă, N. (2004), Obiectivele și procedura stabilirii politicii sociale comunitare și ocupării forței de muncă, în Revista Română de Dreptul muncii nr.1/2004

Encyclopedie of the European Union, Lynne Rienner, 2000

Surse internet

www.europeana.ro

www.studiijuridice.ro

http://europa.eu/lisbonjreaty/faq/index_ro.htm

http://bookshop.europa.eu/eubookshop/FileCache/PUBPDF/FXAC08115ROC/FXAC0 8115ROC_0Q2.pdf

Carta Drepturilor Fundamentale

http://www.eurotrainer.ro/carta-drepturilor-fundamentale-a-uniunii-europene/carta-drepturilor-fundamentale-a-uniunii-europene.html/lang/ro