Cauzele Delincventei Juvenile

=== delincventajuvenila ===

Cuprins

Secțiunea I – Considerații introductive – p.3

§1. Noțiunea de delincvență juvenilă – p.3

1.1. Noțiunea de delincvență juvenilă – p.3; 1.2. Delincvență și predelincvență juvenilă – p.5

§2. Tipologia delincvenței juvenile – p.6

§3. Scurt istoric al justiției pentru minori – p.7

Secțiunea a II-a – Etiologia delincvenței juvenile (abordări teoretice) – p.8

§1. Conceptul de cauzalitate a delincvenței juvenile – p.8

§2. Teoriile biologice – p.9

2.1. Preliminarii – p.9; 2.2. Teoria atavismului evoluționist (a criminalului înnăscut) – p.9; 2.3. Teoria eredității – p.10; 2.4. Teoria biotipurilor criminale – p.10; 2.5. Teoria arborelui genealogic – p.10;

2.6. Teoria gemenilor – p.10; 2.7. Teoria copiilor adoptați – p.10; 2.8. Teoria diferenței "de natură" între delincventul de obicei și nondelincvent – p.11; 2.9. Teoria structurilor dobândite – p.11

§3. Teoriile psihologice

3.1. Preliminarii – p.11; 3.2. Teoria inadaptării biologice – p.11; 3.3. Teoria personalității

criminale – p.12; 3.4. Teoria complexului individual – p.12; 3.5. Teoria psihomorală – p.13; 3.6. Teoria "derivei" – p.13; 3.7. Teoria arborelui – p.13; 3.8. Criza familială – p.13; 3.9. Abordarea psihopedagogică a delincvenței juvenile – p.14; 3.10. Teoria rezistenței la frustrare (a înfrânării) – p.15; 3.11. Teoria psihanalitică – p.15

§4. Teoriile sociologice

4.1. Preliminarii – p.16; 4.2. Teoria anomiei – p.16; 4.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracționist) – p.17; 4.4. Criminologia critică – p.17; 4.5. Teoria "asociațiilor diferențiale" – p.18;

4.6. Teoria strategică – p.18; 4.7. Teoria conflictelor de cultură – p.19; 4.8. Teoria dezorganizării

sociale – p.20; 4.9. Teoria controlului social – p.20

§5. Necesitatea analizei interactive a teoriilor – p.21

Secțiunea a III-a – Etiologia delincvenței juvenile în România (cauze generale și specifice concrete) – p.21

§1. Preliminarii – p.21

1.1. Perioada regimului comunist – p.21; 1.2. Perioada post-revoluționară – p.22

§2. Cauze generale și specifice concrete – p.23

2.1. Sărăcia cronică – p.23; 2.2. Criza familiei – p.23; 2.3. Școala și delincvența – p.24; 2.4. Fenomenul "copiii străzii" – p.25; 2.5. Prostituția juvenilă – p.27; 2.6. Consumul și traficul de droguri. Consumul de alcool – p.27; 2.7. Delincvența în grup – p.28; 2.8. Alte fenomene specifice – p.28

§3. Predicție și prevenire – p.29

Bibliografie – p.31

Secțiunea I

Considerații introductive

§1. Noțiunea de delincvență juvenilă

1.1. Noțiunea de delincvență juvenilă. Există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, în funcție de știința care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianță, iar în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepția juridică, fapt recunoscut și la cel de al șaselea Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1980), unde noțiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viață a individului".

Așadar, din punct de vedere juridic, delincvența juvenilă este o devianță de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor și tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor și cel al comportamentelor infracționale ale adulților, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal și un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracționalitatea) actelor adultului, delincvența juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noțiunea de delincvență juvenilă are numeroase semnificații biologice, psihologice și sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepții generale a publicului în legătură cu noțiunea de delict sau infracțiune care trebuie să intre sub incidență legii penale și să fie sancționată. Reacția societății omite, însă, semnificația pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar și în prezent în concepția societății, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentația aventurii, atât de specifică perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul își afirmă curajul și gustul pentru risc sau pur și simplu o acțiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infracțională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greșelilor făcute de părinți și educatori și nu unor așa-zise motivații antisociale. Din acest punct de vedere conduita tânărului este "așa cum trebuie să fie", adică în concordanță cu ce a învățat și asimilat (Émile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic noțiunea de delincvență exclude motivațiile antisociale: în limba latină delinquo-delinquere înseamnă a greși în mod neintenționat, a scăpa din vedere.

Marea majoritate a delincvenților nu sunt nici infractori înrăiți, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur și simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educație, ale unui mediu familial ostil și, adesea, violent, și care, datorită eșecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai mult sau mai puțin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii străzii", minori care fură alimente pentru a-și potoli foamea, minori care vagabondează sau cerșesc pentru a scăpa de un mediu familial represiv și lipsit de protecție și de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor adulți și lipsite de discernământ, ajung să comită fapte de prostituție etc. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers și mai lipsit de valențe morale, care, în plus, oferă ocazii infracționale tentante și care determină un stil de viață caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricție.

Explicația comiterii unui act deviant prin comportament, și nu prin situația familială sau socială, este o explicație clinică represivă, care stabilește criterii dihotomice între bine și rău, normal și patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesității respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârșite de minori sunt rezultatul unor modalități educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalității. Numai înlocuind explicația clinică paternalistă cu una socială, care pune accent pe situație și nu pe comportament, putem înțelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viață și "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară și pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacității psihice. De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăție, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârșite, adică evaluarea atitudinilor și motivațiilor față de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincvenți nu trebuie în primul rând sancționați penal, ci trebuie reabilitați social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistență și protecție socială, reeducare și resocializare.

Un element important în definirea delincvenței juvenile, alături de sistemul de sancțiuni și tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancționați penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulților; 13 ani în Franța și Polonia; 14 ani în Austria și Ungaria; 15 ani în țările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia și Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecați de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc. Însă toate aceste limite de vârstă sunt arbitrare și relative, fiind dependente de modul în care legiuitorul definește procesul de maturizare și îl asociază unei anumite vârste cronologice, chiar dacă ea nu reprezintă o realitate științifică. Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o vârstă penală a minorității care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noțiunea de tânăr include persoanele sub 25 ani, iar noțiunea de copil pe cele sub 18 ani.

Exceptând violările legii penale, delincvența juvenilă cuprinde și o serie de acte care nu au caracter delictual propriu-zis și care, dacă ar fi comise de către adulți, aceștia nu ar fi considerați infractori de către legea penală. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasă și de la școală, nesupunerea față de autoritatea părinților sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun, limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage constant de la controlul parental sau educațional, dacă își abandonează căminul familial, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea și bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă legile penale etc. Așadar, noțiunea de delincvență juvenilă cunoaște trepte evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de părinte, educator, societate sau autorități conduitelor unui copil și până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal.

Dintr-un anumit punct de vedere delincvența juvenilă nu depinde atât de natura faptelor comise, cât de un proces de definire a comportamentului tânărului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte cuvinte delincvența juvenilă poate semnifica percepția și definirea de către părinți, educatori sau autorități a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente, actele săvârșite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiții principale: a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege; b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinți, educatori sau alte persoane; c) să ajungă la cunoștința autorităților. Dacă adulții nu au semnalat fapta și nu au definit-o ca atare, ea nu este apreciată ca fiind delincventă. Dar simpla definire a delincvenței juvenile, fără a lua în vedere natura faptelor, repetabilitatea lor și contextul în care au fost executate, înseamnă a acorda unor conduite normale la vârsta adolescenței o semnificație de anormalitate sau devianță. Adolescenții, subliniază psihologii, sunt caracterizați de următoarele trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă: refuzul autorității paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de responsabilitate și sensibilitate excesivă față de influențele exercitate de anturaj.

Desigur că există și copii sau adolescenți cu tulburări de comportament sau care prezintă tendințe antisociale intense și repetate. Pot fi menționate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalența unor asemenea conduite în rândul copiilor și adolescenților este de circa 3 până la 10%, cu precădere în rândul băieților. Tocmai din aceste motive trebuie făcută bine distincția între un comportament normal raportat la "criza" adolescenței și un comportament degenerativ.

În sfârșit, noțiunea de delincvență juvenilă primește în doctrină și practica judiciară și o a treia interpretare, de data aceasta pornind nu de la faptele minorilor spre societate, ci în sens invers, de la actele adultului exercitate asupra minorului. O asemenea semnificație este formulată în funcție de amenințările la adresa minorilor, care pot fi supuși unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. De exemplu, în Statele Unite ale Americii tribunalele pentru minori operează cu noțiunea de delincvență juvenilă în cazul copiilor care au nevoie de protecție socială, fiind abandonați, neglijați sau maltratați, de familie sau alte persoane.

1.2. Delincvență și predelincvență juvenilă. Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs social, psihologic și biologic în ceea ce privește conduita minorului, dar și condițiile de viață ale acestuia. Așa cum s-a arătat deja, o serie de atitudini adolescentine, considerate deviante de către adulți, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această vârstă, în consecință ele nu pot fi considerate conduite anormale și, cu atât mai puțin, acte delincvente. La cei mai mulți tineri comportamentul rebel specific adolescenței dispare odată cu depășirea acestei vârste și cu integrarea lor în structurile socio-profesionale.

Un rol important în depășirea "crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde se identifică disfuncționalități în relațiile familiale, socializarea va întâmpina și ea obstacole și inerții din partea minorului, a familiei și a societății, perpetuând astfel comportamentul deviant al tânărului. Dar devianța poate fi facilitată și de alte cauze: lipsa de claritate sau de justețe a normelor sociale și familiale, incompatibilitatea acestora cu aspirațiile individului, schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenții sociali care încurajează sau descurajează tendințele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool și tutun, abandonul școlar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicați. Fără a avea un caracter patologic sau penal, în anumite situații – anturaj nefast, oportunități infracționale, consum de alcool sau droguri, instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate "ocazii" pentru comiterea unor fapte într-adevăr delincvente, aflate sub incidența legii penale.

Așadar, asemenea conduite deviante, deși nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noțiunea de predelincvență juvenilă. Predelincvența juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conținut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiții, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente, primele sunt denumite în Statele Unite "delicte de status", care reprezintă încălcări ale unor prescripții aplicabile numai minorilor și tinerilor. Ele sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile și implică o condamnare morală explicită.

În opoziție cu predelincvența se află delincvența care, din punct de vedere criminologic, constituie o violare a dispozițiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci a normelor sociale care au o importanță fundamentală pentru comunitate. Ele prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, aduce prejudicii comunității și, în consecință, necesită o reacție puternică din partea autorităților și a societății. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente în doctrină s-a propus pentru cele din urmă noțiunea de delincvență penală.

§2. Tipologia delincvenței juvenile

Un prim set de criterii în funcție de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta și persoana tinerilor delincvenți, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut și posibilitățile reale de recuperare și reinserție socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri taxonomice ale delincvenței juvenile:

delincvența ocazională, accidentală și nestructurată. Minorii din această categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu deficiențe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în sensul unei socializări prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă și de la școală, intrând sub influența unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante și delincvente. Pentru mulți dintre acești minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit de solidaritate față de grup. Pentru mare parte din acești minori există șanse reale de resocializare și recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar și pericolul "învățării negative" a tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare;

delincvența structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural și funcțional (familii monoparentale prin divorț sau separație în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare, afectivitate și sprijin reciproc) cu o situație economică precară, având, totodată, performanțe școlare și profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă și de la școală, abandon școlar, consum de alcool și chiar droguri, violențe fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinței spre devianță și adoptarea unor sancțiuni graduale și proporționale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o șansă de resocializare și reinserție socio-profesională normală. Alții vor deveni "clienții" obișnuiți ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori;

delincvența recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracțiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum și trafic de stupefiante etc. De regulă, acești minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializați și învățați într-un spirit contestatar, agresiv, violent, și unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici și opțiuni delincvente și criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizați în "bande" și grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracțiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate și mod de realizare, cât și ca procedee de organizare și valorificare a rezultatelor (produselor și urmărilor) delictuale. Pentru mulți dintre acești minori, deși au fost adoptate o serie întreagă de măsuri educative și pedepse, șansele de resocializare și recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenți adulți.

Plecând de la premisa că delincvența juvenilă este un fenomen eterogen și multidimensional, alți autori disting următoarea taxonomie a comportamentelor delincvente la minori:

delincvența autentică și cea ocazională;

delincvența persistentă și cea temporară;

delincvența accidentală, cea intențională și cea patologică.

Oricare ar fi clasificările delincvenței juvenile, se poate constata o relativă suprapunere între tipurile de conduite delincvente ale minorilor și semnificațiile noțiunii de delincvență juvenilă.

§3. Scurt istoric al justiției pentru minori

În secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte față de adulți, fiind acuzați, condamnați și pedepsiți la fel ca aceștia, indiferent de vârstă. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a minorilor și nici facilități de reeducare și socializare.

Începând cu perioada Evului Mediu, Biserica catolică susținea ideea, împărtășită și de juriștii vremii, că minorii sub 7 ani nu au atins încă vârsta rațiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuți responsabili pentru "transgresiunile" lor spirituale. Ca urmare a acestei noi concepții, în multe țări, printre care și Anglia, legea permitea scutirea de răspundere penală și pentru minorii între 7 și 14 ani, care puteau fi judecați la fel ca și adulții numai dacă se demonstra că la momentul săvârșirii faptei au avut o înțelegere deplină a naturii criminale a actelor sale. Responsabili pentru faptele penale comise de minori erau considerați părinții, în special tatăl, considerat cap al familiei.

O dată cu perioada Iluminismului a apărut segregarea expresă între lumea copilăriei și cea a adulților. În consecință, în mai multe țări din Europa secolului XIX, au fost construite cămine sau "case de refugiu" pentru copiii orfani, abandonați sau neglijați de familie. La începutul secolului XIX, Johann Pestalozzi a inițiat, în Argau – Elveția, primul așezământ pentru delincvenți, centrat pe reeducarea acestora, inițiativă care s-a răspândit ulterior în mai multe țări europene. La nivel legislativ, codurile penale ale țărilor europene, elaborate mai ales în perioada interbelică, stabilesc dispoziții speciale cu privire la sancționarea minorilor, reglementări ce au la bază prioritatea protecției și reintegrării sociale a tânărului, în defavoarea pedepsei privative de libertate.

În Statele Unite ale Americii primele legi speciale în baza cărora minorii erau judecați în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulților au apărut la sfârșitul secolului XIX. În anul 1899, în Illinois a fost elaborată o lege specială cu privire la delincvența juvenilă, lege care a devenit un model în domeniu pentru toate celelalte state. Pentru a evita stigmatizarea tinerilor ca urmare a definirii lor drept infractori (criminali), legea din Illinois a fost prima care a consacrat noțiunea de delincvenți. De asemenea, legea menționa că judecătorii trebuie să judece cazurile de delincvență juvenilă în funcție de necesitatea apărării intereselor tinerilor și în direcții sociale dezirabile. În perioada 1938-1945, legislația specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementând funcționarea tribunalelor pentru tineri (Juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938.

În România, până în anul 1866, minorii delincvenți, cei cu "rele deprinderi" și cei cu tulburări de comportament erau internați la Mănăstirea Cernica, iar ulterior, din lipsă de spațiu, la Schitul Balamuci din județul Ilfov. În 1878 a fost înființată Casa de corecție a minorilor, cu sediul la Mislea, județul Prahova, unde se executau pedepsele privative de libertate pentru minorii care comiseseră fapte grave. În anul 1921, din inițiativa profesorului C. Meisser, secretar general al Ministerului Instrucției Publice, a fost creată la Iași prima Școală de îndreptare pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv delincvenți. La nivel legislativ, Codul penal din 1936 prevedea internarea minorilor care comiteau delicte grave în școli de îndreptare, denumite mai târziu colonii de reeducare, aflate inițial în subordinea Ministerului Instrucției Publice, apoi a Ministerului Sănătății și, din anul 1951, în subordinea Ministerului de Interne. Codul penal din 1968 cuprinde o reglementare juridică superioară celui anterior în ceea ce privește minoritatea, acest domeniu fiind normat în amănunt și în toate aspectele sale.

Secțiunea a II-a

Etiologia delincvenței juvenile

(abordări teoretice)

§1. Conceptul de cauzalitate a delincvenței juvenile

Filozofii au fost preocupați să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracțiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filozofic, tradiție continuată și de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile biologice ale crimei (Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracțional, întrucât se trece de la idee la concret. Teoriile biologice nu reușesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în întregime, drept consecință apar teoriile psihologice și cele sociologice care, de altfel, în cele din urmă se și impun. Totuși, oricare ar fi poziția lor, toate teoriile acceptă că delincvența juvenilă, spre deosebire de cea a adulților, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.

Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracțiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvența juvenilă un fenomen banal și pasager, care trece odată cu vârsta adolescenței? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiștii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivații ale delincvenței juvenile, sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanți în producerea actului criminogen sunt dependenți de structura bio-psihologică a individului, precum și de factorii educativi socio-familiali. În funcție de acești factori reuniți, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situație determinată dată, iar alții nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experiență judiciară.

Însușirile native (structura și conformația anatomică, un anumit tip de metabolism, particularități ale organelor de simț și ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferențiate de la individ la individ și răspund unor trebuințe subiacente a căror sursă este mediul social, determinând particularități psihice distincte sub influența mediului social, a educației și culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naștere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care, însă, prin educare și reeducare se pot completa și suplini. Aceste handicapuri pot da naștere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente. Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însușirile unor cunoștințe, anumite aptitudini, interese, motivațiile și opiniile individului, necesare atât pentru existența acestuia, cât și pentru viața socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare și rezultatele de explorare și de investigare individuală", diferențierea între indivizi fiind determinată de particularitățile unor analizatori și de corelația dintre primul sistem de semnalizare – societatea, pe de o parte, și al doilea sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependență de aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcție de capacitățile sale cognitive și senzoriale, dar prin mijlocirea societății.

În ultima vreme s-a conturat și un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenței juvenile. Este vorba de teoria cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori. Aceștia nu pot fi clasificați în enunțuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenței juvenile. Adepții perspectivei cauzalității multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanță, dar delincvența apare la intersecția mai multor factori majori și/sau minori.

Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenței juvenile este legislația cu privire la minori și tineri, care poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferitele abateri și încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvența juvenilă trebuie abordată în funcție de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora și de reacția socială față de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acțiune și de reacție de răspuns și contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual și imaginea despre sine.

Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este unul dificil și minuțios, care presupune analiza atentă a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului înainte și în timpul actului criminal, a capacității sale de înțelegere și voință etc. Teoriile criminologice, în ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o tendință a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici una dintre ele nu oferă un răspuns complet problemei cauzalității actului criminal, care continuă să fie susceptibil de noi interpretări și semnificații.

§2. Teoriile biologice

2.1. Preliminarii. Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai mulți factori patogeni, preexistenți sau dobândiți. Adepții acestor teorii susțin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendințe deviante de natură patologică, deja formate și care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de împrejurările care au declanșat sau au precipitat actul criminal.

2.2. Teoria atavismului evoluționist (a criminalului înnăscut). Creatorul acestei teorii este criminologul Cesare Lombroso. Criminalul este o victimă a propriei sale înzestrări biologice acumulate pe cale ereditară. Influența psiho-socială este minimă și orientată în sensul scopurilor urmărite de individ.

Detaliind aspectele delictului la plante și animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare, uciderile războinice), Lombroso consideră că aceste acțiuni nu sunt criminale, ci sunt rezultatele necesare ale eredității sau ale concurenței vitale, de alegere sexuală, de necesitatea socială a împiedicării neînțelegerilor și de nevoia de hrană. Crima în societățile animale oferă explicația pentru crima din societatea umană – trăsăturile anatomo-fiziologice transmise din generație în generație: anomalii cerebrale, bătrânețe, antipatii, accesul de turbare, răutatea perversă, pasiunile, interese, teama, durerea, dragostea, adulterul, acte sodomice, delicte temperamental-sangvinice, pruncucideri, furt, asocierea răufăcătorilor, escrocherie, alcoolismul, consumul de alte substanțe, alimentație, educație, climă, aversiune față de nou, toate cu valoare patologică ereditară. Explicația omuciderii (existentă sub forma pruncuciderii, uciderii bătrânilor, femeilor și bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare sau sacrificii, din răutate brutală, cucerirea de renume precum și pentru răzbunarea sângelui), în teoria lombrosiană se explică prin invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiție, barbarism și bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc de evidențiere individuală. De asemenea, canibalismul este apreciat ca fiind "ultimul grad al fericirii umane".

În cadrul teoriei criminalului înnascut cauza principală a devianței este ereditatea. Biologicul reacționează în mod spontan în virtutea unor deprinderi, a unor reflexe, indiferent de fondul acțiunii mediului ambiental. Condițiile mediului nu sunt și condiționale pentru apariția devianței, care se reduce la structura genetică individuală. Individul moștenește tarele strămoșilor. Lombroso exemplifică ideea de ereditate și prin citarea unui studiu a lui E. Ferri, care a identificat 22 de tipuri de crime în lumea animală asemănătoare cu cele descrise de codurile noastre penale.

2.3. Teoria eredității a lui Goring (preluată și de Beirne și Messerschmidt) nu face altceva decât să înlocuiască teoria criminalului înnăscut. Potrivit acestui autor comportamentul social este un comportament moștenit, valențele lui fiind transmise ereditar de la o generație la alta. Delincvenții moștenesc predispoziții deviante, în consecință ei sunt incapapibili să se adapteze la o viață socială normală. El ajunge la concluzia că un procent de 68% din descendenții infractorilor devin ei înșiși înfractori, chiar dacă ar fi izolați de mediul familial delincvent. În concluzie, conduita deviantă nu se datorează mediului social, ci caracterelor ereditare.

2.4. Teoria biotipurilor criminale. În explicația antropologiei criminale cauzalitatea singulară este determinată de constituția biologică a criminalului, stabilindu-se și o anumită tipologie a individului infractor: astenicul, atleticul, displasticul. Astenicul este un individ cu o constituție fizică slabă, dar și ca forță, suferind de un complex de inferioritate. Nu se poate baza pe forță, astfel încât mijloacele sale sunt insidioase, înșelătoare, prefăcute. Dimpotrivă, atleticul este o brută înclinată spre violență, cu dendințe dominatoare, fără a avea un simț moral și rațional prea dezvoltat. Displasticul este un adevărat complexat, care tinde să găsească un vinovat pentru situația lui în orice persoană. Teoria este susținută de autori ca: E. Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie.

2.5. Teoria arborelui genealogic. Studiile pe baza cărora s-a întemeiat această teorie pleacă de la încercarea de a demonstra că în familiile ai căror ascendenți au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Această metodă a fost aplicată de americanul Goddard unui pescar olandez pe nume Kallikak. Acesta a avut mai mulți copii din două căsătorii, prima cu o femeie provenind dintr-un mediu infracțional, ce-a de a doua provenind dintr-un mediu "sănătos". Studiul s-a bazat pe observarea descendenților proveniți din cele două căsătorii pe mai multe generații, ajungându-se la concluzia că cei care au devenit delincvenți au provenit din prima căsătorie a subiectului de caz. Teoria a fost criticată pentru două mari vicii: disocierea eredității de influențele mediului și generalizarea unui caz particular.

2.6. Teoria gemenilor. Studiile lui Langen și Cristiansen au încercat să demonstreze că predispoziția ereditară în comiterea actului criminal constituie în cazul gemenilor monozigotici un factor foarte puternic. Astfel, în cazul gemenilor monozigotici asemănările dintre cei doi sunt foarte mari, aproape identice, iar dacă unul dintre ei are un comportament deviant sunt toate șansele de "contaminare" și pentru celălalt geamăn. În cazul gemenilor heterozigotici predispoziția deviantă a unuia în raport de celălalt este doar relativă. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Crima ca un destin, lucrare criticată pentru lipsa unor fundamente științifice foarte clare.

2.7. Teoria copiilor adoptați. Unele studii mai recente au încercat să stabilească o corelație între comportamentul delincvent al unora din copii adoptați și comportamentul părinților biologici. S-a constatat că anumite predispoziții moștenite de la părinții biologici pot determina o creștere a probabilității ca descendenții acestora, adoptați de alte familii, să devină infractori. Nu se poate stabili, însă, o legătură de cauzalitate directă și nici o certitudine, comportamentul final depinzând și de relaționarea individului cu mediul înconjurător.

2.8. Teoria diferenței "de natură" între delincventul de obicei și nondelincvent. În concepția lui N. Mailloux, autorul acestei teorii, delincventul de obicei este un fenomen patologic identificând două momente cruciale în dezvoltarea personalității: apariția identității autentice și consecința acesteia asupra motivațiilor individului. Aceste momente se situează în copilărie și adolescență și fac obiectul unei crize prin care trece individul. Identitatea autentică joacă un rol fundamental în alegerea opțiunilor, a alternativelor de conduită. Mailloux arată că, atunci când apare un eșec de identificare a adolescentului, consecința este un dezechilibru psihic durabil, care se manifestă prin delincvența de obicei (de obișnuință). Autorul identifică trei ipoteze posibile cu privire la personalitatea delincventului:

a) conduita delincventă din obișnuință poate fi considerată ca manifestare aparentă a unei condiții patologice latente;

b) delincvența de obișnuință este reflectarea unei condiții patologice sui generis;

c) în sfârșit, recidivismul trebuie considerat ca un indicator al unei delincvențe patologice.

2.9. Teoria structurilor dobândite. Școala biologică de la Graz (Austria) a ajuns la concluzia că prin ereditate nu se transmit genele criminale ale ascendenților, ci numai tendințele care se regăsesc la baza lor și care pot fi considerate ca fiind criminogene: excitabilitatea, agresivitatea etc., și care dau "fragilitatea terenului" personalității tânărului. Structurile dobândite se regăsesc pe două planuri: biologic și psihiatric. Planul biologic este redat de iadaptările fizice sau infirmități diverse, care pot determina insuccesul școlar, profesional și social și, pe cale de consecință, sunt de natură să dezvolte într-un individ sentimente de inferioritate sau de frustrare. Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă de psihoze sau psihopatii ereditare și de debilitatea mentală care, la rândul său, poate fi de origine ereditară, ginecologică sau infecțioasă. Ambele planuri pot avea o influență asupra socializării normale a individului, sau chiar o influență criminogenă.

Se subliniază, de asemenea, că aceste structuri dobândite nu au o valoare criminogenă prin ele însele, iar individul care a dobândit astfel de stări biologice nu va deveni în mod necesar un infractor, așa cum nu este sigur că un individ perfect sănătos nu va săvârși niciodată un act criminal. Structurile dobândite pot avea valoare criminogenă numai în funcție de dezvoltarea ulterioară a individului și de influența factorilor externi din mediul ambiant.

§3. Teoriile psihologice

3.1. Preliminarii. În prezent predomină teoriile psihologice și cele sociologice. Pentru o parte dintre cercetători factorii psihologici sunt considerați a fi la fel de importanți ca și cei sociali. În consecință, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustrație", de instabilitatea afectivă și comportamentală, ca și de egocentrismul și de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței, factori care influențează în mare măsură socializarea și integrarea în societatea adulților. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenței juvenile decalajul dintre maturitatea fizică și cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea față de generația precedentă, reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficiențele ereditare etc.

3.2. Teoria inadaptării biologice. Teoria este descrisă de criminologul suedez O. Kinberg, pentru care structura biopsihică a individului determină modul acestuia de reacți la stimulii mediului ambiant. Pentru Kinberg personalitatea individului este formată din trei elemente: nucleul constituțional, variantele patologice eventuale și funcția morală.

Nucleul constituțional desemnează ansamblul reacțiilor individului la stimulii externi, existând patru factori fundamentali ai constituției psihice: capacitatea – nivelul maxim pe care îl poate atinge inteligența unui indivis; validitatea – cantitatea de energie cerebrală de care dispune individul; stabilitatea – gradul în care se păstrează echilibrul emoțional; soliditatea – gradul de unitate funcțională a activității subiectului. Acești factori – radicalii constituționali – pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari șanse de a deveni delincvent le are minorul subcapabil, supervalid, superstabil și subsolid. Variantele patologice sunt accidentale spre deosebire de radicalii constituționali, și sunt formate din boli mentale, eventuale tulburări grave ale inteligenței sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stări patologice pot determina o deficiență a funcției morale care constituie în mod natural un factor de rezistență a minorului față de delincvență. Funcția morală reprezintă capacitatea individului de a evalua normele morale și promptitudinea cu care reacționează la stimulii externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru trepte graduale de rezistență la fenomenul infracțional.

Teoria lui Kinberg se află la intersecția explicațiilor biologice cu cele psihologice în definirea cauzelor delincvenței juvenile. Conceptul de constituție biopsihologică imaginat de criminologul suedez reprezintă în esență dispozițiile ereditare normale care se găsesc la fiecare individ, dar și factorii care acționează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale și postfetale. Dar Kinberg se detașează net de antropologia criminală, afirmând că ar fi o gravă eroare să credem că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte criminale sunt, în mod necesar, diferiți de cei care nu le comit.

3.3. Teoria personalității criminale este o altă explicație a delincvenței juvenile care dorește concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel, consideră că între delincvent și nondelincvent nu există neapărat o diferență de natură (Mailloux), ci una de grad. Diferența de grad ar consta în faptul că personalitatea delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar fi dominată de anumite trăsături care ar determina comportamentul criminal, și care alcătuiesc "nucleul central al personalității criminale".

Nucleul este alcătuit din patru elemente: egocentrismul – tendința de a raporta totul la sine; labilitatea – instabilitatea comportamentului; agresivitatea – componenta care elimină barierele din calea actelor umane; indiferența afectivă – adică absența emoțiilor. Cele patru componente se încadrează în două grupe: pe de o parte agresivitatea, care joacă un rol determinant în trecerea la actul criminal și care este, deci, o componentă activă, și, pe de altă parte, celelalte trei componente, având un rol pasiv, respectiv de a neutraliza inhibiția în momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte, componentele pasive au rolul de a lăsa agresivitatea să se manifeste liberă. De aceea aceste componente au un rol negativ. Cu toate că, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu comportament agresiv, în realitate este un comportament devenit posibil datorită absenței unor bariere care, în mod obișnuit, inhibă agresivitatea.

Compatibilitatea delincvenței juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evidentă, mai ales din punct de vedere al etichetării unor anumite comportamente juvenile. Astfel, de cele mai multe ori, starea de agresivitate, care nu în mod obligatoriu înseamnă și violarea normelor penale, este echivalată cu delincvența, în timp ce pentru adulți nu mai regăsim o asemenea etichetare a comportamentului agresiv.

3.4. Teoria complexului individual. Agresivitatea generează structuri și funcții biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate în interacțiune și integrate în sistemul personalității agresorului. Psihicul individului, mediat între instinct și inhibiție (inhibiția fiind factorul psiho-biologic care determină calitatea și gradul reacției individuale la factorii declanșatori, interni sau externi, ai actului criminogen), realizează manifestări instinctuale neomogene, determinate de afectivitate, intelect, cultură și mediu social, sub forma unor complexe: păpușismul – lipsa de control cortical, care psihic generează violența sexuală împotriva copiilor; complexul lui Dracula – generat de infirmitate mentală sau de lipsa inhibiției și caracterizat prin plăcerea de a vedea sânge sau scene violente, suferință; complexul brâncovenesc – generat de intoleranța față de condițiile ambientale în ceea ce privește respectarea și impunerea propriilor reguli și principii, indiferent de urmările actului individual.

3.5. Teoria psihomorală. Cu ocazia celui de al doilea Congres Internațional de Criminologie (Paris – Franța, 1950), E. Greeff a prezentat în Raportul asupra criminogenezei o adevărată teorie a cauzalității actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare și de simpatie. De aici o posibilă explicație a delincvenței juvenile, întrucât, când primele experiențe de viață ale individului minor sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiție, o stare de inhibiție și indiferență afectivă. Personalitatea infractorului se naște de-a lungul unui proces lent de degradare morală care, în final, îl duce la comiterea actului criminal.

Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima fază, denumită a asentimentului temperat, este cea în timpul căreia se naște ideea de crimă, individul suferind o degradare progresivă a personalității ca urmare a unor experiențe eșuate. A doua fază este cea a asentimentului formulat, în care individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări și un mediu social tolerant. Ultima fază este cea a crizei, în timpul căreia individul trece prin așa-numita "stare periculoasă" când, acceptând rezultatul, caută numai ocazia favorabilă trecerii la actul criminal.

3.6. Teoria "derivei". Urmând modelul lui Greeff, sociologul american D. Matza oferă o explicație originală delincvenței juvenile, în lucrarea Delincvență și derivă. Acțiunea criminală a minorilor apare ca produs al unei alegeri libere, la capătul unui proces de interacțiune mai mult sau mai puțin intens, de alunecare, de abandonare de sine în "derivă", care devine posibil prin două mecanisme psihologice: contestarea culpabilității și apariția sentimentului de injustiție. Voința și decizia delincventului minor de a săvârși actul criminal sunt activate de doi factori importanți, și anume pregătirea și disperarea.

Matza a plecat în expunerea mecanismelor derivei de la teoria subculturilor delincvente, dar contestă faptul că delincvența juvenilă s-ar explica prin existența unei subculturi delincvente pentru tinerii provenind din clasele sociale defavorizate, și că modificarea comportamentelor acestora se produce datorită imposibilității lor de a accede la statutul "clasei mijlocii".

3.7. Teoria arborelui este expusă de A. K. Cohen în lucrarea Devianță și control. Modelul explicativ s-a dorit a avea un caracter foarte general, autorul acordând o autonomie relatvă persoanei delincventului pentru a demonstra procesul interacțiunii dintre personalitatea individului și circumstanțele exterioare favorizante ale actului agresional. Actul delictuos nu poate fi disociat în elementele sale componente, el se dezvoltă în timp și în mai multe etape, fiind un proces continuu de tatonare ce nu poate fi determinabil și care se modifică în permanență, în funcție, fie de schimbările intervenite la nivel individual, fie de schimbările factorilor exogeni, fie de amândouă. Această teorie a fost descrisă și grafic, fiind prezentată evoluția "actorului" ca un traseu spre actul criminal, din care se desprind ca ramurile unui arbore, celelalte trasee noncriminale, pe care "actorul" le poate urma în orice moment, în acest fel fiecare acțiune umană către actul criminal având propria sa istorie.

3.8. Criza familială. Sub aspectul etiologiei delincvenței juvenile, familia nu este doar prima structură socială pe care o cunoaște copilul, ci și primul factor pentru dezvoltarea sa psihică. Potrivit studiilor medicale relația copilului cu mama în primele 9-12 luni este esențială pentru copil, acesta neavând o personalitate proprie și simțind nevoia identificării cu persoana de lângă el. Începând cu al treilea an de viață copilul vede în tatăl său autoritatea familiei și, pe cale de consecință, se naște nevoia de a asimila acest comportament exterior.

Dar grupul familial nu este constituit doar din structuri, ci mai ales din comportamente și relații ale membrilor săi care vor da naștere unor atitudini morale. Crizele de scurtă sau de lungă durată care afectează profund stabilitatea familiei generează tensiuni și conflicte pe care copilul le interiorizează în structura personalității sale, amplificând "criza de originalitate" din perioada adolescenței. Așadar, familia va influența conduita minorului sub două aspecte majore:

a) un aspect sociologic, respectiv modelele de conduită oferite de ambii părinți. Tendința copilului de a imita comportamentul membrilor de familie este atât de puternică și de frecventă încât existența unor părinți delincvenți sau imorali va exercita o influență criminogenă directă asupra lui;

b) un aspect psihologic, calitățile afective și instrumentale ale căminului familial. Copilul nu doar imită comportamente, dar își și formează convingeri despre ele, le percepe, participă afectiv la ele, asociindu-le în subconștient sau chiar conștient cu sentimente pozitive sau negative.

De aceea comportamentul minorului depinde de integritatea funcționalității familiei, nerealizarea funcțiilor principale ale acesteia (subzistență, protecție, afecțiune, socializare) determinând comportamente deviante. Principalele mutații în structura familiei, reprezentând o amenințare pentru armonia sa, pot fi: abandonul copilului la naștere și absența îngrijirii continue, separarea mamei de copil ca urmare a unor împrejurări de forță majoră, absența tatălui, divorțul în unele cazuri, certuri grave și repetate între părinți, excesul de indulgență sau de severitate față de copil din partea părinților. Nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între deficiențele procesului de socializare familială și conduitele negative ale unor minori, dar se poate stabili o legătură mediată de absența climatului afectiv în familie, de prezența unor carențe educative, de existența unor relații conflictuale între părinți.

În sfârșit, așa cum evidențiază majoritatea cercetărilor de specialitate efectuate în acest domeniu, diferențele de comportament și valori morale ale tinerilor de aceeași vârstă se explică, adeseori, prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație. Din acest punct de vedere există o mare varietate de atitudini și concepții familiale, care influențează sensibil comportamentul viitorului adult.

3.9. Abordarea psihopedagogică a delincvenței juvenile. Școala reprezintă pentru orice minor primul mediu exterior care îl obligă să se adapteze unor reguli de conduită și în cadrul căruia sancțiunile sunt aplicate de o altă autoritate decât familia. Este momentul în care eventualele carențe afective sau de educație în familie se fac simțite și pot provoca foarte ușor eșecul școlar. Tendința spre delincvență este rezultatul eșecului asimilării normelor de conduită de către elev. Acest eșec se datorează, în mare măsură, unei educații greșit orientate, care ignoră motivațiile personale ale tânărului și, uneori, aplică un sistem defectuos de sancțiuni: de exemplu o conduită pozitivă este pedepsită de educator, în timp ce una negativă este recompensată. Școala se confruntă cu o criză caracterizată prin incapacitatea de a integra efectiv tinerii. De asemenea, în multe țări, printre care și România, tot mai mulți tineri abandonează școala, ceea ce, la un moment dat, va reprezenta un factor important de marginalizare și delincvență. La aceste cauze care definesc criza școlii ca instituție fundamentală a dezvoltării psiho-socio-profesionale a unui minor se pot adăuga și altele, cum ar fi: conduita discriminatorie a educatorului față de anumite categorii sociale de elevi (rromi, săraci, cu părinți "problemă" etc.), lipsa unei baze materiale moderne pentru desfășurarea procesului instructiv-educativ în condiții civilizate, lipsa perspectivelor profitabile de încadrare în muncă după finalizarea studiilor, suprapopularea claselor, discontinuitate în învățământ, pregătirea insuficientă a corpului profesoral, o slabă disciplină etc.

Studiile statistice arată că, în Franța, 65% dintre minorii delincvenți au o întârziere școlară severă. În SUA, în urma unor studii efectuate pe un eșantion alcătuit din 1000 de minori, a rezultat că delincvenții se deosebeau de nondelincvenți prin diferența de nivel intelectual, volumul lecturilor efectuate, retard școlar de cel puțin 1 an pentru grupul delincvenților. În instituțiile școlare publice din marile orașe nord americane, mai mult de jumătate dintre elevi sunt agresați fizic de colegii lor, iar o treime au fost victimele unor furturi. Situația este valabilă și pentru majoritatea țărilor europene, inclusiv România. Există și o excepție de la regula generală – Elveția. Familia elvețiană conservă un grad mai mare de autoritate decât în țările vecine. Disciplina este mai rigidă în casă, iar școala susține această viață disciplinată. De la copil se așteaptă realizări. Profesorii sunt respectați și este imposibil de conceput să nu fie respectat ceea ce spun ei.

3.10. Teoria rezistenței la frustrare (a înfrânării). Teoria încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic, acordând un rol principal structurii interne, psihice, a individului. Teoria reziztenței la frustrare – containment theory – este elaborată de W. C. Reckless, care explică delincvența juvenilă prin posibilitatea individului de a-și înfrâna pornirile delictuoase cu ajutorul a două tipuri de "bariere": una externă și alta internă. Bariera externă este o structură socială, alcătuită din grupurile sociale în care s-a integrat minorul – familie, vecinătate, colegi de școală, prieteni etc. – care acționează pentru protecția individului în calea frustrării și a agresivității prin mecanisme specifice, cum ar fi: oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigură mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul, moralitatea, disciplina, regulile grupului, controlul respectării normelor de conviețuire socială etc. Bariera internă este o structură psihică, fiind exprimată de factori ca: percepția, discernământul (cu cele două elemente ale sale – intelectiv și volitiv), toleranța, simțul responsabilității etc. Structura de rezistență interioară dobândește o importantă semnificație aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată "matrice" care asigură tânărului conștiința identității de sine, a imaginii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și toleranța la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, ori sunt slabe, tânărul devine vulnerabil, fiind predispus la comiterea actului delincvent. Acordând un rol predominant structurii interne de rezistență, totuși Reckless nu acceptă ideea unei corelații directe între frustrare și agresivitate.

Ultimul concept al lui Reckless este acela de impulsuri (pushes), care includ diferite grade de ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, rebeliune, reacții de vinovăție, sentimente de inferioritate, precum și unele leziuni ale creierului sau epilepsia. Unele dintre aceste impulsuri sunt prea puternice în raport cu frânele interne și externe și explică în acest fel producerea actului criminal.

Preluând și dezvoltând ideea anterioară, alți autori consideră că manifestările deviante ale minorilor se datorează capacității reduse de a depăși situațiile de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială, care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale. Strâns legată de noțiunea de frustrare este cea de agresivitate, care este o componentă normală a personalității și care devine distructivă numai atunci când scapă de sub controlul rațiunii. Problema raportului frustrare-agresivitate se pune sub două aspecte: a) frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează în mod automat un comportament agresiv, ci mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresivă; b) nu orice coportament agresiv este rezultatul unei frustrări, fiind posibile și alte cauze: patologice, agresivitatea accidentală, cea câștigată, cea imitată etc. Unii autori vorbesc de disonanța cognitivă și afectivă, care apare în cazul unor conflicte sau dizarmonii în mediul de socializare al minorului (de exemplu, probleme în familie, dificultăți de integrare în grupul școlar etc.).

3.11. Teoria psihanalitică. S. Freud, autorul acestei teorii, explică fenomenul agresional folosind conceptele de inconștient, instinct, vis, refulare, libido. Actul agresional este determinat de instinct, este o aventură a dorinței, instinctul manifestându-se la nivelul inconștientului și având un pronunțat caracter arhaic. Individul este un subiect absolut pentru care ceilalți oameni sunt obiecte de satisfacere sau de frustrare. Prin reprimare individul încearcă să identifice mijloacele concrete, directe de apărare împotriva agresiunilor pe care le depozitează în afara conștiinței, astfel încât să rămână ascunse, negând anxietatea. Crima apare ca substitut al puterii pentru ceea ce agresorul nu a realizat în viață din cauza firii lui, adică: putere, bogății, onoruri. Instinctele refulate subzistă în inconștient și tind spre o satisfacere simbolică, constând în posedarea obiectului. Libido-ul freudian (libido, inis = poftă, dorință, plăcere) nu se reduce la domeniul sexual, el fiind întotdeauna individual, iar subiectul colectiv și satisfacerea pe care o acțiune colectivă o poate aduce individului lipsesc cu desăvârșire. Pe plan individual dorințele nu acceptă represiunea. Relația rațională cu realitatea cere o satisfacere imaginară ce poate lua forme diverse, de la structurile adaptate ale lapsusului și ale visului până la structurile dezaprobate ale alienării și nebuniei. Conștiința individuală se află într-un permanent proces de adaptare la stimulii externi (traume, constrângeri sociale și biologice), ale structurii instinctuale, cât și de realizare a idealului propus de fiecare individ.

Comportamentul deviant al tânărului delincvent are drept cauză o structură nevrotică a psihicului său, care se manifestă prin conflicte intra și interpersonale cauzate de eșecul vieții de familie, eșec datorat fie unor carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie imposibilității de identificare cu imaginea tatălui (prin absența sa din cămin). Eșecul se imprimă în inconștientul individului sub forma unui traumatism psihic, traumatism care reapare la vârsta adolescenței sub forma crizei de identitate, generatoare de acte impulsive și agresive asupra celor din jur.

§4. Teoriile sociologice

4.1, Preliminarii. Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitățile psihice de la vârsta adolescenței, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural și condițiilor vieții sociale în general. Delincvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficiențelor structuriilor sociale și al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianță și conformitate, schimbare și stabilitate socială, conflict și cooperare, delincvența juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităților și barierelor sociale din lumea adulților.

4.2. Teoria anomiei. Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru care anomia însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie, revoluții, calamități – care suspendă temporar funcționarea vechilor norme și slăbește autoritatea controlului social exercitat de instituțiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sancțiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noțiunea a dobândit și alte semnificații, dintre care trei apar mai importante:

a) existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii;

b) existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă, fiind, de fapt, improprie pentru desfășurarea normală a vieții sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care o dorește;

c) manifestarea unei stări de dezorganizare a personalității, care favorizează apariția unor indivizi anomici, dezorientați în raport cu normele. Această dezorganizare personală nu are caracter patologic, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Merton explică în mod concret aplicațiile teoriei anomiei. În condițiile unei stagnări sociale cunoscute, membrii societății depind de structura socială și culturală existentă, justificată de mentalitățile care-și pun amprenta pe comportamentul individului și al grupului. Plasarea individului pe o anumită poziție a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite evenimente, acționând în conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinată de un eveniment imposibil de înțeles și de acceptat, determină dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul individual și lipsa posibilităților legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o societate slabă.

4.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracționist). Reprezentanți: F. Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc. Potrivit acestei teorii delincvența nu este un anumit tip de comportament, ci o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuși conformist sau deviant. Devianța, în general, și delincvența, în special, nu există decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o "etichetează" și îl sancționează pe cel considerat deviant. Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă și se va comporta ca atare. Individul conștientizează că este incriminat etic, însă acceptat social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, își acceptă poziția și se comportă ca atare.

Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniți din categorii și familii neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând unor categorii sociale privilegiate sau care dețin puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuzivă și refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.

Delincvența este un tip special de reacție de apărare a societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiată, bogăția etc. Cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății, care, la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi conduite de frondă, unele dintre ele iarăși substrat al fenomenului infracțional. Din procesul de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă norma și eticheta se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delincvenței și al devianței.

4.4. Criminologia critică. Reprezentanți: I. Taylor, P. Walton, J. Young. Autorii explică delincvența prin asocierea concepțiilor derivate din criminologia reacției sociale și explicarea stărilor conflictuale dintre individ și sistemul economico-politic. Dintre toate faptele sociale, susțin ei, cele care privesc delincvența sunt limitate de următorii factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate ale reacției sociale, originile îndepărtate ale reacției sociale.

Cu aceste elemente autorii verifică structura socială și atribuirea valorilor sociale în mod diferențiat, formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se stabilească, prin acumularea unor date de "psihologie socială a crimei", reacția fiecărui individ după temperament, în sensul adoptării sau respingerii "opțiunii criminale". Obiectul general al studiului actului actului infracțional structurează relația dintre gândirea și acțiunea individuală, diferențiată social în raport cu libertatea individuală și demersul structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracțional și reacția socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferență) explică și justifică atitudinea statală sau socială asupra devianței.

4.5. Teoria "asociațiilor diferențiale". Criminologul american E. A. Sutherland elaborează teoria plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alcătuită atât din circumstanțele de la momentul comiterii actului criminal, cât și din elementele care au influențat anterior viața delincventului (anamneza socială). Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viața socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament, care se învață în cadrul relațiilor de comunicare și relaționare socială. Procesul de învățare a delincvenței nu este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările negative sau pozitive pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul nonconformist, care înclină spre violarea dispozițiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferențială") grupurilor deviante vor fi nevoiți să învețe și să experimenteze modul de viață caracteristic mediului în care trăiește pentru a supraviețui și a-și îndeplini scopurile.

Un alt element important pe care se întemeiază teoria este "organizarea diferențială" a grupurilor sociale în ceea ce privește regulile de conduită și valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot să apară conflicte între diferitele norme sociale, care pun individul în fața unor reguli de conduită divergente. El va învăța și asimila acele reguli care aparțin grupului cu care vine în contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii scopurilor personale. În sfârșit, alte elemente ce caracterizează "asociațiile diferențiale" se referă la frecvența, durata și anterioritatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și de a învăța fie comportamentele convenționale, fie pe cele deviante. Opțiunea de învățare începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului, care se află permanent în fața unor factori ce-i pot influența conduita morală.

În materia delincvenței juvenile această teorie mai primește o semnificație. Ea poate explica procesul de "inducție negativă" întâlnit în instituțiile de resocializare a minorilor delincvenți, unde adolescenții internați pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei recidiviști, sancționați pentru fapte penale grave, "învață" pe parcursul șederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când vor fi eliberați. Doar primele 6 luni de detenție reprezintă cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi intervine obișnuința și de aici până la efectul criminogen al locului de deținere nu mai este decât un pas. Mai mult chiar, locurile de deținere favorizează organizarea unui mediu structurat de delincvenți, solidari între ei, ierarhizați, pregătiți pentru tot felul de complicități viitoare.

4.6. Teoria strategică. M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înțelege delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având rațiunea sa proprie, ținând cont de oportunitățile care se oferă autorului și de conduita adversarului său. Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte de orice un comportament și nu o simplă manifestare a unei personalități; 2. comportamentul este îndreptat către obținerea de rezultate; 3. comportamentul are rațiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de conflictul care opune pe delincvent mai întâi victimei și apoi celor care pedepsesc (poliție, instanțe etc.).

Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiți adolescenți săvârșesc acte criminale. Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât sunt obișnuiți. Aceasta ar fi o explicație pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentați ocazional să comită infracțiuni. Autorul afirmă că explicația este cu atât mai valabilă pentru "super-delincvenți", minorii care se angajează mult mai activ și mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine caracterizând recidiva juvenilă.

4.7. Teoria conflictelor de cultură, cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau a "grupurilor de la marginea străzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentanți pe A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F. Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. și Z. Gluek și alții.

Teoria conflictelor de cultură explică delincvența juvenilă considerând drept cauze prime ale acesteia valorile sociale și culturale din cadrul unei societăți, respectiv culturile și subculturile. Conflictul de cultură apare ca o consecință a condițiilor economice precare în comunitățile sărace de emigranți sau în cele ale unor etnii minoritare. T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă obligatorie schimbări radicale în sistemul politic, economic, social astfel încât vor intra în conflict cu alte grupuri (conflict de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme). Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele și conflictele vieții sociale, determină un comportament delincvențial a cârui rată depinde de numărul și intensitatea conflictelor.

O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori chiar contradictorii (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.). Atunci când indivizii aparținând unor asemenea culturi utilizează modalități și mijloace ilicite pentru a-și realiza scopurile, ne aflăm în fața unor subculturi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea și "învățarea" diferitelor procedee și tehnici delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților, valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea. Prin urmare, supuși presiunii celor două forme de socializare, copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau subculturi delincvente. Pentru alți autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvența este un fenomen colectiv, iar nu individual. Grupurile și subculturile se constituie ca mijloc de supraviețuire într-o societate care nu le acceptă și care nu oferă membrilor acestora mijloace legitime de realizare a scopurilor personale. În consecință, indivizii se unesc în grupuri pentru ași realiza idealurile, prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, și pentru a-și legitima sau justifica actele (ideea că voința unei colectivități legitimează). Autorii introduc noțiunea de "oportunitate diferențială", reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează scopurile dezirabile. În funcție de aceste oportunități (legitime sau nelegitime) și de mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează și tendințele spre conformitate sau devianță, care sunt dependente de pozițiile ocupate de indivizi în "structura de oportunitate".

În sfârșit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a "societății de la colțul străzii" (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenței și tinereții se caracterizează prin stabilirea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acțiune. Soluția grupului este o posibilitate a tânărului de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o situație marginală în societate, fiind alcătuite din tineri care au abandonat școala, au fugit de acasă, sunt fără serviciu sau au suferit deja condamnări penale, și în care predomină sentimentele de frustrare și insatisfacție socială sau individuală, de violență și agresivitate, ducând la contestarea normelor și valorilor sociale din lumea adulților, pentru a da loc altor valori și norme proprii de conduită, caracterizate prin folosirea de mijloace ilicite în scopul obținerii bunurilor sociale. Evident că aceste grupuri, prin structura și obiectivele urmărite, devin adevărate surse potențiale de devianță și delincvență, prin inducerea și învățarea de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

4.8. Teoria dezorganizării sociale. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Cercetătorii americani C. R. Shaw și H. D. McKay au dovedit, prin date statistice și cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone cu procese intense de dezvoltare economică și socială, rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări sociale, economice și culturale atât de spectaculoase. Efectul este generat de constituirea unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace. La acestea se adaugă comunitățile de imigranți, incapabile de adaptare, cel puțin de una rapidă, la mediul ambiant în care au pătruns. Cauzele primare ale delincvenței se găsesc în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, diversificării spațiilor și serviciilor sociale și comerciale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin "atragerea" și "ispitirea" unor tineri de a comite delicte penale. Deci, soluția eradicării delincvenței juvenile nu se află la nivel individual, ci prin stabilirea unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale în zonele defavorizate ale spațiilor urbane.

Alți autori arată că tinerii crescuți și educați în zonele defavorizate socio-economic prezintă situații și condiții sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidențiale selecte. în consecință, plecând de la premisa că delincvența este un produs direct al dezorganizării sociale, trebuie remodelat însuși mediul social în care trăiește tânărul pentru a putea preveni apariția și dezvoltarea fenomenelor infracționale. Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenței juvenile nu este o problemă de sancțiune socială, ci una de reconstrucție și ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de delincvență va trebui să fie rezolvate în termenii comunității și mai puțin în termenii tânărului deviant.

4.9. Teoria controlului social. Controlul social poate corecta, în mare parte, deficiențele și lipsurile socializării și integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariția unor forme de devianță. Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea fundamentală a oricărui proces de socializare și integrare socială, conformitate ce se poate realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ și societate, legătură dată de patru variabile: 1. atașamentul față de o serie de persoane, în special familie. Parinții reprezintă modelele de socializare și au rolul de a transmite copilului normele de socializare primară; 2. angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o pregătire școlară și profesională desăvârșită; 3. implicarea individului în activități convenționale ce duc la succese valorizate social și la obiective legate de achiziționarea statusului social; 4. convingerea, credința validității morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puțin probabile comportamentele delincvente.

Teoria a cunoscut și unele variante nuanțate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol dominant în procesul de socializare și control social, pentru M. D. Wiatrowski și colaboratorii săi socializarea nu are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un context educațional, în care instituția școlii, relațiile cu colegii și prietenii au roluri determinante. Devianța și delincvența nu este efectul direct al socializării defectuoase în familie, ci reprezintă consecințele unui lanț cauzal, format din atașamentul față de școală și familie în relație cu convingerea (credința) tânărului în validitatea morală a normelor și valorilor sociale. Un punct de vedere original îl are și E. M. Lemert, pentru care normele sociale prin care se realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de referință constante, ci doar probabilități care, în unele situații, pot genera chiar ele devianță în urma procesului de "etichetare". În consecință, Lemert consideră actul deviant un efect nemijlocit al intensității și formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile și normele de conviețuire socială.

§5. Necesitatea analizei interactive a teoriilor

Nici una dintre orientările teoretice analizate până aici nu reușește să surprindă totalitatea cauzelor fenomenului infracțional. Teoriile biologice neagă rolul fenomenelor psihice în formarea personalității individului și cel al relațiilor dintre individ cu ceilalți, cu grupurile și cu societatea în ansamblul ei. Teoriile psihologice, cel puțin unele dintre ele, exclud rolul eredității și omit unii factori patologici cu rol în comportamentul individului (de exemplu, bolile mintale), acordând prioritate fenomenelor psihice de frustrare în defavoarea factorilor sociali. În sfârșit, orientările sociale neagă rolul factorilor patologici și psihologici, iar conduitele deviante sunt puse pe seama exclusivă sau predominantă a crizelor de socializare și control social.

În realitate, comportamentul delincventului minor va reflecta statutul și categoria socio-profesională (vârstă, sex, prezența antecedentelor penale la alți membrii ai familiei, pregătirea școlară, compoziția familiei), convergența sau divergența față de regulile privind munca, relațiile cu familia (antagonice sau conciliante, lipsa de acasă), rasă, religie, concepția individuală față de existență (adept al sociabilității sau al individualismului), tulburări de comportament (provocate de accidente fizice sau psihice), existența legii normalizatoare și a posibilității de aplicare categorică a acesteia. Fenomenul agresional reprezintă o existență socială concretă, determinată de interacțiunile obiective și subiective, respectiv de modul de reflectare senzorială a mediului, precum și de modul de elaborare a relației de răspuns de către individ.

Totuși, aceste teorii au meritul de a fi semnalat principalii factori implicați în etiologia delincvenței juvenile, precum și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social. Însă, pentru o cunoaștere exhaustivă a resorturilor care generează violența în rândul minorilor și tinerilor, este necesară o analiză interactivă a tuturor teoriilor, pentru a reține explicațiile pertinente și factorii specifici unui anumit areal teritorial și social, dar și o abordare pluridisciplinară a domeniului luat în discuție, în scopul elaborării unor modele etiologice și predictive, capabile să surprindă întreaga varietate și complexitate a diferiților factori delictogeni, modele care trebuie să aibă în vedere cel puțin trei niveluri de analiză: macrosocial – societatea în ansamblul ei; microsocial – familia, școala, vecinătatea, grupul de muncă, grupul de prieteni, asociații și cluburi de tineri; individual – personalitatea minorului, dată de trăsăturile psihice și fizice care îl caracterizează. Analiza predictivă este vitală, întrucât ea permite schițarea tendințelor viitoare ale fenomenului de delincvență juvenilă și stabilirea unor programe și strategii de intervenție operaționale.

Secțiunea a III-a

Etiologia delincvenței juvenile în România

(cauze generale și specifice concrete)

§1. Preliminarii

1.1. Perioada regimului comunist. Deși se recunoștea existența unor manifestări delincvente în rândul tinerilor și înainte de 1989, acestea erau minimalizate în raport cu situația delincvenței juvenile din alte țări, mai ales din cele capitaliste. Fenomenul era caracterizat, la acea vreme, de două trăsături principale: secretizarea absolută a datelor statistice în vederea negării fenomenului și manipularea legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale comise de tineri (prin care s-a limitat posibilitatea procurorilor și judecătorilor de a urmări și inculpa anumite fapte deviante ale minorilor), în vederea mascării dimensiunii reale a delincvenței juvenile.

Astfel, deși nu se poate știi cu certitudine cât de corecte sunt datele statistice din acea perioadă, conform Anuarului Statistic al României, rezultă o medie de circa 3.800 de minori delincvenți pe an, vârful fiind atins în anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a minorilor (74%) au comis delicte de furt în dauna proprietății publice și private, 9,2% delicte de ultraj și agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor și viol, restul de 4,8% fiind delicte de prostituție, cerșetorie și vagabondaj. Ca vârstă, ponderea mai mare este deținută de minorii între 16-18 ani (peste 85%). Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor se confruntau cu probleme grave de socializare familială și școlară, manifestate prin fugă de acasă și de la școală, furt, vagabondaj, agresiuni fizice, consum de alcool, aderarea la anturaje negative etc.

De altfel, cercetările sociologice și criminologice din acea perioadă, cu toate interdicțiile impuse de regimul totalitar, au dus la conturarea principalilor factori care au favorizat fenomenul infracțional în rândul tinerilor: a) socializarea deficitară sau chiar negativă în cadrul familiei, caracterizată de conflicte grave și repetate între părinți și între părinți și copil, lipsa de afectivitate și comunicare, abandon familial, consum abuziv de alcool etc.; b) eșecul școlar, atitudinea indiferentă față de școală și, în final, abandonul școlar, fenomen la care a contribuit și marginalizarea elevilor "problemă" de către cadrele didactice; c) inducția negativă a grupului stradal sau de prieteni.

1.2. Perioada post-revoluționară. Este de necontestat că a existat delincvență juvenilă în România și înainte de anul 1989, an în care a fost înlăturat regimul comunist, fiind înlocuit cu un sistem democratic, bazat pe libertate și respectarea drepturilor individuale (cel puțin, acestea sunt caracteristicile atribuite de către teoria politică orânduirii socio-politice democratice). După acel an societatea românească a fost supusă unor transformări structurale profunde, care, dincolo de beneficiile aduse, au determinat și o stare de anomie, constând în dereglări economice, instabilitate politică, incoerență și inflație legislativă, lipsa ierarhizării priorităților de politică socială, corupție etc.

Această dereglare a sistemului socio-politic a determinat sau amplificat unele fenomene negative (ca sărăcia, inadaptarea socială, marginalizarea), printre care și delincvența juvenilă. Astfel, dacă în anul 1990, în custodia instituțiilor aparținând Ministerului Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, se aflau 2.518 minori, în anul 1991 aproape s-a dublat, ajungând la 5.625 în anul 1992, ca în anul 1998 să se atingă numărul de 27.000. De asemenea s-a modificat și structura criminalității în direcția "marii criminalități", mai ales a infracțiunilor de violență. Un alt pericol îl reprezintă scăderea vârstei delincvenților minori. Astfel, dacă înainte de 1989 delincvenții sub 16 ani reprezentau 15% din delincvența juvenilă, în 1998 numai cei sub 14 ani au atins 24%. Apare și un fenomen necunoscut în perioada regimului comunist – "copii străzii" – care reprezintă doar vârful fenomenului de "sărăcie infantilă".

Un amplu studiu statistic privind evoluția criminalității în România în perioada 1988-1993 prezintă următoarele explicații etiologice ale amplificării fenomenului: multitudinea actelor de clemență din perioada 1988-1990, iar o mare parte din condamnații eliberați din penitenciare au recidivat; deschiderea granițelor fără să existe un suficient control, ceea ce a determinat creșterea dorinței de a obține profituri mari și repede; concentrarea populației în marile orașe, de cele mai multe ori fără să se asigure condiții decente de locuit și un loc de muncă; scăderea influenței structurilor de control social (familie, școală etc.); grava slăbire a simțului moral în opoziție cu etalarea violenței în mass-media și în societate; lipsa unui sistem legislativ coerent pentru minorii delincvenți și cei predelincvenți.

Într-o altă opinie se pot identifica două categorii de elemente ce caracterizează delincvența juvenilă: elemente de continuitate și de discontinuitate. Elementele de continuitate vizează menținerea unor disfuncții ale vechiului sistem, manifestate la nivelul instituțiilor de socializare și integrare morală a tinerilor, dar și al unor factori de risc care amplifică și în prezent manifestări de delincvență juvenilă. Elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică omogenă sau nediferențiată, apărând o serie de particularități de vârstă, statut social, sistem valoric și normativ în relațiile tinerilor, precum și apariția unor stiluri de viață și subculturi juvenile cu tendințe de contestare a lumii adulților.

§2. Cauze generale și specifice concrete

2.1. Sărăcia cronică. România se confruntă în primul rând cu o criză a resurselor economice. După anul 1989 formarea mecanismelor economiei de piață a înaintat foarte greu, reformele politice și sociale și-au atins în mică măsură obiectivele, iar viața oamenilor s-a deteriorat continuu sub aspect economic, atingându-se o rată a inflației de până la 40%. Chiar în prezent (2008) salariul mediu pe economie se găsește în jurul sumei de 200 de euro, cu mult sub media europeană. La aceste venituri scăzute se adaugă creșterea permanentă aprețurilor în toate sectoarele economice.

Potrivit unui studiu elaborat de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, în urma unui proiect aflat sub patronajul Programului Națiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt de peste 6 ori mai săraci decât în anul 1989. Rata sărăciei a crescut de la 7% în 1989, la 44% în 2001. În cadrul populației sărace, 15 % se confruntă cu o sărăcie extremă. Sunt afectați cu precădere: șomerii (60% din ei sunt la limita sărăciei), țăranii (57% din ei) și pensionarii. În funcție de structura etnică, cea mai vulnerabilă la sărăcie este populația rromă (peste 85%), urmată de cea românească (32%) și cea maghiară (30%). Criza economică într-o familie este resimțită cel mai mult de copii. Apariția unui copil în familie mărește cu 50% riscul crizei financiare, motiv pentru care foarte multe familii de români au 1-2 copii, sau chiar nici unul. Pe de altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ șansele de a reuși în viață, riscul abandonului școlar, de exemplu, fiind de 2,5 ori mai mare decât în alte cazuri.

Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie și delincvența juvenilă, ea este responsabilă de modul în care familiile își cresc copiii, și de aici se nasc o serie de factori favorizanți pentru o conduită deviantă, cum ar fi:

a) frustrarea unui mod de viață limitat în resurse față de cel al altor copii și tineri din anturajul minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor, mijloace apreciate drept "soluții de viață";

b) în unele cazuri, mai ales în rândul populației rrome, chiar familia este cea care încurajează minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obținerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru întreținerea întregului cămin;

c) părinții folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalității (cum ar fi colectarea de fier vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor și mijloacelor de reușită în viață;

d) apariția fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimiși la cerșit de către unele familii de țigani), fie din proprie inițiativă, ca evadare dintr-o "viață grea" cu sărăcie și lipsă de socializare.

2.2. Criza familiei. Din punct de vedere economic cele mai mari dificultăți le întâmpină familiile cu doi sau mai mulți copii. O consecință directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puțini adulți se încumetă să-și dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există, însă, și unele excepții, respectiv familiile de țigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru asigurarea unor condiții optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar și temeiurile limitării natalității. Efectele pentru viitorul copil sunt, firește, dezastruoase dacă avem în vedere că populația rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, și vor fi exprimate prin lipsa unor condiții minime de hrană, îmbrăcăminte, și igienă, eșecul socializării școlare și abandon școlar, deficiențe de educație, marginalizarea socială datorată factorilor menționați anterior și altor factori negativi, apariția sentimentului de frustrare și a fenomenului de etichetare socială etc.

Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulți copii se pot confrunta cu probleme economice grave, date de șomaj, incapacitatea de a le asigura condițiile de viață cu care minorul intră în contact în anturajul său, creșteri de prețuri etc. În sens contrar, alte familii dețin resurse financiare suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obține sacrifică timpul destinat educației și socializării cu copiii lor. Astfel, părinții îi neglijează, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu țin legătura cu școala, ori, dimpotrivă, pentru că nu le înțeleg necesitățile afective, adoptă măsuri punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le asigură o educație corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptați social, cu carențe de educație și conduite deviante, la fel ca și numărul acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.

O altă problemă o reprezintă familiile cu părinți divorțați sau separați în fapt. Aceste familii sunt caracterizate de o acută lipsă de funcționalitate și de un climat educațional cu deficiențe morale. Nu sunt puține cazurile în care, părintele căruia i-a fost încredințat minorul, îl instigă la ură împotriva celuilalt părinte sau manifestă față de el o atitudine prea indulgentă, în scopul de a-i câștiga atașamentul, ori cele în care parintele trăiește în concubinaj, de multe ori partenerul de viață având o atitudine ostilă, chiar violentă, față de minor, ori cele în care părintele uită de copil, de educația acestuia, de nevoile lui de socializare, tratându-l ca pe un simplu coleg de apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt permanente, iar privațiuniile și insatisfacțiile sunt frecvente, determinând disoluția familiei ca grup coeziv și protectiv.

Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu social. Sunt tot mai numeroase cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot mai multe mame își abandonează copii în maternități sau instituții de ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi instituționalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficiențe care impun o îngrijire particulară, dar în realitate majoritatea copiilor sunt abandonați din motive de sărăcie. La împlinirea vârstei de 18 ani copilul trebuie să părăsească instituția de ocrotire, dacă nu își continuă studiile, fără nici un sprijin, fără protecție din partea statului, singura soluție care-i rămâne fiind aderarea la grupurile stradale și bandele delincvente sau folosirea altor mijloace ilicite sau la limita legalității. Cele mai frecvente cauze ale abandonului invocate de părinți sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor categorii ale populației (țigani, șomeri, părinți alcoolici etc.); în cazul abandonului comis de mamele minore predomină teama acestora de reacția familiilor lor, a propriilor părinți, care, de cele mai multe ori, nu vor să accepte nașterea nou-născutului; lipsa susținerii din partea partenerului, cel mai adesea concubin; lipsa interesului față de copii și familie în general (de exemplu, în cazul femeilor practicante ale prostituției); căutarea unui loc de muncă în străinătate etc. Ca soluție extremă, atunci când sunt copleșite de teamă, unele mame, paradoxal cu precădere adolescente sau tinere, recurg la pruncucidere.

2.3. Școala și delincvența. Dezadaptarea școlară se manifestă sub două aspecte: un aspect pedagogic sau instrucțional, respectiv dificultăți de asimilare a cunoștințelor instructive și cele educative, și un altul relațional, dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii și ceilalți elevi, de a interioriza normele școlare și valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el exprimă orientarea și stabilitatea atitudinilor elevului față de ambianța școlară. Apectul pedagogic se traduce prin eșecul școlar, iar deficiențele de relaționare determină apariția conduitelor deviante.

Eșecul școlar este și el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea cunoștințelor instructive) și necognitiv (privind regulile de educație) și are la bază factori individuali și exogeni. Printre primii se pot aminti: malformații anatomo-fiziologice, deficiențe senzoriale, retard intelectual ori doar hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Acești factori dau naștere unor complexe de inferioritate și inhibiții generale, inclusiv intelectuale. Nesusținut afectiv de către cei din jur elevul va deveni suspicios, se va izola evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginației, considerând că nu este dorit de colegi sau că nu este iubit nici măcar de familie. Drept urmare, crizele de plâns, episoadele de agitație și agresivitate verbală sau chiar fizică, faptele de răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor rechizite ale colegilor, delațiunea, minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului penal (furturi, tâlhării, vătămare corporală etc.), vor fi tot mai fracvente. Între factorii exogeni, cei mai importanți sunt reprezentați de criza familiei, inclusiv lipsa respectului pentru educație și cultură, precum și unii factori școlari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub aspectul vârstei și ritmului individual de asimilare a cunoștințelor; stiluri didactice deficitare; slaba pregătire profesională a unor cadre didactice; neimplicarea acestora în problemele personale ale elevului, fapt care îi distanțează pe cei doi protagoniști ai procesului de învățământ, generând indiferența unuia pentru celălalt; neadaptarea programelor șolare la necesitățile actuale ale societății etc. În aceste condiții, fenomenele de absenteism, inadaptare școlară și abandon școlar au devenit extrem de frecvente, în special în rândul populației rurale.

Dezadaptarea relațională vizează, în principal, tulburările de socializare cu familia, profesorii și colegii și încălcarea repetată a regulilor colectivității școlare sau extrașcolare. Paleta acestor tulburări este largă, cuprinzând modificări de comportament predelincvent, de tipul: minciună, inconsecvență comportamentală, violențe verbale, copiatul sistematic la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieți a fetelor, refuzul de a saluta etc., cât și abateri grave de la normele morale și legale, cum ar fi: furtul repetat, violențe fizice, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, faptele de distrugere din răzbunare, consumul curent de alcool sau droguri, prostituție etc. Cauzele unor asemenea conduite deviante sunt de două feluri, respectiv cauze individuale – deficiențe intelectuale, labilitate psihică, hipersensibilitate, tulburări de caracter, agresivitate etc., precum și cauze familiale și psihopedagogice de ordin școlar, ca de exemplu sub- sau supraaprecierea capacităților reale ale elevului, dezacordul dintre elev și educator asupra motivațiilor conduitei școlare adoptate de minor, conflictele individuale în cadrul clasei de elevi, apariția unor subgrupuri în cadrul clasei, cu valori și obiective diferențiate, care pot intra în conflict, discriminarea sau părtinirea unor elevi de către educator, sancțiuni permisive sau prea severe etc. În sfârșit, mai trebuie amintit și un factor socio-economic fundamental – școala nu mai reprezintă garanția succesului profesional și material, drept urmare, în convingerea minorului, dispare chiar rațiunea de a exista a șolii. Toate acestea pot duce la o reacție de indiferență față de mediul școlar, la negarea valorii sale și, în final, la abandonul școlar, activ – lipsa frecvenței școlare, sau pasiv – delăsarea, pierderea interesului pentru performanță.

Victime ale propriilor lor părinți și educatori, copiii, în general, și adolescenții, în special, se orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma unor "cluburi private", unde por găsi recunoaștere, identitate, securitate emoțională, sprijin și ajutor reciproc. Ca o consecință directă, crește riscul socializării negative, implicit al genezei conduitelor deviante, printre care și delincvența juvenilă.

2.4. Fenomenul "copiii străzii". Nu există o definiție legală sau unanimă a copiilor străzii, cea mai folosită fiind definiția dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei: "copii sau adolescenți sub 18 ani, care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează dintr-un loc în altul și își au propriul grup de prieteni și propriile contacte, iar, oficial, domiciliul lor poate fi cel al părinților sau al unei instituții de stat pentru asistență socială". Deși definiția, dar și doctrina, vorbește de o vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăși cu mult 18 ani. În sfârșit, tot sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferența între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în stradă, și "copiii din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuință alături de familie, dar își petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când se retrag la somn.

În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul lor real este dificil să fie stabilit cu exactitate datorită mobilității foarte mari a fenomenului. Cei mai mulți dintre minorii fugiți de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc județul de domiciliu, pentru a nu fi găsiți de familie și pentru a fi greu identificați. Așadar, majoritatea copiilor străzii sunt fie fugiți de acasă, datorită crizei familiale (relații tensionate, lipsa afectivității și sentimentului de protecție, agresiuni ale tatălui împotriva mamei, consumul sporit de alcool, maltratarea copilului, abuzul sexual etc.) și sărăciei (șomaj, lipsa serviciului pentru unul sau chiar ambii părinți, absența perspectivelor profesionale și materiale favorabile pentru copil etc.), ca o evadare dintr-un mediu neprimitor, fie din centrele de ocrotire pentru minori, din care fug de violența copiilor mai mari sau a personalului, de condițiile proaste de viață, precum și datorită inadaptării la privațiunile pe care le presupune mediul social. La acestea se adaugă și factori macrosociali, cum ar fi absența unei politici sociale coerente din partea statului, incapacitatea acestuia de a susține financiar programe adecvate într-un asemena domeniu sau un sistem de protecție a minorilor depășit ca pregătire și logistică. De altfel, poliția este singura instituție a statului care a desfășurat o activitate constantă, dar în limitele unor dispoziții legale care nu îi acordă foarte multe posibilități de acțiune.

Se poate stabili următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:

a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei și care au abandonat școala, dar care au contact zilnic cu familia, aceștia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai mare șansă de recuperare socială;

b) copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de timp, de maxim câteva luni; și aceștia prezintă șanse bune de resocializare;

c) copiii străzii permanenți sau cvasipermanenți, aceștia au abandonat definitiv instituțiile de ocrotire și păstrează legături ocazionale, rare, cu familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare nevoie de asistență socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape irecuperabili.

Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar fenomenul este de asemenea întâlnit în mediul urban în proporție hotărâtoare (95%). Explicația este dată de facilitățile pe care le oferă marile orașe: multitudinea de activități comerciale prin intermediul cărora se produc bani ușor, fie prestând diferite munci pentru comercianții din zonă, fie prin mijloace ilicite; gara sau metroul și împrejurimile sale (trenuri, săli de așteptare, canalizare etc.) oferă locuri bune de dormit; fluxul mare de călători sau trecători pe stradă asigură câștiguri bune din cerșit, locurile de parcare a autocarelor străine constituie surse de cerșit, furt sau prostituție etc. Orașele care se confruntă cu un fenomen acut sunt: București, "centrul de colectare" a copiilor străzii, Timișoara, Iași, și, mai puțin, Constanța, Botoșani, Bacău, Ploiești, Mureș și Craiova. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de "locuit" în stradă, fie mai puțin de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că primele 6 luni sunt decisive, în acest interval urmând să se stabilească adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la mediul stradal.

Viața străzii își pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea. Cei mai mulți se confruntă probleme ca: cu abandonul școlar, majoritatea fiind de etnie rromă; lipsa de igienă; boli, între care predomină parazitozele (pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, infecții pulmonare, tulburări neuro-psihice etc.; consum de alcool, tutun (96%), aurolac (cca. o treime), iar, mai recent, chiar droguri grele. Printre deficiențele psiho-intelectuale pot fi amintite: vocabular sărac, gândire concretă și imposibilitatea de a abstractiza, atenție și memorie de scurtă durată și instabile, capacitate de concentrare scăzută, labilitate comportamentală și emoțională, dorința puternică de integrare în grupurile stradale în opoziție cu reticența sporită față de societate și lumea adulților.

Dar cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite predelincvente și, în cele din urmă, infracționale. Ca fapte infracționale, pe primul loc se află cerșetoria, majoritatea covârșitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează faptele de furt, în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în comun, centre comerciale, parcuri, terasele unor localuri etc., și predominând furturile din buzunar și cele de telefoane mobile. Într-o pondere mai mică, dar în creștere, se află și faptele de consum de stupefiante. Deși mulți dintre copiii care trăiesc în stradă sunt organizați în grupuri, totuși sunt puține cazurile în care acestea sunt structurate pe sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracțiuni. Pericolul mai mare vine din partea grupurilor criminale constituite de adulți, care vor reuși să îi atragă pe minori în mijlocul lor și să îi folosească în diferite activități delictuale, cerșetoria, furtul și prostituția fiind predilecte.

În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai înalt grad contactul cu modelele și ocaziile criminale. Copiii străzii de azi sunt potențialii infractori adulți de mâine, pentru că strada este o "școală" a vieții și a conduitelor deviante și delincvente, unde copiii învață cum să se descurce și să supraviețuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea unor mujloace nelegitime sau ilicite.

2.5. Prostituția juvenilă. Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat datorită lipsei unor reglementări legislative adecvate și a unor politici de coordonare dintre acestea și autoritățile competente. Foarte puține cazuri au fost anunțate, și mai puține au ajuns în fața instanțelor de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este și mai grav dacă avem în vedere că piața sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de ființe umane.

Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituție și pornografie infantilă. Deși fenomenul nu aduce câștigurile financiare așa cum se întâmplă cu piața sexului cu adulți, el există, fiind denumit "industria ușoară" a sexului. România a devenit un mediu favorabil pentru racolarea minorilor datorită sărăciei, consumul fiind mult mai slab reprezentat. Cei mai afectați sunt, firește, copiii din familiile sărace și copiii străzii. De asemenea, se constată o scădere considerabilă a vârstei de stabilire a unui așa-zis majorat, în acest sens, dacă un baiat la 14 ani trezește doar interesul pedofililor, o fată de aceeași vârstă își poate începe "cariera" în lumea prostituatelor adulte.

Rețelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu doar pentru copii, ci și pentru întraga societate. Ele își desfășoară activitatea în secret, conform unor planuri bine puse la punct, având legături cu corupția politică și socială și cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de rețele își desfășoară activitatea în trei direcții: servicii sexuale, pornografie infantilă și turismul sexual al minorilor români în alte țări consumatoare de prostituție juvenilă. Piața serviciilor este mai dezvoltată în orașele de la granită și în cele cu potențial turistic. Absența "caselor de toleranță" legal înființate a dezvoltat alte modalități de practicare a prostituției: prostituția pe drumul public sau în preajma acestuia (parcări, străzi, campinguri, moteluri etc.); casele de "rendez-vous", apărute ca agenții matrimoniale, dar care prestează prostituție de lux; rețelele de sex prin telefon, unele dintre acestea permițând și stabilirea de întâlniri; saloanele de masaj erotic; cluburi de streap-tease etc.

Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea libertății fizice și psihice a minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieții sale morale și socio-profesionale; traumatismele pe care le provoacă unui psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând fenomene ireversibile (nevroză, anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite deviante și infracționale, prezente și viitoare (însușindu-și exemplul cunoscut, minorul poate deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).

2.6. Consumul și traficul de droguri. Consumul de alcool. O parte din ce în ce mai importantă a delincvenței juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul și traficul de droguri, precum și cu consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale și până la colectivitățile din școli, facultăți, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituții.

Folosirea regulată a drogurilor duce la dependență psihică și dezvoltă toleranță și dependență fizică. Pe măsură ce se instalează toleranța, senzația de euforie, specifică stupefiantelor, dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simți normal și pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obișnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată. Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca să-și obțină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari și dependenții deseori recurg la furturi în familie, înșelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării și chiar crimă în grupul de prieteni, de cunoștințe și în comunitate. De la infracțiunile săvârșite individual în scop de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni și "tovarăși de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea consumatorilor dependenți de către rețelele ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenții acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru consumul propriu. Astfel, orice consumator de droguri este întotdeauna un potențial "dealer", care sporește membrii crimei organizate.

Consumul de alcool constituie o problemă și mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor sale, cât prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil de producerea a cca. 80% din infracțiunile săvârșite de minori, în special a celor de violență. La începutul secolului XX, E Ferri semnala că numărul infracțiunilor de omor, loviturile cauzatoare de moarte și alte infracțiuni de violență, crește sau descrește în același timp cu producția de vin. Consumul de alcool determină comiterea unor categorii diverse de fapte penale, de la cele din culpă (de exemplu, accidente rutiere), până la cele intenționate (omor, vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).

2.7. Delincvența în grup. Întrucât despre bandele stradale s-a vorbit și cu alte ocazii, aici vor fi prezentate doar caracteristicile și dimensiunile fenomenului în România. Astfel, fenomenul este incipient, dar sunt deja indicii concrete că el se dezvoltă: o adevărată explozie a consumului și traficului de droguri, existența unei puternice piețe subterane, constituirea unor "grupuri de interese" în unele regiuni din București, Brașov, Timișoara, Constanța, așa cum rezultă din date ale Ministerului de Interne și SRI, constituirea "grupurilor de protecție" contra unei taxe, textele muzicii hip-hop care descriu viața "băieților de cartier", unele incitând la acte de bravadă sau chiar deviante și delincvente, delimitarea zonelor de oraș prin graffitti etc.

2.8. Alte fenomene specifice. Cauzele enumerate și expuse sumar până aici nu epuizează, nici pe departe, întreaga etiologie a delincvenței juvenile din România. Din întreaga diversitate posibilă, în final, vor fi prezentate pe scurt căteva dintre ele.

Tot mai des se semnalează în mass-media deficiențele de socializare prin care trec copiii ai căror părinți își caută de lucru în străinătate. Lipsiți de afectivitatea și îndrumarea părinților într-o perioadă când psihicul și caracterul lor se află în formare, acești minori cad pradă repede indiferenței mediului din care fac parte, precum și influențelor nefaste ale anturajului și lipsei de control și supraveghere. Conduitele deviante generate de criza care apare în sânul familiei sunt, cel mai adesea, autodistructuve (introvertire, izolare, tendințe de suicid, sau dimpotrivă, evadare în lumea predelincventă, abandon școlar pasiv și chiar activ etc.), dar pot reprezenta și un pericol pentru societate prin fapte predelictuale sau chiar infracționale (vagabondaj, consum de droguri, furturi, violențe fizice etc.). Totuși, trebuie făcută distincție între părinții care își lasă copiii în grija unor rude responsabile, interesându-se periodic de soarta lui, și cei care îi abandonează efectiv în seama unor rude incapabile de a îngriji un minor (din cauze de vârstă, situație materială, lipsa interesului etc.), sau ciar fără protecția unui adult.

Un alt fenomen negativ, provocat de carențele comunicării între parinți și copii, este așa numitul fenomen "emo" (din englezul emotion = emoție, emotivitate). Comportamentul specific se caracterizează prin exacerbarea emoțiilor negative, prin explorarea sentimentelor de frustrare, umilință, durere, printr-o concepție nihilistă și fatalistă. Tânărul "emo" se crede inferior și inutil, pentru el viața nu are orizonturi luminate, societatea nu îl dorește, ascultă muzică rock, se îmbracă neîngrijit, cu haine negre sau alte culori sumbre, își lasă părul lung, neîngrijit sau cu frizuri care imită părul neîngrijit. Suntem, așadar, în fața unui comportament nevrotic, autodistructiv, motiv pentru care acești copii comit, în primul rând, acte prin care se pun în pericol pe ei înșiși (izolare, abandon școlar, automutilare psihică sau fizică, înfometare sau alte tehnici în scopul producerii de suferință, suicid etc.), și mai rar constituie un pericol pentru comunitate.

În sfârșit, un real pericol pentru societate, dar și pentru minori, îl reprezintă fenomenul satanist. Curentul satanist face parte din mișcarea New Age, în care se regăsesc, pe lângă "Biserica lui Satan", și alte entități sectante, cum ar fi Asociația Vrăjitoarelor sau Biserica Scientologică. Sataniștii au drept scop "slujirea autentică" a lui Satan și proclamarea lui ca "singur Dumnezeu". Adepții satanismului sunt grupați în trei structuri organizaționale: categoria ocultă a vrăjitorilor și vrăjitoarelor, urmași direcți ai unor zeități malefice din culturile asiriene, babiloniene, iudaice, aztece etc. – reprezintă linia inițiatică; biserica satanistă, o desprindere din linia inițiatică; și o mișcare la modă a tinerilor, în special sub 20 de ani, care reprezintă sursa de racolare pentru primele două categorii de grupări sataniste. În România se cunoaște doar existența ultimei forme de adulație satanistă, dar se cunosc încercări de infiltrare a unor secte autentice New Age. Dificultatea de a obține informații este dată si de caracterul strict secret și ascuns al primelor două categorii de grupări sataniste pe care îl promovează membrii lor.

Fenomenul satanist constituie un pericol la adresa tinerilor prin două aspecte: comportamentul cotidian pe care îl impune și ritualurile de slujire a diavolului. Comportamentul cotidian se caracterizează prin: consum de alcool în cantități ridicate; consum de droguri; clișee verbale în jurul unor cuvinte cheie, ca "sânge", "bestie", "lanțuri", "mormânt" etc.; în timpul dansului se folosește violența (mosh); se practică sexul sau violul în grup; se promovează și practică complexul brâncovenesc; se promovează principii de viață de tipul: "Ceea ce te iubește, te ucide. Ucide, deci, tot ceea ce te iubește!", "Fă tot ce vrei!", "Puterea este în tine!" etc. Comportamentele ritualice presupun: întâlniri în cavouri, grote, cimitire etc.; pângărirea rugăciunilor creștine; sacrificii cu animale sau chiar umane; supunerea unor membrii ai grupului sau terți la tortură fizică; sinucideri ritualice etc.

Deși orientarea satanistă se află în stadiu incipient la noi în țară, totuși se impune supravegherea fenomenului pentru a se evita exitnderea lui, cu atăt mai mult cu cât victimele sale imediate sunt tinerii, categoria socială cea mai vulnerabilă datorită unui discernământ în formare și a proceselor specifice vârstei adolescenței.

§3. Predicție și prevenire

Investigarea cauzelor care determină delincvența juvenilă, fără a pune rezultatele în serviciul anticipării modului în care vor evolua conduitele deviante în viitor, reprezintă un demers inutil atâta timp cât el nu oferă posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenți. Se știe că majoritatea delincvenților minori își încep "cariera" infracțională pornind de la un lung șir anterior de fapte predelictuale. Astfel, performanțele școlare minime, absenteismul școlar, eroziunea din căminul familial, vagabondajul, agresiunile verbale sau fizice sunt numai câteva din aceste conduite predeviante sau deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la care putem conchide că asemenea acte ale tânărului constituie "anticamera" delincvenței juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel puțin două premise:

a) conduita deviantă și delincventă este doar efectul unor cauze concrete; așadar trebuie identificate cauzele pentru a putea stabili care este ponderea lor în actul deviant;

b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice pentru a se evita fenomenul de etichetare dar și pentru a nu identifica un comportament ca fiind deviant în baza unor prejudecăți.

Operațiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesră pentru a adopta măsurile potrivite de prevenție cât timp deficiențele de comportament nu se acutizează. Dobândirea de către minor a unui comportament delincvent structurat scade drastic șansele acestuia de recuperare socială, indiferent de măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele aplicate. Din nefericire, aplicarea unor pedepse privative de libertate față de infractorul minor va duce nu la reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la socializarea lui negativă. Pentru deținut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind perioada de acomodare, după care intervine obișnuința, apoi rutina și asumarea tehnicilor ilicite de supraviețuire în mediul infracțional de la "veteranii" locului de deținere. Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor și modalităților de prevenție, intervenție și postvenție, precum și diversificarea acestora. Principalele direcții de acțiune pot fi:

a) înființarea și funcționarea unor instanțe speciale pentru cauzele cu minori și, în general, organizarea unei justiții pentru delincvenții minori în conformitate cu standardele de la nivelul altor țări europene și americane;

b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor infractori, prin creșterea ponderiipedepselor neprivative de libertate;

c) funcționarea și extinderea sistemului de probațiune în cauzele cu minori, după modelul existent în cadrul altor legislații penale;

d) creșterea rolului comunității în procesul de susținere și reinserție socială a minorilor infractori pentru a-i proteja de legea penală și pedepsele privative de libertate;

e) derularea unor programe de asistare socială și juridică a minorilor în perioada adolescenței, întrucât la această vârstă sunt cel mai expuși la un comportament deviant, datorită gradului ridicat de vulnerabilitate criminogenă specific acestei perioade a vieții.

Bibliografie

TUDOR AMZA, Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, București, 1997

DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex, București, 2002

FLORENTINA GRECU, SORIN M. RĂDULESCU, Delincvența juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, București, 2003

ION PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Editura Național, București, 2000

SORIN M. RĂDULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziție: teorii, tendințe, metode de prevenire, Editura Lică, Pitești, 2001

TIBERIU RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, coordonator CONSTANTIN CUCOȘ, Editura Polirom, Iași, 2005

EMILIAN STĂNIȘOR în lucrarea colectivă Justiția pentru minori, coordonatori MARIA COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, București, 2003

IANCU Tănăsescu, GABRIEL Tănăsescu, CAMIL Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, București, 2003

TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, ȘTEFAN DANEȘ, GHEORGHE DARÎNGĂ, DUMITRU LUCINESCU, VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL, DUMITRU POPESCU, VIRGIL RĂMUREANU, Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea generală, Editura Științifică, București, 1972

Site-ul oficial al ziarului "Adevărul"

=== masuri de preventie ===

Capitolul trei, întitulat „Măsuri psihopedagogice de prevenție și recuperare a

comportamentului deviant la adolescenți”, descrie măsuri psihopedagogice de prevenție și

acțiuni complexe de recuperare a devianței comportamentale la adolescenți. Noi susținem câteva din

măsurile de prevenire în funcție de caracterul specializat, etapa și situațiile pe care le vizează: 1) măsuri

socio-psihologice (inserție socio-familială pozitivă, relații interpersonale adecvate, măsuri de securitate

psiho-socială de natură protectoare); 2) măsuri socio-profesionale (ergonomice, psihopedagogice); 3)

măsuri psihoprofilactice (educație sanitară, depistare precoce).

Pentru prevenirea și recuperarea devianței comportamentale la adolescenți nu este suficientă doar

asigurarea condițiilor economice prielnice de dezvoltare sau a mediului social-educativ corespunzător, ci

și găsirea unor forme și metode de asistență psihologică acordată acestei categorii de populație. Asistența

psihologică, care trebuie și poate fi acordată adolescenților, necesită selectarea formelor și metodelor,

reevaluarea lor periodică în raport cu noile terapii psihologice, adecvarea acestora la cauzele individuale

ale devierilor. Având aceste considerații și constatând dezvoltarea insuficientă a sistemului autoreglator la

adolescenții devianți, am elaborat un program de intervenții, al cărui obiectiv major este lichidarea

lacunelor existente în acest sistem. Strategia intervențiilor recuperatorii s-a axat pe următoarele teze

fundamentale: 1) Devianța comportamentală este, în esență, neconformarea de către individ a

comportamentului său la cerințele grupului de referință; 2) Comportamentul adaptat este rezultatul

socializării, al educației și al autoeducației – procese, în cadrul cărora are loc acceptarea și internalizarea

de către individ a normelor sociale; 3) Ajustarea comportamentului la cerințele sociale reclamă un grad

înalt de dezvoltare la individ a autoreglării; 4) Sistemul autoreglator asigură atitudinea subiectuală,

responsabilă a individului față de comportamentul său; 5) Autoreglarea include în sine: lansarea de

scopuri, modelarea condițiilor, planificarea acțiunilor, controlul, aprecierea și corectarea rezultatelor

acestora; 6) Elementele constituente ale autoreglării se formează în diverse tipuri de activitate dominantă

prin dezvoltarea în cadrul lor a neoformațiunilor psihologice (voluntaritatea proceselor psihice și a

comportamentului, planului interior al acțiunilor, reflexia).

Experimentul formativ s-a realizat cu participarea celor 18 elevi devianți din Liceul Teoretic „M.

Sadoveanu” divizați în două grupe omogene: formativ și de control (a câte 9 persoane). Ceilalți

adolescenți incluși în experimentul de constatare n-au participat în studiul formativ și de control, dat fiind

faptul că, internarea subiecților în Spitalul Clinic de Psihiatrie este limitată în timp, iar copiii de la Centrul

de Triere a Minorilor, după un termen redus de plasare în instituția nominalizată, au fost reintegrați în

instituțiile de resort (familie, școală-internat, etc.).

Activitățile realizate cu adolescenții devianți grupului formativ au fost efectuate din trei direcții: 1)

În aspect cognitiv s-a pretins la formarea cunoștințelor despre importanța reglementării relațiilor

sociale, despre rolul și statusul social al individului, despre cerințele, normele, regulile și așteptările

sociale dictate de rol și statut, despre exigențele școlare și ale „Codului conduitei civilizate”; a

reprezentărilor privind factorii determinanți ai comportamentului uman, sfera lui motivațională, afectivvolitivă,

mecanismele psihologice defensive. 2) Pe plan atitudinal s-a recurs la autoanaliza și analiza

traseului de viață al fiecărui adolescent cu devianță comportamentală, a justificărilor comportamentului

său, a raționamentelor sale, a concepției în legătură cu sine, cu viața din trecut, prezent și viitor, a

atitudinilor sale față de părinți, școală, colegi, profesori, a valorilor supraindividuale, a regulilor morale,

culturale, juridice. O atenție deosebită s-a acordat formării la adolescenții devianți a autoaprecierii

adecvate a comportamentului său în diverse situații. 3) În sfera aptitudinilor s-a contribuit, pe de o

parte, la modificarea formelor neproductive de reacționare, iar, pe de altă parte, la cunoașterea propriului

potențial, utilizarea lui eficientă și la formarea: a) reacțiilor adecvate situațiilor, rolurilor atribuite; b)

deprinderilor de stăpânire a stărilor afective; c) abilităților de autoreglare (deconectarea, comutarea,

transferul, autocomanda, raționalizarea, autoanaliza, autosugestia, autocalmarea, actualizarea

reprezentărilor pozitive); d) stabilității emoționale în condiții tensionate, conflictuale; e) experienței de

autoreglare și a toleranței. Un loc distinct au ocupat în acest sens tehnicile de internalizare a controlului

extern, verbal, asupra stărilor afective și a acțiunilor; tehnicile de exprimare în mimică și pantomimică a

stărilor afective, a intențiilor, a dorințelor și „citirea”, „discifrarea”, verbalizarea și evaluarea acestora.

Subiecților din lotul formativ li s-a oferit ajutor în elaborarea stilului individual de autoreglare a

comportamentului său, în alcătuirea propriului „Cod comportamental”, în formularea și lansarea

scopurilor, în dezvoltarea acțiunilor voluntare; în modelarea situațiilor, în conștientizarea circumstanțelor,

în prognozarea și planificarea acțiunilor, analiza și aprecierea rezultatelor obținute. În scopul consolidării

mecanismelor interne autoreglatorii, subiecții au efectuat: descrierea comportamentului său în trei aspecte

(cum este, cum trebuie să fie, cum doresc să fie); și-au alcătuit „Planul de acțiuni” pentru o zi, pentru o

săptămână, au raportat despre acțiunile realizate, apreciindu-le calitatea, eficiența. S-a pus accent de

=== studiu de caz ===

ASPECTE TEORETICE
– SCOPUL
– OBIECTIVE
– METODOLOGIE
– INTERPRETARE
– ISTORICUL CAZULUI
– A. Acuze principale
– B. Istoric medical
– C. Status mental
– D. Diagnostic DSM-IV
– CONCEPTUALIZAREA CAZULUI. O ABORDARE DIN PERSPECTIVA TERAPIEI COGNITIV COMPORTAMENTALE
– A. Factori etiologici
– B. Evaluarea cognitiilor si comportamentelor actuale
– C. Evaluarea longitudinala a cognitiilor si comportamentelor
– D. Aspecte pozitive si puncte tari ale clientului
– E. Ipoteza de lucru
– TRATAMENT / PLAN DE INTERVENTIE. O ABORDARE DIN PERSPECTIVA TERAPIEI COGNITIV COMPORTAMENTALE
– A. Lista de probleme
– B. Scopuri terapeutice
– C. Planificarea terapiei (Sedinta 1, 2, si 3)
– ANEXE
– Anexa 1 – Ghid de interviu
– Anexa 2 – Anamneza
– Anexa 3 – Grila de observatie
– Anexa 4 – Testul Cattel
– Anexa 5 – Chestionarul E.P.I
– Anexa 7 – Scara de evaluare a anxietatii Hamilton
– Anexa 8 – Chestionarul de testare a personalitatii dificile
– BIBLIOGRAFIE

PREZENTAREA CAZULUI:

T.I., 13 ani, diagnostic -; dislalie polimorfa, balbaiala, tulburari de ritm al vorbirii.

I. ISTORICUL CAZULUI:

T. I., are 13 ani, nascut in anul 1992 in comuna Apahida, Judetul Cluj. Provine dintr-o familie legal constituita in 1985. Are 2 surori mai mari. Tatal lui este muncitor, iar mama caznica.
Este al treilea copil, iar starea de sanatate a membrilor familiei este buna, nu sunt mentionate probleme de sanatate si nici boli grave in copilaria lui Ionut. Dar ca antecedente personale ar putea fi incluse probleme de auz fonematic. De asemenea nu sunt mentionate tulburari de limbaj in familie.

II. DESCRIEREA PROPRIU-ZISA:

I. este un copil linistit, introvert, cand i se da sa execute o sarcina, fara a se impotrivi el se straduieste sa o execute.
Desi vorbirea lui este destul de inteligibila, are tendinta de a vorbi pe inspir (aceasta si datotita respiratiei diafragmatice pe care o are) si de cele mai multe ori repeta primul sunet din cuvant. Aceste repetitii nu sunt de lunga durata, el reuseste sa le reduca cand pe fondul lor prelungeste sunetul.
In vorbirea lui se observa omisiuni de sunete: “R” -; este omis in grup consonantic, il inlocuieste cand sta langa o vocala: de exemplu: “car -; cai”. Inlocuieste de asemenea “S” cu “S”; “T” cu “C”; “D” cu “T”.
Se mai remarca in borbire lipsa unei consoane dintr-un grup consonantic, inversarea ei: de exemplu: “tabla -; taba -; talba”; “flurure -; futuie”.
Subiectul nu evita comunicarea cu cei din jur, dar nu este capabil sa vorbeasca independent, are nevoie de ajutor (stimulare vervala, intrebari), deoarece vorbirea lui este afectata de tulburarea de limbaj.
Desi are o capacitate de concentrare si memorie relativ bune nu este capabil sa faca o compunere singur, aceasta datorandu-se si saraciei vocabularului. Exista si o serie de ezitati in vorbire.
In ceea ce priveste cititul, acesta este silabisit. Scrisul este lent, dar ingrijit si inteligibil prezentand greseli de ortografie, iar structura grafica este una corespunzatoare.

III. EXAMINARI SI EVALUARI:

1. Examinarea nivelului de dezvoltare intelectuala:
I. prezinta o deficienta mintala usoara, aceasta depistandu-se prin rezultatele la testul Matricile Progresive Color, unde obtine un scor de 50.
2. Examinarea logopedica:
Subiectul prezinta dislalie polimorfa, balbaiala si tulburari ale ritmului vorbirii.

V. SUMARIZARE/CONCLUZII:

Dupa cum am mentionat mai sus, diagnosticul final al subiectului este dislalie polimorfa, balbaiala si tulburari ale ritmului vorbirii.
In pofida deficientei mintale usoare si a tulburarii de limbaj de care sufera subiectul, se poate observa dorinta acestuia de a se exprima, de a comunica, dar nepermitandu-i vocabularul si chiar conduita (introversia). In ceea ce privesc elementele care tin de afectivitate se poate observa emotivitate, o doza de anxietate si chiar neincredere in sine.
I. se orienteaza bine temporo-spatial, cunoaste culorile, masinile, are elementele de schema corporala si datorita faptului ca este un copil linistit executa bine sarcinile care ii sunt date.

VI. INTERVENTIE LOGOPEDICA:

• Obiective:
1. Corectarea deprinderilor de vorbire necorespunzatoare (obtinerea unei vorbiri armonioase, atat a elementelor de articulare cat si a vorbirii in ansamblul ei).
2. Crearea unui mediu propice pentru dezvoltarea calitatii vorbirii, imbunatatirea comportamentului si a deprinderilor fata de copilul balbait.
3. Corectarea respiratiei defectuoase si obtinerea unei respiratii corespunzatoare.
4. Corectarea denaturarilor limbajului: omisiuni de sunete, inlocuiri de sunete, lipsuri, inversari, repetari de sunete, ritm, fluenta.
5. Corectarea auzului fonematic.
6. Dezvoltarea unei atitudini corecte fata de sine, de propriile defecte de vorbire si fata de cei din jur.
• Evolutia tulburarii de limbaj:
Pe parcursul procesului de interventie logopedica s-au facut cu Ionut exercitii de motricitate a obrajilor (umflare -; dezumflare); a maxilarului inferior (miscari du-te – vino); a limbii (sus -; jos, cescuta, calutul, jgheabul); a buzelor; a valului palatin.
Exercitii de emitere a sunetului “s” (limba pozitionata in spatele incisivilor inferiori, aerul care se scurge la emiterea sunetului este cald).
Exercitii de fixare a sunetului “s” (exercitii cu “s” in diferite pozitii (initiala, mediana, finala); aranjarea unor imagini dupa pozitia sunetului “s”; aranjarea cuvintelor care contin “s” pe o tablita (de exemplu -; “soldat”)).
Dupa procesul de interventie logopedica, s-a observat o usoara ameliorare a tulburarilor de vorbire, dar inca Ionut repeta sunetele de la inceputul cuvantului. Respiratia nu s-a echilibrat total.
S-a colaborat destul de bine cu parintii(cu mama mai mult), acestia avand o atitudine de interes fata de copil, ceea ce a facut ca interventia sa decurga mai bine.
Exercitiile de motricitate sunt foarte importante deoarece atat valul palatin cat si limba subiectului sunt hipotone, motricitatea buzelor este diminuata, partea dreapta a fetei este usor cazuta, deoarece subiectul prezinta hemipareza spastica dreapta. Dupa procesul de interventie elementele de motricitate deficitara s-au imbunaratit considerabil. Subiectul a inceput sa-si controleze si ritmul vorbirii, dar inca tendinta de a vorbi pe inspir este prezenta.
Subiectul este inclus in sarcini scolare pe care se straduieste sa le execute bine, este in clasa a 3-a si este cel mai bun elev din acea clasa (dar trebuie sa se aiba in vedere deficienta pe care o are).
Recomandari:
Ionut manifesta trebuinta de sprijin logopedica, tocmai de aceea frecventa lui la lectiile logopedice este mare.
In ceea ce privesc exercitiile care trebuie facute cu el, acestea sunt cele pe care le-am mentionat in interventia logopedica.

=== studiu de caz practica examen ===

Universitatea “Lucian Blaga”, Facultatea de Stiinte, Sibiu

Specializare master “Cunoasterea si combaterea criminalitatii”, anul I

STUDIU DE CAZ

COMPORTAMENT PREINFRACTIONAL

Realizat de:

BITOLEANU IULIA

COMPORTAMENT INFRACTIONAL SI PREINFRACTIONAL

I. ASPECTE TEORETICE

Noțiunea de delincvență juvenilă. Există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, în funcție de știința care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianță, iar în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament

Delincventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme sociale savarsite de catre tineri sub 18 ani, incalcari sanctionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de copil sau adolescent care prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, aduce prejudicii comunității și, în consecință, necesită o reacție puternică din partea autorităților și a societății. Spre deosebire de criminalitatea (infracționalitatea) actelor adultului, delincvența juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noțiunea de delincvență juvenilă are numeroase semnificații biologice, psihologice și sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

Conduite deviante precum fuga, vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool și tutun, abandonul școlar etc, deși nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noțiunea de predelincvență juvenilă.

În opoziție cu delincvența se află asadar predelincvența, care constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conținut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiții, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente, primele sunt denumite în Statele Unite "delicte de status", care reprezintă încălcări ale unor prescripții aplicabile numai minorilor și tinerilor, iar pentru cele din urma s-a propus in doctrina noțiunea de delincvență penală.

Actele predelincvente sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile și implică o condamnare morală explicită.

Marea majoritate a delincvenților nu sunt nici infractori înrăiți, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur și simplu copii în derivă, victime de cele mai multe ori a unor circumstante externe nefavorabile.

Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs social, psihologic și biologic în ceea ce privește conduita minorului, dar și condițiile de viață ale acestuia.

Cauzele care-l determina pe minor sa adopte un comportament delincvent sunt greu de clasificat la modul absolut, deoarece evolutia personala, cea care-l conduce la tipuri de comportamente deviante si, in final, delincvente, se explica in fiecare caz printr-un context individual specific, care corespunde propriei experiente de viata si nucleelor de baza in jurul carora se dezvolta fiecare copil si adolescent, si anume: familia, scoala, anturajul propriu si, pe un plan mai general, mediul socio – economic in care traieste minorul. Cand mediul actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.

Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari categorii: a) factori individuali, de personalitate si b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularitatile si structura somato-fiziologica si neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului, posibilitatile intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc. In a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si educationali, socio-culturali, economici etc.

Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in determinarea deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu actioneaza izolat, unilateral, ci concertat, delincventa fiind rezultatul interactiunii la un nivel scazut al acestora.Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii unor conduite concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea solicitarilor de mediu la un nivel care depaseste posibilitatile copilului, fie cind acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.

II. Studiul de caz

1. Problema

Minorul D.A, in varsta de 14 ani, este elev in clasa a-VI-a si este beneficiarului serviciilor unui centru de plasament din Jud.Timis. In urma cu cateva luni, minorul a agresat un coleg, fiind la un pas de a-l injunghia cu un cutit pe care il avea asupra lui. Investigat ulterior asupra acestui episod, nu a fost capabil de un raspuns verosimil asupra motivatiei gestului sau.

2. Obiective

1.Determinarea cauzelor si a factorilor care au stat la baza comportamentului infractional

2. Specificarea mediului de provenienta a acestora

3.Propunerea unor metode de interventie in vederea ameliorarii comportamentului

3. Metode utilizate

Pentru realizarea acestui studiu am folosit metoda observatiei, conversatiei, metoda biografica, si cea a analizei produselor activitatii. Pe baza informatiilor obtinute am intocmit anamneza.

4.Istoricul cazului

Tanarul D.A provine dintr-o relatie de concubinaj, fiind recunoscut de tata. Parintii tanarului locuiau in chirie , intr-o casa din lemn, intr-o stare avansata de degradare.Nu aveau animale sau pasari, si nici terenuri agricole. Familia nu dispunea de venituri permanente, prestand munci ocazionale, nivelul de trai fiind foarte scazut. Era o familie dezorganizata, in care tatal era dependent de alcool.

In perioada cand locuia cu familia, a avut cateva escapade, in care a hoinarit pe strazi alaturi de alti vagabonzi.

A ajuns in cadrul centrului de plasament in urma cu 3 ani, in urma unui abuz sexual de catre un vecin, moment in care problemele sale s-au agravat.

Relatiile sociale

Familia – relatii deosebit de incordate intre parinti datorita consumului excesiv de alcool din partea tatalui

Tatal- este agresiv cu toti membrii familiei, in special cu sotia. Era autoritar, insa nu a avut decat un rol decorativ in educarea si cresterea celor 3 copii.

Mama – se ocupa in special de siguranta financiara si de educarea si cresterea copiilor.

Fratii – are doi frati mai mici, unul de 10 ani si altul de 12 ani,cu care se afla in relatii cordiale.

Grupul de prieteni – are prieteni putini, de obicei mai mici decat el.

In familie au existat intotdeauna relatii conflictuale, o atmosfera tensionata, greu de suportat. Tata era cel care impunea tuturor calea de urmat.

Istoricul evolutiei scolare

Avea absente si note slabe datorita inadaptarii scolare, si in clasa a treia datorita situatiei financiare, mama la retras de la scoala.

5.Prezentarea cazului- situatia actuala

Relatiile cu familia

Pastreaza legatura cu familia si cu cei doi frati, atat telefonic cat si prin vizite ale mamei, de care copilul este extrem de atasat si care exercita o influenta foarte mare asupra comportamentului sau, afectand autoritatea educatorilor in programul instructiv al centrului unde D.A. isi desfasoara activitatea.

Analiza activitatii scolare

note mici la majoritatea materiilor;

nu isi indeplineste sarcinile scolare decat cu mare greutate;

nu participa active la ore si chiuleste ori de cate ori are ocazia;

manifesta interes la sport.

Pentru majoritatea activitatilor extrascolare manifesta dezinteres, superficialitate.

Descrierea comportamentului

Inca de la venirea in cadrul centrului s-a prezentat cu o simptomatologie depresiva, cu stari de neliniste si angoasa. Aceasta simptomatologie s-a manifestat atat prin reactii acute de frustrare, incluzand inhibitie sociala si inchidere in sine, cat si prin manifestari extreme de ostilitate la stimuli particulari. De asemenea, prezinta o rezistenta scazuta la frustrare izbucnind violent asupra celor din jur, si atunci cand resimte “sentimentul de robie” in relatiile cu colegii mai mari. Este dezorientat in ceea ce face, nu-si cunoaste scopurile si obiectivele. Participa la activitati doar daca este solicitat, insa cu superficialitate. S-a adaptat greu modului de viata din centru, incercand sa fuga de cateva ori din institutie, in general dupa vizita mamei, fiind foarte atasat de aceasta, dar si de fratii sai.

Leaga prietenii cu copiii din centrul de plasament de obicei mai mici , avand tendinte de asociere cu lideri negativi. Starea sa oscileaza intre episoade depresive, de izolare si episoade in care incita la agresiune verbala si fizica.

6. Factorii de influenta asupra comportamentului sau :

– mediul familial;

– mediul social in care se invartea;

– cadrul scolar;

– circumstantele externe traumatizante;

7. Descoperirea cauzelor :

– conflictualitatea familiei au subminat nevoia de protectie si de siguranta a copiluilui;

– agresivitatea tatalui asupra tuturor membrilor familiei, in special a mamei de care copilul este extrem de atasat au produs grave dezechilibre emotionale, stari de frustrare, de neputinta in a proteja persoanele dragi lui;

– autoritarismul excesiv au condus la inhibarea unor comportamente specifice varstei si la dorinta de libertate, exprimata prin fugile repetate de acasa;

– impunerea unui traseu in viata a amplificat starea de frustrare si de neimplinire a minorului;

– retragerea lui de la scoala a exercitat o influenta negativa, contribuind la izolationismul social si la dezadaptare relationala;

– totodata aceasta discontiniutate scolara a contribuit si la inadaptarea scolara de mai tarziu, fiind dezorientat in ce priveste motivatia si interesul scolar, lucru care i-au produs sentimente de frustrare si de neliniste.

– rasturnarea sistemului de valori al copilului duce la criza de identitate;

– in timpul escapadelor de acasa, copilul nu a manifestat retinere fata de influenta “invataturii strazii”;

– abuzul sexual suferit i-a afectat starea de sanatate mentala;

– a dezvoltat un sindrom depresiv cu reactii posttraumatice , cu consecinte asupra stimei de sine;

– datorita abuzului sexual este stapanit de sentimente de neliniste si angoasa;

– institutionalizarea lui a fost resimtita ca abandon din partea familiei, in special a mamei.

Metode de interventie in vederea ameliorarii comportamentului

Se actioneaza la nivel personal prin :

sedinte de psihoterapie si consiliere psihologica in vederea rezolvarii conflictelor interioare, inca persistente

invatarea unor tehnici de relaxare;

recastigarea stimei de sine, a respectului de sine si a increderii in fortele proprii;

modificarea atitudinii fata de invatatura;

stimularea motivatiei pentru invatare;

modificarea sistemului de valori;

modificarea formelor neproductive de reacționare, prin formarea reacțiilor adecvate situațiilor;

formarea abilităților de autoreglare (deconectarea, comutarea, transferul, autocomanda, raționalizarea, autoanaliza, autosugestia, autocalmarea, actualizarea reprezentărilor pozitive);

participarea in cadrul unui grup de suport.

Se actioneaza la nivelul clasei de elevi prin :

inlesnirea integrarii in grup;

participarea la activitati extrascolare ; excursii, programe distractive;

solicitarea minorului in realizarea unor activitati desfasurate in grup;

Se actioneaza la nivelul tuturor factorilor ;

familia – vizite mai dese din partea mamei si a fratilor;

anturajului

profesorilor

educatorilor din cadrul centrului.