Modalitati DE Dobandire A Proprietatii Publice

Cuprins

CAPITOLUL I: Evoluția doctrinei cu privire la noțiunea de domeniu public

§1.Actualitatea noțiunii de domeniu public;

§2.Noțiunea de domeniu public în dreptul public roman și în vechiul drept francez:

2.1.Notiunea de domeniu public în dreptul roman:

2.2. Noțiunea de domeniu public în vechiul drept francez:

§3.Notiunea de domeniu public în spiritual legislatiei determinate,direct sau indirect ,de Revolutia franceza din 1789 :

3.1.Conceptia Codului domenial din 22 noiembrie 1790:

3.2.Conceptia codului civil francez

3.3.Conceptia lui Victor Proudhon :

3.4.Doctrina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

§4.Noțiunea de domeniu public în prima jumătate a secolului al XX-lea

4.1.Teoria folosinței general și a inexistenței unui drept de proprietate:

4.2.Teoria dreptului de proprietate:

4.3.Teoria serviciului public a autorilor de drept public:

4.4.Teoria interesului general

4.5. Opiniile singulare ale lui Marcel Waline și Otto Mayer:

§ 5. Noțiunea de domeniu public în doctrina occidentală contempora

5.1.Noțiunea de domeniu public în doctrina franceză actuală;

5.2.Consideratii asupra notiunii de domeniu public in doctrina germanana

CAPITOLUL II:Domeniul public-noțiuni generale

§1.Definitia si trasaturile domeniului public:

§2.Clasificarea domeniului public

2.1Criterii de clasificare

2.2 Domeniul public al statului:

2.3 Domeniul public judetean:

CAPITOLUL III: Domeniul privat al statului si al unitatilor

administrativ-teritoriale

§1.Regimul juridic al domeniului privat al statului și al unitătilor administrativ-teritoriale.

§2.Trasaturile definitorii ale domeniului privat al statului si unitatilor administrativ-teritoriale:

CAPITOLUL IV: Regimul juridic al proprietãților publice.

§1.Regimul general al proprietății publice potrivit legii 213/1998:

§2. Definiția proprietății publice potrivit Constitutiei României

: §3.Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publicã

§4.Răspunderea juridică pentru ocuparea fără drept a domeniului public:

§5.Reglementări care asigură protecția juridică a domeniului public:

CAPITOLUL V: Modalități de dobândire a proprietății publice

§1.Dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală

§2.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin achiziții publice.

§3.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin exproprierea pentru cauza de utilitate publică.

3.1.Definitia exproprierii

3.2. Obiectul exproprierii

3.3. Procedura exproprierii

3.3.1. Utilitatea publică si declararea ei

3.3.2. Masuri prealabile exproprierii

3.3.3. Soluționarea cererilor privitoare la exproprierea și stabilirea despagubirilor:

3.3.4 Transferul dreptului de proprietate și efectele sale

§4.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donație sau legate,acceptate de Guvernul României,de Consiliul local sau de consiliul județean.

§5. Dobândirea dreptului de proprietate publică prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora.

§6. Dobândirea dreptului de proprietate publică prin alte moduri prevăzute de lege.

6.1.Rechiziți

6.2.Dobandirea dreptului de proprietate prin confisca

6.3. Amenzile.

6.4.Impozitele si taxele

6.5.Bunurile mobile si imobile care provin din succesiuni fara mostenitori legali sau testamentari succesiunii vacante

6.6.Bunurile mobile parasite ai caror proprietari sunt neidentificati

6.7.Bunurile arheologice mobile descoperite întâmplător sau prin cercetări sistematice.

CAPITOLUL VI : Regimul servituțiilor administrative

§1.Regimul servituțiilor administrative

§2.Drepturile speciale ale riveranilor cãilor de comunicații terestre:

CAPITOLUL VII :Administrarea și utilizarea bunurilor care fac parte din domeniul public

§1.Titularii și subiectele dreptului de administrare

1.1 Statul

1.2.Unitãțile administrative-teritoriale

§2. Conținutul și trãsãturile dreptului de administrarație

§3. Incetarea dreptului de administrare

CAPITOLUL I

Evoluția doctrinei cu privire la noțiunea de domeniu public

§1.Actualitatea noțiunii de domeniu public;

Domeniul public este o instituție tradiționala a dreptului administrativ,iar cercetarea acesteia a declanșat,de-a lungul timpului,numeroase discuții,conturându-se teorii diferite,atăt în ceea ce privește notele de conținut ale noțiunii,cât și cu privire la regimul juridic aplicabil categoriilor de bunuri pe care le evocă această noțiune.Este greu de găsit,cel puțin în doctrina occidentală,o temă a dreptului public care sa fi suscitat tot atâtea discuții ca domeniul public.¹

Interesul doctrinarilor în perioada modernă pentru domeniului public,dincolo de tradițiile ce s-au transmis din dreptul public roman,are la bază realitățile politico-economico-sociale specifice societății liberale.Goana după capital și profit nu putea să facă abstracție de bunurile,care într-un fel sau altul,înaintea revoluției franceze,au depins de coroana,fie de instituție fie de persoana monarhului,sau după caz,n-au avut o stăpînire privată.Cel putin în Europa continentală,atât în sec.al XIX-lea,cât și in sec.al XX-lea,o sursă de profituri pentru “întreprinzătorii particulari”a reprezentat-o concesiunea unui bun public,a unei lucrări publice,a unui serviciu public în general.

¹ Lucrarea din 1991,de pornire, apare in aceeasi denumire,în 2002,numai sub semnătura primului autor:Jean-Marie Auby,Droit administratif des biens,Dalloz,2002.Dintre lucrările de ultim moment din doctrina franceză care tratează această materie mai amintim:Gustave Peiser,Droit administratif des biens Dalloz,2002;J.F.Poli,Droit administratif des biens,Gualiano Editeur,2005.

După cum se cunoaște,dreptul public roman reglementa o anume concesiune,adică procedura de autorizare a unor particulari de a folosii un lucru public,în schimbul unei redevențe,care nu constituia nici arendă și nici chirie,ci reprezenta un imppozit-vectigalium publicum.Această concesiune nu dădea concesionarului nici drept de proprietate,nici drept de servitute și nici vreun drept real;ea era precară și revocabilă,fiind guvernată numai de principiile dreptului public.

Pe de altă parte,cum remarca și M.Anghene,în toate timpurile s-a simțit necesitatea să se sustragă relațiilor de drept privat o categorie de bunuri,care fiind destinate folosinței întregii colectivități sa fie conduse de reguli speciale¹.

In dreptul român aceste bunuri,cum vom mai arăta făceau parte di una din cele patru categorii:

res communes;

res publicae;

res universitatis;

res divini juris.

In Evul Mediu,cu toate nuanțările de la o țară la alta,respective de la o perioadă la alta,ca regulă,aceste bunuri erau considerate proprietatea privată a regelui,iar dreptul burghez a impus regula după care aceste bunuri au trecut în proprietatea natiunii.

Cu toată diversitatea de teorii,doctrinarii din epoca modernă,într-o formă sau alta,au susținut că bunurile din domeniul public,spre deosebire de bunurile din domeniul privat,sunt supuse unui regim juridic exorbitant,derogatoriu de la dreptul comun civil².

Realitățile juridice instituite in ceea ce s-a intitulat societatea socialistă,în primul rand instituția proprietății întregului popor asupra mijloacelor de producție,asupra bogățiilor solului și subsolului,asupra majorității covârșitoare a terenurilor etc.nu au mai îngrădit, practic,o teorie a domeniului public.

Majoritatea autorilor din perioada 1948-1989 au părăsit teoria domeniului public,lasând a se ințelege că această noțiune a cazut în desuetitudine.Așa se explică de ce nici în cursurile universitare,fie de drept civil,fie de drept administrativ,ce au fost elaborate,la noi,după 1948,nu se întâlnesc,ca regulă,capitole consacrate domeniului public.

¹M.Anghene,Utilizarea domeniului public.

² După cum s-a arătat în primul volum al Tratatului de drept administrativ,autorii englezi,o bună perioadă de timp au contestat existența acestor reguli exorbitante,de unde și lipsa de interes a doctrinei anglo-saxone pentru teoria domeniului public,nu insă și față de teoria serviciului public.

In acest spirit a fost comentat si art.476 din codul civil roman cosacrat bunurilor domeniului public.Astfel,în ediția oficială a Codului civil din 1958,după ce se reproduce textul acestui articol,se face următoarea precizare:”In urma transformărilor successive ale structurii statului și dreptului nostrum nu mai există domeniul public și privat,ci numai fondul unic al proprietății socialiste de stat”¹,făcându-se trimitere la art.7 din “Constituția Republicii Populare Române din 1952.Acest punct de vedere este exprimat si în ediția oficială a codului civil din 1981,făcânu-se de data aceasta trimitere la articolele referitoare la proprietatea socialistă din toate cele trei constituții socialiste²:

-art.6,Constituția din 1948:“Bogatiile de orice natura ale subsolului, zacamintele miniere, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie ferate, rutiere, pe apa si in aer, posta, telegraful, telefonul si radio-ul apartin Statului, ca bunuri comune ale poporului.
Prin lege se vor stabili modalitatile de trecere in proprietatea Statului, a bunurilor enumerate in alineatul precedent, care, la data intrarii in vigoare a prezentei Constitutii, se aflau in maini particulare.”

-art.7,Constituția din 1952:” Bogatiile de orice natura ale subsolului, fabricile, uzinele si minele, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim si aerian, bancile, posta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia si teatrul, gospodariile agricole de stat, statiunile de masini si tractoare, intreprinderile comunale si partea nationalizata a fondului de locuinte de la orase, constituie proprietate de stat, bun comun al poporului.”

-art.7,Constituția din 1965:” Bogatiile de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, fabricile si uzinele, bancile, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii, caile de comunicatie, mijloacele de transport si telecomunicatii de stat, fondul de stat de cladiri si locuinte, baza materiala a institutiilor social-culturale de stat, apartin intregului popor, sint proprietate de stat.”

¹ Codul civil,Ed.Stiințifică București,1958,p.64(redactor de carte,P.Anca și O.Căpățână)

² Codul civil,text official,cu modificările până la data de 1 iulie 1981,p.32.

De fapt,aceste orientări din dreptul civil precum și în mare parte,din dreptul administrativ,nu au reprezentat altceva decât aplicarea tezelor teoriei generale a dreptului socialist după care societatea socialistă nu cunoaște o împărțire a dreptului în public și privat.

Cu toate acestea,unii autori au calificat dreptul penal¹,iar alții dreptul administrativ²,ca ramuri ale dreptului public.Interesant este de reținut iune nu dădea concesionarului nici drept de proprietate,nici drept de servitute și nici vreun drept real;ea era precară și revocabilă,fiind guvernată numai de principiile dreptului public.

Pe de altă parte,cum remarca și M.Anghene,în toate timpurile s-a simțit necesitatea să se sustragă relațiilor de drept privat o categorie de bunuri,care fiind destinate folosinței întregii colectivități sa fie conduse de reguli speciale¹.

In dreptul român aceste bunuri,cum vom mai arăta făceau parte di una din cele patru categorii:

res communes;

res publicae;

res universitatis;

res divini juris.

In Evul Mediu,cu toate nuanțările de la o țară la alta,respective de la o perioadă la alta,ca regulă,aceste bunuri erau considerate proprietatea privată a regelui,iar dreptul burghez a impus regula după care aceste bunuri au trecut în proprietatea natiunii.

Cu toată diversitatea de teorii,doctrinarii din epoca modernă,într-o formă sau alta,au susținut că bunurile din domeniul public,spre deosebire de bunurile din domeniul privat,sunt supuse unui regim juridic exorbitant,derogatoriu de la dreptul comun civil².

Realitățile juridice instituite in ceea ce s-a intitulat societatea socialistă,în primul rand instituția proprietății întregului popor asupra mijloacelor de producție,asupra bogățiilor solului și subsolului,asupra majorității covârșitoare a terenurilor etc.nu au mai îngrădit, practic,o teorie a domeniului public.

Majoritatea autorilor din perioada 1948-1989 au părăsit teoria domeniului public,lasând a se ințelege că această noțiune a cazut în desuetitudine.Așa se explică de ce nici în cursurile universitare,fie de drept civil,fie de drept administrativ,ce au fost elaborate,la noi,după 1948,nu se întâlnesc,ca regulă,capitole consacrate domeniului public.

¹M.Anghene,Utilizarea domeniului public.

² După cum s-a arătat în primul volum al Tratatului de drept administrativ,autorii englezi,o bună perioadă de timp au contestat existența acestor reguli exorbitante,de unde și lipsa de interes a doctrinei anglo-saxone pentru teoria domeniului public,nu insă și față de teoria serviciului public.

In acest spirit a fost comentat si art.476 din codul civil roman cosacrat bunurilor domeniului public.Astfel,în ediția oficială a Codului civil din 1958,după ce se reproduce textul acestui articol,se face următoarea precizare:”In urma transformărilor successive ale structurii statului și dreptului nostrum nu mai există domeniul public și privat,ci numai fondul unic al proprietății socialiste de stat”¹,făcându-se trimitere la art.7 din “Constituția Republicii Populare Române din 1952.Acest punct de vedere este exprimat si în ediția oficială a codului civil din 1981,făcânu-se de data aceasta trimitere la articolele referitoare la proprietatea socialistă din toate cele trei constituții socialiste²:

-art.6,Constituția din 1948:“Bogatiile de orice natura ale subsolului, zacamintele miniere, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie ferate, rutiere, pe apa si in aer, posta, telegraful, telefonul si radio-ul apartin Statului, ca bunuri comune ale poporului.
Prin lege se vor stabili modalitatile de trecere in proprietatea Statului, a bunurilor enumerate in alineatul precedent, care, la data intrarii in vigoare a prezentei Constitutii, se aflau in maini particulare.”

-art.7,Constituția din 1952:” Bogatiile de orice natura ale subsolului, fabricile, uzinele si minele, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim si aerian, bancile, posta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia si teatrul, gospodariile agricole de stat, statiunile de masini si tractoare, intreprinderile comunale si partea nationalizata a fondului de locuinte de la orase, constituie proprietate de stat, bun comun al poporului.”

-art.7,Constituția din 1965:” Bogatiile de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, fabricile si uzinele, bancile, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii, caile de comunicatie, mijloacele de transport si telecomunicatii de stat, fondul de stat de cladiri si locuinte, baza materiala a institutiilor social-culturale de stat, apartin intregului popor, sint proprietate de stat.”

¹ Codul civil,Ed.Stiințifică București,1958,p.64(redactor de carte,P.Anca și O.Căpățână)

² Codul civil,text official,cu modificările până la data de 1 iulie 1981,p.32.

De fapt,aceste orientări din dreptul civil precum și în mare parte,din dreptul administrativ,nu au reprezentat altceva decât aplicarea tezelor teoriei generale a dreptului socialist după care societatea socialistă nu cunoaște o împărțire a dreptului în public și privat.

Cu toate acestea,unii autori au calificat dreptul penal¹,iar alții dreptul administrativ²,ca ramuri ale dreptului public.Interesant este de reținut că,deși oficial nu există dreptul public,în cadrul facultăților de Drept,o scurtă perioadă,a fost admisă o structură internă cu denumirea”Catedra de Drept public”(grupa disciplinelor penale,dreptul cunstituțional,dreptul administrative,dreptul financiar,dreptul internațional public,dreptul roman,teoria generală a dreptului,istoria dreptului).La ora actuală Catedra de Drept public a Facultații de Drept din Universitatea București grupează urmatoarele discipline:Drept constituțional,Drept administrative,Drept financiar,Drept internațional public,Drept roman,Teoria generală a dreptului,Istoria dreptului;disciplinle penale formează o catedră separată-Catedra de Drept penal.

Pe acest fond reformator,legislația,o bună perioadă de timp, nu a mai operat cu noțiunea de domeniu public,nici cu cea de serviciu public,deși s-a operat cu noțiuni ca:drum public,ordine publică,liniște publică etc.

Decretul nr.162/1973,care viza norme unitare de structură,face referire și la administrarea domeniului public,reintroducând în limbajul juridic o notiune tradițională a dreptului administrativ.

Această breșă legislativă a fost și un adevărat balon de oxigen pentru doctrinari,care,în special prin prof.Valentina Gilescu,relansează teoria domeniului public,materia ajungând să fie tratată și în cursurile universitare.

Noțiunea de domeniu public ca noțiune juridică fundamentală este reabilitată prin legislația adoptată după 22 decembrie 1989;cronologic,prin Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată în M.Of.nr.1 din 5 ianuarie 1998,Legea privind administrația publică locală nr.69/1991 republicată în M.Of.nr.79 din 18 aprilie 1996 și abrogată prin Legea nr.215/2001;și prin Constituția României.

¹ C.Mitrache,Drept penal.Paretea generală,Universitatea București,1982.² A.Iorgovan,Valentina Gilescu,Drept administrative și știința administrației,Universtatea din București, 1986.

Legiuitorul,uneori,a preferat alte noțiuni,cum ar fi zona protejată,patrimoniul natural,patrimoniul cultural etc.,dar nu toate acestea se suprapun cu noțiunea de domeniu public,în sensul pe care-l dăm noi acestei noțiuni.Uneori,expresii care par a evoca exclusive idea de domenialitate,adică de bunuri supuse unui regim derogatoriu de la dreptul comun,fie și numai printr-un drept de pază și protecție al statului,sunt utilizate pentru a evoca idea de serviciu public.Tocmai de aceea va trebui să facem mereu precizări,mai ales că în Constituție se vorbește art.136 “(1)Formarea, administrarea, întrebuintarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege.
(2) Moneda națională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.”  

numai despre proprietate publică și nu despre domeniul public.

Perioada actuală pe care o străbate România este și perioada unei explozii a fenomenului concesionăriilor sau închirierilor terenurilor publice,a diferitelor spații destinate uzului public,în vederea organizării unei afaceri private.Sub ochii noștrii,zilnic,dispar locuri de joacă pentru copii și parcuri,zilnic trotuarele devin tot mai înguste,apărând,în schimb,tonete,chioșcuri sau alte construcții mai mult sau mai puțin improvizate.Pe de altă parte ,au început lucrările la autostrăzi,prin implicarea unor firme străine,urmând firește,construcțiile de căi ferate,de porturi,de aeroporturi la care trebuie adăugate de explorare sau exploatare a anumitor bogății ale subsolului.

Toate acestea reclama o teorie aprofundata a domeniului public,a regimului juridic aplicabil bunurilor domeniului public,implicit o analiza critica a legislatiei in vigoare,care,până la reglementarile din 1998,a fost depașita de fenomen.Dupa cum am mai aratat,legislatia,atât cât exista pâna in 1998,era axata pe idea preeminentei regimului privat,explicatia de baza constituind-o pur si simplu ignoranța.Utilizarea unui bun al domeniului public nu poate fi justificata numai de ideea privatizarii,interesul particular,in permanenta,trebuie raportat si valorizat prin prisma interesului public.

Administrația aste obligate,intr-o teza tradițională,sa intervina in orice moment pentru asigurarea interesului public,ceea ce,logic,presupune si puterea acesteia de a revoca,când crede de cuvință,folosințele private ale domeniului public.”Regula precarității tuturor permisiunilor acordate asupra domeniului public apare astfel ca o inexorabila necesitate”.¹

¹ M. Anghene, op.

Din păcate,aceasta regula nu rezulta cu claritate nici din legile adoptate in 1998,cu toate atenționările doctrinei.¹Legea nr 213/1998,prin art.15,face trimitere la Legea concesiunilor,dar aceasta consacra un regim unic,fără a face distincție intre concesiunea unui bun proprietate publica si concesiunea unui bun proprietate private,inclusive a statului,dând,totodata,toate litigiile in competența instanțelor de drept comun,când litigiile privind concesiunea bunurilor proprietate publica ar fi trebuit date in competența instanțelor de contencios administrativ.

Legea nr.554/2004,Legea contenciosului administrativ da in competența instanțelor de contencios administrativ litigiile care vizează,in general,”punerea in valoare a bunurilor proprietate publica”,putându-se susține ca aceasta lege a devenit dreptul comun in material litigiilor privind concesiunea bunurilor proprietate publica.Corect este sa se interpreteze ca Legea nr.554/2004 a schimbat regimul juridic aplicabil,introducand in drepturile sale regimul de drept public al contenciosului administrativ.²

La ora actuala,față de opiniile exprimate,se poate face următoarea periodizare a istoricului domeniului public:

-noțiunea de domeniu public la romani;

-noțiunea de domeniu public în vechiul drept francez;

-concepția asupra domeniului public,promovata de legislația determinata de Revoluția franceza din 1789;

-noțiunea de domeniu public in spiritual Codurilor civile;

-noțiunea de domeniu public in doctrina din perioada interbelica;

-opinii actuale,in doctrina occidentală,asupra domeniului public.

¹ Importanța noțiunii de domeniu public in dreptul administrativ a fost relevata si de către alți autori dupa decembrie 1989 .

² A.Iorgovan,Noua lege a contencisului administrativ,Geneza si explicatii,Ed. Roata.

§2.Noțiunea de domeniu public în dreptul public roman și în vechiul drept francez:

2.1.Notiunea de domeniu public în dreptul roman:

Dreptul roman,dupa cum apare întamplator în Institutele lui Gaius si foarte explicit în Institutele lui Iustinian ,clasifica bunurile in :

-res in patrimonio (lucrurile care sunt in parimoniu)

-res extra patrimonium(lucrurile care sunt in afara de patrimoniu)

In vechiul drept se întâlnesc doar proprietatea quiritara,ca proprietate individuala,care se mentine si în perioada clasică,dar îmbracă trei forme:

-proprietatea provinceala;

-proprietatea pretoriană;

-proprietatea peregrină,elementele proprietatii fiind:ius utendi,fruendi si abutendi.

Se stie ,totodata,ca in Legea celor XII Table obiectul proprietati individuale îl formau sclavii,pamantul si alte bunuri , existând în societatea prestatale si forme de proprietate colectiva:a gintei si a familiei.

O dată cu fondarea statului , formele de proprietate primitivă ale gintei si familiei dispar,aparând dreptul de proprietate colectiva a statului asupra sclavilor (servi publici),respective asupra pamântului cucerit (ager publicus)

Asfel , se constituie categoria bunurilor care nu erau suscebtibile de apropriere private, care nu puteau apartine unei persoane sau categoria bunurilor care formau domeniul public,in sensul actual al termenului .Autorii moderni,de regula ,fac urmatoarea clasificare a bnurilor ce formau res extra patrimonium:

-res communes(tărmurile marii);

-res publicae(porturile si fluvile);

-res universitatis,bunurile ce aparțineau cetații (teatrele,parcurile,

pietele publice etc.);

-res divini juris,la rândul lor impartite in bunuri sacre(sanctae)si religioase(lucrurile consecrate divinitatii mormintele si zidurile oraselor)

Alti autorii clasifica bunurile care compuneau domeniul public la români în doua categorii:

-bunuri care constituiau un izvor de venituri,incluzand in sfera acestora si ager publicus;

-bunuri afectate uzlui public .

Dupa cum mentioneaza un autor roman primele, res publicae in pecunis populi,constituiau ceea ce am denumit azi domeniul privat al statului ,caci

atat ager pulicus cat si succesiunile vacante se inchiriau sau se vindeu particularilor ,dupa dispoziitile dreptului privat.

Bunurile din a doua categorie,res publicae in uso publico ,nu puteau fi instrainate si nici lovite de prescriptie , la fel ca bunurile domeniului public actual, în sens de proprietate publica .Aici intrau fie bunurile care prin natura lor erau destinate uzului public (de exemlu strazile,pietele publice),fie bunurile care au devenit publice prin destinatie (de exemplu arsenalele sau fortaretele ).Cu toate acestea ,în privinta unora din aceste bunuri se recunostea un drept al particularilor(de exemplu,servitutea de vedere asupra cailor publice)sau li se putea acorda autorizati de folosire .Cum sa aratat deja, particularul autorizat nu dobandea un drept de proprietate si nici un alt drept real, concesiunea era precara si oricand revocabila,”fiind guvernata numai de principiile dreptului public”.¹

De asemenea ,doctrinari din secolele al XIX-lea sau al XX-lea precizeaza ca res publicae in uso publico au devenit , in perioada imperiului, res nullius ,deoarece domeniul public a inceput sa fie considerat ca proprietate a imparatului , proprietate , adevarat , ce n-au revendicat-o niciodata ,dar bunurile respective nici nu puteau deveni prorietatea poporului.

Dupa cum remarca un alt reputat teoretician al domeniului public din a doua jumatate a secolului al XIX-lea ,cand barbari au invadat pamantul galilor au gasit vechiul domeniu privat al poporului roman confundat cu patrimoniul imparatului si “au pus stapanire atat pe unul ,cat si pe altul”.²

Nu trebuie inteles ca in toata epoca romana cu privire la domenialitate s-a ajuns la principii si doctrine comparabile cu cele ale Dreptului privat, inclusive sub împaratul Iusinean,problema inalienabilitatii bunurilor domemiale a ramas nesolutionata pana la capat, cum in aceeasi situatie a ramas si problema dreptului statului asupra bunurilor domeniale ( res publicae),cum se exprima,intre altii ,Maurice Monteil.³

¹ Vodon, Traite de choses public.

² De Recy, Traite du domaine public,vol II.

³ M. Monteil, Formation et evolution de la domenialite publique, Paris,1902.

2.2. Noțiunea de domeniu public în vechiul drept francez:

In vechiul drept francez,domeniul public era considerat proprietatea privata a regelui,care avea dreptul de a dispune cum credea de cuviinta de aceste bunuri.De fapt,aceasta conceptie asupra domeniului public se integra in concepția oficiala a absolutismului monarhic –dreptul de suveranitate al regelui asupra intregului teritoriu al regatului. Acest drept era evocat prin maximele juridice:omnia sunt regis ;toute justice emane du roi ;le roi est souverain voyer du royaume. Concesiunile de teritorii acordate de lege seniorilor erau un mijloc atat de imbogatire a vistieriei regale,dar si de rasplatire a loialitați acestora.Rapacitatea seniorilor,presiunile repetate ce le-au exercitat asupra regilor franci i-au determinat pe acestia sa confere prin concesiunile respective,nu numai un titlu de beneficiu (in beneficeo),ci veritabile titluri de proprietate, de investiture completa(in integritate).

Asa se face ca,pâna la inceputul sec. al XVI-lea domeniul public a ajuns la o sfera de bunuri prea mica,determinând reacția regilor pentru conservarea acestuia.Pentru a-l apăra de aviditatea seniorilor,regii au emis o serie de ordonanțe si declarații prin care fie ca instituiau masuri dconservare pentru viitor,fie ca revocauconcesiunianterioare.Incet,incet,juriștii de marca ai vechiului regim(Loyseau,Domat,Lefevre)incep sa faca distincția ,dupa modelul roman,intre bunurile ce sunt afectate uzului public(caile de comunicație,țărmurile mării) si celălalte elemente(bunuri) ale domeniului regal,primele formând des choses publiques,ce nu intrau in domeniul coroanei.Acum apare si notiunea de <DomeniulCoroanei>.

Asupra bunurilor afectate uzului public , prin secolul al XVII-lea si al XVIII-lea s-a spus ,asadar ,de doctrina , ca Regele nu are decat “un droit de garde ou des police “.La sfarsitul Vechiului Regim cum ne informeaza Jean-Marie Auby si Pierre Bon,aceasta doctrina a cunoscut un anumit succes , fara a fi devenit vreodata doctrina oficiala .

Trebuie subliniat, insa ,in aceasta teorie care in alti termenii poate fi numita teoria inalienabilitatii domeniului public , a fost sustinuta si de unele reforme legislative , incepand cu celebra Ordonanta din februarie 1566, emisa de Regele Carol al IX-lea (Ordonanta sau Edictul de la Moulins ). Aceste reguli nu stabileau nulitatea instrainarilor din Domeniul Coroanei, dar permitea Regelui sa le revoce in orice moment si sa conditioneze detinerea acestor bunuri de plata permanenta a unei sume de banii.Existau numai cateva exepti de la acest principiu al revocabilitatii de catre Rege, ca,de pilda, pentru necesitati de razboi sau icazul instrainari micilor domenii (terenuri virane, drepturile asupra raurilor navigabile etc.).

Bunurile regilor erau,astfel,lovite oarecum,de inalienabilitate,dar pe motivul ca faceau parte din Domeniul Coroanei,in ideea de stat ,sin u pentru motivul ca foloseau tuturor,regale,teoretic,devenind doar egelui administratorul legal al acestui domeniu.¹Aceasta Ordonanta a fost calificata, totusi , de multi autori francezi ca fiind o lege sacrosanta data de rege pentru el insusi ,ea concretize tendinta instinctive a monarhilor de a se recunoaste proprietari.De aceea majoritatea autorilor au fost favorabili tezei dreptului de proprietate al regilor asupra bunurilor ce au apartinut Domeniului Coroanei,doar o minoritate a sustinut teza unui drept de administrare al regelui.²

Concesiunile,care in timpul romanilor erau efectuate pentru folosinta tuturor acum erau acordate, contra unor sume de bani,fara sa se tina seama de interesele generale;de cele mei multe ori ,aceste concesiuni,prin natural or incalcau asemenea interese .Cu titlul de scoala autorii din perioada moderna si contemporana indica autorizarile instalatior particulare pe cursurile de apa,care impiedicau libera folosinta a apelor de catre riverani .

Este de subliniat ca Ludovic al –XIV-lea,prin ordonantele din august 1667 si ,respective,aprilie 1683,este nevoit sa faca distinctia intre bunurile proprietatea regelui ,care formau Domeniul Coroanei,si bunurile care n-ui apartineau cu titlu de proprietate ,ci cu tiltlu de suveranitate,distinctie ce se regaseste in cererile Parlamentului din Bordeaux din 30 iunie 1766³.

Remarcam ca ,in acest cazan ideoloic al istoriei care a fost secolul XVIII supranumit si secolul luminilor ,au fost fundamentate si teorile domeniale care au pregatit, alaturi de celebrele teori ale separatiei puterilor, contracului social si suveranitati nationale,terenul Revolutiei franceze de la 1789,cu reformele sale legislative ,intre care Codul domenial.Doctrina,cum se observa din cele ce preced ,nu a fost consecventă și,corespunzator,legislatia,in sens de ordonante sau edicte regale ,prin “Domeniul Coroanei” s-a ințeles fie bunurile personale ale Regelui, fie bunurile care aparțineau statului,iar Regele era un administrator legal,dar este cert ca ceva esențial,ca filosofie a domenialitații,s-a schimbat,inclusiv Regii au fost obligate sa accepte,in pragul Revoluției franceze,ca nu toate bunurile domeniale traditionale,delimitate dupa cutumele romane,le mai apartin cu titlu de bunuri personale.

¹M.Anghene și M. Văraru,Tratat de drept administrativ roman,Ed .Librăriei Socec & Co S. A., București, 1928.

² R.Pelloux, La notion de domanialite publique depuis la fin de l’ancien droit,These,Dalloz,Paris,1932. ³Monteil, Formation et evolution de la notion de domanialite publique ,These ,Paris 1902și urm; R.Pelloux, Mandreanu .

Acum s-a creat o bresa si in regimul juridic aplicabil,regimul legat exclusive de vointa regelui, impunandu-se principiul inalienabilitati,care, in timp va fi asociat tot mai mult cu ideea de domeniu public ,care ,la randul ei ,va fi asociata, treptat ,treptat cu ideea de Domeniu al Coroanei sau Domeniul national .

§3.Notiunea de domeniu public în spiritual legislatiei determinate,direct sau indirect ,de Revolutia franceza din 1789 :

3.1.Conceptia Codului domenial din 22 noiembrie 1790:

Legea din 22 noiembrie 1790 ,intitulata “codul domenial”,trece proprietatea domeniului public de la Rege la Natiune,pe deoparte,iar pe de alta parte trece in domeniul national toate proprietatile producatoare de venituri, alaturi de bunurile afectate folosintei tuturor.

In felul acesta,s-a ajuns la teza dupa care “Domeniul national”ar forma o unitate fata de care nu mai are relevanta distinctia intre domeniul public si c el privat .Legea din 22 noiembrie 1790,inlocuind regulile inalienabilitati ,introduce principiul dupa care bunurile ce fac parte din domeniul national pot fi instrainate atribut essential al dreptului de proprietate ,in virtutea unui decret formal al Corpului Legislativ,sanctionat de Rege .

Aceasta lege”Codul domenial”,introduce importante schimbari in conceptia asupra domeniului ,inovatii ce au influentat atat reglementarea ulterioara a acestei institutii ,cat si ,mai ales ,teoria asupra domeniului public.

Interesant este de retinut ca intentia alegerii de catre Adunarea Natinala a Comitetului domenial nu a fost elaborarea unui vast proiect domenial,ci efectuarea unei simple anchete legate de scandalurile iscate in jurul anumitor persoane .Comitetul,insa,si-a lungit misiunea .Decretul a fost precedat de un fel de eexpunere de motive, care este calificata drept “Declaratia drepturilor natiunii asupra domeniului national”.

In paragrafele acestui expozeu se stipuleaza ca Adunarea Nationala decreteaza nule si pentru totdeauna revocabile toate concesiunile facuta”fara concursul natiuni”,principiu care a fost temperat in procesul de aplicarii a legii .Atat Enjubault de la Roche ,cat si Barrere de Vienzac , in rapoartele lor ,au fundamentat ideea dupa care Domeniul Coroanei a fost tot timpul in proprietatea natiunii,ceea ce justifica anularea tuturor concesiunilor .Totodata ,in sfera Domeniului national au fost introduce expres bunurile vacante si fara stapan,succesiunile abandonate ,precum si zidurile si fortificatiile oraselor.M.Monteil si R.Pelloux,care au studiat aprofundat Rapoartele evocate mai sus ,afirma ca terminologia propusa de cei doi raportori ,ca si de textul legii , nu sunt de o rigoare absoluta ,fiind imposibil de fundamentat teoria moderna a domeniului public numai pe semnificatia acstei notiuni din timpul revolutiei .

Mai este de remarcat ca in literature vremii ,ca si in literatura ulterioara,s-au purtat discutii in legatura cu problema de a stii daca Decretul –lege din 1790 a mentinut sau nu principiul inalienabilitatii ,discutii prilejuite atat de dispozitiile art.8 , care par a fii contradictorii cu cele ale art.36,cat si de practica revolutionara ,creata pe baza acestei legi .Teza care domina este in sensul ,evocat deja ,al includerii bunurilor domeniului public in sfera bunurilor comerciale , Natiunea putand sa le instraineze ca pe orice proprietate.

3.2.Conceptia codului civil francez:

Se stie ca elaborarea si adoptarea Codului civil fracez a cunoscut mai multe etape,cuprinse intre 12 august 1799,cand s-a format Comisia de elaborare,prin Hotararea lui Napoleon in calitate de Prim-Consul,si 21 martie 1804,cand cele 36 de legi,adoptate intre anii 1803-1804,au fost reunite intr-un singur Cod.

In forma initiala,textile din proiect consecrate domeniului public se calau pe textul reglementarii din 1970,fiind preluate cuvant cu cuvant trei articole ale Codului domenial.¹Pe de alta parte,este retinut ca,in final,au suferit modificari numai textile consecrate domeniului public,nu si tezele expunerii de motive,aparand astfel unele necorelari.De fapt,este vorba doar de patru articole:538,539,540 si 541,care sunt plasate la inceputul cartii a doua a Titlului I,cap.3:”Despre bunuri in raporturile cu cei care le poseda”.Mai amintim ca primele doua articole,in editii ulterioare ale Codului civil francez (din 1807 si 1816 )au suferit unele schimbari terminologice.Mai exact,in redarea art. 538 s-a introdus expresia” la charge de l’Etat” care a inlocuit expresia” la charge de la Nation”,iar sintagma “territoire français”a inlocuit sintagma “territoire national”;in redactarea art.539 s-a introdus expresia “appartiennent au domaine public”,care a inlocuit expresia,din prima editie,”appartiennent a la nation”.

¹ Este vorba de art.2,3 si 5 din Codul domenial .R.Pelloux.

Redactorii Codului civil au fost mai putin precisi decat legislatorul revolutionar,deoarece ei au evitat sa dea o definitie și sa facă o enumerare exhaustivă a bunurilor domeniului public. Apoi,textile din Codul civil nu arata clar cui apartin aceste bunuri-natiunii sau statului ,ele fiind influentate de tezele de la inceputul secolulului al-XIX-lea,dupa care statul este o persoana juridical distincta de natiune.Asa se explica de ce in prima parte a sec.al –XIX-lea in literature franceza a fost o vie disputa atat in randul autorilor de drept public (Charles-Jean Bonnin ,Cormenin, de Gerando),cat si in randul autorilor de drept civil cu privire la semnificatia notiunilor”domeniu national”,”domeniu public”,”domeniu statal”,uni considerandu-le sinonime, altii, dimpotriva, notiuni separate .Toate aceste dezbateri au pregatit terenul operei in 5 volume a lui V.Proudhon care, in esenta ,readuce in actualitate distinctia din dreptul public roman, dintre bunurile ce apartin statului ca domeniu privat si cele care ii apartin ca domeniu public .

Prin urmare,Codul civil ,pe fond priincipile legii din 1790 ,in versiunea initiala, nu stabileste nici o distinctie intre domeniul public si domeniul privat .în aceasta versiune art.539,consacrat”domeniului public”,avea urmatoarea redactare:”Toate bunurile vacante si fara stapan si acelea ale persoanelor care mor fara mostenitori,sau a caror concesiuni sunt abandonate apartin natiuni.

Dupa cum remarca si M.Anghene,acest text cosidera bunurile respective ca facand parte nu din domeniul public, ci din bunurile susceptibile de proprietate privata ,care puteau fi in posesia natiunii ,ceea ce rezulta cu mai multa claritate din expunerea de motive a Codului civil francez:”Legile romane distingeau printer bunuri unele commune tuturor oamenilor , ca aerul , marea …,lucrurile care nu apartineau vreunei persoane , ca cele consecrate divinitatii …,si ,in sfarsit ,lucrurile zise res singulorum,adica acelea care se gaseau in comert deoareca erau susceptibile de apropriatiune privata .Bunurile din aceasta ultima clasa sunt singurele de care se ocupa Codul civil.Celelalte sunt deresortul unui cod de drept public sau al legilor administrative si de aceea nu s-a facut mentiune decat spre a arata ca sunt supuse legilor particulare.Bunurile susceptibile de proprietate privata pot sa fie in posesia natiunilor sau comunei “.

Aceasta formulare n-a rezistat ,cum s-a aratat ,impunandu-se textul actual al art.539 “Toate averile vacante si fara stapan ,precum si cele ele persoanelor care mor fara mostenitorii sau ai caror mostenitorii sunt lepadate,sunt ale domeniului public “text care a fost preluat de Codul civil roman in art.477.

Pentru o informare complecta,reproducem si textul art .538 , 540ai 541 din Codul civil francez ,in forma din 1807:

Art.538”Drumurile ,soselele si strazile din sarcina statului ,fluvile si raurile navigabile sau flotabile,tarmurile marii ,porturile,radele si in general toate portiunile teritoriului francez care nu sunt susceptibile de a fi proprietate privata ,sunt considerate ca dependente de domeniul public”.

Art.540 “Portile ,pereti,santurile,zidurile de aparare pentru razboi si fortaretele fac parte ,de asemenea ,din domeniul public “.

Art.541 “Sunt ,de asemenea , terenuri ,fortificati si ziduri de aparare ale unor locuri care nu mai sunt terenuri de razboi ;ele apartin statului, daca n-au fost in mod intemeiat instrainate,sau proprietatea n-a fost rescrisa impotriva lui”.

Observam ca in Codul civil se impune fie cuvantul public ,fie cuvantul stat,renuntandu-se la cuvantul natiune, promovat cu atata entuziasm de revolutionari de la 1790 .Dupa cum se exprima unul din autorii francezi citati ,drepturile natiunii devenisera dezagreabile pentru noul regim (R.Pelloux).

Dezacordul dintre fondul expuneri de motive si forma finala de redactare a art.539 din Codul civil francez n-a ramas fara implicatii in doctrina administrative,in doctrina juridica consacrata domeniului public in general,atat din Franta,cat si din tara noastra ,distinctia dintre domeniul public si domeniul privat fiind ,prin excelenta, opera doctrinei ,rezultatul confruntarii dintre cele mai diverse teorii care s-au emis de la publicarea primei forme a Codului civil francez respective adoptarea Codului civil roman si pana in zilele noastre .

3.3.Conceptia lui Victor Proudhon :

Fundamentat prin tratatul din 1833 sistemul lui Proudhon se impune ca un sistem de gandire dominant in tot secolul XIX ,inclusive si in sec XX, unele din elementele ecestui sistem fiind valabile si in present.

Dincolo de formularile din codul civil,din codul domenial sau din legislatia vechiului regim Proudhon demonstreaza continuitatea institutilor clasice din dreptul public roman .

“Lucru curios ,aceasta lucrare care contine o teorie noua, ce a bulversat doctrina timpului ,nu se prezinta sub o aparenta revolutionara .Autorul sau nu anunta nicaeri ca teoria sa este originala , ca ea contravenine teoriilor altor autorii , ca el utilizeaza cuvintele domeniul public intr-un sens nou .El prezinta lucrarea ca o suita a lucrarilor publicate anterior :Curs de drept francez asupra statului, persoanelor si a titlului preliminar al Codului civil ;Tratat de drept de usufruct ,de folosinta , de abitatie si de superficie .Proudhon apare , de asemenea, ca un civilist.

Plecând de la textul din dreptul public roman”Căci drepturile naturale sunt egale pentru toți;în ce privește cele publice,nimănui nu-i este permis să le folosească de unul singur”Proudhon clasează în două grupe bunurile care aparțin statului:

a.bunurile publice care sunt aservite prin dispozițiile legii civile folosinței tuturor(porturile la mare,fluviile și râurule navigabile,marile drumuri și căi de comunicație publice etc.)

b.bunurile care fac obiectul proprietații statului în calitatea acestuia de reprezentant al comunității politice.Aceste din urmă bunuri formează domeniul național și comunal sau patrimoniul statului si comunelor.

Proudhon apreciază că noțiunea domeniu are trei semnificații:domeniul suveranității,domeniul public și domeniul privat,fiecare evocând realități juridice diferite.

Domeniul suveranității:constă în puterea suverană stabilită pentru guvernarea statului.

Domeniul public:constă în puterea special însărcinată să conducă și să administreze lucrurile care sunt aservite,prin lege,folosinței tuturor și a căror proprietate nu aparține nimănui.

Domeniul privat:sau în alți termeni domeniul proprietății,constă în puterea pe care o au toți indivizii de a folosi și dispune ca stăpân de bunurile lor,în conformitate cu legea¹.

Așadar în optica lui Proudhon,”dependințele domeniului public nu intră în proprietatea nimănui,nu sunt cuprinse în sfera domeniului proprietății”.

In domeniul proprietății numai proprietarul bunului are dreptul de a se folosi de acesta,pe când”dependințele domeniului public”sunt folosite de toți indivizii,chiar și de străini,conform destinației acestora.

Domeniul proprietății este un domeniu de profit pentru cel căruia aparține,în timp ce domeniul public este pentru stat doar un domeniu de protecție.

Prin teoria sa,Proudhon a dorit să combată teoriile anterioare care făceau Statul sau Națiunea successor al Regelui și proprietar al domeniului public.Tocmai de aceea,el admite că domeniul public,numai sub aspectul moral,aparține colectivităel admite că domeniul public,numai sub aspectul moral,aparține colectivității,iar Guvernul exercită o posesie cu numele ineresului public și nu în nume personal;statul este “mandatarul publicului.” In ceea ce privește inalienabilitatea domeniului public,Proudhon adoptă o poziție elastică,precizănd că acest principiu operează atâta timp cât durează serviciul public căruia îi este deoarece ea provine din ordinea civilă,care se poate schimba.

Cât privește imprescriptibilitatea,Proudhon promovează o teză curajoasă,admițând că aceasta poate dispărea,fie expres fie tacit.Expres,atunci când autoritatea competentă decide că o anumită fortăreață trebuie demolată sau un anumit drum distrus,iar tacit când autoritatea publică nu suprimă serviciul public care se exercită în legatură cu un anumit bun al domeniului,dar acest serviciu este abolit printr-o îndelungată folosință contrară.

Ca o concluzie,reținem că Proudhon pleacă,în elaborarea teoriei sale de la constatarea că bunurile aparținând administrației se clasifică în două mari categorii:

a)bunuri pe care acestea nu le posedă decât ca o sursă de venituri(o casă,o moșie etc.)

b)bunurile care servesc publicului fie direct,fie prin intermediul unui serviciu public(un drum,o biserică).De aici,el impune teza după care primele trebuie private ca o proprietate particulară pe cănd celelalte trebuie protejate în asa fel ca nici cea mai mică porțiune a lor să nu fie îndepărtată destinației utilității publice.

3.4.Doctrina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

După doctrina lui Proudhon,la intervale de trei decenii,apar alte tratate în mai multe volume¹,dar care nu fac altceva decât să actualizeze și eventual să aducă unele”retușuri”tezelor lui Proudhon,pregătind terenul pentru elaborarea teoriilor clasice din perioada interbelică;gândirea proudhouiană a dominat întregul secol,influențând atât jurisprudența,cât și prcesul de legiferare.

Doctrina din această perioadă,cum ne informează Robert Pelloux,a fost preocupată de clarificarea a patru probleme ce rezultau din opera lui Proudhon,dar mai ales,din raportarea acesteia la terminologia vremii:

¹ M. Gaudru din 1862 și tratatul lui R.Recy din 1894.

1.domeniul național se divide în domeniul public și domeniul de stat?;

2.ce drept exercită statul asupra domeniului public?;

3.care este criteriul de domenialitate publică și de consistență al domeniului public?;

4.care este regimul inalienabilității și imprescriptibilității domeniului public?

Dincolo de aceste aspecte cardinale,s-au ridicat o seri de probleme particulare cu privire la regimul aplicabil anumitor bunuri de utilitate publică,națională sau locală.De astfel,prin Legea din 24 iulie 1867 asupra consiliilor municipale se recunoaște expres existența unui domeniu public departamental.Aceste discuții s-au continuat și în secolul următor,ducând la patru mari teorii.

§4.Noțiunea de domeniu public în prima jumătate a secolului al XX-lea

Opiniile exprimate la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate al secolului al XX-lea sunt considerate opiniile perioadei clasice,fiind grupate în patru mari categorii,după soluția pe care o dau la problema dreptului statului(implicit al administrației)asupra domeniului public,respective după răspunsul dat la întrebarea‹care este criteriul de domenialitate›?

4.1.Teoria folosinței general și a inexistenței unui drept de proprietate:

Această teorie a fost susținută atât de generația de la finele secolului al XIX-lea(autori de drept privat și autori de drept public),cât și de generația care s-a afirmat în primul deceniu al secolului al XX-lea,ajungând la maturitate în perioada înterbelică(la fel,autori de drept privat și drept public).La noi această teorie a fost promavată de Hamangiu și Vermeulen,fiind axată pe două idei principale:

a)din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului tuturor(general),

b)asupra acestor bunuri administrația nu are un drept de proprietate.

Se admite existența unor bunuri asupra cărora administrația are un drept de proprietate,în penitudinea atribuțiilor acesteia,dar bunurile respective formează un alt domeniu-domeniul privat al administrației.

Acestei teorii i s-au adus următoarele criterii:a)este prea restrictivă,deoarece în optica altor autori,în domeniul public nu fac parte numai bunurile care sunt efectuate uzului general(de exemplu drumurile,piețele,tărmul mării etc.)ci și bunurile care au o atare destinație(de exemplu căzărmile,armamentul militar fortărețele etc);b)este de neconceput

ca asupra bunurilor din domeniul public administrația să nu aibă un drept de proprietate.

Pentru aceasta,autorii români susțineau că în mod greșit art.538 din Codul civil francez prevede că domeniul public cuprinde și bunuri “qui ne sont pas susceptibles d′une propriete privee”,dovadă art.476C.Civ.român,

corespunzător art.538C.Civ.francez,nu mai reproduce această dispoziție.Se reinterează teza mai veche după care toate bunurile de pe pământ sunt succeptibile de proprietate privată.După M.Hauriou,unul din criticii teoriei la care ne referim,doar căldura,razele soarelui,aerul,vântul etc.s-ar putea socoti ca bunuri nesusceptibile de proprietate privată,teză care,de altfel,nu este originală.

Intre atorii care susțin această teorie există,totuși,anumite deosebiri de nuanță.Ducrocq,de exemplu,apreciază că toate imobilele afectate serviciilor publice fac parte din domeniul privat și nu din domeniul public,căci afectarea la un serviciu public nu alterează cu nimic caracterul domenial privat al unui imobil.Cât privește natura dreptului administrației de stat(statului)asupra domeniului public,acest autor este adeptul tezei după care “statul nu are decât paza și supravegherea asupra acestor bunuri”,cu misiunea de a le păstra generațiilor viitoare.In același sens,Berthelemy vorbește despre un drept al administrației asupra domeniului public,deoarece domeniul public este inalienabil,administrația nu are ius utendi,ius freundi și ius abutendi.Pe când civiliștii Aubry și Rau susțin că,atâta timp cât un bun este afectat uzului general(inclusive o clădire a unui serviciu public),el devine bun al domeniului public,nemaiputând forma obiectul unei “veritabile proprietății private”.

4.2.Teoria dreptului de proprietate:

Teoria civilista a dreptului de proprietate al administratiei de stat asupra domeniului public este sustinuta de francezi,in principal,de Planiol¹ si Josserand²,iar la noi de A.Ionașcu³.

¹ Planiol, Traite practiqe de droit civil francais, tom III, Paris, 1926.

² L.Josserand, Cours de droit civil positiv francais, tom I, Paris, 1932.

³ A. Ionașcu, curs de drept civil roman, tom I, Sibiu, 1949.

Acesti autori admit un drept de proprietate al administrației de stat asupra domeniului public,respingându-se ideea dupa care bunurile din domeniul public nu ar fi suscceptibile de proprietate private.Potrivit acestei teorii,domeniul public este alcatuit din din bunurile afectate uzului tuturor,bunuri inalienabile si imprescriptibile,spre deosebire de bunurile din domeniu privat al administrației,care nu sunt afectate folosinței tuturor,fiind alienabile si prescriptibile.

Menționam ca jurisprudența româneasca din perioada interbelica a achiesat la aceasta teorie atât sub aspectul recunoașterii administrației a dreptului de proprietate asupra domeniului public,cât si aspectul considerării bunurilor respective ca fiind afectate uzului tuturor.

Aceasta teorie incearca sa clasifice disputele teoretice extinzând domeniul public,instituție a dreptului public,o categorie tradiționala a dreptului privat,fiind aici o manifestare a tendinței de monopol asupra gandirii juridice a dreptului civil.

Asemenea soluții au fost posibile și datorita inexistenței unei teorii convingatoare in dreptul public,iar teoriile in dreptul administrativ au devenit convingatoare abia dup ace s-a fundamentat categoria de serviciu public.In orice caz, teoria civilista a dreptului de proprietate,la care ne referim,conduce la identitatea domeniului public cu domeniul statului,ceea ce Proudhon s-a straduit sa demonstreze nu este de acceptat.Trebuie,insa,observat vca se menține distincția pe care o face Proudhon intre bunurile care aparțin administrației,dar spre a folosi tuturor,formand domeniul public.Vrând-nevrând,si aceasta teorie conduce la ideea unei proprietați publice a administrației și a unei proprietați private,chiar daca autorii ei nu recunosc expres acest lucru.

Teza a fost susținuta, de fapt,și pentru a combate teoria domeniului public, considerate atât de Planiol, dar si de Colin și Capitan imprecise.La rândul său, teoria lui Planiol și Josserand a fost clasificata ca fiind exagerata,admițând-se ca ea ar putea corespunde doar “unei părți din bunurile domeniului public”.

Fața de dispozițiile Constituției noastre actuale,care in privința bunurilor destinate bunului și interesului public vorbește despre proprietate publica,teoria la care ne referim pare a aparține exclusive istoriei.Față de formularile din legislația anterioară Constituției,in care și cele ale Codului civil roman,teoria Planiol-Ionașcu redevine,fie si pentru comparație,actuala.

4.3.Teoria serviciului public a autorilor de drept public:

Fundamentarea in dreptul tradițional francez a noțiunii de serviciu public nu putea rămâne fără consecințe in ceea ce privește teoria domeniului public,impunându-se,in special prin lucrările lui Gaston Jeze,teza dupa care aparțin domeniului public “toate bunurile mobile și imobile afectate unui serviciu public”.Gaston elaboreaza aceasta teorie in contextul “teoriei generale a colaborării particularilor la funcționarea serviciilor publice”.El face tot timpul o distinctie intre utilizarea normala și utilizarea anormala a bunului public,intre o folosință licita și una ilicita, chiar daca este acoperita de o autorizație formala a autoritații publice.Autorul arata ca nu orice autorizare de folosința anormală este ilicita.

Pentru caracterul actual,reproducem, in sinteza,exemplul caii publice:o cale publica,mai exact un trotuar este destinat,in mod normal,circulației pietonilor,ca atare instalarea unor terase cu scaune pentru consumatori apare ca fiind o utilizare exceptionala si anormala.Actul administratiei de a autoriza un cofetar sa utilizeze in acest sens o porțiune de trotuar care respecta anumite condiții este un act perfect legal,iar utilizarea pe care o autoriza perfect licita.Mai intâi, agentul public are de raspuns la intrebarea:cofetaria garanteaza circulatia pietonilor?Daca raspunsul este pozitiv,atunci el trebuie sa se intrebe:suma de bani ce se varsa la casieria publica sub forma de redevențe,justifica autorizarea afacerii cofetarului?Aici administrația nu are un simplu drept de poliție,ci dreptul de a gestiona calea publica,drept ce ingaduie obligarea celui care dorește sa foloseasca “anormal” calea publica la plata unei sume de bani. “Nu este vorba de un atentat la proprietatea private si nici la libertatea comerțului și a industriei”,ci de regimul specific bunurilor ce apartin domeniului public.Calea publica este destinata satisfacerii unui bserviciu public,prin autorizare unei activitati comerciale,autorul apreciaza ca sunt atinse posibilitațile de realizare a serviciului public respective,sacrificiu compensate prin suma de bani.Numai in aceasta viziune autorizarea de folosința anormală este regulate si motivul care a determinat-o licit.Autorul compara aceasta situație cu ipoteza in care un particular solicita o autorizați

de aliniere,cand nu este vorba de a crea un avantaj particularului,ci de conformarea voinței acestuia “destinației lucrurilor publice”.In acest caz,agentul public are o “competența strict limitata de poliție”.

La noi,golurile legislative și corupția au inversat situațiile;particularul care solicita o autorizație de construcție se lovește,ca regula,de tot felul de piedici,ca și cum i s-ar face o favoare,iar cei care dispun de sume de bani și mai ales in valuta,solicitând ocuparea unor porțiuni de trotuare,deci o favoare,sunt tratați ca și cum ar avea un atare drept.In cel mai fericit caz,li se percepe o chirie modica,aspecte la care vom reveni.

Se poate spune ca,dupa alegerile locale,parlamentare și prezidențiale din 2000,ceva a inceput sa se schimbe,atât in marile orașe ,dar și pe litoral s-a declanșat de către marile administrații locale un veritabil război impotriva chioșcurilor și celorlalte construcții improvizate,iar folosirea buldozerului a devenit argumentul principal al unor primar.

Trebuie sa recunoastem ca asemenea operații ale administrației locale nu au fost posibile si datorita soluțiilor neoportune,ca sa folosim aceasta expresie din legislație.

Legătura indisolubilă între ideea de serviciu public și ideea de bun destinat uzului public l-a făcut pe G.Jeze,ca și pe alți autori de drept public francez,sa identifice in noțiunea de serviciu public și criteriul de domenialitate.

Profesorul Paul Negulescu,achiesând la acest punct de vedere,susține ca “imobilele și mobilele afectate in mod direct și special funcționării unui serviciu public și utilizate de acesta pentru pentru satisfacerea interesului general ce urmărește,sunt socotite ca dependințe ale domeniului public”,idei care apar și în lucrarea lui Constantin G.Rarincescu.

Se apreciaza ca aceste bunuri nu pot fi socotite ca domeniu privat al sttului,județului sau comunei deoarece “bunurile din domeniul privat nu sunt afectate in mod special unui serviciu public”,admitandu-se ca produc venituri,putand fi exploatate ca si bunurile particulare.Se citeaza ca dependinte ale domeniului public,in acest interes:palatal de justitie,palatal Universitatii,tablourile si colectiile dintr-un muzeu,cartile dintr-o biblioteca etc.

Autorii de drept civil au criticat aceasta teorie,cum s-a vazut,pentru faptul ca ar fi prea larga,iar autorii de drept administrativ i-au reprosat ca,dimpotriva,este prea restrictive.

Se sustine,astfel,ca “aceasta notiune a domeniului public nu cuprinde toate bunurile,care de fapt sunt considerate ca bunuri ce fac parte din domeniul public”.

4.4.Teoria interesului general:

Teoria interesului general,susținută tot de autori de drept public,are ca punct de plecare ideea după care bunurile din domeniul public se sunt afectate unui interes general,din care cauză sunt supuse unui regim juridic special,exorbitant.Spre deosebire de aceste bunuri,cele din domeniul privat nu sunt supuse unui interes general și în consecință, li se aplică regimul dreptului privat.

Astfel,Hauriou,criticând opinia lui Berthelemy,definește domeniul public ca fiind totalitatea proprietăților administrative afectate utilității publice,fie prin întrebuințare directă a publicului,fie prin decizii administrative,și care datorită interesului general ce-l realizează sunt inalienabile și inpresciptibile.In alți termeni,bunurile domeniului public,după acest autor,sunt bunuri ca toate celelalte,fără a prezenta vreo diferență față de bunurile obișnuite ale particularilor,afară de faptul că au fost afectate folosului public,interesului general.El susține,în acest sens,că “drepturile persoanelor administrative”asupra bunurilor domeniului public,ce le aparțin,sunt drepturi de proprietate,mai précis,drepturi de “proprietate administraivă”,care nu mai în parte se aseamănă cu regimul proprietății private.In acest sens autorul citat făcea următoarele raționamente:

a. nu există dependință din domeniul public,care odată dezafectată să nu poată fi alineată (înstrăinată)de către administrația și,în consecință,să fie considerată un obiect de proprietate,fiind greu de admis că dezafectarea a avut puterea de a crea calitatea bunului de obiect al proprietății administrației,această calitate preexistând dezafectării;

b. administrația are dreptul de a uza de acțiunea în revendicare,pentru a recupera părțile din domeniul public a căror posesie a pierdut-o,ori,acțiunea în revendicare nu aparține decât proprietaruli,fiind imprescriptibilă,deci,la fel ca și domeniul public.

Adepții acestui punct de vedere susțin,totodată,că teoria autorilor de drept civil după care în sfera domeniului public intră bunurile ce aparțin administrației,dar afectate uzului tuturor,nu contrazice teoria autorilor de drept public după care sfera domeniului public este dată de sfera bunurilor afectate unui serviciu public.Dimpotrivă,aceste două teorii se completează reciproc,ducând la noua teorie,cea a interesului general sau a uzului tuturor,singura adevărată.

Dincolo de unele speculații semantice,teoria la care ne referim oferă un criteriu de domenialitate.Problema care se pune este aceea de a ști dacă este un criteriu și suficient.Dacă prin uzul tuturor înțelegem posibilitate nemijlocită a fiecăruia de a se folosi direct de un atare bun,atunci teoria la care ne referim evocă numai o parte din adevăr.

Există bunuri care dinpotrivă,sunt sustrase uzului tuturor și cu toate acestea caracterul de bunuri ale domeniului public(de exemplu fortărețele militare etc.)nu poate fi contestat.Prin urmare,noțiunea de interes general nu este sinonimă cu noțiunea uzul tuturor,deși,în cele din urmă,este vorba de o convenție terminologică.

4.5. Opiniile singulare ale lui Marcel Waline și Otto Mayer:

In afara acestor teorii principale,care au grupat cel mai mare număr de autori s-au emis atât la francezi,cât și în alte țării din Europa(inclusive în țara noastră ),și teorii ce fundamenta alte criterii pentru delimitarea conținutului și,respectiv,sferei noțiunii de domeniu public.Așa,de exemplu,prof.Marcel Waline,de la Facultatea de Drept din Nancy,a emis teoria criteriului rațional.După acest autor,fac parte din domeniul public toate bunurile aparținând unei persoane administrative care,fie din cauza unei amenajări speciale,fie din cauza importanței lor istorice sau științifice,sunt necesare unui serviciu public sau pentru satisfacerea unor nevoi publice și care n-ar putea fi înlocuite de alte bunuri.Exemplificându-se,se arată că un drum,o cale ferată,o cale navigabilă,un port fac parte din domeniul public pentru că sunt indispensabile,dacă sunt distruse,necesitatea de a le restabili apare imediat,având un caracter de urgență pronunțată.Dimpotrivă,palatal unei prefecturi sau al unui minister,o scoală “nu sunt dependințe reale ale domeniului public”,dacă ar fi distruse serviciile pe care le adăpostesc,”se pot organiza fără mare inconvenient în orice imobil”.

Tot ca un punct de vedere oarecum deosebit ni se înfățișează și opinia profesorului german Otto Mayer,care,în spiritual tezelor pozitivismul juridic,susține că domeniul public are o situație excepțională în ceea ce privește aplicare dreptului civil.Pentru el,domeniul public”este proprietatea civilă transportată în sfera dreptului public și modificată în consecință”.Acestei proprietăți,a cărei gestiune și administrație este guvernată de dreptul public,cum se obișnuiește în mod general,i se spune proprietate publică sau domeniu public(drumurile,piețele,podurile,fluviile,canalele de navigație,porturile și malurile mării,căile ferate,cimitirele,bisericile și templele).Se menționează că imobilele (palatul justiției,localurile școlilor,cazărmile etc.)în care se găsesc diferite administrații păstrează caracterul de proprietății de drept civil.

Mai precis,se susține că în cazul bunurilor domeniului public adevăratul proprietar al acestora este FISCUL,căruia ele aparțin,ca și unui particular după regulile dreptului civil,în calitate de proprietate privată.

Alături de FISC,mai exact deasupra lui,se pretinde că se află statul propriu-zis,care “veghează ca aceste lucruri să fie menținute la destinația lor de interes public”.

Se mai susține că statul are nevoie de proprietate,dar este ajutat de fisc,deoarece el singur este incapabil de a avea proprietate.Cu alte cuvinte,dreptul de proprietate al statului este exercitat de fisc,care este o entitate separată,inferioară acestuia.

Otto Mayer,cum s-a remarcat deja în literature noastră,greșește atunci când lasă în afara domeniului public muzeele,halele,parcurile publice,băile populare etc.,pe motiv că includerea unul lucru”în dependințele domeniului public trebuie să fie motivată de un interes superior,un interes vital al societății”,deoarece interesele publice,obiectiv,au intensități diferite.

Alături de interese vitale naționale sunt și interesele locale.

Se subânțelege că nu poate fi acceptată nici teoria sa cu privire la relația Fisc-Stat,Fiscul na fost niciodată altceva decât un organ de stat,un organ al administrației de stat.Apariția fiscului este legată de apariția impozitelor care,la rândul lor,sunt legate de necesitatea menținerii aparatului de stat.

§ 5. Noțiunea de domeniu public în doctrina occidentală contemporană:

5.1.Noțiunea de domeniu public în doctrina franceză actuală;

Se poate afirma că există în present,anumite elemente care domină teoria domeniului public freancez,fiind vorba,în linii mari,de dezvoltarea tezelor lui Hauriou,Bonnard,Rolland,ca și a doctrinei lui Walline.S-a văzut că,într-o anumită orientare teoretică,ce pleacă de la Proudhon,dezvoltată și completată apoi de Ducrocq și sintetizată de Berthelemy,noțiunea de domeniu public viza bunurile nesusceptibile de proprietate privată și afectate uzului tuturor bunurilor care nu aparțin statului ca proprietate.Intr-o altă orientare teoretică delimitarea sferei domeniului public se făcea după criteriul afectării unui serviciu public,iar colectivitățile administrative,inclusive statul,aveau un drept de proprietate asupra domeniului public.

Autorii actuali fac o conciliere între aceste două orientări teoretice sub aspectul criteriului domenial,considerându-le teze complementare (fiecare conține o parte de adevăr )și nu teze polare.Mai precis,în doctrina actuală se dezvoltă teza lui Hauriou a dreptului de proprietate,teză însușită și de jurisprudență,precum și de Comisia de revizuire a Codului civil.După cum ne informează prof.Andre de Laubadere,această comisie s-a oprit chiar la o definiție a domeniului public:ansamblul bunurilor colectivităților publice și stabilimentelor publice,care,fie că sunt puse la dispoziția directă a publicului uzager,fie sunt afectate unui serviciu public,prin natural lor sau, după caz,prin amenajări speciale,adptându-se exclusive sau esențial scopului particular al acestor servicii.

Se tranșează,astfel,o veche dispută,favorizată și de faptul că în Constituția Franței nu s-a făcut referire la noțiunea de domeniu public,regimul juridic al diferitelor sale dependințe fiind stabilit prin legi,ordonanțe,decrete-legisau prin hotărâri ale consiliilor comunale,municipale sau departamentale.Actul normativ cel mai cunoscut este Codul domenial de Stat,adoptat prin Decretul din 28 decembrie 1957,emis în aplicarea Legii din 26 iunie 1957.Acest cod este divizat în patru cărți consacrate compoziției domeniului,administrarea bunurilor,regimul înstrăinărilor și dispozițiilor diverse.Cum se remarcă de autorul citat,acest cod este în realitate al domeniului de stat privat,dar el este important și pentru domeniul public,oferindu-i posibilitatea unui criteriu legal de distincție între domeniul public de stat și domeniul privat de stat.

Asfel,domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrative ,dominat de principiul inalienabilitati ,precum si unui regim de protectie penala speciala,necunoscut domeniului privat.”In consecinta,acest regim de drept public este in mod natural de competenta contencioasa a tribunalelor administrative”.Prin comparative,domeniul privat este ansamblul bunurilor”colectivitatilor administrative “supuse regulilor de drept privat si contenciosului judiciar .

Doctrina actuala,in consonanta cu jurisprudenta,a cautat prin modul de elaborare a teoriei domeniului public,sa raspunda si la atacurile la adresa notiunii de serviciu public.Se stie ca dupa un curent de gandire,notiunea de serviciu public este desueta,fiind bunuri publice care nu servesc unui serviciu public si servicii publice realizate prin bunuri private.Inca din perioada interbelica,s-a lansat si teoria scarii domenialitatii publice .Adica, consolidarea tuturor bunurilor afectate unui serviciu public ca bunuri ale domeniului public nu inseamna ca acestea formeaza un bloc uniform, dimpotriva, ele comporta regulii de protectie graduala determinate de nevoie si importanta pentru colectivitate a diverselor dependinte ale domeniului public .In acest context de ideii,teorile actuale,axate pe ideea dreptului de proprietate,fac o distinctie intre schimbarea afectatiunii si transferul de proprietate .

Domeniul public de stat sau national cuprinde :domeniul public maritime,fluvial,aerian si terestru;domeniul public militar,soselele nationale,inclusive traversarile din localitati,caile ferate de interes general,diverse edificii si bunuri mobile.

Domeniul public departamental,creat relative tarziu,prin Legea 10 din august 1871,cuprinde caile de comunicatie departamentale,mijloacele de transport de interes local si tramvaiele departamentale,precum si diverse edificii si bunuri mobile.

Domeniul public communal,foarte vechi, cuprinde drumurile comunale ,bisericile,cimitirele,halele si pietele,diverse edificii si bunuri mobile .

5.2.Consideratii asupra notiunii de domeniu public in doctrina germana:

Profesorul Ernst Forsthoff de la Universitatea din Heidelberg, in tratatul sau de drept administrative,analizeaza domeniul public intr-un capitol special,intitulat”Dreptul lucrurilor pubice”.In opinia acestui autor,trebuie facuta o distinctie intre patrimoniul

financiar(terenurile,padurile,muzeele valorile mobiliare,amenajarile hidrotehnice,stabilimentele termale de stat,contibutiile financiare ale intreprinderilor industriale si comerciale)si bunurile publice.Prima notiune cuprinde bunurile aflate in mana statului sau a altor colectivitati pubice ,ce servesc,direct sau indirect, la realizarea scopurilor administrative,ele fiind,in principiu supuse dreptului civil.Ar fi vorba de domeniul privat al statului sau al administratiei,daca cautam o corespondenta cu doctrina de inspiratie franceza .Pe cand cea de-a doua notiune este folosita pentru a evoca bunurile care sunt utilizate pentru utilizarea sarcinilor,administratiei fie de catre organe ale statului,fie de catre alte colectivitati publice.Se apreciaza ca in sfera acestora intra:bunurile utilizate in comun (caile ferate,drumurile publice,pietele,parcurile,cursurile de apa,malurile marii etc.)si bunurile ce formeaza patrimoniul administrativ-toate mijloacele puse la dispozitia administratiei publice pentru realizarea misiunilor sale (cladirile administrative,scolile,bisericile,fortificatiile,cazarmile,campurile de instructie cu material adecvat , masini,instrumente,echipamente birou etc.).

Autorul avertizeaza ca expresia bunuri publice apare ca o notiune creata de doctina si care este intrata in practica administrative,neavand o consacrare legislativa in Germania.Acestor bunuri li se aplica un regim de drept public .

In ceea ce ne priveste plecand de la opinia profesorului german citat,incercand o comparative si cat de cat o corespondenta cu doctrina franceza, am putea spune ca sintagma bunuri publice,din doctrina germana,apare ca fiind similara celei de domenii publice,din doctrina franceza, putand intelege foarte bine, in limba romana,si sensul de lucru public.Dincolo,insa,de aceste speculatii pur terminologice ,este de observat ca terenurile,muzeele,amenajarile hidrotehnice,stabilimentele termale de stat etc.,care in optica traditionala a doctinei franceze intra in sfera domeniului public national(evident,daca sunt destinate uzului public sau afectate unui serviciu public),in optica doctrinei germane actuale acestea fac obiectul comertului,fiind supuse,in principiu,dreptului comun.In schimb,doctrina germana apreciaza ca “echipamentului administrativ i se aplica un regim de drept public,in timp ce autorii francezi l-au considerat,ca regula,o dependinta a domeniului privat al administratiei.

Importanta pentru cercetarea noastra este faptul ca doctrina administrative contemporana acorda o importanta deosebita notiunii de domeniu public,chiar daca opinile,atat sub aspect strict terminologic, cat si sub aspectul notelor de conținut,difera de la scoala franceza la cea germana.Un lucru este cert:nici o lucrare fundamentala de drept administrative nu poate face abstractie de teoria domeniului public.

Teoria este prezentă și in doctrina anglo-saxona,unde,insă,se opereaza cu expresia din 1991.De aici nu trebuie sa se inteleaga ca notiunea de domeniu public s-a identificat si se identifica theoretic si practic legislativ cu notiunea de proprietate publica.S-a vazut ca multe teorii fundamenteaza ideea de domenialitate pe alte criterii decât ideea de proprietate,mai precis,și pe alte criterii,ceea ce,in opinia noastra,este valabil și in condițiile Constituției României din 1991,revizuita in 2003.Noțiunea de domeniu public din Legea nr.18/1991,lege preconstituțională,n-a fost și ,logic nu putea fi folosita numai in ideea de drept de proprietate publica,ci și in ideea de interes general,care trebuia ocrotit,de drept de paza si protecție a statului asupra unora din bunurile enumerate pentru a se garanta realizarea serviciului public(ex.invățământul).

CAPITOLUL II.

Domeniul Public –notiuni generale

§1.Definitia si trasaturile domeniului public:

Prin domeniul public se intelege acele bunuri,care prin natura prin dispozitia expresa a legii sunt de uz sau interes public si apartin statului sau unitatilor administrativ teritoriale.

In ansamblu,bunurile formeaza “domeniul”care este patrimoniul statului sau al unitatilor administrative teritoriale ale acestuia¹.

Statul sau unitatile administrativ-teritoriale exercita posesia,folosinta si dispozitia asupra bunurilor care alcatuiesc domeniul public,in limitele si in conditiile legii.

Trasaturile domeniului public:

Pentru ca un bun sa faca parte din domeniul public trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

-prin natura sa,sau prin dispozitia expresa a legii sa intre in categoria bunurilor publice;

-sa fie destinate uzului sau interesului public;

-sa apartina statului sau unitatilor administrative teritoriale;

-sa intre sub incidenta regimului juridic administrativ,sau dupa caz a unui regim juridic mix de drept public si drept privat,dar sub controlul regimului administrative².

Potrivit art.3 alin. 1 din Legea nr.213/1998 “domeniul public este alcatuit din bunurile prevazute la art.135 alin. (4)din Constitutie,din cele stabilite in anexa care face parte integranta din prezenta lege si din orice alte bunuri care ,potrivit legii sau prin natura lor ,sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.”domeniul public este alcatuit din bunurile prevazute la art.135din alin.4 din Constitutie “Bogatiile de orice natura ale subsolului,caile de comunicatie,spatiul aerian,apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public,plajele,marea teritoriala,resursele naturale ale zonei economice si ale platonului continental,precum si alte bunuri stabilite de lege,fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.”,

¹ M. Costin, M.Mureșnn, V.Ursa, Dicționar de drept civil.

² A. Iorgovan,tratat de drept administratic, Ed.Nemira,București,vol.II 1996

din cele stabilite in anexa care face parte integranta din prezenta lege si din orice alte bunuri care,potrivit legii sau prin natura lor,sunt de uz sau interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ teritoriale prin modurile prevazute de lege.

§2.Clasificarea domeniului public

2.1Criterii de clasificare:

In literatura de specialitate s-a produs urmatoarea clasificare a domeniului public.

A.Din punct de vedere al interesului pe care-l prezinta:

-domeniul public de interes national (domeniul public national)

-domeniul public de interes judetean (domeniul public judetean)

-domeniul public de interes local (domeniul public communal)

Sunt incluse aici si localitatile urbane, comuna urbana, adica orasul si municipiul.

B.Din punct de vedere al modului de determinare se disting:

-bunuri ale domeniului public stabilite de Constitutie;

-bunuri ale domeniului public stabilit de legi;

-bunuri ale domeniului public stabilit de autoritatile administratiei publice, in baza criteriilor din Constitutie si legi

C.Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului / autoritatii publice se disting:

-bunuri ale domeniului public ce apartin proprietatii publice a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale;

-bunuri ale domeniului public ce apartin proprietatii private,dar afectate de dreptul de paza si de protectie a statului (drept de politie)

D.Din punct de vedere al modului de incorporare se disting:

-dmeniul public natural;

-domeniul public artificial; incorporarea bunurilor in prima categorie rezulta dintr-un fapt natural.

In domeniul public dintr-un fapt natural ,Constitutia Romaniei ,legea sau administratia publica nu face altceva decat sa constate existenta acestor bunuri, stabilind ca acestea apartin domeniului bunurilor pe cand incorporarea bunurilor in a doua categorie, sunt rezultatul unei interventii a omului, legea calificandu-le ca bunuri ale domeniului public, bunuri de aceiasi natura putand fi si de domeniul privat.

E.Din punct de vedere al modului de utilizare de catre public se disting;

-bunuri utilizate direct;

-bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public;

F.Din punct de vedere al serviciului public organizat se disting:

-bunuri care sunt puse in valoare prin serviciul public;

-bunuri care mijlocescrealizarea unui serviciu public.

G.Din punct de vedere al naturii lor,bunurile se disting:

-a) domeniul public terestru (bogatiile solului, caile de comunicatii si instalatiile aferente,terenurile afectate utilitatilor publice, rezervatiile si monumentele naturii etc. )

-b) domeniul public maritim (marea teritoriala, apele maritime interioare, tarmul marii, faleza, plaja marii, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, porturile maritime etc. );

-c) domeniul public fluvial (apele de suprafata, fluviile, raurile, canalele navigabile, locurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare si namolurile terapeutice, lacurile de distractie si orice apa cu potential energetic valorificabil; apele subterane-izvoarele de ape potabile, izvoarele de ape minerale , izvoarele de ape termale si orice izvor care poate fi folosit in interes public;

-d) domeniul public aerian (spatial aerian cuprins in limitele teritoriale ale Romaniei);

-e) domeniul public cultural:

-obiecte de arta, picturi, scilpturi, mobilier etc.;

-lucrari arhitectonice;

-curti, palate, cetati, manastiri, biserici, cladiri pentru alte destinatii etc.;

-vestigii arheologice, monumente, ansamblurile si siturile istorice, letpisete, cornice, manuscrise, obiecte de cult, cartile din bibliotecile publice, obiectele de muzeu si orice bun mobil sau imobil care intra in patrimoniul cultural national;

-f) domeniul public militar (cazãrmile, cazematele, zidurile de aparare, amenajarile genistice si diferitele tipuri de adaposturi,caile de comunicatie si telecomunicatii militare, armamentul si munitia, parcul de masini etc.

2.2 Domeniul public al statului:

Domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevazute la art.135 alin.4 din Constitutie “Bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatial aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ca pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platonului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusive al proprietatii publice.”,din cele prevãzute la pct.1 din anexã precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national,declarate ca atare prin lege art.3,alin.2 din Legea nr.213/1998”Domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevãzute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele prevãzute la pct. I din anexã,precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national, declarate ca atare prin lege”.

Intra in aceasta categorie bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii, spatial aerian,apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public,plajele,marea teritoriala,resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental,precum si alte bunuri stabilite de lege,care fac obiectul exclusiv al proprietatii publice (art.135,alin. 4 din Constitutie).

Potrivit pct.1 din anexa la Legea 213/1998,domeniul public al statului este format din urmatoarele bunuri:

-bogatiile de orice natura ale statului,in stare de zacamant;

-spatiul aerian;

-apele de suprafata,cu albiile lor minore,malurile si cuvetele lacurilor,apele subterane,apele maritime interioare,faleza si plaja marii,cu bogatiile lor naturale si cu potentialul energetic valorificabil,marea teritoriala si fundul apelor maritime,caile navigabile interioare;

-padurile si terenurile destinate impaduririi,cele care servesc nevoilor de cultura,de productie ori de administratie silvica,iazurile,albiile paraielor,precum si terenurile neproductive incluse in amenajamentul silvic,care fac parte din fondul forestier national sin u sunt proprietate private;

-terenurile care au apartinut domeniului public al statului inainte de 6 martie 1945;terenurile obtinute prin lucrari de îndiguri si desecari si de combaterea a eroziunii solului; terenurile institutelor si statiunilor de cercetare stiintifica si ale unitatilor de invatamant agricol si silvic destinate cercetarii si producerii de seminte si de material saditor din categoriile biologice si de animale de rasa;

-parcurile nationale;

-rezervatiile naturale si monumentele naturii;

-patrimoniul natural al Rezervatiei Biosferei “Delta Dunarii”;

-resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental,impreuna cu platoul continental;

-infrastructura cailor ferate,inclusive tunelele si lucrarile de arta;

-tunelele si casetele de metrou,precum si instalatiile aferente acestora;

-drumurile nationale – autostrazi,drumuri expres,drumuri nationale europene,principale,secundare;

-canalele navigabile,cuvetele canalului,constructiile hidrotehnice aferente canalului,ecluzele,apararile si consolidarile de maluri si de taluzuri,zonele de siguranta de pe malurile canalului,drumurile de acces si teritoriile pe care sunt realizate acestea;

-retelele de transport al energiei electrice;

-spectre de frecventa si retele de transport si de distributie de telecomunicatii;

-canale magistrale si retelele de distributie pentru irigatii prizele aferente;

-conductele de transport a titeiului,a produselor petroliere si a gazelor naturale;

-lacurile de acumulare si barajele acestora,in cazul in care activitatea de producere a energiei electrice este racordata la sistemul energetic national sau cu transe pentru atenuarea undelor de viitura;

-digurile de aparare impotriva inundatiilor;

-lucrarile de regularizare a cursurilor de ape;

-controalele hidrotehnice,statiile hidrologice,meteorologice si de calitate a apelor;

-porturile maritime si fluviale,civile si militare,terenurile pe care sunt situate aceste diguri,cheiuri,parcuri si alte constructii hidrotehnice pentru acostarea navelor si pentru alte activitati de navigatie civila,bazine,acvarii si senale de acces, drumuri tehnologice in porturi,monumente istorice aflate in porturi,cheiuri si parcuri situate pe malul cailor navigabile,in afara incintelor portuare destinate activitatilor de navigatie;

-terenurile destinate exclusiv instructiei militare;

-posturile politiei de frontiera si fortificatiile de aparare a tarii;

-pistele de decolare,arterizare,caile de rulare si platformele pentru imbarcare-debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate;

-statuile si monumentele declarate de interes public national;

-ansamblurile si monumentele istorice si arheologice;

-muzeele,colectiile de arta declarate de interes public national;

-terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea Parlamentul,Presedintele Romaniei,Guvernul roman,ministerele si celalalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si institutiile publice subordonate acestora;instantele judecatoresti si parchetele de langa acestea;unitati ale Ministerului Apararii Nationale si ale Ministerului de Interne,ale serviciilor publice de informatii,precum si cele ale Directiei Generale ale Penitenciarelor;serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice,centrale,precum si prefecturile ,cu exceptia celor dobandite din venituri proprii extrabugetare,care constituie proprietatea privata a acestora.

2.3 Domeniul public judetean:

Domeniul public judetean este alcatuit din urmatoarele bunuri:

-drumurile judetene;

-terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea consiliul judetean si aparatul propriu al acestuia,precum si institutiile publice de interes judetean si alte asemenea bunuri,daca nu au fost declarate de uz sau interes public national sau local;

-retele de alimentare realizate in sistem zonal sau microzonal,precum si statiile de tratare a instalatiilor,constructiilor si terenurilor aferente acestora;

Domeniul public local al comunelor,oraselor si municipiilor.

Fac parte din acest domeniu urmatoarele bunuri:

-drumurile comunale,vicinale si strazile;

-pietele publice,comerciale,targurile,oborurile si parcurile publice,precum si zonele de agrement;

-locurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean;

-retele de alimentare cu apa,canalizare,termoficare,gaze,statiile de tratare si epurare a apelor uzate,cu instalatiile,constructiile si terenurile aferente;

-terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea consiliul local si primaria,precum si institutiile publice de interes local cum sunt: teatrele, bibliotecile,muzeele,spitalele,policlinicile si alte asemenea;

-locuintele sociale;

-statuile si monumentele, daca nu au fost declarate de interes public national;

-bogatiile de orice natura ale solului in stare de zacamant,daca nu au fost declarate de interes public national;

-terenurile cu destinatie forestiera,daca nu fac parte din domeniul privat al statului si daca nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

-cimitirele orasenesti si comunale

CAPITOLUL III

Domeniul privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale:

§1.Regimul juridic al domeniului privat al statului și al unitătilor administrativ-teritoriale.

Spre deosebire de domeniul public care se supune dispozitiilor de drept public,domeniul privat este supus normelor de drept comun in masura in care prin lege nu se prevede altfel.

Aplicabilitatea regimului de drept comun poarta insa si unele particularitati care diferentiaza bunurile domeniului privat ale statului si unitatilor administrativ- teritoriale de bunurile care apartin paticularilor,personae fizice sau juridice.Astfel, potrivit legii nr.18 din1991,toate terenurile care nu sunt atribuite conform art .13 si 16, “Terenurile cooperativelor agricole de productie situate in extravilanul localitatilor devin proprietatea cooperatorilor sau, dupa caz, a mostenitorilor acestora, corespunzator suprafetelor aduse sau preluate in orice mod in patrimoniul cooperativei. Atribuirea efectiva a terenurilor se face, in zona colinara, de regula, pe vechile amplasamente, iar in zonele de cimpie, pe sole stabilite de comisie si nu neaparat pe vechile amplasamente ale proprietatii, in cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor. In cazul in care intre suprafata de teren a cooperativei agricole de productie, rezulta prin insumarea suprafetelor de teren aduse de cooperatori sau preluate in orice alt mod de cooperativa, si suprafata de teren actuala au intervenit modificari atit in ce priveste suprafata totala, cit si pe categorii de folosinta, stabilirea proprietatii cooperatorilor sau mostenitorilor acestora se face prin reducerea unei cote proportionale rezultate din scaderea suprafetelor legal folosite in alte scopuri din suprafata totala initiala si proportional cu categoriile de folosinta agricola existente. Nu vor fi afectati detinatorii de suprafete care au proprietati mai mici de 1 ha. Suprafetele ocupate de plantatii pomicole, viticole, sere, helestee, amenajari piscicole, pepiniere, constructii administrative si agrozootehnice, precum si cele necesare bazei furajere aferente capacitatilor de productie zootehnice existente in cooperative, pot reprezenta, pe baza optiunii proprietarilor, aport la constituirea unor forme de asociere de tip privat, cu sau fara personalitate juridical”.
”In localitatile cu cetateni romani, apartinind minoritatii germane sau in care locuiesc persoane care au fost deportate sau stramutate, deposedate de terenuri prin acte normative intervenite dupa anul 1944, se vor atribui in proprietate, la cerere, cu prioritate acestora sau mostenitorilor, suprafete de teren din rezerva aflata la dispozitia comisiilor, sau se va proceda conform art. 36. La atribuire, se va avea in vedere suprafata de teren pe care acestia au avut-o in proprietate, fara a se depasi 10 ha de familie, in echivalent arabil.”,precum si terenurile extravilane,proprietate a statului ,aliate in folosinta cooperativei raman la dispozitia comisiei, urmand a fi atribuite altei personae.Terenurile vor fi administrate de consiliile locale pana la preluarea de catre Agentia pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala.De asemenea,trec in proprietatea comunei ,orasului sau municipiului,dupa caz,si in administrarea comisiilor locale terenurile situate in extravilanul localitatilor care au apartinut cooperatorilor sau a altor personae care au decedat,in ambele cazuri fara mostenitori in vederea vanzarii,concesionarii ori darii in folosinta a celor care solicita sa-si construiasca locuinte si nu au teren,ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv.

Tot in domeniul public privat sunt incluse terenurile neatribuite si ramase la dispozitia comisiei,cele aflate in proprietatea statului situate in intravilanul localitatii si administrate de consiliile locale la data intrarii in viguare a Legii fondului funciar nr.18/1991 precum si terenurile provenite din fostele islazuri comunale transmise unitatilor de stat,folosite ca pasuni,fanete si arabil.Unitatile administrativ-teritoriale ca personae juridice civile,au in proprietate bunuri mobile si imobile in domeniul privat a carui regim juridic este cel de drept comun,daca prin lege nu se dispune altfel.

Bunurile fara mostenitor sau la care cei in drept au renuntat sunt incluse in domeniul privat.donatiile si legatele de bunuri cu sarcini pot fi acceptate in conditiile legii numai cu aprobarea consiliului local sau judetean dupa caz.

Alte dispozitii legale prevad dreptul autoritatilor administratiei publice de a hotara darea in admninistrare ,concesionare,ori inchiriere a bunurilor apartinind domeniului privat de interes local sau judetean ori cumpararea si vanzare bunurilor care fac parte din acest domeniu.

Vanzarea,concesionarea si inchirierea acestor bunuri se fac prin

licitatie publica.

Instraunarea bunurilor,schimburilor de terenuri,delimitarea sau partajarea imobilelor,aflate in diviziune cu acest domeniu privat,renuntarile la drepturi sau recunoasterile de drepturi in favoarea tertelor persoane se fac numai pe baza de experienta insusita de consiliul local sau judetean,dupa caz.Toate aceste reglementari vin sa asigure protectia domeniului privat al comunelor,oraselor si municipiilor sau judetelor,precum si respectarea legii cu prilejul schimbarii regimului juridic al bunurilor.

§2.Trasaturile definitorii ale domeniului privat al statului si unitatilor administrativ-teritoriale:

Domeniul privat este constituit din bunurile mobile si immobile neafectate uzului public,care apartin statului si unitatilor administrativ-teritoriale si care intocmai particularilor,exercita asupra lor,in regim de drept comun ,atributele dreptului de proprietate private,respective,dispozitia,posesia si folosinta.¹

Bunurile mobile care formeaza domeniul privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale,pot fi instrainate ori dobandite de catre particulari,persoane fizice sau persoane zuridice pe calea uzucapiunii ori a posesiei de buna credinta.

Indiferent de titular ,stat,unitate admninistrativ-teritorialaori particular ,proprietatea private este ocrotita si garantata in aceasi nmasura de lege,ca si propriatatile publice.

Ocrotirea egala a bunurilor ce constituie obiectul proprietati private a persoanelor fizice sau zuridice si a celor ce apartin proprietati private a statului si unitatilor admninistrativ-teritoriale presupune un tratament procesual egal.In acest sens ,Curtea constitutionala a romaniei a decis ca aplicarea unei sanctiuni penale mai aspre se zustifica numai in cazul infractiunilor savarsite care privesc bunurile ce formeaza obiectul exclusive al proprietati publice.

Asa cum arata regimul juridic aplicabil domeniului privat este cel de drept comun ,insa “contractile in cuprinsul carora partile stipuleaza clause ce depasesc prin caracterul lor exorbitant sfera dreptului comun sunt contracte admnisrative”.

In privinta realizarii unor creante aferente domeniului privat,titularul acestui drept poate recurge atat la mijloacele de drept comun cat si la cele specifice dreptului public .

Pe domeniul privat statul sau unitatile administrative teritoriale pot sa efectueze lucrari publice sau sa admita executarea unor astfel de lucrari de catre diferite persoane.

Pe langa avantajele pe care le confera gestiunea domeniului privat , titularul dreptului de proprietate are si unele obligati specifice necunoscute dreptului comun. Astfel domeniul privat nu poate face obiectul unei servituti conventionale si nu poate fi lasat neproductiv,prin urmare, titularul dreptului de proprietate are obligatia sa asigure folosinta domeniului ,fie direct ,fie indirect prin inchirirere sau instainare.

¹ L.Giurgiu,domeniul public, Ed.Tehnică ,București,1997.

Expropierea pentru cauze de utilitate publica si rechizitile sunt aplicabile si domeniului privat al statului si unitatilor admninistativ- teritotiale.

Bunurile care apartin acestui domeniu nu pot fi urmarite pe calea executari silite de catre creditori intrucat solvabilitatea statului si a unitatilor administrativ-teritoriale este rezumata .De asemenea , acestea nu pot face obiectul instrainari prin acte juridice cu titlu gratuit si nici date in plata .

Dreptul comun este aplicabil in materie de inchirieri a acestor bunuri,precum si delimitarii terenurilor ,granituirii.

CAPITOLUL IV

Regimul juridic al proprietãților publice.

.

§1.Regimul general al proprietății publice potrivit legii 213/1998:

Tradițional, in Europa continentala se vorbeste despre dreptul administrativ ca un regim exorbitant,derogatoriu de la dreptul comun(dreptul privat).Dupa parerea noastra,o atare interpretare tine de domeniul istoriei,ea a avut o ratiune cand s-a pus problema fundamentarii unui regim de putere pentru administratia publica,in sensul modern al termenului.La ora actuala regimul de drept public nu este un regim exorbitant de la regimul de drept privat,ci o alta forma a regimului juridic specific unei societati civilizate si democratice.Regimul public nu este numai al autoritatilor statale,ci si al persoanelor fizice,al societatii civile in general.

Prin notiunea de regim juridic se evoca un ansamblu de reguli de fond si de forma care personalizeaza materia respectiva in circuitul juridic,opiniile fiind impartite asupra continutului acestor reguli. Apoi nu trebuie scapat din vedere ca sfera materiei la care raportam ansamblul de reguli este susceptibila de grad de extensie,in functie de criterile pe care le avem in vedere.Se poate vorbi,de pilda,despre regimul contraventional,dar se poate face o analiza si a diferitelor regimurii contraventionale,identificate dupa ramura de activitate,dupa autoritatile competente a sanctiona,dupa sanctiune,dupa autoritatea competenta a solutiona calea de atac etc.

Aceasta viziune analitica se poate aplica cu succes și la domeniul public,privit ca o materie ce cade sub incidenta unui regim juridic administrativ, mai ales ca ne-am oprit mai sus la sase criterii de clasificare ,iar in baza fiecarui criteriu delimitam cel putin doau speci de dependinte.Este aici si una din dificultatile ce se ridica in calea cercetarii acestei probleme,la care trebuie sa adaugam si starea din legislatie,care nu este,inca,intra in matca ei fireasca,referindu-ne evident,la legile organice.

Avem in vedereatat necesarele corectii care se impugn legilor existente ,inclusive a Legii nr.213/1998,cat si acoperirea golurilor legislative existente,mai ales pentru protectia bunurilor domeniale mobile(de exemplu, legea cultelor si a libertatii religioase).

Pe de alta parte ,nu trebuie sa uitam ca regimul domenial,nu este exclusiv regim de drept administrative,mai mult sau mai putin,utilizarea unor bunuri este reglementata si de regulile dreptului privat.Cand facem aceasta afirmatie avem in vedere regimul domenialcare vizeaza bunurile propriatate privata.Este de la sine inteles ca regimul domenial al bunurilor proprietati publice este prin definitie un regim de drept administrative. Regimul de drept administrative,istoric vorbind nici atunci cand era regimul dreptului de proprietate publica al statului ,nu s-a conturat ca un bloc unitary,chiar daca era vorba de unul si acelasi bun.De pilda,in baza legii minelor din 1924,art.26 regimul juridic al concesiuni miniere cunostea trei variante,dupa cum aceasta se constituia si acorda:

-pe baza de redeventa catre stat .

-sub forma unei asociatiuni intre stat si intreprinderea concesionara

-sub forma unei combinati intre primele doua.

La fel exploatarea rocilor commune,de catre proprietarul terenului,presupunea regimuri diferite,dupa cum era vorba de unul din urmatoarele sisteme:

-concesiune prin permis exclusiv;

-concesiune directa pentru rocile massive;

-arendare pe termen scurt;

-exploatare prin premise.

Toate aceste sisteme cereau si implicarea unei autoritati a administratiei publice care si in cazul exploatari pri premise trebuia sa autorizeze.

§2. Definiția proprietății publice potrivit Constitutiei României:

In lumina celor de mai sus, desprinde existenta unor constante si a unor variabile In ceea ce priveste notele de continut ale notiunii de domeniu public,discutile purtate de –a lungul anilor fiind influentate nu numai de gradul de coerenta al constructilor teoretice ca atare ,ci si de modul in care aceasta notiune sau notiuni echivalente(bun public,proprietate publica,proprietate nationala proprietate comunala etc)erau reflectate de legislatia in vigoare la un moment dat,in special de constitute si coduri. Legislatia si doctrina romaneasca,cum s-a vazut,nu fac exeptie de la aceasta regula .

De aceea , nu trebuie sa privim problema definitiei domeniului public cu rigiditate,incercand sa extrapolam definitii dintr-o anumita tara intr-o anumita perioada istorica, la alta tara chiar in aceeasi perioada istorica. In general,este admis ca notiunile din dreptul public au o plasticitate mai mare decat notiunile din dreptul privat.Raportandu-ne la literature noastra de drept public vom retine ca in sfera notiunii de domeniu public au fost incluse si bunurile ce formeaza patrimoniul cultural national, care,insa,puteau fii si proprietate privata,trecem peste faptul ca prin documente internationale se protejeaza patrimoniul cultural sau national pe zone geografice sau planetar,existand in acest sens asociati,organizatii si comitete internationale,inclusive organisme specializate ale O.N.U.

Ca atare ,o definitie a domeniului pubic trebuie formulate, de asa natura incat sa rezulte ca in sfera acestei notiuni sunt cuprinse in primul rand, bunurile pproprietate publica ,sau, mai simplu,bunurile publice dar si bunurile pproprietate private care,insa,au o semnificatie deosebita sub aspect istoric,cultural etc.,fiind valori nationale ,ale patrimoniului national,ce trebuie transmise de la generatie la generatie,motiv pentru care sunt guvernate de un regim de drept pubic,de paza si protectie a interesului public sau dupa caz,a uzului public.

Asfel,prin domeniul public intelegem acele bunuri publice sau private care prin natura ori dispozitia expresa a legii,trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare,reprezentandvalori destinate a fi folosite in interes public,direct sau prin intermediul unui serviciu public,si supuse unui regim administrative,respective unui regim mixt,in care regimul de putere este determinant fiind in proprietatea sau,dupa caz,in paza persoanelor juridice de drept public.

Din modul in care am formulat definitia,mai ales din partea finala,reiese ca domeniul public este o institutie a dreptului administrative,fiind un caz particular al normelor de drept public aplicabile administratiei publice.Intreaga teorie a domeniului public releva, o data in plus ,importanta distinctiei dintre regimul de drpt public si regimul de drept privat,dintre dreptul public si dreptul privat ,redevenind de actualitate tezele scoli interbelice.

Prin urmare ,in sfera domeniului public intra orice bun al proprietati publice ,dar criterile pentru identificarea acestor bunuri sunt relative determinate de Constitutia din 1991, cum s-a vazut.Totodata ,am admis,achiesind la teoria scari de domenialitate ,ca in sfera domeniului public,sub anumite aspecte ale regimului juridic aplicabil,intra si bunuri ce fac obiectul proprietati private .

§3.Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publicã

Sunt: inalienabilitatea,imprecriptibilitatea și insesibilitatea.

Potrivit art.11 din Legea nr.213/1999 bunurile din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile și imprescriptibile,dupa cum urmeazã:

nu pot fi înstrãinate prin intermediul unor acte juridice cu titlu gratuit,prin acte cu titlu oneros și pe calea exproprierii; Inalienabilitatea este un principiu fundamental prevãzut de Consituția României,fiind inscris anterior în Legile nr.18/1991,Legea nr.69/1991 și ulterior în Legea nr.213/1998;ele pot fi date numai în administrare,concesionate,sau închiriate, în condițiile legii;

nu pot fi supuse executãrii silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;

nu pot fi dobandite de cãtre alte personae prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bunã credințã asupra bunurilor mobile;Inalienabilitatea și imprescriptibilitatea domeniului public nu reprezintã Consecința naturii acestuia ci “consecința directã a faptului cã acesta a fost afectat unui interes general”¹.Pentru ca bunurile imobile și mobile afectate unui interes general sã fie pãstrate scopului pentru care au fost afectate,ele au fost declarate inalienabile și imprescriptibile, în cazul acesta,problema pusã în legãturã cu principiul inalienabilitãții și imprecriptibilitãții domeniului public nu este o problema cu privire la existența dreptului la proprietate,deoarece acest drept existã,ci numai o problema cu privire la modul cum acest drept de proprietate poate fi exercitat de administrație.

Exercițiul dreptului de proprietate asupra domeniului public este restrâns din cauzã cã bunurile servesc unui interes general².

Bunurile din domeniul public sunt deci numai scoase din comerț,ele fiind numai res extra comercium.

Actele juridice incheiate cu incãlcarea prevederilor de mai sus,privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.

§4.Răspunderea juridică pentru ocuparea fără drept a domeniului public:

Dupã cum am vãzut,bunurile care fac parte din domeniul public pot fi utilizate numai în baza unui titlu eliberat în acest sens utilizatorului de cãtre autoritãțiile publice abilitate.Constituie titlu un act unilateral

permisiunea,autorizația de ocupare sau un contract.

Sunt considerate personae ce ocupã fãrã drept domeniul public persoanele fizice și juridice care nu au cerut și obținut un astfel de titlu,precum și cele a cãror titlu a expirat,ori nu pãrãsesc locul sub pretextul cã folosința temporarã le-a fost tolerate de autoritãțiile publice dupã expirarea termenului stabilit.

¹ E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Ed.”Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944.

² E.D. Tarangul .

Ocuparea fãrã titlu a domeniului public are un character illicit și pe cale de consecințã,trebuie sã inceteze in mod necondiționat.

Mãsura evacuãrii poate fi luatã direct de cãtre autoritãțiile publice,pe calea acțiunii din oficiu,atunci când sunt îndeplinite condițiile prevazute de lege sau dispouse de instanțele judecatorești competente la sesizarea acestor autoritãți.

În afara de acțiunile în evacuare sau posesorii,legea prvede aplicarea unor sancțiuni contravenționale sau penale împotriva persoanelor care ocupa fãrã drept domeniului public.Astfel,potrivit legii penale,”ocuparea în întregime sau în parte, fãrã drept,prin violențã sau amenințare,ori prin desfințarea sau strãmutarea semnelor de hotar ,a unui imobil aflat în posesia altuia costituie infracțiune de tulburare de posesie și se pedepsește cu inchisoare sau amnda”.

De asemenea Legea Cadastrului și a Publicitãții Imobiliare nr.7/1996 prevede “ca fiind infracțiune de tulburare de posesie și se pedepsește potrivit legii penale,desființarea sau mutarea semnelor de hotar și a reperelor de marcare, a limitelor de zonã a cailor ferate,drumurilor,canalelor,aeroporturilor,porturilor,cãilor navigabile,delimitãrilor silvice,geologice și miniere,fãrã aprobarea prevãzutã de lege”.

În alte cazuri,pentru ocuparea fãrã titlu se prevãd sancțiuni contravenționale.

De exemplu,Legea nr.32/2000 privind stabilirea și sancționare contravențiilor silvice prevede sancționarea cu închisoarea de la șase luni la doi anis au cu amenda de la 10 milioane lei la 30 milioane lei pentru ocuparea unor suprafețe din fondul forestier național mai mari decât cele aprobate legal,amplasarea lucrãrilor pe alte terenuri din acest fond decât cele aprobate sau neredarea terenurilor din fondul forestier național,folosite în in alte scopuri decât cele silvice,la termenul stabilit prin actul de aprobare și în stare de a fi împãdurite.

Art.4 din același act normative prevede sancționarea cu amenda de la

600 000 lei la 1 000 000 lei pentru instalarea în fondul forestier,proprietate publicã a statului de corturi,tonete sau alte asemenea în alte locuri decât cele aprobate și marcate de organelle silvice.

§5.Reglementări care asigură protecția juridică a domeniului public:

Dupa caderea regimului totalitar au fost luate o serie de mãsuri menite sã asigure protecția corespunzãtoare a domeniului public. Cu toate acestea,considerãm cã legile adoptate în acest sensau venit târziu,astfel explicându-se cã multe din obiectele de patrimoniu au fost sustrase si valorif icate in tarã și îndeosebi în strãinatate,ca sã nu mai vorbim de licitațiile trunchiate prin subevaluarea acestor bunuri.

Legile și actele normative care au fost adoptate,prcum și mãsurile care au fost luate,reglementeazã modul de folosire în comun sau privat al domeniului public,precum și obligațiile care revin ocupanților,permisionarilor sau concesionarilor de bunuri publice.

Alte dispoziții prevazute in Legea nr.215/2001 reglementeazã drepturile și obligațiile consiliilor locale și județene care administreazã domeniul public.Astfel,potrivit art.121 din același act normative,constituie patrimoniu al unitãțiilor administrativ-teritoriale bunurile mobile și immobile care aparțin domeniului public și domeniului privat al acestora,precum și drepturile și obligațiile cu character patrimonial.

Consiliile locale și județene ,autoritați deliberative ale administrației publice sunt împuternicite sã hotãrascã cu privire la concesionarea,închirierea ori darea în folosințã în mod gratuit a bunurilor din domeniul public,în acest din urmã caz,luarea în folosințã se face pe termen limitat persoanelor juridice fãrã scop patrimonial care desfãșoarã activitãți de binefacere sau utilitate publicã ori servicii publice.

Concesionarea și închirierea se face prin licitație publicã organizatã în condițiile legii..

Toate bunurile sunt supuse inventarierii anuale.În acest sens,se prevede obligativitatea primarului și a președintelui consiliului județean de a prezenta anual consiliului local sau județean,dupã caz,sã fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice.

Ele pot contracta prin licitație publicã efectuarea de lucrãri și servicii de utilitate publicã,în limita sumelor aprobate prin bugetul local și județean,dupã caz.

Lucrãrile de construcții și reparații de interes public,finanțate din bugetele unitațiilor administrative-teritoriale se executã numai pe baza unor documente tehnico-economice,avizate sau aprobate,dupã caz, de consiliul local sau județean și numai in baza unei licitații publice organizatã cu respectarea normelor legale în materie.

Cadrul juridicde realizare a protecției domeniului public nu se limiteazã aici,o serie de reglementãri și mãsuri menite sã întregeascã și sã lãrgeascã acest cadru.Asfel pot fi enumerate doar numai câteva legi și acte normative: Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor,Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României,Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi,Ordonanța Guvernului nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, Ordonanța Guvernului nr.118/1998 privind achizițiile publice,Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor,Legea nr.25/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil, și altele.

Dupã punerea în aplicare a Constituției,unele dispoziții ale Codului penal au fãcut obiectul revizuirii și alinierii la dispozițiile constituționale.

De exemplu,textile care foloseau termenul de avut obștesc au fost considerate ca abrogate urmând sa se aplice numai acelor bunuri ce formeazã exclusive obiectul proprietații publice.De asemnea, Curtea Constituționala a României , pronuntându-se prin mai multe decizii asupra excepției de neconstituționalitate a unor dispoziții ale codului penal,arãta totodatã cã, revine instanțelor obligația de a proceda la corecta aplicare a legii,încadrând fapte,fie potrivit textelor care se referã la infracțiunile contra bunurilor care alcãtuiesc obiectul exclusive al proprietații publice, fie la cele corespunzãtoare împotriva bunurilor care fac obiectul proprietații private.

Cum legiuitorul nostru constitutional stabileste ca proprietatea privata este regula ,care este garantata,fiind in conditile legii ,inviolabila ,desprindem principiul dupa care regimul domenial in consideratiunae unui bun propriatate privata apare ca un regim public de restrangere a exercitiului dreptului de proprietate privata ,inscrisandu-se in spiritul art.53 al Constitutiei.” (1) Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale”.

CAPITOLUL V

Modalități de dobândire a proprietății publice

Potrivit art.7 Legea nr. 213/1998,” Dreptul de proprietate publică se dobandește;

a) pe cale naturală;

b) prin achizitii publice efectuate in conditiile legii;

c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publică;

d) prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativteritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica;

f) prin alte moduri prevazute de lege.”

§1.Dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală

Potrivit art.482 Codul civil roman “Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dã drept asupra tot ce produce lucrul si asupra tot ce se uneste, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numeste: drept de accesiune”.

In functie de obiectul principal,accesiunea poate fi imobiliara sau mobiliara.La randul ei, accesiunea imobiliara poate fi naturala sau artificiala.

-Accesiunea imobiliara naturala:

Este forma de accesiune imobiliara care se realizeaza fara interventia omului in urmatoarele cazuri¹:

*aluviunea;

*avulsiunea;

*insulele si prundisurile;

*accesiunea animalelor.

*Aluviunea: consta in cresterile de pamant care se fac succesiv si pe nesimtite pe malurile apelor curgatoare.Cresterile respective se cuvin proprietarului fondului riveran in masura in care,prin aceasta, nu se adduce atingerea proprietatii publice.Aceasta forma a accesiuni imobiliare naturale este reglementata de art. 495 Cod civil roman “Cresterile de pãmânt ce se fac succesiv si pe nesimtite la malurile fluviului si ale râurilor se numesc aluviune.

¹ M.N.Costin, Marile instituții ale dreptului civil român vol. I,Ed.Dacia, Cluj-Napoca 1982.

Aluviunea este în folosul proprietarului riveran, când e vorba de un fluviu sau râu navigabil, plutitor sau neplutitor, cu îndatorire însã pentru proprietar de a lãsa, pe pãmântul sãu, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor”

*Avulsiunea: este o forma de realizare a accesiunii imobiliare naturale ce consta in adaugirea,la un teren a unei bucati de pamant smulse brusc de la un alt teren, prin actiunea unei ape curgatoare.Adaugirea devine proprietatea titularului la care s-a produs alipirea,dar fostul proprietar o poate revendica in termen de un an; in cazul in care bucata de teren smulsa si alipita a fost proprietate publica actiunea de revendicare este imprescriptibila.Art.498 Cod civil roman “Dacã un fluviu sau râu, navigabil sau nu, rupe deodatã o parte mare, si care se poate recunoaste, de pãmânt, si o lipeste la pãmântul unui alt proprietar, acea parte rãmâne a cui a fost pãmântul de la care s-a rupt; însã dacã se va reclama în termen de un an.” coroborat cu art.1844 Cod civil roman “Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaratie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privatã, ci sunt scoase afarã din comert.”
          A se vedea în legãturã cu aceastã reglementare preferentialã: fac obiectul exclusiv al proprietãtii publice;
          – art. 135 alin. 4 din Constitutia României, care enumerã bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietãtii publice “Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”
          – art. 135 alin. 3 din Constitutia României, potrivit cãruia proprietatea publicã apartine statului sau unitãtilor administrativ-teritoriale; “Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale”.
          – art. 135 alin. 5 din Constitutia României, potrivit cãruia bunurile proprietate publicã sunt inalienabile. “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.”
          A se vedea, de asemenea:
          – art. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991); “Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, avind ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot apartine domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes national, caz in care proprietatea asupra sa, in regim de drept public, apartine statului, sau de interes local, caz in care proprietatea, de asemenea, in regim de drept public, apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor. Administrarea domeniului de interes public national se face de catre organele prevazute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de catre primarii sau, dupa caz, de catre prefecturi. Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilitati publice.”
          – art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cãruia terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacã prin lege nu se prevede altfel, iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil;” Apartin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate constructii de interes public, piete, cai de comunicatii, retele stradale si parcuri publice, porturi si aeroporturi, terenurile cu destinatie forestiera, albiile riurilor si fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale, tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervatii naturale si parcuri nationale, monumentele, ansamblurile si siturile arheologice si istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apararii sau pentru alte folosinte care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public. Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, daca prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil”
          – Legea administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991, art 74, “Bunurile ce fac parte din domeniul public sint inalienabile, imprescriptibile si insesizabile. Domeniul privat este supus dispozitiilor de drept comun, daca prin lege nu se prevede altfel. Donatiile si legatele de bunuri cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, dupa caz, judetean, cu votul a doua treimi din numarul membrilor acestuia.”

*Insulele si prundisurile: sunt si ele o forma a accesiunii imobiliare naturale,reprezentand intinderi de uscat formate prin retragerea apelor in raurile neplutitoare si nenavigabile.

Potrivit art.500 Cod civil roman “insulele si prundurile, care se formeazã în râurile nenavigabile si neplutitoare, sunt ale proprietarului tãrmului pe care ele s-au format; dacã insula formatã trece peste jumãtatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra pãrtii de insulã ce se întinde spre el, pornind de la jumãtatea râului.”

*Accesiunea animalelor: este o forma de realizare a accesiunii imobiliare naturale constand in extinderea dreptului de proprietate al titularului unui teren asupra animalelor si zburatoarelor care se instaleaza pe acel teren,pe intreaga durata de timp a ramanerii lor pe terenul sau.

Potrivit art.503 Cod civil roman “Orice animale sau zburãtoare sãlbatice trec în cuprinsul nostru se fac ale noastre, pe cât timp rãmân la noi, afarã numai dacã asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.”

Textul nu este aplicabil in cazul pasarilor si animalelor ce apartin domeniului public, si nici in cazul animalelor domestice.

Animalelor ce fac parte din fondul cinegetic le este aplicabila Legea nr.103/1996,privitoare la fondul cinegetic si protectia vanatului.

Daca un rau sau fluviu, formandu-si un brat nou,taie si inconjoara pamantul unui proprietar riveran facand in acest fel o insula,acesta nu pierde pamantul transformat in insula,chiar daca insula ar fi facuta de un fluviu sau rau navigabil sau plutitor.

Potrivit art.78 din Legea nr.18/1991,terenurile din albiile abandonate de cursurile de apa,devenite disponibile in urma lucrarilor de regularizare,vor fi amenajate pentru productia agricola,piscicola sau,dupa caz,silvica ,odata cu lucrarile de baza executate de titularii acestora.

Insulele si prundisurile formate in cursuri de apa, proprietate publica, urmeaza același regim.¹

§2.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin achiziții publice.

Proprietatea publica se poate dobandi prin achizitionarea de bunuri precum si prin realizarea de obiective de investitii de natura celor care fac parte din domeniul public.

Prin achizitie publica se intelege dobandirea,definitive sau temporara de catre o persoana juridica,definite autoritatea contractanta a unor produse, lucrari sau servicii, prin atribuirea unui contract de achizitie publica.

Regimul achizitiilor publice:

Uniunea Europeana nu permite contracte publice fara licitatie decat foarte greu.La noi licitatiile se faceau mai dificil.Intr-un punct de vedere official Comisia Europeana ne bate obrazul.Uniunea Europeana confirma: cntractele guvernamentale cu atribuire din sursa unica sunt ilegale in Uniunea Europeana.

¹ P.M.Cosmovici Drept civil. Drepturi reale, obligatare, legislație Ed.”A.L.L.”,București, 1994.

Intrucat Romania este membru UE este obligata sa aplice prevederile europene.In interiorul Uniuni Europene,regulile care guverneaza procedura de acordare a contractelor publice sunt facute in baza legii achizitiilor publice,care prevede pentru anumite niveluri si principii ale Tratatului de politici specifice.

Este impotriva regulilor liberei concurente sa excluzi,ca stat ,anumite companii din sistemul achizitiilor publice . In conformitate cu aceleasi principii si directive, toate autoritatile publice trebuie sa asigure un tratament nediscriminatoriu,egal ,liber la concurenta si transparenta tuturor contractelor publice.

Este impotriva legilor concurentei san u organizezi o licitatie publica in aceste conditii.In anumite cazuri specifice,bine justificate,sunt premise anumite exceptii de la regula,cum ar fi in domeniul apararii ,contractele declarate secrete sau care cer maasuri de securitate specifice,acordate in baza unui accord international sau urmind procedura unei organizati internationale.

Utilizarea procedurii de negociere directa cu sau fara anunt public mai poate fi facuta doar in anumite circumstante specifice.

La final , va amintim ca pentru proectele finantate unde se aplica regulile de achizitie publica ,Romania este legal obligate sa le aplice legile de achizitie ale UE.

§3.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin exproprierea pentru cauza de utilitate publică.

3.1.Definitia exproprierii

Exproprierea este definite ca un act de putere publica prin care se realizeaza dobandirea fortata a proprietatii private necesa ra executarii lucrarilor de utilitate publica in schimbul unei despagubiri .

Exproprierea pentru cauza de utilitate publica are un caracter excepțional.

Astfel potrivit art.41,alin.3 din Constituția Romaniei,”nimeni nu mai poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica,stabilita potrivit legii,cea dreapta si prealabila despagubiri.”

Acest caracter mai rezulta din Legea nr.33/1994,privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica cat si din Codul civil roman.

3.2. Obiectul exproprierii

Obiectul exproprierii îl constituie bunurile immobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice cu sau fără scop lucrative,precum si cele aflate în proprietatea privată a comunelor,orașelor municipiilor si judetelor.

Nu pot fi supuse exproprierii bunurile immobile proprietate publica care,prin natura si destnatia lor,sunt afectte unei utilitati publice prin actul de putere al autoritatii competente a statului si al unitatilor administrativ-teritoriale careia îi apartin.precum si bunurile immobile aflate în proprietatea privată a statului.

Părțile pot evita procedura exproprierii printr-o alta modalitate de transfer al imobilului care face obiectul exproprierii cum ar fi,schimbul,donatie,vanzarea-cumprarea,etc. Această procedură poartă denumirea de “cesiune amiabila”si poate intervene in orice fază a proceduri de expropriere,pănă în momentul soluționării cererii de expropriere de catre tribunal.

3.3. Procedura exproprierii

Procedura exproprierii se derulează în trei etape reglementate de lege:

-utilitatea publică și declararea ei;

-masuri prealabile exproprierii (etapa administrativă);

-exproprierea și stabilirea despăgubirilor (etapă judiciară).

3.3.1. Utilitatea publică si declararea ei

Potrivit art.3 din Legea nr.33/1994, “Expropriatorul întocmește o documentație

tehnico-economică în conformitate cu prevederile Legii cadastrului și a

publicității imobiliare nr. 7/1996, cu modificările și completările

ulterioare, pentru fiecare lucrare. Documentația tehnico-economică va

cuprinde și date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism și

amenajare a teritoriului, documentații cadastrale care conțin

amplasamentul lucrării, delimitarea suprafețelor și a construcțiilor propusespre expropriere, cu evidențierea suprafețelor și a construcțiilor rezultate în urma exproprierii și cu indicarea numelor proprietarilor stabilite de către persoane autorizate în întocmirea documentațiilor cadastrale, precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare. Documentațiile cadastrale ale lucrării se vizează de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, după caz”,exproprierea va putea fi hotărată de instanțele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată în condițiile prevăzute de această lege,iar art.5 din același act normative prevede că aceasta se declară pentru lucrări de intetres national sau de interes local. “În termen de 15 zile de la publicarea hotărârii Guvernului prevăzute la art.4 alin.(1), expropriatorul va demara următoarele acțiuni:

a) va depune la consiliul local al comunei, orașului sau

municipiului pe teritoriul căruia sunt situate imobilele ce urmează a fi

expropriate, planurile cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre

expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de

despăgubire, în vederea consultării de către cei interesați;

b) va notifica persoanelor fizice sau juridice titulare de drepturi

reale propunerile de expropriere, împreună cu ofertele de despăgubire și va fixa data negocierii în maximum 30 de zile de la data notificării”.

Lucrarile de utilitate publică sunt cele prevazute de art.6 din lege .

“(1) În termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a

hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1), se constituie o comisie de

constatare a dreptului de proprietate și a oricăror altor drepturi reale și de

negociere a cuantumului despăgubirii, de comun acord cu proprietarul sau

cu titularii altor drepturi reale.

(2) Comisia de constatare a dreptului de proprietate și a oricăror

altor drepturi reale și de negociere a cuantumului despăgubirii este

compusă din trei reprezentanți ai expropriatorului, la care se adaugă în

fiecare comună, oraș sau municipiu pe teritoriul căruia sunt situate

imobilele ce urmează a fi expropriate, primarul localității și un proprietar

de imobile din localitatea respectivă, ales conform prevederilor art. 15 din

Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

(3) Comisia de constatare a dreptului de proprietate și a oricăror

altor drepturi reale și de negociere a cuantumului despăgubirii, constituită

în condițiile prezentei legi, se întrunește în termen de maximum 30 de zile

de la constituire și analizează documentele prezentate de persoanele fizice

sau juridice, reprezentând proprietarii și titularii altor drepturi reale.

(4) Oferta expropriatorului, pretențiile proprietarilor și ale

titularilor altor drepturi reale, precum și susținerile acestora se vor formula și depune în scris, consemnându-se într-un proces-verbal.

(5) Comisia de constatare a dreptului de proprietate și a oricăror

altor drepturi reale și de negociere a cuantumului despăgubirii

consemnează în procesul-verbal, dacă este cazul, și învoiala între părți, sub semnătura acestora. În procesul-verbal se vor consemna numele

persoanelor fizice sau juridice reprezentând proprietarii și titularii altor

drepturi reale care nu acceptă oferta expropriatorului și a celor care nu sau prezentat la comisia de constatare a dreptului de proprietate și a oricăror altor drepturi reale și de negociere a cuantumului despăgubirii”.

Pentru lucrările de interes național utilitatea publică se declară de către Guvernul Romaniei,iar pentru cele de interes local,de către consiliile județene sau consiliul local al municipiului București,după caz.

In unele situatii speciale,utilitatea publică se declară prin lege pentru fiecare caz în parte.

Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situatii excepționale,în cazul în care indifferent de natura lucrărilor sunt supuse exproprierii:lăcașuri de cult,monumente,ansambluri și situri istorice,cimitire,alte așezăminte de valoare natională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime (art.7,alin 4 din Legea nr.33/1994) “Tot prin lege se poate declara utilitatea publica în situatii excepționale, în cazul în care -indiferent de natura lucrărilor – sunt supuse exproprierii localuri de cult, monumente, ansambluri și situri istorice, cimitire, alte așezăminte de valoare națională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime”.

Declaratia de utilitate publică se face de către comisii numite de Guvern pentru lucrări de interes national și de catre delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al municipiului București pentru lucrari de inters local,numai după o cercetare prealabilă.

Comisiile vor stabili dacă există elemente care să justifice interesul national sau local,avantajele economico-sociale,ecologice sau de orice natură care sustin necesitatea lucrărilor și care nu pot fi realizate pe alte căi decăt prin expropriere,precum și prin introducerea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului,potrivit legii.

Cercetare prealabilă se înacheie prin încheierea unui process verbal în care sunt consemate rezultatele cercetării,ce va fi înaintat guvernului sau,dupa caz,consiliul judetean,respective Consiliul General al municipiului București.

Pe baza rezultatelor cercetarilor prealabile,Guvernul sau dupa caz consiliul judetean respectiv Consiliul General al municipiului București,va adopta actul de declarație a utilitații publice.

Actele de declarație a utilitații publice ,cu excepția celor prin care se declara utilitate publica pentru lucrari privind apararea țarii și siguranța natională,se aduc la cunoștință publica prin afișare la sediul consiliului Local în a cărui rază se află imobilul si prin publicarea în Monitorul Oficial al Romaniei (pentru utilitate publică de interes național) ori prin presa locala,cănd este vorba de utilitate publica de interes local.

Imediat ce a fost adusă la cunoștința publică,declarația de exproprieri se pune în mișcare procedura exproprierii,în literature de specialitate declarația de utilitate este calificată ca un act administrativ act-condiție care este supus controlului legalitătii sale în aceasta etapa Curții Constituționale a Romaniei de către persoane interesate,în situatia in care utilitatea publică a fost declarată prin lege.

Dacă utilitatea publică a fost declarată prin hotărăre a Guvernului sau prin act al organelor locale ale administratiei publice,legalitatea acesteia de a fi examinată de catre instanța de contencios administrativ.

3.3.2. Masuri prealabile exproprierii

In această etapă,expropriatorul² întocmeste planurile imobilelor care vor fi supuse expropeierii cu indicarea numelui proprietarului și a ofertelor de despăgubiri,care se depun la consiliul local al localitătii în care sunt situate imobilele respective,în vederea consultării de către cei interesati. Sunt exceptate de la această formă de publicitate documentatiile lucrărilor privind despagubire¹.

Propunerile de expropriere,împreuna cu procesul-verbal dec terminare a cercetării prealabile declarării utilitatii publice,se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor,in termen de 15 zile de la publicare.

Impotriva acestor acte,titularii drepturilor reale pot face intampinare în termen de 45 de zile de la primirea notificarii(art.14,alin.1 din lege) “Cu privire la propunerile de expropriere, proprietarii și titularii altor drepturi reale

asupra imobilelor în cauză pot face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării”,care se depune la primarul localitații unde se afla imobilul expropriabil(art.14,alin2) “Întâmpinarea se depune la primarul comunei, orașului sau al municipiului pe al căror teritoriu se află imobilul”.

Soluționarea întampinării se face de către o comisie a cărei componență,mod de funcționare și procedură sunt prevăzute de lege.

Soluționând întâmpinarea,comisia va adopta o hotarâre motivată prin care poate sa accepte sau sa respingă punctul de vedere al expropriatului.

Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare.

Dacă în această fază părțile cuprinse în operațiunea de expropriere se înțeleg asupra tuturor problemelor pe care aceasta le implică,inclusiv cuantumul despagubirilor,comisia consemneaza învoiala părților sub semnătura acestora.

In cazul în care comisia respinge propunerile expropriatorului,acesta are posibilitatea sa revină cu noi propuneri,cu refacerea corespunzatoare a planurilor,care vor urma aceeași procedură(art.18 și art.19 din lege).Art.18- “În urma deliberării, comisia poate să accepte punctul de vedere al expropriatorului sau îl

poate respinge și va consemna aceasta într-o hotărâre motivată.

Comisia va consemna, dacă este cazul, și învoiala dintre părți, sub semnătura acestora.

Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare”.

Art.19– “În cazul în care comisia respinge propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să

revină cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor.

Noile propuneri vor urma procedura stabilită în prezentul capitol”.

Hotărârea comisiei poate face obiectul căii de atac a contestației,care se introduce la Curtea de Apel în raza careia este situat imobilul,în termen de 15 zile de la comunicare,de către partea interesata(expropriatorul,proprietarul sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere).

Procedura de judecata este cea stabilită de legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.

In literatura juridică s-a exprimat un punct de vedere potrivit căruia partea interesată are deschisă calea de atac la instanțele de contencios administrativ,în ipoteza respingerii propunerilor de expropriere³ cat și actul potrivit căruia se vizează și ipoteza admiterii propunerii de exproprieri,deoarece,în cazul respingerii acesteia titularii de dreptui asupra imobilului nu ar avea nici un interes în promovarea contestației,opinie la care ne aliniem și noi.

3.3.3. Soluționarea cererilor privitoare la exproprierea și stabilirea despagubirilor:

Soluționarea cererilor privitoare la expropriere este de competența tribunalelor,respective a Tribunalului București în raza căruia este situate imobilul propus pentru expropriere(art.21 din Legea nr.33/1994). “Soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a

Tribunalului Municipiului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.

Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în

care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsa în condițiile art. 18-20.”

In ceea ce privește competența dupa materie a teibunalului,aceasta este limitată numai la verificarea condițiilor cerute de lege pentru expropriere și la stabilirea despagubirilor,instanța în principiu neavând competența de a soluționa probleme de fond privind exproprierea,cum ar fi necesitatea acesteia,întinderea etc.

Legea prevede și o excepție de la regulă.

Astfel,potrivit art.24 alin.4 în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei parți din teren sau din construcție,iar proprietarul cere instanței exproprierea totală aceasta va putea aprecia,în raport cu situația reală, dacă este posibilă exproprierea pro/parte,urmând ca în situația contrară,sa dispună exproprierea totală.

Dacă părțile se învoiesc,în fața instanței,asupra exproprierii și asupra despăgubirilor,aceasta ia act de învoială și pronunță o hotărâre definitivă.

In cazul în care părțile sau numai unele dintre acestea se învoiesc numai cu privire la expropriere, dar nu și asupra despăgubirilor,instanța ia act de învoială și stabilește despăgubirea ( art.24, alin.2).

Stabilirea despăgubirilor se face de catre o comisie formată din trei experți din care unu este numit de instanță,unul desemnat de exproprietar și unul din partea persoanelor a căror imobile sunt supuse exproprierii.

In cuantumul despăgubirilor intră valoarea reală a imobilului,precum și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Potrivit art.26,alin.2,la stabilirea reală a imobilului se are în vedere valoarea de piață a unui imobil similar, la data întocmirii raportului de expertiză,iar despăgubirile ce se cuvin proprietarului se evaluează separate de cele ce se cuvin titularilor altor drepturi reale sau altor persoane îndreptățite.

La stabilirea despăgubirii se are în vedere principiul justei despăgubiri,în baza căruia instanța acordă despăgubirea între limita minimă oferită de expropriator și limita maximă solicitată de expropriat sau de alte persoane îndreptățite.

3.3.4 Transferul dreptului de proprietate și efectele sale

Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul în care expropriatorul și-a executat obligația de plată a despăgubirilor , însă termenul de plată va fi stabilit astfel încât să nu depășească 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ( art.30 din lege).

Constatând îndeplinire obligațiilor privind despăgubirea instanța va da o încheiere în baza căreia se va elibera titlul executor și se va pune în posesie expropriatorul.

Incheierea va fi dată în termen de cel mult 30 de zile de la data plății despăgubirii.

Dacă obiectul exproprierii îl constituie terenuri cultivate sau plantații,punerea în posesie a expropriatorului,va avea loc numai după ce recolta a fost strânsă, în afara cazului în care valoarea recoltei nestrânse a fost inclusă în calculul despăgubirilor.

Și în acest caz legea prevede o excepție de la regulă,conform căreia punerea în posesie are loc numai după plata despăgubirilor.

Este vorba de dispozițiile art.33 din Legea nr.33/1994, care prevăd ca, în caz de extremă urgență,impusă de lucrări ce interesează apărarea națională,ordinea publică și siguranța națională și în caz de calamitate naturală,instanța poate dispune punerea în posesie a expropriatorului,cu obligația acestuia de a consemna despăgubirea în termen de 30 de zile pe numele expropriațiilor.

Principalul effect al exproprierii îl constituie trecerea imobilului în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească,liber de orice sarcini.

Astfel, prin expropriere se sting drepturile principale , uzufructul , uzul,abitația și superficial, precum și orice alte drepturi reale , cât și concesionarea și atribuirea în folosință ( art.28,alin.2 din Legea nr.33/1994 ).

Ipoteca și privilegiile constituite asupra imobilului expropriat se strămută de drept prin subregație reală cu titlul particular, asupra despăgubirilor stabilite potrivit legii.

Servituțile stabilite prin fapta omului,se sting în măsura în care devin încompatibile cu situația naturală și juridică a obiectului urmărit prin expropriere.

Când imobilul expropriat constituie obictul unei locațiuni, servituția încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de expropriere.

Dacă obiectul exproprierii îl constituie clădiri cu destinație de locuință,persoanele care ocupă,în mod legal , în calitate de proprietari și chiriași ale căror contracte au fost legal încheiate înainte de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului , evacuarea acestora nu se va putea face decât după ce expropriatorul asigură spațiul de locuit, ptrivit legii, la cererea lor.

In acest sens, hotărârea judecătorească va trebui să cuprindă modalitatea de rezolvare a cererilor privitoare la asigurarea spațiului de locuit pentru persoanele îndreptățite, iar la evaluarea despăgubirii trebuie să se aibă în vedere și prejudicial cauzat proprietarului sau chiriașilor, prin obligarea lor la mutarea din clădirea expropriată.

Legea prevede și alte măsuri de protectie a interesului privat.

Astfel potrivit art.22 din Legea nr.33/1994, la judecata cererii sunt citati proprietarii sau posesorii imobilului care face obiectul exproprierii orice titular al unor drepturi reale asupra imobilului respective, precum și orice persoană care ar putea justifica un interes legitim asupra acestuia.

Tot ca o măsură de protecție a expropriatului este și cea prevazută de art.34.

Aceste dispoziții dau posibilitatea expropriatorului ca,în cazul în care imobilul expropriat este oferit spre închiriere înainte de utilizarea lui în scopul pentru care a fost expropriat, iar acesta este în situația de a-l utilize, să aiba el prioritate la închiriere,în condițiile legii.

De asemenea,legea mai prevede și posibilitatea retrocedării imobilelor expropriate care nu au fost utilizate timp de un an pentru scopul pentru care au fost preluate de la cei expropriați,precum și în cazul în care în decurs de un an lucrările de interes public nu au fost începute și nici nu li s-a facut o nouă declrație de utilitate publică(art.35).

Prin decizia nr.6 din 1999,Inalta Curte de Casație și Justiție a Romaniei a stabilit că “dispozițiile art 35 din legea nr.33/1994,privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrarii în vigoare a acestei legi,dacă nu s-a realizat scopul exproprierii”¹.

Dispoziția înscrisă la art.35 este aplicabilă și în cazul bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr.33/1994,dar numai în cazul în care nu s-a realizat scopul exproprierii².

¹ Publicată în “Monitorul Oficial Al României”, partea I, nr.636, din 27 septembrie 1999.

² Decizia nr. 234 din 26 ianuarie 2000 nepublicată.

In acest caz,dreptul de retrocedare izvorăste dintr-un fapt juridic,respectiv din faptul că expropriatorul nu utilizează immobile expropriate potrivit scopului pentru care au facut obiectul exproprierii și nici nu a facut în termen de un an de la preluarea lor o declarație de utilitate publică.Asa fiind, cererea de retrocedare prin care se valorifică un drept personal,prescriptibil extinctiv,este o cerere personală cu caracter principal și în relizare de drepturi.

In acest scop,foștii proprietari se pot adresa,cu o cerere de retrocedare,tribunalului care,după verificarea temeiniciei cererii,va dispune retrocedarea printr-o hotarare judecătoreasca.

Potrivit art 6 ,din Legea nr.33/1994,prețul imobilului retrocedat care va trebui restituit expropriatorului se va stabili ca și în cazul exproprierii astfel încât nu va putea fi mai mare decât despăgubirea de expropriere actualzată.

Legea prevede obligația expropriatorului de a se adresa,în scris,fostului proprietar,iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau nu raspunde în termen de 60 zile de la primirea notificării,atunci numai după îndeplinirea acestor formalități expropriatorul poate să dispuna liber de imobil (art.37).

§4.Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donație sau legate,acceptate de Guvernul României,de Consiliul local sau de consiliul județean.

In acest caz Guvernul,consiliul județean sau consiliul local după caz,dobîndește dreptul de proprietate,dacă bunul intră în domeniul public.Donația¹ este un contract universal,esențialmente gratuit și solemn,prin care o persoană numită donator transferă irevocabil dreptul său de proprietate asupra unuia sau mai multor bunurii determinate,unei alte persoane numită donatar,care le acceptă.

Legatul este o dispoziție din cuprinsul unui testament prin care se exprimă liberalitatea,pentru cauză de moarte,făcută de catre testator moștenitorului sau moștenitorilor desemnați.

¹ M. Costin.

§5. Dobândirea dreptului de proprietate publică prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora.

Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrative-teritoriale în domeniul public al acestora se face,după caz,prin hotărâre a Guvernului României,a Consiliului județean,respective al consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local(art.8 alin.1 din Legea nr.213/1998).

Potrivit alin.2 din art.menționat,hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată,în condițiile legii,la instanța de contecios administrative competentă,în a cărei rază teritorială se află bunul respectiv.

In cazul societăților comerciale la care statul sau o unitate administrative-teritorială este acționar,trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul acestora se poate face numai cu plata si cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective.In lipsa acordului menționat,bunurile societății comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă si prealabilă despăgubire.

Trecerea unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al unei unități administrative-teritoriale se face la cererea consiliului județean,a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local,prin hotărâre a Guvernului roman.

Dacă trecerea vizează un bun din domeniul public al unei unități administrative-teritoriale,în domeniul public al statului,aceasta se face la cererea Guvernului,prin hotărâre a cosiliului județean,respectiv a consiliului general al Municipiului București sau a consiliului local.

Potrivit art.10,alin.1 dreptul de proprietate publică încetează,dacă bunul a pierit,ori a trecut în domeniul privat.

Trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al statului se face,după caz,prin hotărâre a Guvernului României,a consiliului județean,respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local,dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel.

Hotărârea de trecere a bunului privat poate fi atacată,în condițiile legii,la instanța de contencios administrative competentă în a cărui rază teritorială se află bunul.

§6. Dobândirea dreptului de proprietate publică prin alte moduri prevăzute de lege.

6.1.Rechiziția:

-este un procedeu de achiziție forțata a bunurilor mobile aparținând unor persoane juridice,agenti economici,instituții publice si persoane fizice¹.Astfel,administratia,impune,pe cale unilaterala,transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri,precum si cuantumul despagubirilor in imprejurari speciale in care interesul țarii sau a siguranței naționale o reclamă.

Prin intermediul acestui procedeu la dispozitia Ministerului Apararii Naționale,Ministerul Administrației Publice si Internelor sau a altor autoritati ale administrației publice,spre folosința temporara,la cererea acestora,a unor bunuri apartinand persoanelor juridice sau fizice,in scopul apararii țarii,ordinii publice si siguranței nationale ,efectuarii in condiții optime a mobilizarii parțiale sau generale,concentrarilor sau aplicațiilor,precum si in celalalte cazuri prevazute de lege.

Rechizitia poate fi de doua feluri:temporara si definitiva.

Caracterul definitiv al rechizitiei are ca efect transferul dreptului de proprietate,avand ca obiect bunurile vizate,de la titularulul acestuia in patrimoniul statului.

Prevederile legale in materie dau un caracter translativ de proprietate si rechizitiei temporare,daca bunurile care au facut obiectul rechizitionarii nu mai pot fi restituite proprietarilor de la care au fost preluate din motive justificate.

Legea² prevede dreptul la despagubiri proprietarului bunurilor chiar si in cazul rechizitiei temporare fara efect translativ de proprietate.

Rechizitia bunurilor este condiționata de proclamarea starii de necesitate,de declararea mobilizarii,partiale sau generale ori a starii de razboi,si poate fi dispusa pe tot timpul cat persista cauzele care au generat luarea acestei masuri,precum si in caz de concentrari,aplicatii sau alte imprejurari in care interesele generale ale apararii țării,ordinii publice si siguranței nationale le reclama.

¹ L. Giurgiu .

² Legea nr.10/1974 privind rechizițiile.

Bunurile pot face obiectul rechizitionarii si in scopul prevenirii sau inlaturarii unor calamitati naturale,catastrofe,epidemii sau pericole iminente cu caracter general.

Odata cu proclamarea starii de necesitate,declararea mobilizarii partiale ori a starii de razboi in temeiul acestei institutii juridice persoanele fizice pot fi chemate sa presteze diferite servicii,cu caracter lucrativ.Pe linia rechizitiilor in executarea Legii, organelor Ministerul Administratiei Publice si Internelor,consiliilor locale si consiliilor judetene,le revine sarcina de a lua masurile necesare pentru asigurarea efectuarii rechizitiilor de bunuri si chemarea persoanelor fizice pentru prestarea serviciilor necesare.

Cantitatile sau procentele de predare a bunurilor ce se rechizitioneaza se stabilesc de catre Guvernul roman pe timp de pace,pe ministere si celalalte organe ale administratiei publice locale sip e consiliile locale si judetene.Astfel, potrivit legii pot fi rechizitionate:

-mijloacele de transport auto,feroviare,aeriene si cu tractiune animala;

-instalații si tehnica de aerodrom,de telecomunicatii,de constructii,mijloace si materiale topografice;

-piese de schimb si mijloace de reparatii;

-carburanti si utilaje pentru transportul acestora;

-cladiri,terenuri,animale,furaje,precum si alte bunuri.

Acestea sunt destinate pentru necesitatile fortelor armate,personalului civil care le insotesc,autoritatilor statului,sinistratilor,refugiatilor,populatiei atinse de consecintele conflictului armat,prizonierilor de razboi,inclusive prntru asigurarea bunei functionar si exploatari a cailor de comunicatii,a agentilor economici si a institutiilor publice.

Chemarea persoanelor fizice si rechizitionarea bunurilor se fac prin comandamente si centrele militare,iar in mod exceptional,pet imp de razboi acest drept este conferit unor comandanti anume desemnati.

Rechizitionarea bunurilor se face in baza unui ordin de predare emis de autoritatile militare,in care sunt mentionate:datele de identificare a organului militar emitent,temeiul juridic al rechizitiei,bunul proprietarului sau detinatorului sau/precum si mentiuni despre felul rechizitiei,locul si termenul de predare a bunului.

Operatiunea de predare a bunului se consemneaza intr-un proces-verbal,iar in situatii exceptionale proprietarului sau detinatorului bunului care face obiectul rechizitionarii si i se elibereaza o dovada.

Proprietarii sau detinatorii bunurilor supuse rechizitionarii au dreptul la plata despagubirilor care se stabilesc in functie de apartenenta si natura bunului rechizitionat,de felul rechizitiei,precum si de alte dispozitii legale privitoare la evaluarea si plata serviciilor prestate.

In cazul cladirilor distruse sunt aplicate normele juridice in materie de expropriere pentru fixarea cuantumului despagubirilor,iar daca pentru bunurile rechizitionate nu exista preturi stabilite,evaluarea despagubirilor se face de catre delegatul unitatii beneficiare si de cel al consiliului local din unitatea administrativ-teritoriala unde s-a efectuat rechizitia,avandu-se in vedere starea de uzura a bunurilor la data rechizitiei si preturile practicate la bunurile similare.

Cel nemultumitde cuantumul despagubirilor acordate se poate adresa,dupa opinia noastra comandantului imediat superior celui care a ordonat rechizitionarea,iar in conditiile in care solutia data de acestanu il satisface se poate adresa unei comisii de jurisdictie,organizata in acest sens,la nivelul unui comandament.

Impotriva deciziei acestei comisii,petentul se poate adresa instantei de contencios administrative,in conditiile legii.

Actele de rechizitie nu pot fi socotite acte de comandament militar pentru a fi sustrase de la controlul instantei de contencios administrativ,ele fiind acte administrative de autoritate cu regim juridic specific administrativ.

6.2.Dobandirea dreptului de proprietate prin confiscare:

Confiscarea este un mod specific de dobindire a dreptului de proprietate publica,cu caracter de sanctiune,constand in trecerea fortata,cu titlu gratuit in proprietatea statului a unor bunuri,in temeiul unei hotarari judecatoresti sau a unei decizii administrative¹.

Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului Romaniei nr.128/1998,pentru reglementarea modului si conditiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate,potrivit legii,in proprietatea privata a statului,bunurile supuse valorificarii sunt:bunurile mobile confiscate devenite proprietatea private a statului in temeiul legii,al hotararilor judecatoresti sau al deciziilor organelor imputernicite sa efectueze confiscarea.

Bunurile confiscate care constituie corp delict sau mijloace de proba in procedura judiciara nu pot trece in proprietatea statului decat dupa incheierea procesului in cauza respectiva,in cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatarii si sanctionarii contraventiilor pe baza de proces –verbal,titlul de proprietate il constituie insusi procesul-verbal de contraventie,in cazul in care acesta nu a fost contestat in termen legal sau,daca a fost contestat,contestatia a fost respinsa printr-o hotarare definitiva.Detinatorii bunurilor care au trecut in proprietatea privată a statului,persoane fizice sau persoane juridice, dupa caz,au obligatia sa inventarieze bunurile respective, luând in acelasi timp si masurile de pastrare si conservare pana la predarea lor efectiva spre valorificarea directiilor finantelor publice judetene sau a Municipiului Bucuresti.Sunt exceptate urmatoarele categorii de bunuri:

medicamente si aparatura medicala,substante toxice,materiale radioactive,bunuri culturale din patrimoniu,timbre filatelice,hartie de valoare,documente istorice,materiale de arhiva care se pun de indata la dispozitia organelor de specialitate ale statului care au competenta de a gestiona astfel de bunuri conform prevederilor legale;

metale pretioase si semi-pretioase,bijuterii din aceste metale,mijloace de plata in valuta convertibile care se depun la Banca Nationala a României si mijloacele de plata in lei care se depun la trezoreriile statului sau la unitatile Bancii Comerciale Romane,dupa caz,in contul bugetului de stat;

arme de foc,munitii,materii explosive si diferite bunuri cu specific militar care se predau imediat,cu titlu gratuity inspectoratelor de politie judetene sau Directiei Generale de Politie a Municipiului Bucuresti ori,dupa caz,Ministerul Apararii Nationale.

Aceste bunuri se vor evalua,utiliza,valorifica,distruge sau se vor casa de catre organele specializate care le-au preluat,dispunand de acestea conform atributiilor legale ce le revin.

Sumele obtinute ca urmare a valorificarii acestor bunuri se vireaza la bugetul de stat,dupa deducerea cheltuierilor effectuate cu acestea in vederea valorificarii sau distrugerii.

Valorificarea bunurilorde catre birourile vamale se face prin grija directiilor regionale vamale din cadrul autoritatii vamale respective.

In vederea valorificarii bunurilor intrate in proprietatea privată a statului se instituie o comisie de evaluare,prin decizie a directorului general,a directiei generale a finantelor publice judetene,si respectiv a municipiului Bucuresti.

Bunurile se vor evalua in maximum douazeci si una de zile de la preluare.

Sunt exceptate de la aceasta bunurile de consum alimentar,cu grad ridicat de perisabilitate sau care,prin trecerea timpului,pierd din greutate sau din valoare,inclusive animalele si pasarile vii,care se vand de catre organelle de valorificare de indata,si numai dupa obtinerea avizului de calitate,persoanelor juridice specializate sau persoanelor fizice autorizate in comercializarea acestor bunuri de catre populatie la preturi cu ridicata practicate in zona ,fara efectuarea procedurilor de evaluare.

Acelasi termen si aceiasi procedura de valorificare se aplica si bunurilor al caror termen de garantie expira inainte de data ramanerii definitive a hotararii ce se va pronunta in litigiu,al carui obiect il constituie legalitatea procesului-verbal de confiscare.

In cazul in care prin hotararea judecatoreasca ramasa definitiva se dispune restituirea acestor bunuri,sumele obtinute prin valorificarea lor se achita persoanei de la care au fost preluate la nivel actualizat al preturilor.

Pentru aceasta categorie de bunuri organele abilitate sa ateste calitatea de comercializare.

Pentru celalalte bunuri termenul maxim de emitere a certificatului constatator este de 15 zile de la data solicitarii de catre organul de valorificare.

In situatia in care bunurile intrate in proprietatea privata a statuluinu indeplinesc conditiile legalede comercializare,ele vor fi distruse sub supravegherea unei comisii de distrugere constituite in baza deciziei directorului general al directiei generale a finantelor publice judetene sau a municipiului Bucuresti.

Valorificarea bunurilor trecute in proprietatea statului se face de catre organelle de valorificare,prin magazine proprii,licitatie publica sau in regim de consignatie.

Produsele de natura celor supuse marcarii potrivit legii,nemarcate sau cu marcaje false,devenite proprietatea privata a statului prin confiscare,vor marcaje speciale conform reglementarilor legale in materie.

In cazul bunurilor care nu s-au putut valorifica in decurs de 30 de zile de la data punerii in vanzare, comisia de evaluare poate proceda la reevaluarea bunurilor.In intervalul de 150 de zile de la data primei reevaluari se pot face mai multe reevaluari succesive,in sensul majorarii sau micsorarii pretului bunurilor,in functie de decizia comisiei de evaluare.Daca bunurile respective nu sunt vandute in termen de 15 zile de la data primei reevaluari se poate proceda la atribuirea gratuita, valorificarea prin unitatile de colectare si valorificarea sau distrugerea componentelor rezultate sau la distrugerea bunurilor dupa caz.In acelasi interval de timp, comisia de evaluare va putea decide: schimbarea metodei de valorificare in urma unei analize de eficienta.

Conducatorul organului de valorificare poate decide ca valorificarea bunurilor intrate in proprietatea privata a statului sa se faca prin intermediul altor organe de valorificare,numai cu acordul prealabil al acestora.

Bunurile al caror termen de valabilitate expira in cel mult 180 de zile fara a fi valorificate vor fi distruse sub supravegherea comisiei de distrugere.

Ministerul Finantelor Publice poate transmite cu titlu gratuit unele bunuri intrate in proprietatea statului unor persoane fizice sau juridice,cum sunt:gradinite,camine de copii,de batrani etc.,precum si persoanelor fizice care au suferit de pe urma calamitatilor naturale.

De asemenea,unele bunuri pot fi atribuite cu titlu gratuity persoanelor juridice care nu indeplinesc conditia de utilizatori unici,dar au calitatea de destinatari initiali pentru aceste bunuri si care nu pot fi valorificate in conditiile legii.

6.3. Amenzile.

Amenzile penale,administrative etc. constau in sumele de bani pe care autorii unor fapte ilicite (infractiuni,contraventii sau nerespectare ale unor obligatii civile asumate)sunt obligate sa le verse la bugetul de stat,cu titlu de sanctiuni penale, administrative etc.

Constatarea si aplicarea amenzilor penale sunt prevazute de Codul penal iar a amrnzilor administrative sunt reglementate de Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor,cu modificarile si completarile ulterioare.

Despagubirile civile sunt sume de bani pe care debitorii trebuie sa le plateasca statului,pe baza unei hotarari judecatoresti pronuntate la cererea creditorului intemeiul unui text expres prevazut de lege, pentru fiecare zi de intarziere pana la executarea totala in natura a obligatiilor lor.Despagubirile civile se pot prezenta si ca sume de bani pe care autorii unor fapte ilicite sunt obligate prin hotarare judecatoreasca, sa le plateasca in folosul statului,pentru fiecare zi de intarziere,pana la indeplinirea masurilor hotarate de instanta in vederea restabilirii drepturilor nepatrimoniale ale altor persoanr,carora li s-a adus atingere prin savarsirea faptelor respective.La fel ca si daunele cominatorii.Despagubirile civile nu au rol de despagubiri cid oar de constrangere patrimoniala in vederea indeplinirii unei obligatii civile sau a unor masuri hotarate de instanta pentru restabilirea unui drept incalcat.

6.4.Impozitele si taxele.

Impozitele si taxele sunt sume de bani platite bugetului de stat sau local,dupa caz de catre persoanele fizice sau juridice in cazurile si in conditiile prevazute de legile fiscale.

6.5.Bunurile mobile si imobile care provin din succesiuni fara mostenitori legali sau testamentari succesiunii vacante.

Succesiunile vacante sunt succesiunile ramase fara mostenitori,fie ca defunctul nu a avut mostenitori legali si nici nu a instituit legatari,fie pentru ca mostenitorii existenti au renuntat la succesiune,ori nu au acceptat-o in termenul prevazut de lege.Aceste succesiuni revin statului,care va culege atat activul,cat si pasivul lor.In asemenea cazuri raspunderea statului pentru pasivul succesoral este limitata la valoarea activului succesorului primit.

Punerea in valoare a dreptului de mostenire a statului in privinta succesiunilor vacante poate avea loc prin mai multe cai:

-in cadrul procedurii succesorale;

-prin actiune in petitie de ereditare;

-prin actiunea in revendicare,atunci cand bunul succesoral se afla in posesia altuia.

6.6.Bunurile mobile parasite ai caror proprietari sunt neidentificati.

Intra in aceasta categorie bunurile mobile parasite,ai caror proprietary sunt neidentificati,predate pe baza de proces-verbal organelor de politie,sau bunurile mobile descoperite de organele politiei de frontiera in zonele de competenta care nu au fost reclamate timp de un an de zile de la data predarii si a caror valorificare nu este valorificata prin alte acte normative specifice,in aceiasi categorie intra si bunurile ai caror proprietary sunt cunoscuti,insa exista indicii temeinice,determinate de natura bunurilor sau imprejurarilor in care au fost gasite,din care rezulta intentia neechivoca a proprietarului de a renunta la exercitarea dreptului de proprietate asupra acestora.

Daca aceste bunuri sunt reclamate inainte de expirarea termenului de un an de la data predarii,ele se restituie proprietarilor sau mostenitorilor de catre organul de politie competent,in celalalte situatii,bunurile sau contravaloarea acestora se restituie in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Bunurile ai caror proprietari au fost identificati si care au renuntat printr-o declaratie autentica la exercitarea dreptului de proprietate asupra acestora,se pot valorifica inainte de expirarea termenului de un an.

De asemenea, pot fi valorificate inainte de expirarea acestui termen bunurile de consum alimentar cu grad ridicat de perisabilitate sau care prin trecerea timpului,pierd din greutate sau din valoare, inclusiv animalele si pasarile vii.

6.7.Bunurile arheologice mobile descoperite întâmplător sau prin cercetări sistematice.

Patrimoniul cultural-național este alcătuit din bunuri cu valoare deosebităsau excepțională istorică,arheologică documentară,etnografică, artistică,științifică,tehnică,literară,cinematografică,numismatică,filatelică,

heraldică,bibliofilă,cartografică și epigrafică,reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relației omului cu acesta,ale potențialului creator și ale contribuției românești la civilizația universală.

Potrivit art.3,din Legea nr.182/2000 privind peotejarea patrimoniului cultural-național mobil, patrimoniul cultural cuprinde următoarele categorii de bunuri:

-bunuri arheologice și istorice-de valoare deosebită sau excepțională;

-bunuri cu semnificația artistică-de valoare deosebită sau excepțională;

-bunuri cu semnificație etnografică-de valoare deosebită sau excepțională;

-bunuri de importanța științifică-de valoare deosebită și excepțională;

-bunuri de importanță tehnică-de valoare deosebită sau excepțională.

Bunurile culturale înscrise în inventarul Fondului Patrimoniului Cultural Național și în inventarul Tezaurului Patrimoniului Cultural Național aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrative-teritoriale,sunt inalienabile,insesizabile și inprescriptibile.

Intră în proprietate publică și bunurile arheologice,epigrafice,numismatice,paleontologice sau geolitice,descoperite în cadrul unor cercetării sistematice cu scop arheologic sau geologic,precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice,conform art.135,alin.4 din Constituție “Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.

Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunurile arheologice,epigrafice,numismatice,paleontologice sau geologice sunt obligate să le predea în termen de 48 de ore de la descoperire,primarului unității adminstrativ-teritoriale în a cărui rază a fost făcută descoperirea.

Primarul este obligat să înștiințeze despre bunurile descoperite,în termen de 48 de ore inspectoratul județean pentru cultură și culte,luând totodată, măsuri de pază si de conservare a acestora.Totodată,acesta este obligat să predea bunurile astfel descoperite în termen de 10 zile inspectoratului județean pentru cultură și culte.

Autorii descoperirilor întâmplătoare care au predat bunurile descoperite au dreptul la o recumpensă bănească de 30% din valoarea bunului,calculată în momentul acordării recompensei,iar în cazul descoperirii unor bunuri culturale de valoare axcepțională se poate acorda și o bonificație de până la 15% din valoarea bunului.

Valoarea bunurilor descoperite se stabilește de către experți acreditați,ai inspectoratului județean pentru cultură și culte și Patrimoniului Cultural Național sau de alți experți acreditați.

Recompensele și bonificațiile astfel stabilite,vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale,în funcție de subordonarea instituțiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite.

Plata se va face în cel mult 18 luni de la data descoperirii bunului,în cazul în care autorul descoperirii nu primește recompense în termenul stability,acesta se poate adresa instanței judecătorești competente,printr-o acțiune scutită de taxa judiciară de timbru.

CAPITOLUL VI

Regimul servituțiilor administrative

§1.Regimul servituțiilor administrative:

Servitutea este o sarcinã impusã asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil,având alt stãpân.Este un drept asupra lucrului altuia,constituind un dezmembrãmând al dreptului de proprietate.

În principiu bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu sarcini legale sau convenționale.De asemenea , nu pot fi constituite ipoteci legale sau convenționale asupra acestui domeniu.

Servituțile constituite prin fapta omului înainte de includerea bunului în domeniul public pot fi menținute cu condiția ca aceastea sã nu contravinã afectațiunii și utilizãrii normale a dependinței domeniale.

Constituirea de servituții nu mai este posibilã dupã includerea bunului in domeniul public.

O serie de sarcini denumite servituții administrative sunt prevãzute de lege pentru titularii dreptului de proprietate invecinați în raporturile lor cu titularii dreptului de proprietate care vizeazã aceste dependințe.

Regimul juridic al acestor servituții diferã de regimul prevãzut de dreptul comun pentru proprietatea private.Ele se constituie numai pentru dependințele domeniale în folosul cãrora au fost prevãzute și în marea lor majoritate vizeazã îndatorirea proprietarului vecin de a se abține de la una sau mai multe acte sau fapte materiale ori,în mod excepțional,îndatorirea de a sãvârsi anumite fapte,acțiuni,lucrãri sau servicii.

Pe de alta parte,servituțiile administrative nu privesc neapãratun fond dominant, ca în cazul servituțiilor de drept privat și de regulã, sunt stabilite pentru satisfacerea unui scop de utilitate generalã.

Unele servituții rezultã din lege în timp ce altele din actele unilaterale adoptate sau emise de autoritatea sau instituția publicã competentã.

Servituțiile administrative sunt apãrate prin norme juridice speciale care prevãd sancțiuni contravenționale împotriva persoanelor care încalcã regimul lor juridic.

Litigiile ivite în legaturã cu servituțiile administrative se soluționeazã de cãtre instanțele de contencios administrativ,atunci când se pune problema legalitații unui act administrative care vizeazã servitutea însãși.

In literature de specialitate au fost reținute urmãtoarele servituți administrative:

pentru trecerea pe proprietate private a liniilor telegrafice,telefonice,de distribuție a energiei electrice, a rețelei de canalizare,de transport a apei potabile,a apelor fluviale și a celor uzate;

în interesul rețelei de distribuție a gazelor naturale,comunucației pe cãile publice,scurgerii apelor;

interdicția de a planta arbori la o anumitã distanțã pe calea publicã,de a elimina apele reziduale,de construire la o anumitã distanțã de calea feratã,autostrãzi sau șosele naționale;

de vizibilitate;

în interesul aeroporturilor și al securitații instalației de control și dirijarea traficului aerian;

pentru prevenirea și combaterea poluãrii apelor curgatoare, a apelor maritime interioare și a mãrii teritoriale,precum și a atmosferei de deasupra acestora;

în interesul domeniului military-interdicția de construire la o anumitã distanțã de obiective cu character military,de circulație și acces în zonele în care sunt amplasate unitãți militare,poligoane de tragere și alte instalatii sau echipamente destinate nevoilor armate;

în ceea ce privește frontiera de stat-condiții de acces,circulație și alte activitați în zona de frontierã.Astfel ,orice lucrãri de construcții în extravilanul comunelor,orașelor și municipiilor pe o adâncime de 500 metri de la linia de frontierã,pentru frontiera de uscat și de la malul apei pentru frontiera de apã,cãtre interior cu excepția litoralului Mãrii Negre,se vor efectua dupã obtinerea tuturor aprobãrilor legale,inclusive a Inspectoratului General al Poliției de Frontierã.

Tot cu acordul acestor organe,pe adâncime de 500 de metriide la linia de frontierã cãtre interior se pot executa activitãți cum sunt: mineritul,exploatãrile de țiței,de gaze,de ape termale,de ape minerale,exploatații forestiere,balastiere sau de cariere,lucrãri de îmbunãtãțiri funciare și irigații,îndiguirile,lucrãrile sau construcțiile pe cursurile de apã,construcțiile și amenajãrile turistice sau de agreement,precum și cercetarileși prospecțiunile geologice;

de urbanism:Potrivit legii,aplicarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobat se asigurã prin eliberarea certificatului de urbanism care cuprinde urmatoarele elemente;

regimul juridic al imobilului- dreptul de proprietate asupra imobilului și servituțiilor de utilitate publicã care greveazã asupra acestuia,situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia,prevederi ale documentației de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului-zone protejate,zone în care acționeazã dreptul de preempțiune aupra imobilului,interdicția definitivã sau temporarã de construcție sau dacã acesta este inscris în lista monumentelor istorice din ronânia,și altele;

regimul economic al imobilului-folosința actualã destinații admise sau neadmise,stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonã,reglementãri fiscale specifice localitãții sau zonei;

regimul tehnic al imobilului – procentul de ocupare al terenului,coeficientul de utilizare al terenului,dimensiunile minime și maxime ale parcelelor,echiparea cu utilitãți,circulație și acces pietonale și auto,parcaje necesare,alinierea terenului șia construcțiilor fațã de strazile adiacente terenului,înalțimea minima și maxima etc.

Aceste servituți sunt în sarcina proprierarilor riverani ,dar și a altor personae în folosul și pentru utilizarea corespunzãtoare a domeniului public,acesta fiind considerat fond dominant.

Regulile inalienabilitãții și imprescriptibilitãții domeniului public sunt aplicabile și servituțiilor administrative.

§2.Drepturile speciale ale riveranilor cãilor de comunicații terestre:

In aceastã categorie sunt incluse:

dreptul de vedere,respective de deschidere spre domeniul public de ferestre sau porți de acces la o distanțã mai mica decât cea prevãzutã de Codul civil roman;

dreptul de acces,înțelegând prin aceasta nu numai dreptul de deschidere a unei porți și de acces la imobilul proprietate private cu piciorul sau cu diferite mijloace de transport,ci în egalã mãsurã,dreptul de deservire a imobilului care implicã staționarea pe drumul public;

dreptul de record la rețeaua de canalizare și de scurgere a apelor pluviale și menajere;

Existența acestor drepturi a fost justificatã din douã considerente.Pe de o parte s-a considerat cã drumurile publice nu sunt destinate numai pentru circulație,ci și pentru accesul și aprovizionarea persoanelor ale cãror immobile sunt situate în vecinãtatea drumurir,uar pe de alta parte,s-a apreciat cã aceste drepturi trebuie recunoscute riveranilor în schimbul servituțiilor de care beneficiazã dependințele domeniului public.

CAPITOLUL VII

ADMINISTRAREA ȘI UTILIZAREA BUNURILOR CARE FAC PARTE DIN DOMENIUL PUBLIC

§1.Titularii și subiectele dreptului de administrare

1.1 Statul

Potrivit art.135,alin.3 din constitiția României,proprietatea publicã aparține statului sau unitãților administrative-teritoriale.Acest text constituțional este reluat și de art.1 din legea nr.213/1998 care prevede,cã dreptul de proprietate publicã aparține statului și unitãților administrative-teritoriale.

Prin urmare,unul din titularii dreptului de proprietate publicã este statul,care își poate exercita acest drept în virtutea capacitãții lui de drept administrative.

Pe langã calitatea de subiect de drept public,statul este și subiect de drept privat,adicã persoanã juridical,dispunând de un patrimoniu propriu,distinct de cel care aparține altor subiecte de drept.Potrivit art.25 din decretul nr.31/1954,privind persoanele fizice și juridice,Statul este persoana juridica în raporturile în care participã nemijlocit,în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații.El participã în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice,în afarã de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Patrimoniul statului este format din bunuri mobile și imobile care aparțin domeniului public de interes național sau domeniului privat ,dupã caz, precum și drepturile și obligațiile proprii cu caracter patrimonial.Bunurile proprietate a statului sunt date Guvernului în administrare generalã.

În litigiile ivite în legaturã cu dreptul de proprietate asupra acestor bunuri,statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,cu excepția cazurilor când prin legi speciale s-ar dispune altfel.

1.2.Unitãțile administrative-teritoriale

Unitãțile administrative-teritoriale sunt: comuna,orașul și județul.În condițiile legii,orașele pot fi declarate municipii.Minicipiile pot avea subdiviziuni administrative-teritoriale.

În calitatea lor de personae juridice,comunele,orașele și județele au în proprietate publicã bunurile care,potrivit legii, sau prin natura lor sunt sunt de interes public și nu sunt declarate bunuri de uz sau interes național( art.3 din Legea nr.213/1998 și art. 122,alin.1 din Legea nr.215/2001).

Bunurile care fac parte din domeniul public de interes local sau județean sunt inalienabile,imprescriptibile și insesizabile.

Prin hotãrâri ale consiliilor locale sau județene ,dupa caz, ele pot fi date în administrare regiilor autonome concesionate sau închiriate.

Potrivit legii,consiliile locale sau județene reprezintã unitãțiile administrativ-teritoriale în litigiile referitoare la dreptul de proprietate publicã asupra acestor bunuri,putând da,în acest scop,mandate scris primarului sau președintelui consiliului județean, dupa caz.Aceștia pot desemna alt funcționar de stat sau un avocet pentru a-i reprezenta în fața instanței ( art.15,alin.5 din Legea nr.213/1998).

§2. Conținutul și trãsãturile dreptului de administrare

Dreptul de administrare este derivate din dreptul de proprietate publicã ceea ce face ca și caracterisicile lor juridice sã fie identice.Acest fapt reiese și din dispozițiile Ordonanței României nr.15/1995 privind unele mãsuri pentru restructurarea regiilor autonome care prevãd:

bunurile proprietate publicã se evidențiazã distinct în patrimoniul regiei,fiind inalienabile;

bunurile proprietate publicã vor fi evidențiate,evaluate și dimensionate extracontabil în baza normelor metodologice aprobate de Guvernul României;

în cazul reorganizãrii regiilor autonome ca societãți comerciale,bunurile proprietate publicã nu pot fi aduse ca aport la capitalul societații comerciale rezultate din reorganizare;

creditorii regiei autonome nu pot cere executarea silitã asupra bunurilor proprietate publicã aflate în administrarea acestora;

este interzis regiilor autonome sã constituie garanții de orice fel asdupra bunurilor proprietate publicã;

Dreptul de administrare ca orice drept real este opozabil erga omnes.Nu acelasi lucru se întâmplã fațã de titularul dreptului de proprietate – statul sau comunitatea localã – cãruia nu-i este opozabil ceea ce face ca dreptul de administrare,indifferent de modalitatea de constituire,sã fie revocat sau retras.

Inopozabilitatea dreptului de administrare fațã de titularul dreptului de proprietate publicã este consecința raporturilor juridice de drept public de subordonare,dintre cele douã pãrți,raporturi juridice în cadrul cãrora dreptul de administrare apare ca un drept real de natura administrative¹.

Numai titularul dreptului de proprietate asupra bunului domeniului public poate retrage sau revoca dreptul de administrare constituit în favoarea regiei autonome sau instituției publice.

Orice act de acest fel,emis de o altã autoritate publicã care nu este competentã,potrivit legii,poate face obiectul atacului în justiție printr-o acțiune In contencios administrative,în conformitate cu dispozițiile Legii nr.29/1990.

Dreptul de administrare are un caracter absolut, fiind opozabil erga omnes, cu toate acestea, nu poate fi opus titularului dreptului de proprietate publicã, în consecințã, In cazul în care retragerea sau revocarea dreptului de administrare are loc prin actul de putere al organului de putere competent, beneficiarul acestui drept nu are deschisã calea dreptului comun ( de exemplu, acțiunea In revendicare, acțiunea posesorie etc.)

Pentru apãrarea dreptului de admnistrare, aceste mijloace de drept pot fi folosite numai în raporturi juridice ale regiei autonome sau instituției publice cu alte subiecte de drept civil.

Atribuțiile dreptului de admnistrare sunt: posesia, folosința și dispoziția cu caracter limitat.

Posesorul bunului stãpânește In calitate de titular al dreptului de administrate și nu în calitate de proprietar al bunului.

Titularul dreptului de proprietate poate utilize bunul care face parte din domeniul public numai în scopul îndeplinirii obiectului sãu de activitate, în principiu, pentru uzul sau interesul public.

Fructele naturale sau industriale pe care le produc bunurile din domeniul public pot fi culese și folosite în anumite limite, iar în anumite condiții, și pe cele civile.

Atributul de dispoziție a dreptului de administrare este limitat în sensul cã titularul acestui drept are la îndemânã numai dispoziția materialã asupra bunurilor proprietate publicã nu și pe cea juridical.

Bunurile domeniului public sunt prin natural or lor bunuri de uz sau de folosințã publicã.Ele pot fi de utilizãri commune și utilozãri private.

Utilizãrile comune sau colective ale domeniului public sunt cele realizate în mod direct de cãtre public, uzul lor fiind liber și necondiționat de autorizare prealabilã din partea admnistrației ( de exemplu, circulația pe drumurile publice, utilizarea parcurilor etc.¹)

Utilizatorii de regulã beneficiazã de bunurile publice în mod liber,egal și gratuit.De asemenea, la acestea mai “trebuie adãugat anonimatul absolute în care particularii folosesc domeniul public”².

Spunem de regulã, deoarece este cunoscut faptil cã pentru accesul la unele bunuri publice se percep taxe.De exemplu, taxe pentru intrarea la muzee, case memoriale, taxe de parcare etc.

In unele cazuri,utilozãrile collective fac obiectul unor reglementãri legale sau reguli obligatorii pentru utilizatorii care trebuie sã foloseascã bunurile domeniului public, astfel încât aceștia sã nu degradeze bunurile sau sã împiedice folosirea lor de cãtre ceilalți utilizatori.

Bunurile domeniului public pot face obiectul unor utilizãri privative în mãsura în care astfel de utilizãri sunt compatibile cu destinația generalã a bunurilor proprietate publicã.Prin urmare, particularii, personae fizice sau juridice pot utilize o porțiune determinate a domeniului public cu autorizarea prealabilã din partea autoritãților administrației publice pentru desfãșurarea unor activitãți comerciale, industriale etc., cu plata unor taxe sau revedențe.

Utilizãrile privative nu sunt irevocabile, ceea ce însemnã cã autoritãțile publice pot reveoca autorizarea atunci când considerã cã ea nu mai este oportunã,pot sã retragã în mod unilateral sau sã rãscumpere permisiunea de utilizare privative a unui bun public, dacã apreciazã cã este în interesul general, ori condițiile avute în vedere la eliberarea autorizației nu mai sunt de actualitate.

Utilizãrile au un caracter precar.Gradul de precaritate este mai ridicat în cazul permisiunilor sau concesiunilor stabilite prin acte de administrare unilaterale și mai scãzut în cazul ocupãrii consimțite prin acte juridice cu caracter contractual³.

Utilizãrile privative pot fi clasificate și dupa latura actului juridic care stã la baza constituirii lor.Astfel, putem distinge între utilizãri privative întemeiate pe un act admnistrativ unilateral cum sunt :

a) permisiunea sau autorizația de staționare;

b) permisiuneade ocupare temporarã a domeniului public;

c)utilizãri privative întemeiate pe contract.

Staționarea ca modalitate de utilizare privative a domeniului public se deosebește, de staționarea ca modalitate de utilizare colectivã posesorii împotriva terțelor personae, altele decât titularul dreptului de proprietate a domeniului public. prin duratã, având un caracter permanent.Caracterul permanent nu trebuie confundat cu caracterul perpetuu, deoarece “ permanența nu presupune în mod necesar continuitatea în ceea ce privește ocuparea domeniului public”.

Un particular care practicã comerț stradal posedã și o autorizație de staționare pe o porțiune din domeniul public, trotuar, unde are o masã pe care își expune produsele la vânzare,ceea ce înseamnã cã din punct de vedere juridic, acesta are permisiunea de staționare permanentã.Nu intereseazã cã particularul la lãsatul serii sau pe timp nefavorabil își ridicã mãsuța și pleacã.Deci, ceea ce ne intereseazã este situația juridical care are un caracter permanent,nu și faptul obiectiv. respective, faptul material al staționãrii particularului.

O altã trãsãturã a permisiunii de staționare este și faptul cã nu trebuie sã fie fixat nimic în pamânt, adicãabsența oricãrei lucrãri aderente solului.

Permisiunea de stațiuoare este eliberatã de primãrii, pe baza hotãrârii consiluiului local care administreazã domeniul public.

La eliberarea unui permis de staționare autoritãțile administrației publice,apreciazã de la caz la caz,dacã staționarile nu sunt excessive încât acestea sã împiedice folosirea normalã a domeniului public,sã tulbure liniștea publicã etc.

In schimbul acestor permisiuni de staționare utilizatorii datoreazã unele sume de bani administrației locale.

Permisiunea de ocupare temporarã a domeniului public reprezintã o utilizare neconformã cu destinația normalã a bunului domenial, presupunând executarea unor lucrãri aderente care se încorporeazã în sol, modificându-i structura inițialã¹.

Astfel, administrația publicã competentã poate elibera autorizații pentru amplasarea unor stații de benzinã pe marginea drumului și a altor lucrãri pentru deservirea unor interese generale.

In schimbul permisiunii de ocupare temporarã a domeniului public, permisionarul este obligat la plata unor sume de bani cu titlui de taxe, dar în același timp el poate fi scutit de acestea atunci când lucrãrile executate sunt destinate pentru satisfacerea unor interese generale ale unor institutii publice cum sunt: spitale, cãmine pentru bãtrâni etc.

Permisiunea de ocupare a domeniului public este un act administrativ unilateral.

Ocuparea temporarã a domeniului public este un drept real administrativ ce se caracterizeazã prin inopozabilitate fațã de titularul acestui domeniu, având un character precar ori de câte ori impune interesul general.

In temeiul acestui drept,permisionarul poate folosi acțiunile

Utilizarea privative prin actul de putere al administrației competente înceteazã nu numai la retragerea permisiunii de ocupare a domeniului public, ci și în urmãtoarele situații²:

la expirarea termenului prevãzut în autorizația administrativã sau la îndeplinirea unor condiții extinctive cuprinse de acest act juridic;

prin renunțarea beneficiarului la permisiunea sau autorizația de ocupare temporarã;

la decesul permisionarului;

Odatã cu încetarea sau retragerea permisiunii,instalațiile incorporate în domeniul public trebuie demontate de cãtre foștii beneficiary astfel încât domeniul public sã fie liber.Acestea pot fi menținute numai cu acordul administrației competente, caz în care ele devin componente ale domeniului public.

O altã modaliatate de utilizare privative a domeniului public care au jucat un rol deosebit în crearea și dezvoltarea statului modern și a organizãrii sale¹.

Despre regimul concesiunilor ne vom referi într-unul din capitolele ulterioare ale lucrãrii.

§3. Incetarea dreptului de administrare

Incetarea dreptului de administrare are loc:

prin revocarea dreptului de administrare în cazul în care titularul nu-și exercitã și nu se achitã de obligațiile asumate prin actul de transmitere ( art.12,alin.5 din Legea nr.213/1998 );

prin trecerea bunului în administrarea altuia dispusã prin hotãrârea Guvernului României ,consiliului local ori județean, dupã caz;

prin transmitere în folosințã gratuitã pe termen limitat persoanelor fãrã scopuri patrimoniale, care desfãșoarã activitãți de binefacere sau de utilitate publicã ori servicii publice ( art.17 din Legea nr.213/1998), dacã folosința lui nu mai este necesarã administratorului actual ( art.1 din Hotãrârea Guvernului nr.84/1995 ).