Sinuciderea
CUPRINS:
SECTIUNE TEORETICA
INTRODUCERE
Sinuciderea este unul din actele de vointa cu urmari nefaste – cel mai impresionant act din intreaga manifestare a fiintei umane. Fenomen complex cu grave implicatii sociale, acest act specific omului, a rezultat ca un produs al conflictelor interne, in paralel cu o lipsa de adaptare la conditiile mediului. Suprimarea individului de catre el insusi, reprezinta un act cu atat mai impresionant cu cat actul de vointa in sine care duce la autosuprimare, face intotdeauna uz de o complexa stratagema, constienta si inconstienta, cu scopul de a amorti sau neutraliza reactiile firesti de aparare.
Frecventa sinuciderilor la varsta adolescentei in societatea actuala constituie unul dintre motivele principale ale studiului de fata . Toti cei care au cercetat problema suicidara sunt de acord ca adolescentul sinucigas se dezvolta intr-un mediu psihosocial cu grave perturbari structurale si relationale. Cu toate acestea, este greu de stabilit un raport precis intre perturbarile mediului socio-familial si frecventa suicidului, pentru ca nu prezenta singura a acestor tulburari duce la suicid, ci mai ales modalitatea in care adolescentul receptioneaza si integreaza aceste influente.
Nu exista si nu a existat societate in care sa nu se produca, cu o frecventa mai mare sau mai mica, dar niciodata nula, fenomenul autodistrugerii umane. Mai mult, omniprezenta comportamentului autodistructiv se pare ca este marcata, la scara istorica, de o tendinta ascendenta. Suntem de parere , ca se impune astfel, cunoasterea autodistructivitatii atat de catre specialisti cat si de toti acei interesati de problema, intrucat ea prezinta o importanta deosebita, prin numarul mare de victime, prin impactul asupra celor ramasi in urma lor.
Societatea cu structura ei influenteaza numarul sinuciderilor in cel mai mare grad. Viata societatii postrevolutionare , nesigura si plina de grija zilei de maine, cu educatia ei, cu oscilatiile si incaierarea acerba dintre indivizii ei in lupta lor pentru existenta, cu catastrofalul joc de inaltimi si prabusiri de apogeu, cu continua oscilatie a balantei, cu dorinte, tentatii si deceptii ofera terenurile cele mai propice inmultirii cazurilor.
Lumea moderna cunoaste fenomene disociative noi, inexistente in trecutul omenirii, cum ar fi cel de anomie, cu un impact evident asupra fenomenului autodistructiv, capacitatea integratoare a societatilor moderne, in comparatie cu cea a comunitatilor care le-au precedat, este sensibil mai redusa, ceea ce insemna in mod evident o mai redusa protectie a individului fata de tentatiile autodistructive, intrucat solidaritatea functionala in care este prins individul zilelor noastre este mult mai vulnerabila in fata crizelor existentiale. In mod evident, societatile actuale nu mai reglementeaza in totalitate actele individuale si, in consecinta, nu mai constituie o protectie la fel de sigura; intre individ si societate relatiile sunt adeseori conflictuale, si lucrul acesta influenteaza problematica suicidologica. Faptul ca intre cauzele mortalitatii in prezent, sinuciderea ocupa un loc de frunte (locurile 2-4 in anumite tari) poate fi dovada lipsei de protectie a individului, iar daca se are in vedere corelarea acestui fenomen cu varsta, atunci incidenta sinuciderii este pentru adolescenti si mai puternica.
Sinuciderea reprezinta nu numai o pierdere personala, ci si una sociala. Urmarind valorile subiective si etice, moartea unei persoane poate fi discutata in termenii contributiei sale in societate, in relatiile interpersonale, ca parinte, frate, prieten, etc., dar si ca producator de valori. Sinuciderea reprezinta deci o problema sociala dependenta si, in acelasi timp, independenta de suferinta personala a celui care se sinucide.
In ciuda interesului considerabil pe care suicidul in randul adolescentilor l-a suscitat, dinamica lui ramane insuficient cunoscuta, atat in literatura de specialitate autuhtona, cat si in cea internationala. Acest lucru se poate vedea in aspectul fragmentar al studiilor pe aceasta tema, cea mai mare parte a lor limitandu-se la o perspectiva unica. Progresele cunoasterii cer azi integrarea diverselor moduri de apreciere ale adolescentului sinucigas. In absenta acestui demers, informatiile raman partiale.
Importanta sociala a fenomenului sinuciderii in general si a sinuciderii la adolescenti, in special justifica cercetarea de fata. Trebuie ca toate cunostintele referitoare la acest subiect sa patrunda in constiinta societatii, mai ales cele referitoare la recunoasterea starii psihice a individului, fie adult, fie adolescent care se pregateste sa se sinucida si la ajutorul psihologic care poate fi acordat. Recunoasterea potentialelor victime ale sinuciderii este deosebit de importanta in vederea unei preveniri eficiente.
Aspecte ale suicidului la adolescenti in Romania
Inainte de Revolutia din 1989, in timpul perioadei comuniste, suicidul a fost considerat un subiect interzis, intrucat, intr-o societate socialista, prin modul rational de repartizare a bunurilor, prin constiinta sociala la care ajung indivizii ei, a echilibrului si asigurarii locului fiecarui individ in mecanismul social, se considera ca individul s-ar elibera de conflictele majore ale vietii, inspirandu-i optimismul si increderea.
Dupa 1989, suicidul in Romania a inceput sa fie studiat sistematic. Sinuciderea adolescentilor a devenit o tema de actualitate in sociologia romaneasca datorita amploarei fenomenului in zilele noastre.. In societatea anomica actuala, reprezentand forma statala care succede crizei statului totalitar desfiintat, datorita suprimarii modelului cultural, in locul acestuia ramane un vid anomic, care arunca societatea intr-o stare de confuzie. Reprimarea libertatilor este inlocuita cu o pseudolibertate, in cadrul careia se conduce fiecare dupa bunul sau plac. In societatea anomica romaneasca adolescentul, lipsit de un reper moral si socio-cultural, sufera un proces de dezechilibru valoric interior, corespunzator celui social. In aceste conditii se observa o mare frecventa a suicidului la adolescenti, frecventa pe care ne-am propus sa o studiem.
Tema lucrarii noastre a fost inspirata de realitatile vietii adolescentului din tara noastra.
Suntem de parere ca analiza variabilelor individuale si sociale care determina comportamentul autodistructiv la adolescenti este mai importanta decat evidentierea tendintelor ce caracterizeaza acest fenomenul in Romania de azi, tendinte vizibile in statistici. De aceea, studiul de fata isi propune o tratare a problematicii sinuciderii la adolescenti cu accent pe aspectele situationale in care apar, fara a ignora latura psihologica si aspectele de personalitate care intervin.
Am luat in studiu atat sinuciderea cat si tentativa de sinucidere, intrucat ambele reprezinta autoagresiuni majore, conflictele de constiinta si elementele de baza ale actului suicidar fiind in mare masura, aceleasi. In plus, sinuciderea poate insemna doar o reusita a actului care se poate datora unor imprejurari si nu seriozitatii cu care a fost conceput si savarsit actul; tot asa cum ramanerea in viata se poate datora unor cauze diverse. Pe de alta parte studiul separat numai al cazurilor reusite este unul static, lipsit de interdependenta dintre factorii interni si factorii externi determinati, acest fapt putand aduce prejudicii intelegerii cazurilor. Stim ca o mare parte a ceea ce cunoastem despre sinucigasi se datoreaza studiului tentativelor.
Sinuciderea adolescentilor reprezinta unul dintre cele mai relevante si mai semnificative fenomene pentru intelegerea frustrarilor si formelor de agresivitate care definesc conduita adolescentina intr-o etapa de viata tranzitorie, in care absenta unui status precis si a unei identitati recunoscute de societate determina numeroase manifestari de “devianta”, cel putin din perspectiva lumii conventionale a adultilor.
Sinuciderea adolescentului este un strigat, un avertisment tragic la lipsa aproape totala de cunoastere si intelegere a epocii pe care o traversam. A.Malraux spunea ca “nu ne sinucidem, decat ca sa putem exista”.
SECTIUNEA TEORETICA
CAPITOLUL I
Adolescenta – o perioada de criza, de descoperire a identitatii
1.1. Ce este adolescenta
Adolescenta este acea etapa din viata omului care face trecerea de la copilarie la maturitate – varsta la care ancepe emanciparea copilului, la care se conturează personalitatea viitoare. Aceasta etapa este incarcata de transformari biosomatice si mai ales psihologice, de un extrem efort de adaptare a fiintei umane la exigentele si diversitatea structurii vietii sociale. Adaptarea nu este cumulativa, ci dialectica si seismica, incarcata de confruntari si situatii stresante, la care se adauga furtunile interioare, confruntarile de constiinta.
1.1.1. Câteva consideratii cronologice
Unii istorici au găsit prima mentiune a adolescentei an traducerile latinesti ale scrierilor bizantine din secolul al XIII-lea; referiri la adolescenta apar insa cu precădere ancepând cu secolul al XVI-lea, când au fost anfiintate primele scoli pentru fiii de nobili (in Franta). Totusi, informatii subtile privind adolescenta se găsesc an “Retorica” lui Aristotel si an scrierile lui Lucretiu, Seneca, ale medicilor antici.
1.1.1.1. J.J. Rousseau
Pentru perioade mai apropiate de timpul nostru, lucrarile lui J.J. Rousseau redau la un nivel mai elaborat imaginea adolescentului. Pentru el, adolescenta este “o varsta a ratiunii, caracteristica ei fiind dezvoltarea fortelor fizice si a celor spirituale, mai repede decat sfera trebuintelor; este perioada munica an viata, an care copilul are forte mai mari decat ai sunt necesare”. Consideram ca J.J.Rousseau descopera pentru lumea culta a secolului al XVII-lea si a secolelor urmatoare adolescenta, cel putin an ceea ce priveste complexitatea continutului ei si a problemelor pe care le ridica. El a fost primul care a aratat ca nu exista un model unic al ei, dar, devreme ce ea exista anterior descoperirii sale, este de presupus ca adolescenta, intr-o anumita forma, cel putin,trebuie sa fi fost cunoscuta mai de mult.
Secolul al XX-lea a descoperit “sufletul adolescentei”. Tot el, a relevat si diversitatea ei paralel cu acumularea unor cercetari etnografice, antropologice, psihologice si sociologice. Adolescenta a devenit astfel “o problema a culturilor primitive”, dar si “o problema moderna”.
1.1.1.2. Stanley Hall
Stanley Hall, unul dintre cei ce au descoperit adolescenta, unul dintre cei mai importanti, a publicat an 1904 doua volume pe tema adolescentei, insumand 1372 pagini: Adolescence, its psyhology and its relation to phisiology.Anthropology, sociology, sex, crime, religion and education.Lucrarea a avut, la timpul ei, un rasunet extraordinar. Realizarea a fost considerata partiala dar ea a depasit cu mult an importanta tot ceea ce vor reusi sa faca an primele decade ale secolului nostru cercetarile pe tema adolescentei. De aceea numele lui este legat de descoperirea acestei varste an intelesul ei modern. El dezvolta ideea ca individul trece prin stadii pe care le-a strabatut candva omenirea. Altfel spus, ontogenia repeta filogenia si an cazul varstelor. Adolescenta o considera o stare “neoatavica”, inclinata spre stari sufletesti furtunoase. Ordinea varstelor stabilita de el este nefireasca: mica copilarie, copilaria,tineretea si adolescenta.Ultima de la 12 la 22-25 ani. Faptul ca adolescenta urma tineretii ne apare ciudat.
Optica lui S. Hall cu privire la adolescent nu este luminoasa. El enumera 12 forme de opozitii si instabilitati ale adolescentului fata de viata sociala, fapt ce ai creeaza un portret de instabilitate psihica opus portretului efectuat de J. J. Rousseau. Pentru S. Hall adolescentul este un fel de candidat la delicventa, pe cand pentru Rousseau adolescentul este, an esenta, sub toate vicisitudinile evenimentelor, “bun de la natura”.
Meritul lui S. Hall consta an faptul ca da un statut de sine statator adolescentei, desinta unul dintre cele mai relevante si mai semnificative fenomene pentru intelegerea frustrarilor si formelor de agresivitate care definesc conduita adolescentina intr-o etapa de viata tranzitorie, in care absenta unui status precis si a unei identitati recunoscute de societate determina numeroase manifestari de “devianta”, cel putin din perspectiva lumii conventionale a adultilor.
Sinuciderea adolescentului este un strigat, un avertisment tragic la lipsa aproape totala de cunoastere si intelegere a epocii pe care o traversam. A.Malraux spunea ca “nu ne sinucidem, decat ca sa putem exista”.
SECTIUNEA TEORETICA
CAPITOLUL I
Adolescenta – o perioada de criza, de descoperire a identitatii
1.1. Ce este adolescenta
Adolescenta este acea etapa din viata omului care face trecerea de la copilarie la maturitate – varsta la care ancepe emanciparea copilului, la care se conturează personalitatea viitoare. Aceasta etapa este incarcata de transformari biosomatice si mai ales psihologice, de un extrem efort de adaptare a fiintei umane la exigentele si diversitatea structurii vietii sociale. Adaptarea nu este cumulativa, ci dialectica si seismica, incarcata de confruntari si situatii stresante, la care se adauga furtunile interioare, confruntarile de constiinta.
1.1.1. Câteva consideratii cronologice
Unii istorici au găsit prima mentiune a adolescentei an traducerile latinesti ale scrierilor bizantine din secolul al XIII-lea; referiri la adolescenta apar insa cu precădere ancepând cu secolul al XVI-lea, când au fost anfiintate primele scoli pentru fiii de nobili (in Franta). Totusi, informatii subtile privind adolescenta se găsesc an “Retorica” lui Aristotel si an scrierile lui Lucretiu, Seneca, ale medicilor antici.
1.1.1.1. J.J. Rousseau
Pentru perioade mai apropiate de timpul nostru, lucrarile lui J.J. Rousseau redau la un nivel mai elaborat imaginea adolescentului. Pentru el, adolescenta este “o varsta a ratiunii, caracteristica ei fiind dezvoltarea fortelor fizice si a celor spirituale, mai repede decat sfera trebuintelor; este perioada munica an viata, an care copilul are forte mai mari decat ai sunt necesare”. Consideram ca J.J.Rousseau descopera pentru lumea culta a secolului al XVII-lea si a secolelor urmatoare adolescenta, cel putin an ceea ce priveste complexitatea continutului ei si a problemelor pe care le ridica. El a fost primul care a aratat ca nu exista un model unic al ei, dar, devreme ce ea exista anterior descoperirii sale, este de presupus ca adolescenta, intr-o anumita forma, cel putin,trebuie sa fi fost cunoscuta mai de mult.
Secolul al XX-lea a descoperit “sufletul adolescentei”. Tot el, a relevat si diversitatea ei paralel cu acumularea unor cercetari etnografice, antropologice, psihologice si sociologice. Adolescenta a devenit astfel “o problema a culturilor primitive”, dar si “o problema moderna”.
1.1.1.2. Stanley Hall
Stanley Hall, unul dintre cei ce au descoperit adolescenta, unul dintre cei mai importanti, a publicat an 1904 doua volume pe tema adolescentei, insumand 1372 pagini: Adolescence, its psyhology and its relation to phisiology.Anthropology, sociology, sex, crime, religion and education.Lucrarea a avut, la timpul ei, un rasunet extraordinar. Realizarea a fost considerata partiala dar ea a depasit cu mult an importanta tot ceea ce vor reusi sa faca an primele decade ale secolului nostru cercetarile pe tema adolescentei. De aceea numele lui este legat de descoperirea acestei varste an intelesul ei modern. El dezvolta ideea ca individul trece prin stadii pe care le-a strabatut candva omenirea. Altfel spus, ontogenia repeta filogenia si an cazul varstelor. Adolescenta o considera o stare “neoatavica”, inclinata spre stari sufletesti furtunoase. Ordinea varstelor stabilita de el este nefireasca: mica copilarie, copilaria,tineretea si adolescenta.Ultima de la 12 la 22-25 ani. Faptul ca adolescenta urma tineretii ne apare ciudat.
Optica lui S. Hall cu privire la adolescent nu este luminoasa. El enumera 12 forme de opozitii si instabilitati ale adolescentului fata de viata sociala, fapt ce ai creeaza un portret de instabilitate psihica opus portretului efectuat de J. J. Rousseau. Pentru S. Hall adolescentul este un fel de candidat la delicventa, pe cand pentru Rousseau adolescentul este, an esenta, sub toate vicisitudinile evenimentelor, “bun de la natura”.
Meritul lui S. Hall consta an faptul ca da un statut de sine statator adolescentei, descriindu-i Ucontinutul intr-un mod ce va influenta gandirea psihologica a secolului nostru. Cu el incepe si seria conflictelor dintre viziunea sociala ce va tinde spre recunoasterea diversitatii si cea psihologica ce va tinde spre precizarea unitatii. Primii vor face cercetari an mai multe arii culturale, ceilalti se vor opri asupra a ceea ce Th.Ribot numea “omul alb si civilizat”.
“Teoria recapitularii”(adolescenta ca stare furtunoasa, tensionata, corespunzatoare unei etape din istoria omenirii caracterizata prin turbulenta si tranzitie) a lui S. Hall are o importanta istorica: varsta adolescentei incepe sa fie studiata sistematic, atat pe plan social, cat si pe plan psihologic, individual. Au rezultat, astfel, serii paralele de informatii.
Mai tarziu, antropologii (ne referim an special la M.Mead) pun problema comparatiilor intre adolescentele diferitelor culturi si se descopera ca psihologia unei varste se manifesta an interiorul individului ca traire spirituala autentica, dar nu numai atat, pentru ca determinantele ei sunt an exterior, an cultura an care se naste respectivul individ. Aceste comparatii au dus la contradictii ce au generat o adevarata “deruta a clasificarilor”.
1.1.2. “Deruta clasificarilor”
Aceasta cuprindea problema granitelor adolescentei. Desi varietatea conditiilor sociale determina oscilatia obiectiva a limitelor cronologice ale adolescentei, desi intrepatunderile cu alte etape ale vietii erau evidente, nu au fost insa luati an serios factorii sociali si educativi variati, de aceea au aparut doar “contributii personale” diverse de identificare a acestei varste.
Majoritatea acelora ce au analizat aceasta varsta s-au multumit sa-i fixeze si refixeze mereu durata. Candva Hippocrate i-o stabilea de la 14 la 20 ani, Doamna de Neckeu de Saussure intre 15 si 18 ani, Dupanloup intre 12 si 15 ani, Compayre (contemporan lui Hale) considera ca adolescenta incepe la 11-12 ani la fete si la 14-15 ani la baieti, variind la diferite popoare si indivizi, fapt exprimat an legislatia popoarelor respective (de exemplu, an Italia, varsta adolescentei se atinge la 12 ani la fete si de baieti la 14; an Franta, la 15 ani, respectiv la 18 ani). Astfel de periodizari s-au facut si mult mai tarziu. Dupa Bossard si Boll adolescenta se plaseaza intre 12 si 20 ani. J. Piaget considera ca adolescenta se intinde intre 15 si 18 ani. A. Gesell (elev al lui Hall) o plaseaza intre 10 si 16 ani. Gunter Claus si Hans Hiebsch includ an tinerete doua varste distincte: pubertatea (14-15 si 16-17 ani) si adolescenta (17-20 ani). L.A. Flaherty o imparte an trei stadii: pubertatea, adolescenta timpurie si adolescenta tarzie si o plaseaza an cea de-a doua decada a vietii individului. Georges Fouchard si Maurice Davrance vorbesc de tinerete si nu de adolescenta, aceasta durand de la 14 la 25 ani. Juan Charlos Tedesco plaseaza tineretea intre 15 si 24 ani.U.N.E.S.C.O. considera ca varsta tineretii coincide cu perioada includerii individului an organizatiile de tineret, adica intre 14 si 28-30 ani. Pentru Leopold Rosenmayr, adolescenta si tineretea sunt termeni sinonimi (13-25 ani).
Suntem de acord cu acei autori conform carora adolescenta este o succesiune cronologica de trei etape, si anume: preadolescenta (intre 11-14 ani), adolescenta propriu-zisa (14-19 ani) si adolescenta prelungita (19-25 ani).
Exista cazuri, cand pentru a simplifica lucrurile, se fac referiri vizavi de adolescenta ca la o perioada plasata intre varsta copilariei si varsta adulta si atat (H.Wallon, H. Schelsky, W.Bernsdorf), varste ale caror limite cronologice sunt tot atat de ambigue.
Uneori, sunt descrise pur si simplu evenimentele care marcheaza inceputul, respectiv sfarsitul adolescentei.Atunci cand prietenia si rivalitatile inceteaza a se intemeia pe comunitatea sau antagonismul sarcinilor intreprinse sau de antreprins – spune H.Wallon – când acestea căuta să se justifice prin afinităti sau repulsii morale, când pare ca interesează mai mult intimitatea persoanei decât colaborările sau conflictele efective, atunci apare indiciul ca pubertatea urmează copilăria.
An concluzie, constatam ca exista, an general, patru tendinte an ancercările de definire, delimitare a vârstei adolescentine:
de includere a adolescentei an copilărie (nu de putine ori adolescentii au fost considerati un fel de copii mai mari);
de contopire a adolescentei cu tineretea (sunt pozitiile cele mai numeroase, căci adolescentul este si adult cat timp andeplineste, spre exemplu, muncile acestuia);
de separare a adolescentei de alte vârste;
de definire a adolescentei prin comportamente specifice si nu printr-un anumit interval de timp.
Sorin M. Radulescu propune un model de definire a adolescentei, caracterizând aceasta vârsta din punct de vedere biologic(adolescenta este echivalenta cu pubertatea, cu capacitatea de reproducere sexuala), psihologic(adolescenta este vârsta la care intervin schimbări de natura cognitiva, afectiva si comportamentala, cum ar fi: constientizarea identitătii sexuale; relatii profunde, mature cu prietenii de ambele sexe; independenta fata de adulti; pregătirea pentru dobândirea rolurilor sociale ale adultului; constientizarea exigentelor normativitătii odată cu asimilarea unui comportament social responsabil; dobândirea unui set de valori si a unui set etic propriu) si sociologic(adolescenta este o perioada de tranzitie, de trecere de la dependenta fata de adult la o independenta relativa) si prezentând motivele pentru care un singur criteriu din cele mentionate nu ar fi suficient. Astfel, criteriul strict biologic nu pune an evidenta caracteristicile fundamentale ale adolescentei, nu punctează limitele sale si nici diferentele maturizării sexuale dintre băieti si fete. Cel psihologic nu precizează momentul an care apar schimbările mentionate anterior si de asemenea nici limitele cronologice. Cel sociologic prezintă dezavantajul evidentierii doar a unora dintre insusirile specifice adolescentei, pe lângă faptul ca nu ia an considerare trasaturile economice si culturale ce influenteaza dependenta fata de adult ca fiind ale unei anumite societati, la un anumit moment istoric.
Apreciind ca adolescenta nu poate fi delimitata si caracterizata corect decat an masura unor “criterii conjugate”, Sorin M. Radulescu propune ca solutie o definitie bazata pe criteriul cronologic, care face posibila cooperarea tuturor disciplinelor ce studiaza aceasta varsta. Conform cu aceasta, adolescenta ar fi o diviziune internationala a aspectelor psihologice, psihiatrice, sociologice si educationale care caracterizeaza cel de-al doilea deceniu de viata.
1.1.3. Teoriile stadiale
Dificultatea de a delimita an timp adolescenta, precum si celelalte etape din viata omului a dus la aparitia teoriei “stadiilor de dezvoltare”, conceputa cu precadere se psihologi si sociologi. Ea incearca sa raspunda necesitatii de clasificare a biologicului prin determinarea calitativa a celor mai importante schimbari care marcheaza viata umana si trecerea de la o etapa la alta. Conform ei, procesul maturizarii si dezvoltarii individului are loc atat pe plan biologic cat si psihic si vizeaza structurarea comportamentului si a personalitatii.
Exista doua pozitii: una considera dezvoltarea, maturizarea strict conditionata de mediul exterior, cealalta considera ca indivizii pot influenta, la randul sau, mediul. Deci, acest proces de maturizare a individului progreseaza an doua sensuri: an urma influentelor externe, individul suferind modelari diverse sau ca rezultat al unor potente active innascute ce-i permit individului interventia an propria sa dezvoltare. Ambele pozitii au influentat strategiile educationale si s-au folosit de notiunea de stadiu pentru a caracteriza procesul de dezvoltare biologica.
Un stadiu de dezvoltare reprezinta un set de capacitati diferit din punct de vedere calitativ de cel anterior achizitionat. El caracterizeaza trecerea de la o etapa de dezvoltare inferioara la una superioara. Trasatura sa principala este caracterul universal datorat faptului ca orice individ trece prin aceeasi succesiune de stadii intr-o ordine invarianta.
Dintre autorii ce au elaborat astfel de teorii cu privire la dezvoltarea si maturizarea individului ne referim la cei mai importanti: Arnold Gessell – teoria dezvoltarii” maturationale”;Sigmund Freud – teoria dezvoltarii psihosexuale; Erik Erikson – teoria dezvoltarii psihosociale; Jean Piaget – teoria dezvoltarii cognitive; Lawrence Kohlberg – teoria dezvoltarii morale; Jean Loevinger – teoria dezvoltarii personalitatii.
Toti au incercat sa evidentieze caracteristicile principale ale fiecarui stadiu de dezvoltare din viata individului, subliniind ca tecerea de la o etapa la alta , de la un stadiu la altul se face progresiv.
1.1.3.1. S. Freud
S. Freud a impartit stadiile dezvoltarii psihice an functie de episoadele dezvoltarii sexualitatii an pregenitale si genitale. Stadiile pregenitale cuprinse intre nastere si 5-6 ani au, dupa el, patru substadii: oral-primitiv, oral-tardiv, sadic-anal, falic. Intre 5-6 ani si 12 ani urmeaza o perioada de latenta si apoi stadiile genitale: pubertatea si adolescenta. an stadiul pubertatii, dupa Freud, se consolideaza mecanismele de aparare ale eului, relativ socializat prin refulare, proiectie, introiectie, rationalizarea situatiilor, desublimarea a ceea ce nu este convenabil si de regresiune. Pana an perioada adolescentei se achizitioneaza structurile cele mai importante ale comunicarii. Impulsul an procesele spirituale si psihice este stimulat si intretinut de dorinta tanarului de a face parte din lumea adulta. Conform cu aceasta teorie, an perioada adolescentei maturizarea are loc intai biologic si apoi psihic. Ambele stadii sunt dominate de cresterea anxietatii fata de noul rol (de adult), de largirea refuzului an sine insusi si an conduite sigure dobandite an copilarie. Schimbarile descrise sunt dominate de modificarile endocrine ce genereaza aparitia caracteristicilor sexuale secundare. Apar atractii sexuale si se consolideaza sentimentele de prietenie si de dragoste.
1.1.3.2. E.Erikson
E.Erikson a identificat opt stadii de dezvoltare progresiva, fiecare caracterizat de o stare de “criza psihosociala”, desfasurat intr-un anumit context institutional si avand un rezultat favarabil pentru individ si societate. Acestea sunt: pruncia, copilaria timpurie, perioada de la 4 la 5 ani, perioada de la 6 ani la pubertate, adolescenta, prematuritatea, perioada adulta si batranetea.Dupa E.Erikson, criza sociala a celei de-a cincea etapa consta an identitatea cu rolul spre confuzia de rol,cu amplasarea sociala predominanta: grupuri de prieteni si “out-grupuri”, iar produsul favorabil: dezvoltarea eului ca simt coerent al sinelui. Prematuritatea este caracterizata printr-o intimitate spre izolare, are ca amplasare sociala predominanta, partenerii de prietenie si sex, iar ca produs favorabil: dezvoltarea capacitatii de a imbratisa o cariera specifica si de a se implica intr-o relatie intima de durata.Consideram ca trebuie subliniata contributia lui E.Erikson datorita atentiei deosebite pe care o acorda atat influentelor sociale, cat si celor psihice an crearea celor opt impulsuri de dezvoltare pentru stadiile vietii omului.
1.1.3.3. J.Piaget
J.Piaget a pus an centrul intregii dezvoltarii psihice caracteristicile dezvoltarii inteligentei ca proces superior de adaptare. Astfel, an adolescenta, dupa stadii de tranzitie, se ajunge la gandirea logica formala. El consirera adolescenta momentul suprem al dezvoltarii intelectuale umane. an acest context, consideram interesante posibilele diferente dintre gandirea adolescentei timpurii si cea tardiva. Conform cu teoria sa, preadolescentii gandesc doar lucruri concrete, an timp ce adolescentii devin capabili de o gandire logica asupra lucrurilor abstracte, ei pot gandi ipotetic si pot deduce consecinte (daca…atunci). Operatiile formale sunt maximul dezvoltarii intelectuale, dezvoltare care este foarte intensa, dar si foarte indelungata – cam opt ani dupa J.Piaget. Mentionam ca au existat si obiectii la teoria sa; an primul rand inceputurile logicii pot apare mult mai devreme decat afirma J.Piaget, iar logica formala nu este inevitabila (multi adolescenti nu ajung la gandirea operational-formala, chiar multi adulti). Noi cercetari an cadrul psihologiei cognitive arata ca gandirea formala nefolosita an mod regulat este inlocuita cu cea nonlogica sau chiar cu cea ilogica. an conceptia lui J.Piaget maturizarea treptata a judecatilor morale depinde de dezvoltarea cognitiva si cuprinde patru stadii: senzo-motor, limbaj, operatii concrete si gandire abstracta (aceasta idee va fi preluata, mai tarziu, de L.Kohlberg). De asemenea, J.Piaget subliniaza faptul ca nici un copil nu-si poate dezvolta o moralitate matura pana nu va trece printr-o “morala a constrangerii”.
1.1.3.4. L.Kohlberg
L.Kohlberg a elaborat teoria dezvoltarii morale plecand de la ideea ca predictia comportamentului moral este posibila. Conform cu aceasta teorie orice copil trece, an mod universal, printr-o succesiune de stadii neschimbatoare an functie de trei nivele de baza:
preconventional, an care se interpreteaza notiunile de “bine” si “rau” raportate la pedeapsa sau recompensa sau la autoritatea care impune regulile actiunii;
conventional, an care copilul se conformeaza asteptarilor familiei, ale grupului sau ale societatii, el constientizand necesitatea ordinii sociale si implicandu-se activ an a o sustine;
postconventional, an care individul matur isi defineste si aplica valorile si principiile morale validate, independent de autoritatea persoanelor sau grupurilor care le sustin.
Anainte de noua ani, copii au o moralitate preconventionala, indreptata spre sine. an faza de inceput a adolescentei, moralitatea inainteaza la un nivel conventional – atunci adolescentii sunt capabili sa ia decizii an locul altora sau pot fi de acord cu actiuni ce vor castiga aprobarea altora sau isi indeplinesc o obligatie, datorie ce ajuta la mentinerea ordinii sociale. Putini din aceia care ajung la o gandire abstracta sofisticata pot progresa dupa varsta de 20 ani la o moralitate postconventionala.Toate cele trei nivele corespund trecerii prin sase stadii de dezvoltare (cate doua pentru fiecare nivel). Trecereade la un stadiu moral la altul apare din interactiunea procesului de maturizare si a experientei mediului ambiant.Kohlberg considera ca atunci când copiii exercita o mai mare diversitate de roluri sociale, ei au ocazia sa dobândească o intelegere mai adecvata a notiunii de moral si imoral. S-a demonstrat insa, an diferite cercetari antropologice sau etnologice ca nu exista un progres similar de la un stadiu la altul pentru toate societatile sau culturile. Copiii care traiesc an societatile industrializate si an asezari urbane contemporane progreseaza, se pare, mult mai rapid spre stadiul final, decat copiii din societatile “primitive” sau rurale. Maturizarea reprezinta un proces continuu si unitar, fara granite ferme intre diferitele lui stadii. De aceea, aceste stadii trebuie considerate ca avand doar un caracter relativ si absolut, fiecare dintre ele presupunand o serie de acumulari graduale care nu genereaza brusc sau automat stari calitative superioare.
Desi,teoriile privind stadiile de dezvoltare prezinta un interes aparte pentru intelegerea maturizarii, ele nu explica an mod adecvat relatia dintre procesul de dezvoltare si procesele sociale an ansamblul lor. Ele nu evidentiaza, decat an mica masura, interactiunile si relatiile copiilor, adolescentilor cu institutiile si mecanismele sociale, cu ordinea sociala an ansamblul ei.
1.1.4. Teorii sociologice si antropologice cu privire la adolescenta
1.1.4.1. Teoria “anxietatii socializate” (A. Davies)
A. Davies (1944), ambinând perspectiva sociologica cu cea psihologica a considerat ca procesul de dezvoltare si socializare a adolescentului este modelat an intregime de valorile, normele si atitudinile culturale ale societătii din care face parte. El subliniaza ca adolescentii, ca si membrii celorlalte grupe de varsta, sunt motivati de controlul social si normativ al colectivitatii. Aceasta motivatie “social” impusa este numita de Davies “anxietate socializata”.Ea poate deveni “anxietate nevrotica” daca are un caracter negativ pentru formarea personalitatii adolescentului sau daca acesta anxietate devine prea puternica.
Consideram ca desi s-a pus un accent prea mare pe notiunea psihologica de anxietate, aceasta teorie are avantajul de a pune an legatura adolescenta cu modelele culturale si normative, evidentiind faptul ca intre pozitia de clasa si procesul de socializare al adolescentului exista o relatie fundamentala. Astfel, Davies subliniaza ca an timp ce valorile clasei “mijlocii” urmaresc prestigiul, succesul, dobandirea unui status ridicat si respectarea moralitatii conventionale, valorile clasei “de jos” se refera la realizarea castigurilor imediate, cum ar fi placerile sexuale si recreative. De aceea, tinerii apartinand clasei “de jos” nu resimt o “anxietate” prea mare comparativ cu ceilalti.
1.1.4.2. Teoria “sarcinilor de dezvoltare” (R.Havighurst)
Aceasta teorie(1972), deja mentionata de noi an legătura cu definirea psihologica a adolescentei (subcapitolul 1.2. al capitolului acesta), pune an evidenta faptul ca dezvoltarea adolescentina presupune stabilirea unui echilibru relativ intre trebuintele individuale ale adolescentului si exigentele sociale. Se presupune ca, o data ce adolescentul si-a insusit toate capacitatile cu caracter cognitiv, afectiv si comportamental, el este capabil de a raspunde asteptarilor societatii an ceea ce priveste respectarea cerintelor normative si indeplinirea rolurilor sociale ale adultului. Daca dobandirea uneia sau alteia din aceste sarcini de dezvoltare esueaza, rezulta o serie de efecte negative printre care: lipsa de adaptare sociala, cresterea anxietatii, dezaprobarea sociala.
Consideram ca teoria lui R.Havighurst are meritul de a evidentia faptul ca sarcinile de dezvoltare sunt comune pentru adolescentii tuturor societatilor si difera numai din punct de vedere al modalitatilor concrete prin care sunt dobandite aceste capacitati.
1.1.4.3. Societatea adolescentina si “subcultura” tineretului (J.Coleman)
Conform cu teoria lui J.Coleman (1960 si 1965), notiunea de subcultura a tineretului se refera la setul de norme si valori ce caracterizeaza fundamental stilul de viata al tinerilor si care contureaza principalele repere ale “societatii adolescentine”. O astfel de subcultura ofera membrilor ei orientare, sprijin, aprobare si criterii evaluative pentru comportamentul adolescentin, criterii diferite de cele elaborate de catre adult. Singurele performante privite cu respect de catre adolescent ar fi autonomia personala, identificarea cu modelele eroice, confruntarea deschisa cu normele si valorile adultilor. J.Coleman prin cercetarile adiacente acestui model teoretic, a evidentiat faptul ca popularitatea si acceptare an cadrul grupuluide egali ca varsta pe baza calitatilor apreciate numai din punct de vedere al criteriilor acestui grup, reprezinta veritabile forte motivationale pentru “cultura scolii”, mai importante chiar decat performanta scolara. Concluzia principala a sociologului a fost aceea ca, dat fiind prelungirea datei descolarizare, procesul de socializare prin intermediul anturajului existent an scoala are un rol mult mai important an societatile contemporane, decat socializarea prin intermediul familiei sau grupului de munca, specifica societatilor traditionale.
Consideram ca teoria lui J.Coleman, an care adolescenta este privita nu an baza unor criterii exterioare, ci chiar din punctul de vedere al adolescentilor insisi, are meritul de a fi recunoscut statusul particular al acestei varste si existenta unei subculturi proprii cu scopuri, norme si valori specifice. Apreciem an mod deosebit ca pentru prima oara s-au explicat, mult mai adecvat decat au facut-o teoriile anterioare, conflictele care pot apare intre tineri si adulti, intre aspiratiile de creativitate ale adolescentilor si exigentele de conformitate ale societatii celor maturi.
Au existat si diverse critici la adresa acestei teorii:
F.Elkin si W.Wesley apreciaza ca notiunea de subcultura adolescentina este mitizata, avand o influenta mult mai redusa cu grupul familial, iar relatiile de tutela dintre parinti si copii trebuie privita ca o “neconcordanta”, nu ca un “conflict”, existand si adolescenti solidari cu familia;
G.Avanzini considera exagerat conflictul dintre adolescenti si adulti (cel invocat de Coleman), considerand ca adolescenta face trecerea de la o socializare pe “verticala”, bazata pe relatii de autoritate cu adultii, la o socializare pe “orizontala”, intemeiata pe relatii de colaborare cu prietenii si colegii;
M.Clarke considera ca subculturile adolescentine au aparut ca forma de protest fata de contradictiile structurale ale societatii si nu ca o alternativa la cultura adultilor.
1.1.4.4. Ambivalenta atitudinala adolescentina (T.Parsons)
Spre deosebire de teoria “subculturii adolescentine”, teoria lui T.Parson(1964) a luat an considerare influenta determinanta a pozitiei de clasa a adolescentilor, care, an cazul celor din clase cu status economic scazut, pune an conflict tendintele de revolta contra scolii cu necesitatea de a dobandi un status mai inalt prin intermediul performantei scolare. Acest conflict adauga culturii adolescentine o noua dimensiune: ambivalenta atitudinala, crede Parson.
1.1.4.5. Teoria “continuitatii dezvoltarii” (R.Benedict si M.Mead)
Teoria lui R.Benedict(1938 si 1950) este cea mai cunoscuta din perspectiva antropologica. an cadrul ei, dezvoltarea individuala presupune un proces gradual de la etapa copilariei la etapa adulta. Daca acest proces este afectat de discontinuitati, dezvoltarea este prejudiciata. Spre deosebire de culturile tribale,unde exista o continuitate graduala de la copil la adult, an societatile occidentale schimbarea de la un mod de referinta (lumea copilariei) la altul (lumea adulta) creeaza multiple discontinuitati. Un exemplu ar fi problema sexualitatii. Aceasta problema invaluita an mister pana la adolescenta, este dezvaluita an mod brusc si neasteptat. Consecintele negative generate de aceasta discontinuitate (ceva inhibat an copilarie devine brusc incurajat an adolescenta), conchide R.Benedict, sunt cauza principala a stress-ului resimtit de majoritatea adolescentilor din societatile occidentale.
M.Mead (1950 si 1953) a emis o teorie similara cu continuitatile si discontinuitatile procesului de dezvoltare si a conchis ca perioada de zbucium si framantare care acompaniaza etapa adolescentei si care consta an puternice stari emotionale, suferinta, pasiune si revolta contra adultilor, se manifesta numai an societatile an care exista o discontinuitate a procesului de dezvoltare individuala. De aceea, mediul social si cultural are rolul fundamental an modelarea conduitei adolescentine.
An acord cu majoritatea teoriilor mentionate, principalele dificultati ale perioadei adolescentine nu rezida numai an factori biologici sau psihici, ci, mai ales, an determinante cu caracter social si cultural, an carente de educatie, forme de socializare inadecvate si presiuni contradictorii executate asupra tinerilor adolescenti.
Sorin M. Radulescu a evidentiat, pentru cazul tarii noastre, esenta acestor carente, plecand de la constatarea ca procesul de socializare si educatie morala este marcat de o serie de prejudecati despre “superioritatea” stadiilor avansate de varsta fata de cele tinere, ceea ce face pe o serie de prejudecati despre “superioritatea” stadiilor avansate de varsta fata de cele tinere, ceea ce face pe o serie de educatori sa refuze adolescentilor un status propriu si sa adopte un sistem de autoritate bazat pe tehnici educative cu caracter paternalist. Tratarea adolescentilor ca o masa omogena, nediferentiata si lipsita de individualizare, etichetarea din “exterior” a conduitelor adolescentine, incapacitatea de intelegere a universului hedonist adolescentin etc. Reprezinta factori negativi ce impiedica obtinera unor rezultate favorabile an activitatea de socializare a membrilor acestei categorii de varsta.
1.2. Conflict si criza in structurarea adolescentei
1.2.1. Conceptul de criza
Inteles, an general, ca o manifestare ascutita a unor neconcordante sau contradictii (economice, politice, sociale etc.), ca o perioada de tensiune, tulburare, de incercari (adesea decisive), conceptul de criza are semnificatii aparte an domeniul sociologic si psihologic. El este, astfel, definit ca un ansamblu de fenomene tensionale (datorita acumularilor cantitative) care marcheaza o schimbare brusca si semnificativa.
Criza semnifica an plan biologic un moment de trecere intre doua perioade de evolutie. Criza-sindrom marcheaza stari acute de boli. Ezista crize an evolutia psihica: criza pubertatii, criza feminina si masculina de incetare a functiilor sexuale, menopauza si andropauza. La acestea se adauga crizele morale legate de confruntarea cu realitatea an atitudinile morale ale unui individ. an acest sens se vorbeste de criza adolescentei, criza de la patru zeci de ani, crize legate de pensionare sau de modificari de status social. Termenul de criza psihologica se utilizeaza ca semnaland momentul unei tulburari de conduita insotita de inadaptare sociala (criza negativismului de la trei ani, criza pubertatii).
Ursula Schiopu a diferentiat cateva categorii de criza ca efecte de acutizare a unor contradictii – ce servesc an constructia psihica (1967). Aceste tipuri de situatii sunt:
contradictiile dintre ceea ce cera individul de la viata si de la cei din jurul sau an fiecare moment al dezvoltarii si ceea cei se ofera; sunt mai tensionale la varsta adolescentei si a pensionarii;
contradictii intre ceea ce societatea cere de la copil, tanar sau adult si ceea ce el ofera ca aport vietii si societatii; astfel de contradictii se acutizeaza incepand cu pubertatea;
contradictii intre planurile subconstiente si cele constiente, intre impulsuri si vointa; acestea stau la baza fondului tensional si atitudinal general;
contradictii intre planurile complexe psihice disponibile (emotionalitate, intelect); aceste tipuri de contradictii alimenteaza timiditatea, construirea constiintei de sine;
contradictii ale aceleiasi zone: dorintele si emotiile de moment (de mare tentatie) si cele de perspectiva;
contradictiile intre structurile constiintei si inconstient – prezente an sentimentele de vinovatie, dar si an frustrari, devalorizari etc..
1.2.2. Criza adolescentina
Adolescenta este nu doar o etapa mult controversata, ci si perioada impunerii unui status social care induce si determina multiple modificari de interese, atitudini si caracteristici psihice. an aceasta perioada se inregistreaza o serie de tulburari fiziologice si afective, dezechilibre ale proceselor volitive si tendinte de inadaptare sociala, amplificate si conturate, pentru unii autori an ideea de criza.
“Constituita din multiple anomalii afective si deviatii comportamentale, criza adolescentei se refera, pe de o parte, la negarea de catre tanar a identitatii sale an calitate de copil si, pe de alta parte, la revendicarea unei noi identitati, care sa-l plaseze an lumea adultului”. Aceasta criza este expresia adaptarii la fondul si caracteristicile nediului social si se manifesta cand mediul insusi este excesiv de complex si incarcat de reguli existentiale nestabile.
Wallon numeste criza adolescentei, “criza a originalitatii juvenile” ce consta din insatisfactia fata de statusul comun si din dispozitia catre adoptarea unei pseudovalori ce genereaza comportamente numai formal originale, uneori chiar negative, intotdeauna frapante.
Alaturi de alti autori, D.Widlocher observa ca aceasta criza nu este o stare, ca atare, a adolescentului, ci, mai degraba, o etichetare din exterior, care incearca sa surprinda trecerea de la psihologia copilului la psihologia adultului.
Anumiti autori n-au vrut sa vada an criza adolescentina decat consecinta intima a acumularilor genitale exterioare. Tanarul intrat an posesiunea unui aparat genital gata sa fie imediat folosit, nu se poate servi liber de el din cauza constrangerilor sociale si educative. Potrivit acestor autori, el n-ar fi an stare sa inteleaga noua situatie si ar gasi inea, mai mult sau mai putin constient, motive de revolta impotriva familiei si a societatii.
Pentru alti autori, criza adolescentina nu este altceva decat o prelungire a minoratului social al tinerilor, datorita prelungirii duratei de scolarizare, continuarii dependentei economice fata de parinti si absentei unui status social bine definit. De aici sentimentele sale de ostilitate fata de adult, incercarile sale de a se sustrage tutelei acestuia, tendintele de emancipare si independenta si solidaritatea cu membrii grupului sau generational.
Jean Rousselet afirma ca aceasta criza a adolescentei este comuna celor doua sexe si ca ea cuprinde efectiv, la un moment precis al existentei lor si an grade diferite, mai bine de doua treimi dintre adolescenti. Varsta medie de aparitie a acestei crize este intre 12 si 14 ani la fete si 14 si16 ani la baieti, putand surveni si mai devreme sau, dimpotriva, adolescentii inchisi intr-un climat familial sufocant si ostil oricarei influente din afara trec prin aceasta criza mai tarziu, respectiz an jurul varstei de 18 ani. Dupa J.Rousselet criza la adolescenti comporta trei etape succesive, foarte diferite intre ele:
perioada revoltei(termen folosit pentru prima oara de Maurice Debesse)in care adolescentul refuza sa se supuna datorita dezgustului pe care i-l provoaca ideea ca i se ordona ceva si datorita protestului impotriva ideii de subordonare, aceste actiuni impreuna cu zambetele batjocuritoare fiind o modalitate fireasca de aparare; revolta impotriva parintilor si a familiei se poate manifesta pana la actiuni de genul fugii de acasa sau a santajului; revolta impotriva scolii, a moralei consta an a contesta orice autoritate educationala, orice materie;
perioada scandalului, an care adolescentul cauta sa-si afirme noua sa independenta prin numeroase excentricitati: fantezii vestimentare, argouri, bautura, perversitati sexuale; aceasta perioada coincide cu ceea ce psihiatrii si criminalistii numesc “varsta bandei”;
perioada de exaltare si de afirmare, cand dupa un examen de constiinta, adolescentul se simte gata sa infrunte pe cei de o seama cu el, precum si pe cei mai varstnici, el doreste sa-si valorifice resursele, este increzator an el, gata sa asalteze tot ce este mai dificil de obtinut an lume.
Majoritatea celor care au studiat criza adolescentina, indiferent cum au numit-o: “criza varstei ingrate”(B.Zazzo), “criza a originalitatii juvenile”(M.Debesse, H.Wallon), “criza morala a adolescentei”(J.Rousselet), au subliniat, an ciuda gravitatii manifestarilor ei exterioare, ca este an sine banala.
Desi, nu subscriem an totalitate la teza “caracterului universal” al crizei adolescentei, deoarece exista suficiente cazuri de maturizare fara manifestari dramatice, suntem de acord cu ideea ca formarea constiintei morale a adolescentului reprezinta cel mai dificil capitol al educatiei, ca aceasta criza de dezvoltare, care insoteste perioada adolescentei si care presupune aparitia unor trasaturi psihice contradictorii si a unor probleme dificile de adaptare, se manifesta de cele mai multe ori, printr-un ansamblu de conduite si actiuni contrastante intre ele,ce frizeaza adeseori patologicul.
1.2.3. Adolescenta intre normal si patologic
Aplicata perioadei adolescentine, notiunea de patologie implica o serie de confuzii, echivocuri si erori de intelegere. Atat psihiatrii cat si psihologii sunt de acord ca problemele de patologie psihiatrica sunt cel mai dificil de evidentiat si clasificat. Erik Erikson aprecia, an acest sens, ca numai din punct de vedere al psihiatriei adultului, se pot evalua ca fiind patologice manifestarile normale si constante ale adolescentului, definite de multiple tulburari de natura emotionala. Ioan Cucu considera ca problema clasificarii entitatilor psihiatrice specifice acestei categorii de varsta, “se complica si mai mult, deoarece adolescentul nu mai este copil, dar nu este inca un adult, iar aspectele legate de criza personalitatii introduc o mare confuzie an privinta stabilirii unei clasificari, pentru ca aspectele psihologice legate de aceasta criza se afla an plina sfera psihopatologica, an timp ce frecventa si modul de rezolvare ne atrag atentia ca fenomenul trebuie privit an acest context ca normal”.
Apreciem ca este extrem de dificil de descifrat “din afara” intregul univers de semnificatii si motivatii ale universului adolescentin, intrucat sensul si directia conduitelor nu pot fi apreciate an general, ci numai cunoscand specificul particularitatilor individuale, de natura psihofiziologica, si intreg ansamblul de conditii sociale si familiale ce caracterzeaza mediul de viata al fiecarui adolescent an parte. Evaluarea comportamentelor adolescentine presupune aplicarea unor norme de evaluare, iar aceste norme au limite de toleranta si criterii variabile de la o societate la alta, de la un mediu social sau un grup familial la altul. an acelasi timp, unele dintre ele, care au servit ca repere de orientare pentru conduita adultilor, pot ajunge sa devina ancronice an raport cu cele care fac parte integranta din subcultura adolescentina.
In afara de faptul ca granitele dintre normal si patologic sunt extrem de labile si de permeabile an cadrul manifestarilor adolescentine, criteriile utilizate pentru evaluarea lor sunt, de cele mai multe ori, divergente intre ele. Unii autori vorbesc chiar despre o “veritabila patologie a dolescentei”, referindu-se la comportamentele marginale, sentimentele depresive si anxioase, atitudinile ambivalente ale adolescentului care ar putea fi confundate usor cu tendinte de patologie, an loc de a fi considerate ca manifestari normale. Considerand aceste fenomene ca fiind patologice, observa E.Erikson, ar trebui apreciata insasi adolescenta ca fiind o “maladie”.Este firesc, adauga el, ca o perioada de profunda crestere si schimbare sa produca un puternic sentiment de stress.
Din punct de vedere al criteriilor de evaluare, normalul si anormalul difera de sanatatea sau boala psihica. an timp ce normalitatii si anormalitatii li se pot da o definitie statistica, asa cum Durkheim a facut-o (normalul este “asa cum trebuie sa fie”, tinand seama de media cazurilor dintr-o anumita colectivitate), sanatatea si boala psihica impun utilizarea unor criterii de evaluare ferme fixate de medicii psihiatri. Din punct de vedere al psihiatriei, cele mai frecvente criterii pentru aprecierea starii de sanatate psihica sunt urmatoarele:
existenta rationalitatii si realismul gandirii;
gradul de integrare si actualizare personala;
constientizarea identitatii personale;
proiectarea unui ideal sau scop an viata care ofera sens existentei;
capacitatea de autonomie an raport cu altii;
capacitatea de a percepe, an mod adecvat, realitatea si de a oferi raspunsuri semnificative situatiilor de mediu;
aptitudinea de a face fata dificultatilor si evenimentelor personale, familiale si sociale etc.
Este evident ca cea mai mare parte din aceste criterii nu pot fi satisfacute de personalitatea an formare a adolescentului, pentru care constientizarea identitatii personale, capacitatea de autonomie personala sau aptitudinile de a face fata dificultatilor existentei sunt, ele insele, probleme care trebuie rezolvate si care-l steseaza puternic. Toate aceste criterii sunt elaborate dinafara, de aceea nu pot penetra lumea adolescentului. Daca consideram normalitatea si anormalitatea an sens statistic, este evident ca majoritatea conduitelor adolescentine sunt “anormale”, intrucat eledifera, an mod semnificativ, de media compotamentelor sociale considerate, dupa criteriile adultilor, ca fiind normale.
Cele mai multe dezacorduri intre psihiatri apar an legatura cu notiunea de “tulburari de comportament”, termen suficient de vag pentru a incadra an el atat dificultatile de viata ale adolescentului “normal” cat si particularitatile psihopatologice ale adolescentului care are intr-adevar nevoie de suport psihiatric. Adeseori, aceste “tulburari” nu sunt altceva decat reactii normale la un stress excesiv determinat de schimbarile si dificultatile de adaptare datorate procesului de maturizare. an cazul adolescentului, chiar si evenimentele normale ale vietii pot produce tulburari cu caracter reactiv, care nu sunt patologice an esenta lor, ci reactii de ajustare la schimbari.
Pana recent, tulburarile psihice ale adolescentilor erau evaluate ca si acelea ale adultilor. Grupul pentru Progresul Psihiatriei (G.A.P.), o organizatie specializata a psihiatrilor americani, a propus o noua clasificare a diagnosticelor, special pentru adolescenti, incorporata an cea de a treia versiune a Manualului statistic si diagnostic (D.S.M. III). an acord cu aceste schimbari, intelegerea schimbarilor normale de dezvoltare permit psihiatrilor identificarea unor comportamente adecvate pentru un anumit stadiu de dezvoltare si inadecvate an alt stadiu.
Adeseori, evaluarile parintilor sunt conflictuale cu acelea ale adolescentului, mai ales an probleme de etica si moralitate. Nu sunt rare cazurile, observa specialistii, cand parintii se adreseaza medicului reclamand “probleme de promiscuitate” a fiicelor lor, dar de fapt acestea nu au nici o conduita gresita si nici nu considera ca au incalcat cerintele moralitatii. Aprecieri similare sunt formulate de catre adulti an legatura cu alte conduite care, numai evaluate din afara, pot fi etichetate ca fiind imorale sau deviante.
In realitate, cele mai multe actiuni si comportamente adolescentine nu sunt imorale, nici patologice an sens psihiatric, ci, pota conduite “anormale” an raport cu abaterea lor de la media statistica, reprezentand an esenta lor, reactii de ajustare si de aparare fata de un mediu care pare ostil si conventional, an care puterea si autoritatea apartine numai adultului si unde adolescentul nu are identitate ori drepturi, ci numai responsabilitati si datorii de indeplinit.
1.2.4. Dificultati an relatiile adolescentului cu familia
Se cunoaste faptul ca influentele sistemului familial asupra proceselor de formare a adolescentilor sunt hotaratoare. Specialistii precizeaza ca relatia parinti – adolescenti detine un rol deosebit an fixarea deprinderilor comportamentale, dar si an asimilarea conditiilor psihologice normale. Adolescentul are nevoie de un mediu afectiv care sa-i ofere siguranta, sa-i dezvolte o imagine de sine corecta, are nevoie de protectie prin care va invata sa se confrunte cu experientele vietii.
Dificultatile care apar an relatiile dintre parinti si copii isi au originea intr-o dubla ambivalenta: pe de o parte, adolescentul doreste sa devina un adult, dar ezita sa abandoneze securitatea climatului familial, iar pe de alta parte parintii doresc, an egala masura, ca adolescentul sa devina adult, dar privesc cu teama si neancredere acest lucru.
Mediul familial poate fi un mijloc de formare si pregatire a adolescentului, dar si o sursa generatoare de conflicte si stress.
Conflictul parinti – adolescenti apare pentru ca parintii doresc sa-si impuna standardele cu care au fost educati ei, si copiilor lor. Dar, azi totul este schimbat: circumstante, oameni, posibilitati, de aceea ar trebui si parintii sa se schimbe. Valorile acumulate de parinti nu trebuiesc anulate, dar nici nu mai pot fi impuse copiilor.
De cele mai multe ori parintii neglijeaza preocuparile, problemele intime ale adolescentilor, ei (adolescentii) ajungand sa acumuleze nemultumiri, indoieli si se creeaza astfel un “zid” intre acestia si parinti. Comunicarea este nula, adolescentul singur. El va ocoli familia, va considera ca problemele cu care se confrunta se datoreaza parintilor. Va deveni furios la ideea ca familia nu i-a oferit ce trebuie sau ceea ce vede ca au unii din prietenii, colegii sai. Va tinde sa vada an parinti “personajul negativ” si va prefera sa se izoleze. Simtind cu acuitate durerea respingerii din familia sa, el va suferi o continua scadere a respectului fata de sine insusi, ceea ce va duce la o comunicare ineficienta chiar cu egalii. El poate aluneca usor spre deprinderi negative pana la comportamente autodistructive.
Daca neglijarea adolescentilor are loc de cele mai multe ori datorita perturbarilor care apar an viata cuplului, perturbari care ai fac pe parinti sa uite de ceea ce trebuie sa ofere tanarului, dependenta adolescentilor fata de parinti este rezultatul exagerarii acestora an purtarea de grija. Insa, parintele iubitor trebuie sa-i ofere adolescentului an formare posibilitatea de a avea un status propriu, altfel grija, dragostea lui este un fel de dominare.
“Autoritarismul exagerat, ca si indiferenta manifestata fata de adolescent pot conduce la consecinte negative an privinta dobandirii de catre acesta a sentimentului identitatii sale sociale”.
Sentimentul acut de inferioritate si autoacuzare ca greseala de educatie din mediul familial se naste atunci cand, prin lipsa de tact a parintelui, un adolescent care sufera de un defect fizic sau psihic minor este “ajutat” sa se fixeze asupra defectului respectiv si sa-l transforme tot mai mult an subiect de meditatie si de suferinta personala. Este cazul acelor defecte fizice sau psihice pasagere, care trec de regula o data cu varsta, cum ar fi, un mers sau o atitudine corporala caraghioase (datorate dezvoltarii disproportionale a organismului an pubertate), o voce pitigaiata sau prea groasa, aflata an formare etc.. Lucrurile pot deveni cu mult mai grave atunci cand se constata prezenta la adolescent a unor defecte fizice mai pronuntate: miopie accentuata, hipoacuzie, balbaiala, paralizie partiala.
De asemenea, un regim de viata familiala excesiv de sever, aplicat de parinti foarte vanitosi, il fac pe adolescent atat de timorat, de inspaimantat de eventualitatea unui esec incat, an asteptarea evenimentului respectiv, imaginatia sa elaboreaza o multime de temeri, de intrebari si de ingrijorari, toate acestea cu atata vigoare plastica si reprezentativa, incat sufletul elevului adolescent se impregneaza de spectrul unei tragedii iminente; stresat de aceasta framantare interioara ajunge sa se convinga tot mai mult de faptul ca nu mai stie nimic. Timorarea, frica pe care i-au insuflat-o parintii de a nu gresi dau frau liber la tot felul de plasmuiri, care fixeaza an constiinta o imagine exagerata despre risc, despre un esec posibil.
Unii parinti, vrand sa-l dezobisnuiasca pe adolescent de neancrederea exagerata an fortele proprii, il cearta, il ironizeaza sau il ameninta daca nu se corijeaza. Dar, lucrul acesta an loc sa amelioreze situatia, o agraveaza: an acest caz, teama de a nu gresi pune si mai mult stapanire pe adolescent si aceasta-l determina sa fie intr-o masura si mai mare nesigur pe el, spre consternarea si enervarea parintilor, care vor continua, din pacate, sa-si accentueze nemultumirea si sa aprofundeze, an felul acesta, devierea de la activitatea normala a functiilor psihice ale adolescentului respectiv.
Adolescentul ajunge sa traiasca un puternic sentiment de frustrare, asociat cu o falsa imagine asupra ierarhiei valorilor de ordin educativ an cazul unor parinti ce nu pot realiza coerenta masurilor educative, parinti care sunt inclinati cand spre o disciplina prea severa, cand spre o indulgenta prea exagerata, fapt care ai face sa nu acorde pedepse pe masura greselii constatate la un moment dat. Pentru a se apara, adolescentul va recurge an fata acestei inconsecvente suparatoare a parintilor sai, la simulare si disimulare, la santaj. Astfel, santajul si simularea sunt destinate a-l proteja pe adolescent de efectele stresante ale atitudinilor contrariante parintesti.
Frustrarea este prezent si an climatele familiale tensionate, intretinute mai ales de parinti egocentrici si absolutisti care cer adolescentului o subordonare totala fata de propriile lor mentalitati si principii educative, considerate fara cusur. Pe astfel de parinti adolescentul nu-i poate convinge ca are si el, uneori, dreptate, ca are dreptul si el sa participe uneori la un act de deliberare sau de decizie, ca simte nevoia unei recunoasteri si impliniri a propriilor lui trebuinte si aspiratii. Nu mai putin abuzivi sunt si acei parinti care se intorc de la serviciu incruntati, tacuti si gata sa gaseasca un defect adolescentului, pentru care il cearta sau chiar il bate. Datorita fricii fata de astfel de parinti, prea severi, adolescentul devine neancrezator an fortele proprii si inclinat de a se inchide an el insusi, de a-si masca comportamentul real fata de cei din jur.
Atitudinile preferentiale manifestate de unii parinti fata de copii lor stau la originea atat a conflictelor dintre acestia cat si a sentimentelor de frustrare resimtite de copii: “…majoritatea geloziilor fraterne graviteaza de fapt, an jurul parintilor a caror dragoste fiecare doreste, an mod nelamurit sa o acapareze.
Certurile urmaresc sa determine interventia mamei sau a tatalui, ca si cum ar fi un fel de proba , an stare sa le dezvaluie preferintele ascunse. Daca ei ai dau dreptate unuia, celalalt citeste an gestul acesta o dovada hotaratoare a parasirii sale: atunci il cuprinde dorinta de a se razbuna”. Interventia parintilor nu da decat rezultate temporare, de fapt, aceasta interventie accentueaza intotdeauna conflictul.
Sunt inca destui parinti egoisti, care nu cauta sa anticipe ceea ce se intampla an sufletul adolescentului atunci cand recurg la o masura sau alta de ordin educativ, care ignora trairile interioare ale acestuia, privindu-l mai mult ca pe un “obiect” sau un “simbol”. Astfel de parinti ar trebui sa stie ca adolescentul are o viata interioara bogata, se analizeaza indelung si se cunoaste destul de bine. ai intelege bine si pe cei din jur.
1.2.5. Aspecte-problema an relatia adolescent-profesor
Este cunoscut faptul ca actul educativ se fundamenteza, intr-o foarte mare masura, pe informatiile de ordin psihologic: punerea an valoare a tuturor posibilitatilor elevului adolescent presupune cunoasterea, de catre fiecare educator, a etapelor psihologice ale dezvoltarii adolescentului, a particularitatilor psihologice specifice personalitatii fiecarui elev an parte. Fara aceste cunostinte de psihologie, munca instructiva si educativa este amenintata de erori si de empirism.
Multe cadre didactice nu cunosc sau neglijeaza an mare masura importanta incarcaturii afective, empatice si persuasive pe care o au cuvintele (aprecierile verbale) an procesul comunicarii cu elevii, dar, mai ales, nu cunosc sau ignora faptul ca efectul actiunii verbale depinde nu atat de intentia noastra, cat de impresia, de rezonanta, ecoul pa care aceasta actiune il are an constiinta celor carora ne adresam. Asemanea actiuni nu pot, fireste, duce la reusita, insa pot genera efecte frustrante si stresante pentru elevul adolescent.
Etichetarile negative trebuiesc excluse din relatia educator-educat si inlocuite cu formulari care exprima relatii bazate pe cooperare, incredere, stima si respect reciproc. Atitudinile arogante, ironice, nepoliticoase ale educatorilor sunt foarte puternic resimtite mai ales de catre preadolescenti: ca efect al labilitatii constiintei de sine, tipice perioadei pubertatii, preadolescentii sunt deosebit de afectati de lipsa de tact a educatorilor, reactionand adeseori suprasensibilizat, prin autentice reactii de evitare, opozitie sau disimulare fata de tot ceea ce ei apreciaza ca fiind o agresiune la adresa personalitatii lor. Realitatile scolare de fiecare zi atrag atentia asupra faptului ca etichetarile negative pot face sa apara, la elevii care cred an ele, a unor “cercuri vicioase”, prin care se realizeaza o progresiva accentuare a procesului de deteriorare a propriei impresii despre sine a elevilor respectivi, care vor ajunge sa se subestimeze si autoanvinovateasca tot mai mult. Este caracteristica, an acest sens, atitudinea acelui educator marginit pentru care atudinile sunt realitati date si invariabile si nu procese an devenire, si care, an fata prestatiei inferioare de moment a elevului, va emite un diagnostic categoric si irevocabil de “incapabil”, pentru elevul respectiv. Aprecierii emise de profesor, elevul adolescent an cauza ai va “raspunde” printr-o stare de descurajare, care va provoca o scadere a randamentului muncii sale. Un elev caruia i se repeta pentru orice greseala sau insucces inregistrat ca este un incapabil, un om lipsit de ambitii profesionale etc., isi poate forma cu foarte mare usurinta o atitudine de neancredere an fortele proprii, care il va demoraliza an fata sarcinilor normale de elev, si il va duce de la un insucces la altul.
Intreaga varietate de efecte negative pe care “cercurile vicioase” le produc, trebuie sa-l determine pe educator sa realizeze o conduita preventiva, de anticipare a factorilor si situatiilor care pot genera dezacordul dintre educatori si cei educati si, implicit, aparitia acelor atitudini cu caracter dezadaptativ, din partea copiilor, care exprima inchiderea an sine, autoanvinovatirea si descurajarea. Desi, cel putin, an principiu , se cunoaste dictonul: “este mai usor sa previi decat sa repari”, nu toti educatorii se arata dispusi sa respecte normele specifice pedagogiei preventive.
Orice influenta exercitata asupra unui adolescent trece, ca printr-o “prisma”, atat prin experienta personala a acestuia, cat si prin “lumea” sa interna de idei si trairi, care fac ca influenta respectiva sa dobandeasca un inteles si un scop individual, personal specific de la un tanar la altul. Semnificatia actelor comportamentale izvoraste, se stie, din motive si intentii, ce pot fi insa, uneori, simulate si ascunse; autoiluzionarile, fabulatiile, visarile si deformarile “se nasc si se pierd an abisurile lumii interne, an adancurile dorintelor si intentiilor, a motivelor si proiectelor de actiune” (V. Pavelcu). Iata de ce consideram ca omul an general, si nu numai parintii si educatorii calificati, sa-si formeze capacitatea de a decoda mesajele adolescentilor: deosebirile particulare de structura psihologica obliga pe receptor sa-si acomodeze structura an functie de natura emisiei, sa-si potriveasca codul de interpretare dupa cel al interlocutorului.
1.2.6. Adolescentul si atitudinea sa morala fata de sinucidere
Nu exista o perioada de crestere an care evolutia sa fie mai sensibila decat an timpul adolescentei. Aceasta etapa de viata pare sa ridice cele mai mari dificultati de adaptare la mediul fizic si la constrangerile si interdictiile mediului social. Aceasta adaptare – subliniaza J. Piaget – reprezinta un echilibru intre doua mecanisme indisociabile, si anume asimilarea si acomodarea. an cautarea acestui echilibru, adolescentul dezvolta an plan moral o serie de conduite fluctuanta, originale, prin intermediul carora incearca, pe de o parte, sa-si asimileze continutul normativ al cerintelor exterioare, iar, pe de alta parte, sa-si acomodeze treptat actiunile sale morale la interdictiile, tabuurile si constrangerile care definesc aceste cerinte.
Pana la adolescenta, viata morala nu reprezinta decat supunerea la regulile fixate de adult. Incepand cu aceasta perioada, moralei instituite de adult ai ia locul o morala a “idealului”, a “valorilor”, care determina aprecierea propriei conduite si a conduitei celorlalti din perspectiva exaltarii fata de tot ce este adevarat si bun din punct de vedere moral.
Consideram ca este gresit sa identificam actiunea morala cu constiinta moralitatii. Adeseori, actiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu adultii si cu anturajul contrazic valorile moralei ideale cu care adolescentul incearca sa-si structureze propriul sau univers normativ, iar din acest punct de vedere nu trebuie ignorat faptul ca dobandirea capacitatii de autonomie morala pota fi insotita si de o derie de acte care frizeaza “imoralitatea”. Printre ele se numara violenta fizica, agresivitatea limbajului, nonconformismul an tinuta, indisciplina, evaziunea din mediul familial si scolar, fumatul, consumul de alcool si de droguri etc. Asemenea acte nu reprezinta altceva decat niste manifestari agresive de respingere a autoritatii adultului prin care se incearca afirmarea ostentativa a independentei si autonomiei morale, an conditiile existentei unei personalitati caracterizate inca de imaturitate si labilitate. Aceste acte se inscriu ia sfera asa-numitei deviante cu caracter moral. Dupa unii autori, de la actiuni precum fumatul, consumul de alcool sau de droguri (considerate forme de autoagresivitate pasiva) pana la comportamente autodistructive majore nu ar exista o distanta prea insemnata. Asemenea forme de devianta (ne referim la tentativele de sinucidere si la sinuciderile realizate) caracterizeaza situatia acelor adolescenti care traiesc cu intensitate tulburarile pubertare ale acestei perioade de varsta si care, datorita unui climat familial inadecvat si a unor erori educative, dovedesc o anumita incapacitate de a se adpta la exigentele normative impuse.
Intr-o societate an care starea anomica (stare de “normalitate” ce caracterizeaza orice societate zguduita de revolutii sau de crize sociale de amploare, an urma carora ce amplifica tendintele de devianta sociala) este resimtita ca un conflict profund intre structura personalitatii adolescentului an formare si reperele evaluativ- normative care ai orienteaza conduita, ca o contestare radicala a normelor de educatie paternaliste, a oricărui tip de norma care nu tine seama de exigentele creativitatii si afirmării lui active an viata sociala, intr-o societate an care familia si scoala, ca factori principali ai socializarii, devin, dupa cum am aratat an subcapitolele precedente, ineficiente, sinuciderea an cadrul acestei categorii de varsta poate apare ca o rezolvare a tuturor problemelor.
Intr-un studiu pe aproape 2500 de elevi intre 14 si 19 ani, din 42 de licee ale Municipiului Bucuresti si ale Sectorului agricol Ilfov, an perioada oct. – noe. 1992 s-a constatat ca mai mult de o pătrime din subiectii cuprinsi an esantion sunt preocupati de sinucidere, doar 15% au căutat (cel putin la nivelul intervievării) mijloacele concrete pentru a actiona an acest sens si 9% dintre ei declara ca au incercat sa-si pună an aplicare ideile suicidare.
O frecventa relativ mare a ideilor suicidare la adolescenti au mai constatat si alti autori, si anume: Goldberg – 10,4% din 489 de subiecti intre 18 si 24 de ani recunosc ca s-au gandit la sinucidere an luna precedenta discutiei; Stork gaseste idei sinucigase la 35% din subiectii sai incadrati intre 14 si 24 de ani.
Adolescentul este cel care recurge la sinucidere ca la un mijloc de aparare, ca la un strigat de ajutor, asa cum am mai subliniat. El este cel care, tocmai din aceste motive, de cele mai multe ori, recurge la simulare si santaj. Simularea, an acest caz, este un mecanism de adaptare, prin care adolescentul aflat an criza exercita presiuni asupra anturajului, presiuni ce au ca scop captarea atentiei asupra propriei persoane, asupra problemelor sale fara rezolvare.
Credem ca nu exista adolescent al timpurilor noastre care sa nu fi meditat asupra ideii de sinucidere, caci tocmai la acesta varsta individul isi formeaza identitatea, cautand raspunsuri la intrebari de genul: “Cine sunt ?”, “Ce pot?” etc.
CAPITOLUL II
Problematica generala a fenomenului suicidar
Sinuciderea, ca fenomen, nu este strict legata de o cauza izolata, decât an aparenta; ea cumulează un antreg complex biografic. Actul reprezintă o decizie libera, an care individul are capacitatea de a alege intre toate marile sensuri ale destinului, aici intrând si alegerea mortii. Ca act, conduita sau manifestare care violează normele societătii sau ale unui anumit grup social, ea se circumscrie deviantei datorita disfunctionalitatii sociale produse, amenintând echilibrul societătii.
2.1. Definitii ale suicidului
Termenul de suicid a fost folosit pentru prima data an 1737 de catre Desfontaines.
Etimologic, suicidul inseamna “ucidere de sine insusi” (lat. sui = de sine, pe sine;caedere = a ucide). Ca termeni sinonimi se folosesc: autoagresiune, autokirie, autoliza etc..
Definitiile suicidului au fost date de diversi cercetatori, fiecare insistand pe anumite aspecte , an functie de specializarea sa stiintifica.Criteriul prin care se recunoaste o sinucidere echivaleaza cu definirea operationala.
Sinuciderea este “actiunea premeditata de suprimare a propriei vieti”; aceasta premeditare se poate opri la stadiul de intentie nerealizata (dorinta nefapuita sau tentativa esuata) sau poate deveni fapt implinit. Ea reprezinta “suprimarea intentionata a propriei vieti”, “actul de autodistrugere datorita unei crize psihice puternice, pierderii oricarui sens al existentei, dificultatilor de nedepasit”.
Majoritatea definitiilor date suicidului scot an evidenta elementul intentional, faptul ca persoana an mod constient isi suprima propria viata. Gunter Kaiser (1986) arata ca “suicidul este o actiune voluntara indreptata constient spre scopul suprimarii propriei vieti”. Aceasta definitie scoate an evidenta elementele caracteristice suicidului (actiune voita a subiectului, starea sau nivelul de constientizare a scopului, orientarea actiunii dedistrugere catre sine an vederea suprimarii vietii) care teoretic, cel putin, poate fi diferentiat de alte situatii (de ex. Accident sau crima mascata).
Biberi considera ca sinuciderea trebuie privita din trei perspective: biologica, psihologica si sociala, ca "un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai puternic inradacinate ale structurii biologice”. Sensul ei ar fi de “negatie si catastrofa”, intrucat ea revine la o negare a instinctului vital intr-un moment existential resimtit de persoana ca dramatic si fara o alta iesire (suicidul ca unica solutie pentru evitarea suferintei).
Durkheim (1897) defineste suicidul ca fiind orice act de deces care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ alvictimei insasi si al carei rezultat il cunoaste (se numeste sinucidere orice act de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, savarsit de victima insasi, si despre care aceasta stie ce rezultat va produce”). Tentativa de suicid este actul astfel definit, dar oprit inainte ca moartea sa se produca. Intentia mortii este subliniata de sociolog imbinand constiinta finalitatii cu fatalitatea care depaseste individul; complicitatea la propria moarte se refera atat la actiunea cat si la inactiunea subiectului, pentru ca si omisiunea pote fi considerata, an unele imprejurari, ca o alegere a mortii an situatia an care voluntariatul este puternic si perseverent (ca de exemplu, an cazul inanitiei datorate unei greve a foamei prelungite).
Halbwachs (1930) distinge suicidul de sacrificiu considerandu-l “orice act indeplinit de victima insasi, cu intentia de a se omora si care nu este un sacrificiu”.
Cazanvielh insista asupra participarii voluntare, constiente: “suicidul este pornirea voluntara spre moarte”. Daca sinuciderea lenta sau partiala poate implica inconstientul, ea fiind recunoscuta si apreciata ca atare doar datorita orientarii spre autodistrugere, sinuciderea reala sau realizata presupune constiinta mortii sau macar asumarea acestui risc.
J.Baecher considera casuicidul este un act uman, pe de o parte pentru ca il gasim peste tot unde exista oameni, pe de alta parte pentru ca nu-l gasim decat la ei, un “act logic, act extrem, dar care reprezinta o solutie aleasa de o fiinta rationala, chiar daca acesta solutie nu este intotdeauna cea mai buna”.
Esquirol (1838), ca promotor al tezei psihiatrice asupra suicidului, sustine ca sinuciderea este intotdeauna consecinta unei boli psihice, a ruperii echilibrului mintal,este un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, care nu se intalneste la subiectii cu spiritul sanatos;”omul atenteaza asupra vietii sale doar atunci cand delireaza, iar sinucigasul este un alienat”. “Nu este vorba de omuciderea propiei persoane scrie Esquirol, atunci cand un om, ascultand doar de sentimente nobile si generoase , se arunca an mijlocul pericolului , se expune la o moarte inevitabila si-si sacrifica de buna voie viata , pentru a respecta legile, pentru a-si pastra credinta , pentru salvarea tarii sale “. Totusi, psihiatrii nu neaga existenta suicidului numit normal.
Pentru H.Ey(1950), “suicidul constituie reactia antisociala cea mai frecventa an patologia mentala”. Conform lui ”comportamentul suicidar adevarat este un act an care individul isi doreste moartea pentru moarte”.
Achile Delmas defineste suicidul ca fiind “actul prin care omul lucid, putand alege sa traiasca, alege totusi moartea fara o necesitate etica”.El este de parere ca “suicidul este an opozitie cu legile naturale” si ca reprezinta “o anomalie, avand toate caracteristicile unei manifestari patologice “.
Freud concepea suicidul ca pe o heteroagresivitate deturnata (refulata), ca un esec de exteriorizare al unor tendinte agresive, deci ca un “inverted homicide”.
K.Menninger definea suicidul ca o pulsiune cu trei orientari: dorinta de a ucide, dorinta de a fi ucis si dorinta de a muri.
S.Shneidman(1980) considera ca “suicidul este un act uman de incetare din viata, autoprodus si cu intentie proprie”.Consideram ca aceasta definitie are an vedere an special suicidul denumit “rational”, realizat an mod deliberat si constient.
In opozitie, majoritatea psihiatrilor considera ca suicidul rational are o incidenta slaba si sustin ca suicidul este expresia unei stari psihopatologice. Astfel, G.Ionescu inscrie parametrul simptomatic an definitia pe care o da suicidului: “actul autosuprimarii existentei desfasurat intr-un moment de tensiune afectiva sau de perturbare a constiintei”.Considerand suicidul rational limitat ca raspandire, autorul citat incearca o acreditare a naturii psihopatologice a fenomenului, formuland asertiunea “suicidului ca simptom al unei tentative suicidare demonstrative” .
Caroli si Vidon(1984) defineau suicidul drept o “autocondamnare la moarte”.
.
V.Dragomirescu, de pe pozitiile medicinii legale, considera suicidul ca “ tipul particular(specific) si major, atat ca intensitate de manifestare, cat si reflectare sociala, al conduitei deviante autodistructive”. Fenomenul suicidar apare drept “o forma specifica de comportament individual antisocial, de tip autoagresiv, supus unui determinism si avand drept scop acceptarea voluntara – costienta si deliberata – a intreruperii cursului vietii de catre individul care a adoptat aceasta solutie pentru rezolvarea unor conflicte personala”.
S.Lupascu considera suicidul o perturbare a homeostaziei individ – mediu ambiant, iar descifrarea codului sau , ca depinzand de vizibilitatea si inteligibitatea formelor sale de manifestare. De asemenea, acelasi autor subliniaza ca suicidul reprezinta o pierdere a sentimentului de nemurire si ca el se plaseaza intre autodeterminare si constrangere.
Sinuciderea este un comportament definit ca autodistrugere sau initierea oricarui act a carui rezultat asteptat de catre agentul insusi este propria sa distrugere.
Consideram ca o definitie importanta a suicidului a fost data de P.L.Landsberg an lucrarea “Eseu despre experienta mortii”: “actul prin care o fiinta omeneasca creeaza an mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficienta si suficienta a propriei sale morti”. Acest fapt se bazeaza pe ideea ca “specia umana este singura care stie ca trebuie sa moara, si stie numai datorita experientei”.
In definitia adoptata de O.M.S., suicidul este “actul prin care un individ cauta sa se autodistruga fizic, cu intentia mai mult sau mai putin autentica de a-si pirde viata, fiind constient mai mult sau mai putin de motivele sale”. Aceasta definitie ne-a permis identificarea suiciderilor an majoritatea cazurilor din acest studiu. Ea este esentialmente o definitie operationala an care se exprima intentionalitatea si se face distinctia intre cauzalitate si motivatie. Ea impune discriminarea rolului pe care subiectul il joaca an propria sa moarte.
Tentativa de suicid a fost definita tot an cadrul O.M.S. – Centrul pentru Studiul Parasuicidului(1989) – ca fiind “un act cu efect non-fatal an care un individ initiaza an mod constient un comportament non-habitual, care fara interventia altora va cauza o autoliza sau ingereaza deliberat o substanta an exces prescrisa sau recunoscuta ca dozaj ce dauneaza si carte are ca scop realizarea unor schimbari pe care persoana le doreste prin unele consecinte fizice asteptate sau existente, reale”.
Putem spune ca sinuciderea este o nevoie de transformare a unei situatii, fiind si modelul independentei fata de oricine si orice. Ea trebuie privita an acelasi timp ca un drept la moarte – reflex al libertatii totale – dar si ca un indemn, o impingere catre moarte. Oricate motive personale, individuale, adica implicate an structurile si functiile psihologice ale personalitatii ar exista, exagerbarea acestora determina trecerea la act, ele fiind generate de conditionarea macrosociala.
“Suicidul este un omor caruia ai cunoastem victima, dar ai ignoram autorii” – Dostoevski.
2.2. Clasificari ale conceptelor apartinand suicidologiei
De cand a inceput studiul sistematizat al conduitelor autodistructive, suicidul a fost, dupa cum am aratat mai devreme, definit de diversi cercetatori ai fenomenului, care pe langa definitiile date, au propus si diverse clasificari ale acestuia, functie de perspectiva si metodele de abordare a fenomenului, clasificand conduitele autodistructive si suicidul an diferite moduri.
Conceptul de suicid poate avea o arie mai larga decat ceea ce se intelege prin el an sens strict si ar putea cuprinde mai multe forme de comportament uman decat am aratat anterior. Acceptiunea termenului difera dupa cultura; problematica insasi a suicidului acopera fapte variabile de o gravitate majora.
Aceasta extindere a sferei conceptului nu se refera numai la suicid sau la tentativa de suicid – “actul ratat de a se omora” – ci si la abuzul de medicamente, dependenta fata de droguri, de alcool si de tutun, accidentele circulatiei rutiere, accidente an genere, an special atunci cand se produc sub influenta alcoolului etc. Toate acestea ar putea fi incluse sub denumirea de comportament autodistructiv.
Pot, de asemenea, fi considerate ca forme de autodistrugere sacrificiul sau razboiul modern.
Sinuciderea include o serie de comportamente destul de diferite, incat sfera acestui concept difera de la un autor la altul:
acte de suprimare brusca a propriei vieti,acte “pozitive”, directe, active(intoxicatia prin ingestie de medicamente ori de alte substante, spanzurare, aruncare de la inaltime, aruncare anaintea vehiculelor, asfixia prin innec, asfixia cu gaze, utilizarea armelor de foc, a armelor albe ori a obiectelor dure, provocate de arsuri etc.);
acte autodistructive indirecte “negative”, pasive, care pot duce la moarte an mod lent (“sinucideri cronice”): negativismul alimentar, anorexia mintala, alcoolismul, toxicomaniile etc.;
acte voluntare, intentionate, constiente (“sinucideri adevarate”);
acte involuntare, inconstiente, accidentale(“pseudosinucideri”,de exemplu, defenestrarea unor bolnavi schizofrenii cu halucinatii care le comanda sa fuga, an care le lipseste intentia);
acte an care moartea este privita ca un sfarsit total, ca un mijloc de rezolvare a unor dificultati existentiale;
acte an care moartea nu este privita ca un sfarsit total, ci ca un mod de “supravietuire”: sacrificiul de sine moral sau social, comportamentul de risc si de sfidare.
E.Durkheim(1897), an opera sa “Le suicide.Etude sociologique” stabileste o tipologie a sinuciderii devenita clasica:
sinuciderea egoista – rezultat al neintegrarii an grupul social, individul raportandu-si propria personalitate la nivelul colectivitatii; este vorba de un exces de individualizare ce rupe legatura persoanei cu realitatea, si prin extensie cu viata. Acest tip de suicid – arata durkheim – variaza invers proportional cu gradul de socialitate si direct proportional cu individualizarea excesiva.
sinuciderea altruista – rezultat al supraintegrarii sociale, al dependentei absolute de un grup sau de o comunitate; apare ca o datorie an unele societati, mai ales cele primitive, an care integrarea se extremizeaza pana la absolutizare; persoana se sacrifica scopurilor sociale; an societatile moderne asemenea grupuri puternic intewgrate ar fi armatele, de unde si sinuciderea de tip eroic, gen kamikadze, ce apare ca fiind opusa, din punct de vedere al caracterelor ei, sinuciderii egoiste cauzata de o individualizare excesiva. Omul se pote sinucide, observa Durkheim, si atunci cand este detasat de societate si atunci cand este prea puternic integrat. Sinuciderile militarilor, an cazul cand onoarea le-a fost incalcata, de exemplu, amintesc izbitor – apreciaza Durkheim – de cele din societatile primitive, intrucat morala militara reprezinta ea insasi o supravietuire a moralei popoarelor primitive. Din acest punct de vedere, “altruismul isi gaseste corespondentul an solidaritatea mecanica, care cere indivizilor sa dezvolte conduite si actiuni similare si sa-si subordoneze individualitatea comunitatii”. Daca egoismul este o stare a “eu”-lui nesubordonat decat sie insusi, altruismul exprima contrariul acestei stari prin faptul ca “eu”-l nu mai apartine individului, ci unei constiinte situate an afara lui. an timp ce egoismul este detasat de viata pentru ca nu este animat de nici un scop util, altruismul resimte din plin importanta acestui scop, dar al situează an afara vietii personale, pe care o priveste ca pe un obstacol an realizarea lui.
sinuciderea anomică – rezultat al disolutiilor dintre individ si grup, al dizolvarii normelor si valorilor sociale care dau sens existentei umane si sociale; specifica mediilor industriale an perioadele de criza economica sau politica, provoca o dizlocare anarhica a grupului social. Nu dificultatile economice ca atare, sunt cele care influenteaza cresterea sinuciderilor, ci efectele pe care aceste crize le provoaca an ordinea colectiva. Orice criza este o ruptura de echilibru care aduce dupa sine o serie de perturbatii ale ordinei sociale. Durkheim distinge doua tipuri de crize, care pron efectele lor genereaza o crestere neobisnuita a numarului de sinucideri: crize acute, manifestate prin accese intermitente si transformari bruste ale ordinii sociale si crize cronice manifestate prin perturbarea de lunga durata a vietii economice, si, implicit, al ordinei colective. Ambele forme sunt generatoare de anomie(a se vedea capitolul Teorii si conceptii privind suicidul), deoarece atunci cand se produc, imping pe indivizii implicati an afara limitelor impuse de relatia scopuri-mijloace, libertatii umane. Spre deosebire de cele acute, crizele cronice sunt generatoare de stari de anomie prelungita, cu caracter “normal” – considera Durkheim, care se manifesta an mod vizibil an lumea comertului si industriei. Consecintele sunt dramatice, instaurand starea anomica an cursul careia fortele sociale puse an libertate nu-si mai gasesc echilibrul necesar, valoarea lor ramane indeterminata, nu se mai stie ce este posibil sau nu, just sau nejust, se ignora diferenta intre revendicari si sperante legitime, cad principiile care prezidau anterior, repartitia nevoilor intre diferite functii si roluri sociale.
sinuciderea fatalista – rezultatul excesului de reglementare sociala; ea se produce ca reactie la norme prea restrictive care blochează orice perspective individuale(sinuciderea scavilor). Acest tip de suicid este opus celui anomic.
Deshaies(1947) imparte comportamentele suicidare an nejustificate si justificate(legitime). an aceasta ultima categorie sunt incluse sinuciderile “eutanasice”(pentru a scapă de durere, de torturi ori de alte suferinte inutile) si cele etice. Privitor la conduita suicidara la copil, el considera ca se poate vorbi de patru forme distincte:
suicidul emotivo-impulsiv,care corespunde unei modalitati reactionale si care se realizeaza spontan, fara control;
suicidul imaginativ, an care copilul imita un act exterior, pe care cauta sa-l retraiasca pe plan imaginar:
siucidul pasional, asemanator celui de la adult , motivat de gelozia fata de un frate sau sora;
suicidul simulat , exploatat de copil intr-un scop mai mult sau mai putin utilitar.
An functie de gravitate, se intalnesc an practica trei tipuri principale de comportamente suicidare:
tendinta (sau dorinta de sinucidere): dorinta de a muri, ideile de sinucidere, amenintarile de sinucidere;
tendinta de sinucidere: veleitatile de sinucidere(situatia an care actul este doar schitat), actele “ratate”;
sinuciderea propriu-zisa – actele reusite (Bernard, 1974).
Baechler(1975) a diferentiat următoarele tipuri de sinucideri:
sinuciderile-scapare: “fuga”(eliberarea de o situatie insuportabila), doliul(scaparea de sentimentul pierderii unui element primordial), pedeapsa(ispasirea unei greseli reale ori imaginare);
sinuciderile agresive: razbunarea(pentru a provoca remuscari altor persoane), santajul(presiune asupra altei persoane), semnal de alarma(“strigat de ajutor”);
sinucideri oblative(jertfa): sacrificiu;
sinuciderile ludice(la copii): sinuciderea-joc si sinuciderea-pariu etc.
K.A.Menninger a clasificat conduitele suicidare an: suicid acut, suicid cronic, suicid local sau partial, suicid organic. Majoritatea autorilor discuta insa de variante ale “conduitei suicidare”:
tentativa de suicid – an cursul căreia metodele autodistructive si tendintele conservatoare proprii se opun antreruperii vietii;
santajul suicidar – act demonstrativ de intentie a suprimării propriei vieti;
suicidul realizat formele minore – ce duce la moartea individului;
de autoagresivitate cu caracter autodistructiv – cevizeaza integritatea corporala, somato-psihica, “sinuciderile partiale” de care discuta Menninger, an care intra automutilarile, ascetismul si martirajul, interventiile polichirurgicale cerute de bolnavi, toxicomaniile, starile ipohondriace etc.
E.Stengel a fost primul care a facut distinctia clara intre persoanele care se omorau si cele care supravietuiau dupa un act aparent suicidar. El a identificat diferentele fundamentale(cauzale, motivationale) existente intre cele doua grupuri si a propus termenii “suicid” si “tentativa de suicid” pentru a distinge cele doua forme de comportament. El a propus ca un grad de intentie suicidara a fost esential an ambele grupuri(cei care au supravietuit nu reusisera sa moara).
In sfera conceptelor de suicid si tentativa de suicid consideram ca este nevoie sa precizam conceptele circumscrise manifestarilor suicidare si anume:
ideea de suicid, definita ca reprezentarea an plan mental a actului suicidar, tendinta de a-l realiza;
suicidul disimulat(travestit) care este actul suicidar mascat sub forma unui accident din diferite ratiuni, preponderent morale;
echivalentele suicidare, reprezentand actele degradante, inhibate, ce pot avea an unele cazuri un caracter simbolic, si care exprima, constient sau inconstient, tendinta suicidara.Este un suicid transpus, subliminal sau un infrasuicid. Acestea apar an plan comportamental sub forma refuzului alimentar sau greva foamei, refuzului tratamentului chiar an cazul unor afectiuni severe, sub forma asumarii unor riscuri reale, individul avand constiinta pericolului;
conduita suicidara,care consta an pregătirea, organizarea actului suicidar (antrucât fenomenul suicidal e dinamic si are o anumita evolutie, mai mult sau mai putin andelungată an timp). Remarcam aici situatia de criza a conduitei suicidare care este acel moment din desfăsurarea ei ce corespund cu realizarea actului suicidar.
Din perspectiva psihiatriei clinice, sinuciderea reprezintă o manifestare apăruta la debutul afectiunii psihice sau an cursul evolutiei sale. Din acest punct de vedere psihiatria asi propune profilaxia acestui comportament, evaluarea riscului suicidar al diferitelor afectiuni si evitarea repetării tentativelor suicidare. Pe lângă suicidul propriu-zis soldat cu moarte, an comportamentul suicidar sunt incluse si:
tentativa suicidară, actul suicidar ratat, a cărui frecventa este de 3-5 ori mai mare decat a suicidului propriu-zis;
veleitatea suicidara, care reprezinta o dorinta tranzitorie de autodistructie, cu proiectia teoretica a actului, fara punerea sa an practica, dorinta fiind generata numai de incarcatura afectiva de moment;
afirmatii si actiuni avand ca scop santajarea anturajului an vederea obtinerii unui anumit beneficiu, desi caracterul lor teatral este evident, ele trebuie totusi luate an consideratie si necesita masuri pentru prevenirea trecerii la act, care, “din greseala” ar putea reusi (intentia subiectului nefiind de a se omora, ci de a dovedi ca este capabil s-o faca);
echivalentele suicidare – moduri de comportament implicând un risc de care subiectul este constient (conducerea imprudenta a automobilului, refuzul alimentar si terapeutic etc);
suicidul colectiv, care poate ambracă trei aspecte:
fiecare partener se poate sinucide separat;
bolnavul reuseste sa-si convingă partenerul (partenera) sa-l “urmeze an moarte”;
omorul altruist an care bolnavul(bolnava) ai omoară pe cei dragi pentru a-i “salva”(de exemplu, mama care se sinucide după ce-si omoară copiii);
suicidul postagresional, constituie uneori urmarea crimelor pasionale, an care criminalul se sinucide fie pentru a se autopedepsi, fie ca un simbol al sacrificiului.
S-a observat ca cele mai multe tentative de suicid au avut loc an credinta unei relative sigurante a subiectilor, cu constiinta, chiar si an momentul desfasurarii actului, ca vor supravietui si vor fi an stare sa dezvaluie ceea ce au facut , an timp util , pentru a asigura salvarea (Kessel si Grossman). Pentru acest motiv Kessel a propus ca tentativa de suicid sa fie inlocuita prin “autointoxicare deliberata” si “autolezare deliberata”. Acesti termeni au fost alesi pentru a sugera ca astfel comportamentul a fost an mod clar neaccidental,fara a indica daca dorinta de moarte a fost sau nu prezenta.
Kreitman(1977) a introdus termenul de “parasuicid” pentru a se referi la “un act nefatal an care individul, an mod deliberat, isi provoaca o leziune sau ingera o substanta an exces fata de orice prescriptie sau doza terapeutica recunoscuta”22. Observam ca termenul parasuicid exclude intrebarea daca moartea a fost sau nu un rezultat dorit. Morgan(1979) a sugerat termenul “autovatamare deliberata”(DSH – deliberate-self-harm) pentru a da un singur termen care sa acopere autointoxicarea deliberata si autolezarea deliberata. S-a obiectat ca autovatamarea deliberata poate induce an eroare, pentru ca actul nu este an mod invariabil vatamator, ci, doar fost facut cunoscandu-se ca ar putea sa fie daunator. De fapt, nici un termen nu este an totalitate satisfacator. Distinctia intre suicid si autovatamare deliberata nu este absoluta. Exista o suprapunere importanta. Unele persoane care nu au intentia sa moara decedeaza datorita efectelor unei supradoze. Altii care au intentionat sa moara sunt readusi la viata. Mai mult, numeroase persoane sunt ambivalente an acele momente, nesigure daca doresc sa moara sau sa traiasca.
Suicidul a fost si este inca considerat de multi autori, an special psihiatri, ca fiind o conduita patologica. Observatiile noastre ne-au condus la supozitia rationalitatii acestui act an marea parte a cazurilor. De aceea, consideram importanta, din acest punct de vedere, impartirea suicidului an doua grupe:
– suicidul rational, nepatologic, numit de catre unii autori si exogen, care ies an evidenta factori de ordin conflictuali- relationali; factorii determinanti de ordin “conflictual” actioneaza sub forma unei presiuni externe asupra insului. Aceasta va duce la o schimbare a atitudinii individului fata de sistemul de valori si de viata. El va dori sa scape de aceasta presiune. an aceasta situatie suicidul apare ca o dorinta de schimbare, de eliberare de sub presiunea externa, moartea individului avand o valoare simbolica.
Suicidul patologic, uneori numit endogen, la baza careia se afla, independent de conditiile externe, factori psihopatologici determinanti, care actioneaza printr-o scadere a capacitatilor de autoaparare a insului. Instinctul de conservare scade, fiind eliberate pulsiunile autoagresive latente. Independent de circumstantele externe, acestea duc la schimbarea atitudinii fata de viata a persoanei. Este tot o dorinta de a scapa de sub presiunea morbida intropsihica, care duce la suicid.
Sensul conduitei suicidare si finalitatea ei au o specifitate pentru fiecare din aceste forme de suicid. an ambele situatii dezechilibrul comportamental – social, psihologic – duce la restrangerea libertatii vitale a individului, presiune de sub care acesta incearca sa scape prin actul suicidar. Credem ca acest punct de vedere, aceasta interpretare este cea mai apropiata de o analiza corecta a conduitei suicidare.
J.Nick si colaboratorii sai definesc sinuciderea de abandon: act reactional la un abandon real, care face ca viata subiectului sa devina insuportabila, fie prin intensitatea suferintelor pe care le va avea de infruntat, fie prin faptul ca va fi silit sa duca o existenta “incompatibila” cu sensul pe care el il acorda demnitatii umane. Acest tip de sinucidere apare observatorului ca un act perfect comprehensibil. Cele trei categorii cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere sunt:
batranii , adesea izolati afectiv, cu dificultati financiare, care se agraveaza an timp si cu tulburari somatice sau psihice, care ai impiedica sa-si satisfaca vechile necesitati si sa-si obtina micile satisfactii obisnuite;
bolnavii foarte grav sau incurabili, la care se descrie un tip de sinucidere rationala, reactie la boala sau la consecintele acesteia;
indivizii total abandonati pe plan afectiv. Semnificatia adevaratului suicid de abandon este dupa L.Bonnafe (1955), aceea de unica iesire posibila dintr-o situatie (“o sinucidere de situatie”). Sinuciderea de abandon ar fi intalnita , dupa unii autori, an peste o zecime din fenomenele de suicid.Importanta factorului afectiv este deosebit de pregnanta;depresia reactiva este constanta si an multe cazuri s-a putut demonstra o iesire eficienta a tratamentului antidepresiv. an cazul tentativelor nereusite, recidivele sunt frecvente.
Sinuciderea “samsonica” (razbunatoare) este un tip particular de sinucidere care ascunde dorinta de a pricinui prin aceasta o suferinta altcuiva. Dupa unii autori acest tip este expresia urii si a furiei pe care individul le nutreste fata de alte persoane, care nu pot fi insa lezate decat an acest mod. an unele societati sinuciderile samsonice (opuse sinuciderilor anomice) au fost descrise ca o modalitate institutionalizata de expresie a unor relatii interindividuale. Murphy deosebeste trei tipuri de sinucideri samsonice:
cea care poate chema spiritele;
cea care cere sange;
cea corectiva.
Fara sa imbrace un aspect psihotic, sinuciderea care cheama spiritele poate fi intalnita la unele popoare din sudul si estul Africii, ca si la alte popoare la care exista credinta an duhurile ce pot razbuna moartea sinucigasului, pedepsindu-i pe cei care l-au impins la acest act. Sinuciderea care are drept scop producerea sau continuarea unor razbunari sangeroase a devenit mai putin frecventa an secolul nostru si se intalneste numai la grupurile etnice an care “spalarea cu sange” a unui ultragiu este o datorie de onoare. Sinucigasul urmareste provocarea unei reactii an lant, moartea sa fiind dovada unui ultragiu deosebit de grav pe care l-a suferit de la persoane sau familii adverse. Sinuciderea corectiva poate fi intalnita numai la grupurile etnice la care exista o puternica credinta an justitia sociala, precum si convingerea ca o persoana sanatoasa mintal nu va comite un suicid decat daca a fost nedreptatita sau abandonata de ceilalti. Consideram ca principiile morale care stau la baza acestui tip de sinucidere (incurajat de traditiile locale) necesita o atentie speciala.
Termenul de sinucidere samsonica a fost creat de Jeffreys (1952) inspirat fiind de legenda biblica a lui Samson care, cazut prada complotului pus la cale de filisteni, avand complicitatea Dalidei, a prabusit templul an care era judecat peste judecatorii sai, sinucigandu-se, dar razbunandu-se totodata.
Sinuciderile “eroice”, an semn de protest, prin autoincendiere publica, intalnita atat an societatile asiatice cat si an cele occidentale (in deceniile al VI-lea si al VII-lea ale secolului nostru) pot fi apropiate prin scopurile lor de sinuciderea corectiva: corectarea unei situatii politice sau sociale de a carei rezolvare, victima nu mai pote beneficia.
Cu toate ca an cel mai frecvent mod, actul suicidar este comis individual, de obicei an conditii discrete, se descriu si cazuri de suicid realizat de doua sau chiar mai multe persoane an acelasi timp si an acelasi loc. La baza acestor acte sta o intelegere mutuala intre persoane aflate intr-o stare asemanatoare de disperare ori dependenta afectiva sau economica. Pentru definirea acestor acte, Cohen a folosit termenul de “pact suicidal”. Se intalneste suicidul parinte-copil, situatie an care parintele isi ucide copilul urmand ca apoi sa se sinucida si el. Aceasta forma de “suicid dublu fortat” ar constitui 22% din pactele de suicid din Japonia, spre exemplu.” Folie a deux” sau pactul suicidal este un fenomen psihic patologic rar intalnit , an cadrul careia este vorba de impartasirea de catre doua persoane (sau mai multe) apropiate si legate afectiv a unui delir indus de catre una din persoane, de obicei dominatoare. De cele mai multe ori, atat delirul original (al persoanei psihotice), cat si cel indus (la persoanele dominate) au o tendinta spre o evolutie andelungata cu exceptia separării lor. an cazul an care ambele persoane au tulburări psihotice independente, chiar daca asi ampărtăsesc unele idei delirante, nu este vorba de “Folie a deux”, ci de “Folie simultanee”.
2.3. Evaluări cantitative privind suicidul. Amploarea fenomenului suicidar la adolescenti
Fenomenul autodistrugerii umane se produce – cu o frecventa mai mare sau mai mica, dar niciodata nula – an orice societate. Mai mult, an istorie s-a intamplat uneori ca sinuciderea sa cunoasca veritabile epidemii.
In general, suicidul este considerat ca avand o mica pondere cantitativa an comparatie cu alte cauze de deces. Totusi, din pacate realitatea este cu totul alta, sinuciderea constituind o cauza majora a mortalitatii.
La scara planetara fenomenul suicidar inregistreza o tendinta ascendenta. an microgrupurile sociale, rata sinuciderii variaza semnificativ, intr-o oarecare masura pe sex, dar an special pe varste, profesii, categorii sociale etc. Astfel, suicidul este de trei ori mai frecvent la barbati decat la femei, de doua ori mai frecvent la varstnici decat la tineri, de doua ori mai frecvent la cei care traiesc singuri decat la cei care sunt casatoriti, iar an randul celor care au ramas singuri, incidenta suicidului este de patru ori mai mare la barbati decat la femei. Aceste date capata o importanta aparte cand sunt corelate cifrele anuale cu anumiti factori cu pondere sociala care apar.
Studiile statistice ale O.M.S. arata ca la un interval de un minut si jumatate o fiinta omeneasca isi pune ea insasi capat vietii, ceea ce inseamna ca zilnic mor pe glob an urma sinuciderii aproximativ o mie de oameni; se apreciaza ca an cele mai multe tari ale Europei, Americii de Nord, an Japonia si Australia, un omnipractician intalneste o sinucidere la doi ani printre pacientii sai si un numar de 5-10 ori mai mare de tentative. Statisticile actuale reliefeaza faptul ca, an timp ce tentativele suicidare sunt mai frecvente la femei (3-5 femei/1 barbat), suicidul propriu-zis este mai frecvent la barbati (3-5 barbati/1 femeie). Cea mai reprezentativa ancheta efectuata de O.M.S. pe o populatie de patru sute de milioane persoane din 25 de tari, estimeaza rata anuala a suicidului la 18/100000 locuitori. Abaterile de la aceasta medie sunt deosebit de mari, osciland, an perioada 1970-1974, intre 1,8 (Irlanda) sau 3,5 (Grecia) si 24,7 (Cehoslovacia), conform datelor Biroului Regional O.M.S. pentru Europa, prezentate de E.M.Brooke. Aceleasi mari diferente de la o tara la alta sunt redate si an alte studii.
Calculand media sinuciderilor anuale pe glob reiese ca an fiecare an mor prin sinucidere aproape un milion de oameni. Avand an vedere si frecventa tentativelor, rezulta inca aproximativ cinci milioane de victime.
Calculele statistice germane indica pentru secolul trecut un numar de circa doua milioane de sinucigasi, an timp ce numarul acestora pentru secolul XX este evaluat la circa zece milioane.
Azi, sinuciderea reprezinta una din principalele cauze ale mortalitatii an lume, situandu-se pe locul al patrulea printre aceste cauze, urmand bolilor cardiovasculare, cancerului,si accidentelor rutiere, iar an randul tinerilor intre 15-19 ani se afla pe locul al doilea, primul loc apartinand accidentelor. De asemenea, la barbatii tineri suicidul este pe locul al treilea, urmand accidentelor si cancerului.
Suicidul apare intr-o frecventa medie de 2 0/00 – dupa datele literaturii medicale – iar tentativele de sinucidere intr-o proportie de 5-10 ori mai mare. Unele studii estimeaza ca fiecarei sinucideri reusite ai corespund 5-6 tentative, iar altele ca sunt 6-8 sau 10 sinucideri la 15 tentative nereusite.
In Europa, sinuciderea reprezinta a zecea cauza de deces, a doua cauza la tineri, la un suicid realizat intalnindu-se 7-10 tentative.
Ultimele decenii inregistreza o crestere a numarului sinuciderilor, mai ales la femei, an tari ca Danemarca, Suedia, Elvetia, Franta, unde suicidul ocupa locul al saselea privind cauzele de deces; an Finlanda ocupa locul al saptelea, iar an S.U.A. si Canada este a zecea cauza majora a mortii.
In Franta, intr-o statistica efectuata pe o suta de ani, se semnaleaza o continua crestere, intrerupta doar de scaderea accentuata a cifrei din timpul razboaielor, de la 10,1 cazuri la o suta de mii locuitori an 1850, la 21 an 1951. Tot de aici aflam ca Norvegia are 6 cazuri la o suta de mii de locuitori, Italia 8,6, Anglia 11, Suedia 14,8, Austria 22,5, Franta 22,9 (in 1978), Japonia peste 35. Desigur ca datele variaza de la an la an, dar curba sinuciderilor este peste tot an ascendenta.
Cele mai crescute rate ale suicidului au fost raportate an Ungaria: anual 4-5 mii de maghiari isi pun capat zilelor (aprox. 40 la 100000) si fosta R.D. Germania (36 la 100000). Printre ratele cele mai scazute se afla cele din Spania (aprox. 4 la 100000) si Grecia (3 la 100000). an general, rata este mai scăzuta an tarile cu religie romano-catolica.
Si an S.U.A., mortalitatea prin sinucidere este un fapt alarmant. an Philadelphia, intr-o perioada de 5 ani, 1951-1955, au fost 742 de morti calificate drept sinucideri. Daca mai adăugam si tentativele care, an S.U.A., doar accidentele de automobil au o frecventa mai mare decât sinuciderile: an 1955, an Philadelphia au fost raportate 141 de sinucideri – accidentele de automobil fiind 176.
Date statistice precise despre suicid sunt greu de obtinut. Frecventa reala a sinuciderilor si a tentativelor de sinucidere este greu de stabilit, mai ales din trei motive: cel care a efectuat o tentativa nereusita nu recunoaste intentionalitatea gestului; aceasta intentionalitate nu este recunoscuta de anturaj sau de autoritatea responsabila; prezenta disimularii la multe din cazuri, datorita acreditarii sociale negative, suicidul realizandu-se intr-un mod mascat , fiind deseori inregistrat ca un accident. an Anglia, cifrele oficiale depind de verdictele exprimate an curtile de justitie; proceduri comparabile sunt folosite si an alte tari. Astfel de cifre sunt afectate de mai multe surse de eroare. Uneori nu se stie daca moartea este cauzata de suicid sau de crima. Mult mai des este dificil de decis daca decesul a fost prin suicid sau accident. an multe cazuri de nesiguranta verdictul depinde de criterii legale. Ca de exemplu, an Anglia exista regula ca sinuciderea trebuie dovedita prin probe; daca exista indoieli asupra verdictului, cercetarile se reiau. an alte tari sunt folosite criterii mai putin severe.
Pentru aceste motive statisticile oficiale par sa subestimeze rata adevarata a suicidului. an general, psihiatrii sustin un numar de 4 ori mai mare de suicid decat afirma procurorii. Printre persoanele ale caror decese sunt inregistrate ca accidente, multe suferisera anterior de depresie sau de dependenta de medicamente sau alcool, prezentand astfel asemanari cu cei care au comis suicid. Din acest motiv, unii cercetatori incearca sa estimeze rata suicidului prin adunarea cifrelor oficiale pentru suicid, otravire accidentala si cauze nedeterminate. Incidenta suicidului cu greu pote fi estimata global, printr-o evaluare a ansamblului populational, stiut fiind ca ratele sale sunt diferite, an functie de diferite variabile sociale si personale.
Cresterea recenta a incidentei tentativelor de suicid (cu 25%) a fost confirmata de majoritatea autorilor. Incidenta tentativelor de sinucidere este mult mai mare la populatia tânăra si sexul feminin. După Vidon (1982), la sexul feminin intre 5 si 24 de ani se anregistrează 160 de cazuri de tentative la un deces (suicid), iar peste 65 de ani 3 cazuri de tentativa la un deces; la sexul masculin intre 15 si 24 de ani raportul este de 25 de tentative de suicid la un deces (suicid), iar peste 65 de ani, 1,2 tentative la un deces. Unii autori arata ca cele mai multe tentative de suicid pot fi descrise mai mult ca o cale spre viată, nu spre moarte. Se pare ca numai intre 5 si 10% din cei care ancearcă sa se sinucidă asi finalizează intentiile.
Date statistice privind sinuciderile la adolescenti
Estimari corecte ale ratei suicidului la adolescenti sunt mai dificil de realizat decat la adult. an orice caz, an mai multe tari exista dovezi clare ale unei cresteri recente marcante a acesteia.
Dupa statisticile europene, sinuciderile adolescentilor intre 15 si 19 ani ocupa locul al doilea an cadrul mortalitatii, dupa boli sau accidente intamplatoare, si reprezinta 67% din cazurile autoagresivitatii copiilor si adolescentilor. Tebuie sa subliniem ca an ansamblul grupelor de varsta, adolescentii nu se sinucid an mod frecvent.
Baietii sinucigasi reprezinta un procent mai mare decat fetele. Dupa unii autori, o importanta deosebita o au perturbarile de organizare si de structura a relatiilor intrafamiliale. Astfel, pe primul loc se situeaza sinuciderile adolescentilor an urma decesului ambilor parinti (25%); pe ultimul loc sunt sinuciderile an urma abandonului caminului de unul dintre parinti sau de amandoi (3%).
Suicidul an randul adolescentilor intre 15-19 ani este de 6-7 ori mai des intalnit decat an randul copiilor. Dupa F. J. Ayd (1965), pragul suicidar este de 3 ori mai mare intre 20-25 ani fata de perioada cuprinsa intre 15-19 ani. an aceste conditii, rata suicidului sub 18 ani este de 14,6%, iar pentru 18-30 ani este de 44,2%, ceea ce face ca mai mult de jumatate din cazurile de suicid sa se consume inaintea varstei de 30 de ani.
Inca din anii ’50 s-a raportat o rata a suicidului crescuta la studentii barbati di unele universitati. Rook (1959) a raportat o rata de 22 la 100.000 studenti de sex masculin din Cambridge, an comparatie cu 6 la 100.000 la barbatii intre 20-24 ani din populatia generala. Rook a prezentat rate crescute si an universitatile din Oxford si Londra. Motivele acestor fenomene nu sunt clare, desi s-a sugerat ca insingurarea si exigentele muncii ar putea fi importante. Desigur, si aici date sigure sunt greu de obtinut, dar se pare ca rata actuala a suicidului an randul studentilor britanici poate fi inca crescuta, desi mai mica decat an 1959, dupa Hawton si colaboratorii sai (1978).
Majoritatea cercetatorilor sustin ca sinuciderea adolescentului este tipic o reactie la un conflict interpersonal, iar factorul declansant cel mai des intalnit, este un conflict cu parintii, an 45% de cazuri, dupa Marks (1979), an 52% de cazuri, dupa Tishler (1981). Dupa altii, la 85% de cazuri s-au constatat conflicte familiale, iar la 25%, un limbaj agresiv din partea profesorilor; de asemenea, nereusita scolara, mai ales la fete, reprezinta principala cauza a sinuciderilor la aceasta varsta.
Concluziile unei cercetari privind experienta de viata a adolescentilor desfasurata an cadrul Institutului de Cercetare a Calitatii Vietii, an perioada octombrie – noiembrie 1992 (pe un esantion de 2500 de elevi intre 14-19 ani, din 42 de licee din municipiul Bucuresti si Sectorul agricol Ilfov) releva faptul ca tendinta cea mai accentuata spre sinucidere o au adolescentii cu situatie materiala precara, cu instabilitate psihica pronuntata, care intretin relatii proaste cu parintii si cu mediul scolar socializator.
2.4. Legislatii cu privire la suicid
Legea penala apara viata omului ca un bun social, ca o valoare suprema pentru existenta colectivitatii insasi, nu ca un bun individual. Concepand viata ca o relatie sociala, nu este posibila incriminarea si sanctionarea incercarii de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa-si ia viata, ori pentru ca sinuciderea nu ar fi an contradictie cu interesele persoanei sau ca fapte nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca an aceasta situatie nu poate fi vorba de o relatie sociala cu privire la viata. O persoana nu poate stabili relatii sociale cu ea insasi, deci, lipseste obiectul juridic special al ocotirii penale, adica relatia sociala care se creaza an jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita astfel o valoare sociala.
Viata, ca interes protejat de lege se bucura de ocrotire ca relatie intre oameni, deoarece si dreptul penal se preocupa numai de raporturile intre oameni, si intre acestia si colectivitate, si nu de actiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite fata de propria persoana; daca acestea nu lezeaza colectivitatea, ele n-au relevanta juridica.
Infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii reprezinta o modalitate particulara a omuciderii. Ceea ce se incrimineaza nu este actiunea unei persoane care an mod direct si nemijlocit supima viata alteia, ci ceea ce an realitate se incrimineaza este o contributie la omucidere. “Fapta de a determina pe cineva, an mod direct sau an ascuns, sau a-l ajuta an orice fel sa savarseasca un act atat de grav cum este sinuciderea, echivaleaza cu o interventie an sfera valorilor protejate de lege – respectiv viata persoanei – ceea ce nu poate fi indiferent legii penale.”
Codul Penal al României (art. 179) prevede: “Acela care determina sau anlesneste sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau ancercarea de sinucidere a avut loc, se pedepseste cu anchisoare de la 2 la 7 ani. Daca cel ce s-a sinucis era minor sau o persoana incapabila sa-si dea seama de faptele sale, pedeapsa este mai aspra (de la 3 la 10 ani)”.
An trecut s-a sustinut ca determinarea si anlesnirea sinuciderii nu ar trebui privita ca o infractiune de sine stătătoare, ci ca o forma de participare, instigare, complicitate. Solutia a fost respinsa deoarece, de o participare propriu-zisa nu se poate vorbi daca nu exista o infractiune săvârsită de autorul principal; dar sinuciderea nu este incriminata de legea noastră penala. Infractiunea consta an interventia unei alte persoane (subiectul activ) nu an scop de a restabili echilibrul psihic al persoanei an cauza, ci invers an scopul declansării crizei sau al antretinerii formei depresive, chiar de a accentua intensitatea ei si a ajuta trecerea la executie. Determinarea la sinucidere se poate realiza nu numai prin andemnuri sau amăgire, ci si prin acte de tortura, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri si bătăi, care pot aduce victima an stare de disperare, culminând cu o sinucidere sau o ancercare de sinucidere. Anlesnirea poate consta din procurarea sau pregătirea mijloacelor necesare, din darea de sfaturi, din anlăturarea piedicilor materiale (tinerea de vorba a supraveghetorului pus de familie), din aducerea la andeplinire a unor dorinte sau conditii puse de victima. Anlesnirea nu trebuie confundata cu coopera reala activitatea de sinucidere.
Folosind expresia de ”minor” din articolul 179, legiuitorul nu a dorit sa faca vreo deosebire an raport cu varsta sau cu discernamantul faptuitorului; referinta s-a facut nu la vointa sinucigasului, ci la vointa faptuitorului care, an mod deliberat, determina la suicid pe minor speculand lipsa de experienta a acestuia si impulsivitatea fireasca varstei (indirerent daca are discernamant sau nu) de a actiona impotriva propriei sale vieti. Unii autori au opinat ca minorii sub14 ani si dei intre14-16 ani, fiind lipsiti de discernamant, nu pot fi determinati sa se sinucida, cel mult ajutati sa se sinucida, deci referinta nu se aplica decat la minorii cu discernământ, solutie discutabila, deoarece legea noastra nu face o asemenea distinctie.
Actiunea penala pentru infractiunea de determinare sau anlesnire a sinuciderii se pune an miscare din oficiu. Urmărirea penala se efectuează an mod obligatoriu de procuror, iar competenta de judecata an prima instanta apartine tribunalului. Pentru stabilirea cauzelor mortii, este necesara constatarea medico-legala, iar daca nu s-a făcut raport medico-legal este obligatoriu efectuarea expertizei medico-legale.
Legislatia medicala a tarii noastre considera depresia ca potential suicidar drept o urgenta psihiatrica, recomandând internarea acestor pacienti an servicii specializate, chiar ampotriva vointei lor.
Unii autori, pornind de la ideea ca sinuciderea este un drept al fiecarui individ, au sustinut ca oricine poate transmite altei persoane dreptul de a-I lua viata. an secolul trecut a apărut un curent denumit „dreptul asupra mortii“ care pretindea, pentru fiecare individ, dreptul de a cere sa fie salvat de chinul mortii. Aceasta conceptie n-a fost consacrata insa an nici o legislatie, legiuitorul manifestând prudenta an a permite suprimarea vietii la cererea unei persoane, oricât de motivata ar fi o atare solutie.
Un mare grup de autori s-a situat pe o pozitie contrara celui de mai sus, considerand ca omorul la cerere trebuie tratat an acelasi mod ca omorul obisnuit, neputandu-se accepta ideea unui drept la sinucidere a indivizilor. Amintim sub acest aspect Codul penal spaniol, francez, belgian, canadian. Nu are importanta daca victima ar fi o persoana pe care o astepta o moarte apropiata si nici daca era an situatia sa-si ridice singura viata; legea penala din Romania nu acorda nici o relevanta
Masurile legislative sunt diferite an alte tari: an timp ce an unele se accepta „libertatea“ individului de a alege intre viata si moarte, an altele legea pedepseste pe cel ce nu a intervenit la timp pentru a-l salva pe sinucigas. Exista tari an care chiar tentativa de sinucidere se pedepseste cu inchisoarea. Astfel, an Franta, articolul 318 din codul penal pedepseste intoxicatia sau cauzarea de incapacitate voluntara cu 60-1800 de franci si 1-5 ani inchisoare, iar daca incapacitatea depaseste 20 de zile, pedeapsa este de la 5 la 10 ani.
Legislatia engleza a considerat suicidul drept crima pana an 1961, cu toate consecintele penale rezultate din aceasta.
Facilitatea suicidului de catre o persoana alteia, fara a intentiona sa moara ea insasi, trebuie distinsa de cazurile an care crima este urmata de suicid sau de pactele suicidare. an Anglia, legea trateaza astfel de cazuri prin masurile Actului privind Omuciderea din 1957 si ale Actului privind Suicidul din 1961. Din punct de vedere al acestora din urma, un supravietuitor care a luat parte activa la moartea altei persoane este vinovat de facilitarea suicidului. Din punct de vedere al Actului privind Omuciderea, un supravietuitor care a luat parte la moartea altei persoane este vinovat totusi de omor (manslanghter). an practica, toate cazurile sunt cercetate, dar nu toate au ca rezultat urmarirea an justitie. Dintre suprevietuitorii gasiti vinovati, multi sunt cercetati sub cautiune.
“Oricare ar fi sursele hotărârii de sinucidere, actul an sine contrazice datele naturii, se opune intereselor societatii, nu numai prin pierderea ca atare a individului, cat si prin ceea ce exprima actul respectiv, prin modul de rezolvare a conflictelor si dramelor individuale la care apelează subiectul si care nu poate fi si nu trebuie sa fie o solutie demna de urmat. Sinuciderea devine o solutie a celor infranti, a celor lasi care se tem sa infrunte greutatile vietii si sa-si urmeze destinul propriu”.
In concluzie, daca sinuciderea este o autolezare, chiar daca “o solutie a celor infranti”, ea nu poate constitui o ancălcare a dreptului la viata pentru ca nu da nastere unui conflict juridic.
CAPITOLUL III
Istoricul atitudinilor fata de sinucidere
Desi contravine instinctului de conservare, fenomenul suicidar a aparut odata cu umanitatea si a fost prezent in toate civilizatiile, nu numai ca o conduita patologica, ci si ca o manifestare inscrisa in sfera larga a normalitatii. Chiar daca studiul sau sistematic, mai mult sau mai putin stiintific, incepe practic in secolul trecut, sinuciderea este tot atat de veche ca si omenirea.
De-a lungul istoriei, suicidul a cunoscut uneori adevarate epidemii. Plutarh consemneaza un asemenea fenomen in Milet; lumea romana a fost si ea cuprinsa de acest flagel; chinezii si indienii au cunoscut in trecutul indepartat sinuciderea in lumea rituala colectiva de sorginte religioasa, care cuprindea sute de oameni;iar mai aproape de zilele noastre, sinuciderea colectiva petrecuta in Guiana.
3.1. Suicidul la popoarele antice
Foarte adesea, in societatile disparute, legislatia penala sustinea regulile religioase, chiar si in cazul interzicerii sau preconizarii mortii voluntare. Legile lumii vechi au suferit numeroase variatii, precum si atitudinile religioase . Cele mai vechi date in acest sens ne provin de la greci si romani, care, in functie de epoca, au reprimat, autorizat sau favorizat suicidul.
3.1.1. Grecia antica
Sinuciderea aducea intr-o perioada din istoria vechii Greci un blam social indivizilor care apelau la ea, acestia fiind ingropati in afara orasului, in locuri nestiute si in orice caz nedestinate acestui scop, fara onoruri si fara a se pune pe mormantul respectiv vreo inscriptie cu numele decedatului. Mai mult, in Cipru, cadavrul celui care se sinucisese era maltratat (i se ardeau mainile) inainte de a fi ingropat.
Platon a fost impotriva suicidului, el considerand omul ca o proprietate a divinitatii (zeilor) si neputand deci dispune de moartea sa. Aceasta atitudine ostila a lui Platon fata de suicid are si unele exceptii, si anume atunci cand ratiunea de a se sinucide a unui individ este expusa judecatii magistratilor si acestia cad de acord ca individul respectiv sa se sinucida. Pentru ratiuni judecate ca fiind valabile, Senatul dadea autorizatia de a se sinucide unui individ, producandu-i si doza necesara de otrava (zeama de cucuta) si dandu-i indicatii de utilizare a acesteia. In cazuri speciale, sinuciderea era de fapt comutarea pedepsei cu moartea prin executie sau era o alternativa a ostracizarii – asa cum a fost cazul lui Socrate, care a luat cu mana sa otrava, aparandu-si demnitatea, el nepreferand exilul; condamnand sinucidereea, prezenta totusi aceasta moarte chiar daca nu dezirabila, cel putin preferabila in unele circumstante.
Pentru Aristotel n-a existat nici un dubiu ca sinuciderea trebuie condamnata in orice circumstanta, caci “slabeste cetatea prin pierderea unui cetatean util“ si “atrage asupra ei mania zeilor“. Sinuciderea este aprobata deplin de sceptici, epicureici, cinici, stoici si actele devin deosebit de dese.
Scepticii ajung, prin conceptia lor, sa analizeze toate legaturile ce ne leaga de viata, existenta si moarte, fiind indiferenti. Arcenilaos si Carneade – maestrii acestui curent, s-au sinucis, fapt care prin prisma conceptiei sceptice despre lume si viata apare ca firesc si pe deplin justificat.
Cinicii, dispretuind onorurile, bogatia si artele, au considerat ca virtutea este singurul bine ce au facut in cadrul invataturii lor o apologie a sinuciderii: ”viata nu reprezinta un bine decat pentru smintiti“; inteleptii nu simt pentru ea decat indiferenta si deci moartea trebuie sa apara ca dezirabila. Aceasta secta a cinicilor a luat sfarsit prin aparitia stoicilor, avandu-l in frunte pe Zenon. Ei au negat orice realitate metafizica si nu au acordat importanta decat corpului, materiei si fortei.
Epicurianismul a constituit o alta ”propaganda“ a mortii voluntare. Epicur a murit la 72 de ani, dupa ce a scris 300 de volume in care incearca sa convinga ca singura intelepciune consta in a restitui omului liberul arbitru al existentei sale. Astfel, Epicur a propovaduit abandonul si pasivitatea.
Stoicismul, mai ales de la Panaetius, este in esenta o filozofie a libertatii sau, mai ales, a eliberarii. Primii stoici greci, ca si epicurienii, priveau moartea libera cu mult sange rece. Comparatia lor este aceea ca sinuciderea inseamna pur si simplu sa iesi din scena cand piesa te plictiseste sau nu-ti mai place. Vechea scoala stoica si Eicur credeau ca moartea nu ne priveste: cand existam noi, nu exista ea, cand exista ea nu mai existam noi.
Stoicul este un om care poate muri de indata ce ratiunea i-o porunceste. Posibilitatea de a muri, specifica naturii umane in general, a devenit, in cazul lui, o putere constienta si gata sa se actualizeze pe loc daca destinul solicita ratiunea in acest scop. In interpretarea stoica, si moartea lui Socrate este o moarte voluntara, pentru ca el refuza viata de fugar, departe de Cetate.
3.1.2. Roma antica
La romani, datorita influientei stoicilor, dar si a constiintei patriotice, sinuciderea se practica pentru a fi salvata onoarea sau pentru a nu supravietui dezastrului patriei, ori in disperare; caci, asa cum spunea Seneca, „sinuciderea este triumful vointei omenesti asupra lucrurilor“. Ratiunea lui Seneca ii spune omului: „Nu trebuie sa traiesti sub imperiul necesitatii, caci nimic nu te obliga sa traiesti“. Avem aici ca exemple pe Cato, care nu vrea sa supravietuiasca libertatii Republicii, pe Hanibal, care nu vrea sa traiasca prizonier al romanilor, pe Lucretia, care nu vrea sa supravietuiasca onoarei sale patat.
Si Lucius Annaneus Seneca, filosof, minte stralucita a imperiului si un adept convins al stoicismului, a sfarsit prin a-si taia venele, condamnat fiind de Nero. Se povesteste ca s-a comportat cu multa demnitate in acea ultima imprejurare: si-a imbratisat sotia, a citit o scrisoare de adio adresata romanilor, apoi si-a deschis venele murind dupa preceptele stoicismului.
3.1.3. Dacia
Dacii aveau o atitudine senina fata de moarte in general, si fata de suicid, in particular. Sacrificiile pentru Zalmoxis constau in aruncarea unui individ in sulitele indreptate spre cer. Voluntarul mesager al oamenilor ducea zeului suprem vesti si dorinte. Daca nu, la scurt timp, sacrificiul uman se repeta.
Nu degeaba dacii erau „cei mai viteji si mai drepti dintre traci“, cum ne-a transmis Herodot. Desigur ca asta presupune, intre altele, si pozitia fata de moarte, voluntara sau nu. Ni-l amintim, desigur, pe Decebal, care prefera sinuciderea prizonieratului.
3.1.4. Galia
La celti, existand credinta in transmigratia sufletelor, sinucigasii aveau asigurata o existenta fericita in lumea de dincolo. Galii se sinucideau ca sa-si urmeze seful mort; exista insa si un fel de delegare particulara: cand un candidat la sinucidere mai avea treburi terestre de rezolvat, isi cumpara un inlocuitor, care, impartasind plata incasata mai dragi ai lui, se sinucidea in locul celuilalt.
3.1.5. Laponia
Eschimosii, crezând an metempsihoza – moartea fiind o tranzitie intre doua vieti – nu dispretuiau sinuciderea. Batranii erau lasati singuri in mijlocul zapezilor, asteptandu-si moartea fara revolta.
3.1.6. Egiptul antic
Justitia faraonica, in cazuri penale grave, recomanda sinuciderea atunci cand condamnatul era un demnitar; exista chiar si osinucidere rituala pentru faraoni dupa al 28-lea an de domnie. Conform cu Herodot, Ramses al XI-lea s-a sinucis cand a implinit varsta de 100 de ani.
Cel mai frecvent sinuciderea se facea prin muscatura unui sarpe. Pentru a nu fi umilita, Cleopatra a apelat la aceasta metoda.
3.1.7. China antica
In China antica nu au existat restrictii privind suicidul; exista chiar un zeu al sinucigasilor. Mai tarziu, datorita raspandirii budhismului, care a propovaduit circuitul samsara (al reancarnarilor), sinuciderea a devenit un fenomen social ritualizat, care se efectua in cadrul unor ceremonii publice.
3.1.8. India
In India sinuciderea n-a constituit niciodata o practica frecventa, dar nici n-a fost evitata. Traditia vedica si budhista precizeaza in privinta asta avantajul eliberarii spiritului de trup.
In antichitate, vaduvele hinduiste erau obligate de traditia religioasa sa moara pentru a-si urma sotii; ca modalitate de sinucidere, ele ardeau de vii in flacarile rugurilor de incinerare ale sotilor lor. Acest act era considerat a fi unul de onoare, o sinucidere simbolica, numita sati (dupa zeita Sati, fiica Shiva, care s-a sinucis, potrivit traditiei mitice).
3.1.9. Japonia
Sinuciderea ca act de vointa a excelat intotdeauna in Japonia, atat din punct de vedere al formei crude in care este savarsit actul, cat si ca frecventa.
In vechime, actul sinucigas a depins de cultul specific al stramosilor si de veneratia pentru imparat; credinta in purificarea pe care o aduce moartea si absenta tanatofobiei au contribuit mult, facandu-ne sa consideram o mentalitate japoneza in sinucidere.
Shintoismul si budhismul au alimentat conceptiile despre sinucidere ale niponilor. Unul dintre ritualuri era harakiri (pantece deschis), numit si seppuku, ce consta in taierea beregatii, apoi din despicarea fulgeratoare a abdomenului cu extragerea intestinelor; femeile practicau gigaki, constand in taierea beregatii. Celalalt ritual, kamikatze (vant divin) este forma traditionala militata – expresie de vointa si de abnegatie in devotamentul patriotic.
Asadar, pentru popoarele razboinice (pentru romani, spartani, japonezi, in special), sinuciderea nu constituie doar un act de indrazneala, ci in multe cazuri, o datorie; prefera moartea dezonoarei. Aceste popoare dispretuiau lasitatea celor care se agata de viata cu orice pret, oricum ar fi fost ea.
3.1.10. Sinuciderea la precolumbieni
Popoarele precolumbiene respectau si practicau sinuciderea in special in ritualurile religioase; sacrificiile aztece pentru zeul focului (Huehueteotl) erau constiente; mayasii aveau sinucigasi in majoritatea cazurilor prin spanzuratoare, pe acestia asteptandu-i zeita spanzuratilor, Ixtab.
3.1.11. Africa
In Africa, in general, sinuciderea produce groaza, considerandu-se ca este inspirata de demoni. Astfel, cei din Guineea profaneaza si lapideaza cadavrele sinucigasilor; in Senegal, se considera ca sinuciderea este razbunare contra celor prea atasati de viata; in Mali, dogonii se retrag in paduri sa moara de foame, pentru a-si regasi stramosii; in Polinezia, tribul canae respecta si practica sinuciderea, crezand ca pe aceasta cale omul poate ajunge zeu.
Astazi suicidul este din ce in ce mai putin considerat o crima, dar in trecut nu rareori se intentau, dupa cum am vazut, procese sinucigasilor. Asemenea practici aveau o oarecare justificare, intrucat agresiunea dirijata impotriva eului ar fi de fapt indreptata impotriva obiectului introiectat.
Aceasta incursiune istorica a fost facuta deoarece aceste atitudini ale celor din vechime constituie fundamentul moral al complexitatii valorilor care se acorda astazi suicidului in realizarea sau nerealizarea lui, atunci cand apare tentatia.
3.2. Principalele conceptii religioase despre sinucidere
Cele mai multe religii din lume si de totdeauna, la fel ca majoritatea sistemelor juridice civile, au condamnat actul sinucigas, uneori categoric si foarte aspru; totusi sinuciderile, chiar in cadrul lor, n-au fost oprite. In privinta asta, cele mai intransigente sunt iudaismul, crestinismul si islamismul, ele sustinand ideea ca o creatura n-are dreptul de a distruge opera Creatorului. Totusi, in cadrul lor intalnim sinucideri la fel de numeroase ca acolo unde sunt incurajate de cult si de ritualul religios. Asta face dovada unui insuficient studiu sociologic-psihologic al cauzelor, a unor riguroase statistici comparative, dar mai ales un insuficient studiu al tentativelor, ce dau de fapt intelegerea fenomenului – dupa cum vom arata in cele ce urmeaza. Astfel, Durkheim afirma ca „un om cu mintea sanatoasa nu poate atenta la propria lui viata decat din ratiuni particulare motivate“.Aceste „ratiuni particulare motivate“ au fost intotdeauna diferite: fanatism religios sau politic, deznadejde, orgoliu, vanitate, satietate de viata, spirit de imitatie, deceptie in dragoste, faliment, onoare, devotament, demnitate, nerabdarea stramutarii in viata de apoi.
3.2.1. Iudaismul despre sinucidere
In lumea ebraica sinuciderea era considerata infamia, contrara planurilor lui Yahwech. Cu toate aceste, Biblia (Vechiul Testament) citeaza cazuri de exceptie, fiecare cu justificarea sa particulara: Saul se arunca in sabie dupa dezastrul razboiului cu filisenii; un macabeu, caruia Antiohius ii uciseses 6 frati, se arunca in foc; Ptolemeu Makron se otraveste, pentru ca este acuzat de tradare; Zambi se lasa ars datorita remuscarilor pe care le are; Eliazaz se omoara ca sa-si eternizeze numele; Rhazs alege moartea ca sa nu-si renege credinta.
3.2.2. Crestinismul despre sinucidere
In lumea crestina moderna sinuciderea este condamnata ca o crima – este ”pacatul de neiertat”. In 553, Conciliul din Orleans refuza ritualul funerar sinucigasilor; in 562, Conciliul din Praga il refuza oricarui fel de sinucigas. Cu toate astea, martirajul primilor crestini era un fel de sinucidere lenta sau instantanee; acestia cantau psalmi in groapa cu lei sau isi mortificau trupul in recluziune.
Unii sinucigasi martiri, precum Sfantul Francisc, Martian, Dominic sau Sfantul Emilian au fost canonizati de Biserica. Mai tarziu, parintii bisericii au glorificat martirajul, starnind in grupurile crestine o ampla frenezie a mortii, vazuta ca un mijloc de a se debarasa de povara existentei pamantesti si a intra in Paradis. Sfantul Augustin a admis sinuciderea ca mijloc de a scapa de pacat, dar a respins posibilitatea carecterului ei epidemic – el nu a gasit in scripturi vreun text care sa interzica suicidul. In plus, si in Noul Testament exista cazuri de sinucidere, celebru fiind acela a lui Iuda, care se spanzura pentru ca l-a vandut pe Hristos sau isi despica pantecul.
Crestinismul (avem in vedere in special ortodoxismul, dar si celelalte confesiuni importante: catolicismul, protestantismul) considera sinuciderea un pacat de moarte si nu-i admite nici o justificare.Sa te omori inseamna sa omori un om, suicidul inseamna asadar omucidere. Omuciderea este de neiertat si este interzisa de legea lui Moise. Credinciosul trebuie sa accepte o asemenea hotarare ca definitiva chiar si atunci cand nu este capabil sa-i intrevada motivele. Teologii ortodocsi, ca si cei catolici considera ca trebuie distins trupul, considerat templul sufletului. Dumnezeu este cel care l-a facut, deci cel care atenteaza la propriul corp este un om care nu mai crede in Dumnezeu. Crede ca nu mai este nici o solutie pentru tragedia pe care o traieste. Dar Dumnezeu este considerat scut si pavaza iar oamenii sunt ocrotiti de El.
In Vechiul Testament, pe cat de numeroase sunt razboaiele, pe atat sunt de numeroase si sinuciderile, ridicate uneori in slavi, ca cea a lui Samson sau a lui Saul (Regi, 31, 3-4, N.T.). Inlegatura cu sinuciderile biblice, Biserica arata ca porunca directa si exceptionala a lui Dumnezeu pote face meritorii actele cele mai imorale in sine. Kikegaard reia paradoxul lui Avraam gata sa devina, din credinta, ucigasul fiului sau. Insa, Vechiul Testament povesteste despre sinucideri fara sa insiste asupra unei astfel de justificari supranaturale.
Sinuciderea este o problema esentiala a mai tuturor dezbaterilor religioase crestine – si mai ales a dogmei ortodoxe. Considerat, indeobste ca un pacat capital, actul sinuciderii nu a avut parte de o dezbatere pe masura violentei cu care se manifesta. Si totusi, in ciuda interdictiilor, a blestemului bisericii, foarte multi oameni se sinucid.
Pentru crestin sinuciderea este inspaimantatoare pentru ca dupa savarsirea acestui pacat nu ramane sau nu mai ramane timp pentru cainta Dreptul cananic refuza inprincipui, sa-l inmormanteze crestineste pe sinucigas pentru ca a pacatuit de moarte. Exista, totusi, doau exceptii: prima, daca actul a fost comis intr-o stare sa o intr-un moment de slabiciune mintala care sa fi implicat lipsa de raspundere; a doua, daca exista avantajul indoielii, adica posibilitatea ca dupa actul sinuciderii, sa fi intervenit un act de cainta. Existenta acestor doua exceptii si evidenta dificultate de a la exclude complet, in orice imprejurare, au determinat Biserica, mai ales in epoca moderna, sa practice indulgenta. Principiile nu se schimba, dar exista mai multe scrupule in a judeca starea mintala a sinucigasului si in a nu mai pretinde ca actul caintei, care poate fi o strafulgerare a cugetului, aproape lipsita de durata, n-ar fi avut in cele din urma loc. Actul este asadar lasat in seama judecatii lui Dumnezeu, adica judecarea persoanelor si nu judecarea de principiu a actului ca atare.
3.2.3. Islamismul despre sinucidere
Islamul interzice, de asemenea, sinuciderea. “Sinucigasului nu i se cuvine ultima rugaciune de inmormantare“, se spune. La acestia inmormantarea se face discret. In Coran scrie: “Omul nu moare decat din vointa lui Allah. Nu va ucideti voi insiva, iar daca cineva se omoara din rautate sau ticalosie, va fi fript in focul iadului“. Si totusi, exista sinucigasi care fac asta in jihadul (razboiul sfant) islamic, prin actele teroriste.
In tarile arabe exista o rata a sinuciderii foarte scazuta; mentinem o rezerva in acest sens, tinand cont de credibilitatea redusa a serviciilor statistice in aceste tari.
3.2.4. Budismul despre sinucidere
Budismul autentic considera sinuciderea o greseala, un fel de impas dupa Schopenhauer. Ceea ce Budha numeste “setea”, iar Schopenhauer “vointa de a trai” nu poate fi invins prin sinucidere. Nu se scapa de existenta pe aceasta cale atat de violenta. Sinucigasul se transforma potrivit karmei sale, dar nu ajunge in Nirvana. Aversiunea budhista fata de sinucidere nu are nimic comparabil cu condamnarea crestina. Mai intai, budhismul autentic este cu mult mai intelectualist pentru a cunoaste notiunea de pacat in general. Daca omul comite greseala de a-si refuza suferinta printr-un act de violenta voluntara va avea de suportat consecintele karmatice care-l vor initia. Apoi, momentul mortii fizice nu are pentru oriental importanta hotararii metafizice pe care o are pentru crestin. Accentul pe care crestinismul il pune pe interdictia sinuciderii se explica, fara indoiala, partial prin ideea ca tot ce se leaga de moarte este definit din punct de vedere metafizic, idee cu desavarsire straina Orientului.
3.3. Conceptii filosofice despre sinucidere
Suicidul exercita o anumita atitudine generala, un complex de atituduni, cu o rezultanta, nuantata in functie de situatie si de unele particularitati si pozitii particulare.
Sunt distinctibile trei atitudini: una negativa si antipatizanta, alta pozitiva si simpatizanta suicidului si una neutra.
Atitudinea negativa este legata de notiunea de indatorire pe care o are omul ca entitate bio-psiho-sociala. Critica acestiu act o poate face fiecare individ in sine, adica ea s-a psihologizat, chiar daca aceasta atitudine reprobabila nu este deschis exprimata.
Atitudinile permisive fata de suicid au existat si exista inca in unele societati. O astfel de atitudine poate fi rezultatul unui castig colectiv pe care il are un grup de indivizi in urma mortii voluntare a unuia dintre membrii sai, sau ea poate sa apara atunci cand semnificatia respectivului act suicidar se suprapune unor idealuri sau reprezentari colective. Asa stau lucrurile in cadrul sacrificiului sau actului de eroism.
Istoria atitudinii neutre asupra actului autodistructiv a inceput odata cu inchiderea celor care apeleaza la sinucidere in categoria bolnavilor psihici, considerandu-i supusi unei forte independente de ratiunea lor.
Dintre moralele existente, cea crestina este singura care se opune sinuciderii intr-un mod absolut si fara sa vrea sa faca vreo exceptie. Exista filosofi, precum Platon si platonicienii mai ales, care au o anume aversiune fata de sinucidere; dar nu exista vreun filosof necrestin care sa vada in suicid o crima sau un mare pacat. Exista si cateva categorii umane a caror etica presupune o anume aversiune, cum sunt: evreii din Vechiul Testament, budistii, dar, si in cazul lor, exista un numar destul de mare de exceptii admise si justificate, si nici un principiu de neclintit. Oroarea sacra de sinucidere este un fenomen propriu si exclusiv crestin.
Sensul apararii morale a mortii voluntare este de a calauzi o fiinta libera ce are puterea de a proceda si altfel. „Omul este fiinta care poate sa se omoare, dar nu trebuie sa o faca, sustine Landsberg. E cu totul altceva sa fie incapabil de un asemenea gest. Ispita e diferenta traita intre ameteala putintei si hotararea impusa de datorie“. „Tocmai pentru ca traieste in problema morala, omul traieste totodata in problema mortii voluntare“. Aceasta ispita tine de „ameteala pe care i-o da periculoasa lui libertate. Daca faptul ca te poti sinucide nu justifica sinuciderea, el sta totusi la baza unei probleme morale specific umane“.
Asadar, sinuciderii nu i se opune doar religia. Laicii si-au produs propriile mecanisme anti-suicidare. Pentru filosofia morala, sinuciderea a generat multe polemici: prin raportarea la ea s-au selectat ”traditionalistii“, supusii dogmei, cei care cereau supunerea in fata Legii, si, in opozitie, ”iconoclastii“. Faptul ca aceasta chestiune este discutata, interpretata, supusa dubiului arata ca implicatiile ei nu au incetat sa seduca nici moralistii, nici teologii, nici pe analistii psihicului uman. In spirit post-modernist, acest lucru poate fi pus pe seama detasuizarii si a intrarii in ordinea fireasca a gandirii.
Se vehiculeaza ca argument impotriva sinuciderii, de catre omul simplu, lasitatea. Daca avem insa in vedere felul de a muri al unor oameni precum Hanibal, Brutus, Seneca sau Napoleon, acest argument apare ridicol. Poate exista mai multe persoane care nu se omoara ca sunt prea lase pentru a o face decat oameni care se omoara din lasitate; la nivel uman si cotidian, in anumite situatii, mai curand cei curajosi iau hotararea de a se omora.
Dupa cum am aratat anterior, suicidul ca forma specifica a comportamentului autodesctructiv a existat de la inceputurile societatii umane; tot din aceste timpuri oamenii s-au intrebat asupra fenomenelor lumii, asupra vietii si mortii si au incercat sa gaseasca raspuns acestor intrebari. Gândirea omeneasca nu putea ocoli o problema atat de importanta ca cea a suicidului, problema care permanent a preocupat pe filosofi.
Putine sinucideri sunt filosofice, pentru ca putine indeplinesc cele patru cerinte ale filosofiei existentialiste romane: libertas, virtus, dignitas, fides.
Functia de model a sinuciderii nu mai are o conotatie pedagogica, asa cum o avea inainte de crestinism. Azi, elogiul sinuciderii facut de Seneca in “Despre providenta“, in care atribuie zeitatii cuvintele: “Aveti moartea in mana !“, apare ca o poveste perimata, iar seninatatea atotbiruitoare a stoicilor este doar o legenda.
3.3.1. Immanuel Kant
Referindu-se la slabiciunea argumentului social in problema sinuciderii, Kant arata ca omul tentat sa se sinucida trebuie sa se intrebe daca principiul hotararii sale ar putea deveni principiul unei legislatii universale; dar omul stie ca se afla de fiecare data intr-o situatie foarte clara si ca problema este unica. Moartea este poate un lucru atat de individual, incat problemele legate de ea transcend viata sociala.
3.3.2. Jean-Paul Sartre
Existentialistii spera imposibilul si irealizabilul si gandesc ca speranta este o forta, o chemare, o evidenta la fel de filosofica precum celelalte.Dar sinuciderea isi manifesta prezenta tocmai in absenta sperantei, al sensului pe care viata ar trebui sa-l aiba.
Dintre acestia, Sartre considera ca ceea ce i se intampla omului ii apartine in exclusivitate lui insusi. Responsabilitatea nelimitata a omului in fata situatiilor si fenomenelor ce-i apar in viata se datoreaza faptului ca acestea nu exista in sine, ci ca fenomene si situatii ale insului. Intrucat nu te sustragi, inseamna ca ai ales. Faptul de a alege depinde de libertatea individului.
Filosoful existentialist francez a conceput o doctrina a libertatii absolute. El angajeaza tratarea libertatii in ontologia umanului,coreland libertatea cu motivatiile actiunii umane. Desi oamenii isi motiveaza actiunile prin constrangeri, ei se pot sustrage acestora. Astfel, numai pentru cel care vrea sa traiasca cu orice pret, abandonand valori si optiuni anterioare, condamnarea la moarte este o constrangere. Daca lucrurile, faptele devin constrangeri, oamenii au posibilitatea ca in ultima instanta sa se sustraga de la ele prin sinucidere.
Concluzia lui Sartre este ca nici un regim politic, nici un fenomen sau o situatie sociala nu poate actiona asupra individului, incat acesta este “absolut liber si absolut responsabil“ de situatia sa in lume: chiar daca este chemat la razboi, omul poate refuza – este liber sa se omoare.
3.3.3. Albert Camus
Pentru Camus, moartea, prin iremediabilul ei, autentifica in mod absolut, da validitate deplina gestului sinucigasului. Prin actul sau care garanteaza importanta si autenticitatea problemei, sinucigasul s-a pus cu sine insusi, adica a trait asa cum a gandit. Dupa Camus, numai sub acest raport sinuciderea poate deveni o tema de meditatie fecunda si lectie pentru “oamenii dispusi sa se puna de acord cu ei insisi”, altfel,Camus respinge solutia sinuciderii.
Viata – o “aventura inutila”, atinge limita tragicului cand ia chipul sinuciderii.“Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importanta – considera Albert Camus: sinuciderea. A hotara daca viata merita sau nu sa fie traita inseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei“. “A te omori inseamna a marturisi ca viata nu merita traita. […] A muri din propria vointa presupune a fi recunoscut, fie si numai instinctiv, absenta oricarei ratiuni de a trai, caracterul nesabuit al zbuciumului cotidian si inutilitatea suferintei”.
A recunoaste ca viata nu are sens inseamna implicit, a-i recunoaste absurditatea. Definindu-l pe om absurd, Camus afirma ca este “cel care, fara sa o nege, nu face nimic pentru eternitate”.
Incercand sa raspunda la intrebarea: “Cere absurditatea sa i te sustragi prin speranta sau prin sinucidere?”, Camus gaseste trei raspunsuri posibile, dar, numai unul – sinuciderea, este, intr-un sens, un raspuns logic , pentru ca in acest caz constiinta merge pana la ultimile concluzii ale constatarii sale. Dar, el este in contradictie cu experienta, suprimand unul din termeni, constiinta, suprima absurdul. “Prin simplul joc al constiintei, spune Camus, transform in regula de viata ceea ce era invitatie la moarte, si refuz sinuciderea”.
Intr-o lume absurda, in care numic nu are sens nu exista posibilitatea construirii unei etici normative. Singura valoare, valoarea suprema in aceste coordonate de viata, este luciditatea: eroismul de a trai in deplina constiinta a situatiei mizerabile. Singura valoare asadar este cea pe care o instituie constiinta esecului, a absurditatii oricarei intreprinderi. Prin aceasta luciditate, insasi situatia pote fi depasita.
Absurdul si sinuciderea sunt doua notiuni total opuse pentru Camus: “A trai inseamna a face sa traiasca absurdul … absurdul nu moare decat cand iti intorci fata de la el … aici se vede cat de mult se indeparteaza experienta absurda de sinucidere. S-ar putea crede ca sinuciderea urmeaza revotei. E inexact. Caci ea nu reprezinta concluzia logica a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimtamantul pe care il presupune.”. “Constiinta si revolta sunt refuzuri contrarii renuntarii. Le insufleteste tot ce este ireductibil si pasionat intr-o inima omeneasca. Trebuie sa murim neampacati si nu de buna voie. Sinuciderea este o ignorare. Omul absurd nu-i rămâne decât să epuizeze totul si sa se epuizeze”. Vedem in Camus nu numai un filosof, ci si un mare scriitor si moralist; el insusi spune ca ceea ce-l preocupa este faptul de a defini comportamentul omului care nu crede nici in Dumnezeu nici in Ratiune. In acest context moartea apare ca o certitudine matematica, ce rapeste orice sens vietii, care, astfel, este doar o “aventura inutilă“.
Consideram ca aptitudinea de a dispera reprezinta nota distinctiva a omului comparativ cu animalul. Ea este expresia existentei sale spirituale. Psihologia sinucigasului pare a fi urmatoarea: stiind ca este acela care este si din cauza caruia sufera, stiind ca nu poate fi altul, intelegand ca fuga de sine nu are sens, atunci impulsul de a fugi se transforma in agresivitate; individul vrea sa-l faca macar sa sufere pe acela din cauza caruia sufera: in acest caz, pe sine insusi.
3.4. Sinuciderea in literatura
Se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat in acelasi timp in istoria culturii si in cea a suferintei. In acest capitol ne-am propus sa cercetam unele aspecte ale fenomenului suicidar in literatura – scriitori si opere: scriitori celebri care s-au sinucis, personaje cunoscute care au ajuns la autosuprimare.
Alaturi de oameni obisnuiti si scriitori, apeleaza la sinucidere si oameni de cultura din alte domenii ale artei -pictori, muzicieni (in ultimul timp mai ales) etc. Dorim sa ilustram aceasta prin cateva exemple: Van Gogh (impuscandu-se; cu cateva zile inainte de a muri, a pictat “Corbi deasupra unui lan de grau”), Buvel (dandy-ul suprarealist, ale carui cuvinte de despartire au fost: “Rog incinerati-ma. Dezgustat. Dezgustat de tot.“), Marylin Monroe (prin fatala combinatie barbiturice-alcool), Janis Joplin, Kurt Kobain – solistul vocal al formatiei rock „Nirvana“(amandoi datorita supradozei de droguri), Nerval (nebun, spanzurandu-se; ultima sa scrisoare spune: „Caci noaptea va fi neagra si alba !“).
Desigur ca, dintre oamenii de cultura, de la scriitori avem cele mai multe si mai complete marturii asupra actului autodistructiv. Felul in care scriitorul fantazeaza pe marginea actiunii fatale, dorinta sa de a disparea (la aceia la care e cazul) pusa in pagina, ne dau informatii deosebite privind actul; ei surprind, uneori mai bine decat oamenii de stiinta, realitatea si profunzimea actului autolitic, psihologia suicidantului.
Felul de a muri si motivatia scriitorului sinucigas difera, bineanteles, de la caz la caz, depinzand si ele de evolutia conceptiilor despre moarte, de preferinte etc.: una este sinuciderea lui Seneca (inspirata de aceea a lui Cato si datorata orgoliului si refuzului necesitatii), sau semi-sinuciderea lui Socrate; alta sinuciderea romantica, supusa modei. Exista diferente fundamentale intre sinuciderea datorata nefericirii exilului (S.Zweig) si acelea datorate abuzului de droguri, de alcool. Poate fi vorba de dezgust, de oroarea de a mai continua (Paul Celau), de celebritate, de notorietate (cazul lui E. Hemingway: tatal sau se sinucisese, iar mama lui, stiind de intentiile fiului, ii trimite arma, insotita de o prajitura cu ciocolata !).
Seria sinucigasilor celebri poate continua: Kleist, Amiel, Stendhal, Katherine Mansfield,…
Brutalitatea sinuciderii (prin impuscare, spanzurare etc) nu este obligatorie in toate cazurile, existand si sinucideri care se produc prin metode inocente (precum tentativa poetului care a incercat sa se omoare umplandu-si dormitorul cu flori de crin).
Scrierile despre sinucidere scot in evidenta dorinta de a scapa de moarte, pentru ca, luandu-si viata atunci cand vrea, autorul crede ca nu mai poate fi obsedat de moarte.
La scriitor, opera supravietuieste timpului, asa ca el poate ramane in istoria literaturii ca autor, nu ca unul care si-a luat viata.
3.4.1. Scriitori sinucigasi
Moartea ne revolta chiar cand e dorita. In adancul nostru, totdeauna am sperat ca impotriva ei mai exista un drept de recurs. Cu atat mai mult cand iubesti viata, n-ai cum sa ridici din umeri. Daca aceasta lume are un sens, el nu poate sta in ceea ce ne omoara. Nu cunosc o solutie mai buna decat aceea de a trai.
Scriitorii care au renuntat la viata au avut, probabil, motivele lor pe care nu le vom cunoaste niciodata pana la capat. Trebuie sa fi trait ceea ce au trait ei ca sa-i putem judeca. Si, unii cel putin, au facut asta pentru ca n-au mai vazut, poate, alta cale. Sau n-au fost in stare s-o vada. Altii au murit pentru ca n-au vrut sa traiasca oricum.
In cazul sinucigasilor scriitori experienta mortii patrunde in mod direct in scris, in viata. Exista scrieri in care moartea este o obsesie permanenta, subiecrul principal al meditatiei scriitoricesti, iar vointa de a scrie despre sinucidere este, in cele din urma, dublata de vointa de a trece la act: problema sinuciderii devine o problema a libertatii.
Problema sinuciderii se complica in parcursul de la gândire la act. Iar jurnalul scriitorului este o etapa, fara a fi insa motivul. „Din punct de vedere al practicii sinuciderii, jurnalul intim e un formular pregatitor, fara legatura cu gestul funest in sine. Dar, ca experienta mentala, el e insasi substanta dorintei de a disparea”.
3.4.1.1. Virginia Woolf
Pentru V. Woolf, moartea este judecator suprem, care anunta si ameninta cu nesfarsite represalii. Torturile la care se supune au o motivatie irationala, iar aceasta creaza o irationalitate care-i stapaneste existenta. Presimtirea mortii este o tema literara si, in acelasi timp, tema insasi a vietii. Femeia in negru, care apare in jurnal este proiectia unui personaj fictiv care patrunde in realitate. Fantasmele maladive ale Virginiei Woolf pun accent pe negarea obsesionala de a trai. Ea demonstreaza nu de ce vrea sa moara, ci de ce nu mai are nici un rost sa traiasca, respingand optimismul vietii.
In cazul scriitoarei britanice, motivatia tine de psihologic. Artista este, ea insasi, un intreg univers, care se sustrage regulilor comune. Pentru cea care isi descrie cu patima si disperare dorinta de a se sinucide, elementul statistic, cantitativ, nu are valoare. Consideratiile lui Durkheim privind natura intrinseca a actelor care au ca rezultat sinuciderea par nepotrivite cazului Virginiei Woolf. La creatoarea „Doamnei Dallaway“, sinucidere nu este doar „o actiune pozitiva si violenta, care implica o anumita desfasurare de forta musculara“, ci si o tema literara.
Placerea de a scrie, pe care a avut-o din copilarie, a devenit pentru Virginia Woolf o nevoie vitala: a ajutat-o sa-si descopere identitatea si, cu unele exceptii, sa o mentina. Marturisindu-se jurnalului, ea scrie ca sinteza fiintei sale se produce numai in actul scrierii: iar daca nu scriu nimic nu se simte intreaga. Criticii sai sustin ca si-a trait viata scriind-o.
3.4.1.2. Cesare Pavese
Pavese incearca sa se sinucida pentru prima data la 18 ani. Impresionat de sinuciderea unui coleg al sau, baiat vesel si cu succes la femei, Pavese ia hotararea sa se sinucida si el, dar pentru motive contrare: singuratate, tristete si lipsa de afectiune din partea unei tinere. Dar revolverul tremura in mana lui si se va intoarce acasa, umilit si cuprins pentru totdeauna de acel „viciu absurd“ care pana la urma il va birui.
Lipsit din tinerete de inzestrarea cea mai elementara a virilitatii, Pavese si-a dus viata intr-un dramatic cosmar. Drama lui a constat in aceea ca si-a propus sa cedeze sortii murind de propria-i mana: „De ce aceasta bucurie surda si profunda, fundamentala, care navaleste in vinele si in gatlejul celui care a hotarat sa se omoare? Inaintea mortii nu mai ramane decat constiinta suparatoare ca inca mai suntem in viata“. (5-II-1938). Pentru el, „nimanui nu-i lipseste vreodata un motiv serios ca sa se omoare“ (23-III-1938).
Pavese spera uneori sa scape de „viciul absurd“, de moarte: „Nu vorbrsc de sinucidere decat prin imprudenta“ (24-IV-1936). Alteori, gandul acesta e contrazis: „E de conceput oare sa omori pe cineva ca sa insemni ceva in viata lui ? Atunci e de conceput ca poti sa te omori pe tine ca sa insemni ceva si in propria ta viata“ (16-I-1938). Inainte cu doua luni de a se sinucide, gandul sinucigas reapare in forta: „Acum, in felul meu, am intrat in valtoare, imi contemplu neputinta, mi-o simt in oase. (…) Raspunsul e unul singur: sinuciderea“ (27 mai 1950).
Exista, poate, o limita dincolo de care nu ne mai asteapta nici o surpriza in afara mortii, iar in cele din urma ne obisnuim si cu ea; cu mult inainte de a se omora, Pavese scria in Jurnal: „Greseala cea mare a sinucigasului nu este aceea de-a se omora, ci de-a se gandi la asta fara s-o faca. Nimic nu e mai josnic decat starea de descompunere morala care poarta ideea -obisnuinta ideii- sinuciderii“ (6-XI-1937). Din pacate, daca ajunge pana aici, omul nu-si mai poate folosi libertatea castigata prin suferinta decat pentru a muri.
Pavese si-a epuizat posibilitatile si a ajuns in pragul optiunii finale. El a vazut in moarte o izbavire, terminarea unor incercari greu de suportat. „Moartea ca relaxare existentiala, nefiinta ca stare ideala a materiei“. El a murit pentru ca n-a vrut sa traiasca oricum. A-l condamna inseamna a considera ca ar fi trebuit sa accepte orice. Schopenhauer a tinut discursuri despre zadarnicie dupa ce si-a facut siesta.
3.4.1.3. Sylvia Plath
La Sylvia Plath sinuciderea poate fi considerata o tema literara; ea traieste cu blestemul mortii -moartea, vidul, nefiinta ii dau tarcoale neancetat. Dorinta de a disparea este irepresibila, incontrolabila, iar scrisul e substitutul trairii, al existentei.
Ezitant si contradictoriu, obsesia mortii voluntare se instaleaza in jurnalul ei – jurnal al fascinatiei mortii, frizind patologicul prin placerea de a descrie atat de amanuntit patrunderea in moarte.
Jurnalul de adolescenta al Sylviei Plath surprinde inceputurile suicidare: “Nu gandesc niciodata. Nu scriu niciodata. Vreau sa ma sinucid, sa scap de raspundere, sa ma tarasc inapoi, abject, spre pantece. (…) Tanjesc dupa o dezertare nobila din libertate“. Inconsistenta psihica si fizica genereaza inadaptarea la lume. Scrisul evidentiaza neputinta de a accepta o lume pentru care n-a fost pragatit. Dorinta de a evada din lume este atat de puternica incat e cu neputinta orice dialog.
In reveriile doamnei Plath, sinuciderea este enigmatica si infricosatoare, dar, mai ales, locul salvator; ea oscileaza intre visarea adolescentina si regasirea propriei experiente descrisa de un analist clasic al dezechilibrului psihic: “Am citit azi-dimineata Jale si melancolie a lui Freud dupa ce Ted a plecat la biblioteca. O descriere aproape exacta a simtamintelor si a motivelor mele de a ma sinucide“.
3.4.1.4. Franz Kafka
Una din cele mai impresionante drame pe care ni le oferă viata unui scriitor invins este aceea a lui Kafka. El notează undeva in jurul sau ca este „depasit de toate lucrurile printr-un spatiu gol“. Găsim aici o drama de care nu se va elibera pana la sfarsitul vietii. Pentru el, ”frica de moarte este numai rezultatul unei vieti neamplinite“, sentiment cu care se va stinge din viata.
Kafka a murit intr-un sanatoriu de lângă Viena, unde – pentru ca boala i-a afectat si corzile vocale – nu mai putea comunica decat prin scris si unde, disperat, si-a smuls tubul de oxigen. El a căutat un inteles in lucruri pe care nu le putea intelege. Refuzul de a se revolta a fost forma lui de protest.
Adevarurile vietii lui Kafka au trecut din biografia sa in opera. Scrierile lui nu sunt separabile de persoana sa: el s-a lasat condus de creatia sa pana la identificarea cu aceasta. Scriitorul praghez incearca sa transforme literatura sa intr-o tragica tentativa de cunoastere, care ajunge insa la esec. El insusi a fost considerat un „erou absurd“.
In “Procesul“, doi domni vin sa-l ia pe Joseph K. si-l duc intr-o mahala sordida unde-l pun cu capul pe o piatra si-l injunghie, fara ca acesta sa cunoasca motivele pentru care murea, asa cum n-a cunoscut motivele pentru care a fost judecat. Lui nu i se respecta macar dreptul de a intelege. Moare fara sa stie cine l-a condamnat si de ce .El nu afla nici in ultima clipa calea ce buna care putea sa-i fertilizeze viata. Rusinea lui apare dintr-o moarte absurda, acoperita de ignoranta pentru ca nimeni nu se simte dator sa-i explice ceva.
“Procesul“ sau este procesul celui care indura destinul si nu stie sa aiba vreo vina. In nuvela sa, moartea personajului este, intai de toate o sinucidere. Cei doi domni in redingota duc, de fapt, un cadavru sa-l injunghie, aceasta fiind concluzia logica a ceea ce s-a intamplat inainte; este doar o formalitate. Asta a vrut Kafka sa ne sugereze aratandu-ne ca in Kafka a fost ucisa pe nesimtite orice speranta de a intelege ce se intampla cu el si cine a pronuntat verdictul. Kafka ajunge sa semene celor ce-l judeca. Nu-i absurd ?
De asemenea, intalnim la Kafka ideea ca omul nu poate ajuta pe alt om, comunicarea este imposibila iar singularizarea este o tragedie. Subiectivizarea realitatii duce la despartirea de lume. La Kafka, alinarea nu este determinata doar social, omul parand condamnat la singuratate.
Dupa cum am observat, la scriitorii prezentati sinuciderea apare datorita disperarii existentiale, diferind de sinucigasii clasici la care, dupa cum a scos la iveala capitolul precedent, ea este un act de onoare. Putem spune ca moartea nu reprezinta o ispasire, ci o eliberare. Pasajele despre sinucidere din literatura o arata in general ca pe o salvare – scrierile sinucigasilor arata iminenta mortii, amanarea devenind “nevroza a asteptarii“. Avand o anume durata, tentatia sinuciderii este o zona de doliu. Luciditatea sinucigasului investigheaza o lume a falsei seninatati.
“Marii dezertori“ din viata sunt, de obicei, obsedati de auto-suprimare inca din tinerete: si Cesare Pavese, si Virginia Woolf, si Virginia Plath, si Franz Kafka reproduc, in scrierile lor, obsesiile mortii si ale sinuciderii. Actul lor este dublat de o pregatire teoretica, de imaginare. Autoanaliza sinuciderii face parte din procesul creator. Perceputa ca terapie sau exercitiu literar, confesiunea accentueaza criza si modifica termenii conflictului dintre eu si creativitate.
Scriitorii care apeleaza la suicid isi amana decizia letala prin diferite stratageme. Scrisul dezbate cele doua tendinte din mintea sinucigasului: impulsurile mortii – instinctul de conservare. “Toate jurnalele intime ale sinucigasilor sunt impregnate, constient sau inconstient, de un model suicidar“ care este cercetat pe “pulsiunea mortii“. “Zbaterile aparent fara obiect ale sinucigasului care isi comenteaza in jurnal dorinta de-a muri provin din suita de miscari contradictorii si imprevizibile ale psihicului uman“.De aceea, sinuciderea este frecvent consecinta unei stari ajunse la paroxism, nu a unei cauze precise.
3.4.2. Personaje sinucigase adolescente in literatura universala
Suicidul in randul adolescentilor este descris in literatura (ca si in studiile de specialitate, de altfel), gratie imaginatiei scriitorilor, ca fiind rezultatul unei idei obsesive, unui insucces scolar, unei dorinte sau a mai multora neamplinite, unei razbunari, unei etichetari negative (si) sau a unei imitatii ajutate de conditii favorizante. Convergenta acestor nenorociri care distrug una dupa alta orice posibilitate de a trai, de a lupta caracterizeaza biografiile tuturor sinuciderilor. Nu numai viata, dar si caracterul individului, mai ales a aceluia aflat la varsta adolescentei – cand identitatea este in formare, poate intinde acestuia un fel de capcana, in sensul ca tocmai ce este mai nobil in el poate impinge la sinucidere .
3.4.2.1. Werther
Imprejurarile in care s-a nascut romanul sunt urmatoarele: tanar fiind, plecat sa-si faca stagiul de jurist, Goethe se indragosteste de fiica unui functionar, Lotte. Dar ea este logodita cu Kestner, si Goethe o va iubi depasind acest obstacol, sub privirile logodnicului. Intr-o seara, dupa o convorbire romantica in trei, Goethe paraseste localitatea, profund tulburat. Cand, dupa putin timp, primeste vestea sinuciderii din dragoste nefericita a unui prieten comun, care folosise la tragicul act pistolul imprumutata de la Kestner, Goethe, impresionat, realizeaza “Suferintele tanarului Werther“, care imbina povestea de dragoste dintre scriitor si Lotte cu finalul sinuciderii prietenului sau. Cartea descrie conflictul tragic dintre erou si lume, care va duce la prabusirea lui Werther.
Dragostea eroului pentru Lotte este din ce in ce mai arzatoare si situatia tot mai critica pentru toti trei, mai ales pentru Albert (logodnicul Lottei – din roman). La rugamintea Lottei de a-si rari vizitele, Werther se simte foarte jignit si, dupa chinuri sufletesti, se sinucide cu pistolul imprumutat de la Albert.
Relatarea comparativa a faptelor din viata lui Goethe si a imaginilor literare care i-au urmat releva preponderenta vietii asupra fictiunii in opera scriitorului german.
“Werther“ este o opera in care scriitorul se elibereaza de nehotararea unei parti din viata lui, de o pasiune, printr-un final care a aparut in mod fals, mai ales in perioada romantismului in care a inceput o epidemie de sinucideri, ca o solutie la viata. Totusi, Werther este doar rodul unei fraze din existenta scriitorului, cand a intrupat in personajul sau puterile pasiunii si sensibilitatii necontrolate, si le-a facut sa cada sub povara visurilor nerealizabile. Goethe a ironizat epidemia de sinucideri starnita de Werther in parodia „Triumful sensibilitatii“.
Sinuciderea naiva a inocentului Werther este o realitate pusa sub semnul dorintei de a pleca, de a calatori, de a descoperi necunoscutul (“Cat de fericit sunt sa plec !“, exclama tanarul Werther).
Sperantei sale inselate in timpul vietii omul ii gaseste un loc imaginar de cealalta parte a mormantului. Werther o gaseste acolo pe Lotte.
“Putem vorbi asa cum se cuvine despre ceva numai in masura in care simtim o afinitate morala pentru acel ceva“, spune Goethe referindu-se la sinucidere.
Dorinta de a muri, dezlantuita de vointa atunci cand tentatia sinuciderii apare este, din punct de vedere psihologic, dorinta reantoarcerii la starea prenatala. E vorba de o iluzie nedefinita a “reantoarcerii in Paradis“ Sinuciderea werthwriana este insotita de o constientizare a acestei motivatii. In acest sens, sinuciderea se explica prin infantilism. Caracterul sau regresiv exclude comparatia intre sinucidere si lupta normala a omului impotriva suferintelor. Esecul celorlalte mijloace l-a dus pe Werther la sinucidere, o experienta totala de neputinta. Pentru personajul romantic, sinuciderea inseamna iesirea din scena, deznodamant caruia nu i se opune, ci inspre care se indreapta inadins pentru ca simte “apasarea unei melancolii careia perspectiva fericirii ii este inchisa“. Werther nu apare ca o fiinta prea trista pentru a fi nascuta pentru iubire.
3.4.2.2. Kurt Gerber
Romanul a carui personaj principal este Gerber contine povestea unui elev, tragedia lui sufleteasca in preajma bacalaureatului sau. Dotat cu o inteligenta matura, dupa cum il apreciaza multi din profesorii sai, cu frumoase insusiri de caracter, in relatiile cu colegii sai, elevul Gerber prezinta o sensibilitate bolnavicioasa, o framantare sufleteasca excesiva. Durerea si dejnadejdea sa sufleteasca sunt provocate cand de sadismul necrutator al profesorului lui de matematici, sub amenintarea chinuitoare a nereusitei la examenul de bacalaureat, cand de dragostea sa dezamagita pentru o colega, cand de boala grava a tatalui sau, in permanent pericol de moarte. In sufletul plapand al elevului Gerber, evenimentele exterioare trezesc o rezonanta afectiva disproportionata si insuportabila.
Bacalaureatul pentru Gerber are valoarea simbolica a examenului maturitatii sale sufletesti, a promovarii personalitatii sale sociale, a adaptarii individualismului sau instinctiv la conditiile eticii sociale. Gerber incepe sa delireze atunci cand sufletul sau se inchide ermetic fata de realitatea exterioara si nu mai intelege , nu mai poate sa se bucure de vestea reala ca trecuse bacalaureatul.
Din cauza antagonismului dinamic si ireconciliabil al valorilor sale sufletesti, sufletul infantil a lui Gerber este coplesit, in inchipuirea sa afectiva, inconstienta de o neancetata nevoie de a se pedepsi, de a trai suferinte cat mai mari.Nevoia sufleteasca autopunitiva a lui Gerber este o consecinta etica, automata, decurgand din realitatea sa spirituala, dintr-o naiva, ridicola inchipuira infantila, inconstienta.Intreaga comportare familiara, scolara si sociala a lui Gerber, exprima simbolic neancetata aspiratie inconstienta la pedeapsa. Fortele morale, inconstiente din sufletul lui Gerber devin coplesitoare: autopunitiunea se transforma in autodistrugere; Kurt Gerber dupa ce si-a biciuit sufletul, isi pedepseste, isi distruge corpul, se sinucide, la varsta de 19 ani, aruncandu-se de la etajul trei al propriei scoli.
Fiinta sexuala, sociala si fizica a lui Kurt Gerber a capitulat in fata vietii.
Viata noastra nu se desfasoara libera in sfera rationalului, ci cedeaza presiunii inconstientului. Hotararile si conduita noastra nu aparin vointei constiente si ratiunii logice intr-o masura mare, dupa cum gandim in orgoliul nostru, caci din tenebrele inconstientului apar, ca niste fulgere, hotararile noastre esentiale si in profunzimile acestei lumi a instinctelor se organizeaza cataclismele care pot coplesi si distruge soarta noastra.
3.4.3. Personaje suicidare adolescente in literatura romana
3.4.3.1. Niculaita Minciuna
Bratescu-Voinesti ne da un exemplu pentru modul in care neancrederea repetata manifestata de cei din jur la spusele si faptele unui copil poate duce la insingurare si indoiala de sine, care-i vor dezorganiza conduita adaptativa.
Inzestrat cu un minunat dar al observatiei, dar si cu alte frumoase insusiri sufletesti, care ii permit sa obtina in fiecare an scolar “premiul intai cu cununa”, Niculaita Gropescu este animat de dorinta de a cunoaste cat mai multe din tainele vietii si ale naturii care-l inconjoara. In realizarea acestei dorinte, el se va lovi insa de ignoranta, ironia si prejudecatile celor din jur. Bratescu-Voinesti ne prezinta aici procesul stingerii treptate a unei firi iscoditoare si al instalarii unei nesigurante de sine, care-l vor izola de ceilalti. „Si azi asa, maine asa, dojana parintilor pentru vremea pierduta degeaba «dupa prostii si dupa gargauni», neancrederea unora, batjocura altora au inchis inima baiatului si l-au facut tacut si sfios…“. Desi ridiculizat de toti, chiar si de Salomia, pe care iubind-o o credea mai altfel decat ceilalti, Niculaita incearca, totusi, sa infrunte prejudecatile, cautand un sprijin. Negasindu-l agonia sa se prelungeste.
In obscurantismul satului, Niculaita ajunge sa treaca drept un exemplar ciudat. In atmosfera de neancredere manifestata in el, Niculaita devine tot mai deprimat si mai nesigur pe el. Ajunge la pierderea simtului realitatii pe care i-a adus-o neancrederea tuturor.
Descântecele babei Uta, moliftele parintelui Alecu, accentueaza atmosfera deprimanta din jurul baiatului. Batut de seful de post in timpul anchetei, dezorientat de intrebarile procurorului corupt, ironizat de tarani, privit cu neancredere de catre parinti, Niculaita nu mai este in stare sa gaseasca alta solutie decat aceea de a se spanzura, cu insesi bretelele daruite candva de odcilanta si superficiala Salomia.
3.4.3.2. Tudor Petrican
Tudor Petrican este personajul principal al romanului “Invitatie la vals”, roman in care biografiile adolescentine servesc ca preludiu pentru structurile ce guverneaza tineretea. Este romananul unor tineri ce se iubesc, dar nu stiu sau nu pot sa-si arate iubirea. Ei prefera sa se sacrifice pe ei insisi pentru a salva aparentele – presupusa demnitate care nu face decat sa-i piarda. Eroii nu accepta postura de invinsi in iubire ajungand sa se sinucida. Cei doi pretuiesc fericirea prin dragoste, dar dau prioritate relizarilor profesionale si performantelor creative. In acest roman adevarul uman nu este tradat, ci adancit.
Autorul acestui roman – Mihail Drumes – a fost neandoielnic un bun cunoscator al psihologiei varstelor. El a scris despre copii, a trecut la adolescenta prin “Scrisoare de dragoste” si cu o mai mare patrudere prin “Invitatie la vals” infatisand fenomene si situatii apartinand umanului.
Tudor Petrican este un licean de o maturitate precoce, dar inegala si contradictorie . Este o individualitate puternica si dominatoare, inarmat cu tehnici de stapanire a altora si de control a propriilor conduite. In diverse imprejurari, el nu-si poate stapani pornirile sadice. In aceste conditii, persoana sa nu poate functiona unitar. Dedublarea este inevitabila. Petrican nu-si dadea bine seama de faptul ca adevarata iubire presupune identificare si compensatie. Te identifici cu fiinta iubita ce se transpune in tine ca un alter ego cu care te echilibrezi, prin compensare in cazul de fata, pentru ca prietena sa avea o fire contrarie si ar fi innobilat prin spiritualitatea ei existenta personala a lui Petrican. Incercand sa-si nimiceasca moral prietena pentru a o extirpa din sufletul sau, Petrican, in fata disparitiei ei s-a trezit nu atat ca un vinovat de crima indirecta, cat ca un sinucigas fara voie pentru ca si-a suprimat o parte din fiinta sa, a ramas in fata unui vid sufletesc iremediabil. Toate gandurile sale il indreapta pe calea ce duce in imperiul lui Thanatos. Spiritualiceste, Tudor Petrican este un om mort. Iata cum atunci cand dragostea se amplifica pana ce se transforma intr-un foc mistuitor intra in impact cu moartea.
Nu numai dragostea epuizeaza sensul vietii, insasi iubire este un fapt de inapreciabila insemnatate in devenirea umana, un raport hipercomplex ce angajeaza toate disponibilitatile umanului si este relevant pentru relatiile dintre oameni.
Am vazut in acest capitol sinucigasi care si-au exprimat dragostea de viata cu deznadejde. Parca stiau ca vor distruge tocmai ceea ce ar fi vrut sa aiba. Ei nu-si pierdusera pasiunea care i-a istovit, ci numai speranta. Este o situatie care cere tristete. Nu trebuie insa sa ne multumim cu compatimiri si pareri de rau; este un motiv in plus ca studiul nostru sa incerce sa gaseasca o cale de a raspunde acestei probleme care nu-i priveste doar pe cei ce recurg la ea, ci si pe noi. Uneori, apar in om, porniri ciudate: pentru ca nu pot obtine tot ce vor, ajung sa nu mai doreasca nimic. Sinucigasii adolescenti sunt cei care, suportand mult mai greu incercarile din viata, neintelegandu-le, se distrug pe sine, esuand in incercarea de a gasi o solutie. Cu toate resorturile sufletesti prabusite, adolescentul aflat intr-o situatie critica, se simte neputincios si renunta la viata care nu i-a oferit decat o situatie fara iesire. Sinuciderea adolescentului este un strigat de neputinta.
CAPITOLUL IV
Factorii de risc ai suicidului
Ocupand unul din primele locuri in cadrul deceselor, avand un caracter dramatic, suicidul ridica problema cauzelor care l-au favorizat sau determinat, mai mult decat alt fenomen existential.
Sinuciderea, ca fenomen, nu este strict legata de o cauza izolata, decat aparent; ea aduna un intreg complex biografic. In majoritatea cazurilor, actul reprezinta o decizie libera, in care individul are capacitatea de a alege intre toate marile sensuri ale destinului, inclusiv moartea.
Factorii de risc ce determina conduitele autodistructive majore trebuie cunoscuti pentru a putea lua masuri de socio-si psihoprofilaxie si de recuperare.
Cauzele comportamentului autodistructiv reprezinta de fapt “reunirea tuturor conditiilor care, luate separat, nu sunt suficiente pentru a explica acest fenomen“, dar ale caror interrelatii da. Din acest motiv, multi autori considera ca doar „cauzalitatea circulara“ cuprinde problema in intregime: nu doar comportamentul suicidar rezulta dintr-un complex de cauze, ci si acest comportament modifica situatia de inceput.
Perspectivele sociologica si psihologica, initiate in secolul trecut, sunt inca actuale, iar azi le putem gasi o serie de elemente comune. Astfel, distinctia facuta de Durkheim (in 1897, in “Le suicide“) intre motivatie si cauzalitate este prezenta, chiar daca difera tehnica, si in conceptia psihanalitica (ceea ce implica faptul ca ambele perspective au ipoteze de lucru convergente). Un alt element comun al celor doua conceptii se refera la ambivalenta – hetero sau auto – a distructivitatii umane: sociologia, prin E. Durkheim, a evidentiat raportul de inversa proportionalitate dintre sinucidere si omucidere, concluzionand ca acestea sunt fetele aceluiasi fenomen; psihanaliza a aratat dublul sens – hetero si/sau auto – al pulsiunilor distructive.
Psihologii invoca un anumit temperament sau un anumit tip uman (cel melancolic) ca fiind predispus la sinucidere (mai ales atunci cand melancolia este accentuata printr-un mod gresit de viata).
Dimensiunea medicala este, de asemenea, prezenta in “etiologia“ (cautarea cauzelor) fenomenului autolitic, dar importanta ei nu este absolutizata. In general, medicii sunt de acord ca problema suicidului depaseste aria profesiunii lor, ea nefiind legata doar de starile depresive, sinuciderea putand fi motivata prin deceptia care urmeaza dorintelor nerealizate.
De asemenea, psihopatologia poate da explicatii sub raport cauzal pentru unele sinucideri si tentative. Avand in atentie ca rata suicidului difera de la o societate la alta, de la o etapa istorica la alta (atunci cand apare preponderent starea de anomie), numai aceasta abordare este insuficienta. In aceste cazuri, factorii individuali si extraindividuali trebuie combinati pentru a obtine o explicatie valabila. Daca, individual, suicidul poate avea in multe cazuri o interpretare psihopatologica, ca fenomen ea are nevoie de un sistem explicativ mai cuprinzator.
4.1. Factorii biologici
Luarea in considerare a factorilor de ordin biologic in explicarea fenomenului suicidar in general si in intelegerea unor cazuri individuale in special, nu inseamna ca vom cadea in eroarea biologismului si indeterminismului.
In teoriile biologice se apreciaza ca o cauza poate actiona prin impulsiune (cantitatea si calitatea efectului variaza in functie de cantitatea si calitatea cauzei), declansare si desfasurare. Faptul fundamental, propriu individului normal, de a dori sa traiasca, are o radacina biologica, aceea a functiei de conservare.
4.1.1. Supozitia ereditara
In cadrul explicatiilor ce s-au dat suicidului se inscriu si acelea care pun in legatura fenomenul suicidar cu ereditatea. La baza acestei orientari stau constatarile legate de sinuciderile intrafamiliale.
Autorii clasici (precum Ritti, Magnan, Régis) apreciau suicidul ca “viciu ereditar“. Exemple in favoarea ereditatii suicidului sunt frecvente, dar trebuie determinata proportia dintre sinuciderile demonstrate ca fiind ereditare si ansamblul mortilor voluntare. Daca pentru o parte insemnata a sinuciderilor s-ar dovedi antecedente ereditare, atunci ar putea fi admisa cauzalitatea intre cele doua. Ipoteza ereditatii a capatat oarecare autoritate datorita neputintei de a gasi alta explicatie.
In plus, majoritatea observatiilor au fost facute asupra bolilor psihice care se transmit si, odata cu asta, a tendintei spre sinucidere, care este un simptom frcvent. Cazurile favorabile ipotezei ereditatii s-au intalnit, in general, la sinucigasii bolnavi mintal. Ereditatea are in acest caz un rol important, dar in sensul ereditatii afectiunii psihice in generalitatea ei, pentru care suicidul poate fi o consecinta. De exemplu, depresia bipolara este determinata genetic, iar rata sinuciderii in acest grup (de bolnavi psihic) este mai mare – in acest mod relatia ereditate-suicid fiind confirmata. Dar aceasta relatie este mediata si “determinata“ de depresie. Daca un individ in a carui familie exista si bolnavi psihic si sinucigasi se omoara, o poate face datorita terenului predispozant mostenit. E posibil ca mai multi membri ai aceleiasi familie sa se omoare, iar aceste sinucideri sa provina unor categorii diferite.
Azi, conceptia genetica supra manifestarilor suicidare a inregistrat modificari importante: cercetatorii moderni constata ca nu exista probe care sa ateste implicatii ereditare in manifestarile suicidare.
Cu toate ca in antecedentele colaterale ale sinucigasului pot fi gasite cazuri similare, nu se poate vorbi de ereditate suicidara (sustinuta de Ritti in 1884), ci mai degraba de “familii de sinucigasi“, care au o organizare defectuoasa, chiar psihopatizanta.
Consideram ca ereditatea detine o parte din potentialul evolutiei interioare al insului si ca factorul ereditar nu trebuie exclus din determinismul actului sinucigas. Acest lucru este important pentru masurile asupra cazurilor din familii incarcate ereditar si pentru prognosticul tentativelor cunoscute.Insa, nu putem vorbi despre sinucidere ca despre un fenomen ereditar. Exista cazuri in care actul autodistructiv se manifesta intr-o patologie psihica ereditara (mai ales P.M.D.), dar de aici nu putem concluziona asupra caracterului ereditar asupra suicidului; acesta apare ca o consecinta a unei ereditati, dar nu este el insusi o stfel de mostenire.
Consideram, in acord cu Durkheim, ca pentru rezolvarea problemei ereditatii suicidului trebuie ca faptele sa fie suficient de numeroase pentru a nu se datora unei coincidente, sa nu fie explicabile altfel si sa nu fie contrazise de alta observatie.
4.1.2. Afectiunile somatice medico-chirurgicale
Unii cercetatori ai acestei relatii consemneaza ca in antecedentele sinucigasilor afectiunile somatice se intalnesc intr-o proportie ce nu depaseste semnificativ rata suicidului din populatia generala (20-40/100000: C.P. Seager si R.A. Flood, 1965; P. Sainsbury, 1967). Altii (T. Dorpat si col) indica faptul ca 70% dintre suicidari prezentau afectiuni somatice, iar 40% di cazurile de suicid consumat, boala somatica ar fi jucat un rol determinant. P.S. Golhot si S.S. Nathawat (1983) au ajuns la concluzia ca „disperarea determinataq de o boala incurabila figureaza ca cea mai frecventa cauza a suicidului“. Ei subliniaza si faptul ca ingrijirea medicala anterioara nu se coreleaza pozitiv cu manifestarea suicidara (42% dintre suicidari au beneficiat de ingrijiri medicale in perioada ultimelor 6 luni dinainte de moarte). Intre conditiile medicale ce cunosc o rata superioara a sinuciderii sunt consemnate afectiunile asociate cu algii cronice, cu malformatii si desfigurari sau cu deficiente motorii.
Gelder arata ca afectiunea somatica cronica dureroasa este asociata cu suicidul in special la batrani; de asemenea, riscul suicidului la epileptici este foarte crescut (de 4 ori mai mare decat in populatia generala).
Studiile privind prevalenta/predominanta manifestarilor suicidare la bolnavi cu afectiuni medicale nu disting intre antecedentele somatice ale sinucigasilor si conditia somatica imediata ce a influientat direct actul sinucigas.
In virtutea unor observatii facute in 1996 pe un lot de 15 subiecti cu manifestari sinucigase si informatii accesibile, evident limitate, suntem de parere ca incidenta mare a afectiunilor somatice in antecedentele persoanelor sinucigase sau cu tentativa de suicid nu exprima obligatoriu o corelatie pozitiva a acestor antecedente cu manifestarile suicidare, chiar daca rata cea mai inalta a acestor manifestari se intalneste in cea de-a saptea decada a vietii, varsta la care majoritatea persoanelor prezinta o incidenta superioara afectiunilor somatice, acute sau cronice.
4.2. Factorii psihologici
In pofida celor spuse anterior, suicidul este uneori actul rational al unei persoane sanatoase mintal si somatic. Predispozitia spre sinucidere a unor persoane deriva din constitutia lor psihologica, fara a depinde in mod special de starile anormale, ar putea fi fondata pe fenomene psihice, fara legatura cu vreo dereglare a sistemului nervos.
In abordarea unei persoane care vorbeste despre suicid, este bine sa pornim de la presupunerea ca inclinatiile sale suicidare sunt influientate de o stare psihica anormala: daca aceasta presupunere este corecta, pornirea insului spre suicid va diminua odata cu revenirea din starea anormala; daca presupunerea este gresita (adica daca insul a ajuns la o decizie rationala de a muri), trebuie totusi sa incercam sa-l abatem de la proiectul sau pentru ca, dupa un timp de gandire, si-ar putea schimba intentiile (de ex., el poate gasi ca moartea prin cancer nu este neaparat atat de dureroasa pe cat crede).
Comportamentul sinucigas nu poate fi studiat izolat de aspectele lui psihice, subiective, de corelatia cu reflectarea lumii obiective; el apare determinat de un mare numar de factori de mediu, care dezlantuie unele procese psihologice (previziunea si programarea actelor comportamentale, motivarea comportamentului).
Desi exista multe tentative de a intocmi un profil de personalitate caracteristic care ar favoriza trecerea la acte suicidare, rezultatele sunt neconcludente. Reliefarea, la sinucigasi, a unor trasaturi ca impulsivitatea, labilitatea afectiva, emotivitatea etc. nu poate fi convingatoare pentru ca exista alti indivizi care pot fi caracterizati prin aceste trasaturi si care totusi nu recurg la autaliza. Astfel, nu a fost gasit nici un tip de afectiune (hipo-, hipertinic, emotiv, pasional etc.) care sa apartina personalitatii indivizilor sinucigasi sau cu tentativa de suicid, desi se stie ca emotivii sunt frecvent intalniti ca sinucigasi, sau ca exista multe sinucideri printre pasionali.
In schimb, sistemul motivational, al indivizilor care se sinucid are unele particularitati distincte de ale celorlalti. Esecul face sa se canalizeze energia unora dintre ei in directia realizarii neamplinite, intr-o asemenea masura incat nimic din orizontul emotional exterior nu mai conteaza. Caracteristica motivationala intalnita frecvent la subiectii cu suicid sau tentativa consta in neatingerea unui nivel de expectatie. Acest lucru poate fi accidental sau general, in acest din urma caz asistand la o acumulare de esecuri resimtita ca o perpetua neamplinire. Sinuciderea apare in aceasta situatie cu un caracter premeditat intr-o mult mai mare masura. O alta particularitate motivationala posibila in determinarea sinuciderii se refera la ereditatea sociala pe care o transmite o persoana apropiata (care a decedat, a dispatrut sau a plecat, mai ales) si cu care individul s-a identificat.
In unele cazuri neatingerea nivelului de aspiratie al individului capata o pondere de prim ordin in cauzalitatea sinuciderii.
Despre nivelul intelectual nu pot fi facute afirmatii privind corelarea lui cu autosuprimarea, intrucat sinucigasii prezinta nivele intelectuale diferite, de la cel mai scazut (dementi, oligofreni) la cel mai inalt.
Din punctul de vedere al temperamentului, tipul melancolic, descris de Hypocrates si de I.P. Pavlov (mai ales tipul de melancolic de secundaritate), caracterizat ca meditativ, pesimist ca idei, gandiri, atitudini), caracterizat de o stare mentala pesimista, tristete, pierderea gustului de a trai, depresiune, apatie etc. este mult mai predispus catre actul autodistructiv decat celelalte. Vom discuta mai pe larg despre implicatiile sale cauzale intr-un paragraf urmator.
De asemenea, Hendie sustinea ca rata suicidului este in stransa corelatie cu structura temperamentului: “in tarile nordice, unde puterea de incarcare si rezonanta afectiva este mai discreta, suicidul este mai rar“.
Sub incidenta unui stres puternic, unii oameni pot considera suicidul ca o solutie rezonabila. Aparent, multe sinucideri par o decizie de a stopa participarea la o viata stresanta. In timp ce este neindoielnic ca oricine poate fi susceptibil de stress cand este asociat cu o trauma, cu un plan nerealizat sau cun un conflict, este la fel de adevarat ca multi oameni, chiar si aceia care au tot cele le trebuie, traiesc situatii care le apar stresante.
Suicidul este o solutie finala si singura care nu are cale de intoarcere. Multi dintre cei care au incercat in mod serios sa se sinucida, dar nu au reusit, au gasit ulterior o multime de cai de rezolvare a situatiei stresante. Din pacate, cu cat rata suicidului creste si i se acorda mai multa atentie de catre mass-media si opinia publica, cu atat mai multi oameni cred in sinucidere o alternativa.
Sinuciderea trebuie privita si ca o posiblitatea de actiune a celor aflati sub influenta unui stress considerabil. Unul dintre obiectivele psihologilor este de a asigura acordarea unei sanse de obtinere a ajutorului pentru potentialele sinucideri.
4.3. Factorii psihopatologici
Apare frecvent intrebarea daca suicidul este o problema de optiune intre viata si moarte intr-un impas existential al omului normal sau este un act patologic. Daca admitem ca suntem dirijati de forta pulsionala a instinctului vital, care ne exclude necesitatea de a muri, atunci suicidul apare ca fiind patologic. Insa este adevarat ca anumite situatii stressante puternice pot motiva suicidul unor persoane in anumite situatii pe care nu le pot depasi (o mare suferinta intima precum pierderea unor fiinte dragi, a unei situatii materiale sau sociale, pierderea de libertate, o boala incurabila etc.).
Tulburarile mintale sunt considerate de catre unii cercetatori – medici si psihiatri – ca fiind cauze importante ale suicidului. In mai multe studii, prin interviuri cu medicii, rudele si prietenii persoanelor care au comis suicid, s-a realizat anamneza cu privire la cei decedati, iesind la iveala ca cei care au murit prin suicid, aprox. 90% prezentau o anume forma de tulburare mintala in momentul decesului, cele mai frecvente dintre acestea fiind tulburarile depresive si alcoolismul. Mentinem serioase rezerve fata de aceste date intrucat sunt tributare unei definiri excesiv largite a notiunii de tulburare mintala. In plus, credem ca este imposibil sa se realizeze un inventar complet al tuturor cazurilor de sinucidere pentru a se vedea influienta bolii psihice, iar “exemplele particulare, nu pot servi ca baza generalizarii stiintifice“.
Se cunoaste cu certitudine ca exista stari psihopatologice care confera subiectului o predispozitie mai mult sau mai putin accentuata de a trece la actul suicidar.
a) Depresia este cea mai citata entitate patologica incriminata ca favorizanta a sinuciderii. Kielholz (1963) afirma ca „dorinta de moarte survine la orice depresiv“, iar Held(1963) ca „un raptus suicidar poate surveni atat intr-o depresie psihotica cat si intr-o depresie grava“. Dintre starile depresive, riscul cel mai crescut il prezinta melancolia, starea nevrotica si reactia depresiva.
Anihilarea instinctului vietii si aparitia pulsiunii mortii se datoreaza aparitiei unor psihotraume la depresivul reactiv, sau tulburarii instinctivo-afective la melancolici.
Suicidul poate marca debutul afectiunii sau poate constitui punctul culminant al melancoliei anxioase si stuporoase, aparand ca un raptus brutal, in care subiectul se poate folosi de orice mijloc gasit la indemana pentru a-si suprima viata.
Depresia melancolica este cea mai favorabila stare de elaborare a ideilor de analiza; trairea dureroasa a culpabilitatii, dezonoarei, autoacuzarii, atinge in acest caz apogeul durerii morale. Ideea sinuciderii este indelung elaborata si disimulata, actul fiind implinit cu calm si seninatate, cu sentimentul ca este unica solutie salvatoare.
Aici sunt prezente si multe echivalente suicidare.
La depresivii melancolici poate aparea „amorul altruist“ sau „heterosuicidul“, in care bolnavul, dupa ce omoara (uneori dupa refuzul unei „invitatii“ la o sinucidere comuna) persoanele dragi, se sinucide. El este convins ca doar asta este solutia salvatoare pentru cei dragi fata de primejdiile, amenintarile si dezonoarea la care ii crede supusi, datorita delirului sau.
Ideea sinuciderii este prezenta in depresii mai ales in timpul “cozii depresiei“; la debut si in perioada de stare (in timpul evolutiei) trecerea la act este impiedicata de inhibitie; dupa tratamentul antidepresiv, care ridica aceasta frana, si inaintea instalarii unei ameliorari importante a timiei, trecerea la act e foarte probabila.
La melancolici, ideea devine obsedanta si moartea este imaginata si cautata; chiar daca nu toti recurg la suicid, toti se gandesc insa la moarte, idee ce poate fi materializata in orice moment, cu frecventa cea mai mare in primele ore ale diminetii, intr-un acces de raptus suicidant.
b). Alcoolul este recunoscut ca toxicul care se asociaza si chiar declanseaza comportamente autoagresive, dupa cum au aratat si cifrele rezultate din diferite cercetari. El poate fi considerat in multe cazuri ca declansatorul unor reactii impulsive, un dezinhibator selectiv a unor tendinte agresive autoagresive) potentiale; poate fi considerat si recunoscut de catre individ ca un mijloc de a invinge inhibitiile care il impiedica sa se manifeste autoagresiv.
Alcoolismul actioneaza asupra sinuciderii prin intermediul tulburarilor mintale pe care le determina. La prima vedere, o legatura mai stransa pare sa fie intre cantitatea de alcool consumat si tendinta spre sinucidere.
Ca frecventa, alcoolismul este cea de-a doua tulburare psihica la cei ce mor prin suicid, fiind prezenta la cel putin 15-25% din cazuri. Studii asupra alcoolismului au confirmat acest risc crescut de suicid. Astfel, printre alcoolicii care au primit tratament psihiatric in spital, incidenta suicidului, intr-un studiu pe 5 ani, a fost de aproximativ 80 de ori mai mare decat in populatia generala (Kessell si Grossman, 1965). Riscul este cel mai mare la barbati batrani cu un istoric indelungat de consum de alcool, o afectiune depresiva si tentative de suicid anterior; este de asemenea crescut printre cei la care bautura a dus la complicatii somatice, probleme maritale, dificultati in munca sau arestari pentru infractiuni sub influienta alcoolului.
Exista si cazuri cand alcoolismul-care este, ca si suicidul sau tentativa de suicid, o forma de autodistrugere el insusi-aduce individului capacitatea de suportare a disconfortului afectiv, deci un oarecare echilibru, iar atunci cand este utilizat in realizarea suicidului sau tentativei de suicid nu este decat un catalizator al acesteia si nu un factor determinant. Astfel, alcoolismul reduce suferinta si inlocuieste sinuciderea ca forma de autodistrugere violenta cu o maniera lenta de autosuprimare.
Sinuciderea se intalneste si in alte stari patologice: nevroze, sindroame delirante (mai ales acute, schizofrenice), in starile halucinatoare, la psihopati, epileptici, dementi si la oligofreni. Fiecare grupa are o structura si o motivatie patologica, ce duc la actul autolitic si la modalitati diferite de implinire ale acestuia.
In starile nevrotice bine tolerate pana la un moment dat, o exacerbare depresiva poate determina, in functie de structura si organizarea mecanismelor de aparare, trecerea la actul suicidar. Alteori insa apar numai preocupari suicidare, de tip obsesiv. Sunt si situatii cand trecerea la act poate fi favorizata de fenomene de identificare si imitare.
c). In nevroza isterica tentativa de sinucidere este frecvent intalnita fata de celelalte afectiuni psihice, dar gradul de letalitate al tentativei este foarte mic si are un aspect de comunicare puternic, in care apelul pentru atentie si afectiune este pe primul loc. De multe ori acest apel e perceput de anturaj ca fiind un santaj, in aceste conditii bolnavii primind raspuns contra asteptarilor.
d). In nevroza obsesivo-fobica sinuciderile au un caracter relativ reciproc fata de nevroza isterica cu atat mai mult cu cat prevaleaza nota obsesiva fata de cea fobica. Adica este rar intalnita si are un grad inalt de letalitate.
Sinuciderile obsesivilor apeleaza la nota de culpabilitate exagerata in fata unei greseli, judecata ca atare deseori numai de ei si care face din comunicarea prin suicid a obsesivilor o cerere de ingaduinta si iertare, ca intr-un act expiator. Caracterul lor meticulos si cerebral dau sinuciderii o nota mare de premeditare si reusita.
e). In psihoza maniaco-depresiva suicidul este cel mai veridic daca luam in considerare puterea dorintei de a muri si daca el este efectuat in timpul puseelor depresive.
Sinuciderea in puseul depresiv e efectuata fie in debutul lui, fie in perioada de autotimizare, cand moartea nu se datoreaza culpei pe care bolnavul si-o face, deci fara nici o motivatie.
f). In schizofrenie au fost constatate numeroase forme de suicid, asa cum si actiunea afectivitatii este de o variabilitate extrema. Ea evolueaza in mai multe forme, dintre care cele mai raspandite sunt: forma simpla, catatonica, hebefrenica si paranoida. Probabil ca diversitatea de forme sub care se prezinta schizofrenia lasa loc unei multitudini de manifestari pentru suicid.
Specialistii psihiatri considera ca schizofrenia apare in 3% dintre sinucideri intalnindu-se mai frecvent la barbatii tineri.
g). In psihoza deliranta suiciderile pot aparea ca rezultat al activitatii delirante, prin sustragerea de la o anxietate terifianta, de la persecutii intolerabile sau de la o frica externa, realizand o logica sau un aspect de sacrificiu.
La halucinant, pulsiunile autodistructive reprezinta supunerea la ordine halucinatoare de moarte, dorinta de a scapa de continutul amenintarilor al insultelor si al represiunilor legate de halucinatiile acustico-verbale sau de continutul penibil al acelora anestezice, panica acuta sau reactie depresiva in prezenta halucinatiilor.
h). In tulburarile de personalitate, santajul suicidar constituie o practica frecventa, in special la isterici si instabili, trecerea la act facandu-se in cadrul unor decompensari depresive sau anxioase. In tulburarile de personalitate, suicidul este cea mai grava complicatie. Conform observatiilor diferitilor cercetatori, suicidul cunoaste o prevalenta semnificativa in cadrul psihopatiilor, desi conotatia actului suicidar este diferita de aceea intalnita in alte tulburari psihice; aici, actul suicidar este, de cele mai multe ori, deliberat, intrucatva regizat se deseori veleitar. Desi deseori in tulburarile de personalitate actul autodistructiv este predominant formal, rata suicidului este, totusi, inalta. Aceasta intrucat, cei cu tulburari de personalitate au numeroase tentative care, prin continut si manifestare, apar ca demonstrative. Totusi, chiar in cadrul unor astfel de tentative, ei “cad” in suicid in pofita neautenticitatii intentiei.
De fapt, dintr-un anumit punct de vedere, fenomenologia suicidului din psihopatii s-ar putea inscrie in conduitele de risc din aria parasuicidului.
Avand in vedere ca aceste persoane reprezinta un procent semnificativ din populatie– dupa unii cercetatori 10-13% din populatia adulta – consideram necesara precizarea tulburarilor in care manifestarea autolitica poate apare:
tulburarea schizotipala a personalitatii (G. Ionescu, sustine ca 10% din persoanele cu acest tip de tulburare decedeaza prin suicid;
tulburarea dissociala: suicidul este frecvent o consecinta a tentativelor demonstrative si veleitare; in conditiile unor astfel de tentative, “disscoialul poate,prin eroare sau din intamplare, sa moara, fara sa fi avut o autentica pulsiune suicidara”;
tulburarea borderline a personalitatii: se intalnesc tentative de suicid al caror risc se reduce cu avansarea in varsta. S-a constatat ca “o proportie de 3-10% dintre persoanele cu tulburarea borderline pot muri in cele din urma prin suicid, deoarece tentativele multiple sunt comune”;
tulburarea histrionica: suicidul poate constitui o complicatie fatala, de cele mai multe ori insa producandu-se fara o pulsiune autentica, ci printr-o greseala in conditiile unei tentative veleitare;
tulburarea emotional – instabila: suicidul poate fi consecinta depresiei majore ce se intalneste la unele persoane cu aceasta tulburare;
tulburarea depresiva a personalitatii: suicidul in aceasta tulburare prezinta caracteristicile prezentate anterior la paragraful a.
i). In epilepsie (ca “tulburare paroxistica si trecatoare a functiei creierului, tulburare care apare brusc, dispare spontan si are o tendinta evidenta de repetare“)apare in raptus suicidar, in starile crepusculare si starile depresive. Intr-o cercetare pilot efectuata in 1995, sinuciderea a fost intalnita in grupul subiectilor nostri la un bolnav epileptic, efectuat in perioada postcritica, deci intr-o stare de constienta redusa si amnestic asupra evenimentului petrecut la trezirea din coma. Nu numai ca nu stia ca a efectuat tentativa, dar nici nu manifesta o dorinta constienta de suicid.
j). In demente, anihilarea instinctelor vietii se datoreaza episodului depresiv al unei stari de deteriorare progresiva, uneori raptusuri, alteori bufee de anxietate si stare confuzionala.
k). Neurastenia. In boala psihica si echilibrul psihic exista o serie dr stsri intermediare – este vorba despre anomaliile reunite sub denumirea de neurastenie. Datorita temperamentului lor, neurastenicii par predestinati la suferinta; durerea rezulta, dintr-o tulburare prea puternica a sistemului nervos. Pentru ei, orice impresie este un motiv de indispozitie; sistemul nervos slabit ii face accesibili pentru excitatii care nu ar impresiona un individ cu psihicul normal. De aceea, neurastenicii constiyuie, pentru ideea de sinucidere, un teren prielnic.
Dupa unii cercetatori, factorul de risc principal in psihologia clinica este transformarea metodelor de tratament a bolnavilor mintal, prin introducerea sistemului liberal prin care bolnavii capata mai multa usurinta in reaalizarea autodistructiei. Trebuie vizati mai ales aceia la care s-au constatat tentative anterioare.
4.3. Factorii sociali
O foarte mare importanta o au factorii sociali care favorizeaza comportamentul suicidar. In 1987, Durkheim a demonstrat relatiile dintre suicid si conditiile sociale. Punctele de vedere ale lui au fost si continua sa fie influente, desi nu pare ca a supraestimat factorii sociali in defavoarea cauzelor individuale. Lucrarile lui M. Halbwachs si P.Sainsbury asupra factorilor sociali, in special asupra izolarii sociale urmeaza in mod direct ideile lui Durkheim.
Factorii de natura individuala – biologici, psihologici si cei de mediu, sunt amplificati de forte de natura sociala, ce tin de adaptarea omului. Acestea determina, de cele mai multe ori, decizia individului sinucigas catre autosuprimare.
4.3.1. Factorii socioeconomici
O concluzie generala la care a ajuns majoritatea sociologilor ce s-au ocupat de problematica suicidului este aceea ca rata suicidului creste in perioadele de depresiune economica – sociala, de criza economica, somaj crescut. Suicidul este deci corelat cu insecuritatea economica; prin crearea unei anxietati suicidogene (criza economica din 1939 a declansat o adevarata epidemie de sinucideri la New York).
Mentionam ca asta nu stabileste obligatoriu corelatii intre statutul economic si rata suicidului, in sensul unei incidente suicidare mai mare la persoane cu statut economic scazut si invers. De fapt nu starea economica precara sporeste rata suicidara, ci mai ales pierderea unui statut economic inalt (trecerea de la bogatie la saracie mai curand decat saracia ca atare este aceea care tinde sa promoveze suicidul printre cei susceptibili.
Pe langa acestea, am constatat ca multe din tarile cu rate inalte ale suicidului au un grad inalt de industrializare si civilizatie. Probabil ca excesiva dezvoltare a tehnicii din epoca noastra, disproportionata in raport cu stiintele umaniste, ramase in urma, sa fie intrucatva responsabila de sinuciderile acelora ce nu s-au adaptat ritmului si mediului extern, raportat la structura lor biologica si psihologica.
4.3.2. Locul de rezidenta
Ca ipoteza, fara o argumentatie stiintifica, sunt incriminati in cauzalitatea suicidului factorii demografici (densitatea populatiei) sau tipul predominant de activitate sociala:in mediul rural sunt mai frecvente sinuciderile reusite, in mediul urban sunt mai frecvente tentativele suicidare.
Locul de rezidenta si urbanizare au fost corelate si incriminate in favorizarea suicidului inca de la sfarsitul secolului trecut de catre E. Durkheim, care postula ca rata suicidului este mai scazuta in mediul rural decat in cel urban. Aceasta observatie trebuie completata, fiind rezultatul actiunii altor factori autolitici, concurenti cu urbanizarea: orasul constituie un factor de concentrare a valorilor umane si al personalitatilor instabile si dizarmonice care ofera teren dezadaptarilor, ce sporesc rata sinuciderilor. In prezent, aceasta diferenta a devenit mai mica, studiile efectuate in ultimii ani constituind o stegere a diferentelor intre ratele suicidare urbane si rurale. La aceasta observatie, se mentioneaza ca la barbati in general si la varstnici rata sinuciderilor este mai mare in mediul rural decat in cel urban. De asemenea, in orasele mari din S.U.A. rata variaza in functie de diferitele zone rezidentiale: cea mai ridicata este raportata in zonele cu multi locuitori fara camin propriu, multi imigranti si persoane divortate.
Aceasta descrestere a diferentelor constatata de statistici in sec. XIX si XX se poate datora imbunatatirii oficiilor de statistica ce se ocupa de zonele din afara oraselor sau imbunatatirii conditiilor de viata din mediul rural.
4.3.3. Factorii social-istorici
Un alt factor favorizant este evidentiat de cei interesati de dimensiunea social-istorica: ei atrag atentia ca sinucigasii apar mai ales in punctele de cotitura ale istoriei – razboaie, revolutii -, atunci cand vechile valori s-au perimat si nu sunt inca intrevazute altele noi – parafrazandu-l pe Eminescu: atunci cand societatea este “intre doua lumi: una moarta, cealalta incapabila sa se nasca“.
Manifestarile sinucigase se inregistreaza in toate momentele istoriei, dar in aceste perioade de schimbari social-istorice sinuciderea iese din sfera existentei individului pentru a caracteriza starea de anormalitate, de anomie a intregii societati sau a unei generatii.
4.3.4. Mass-media
Mass-media poate avea asupra prevalentei suicidului un rol cu doua sensuri diferite: factor de imbunatatire a coeziunii umane, a integrarii sociale (prevenind tendintele suicidare) sau de difuzare a exemplelor care sa accentueze tendinta la disocializare, la izolare.
J. P. Soubria (1971) a aratat ca la Detroit, in 1968, in timpul grevei de 265 de zile a presei, numarul de sinucideri a scazut in oras cu 40%.
Asadar, exista situatii in care suicidul – mijloacele de realizare si programarea lui – par sa fie influientate de un alt suicid care a atras atentia si a fost pe larg tratat in ziare sau la televiziune. De exemplu, publicarea pe larg a unui caz de suicid prin ardere cu petrol lampant a fost urmata de mai multe sinucideri similare. Probabil ca din aceste considerente autoincinerarea protestatara de la sfarsitul lunii octombrie 1998 din Pitesti nu a beneficiat de atentia speciala a publicatiilor si posturilor de radio si TV de la noi.
4.3.5. Factorii familiali
Am inclus factorii familiali, considerandu-i ca posibili cauzatori sau declansatori ai suicidului sau tentativei, urmatorii: pattern-ul familial, statutul maritalsi, in cazul tinerilor/adolescentilor, prelungirea scolarizarii.
Relatiile intrafamiliale detin un rol primordial in viata individului. Cunoastem – atat din situatiile consultate, cat si din studiul efectuat asupra tentativei de suicid pe care l-am desfasurat in 1995 – ca o defectuoasa relationare in familie poate provoca tentativa de suicid sau chiar suicidul. Astfel, conflictele intre parinti, intre parinte si copil, instabilitatea vietii de familie sunt factori de prim ordin in determinarea suicidului.
Studiul statutului marital releva existenta unui determinism important privind suicidul. Familia constituie un mediu de protectie al starii de bine individuale dar in acelasi timp, prin uzura functiilor sale de protectie, si un factor de risc. De aceea, suicidul este mai frecvent la persoanele divortate, vaduvi, celibatari si pe ultimulloc la cei casatoriti, este mai frecvent la cei care nu au copii decat la cei care au.
In relatie cu structura familiei se afla si sinuciderea copiilor, cu precadere atunci cand acesta este intr-o stare de insecuritate, familia fiind deseori disociata. Anxietatea, depresia, traduse uneori prin rezultate scolare inadecvate, ca si sugestibilitatea accentuata, pot conduce pe copil la un gest suicidar, cel mai adesea impulsiv si deci putin elaborat.
Pentru copii cu inteligenta normala, scoala devine dificila prin efortul intelectual suprasolicitant, iar pentru cei cu inteligenta submediocra este o drama. Insuccesele scolare si labilitatea psihoafectiva din adolescenta conduc la suicid sau la tentativa de suicid mai ales fetele.
Prelungirea scolarizarii, in cazul studentilor, reprezinta un prilej de tensiune si conflict: studentii sunt in situatia de adulti cu statut de copil; in plus, dependenta materiala fata de parinti tocmai la varsta la care individul tinde cel mai mult spre autonomie si libertate fata de parinti pot genera conflicte majore cu posibila finalizare in suicid.
4.3.6. Statutul persoanei
S-au alcatuit statistici in care au fost urmarite mai multe variabile in acelasi timp, alcatuindu-se chiar un portret robot, caracteristic unei perioade date, constituindu-se tipul de sinucigas cel mai frecvent sau cel mai putin frecvent intalnit al perioadei respective, dupa rezidenta, convingeri religioase, mobilitate sociala, stabilitatea vietii de familie, varsta, sex, categorie sociala etc. Acest tip de cercetare este cunoscut sub denumirea de rolul statutului in determinismul suicidului.
In acest grup de factori am inclus statutul profesional, legatura dintre ins si grup, precum si rolul persoanei. Aceasta categorie tine atat de social, cat si de psihologic.
S-a constatat ca rata suicidului este mult mai ridicata la cei ce nu au o profesie conturata (muncitori necalificati) sau al caror statut profesional nu este bine asigurat, si la profesionisti decat in celelalte clase sociale. In plus, pierderea statutului profesional reprezinta un factor de sporire a riscului suicidar.Din punct de vedere al evaluarii interprofesionale a ratei sinuciderii s-a constatat ca profesia de medic prezinta cea mai ridicata rata a suicidului, estimata la mai mult decat dublul mediei, sinuciderea reprezentand mai mult de 3% din numarul total al deceselor la medici; dintre medici, psihiatrii, oftalmologii si anestezistii prezinta cel mai mare risc, in timp ce pediatrii se afla pe ultimul loc in privinta acestui risc din ansamblul specialitatilor medicale.In ordinea rangului suicidar interprofesional, medicii sunt urmati de muzicieni si juristi.
Alti cercetatori, au constatat rate inalte ale suicidului in functie de ocupatie in cazurile extreme: ocupatiile cu un venit si un prestigiu deosebit sau cu un prestigiu si un venit scazut.
Afirmatia ca exista anumite profesiuni care sunt expuse unui risc crescut (medici, militari, studenti) ar putea fi gresita, pentru ca nu profesiunea in sine ar putea constitui factorul de risc, ci psihotrauma, esecul profesional care poate surveni in oricare meserie, factorul de risc fiind legat mai mult de individ decat de profesiune.
Au fost implicati in explicare/determinismul suicidului pentru prima data de Durkheim (1897), care a demonstrat ca fenomenul de suicidatie se afla in corelatie cu situatiile care slabesc legaturile dintre ins si grupul sau social. Astfel, sentimentul lipsei de importanta, al inutilitatii si neapartenentei la grup, dar mai ales constiinta neacceptarii, indepartarii sau excluderii din grup, favorizeaza in mare masura fenomenul suicidar (sinuciderea “egoista“). Ca un argument al acestei presupuneri este observatia ca un mare numar de sinucideri se intalneste printre emigranti, mai ales in perioada de acomodare. Dificultatile integrarii sociale favorizeaza suicidul; situatiile care faciliteaza integrarea realizeaza o profilaxie a acestuia; in plus, perioada critica din istoria unui grup social (de ex. Situatii catastrofice ca inundatii, incendii, razboaie) au ca efect intarirea coeziunii membrilor sai, ceea ce determina o scadere a incidentei suiciderii.
4.3.7. Sexul
An randul femeilor exista un numar mai scazut de sinucideri reusite decat in randul barbatilor la toate varstele. Acest fapt ar putea sugera ca diferentele biologice au un rol in diferentierea ratei suicidului la femei, de rata sinuciderilor la barbati; totusi tentativele sunt mai frecvente la femei. Important in aceste diferente este de notat ca exista diferente importante privind metodele folosite an scopul autosuprimarii, ceea ce le-ar putea explica: barbatii folosesc metode mai eficace, precum spanzurarea, precipitarea, impuscarea etc., in timp ce femeile aleg metode mai putin sigure (exces de medicamente, substante toxice), poate datorita ambivalentei de suicid.
4.3.8. Vârsta
Cercetarile asupra variatiei ratei suicidului in functie de varsta au evidentiat ca ea creste ca frecventa odata cu numarul de ani.
Suicidul la copil este foarte rar intalnit; apare uneori tentativa demonstrativa (pseudosuicidul). La copil, limita dintre premeditare si actul in sine este uneori fictiva, suicidul fiind deseori expresia unei compulsii.
La batrani rata suicidului a scazut in ultimul timp, dar ramane mai ridicata decat la tineri. La persoanele in varsta, suicidul este in mod special asociat cu tulburarile depresive, afectiunile somatice si izolarea sociala.
4.3.9. Religia
Un important factor social incriminat istoriceste in favorizarea sau defavorizarea comportamentului suicidar este religia. Excluzand sinuciderile cu caracter de sacrificiu religios, acest factor poate fi incriminat ca favorizant numai daca este corelat cu factori de alta natura. Statisticile arata ca un posibil raport intre comportamentul autodistructivsi religie este relativ si la spatiul in care este localizata populatia.
Cele mai multe studii asupre acestei relatii evoca o rata mai mica a sinuciderii la catolici, comparativ cu protestantii si evreii. Acest lucru a fost explicat de catre Durkheim, care a aratat ca sinuciderile sunt mai rare in acele grupuri (etnice sau religioase) unde exista o puternica coeziune a indivizilor (catolicii au coeziune caracteristica grupurilor minoritare). In plus, analizand continutul dogmelor celor doua confesiuni crestine, observam ca formularea anterioara asupra ratei suicidare era apriori inteligibila, fara a necesita studii reliabile. De asemenea, fenomenul suicidar este mai frecvent la libercugetatori decat la credinciosi.
Astazi se considera ca aderarea la o anume religie sau confesiune nu poate fi corelata cu incidenta fenomenului suicidar; dar gradul de integrare religioasa poate constitui un indiciu de corelatie cu rata suicidului.
4.3.10. Rasa
Studii mai vechi conform carora albii ar prezenta o rata a sinuciderii de doua ori mai mare decat nonalbii sunt supuse actual unor reevaluari, intrucat s-a observat ca suicidul la negri are cote mai mari decat se credea.
Teoria conform careia rasa ar fi un factor al inclinatiei sore sinucidere presupune ca autosuprimarea este ereditara; astfel, nu ar putea avea un caracter etnic. Dar, am aratat la inceputul acestui capitol, ereditatea sinuciderii nu este acceptata datorita lipsei de probe. Daca tendinta spre sinucidere s-ar transmite de la o generatie la alta, ar insemna ca depinde de o anume stare organica. Este demonstrata doar transmiterea temperamentului general ce poate predispune subiectii catre acest sfarsit, dar nu-l obliga s-o faca.
4.4. Factorii fizici/de mediu
Predispozitiile individuale capata mai multa influenta daca se combina cu anumiti factori cosmici; acest mediu poate determina finalizarea unor aptitudini pentru sinucidere, cu care sunt dotate unele persoane. Starea vremii, presiunea atmosferica, altitudinea, anotimpul (mai ales datorita lungimii zilei) au constituit factori de corelatie cu prevalenta sinuciderii.
4.4.1. Starea meteorologica
Exista unele observatii care leaga o crestere sau o scadere a patologiei umane de starea meteorologica, existand si o categorie distincta de indivizi care frecvent isi modifica starea de sanatate in functie de timp si care au fost denumiti meteoro-sensibili.
Unele cercetari au cautat sa stabileasca o relatie intre schimbarile vremii si frecventa sinuciderilor. O prima observatie este generala si se refera la legatura dintre o dispozitie optimista si perioadele de crestere barometrica si dintre depresie si pesimism si perioadele de scadere barometrica. In acest din urma caz, creste frecventa sinuciderilor; pare astfel ca presiunea este factorul determinant principal. Totusi, in civilizatia noastra, oamenii sunt marcati mai ales de situatii frustrante, socio- si psihostresante decat de factori meteorologici.
4.4.2. Anotimpul
Cele mai numeroase studii indica faptul ca suicidul inregistreaza o ascensiune toamna; aceasta observatie ar putea fi corelata cu scaderea presiunii atmosferice in acest anotimp, dar se ignora ca in aceeasi perioada are loc o crestere a incidentei depresiei majore (care, am vazut, prezintă cel mai analt potential suicidar din psihopatologie).
Alte studii mentioneaza faptul ca procentul cel mai ridicat de sinucideri este vara.
Tot referitor la dinamica anuala a suicidului, studiile intreprinse de V.-T. Dragomirescu arata ca „procentajul cel mai crescut se afla in lunile de vara (iunie, iulie, august), urmat de cel al lunilor de primavara, apoi de toamna si, la urma, de iarna“.
Gelder si colab. (1988) arata ca in Anglia si Tara Galilor, pentru fiecare decada incepand cu perioada 1921-1930, rata suicidului a fost cea mai ridicata in lunile aprilie, mai si iunie. Un model asemanator s-a gasit si in alte tari in emisfera nordica, iar in emisfera sudica o crestere similara s-a petrecut tot in perioada primaverii si verii timpurii (desi acolo aceste anotimpuri sunt in alte luni ale anului). Motivul acestor fluctuatii nu este cunoscut.
4.4.3. Altitudinea
Altitudinea a fost de asemenea presupusa ca influientand manifestarile autolitice. Studiile asupra acestei probleme consemneaza ca „in general, suiciderile sunt mai numeroase in vaile fluviilor, dea lungul coastelor si scad in regiunile muntoase, forestiere. Mentinem rezerve asupra acestei observatii pentru ca n-a fost corelata cu densitatea populatiei din aceste zone.
Precizam ca pentru ca individul sa cada in tentatia sinuciderii nu este nevoie de intrunirea factorilor prezentati (ei fiind doar conditii), dupa cum, chiar daca s-ar manifesta toti, ramane posibil ca individul sa faca uz in mod corect de libertatea sa si sa evite autosuprimarea.
Nici unul dintre factorii prezentati nu poate fi apreciat ca decisiv, ei reprezentand – dupa cum am mai spus – conditi, nu cauze. Adevarata “cauza“ tine de libertatea individului si este deci indeterminabila.
Studiile intreprinse la noi in tara in anii 1972-1985, pe baza investigatiei proiective (cuplul psihodiagnostic Rosscharch-Szondi) asupra persoanelor cu tentative de suicid nereusite, au relevat urmatoarele cauze ale alegerii suicidului ca solutie:
deficienta unor modalitati de integrare sociala, specifice persoanei in cauza;
frecventa unor tipuri de relationare interpersonala, care stimuleaza suicidogeneza;
reactualizarea opozitiei fundamentale intre instinctul vietii si instinctul mortii in functie de modalitatile de angajare a persoanei;
dezvoltarea unei orientari autolitice specifice la persoana in cauza;
modul de satisfacere a contactului subiect-obiect, cu dubla conditionare: interna si externa;
conjugarea factorilor nativi, constitutionali, cu factorii dezvoltarii individuale,intr-un context afectiv motivational frustrant;
configuratia specifica a dinamicii pulsionale;
rolul unor evenimente sociale care alcatuiesc cadrul de aparitie si intretinere a comportamentului suicidar sau cu semnificatie autodistructiva. Legaturile dintre suicid si factorii mentionati mai sus nu stabilesc cauzalitatea, dar scot in evidenta importanta tipurilor de influiente ce interactioneaza: printre factorii sociali se remarca izolarea sociala, in timp ce printre factorii de personalitate tulburarile depresive, alcoolismul si personalitatea instabila si chiar anormala.
CAPITOLUL V
Teorii si conceptii cu privire la suicid
Abordarea fenomenului suicidar poate avea dimensiuni diferite, care sa atinga domenii diferite, cum ar fi cel social, atunci când suicidul este considerat ca o retragere din fata responsabilitatilor sociale (implicand si o latura morala), al psihologiei, cand istoria persoanei si devenirea omului sunt prevalente, cel psihiatric, in masura in care suicidul, desi poate fi considerat o caracteristica general-umana (este o manifestare specific umana si putini sunt oamenii care sa nu se fi gandit, cel putin intr-un anumit moment al vietii lor, la sinucidere ca la o solutie posibila), reprezinta totusi un fenomen particular in viata unui om, in care se poate suprapune sau asocia cu o patologie psihica.
Problema comportamentului suicidar, de larg si permanent interes sociologic, psihologic-psihiatric, medico-legal si genetic, a fost abordata in literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetarilor separate si exprimand opinii distincte ale diferitilor cercetatori ai fenomenului. Se remarca, atat in studiile efectuate cat si in interpretarea fenomenului, folosirea unei metodologii specifice, elaborarea de concluzii aplicabile cadrului specialitatii respective. Rezultatele unora dintre aceste studii realizeaza partial interpretarea problemelor, raportate la factori, cauze, forme de manifestare, consecinte sau semnificatie, sociala si individuala, mijloace de prevenire si combatere.
Problema comportamentului suicidar, de larg si permanent interes sociologic, psihologic-psihiatric, medico-legal si genetic, a fost abordata in literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetarilor separate si exprimand opinii distincte ale diferitilor cercetatori ai fenomenului. Se remarca, atat in studiile efectuate cat si in interpretarea fenomenului, folosirea unei metodologii specifice, elaborarea de concluzii aplicabile cadrului specialitatii respective. Rezultatele unora dintre aceste studii realizeaza partial interpretarea problemelor, raportate la factori, cauze, forme de manifestare, consecinte sau semnificatie, sociala si individuala, mijloace de prevenire si combatere.
Cercetarile de inspiratie sociologica analizeaza cauzele socio-culturale ale fenomenului suicidar; cercetarile fundamentate pe metode psihologice si interpretare psihopatologica urmaresc semnificatia diagnostica si chiar sistematizarea tipologica. Desi majoritatea lucrarilor sesizeaza complexitatea fenomenului si necesitatea desfasurarii interdisciplinare pentru implicatiile ce le are pe plan social si individual, ele dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare.
5.1. Teorii genetice/biologice
In unele lucrari, probabil din cauza impresionabilitatii celorlalti factori etiologici mult mai evidenti, atitudinea cercetatorilor merge de la negarea totala a oricarei influiente a ereditatii in actul sinucigas, ca cea a lui Schneider, pana la aceea in a-i acorda un rol principal-cum intalnim in opinia lui Regis.
Daca influenta ereditatii este incontestabila in delicte, crime si in psihoze, prin intinderea notiunii de inadaptabilitate, ea poate fi admisa si pentru sinucidere. Un determinism anterior nasterii, prin influente de viata intrauterina, sau conceptuale genetice, prin alterarea plasmei germinative, pare sa fie destul de evident la sinucigasi.
Referitor la influentele pur ereditare, genetice propriu-zise, Huntington (1960) subliniaza ca multi copii nascuti in iunie au mai multe sanse de a intra in spitalele de boli mintale decat restul copiilor care sunt nascuti in alta perioada. Acesta este un exemplu de materializare a influentei mediului extern in determinismul genetic conceptual al unor cazuri.
Referitor la perioada conceptuala propriu-zisa, Peterson (1933) apreciaza ca exista o frcventa marcata a cazurilor de malformatii congenitale la copiii conceputi in martie si aprilie, fata de cei din august si septembrie.
Este cunoscut rolul ereditatii in anomaliile cromozomice, in alienarile mintale; sinucigasii, in parte – avand o modalitate de structurare psihica in unele puncte asemanatoare – pot avea malformatii cromozomiale asemanatoare. „Barbatii cu doi cromozomi Y se gasesc mult mai des printre indivizii cu deficiente psihice si un tip de agresivitate speciala, in care am putea incadra si sinuciderea, decat in populatia generala“.
Avand in vedere insa nenumaratele posibilitati de combinare genetica, posibilitatile de influentare a plasmei germinative si a fatului, sansele de implicare a ereditatii printr-o interventie directa filogenetica sunt incalculabile.
In comparatie cu un barbat de formula cromozomiala normala XY, un barbat cu formula XYY apare mai frecvent intre acei care risca sa aiba o personalitate psihopatica; toate nuantele, de la o comportare absolut normala la o psihopatie severa au fost intalnite in sindromul XYY.
Astfel, L. Moor, care in 1967 sustinuse aceasta ipoteza (a corelatiei dintre anomalia XYY si hetero – si autoagresiviste), in 1973 se arata adversar, descoperind in proportie de 1,5% indivizi normali, prezentand aceasta anomalie cromozomiala, in timp ce o mare parte dintre cei cu manifestari auto – sau heteroagresive poseda un cariotip normal.Pe de alta parte, P. A. Jacobs (1971) descopera un numar foarte mic de indivizi autoagresivi ptrezentand astfel de anomalii cromozomiale.
Un posibil motiv pentru indivizi de a se sinucide se refera la chimia creierului. In 1975, cercetatorii suedezi incercau sa masoare nivelul serotoninei din creier. Serotonina, un neurotransmitator recent descoperit era cunoscut ca fiind implicat in emotii si stari sufletesti. Fiindca serotonina din creier nu poate fi masurata direct fara distrugerea propriu-zisa a creieruului, cercetatorii au luat mostre de fluid cerebro-spinal din coloanele vertebrale ale subiectilor umani, luind masuri ale nivelelor unei substante numite 5HIAA, cunoscuta ca un bun indicator al nivelului de serotonina cerebrala. Psihiatrul Marie Asberg a gasit ca toti indivizii cu nivel scazut de 5HIAA se sinucid. Asberg a descoperit un indicator biologic ce putea fi pus in relatie directa cu incidenta sinuciderilor. De atunci, cercetatorii au legat mereu nivelul scazut de serotonina si 5HIAA cu depresia, agresivitatea si impasivitatea. Combinatia dintre cele trei atribute este o formula evidenta a sinuciderii violente dupa cum ne dam seama. De fapt, cu cat este mai jos nivelul, cu atat sinucigasul este mai impulsiv si agresiv.
Examinand creierele victimelor sinuciderii si comparandu-le cu creierele victimelor accidentale, cercetatorii suedezi au descoperit la fel ca primii intr-adevar aveau un nivel scazut de serotonina. Cu toate ca este nevoie de o cercetare mai aprofundata, aceste descoperiri ar putea indica ce ar trebui sa testeze psihologii pentru a elabora un test valid de gasire a potentialilor sinucigasi.
Ipotea care preconizeaza natura ereditara a suicidului este nerealista si de aceea trebuie acordat credit asertiunii conform careia o ereditate psihiatrica incarcata mareste riscul de suicid, fapt confirmat mai ales in cazul acelor afectiuni psihiatrice care prezinta serioase componente genetice. Problema suicidului ereditar a fost dezvaluita si in lucrarea despre sinucidere a lui Durkheim. Concluzia data de el, este si astazi una dintre cele mai citate: “Legea ereditatii omocrone, conform careia caracterul mostenit apare la copii de aceesi varsta ca si la parinti, nu poate fi invocata. Sinuciderea apare la orice varsta, dincolo de 10-15 ani. Proprietatea sa caracteristica nu este aceea ca se manifesta la un moment determinat al vietii, ci ca progreseaza fara incrtare de la o varsta la alta. Evolutia neantrerupta arata ca sinuciderea depinde de o cauza ce evolueaza ea insasi pe masura ce omul imbatraneste. Ereditatea nu indeplineste insa aceasta conditie, caci bagajul ereditar este complet constituit din momentul in care are loc fecundarea”.
Asadar, tezele genetice considera ca sinuciderea este ereditara, dar nu sunt probe sigure despre rolul ereditatii, in schimb se cunoaste faptul ca anumite afectiuni psihice care pot duce la acte autodistructive se pot transmite la descendenti.
5.2. Teorii psihologice
Cercetarile psihologilor in legatura cu suicidul au urmat mai multe directii, acestia incercand in primul rand explicatii pe cazuri individuale. Suicidul apare, din punct de vedere psihic, ca o echilibrare a unei tensiuni insuportabile. In unele cazuri, el se dovedeste solutia “rezonabila“, unica iesire dintr-un impas. A te sinucide inseamna a refuza sa admiti ca dorinta ta isi poate gasi o cale de satisfacere definitiva.
1. O persoana cu potential suicidar nu poate fi distinsa real dupa istoria personala. Chiar dupa multi ani de studii in domeniul sinuciderii, Shneidman nota: „…inca nimeni nu stie cu siguranta de ce oamenii se sinucid. Fiecare act de sinucidere poate avea motivele sale. De ce se sinucid oamenii – si adancimile comiterii autodistrugerii lor – poate fi relatat prin expunerea lor insile“.
Concentrandu-se doar pe aspectul psihologic al dezvaluirilor suicidului, Shneidman gaseste ca actul (sinuciderii) are patru elemente. Primul, practicile individuale auto-depreciative, caile auto-degeneratoare ale vietii (traiului). A doua caracteristica este o crestere in perturbarea emotionala. Experienta dezordinii interioare a persoanei sinucigase pe care o poate manifesta in “nebunie“, iritabilitate, comportament agitat sau in perturbari in somn, mancat sau vorbit. Al treilea dintre elementele de baza in stilul de viata al sinucigasului potential este exclusivitatea gandirii (gandirea “tunel“, cum a mai fost numita). Ingustarea gandirii predomina, si in special folosirea cuvantului “singur“. De exemplu, “Singurul lucru pe care-l pot este sa-mi sfarsesc viata si singurul drum de urmat este sa ma spanzur.“ Al patrulea element este ideea de omorare a lui insusi – scanteia, inselarea interioara ca “Pot sa-mi rezolv toate problemele sfarsindu-mi viata“. Aceste patru elemente sunt jaloane bune pentru masurarea probabilitatii intr-un suicid actual.
2. Teoria psihologica elaborata de G. Deshaies sustine ca suicidul nu este intotdeauna patologic, asa cum vom arata ca sustine majoritatea psihiatrilor. El exprima o reactivitate proprie omului ce evidentiaza dualismul starii de agresivitate, indreptata spre un obiect (eteroagresivitate) sau asupra lui insusi (autoagresivitate). Suicidul are un determinism complex: psihologic si biologic, in care intra factori de predispozitie dobandita sau constitutionala, de dispozitie psihologica si de situatie. De aceea, sinuciderea adolescentului, a adultului si a batranului au semnificatii diferite dupa etapa existentiala parcursa. “Semnificatiile actului suicidar“ variaza dupa cum sunt raportate la sinucigasi sau la ceilalti. “Motivatia actului suicidar“ este diferita: emotionala, pasionala sau rationala. Atitudinea celorlalti va fi diversificata dupa starile psihologice si, eventual, psihopatologice ale sinucigasului si va tine seama de aceste semnificatii pentru a ajuta omul in impas.
Deshaies insista asupra apropierii dintre “joaca de-a moartea“ si “joaca de-a sublimul“, subliniind disparitia barierelor dintre sinucidere si estetic: gratuitatea lor fundamentala, “inutilitatea“ si irationalitatea lor le determina sa-si depaseasca conditia de repere ale unui ludism fara retineri.
Ideea de sinucidere nu este in sine o idee morbida. Psihic, ideea si actul suicidar apartin bagajului nostru intelectual, afectiv, volitional. Suicidul nu este patologic prin definitie, ci doar unele din formele sale au o conditionare morbida.
Conceptia psihanalista (Freud, Friedman, Garman, Szondi) considera ca factor central in etiologia suicidului relatia dintre pulsiunea autoagresiva si cea heteroagresiva (se sinucide acea persoana care, inconstient, doreste moartea cuiva); astfel, autoagresivitatea nu este decat o heteroagresivitate transformata. Comportamentul suicidar reprezinta forma cea mai autentica si directa a abolirii functiei de conservare, o conduita autoagresiva manifestata prin act sau tentativa.
3. S. Freud leaga sinuciderea de starea de melancolie, pe care o defineste, din punct de vedere psihanalitic, ca fiind o depresie profunda si dureroasa, in care inceteaza orice interes pentru lumea exterioara, cu pierderea capacitatii de a iubi, datorita diminuarii sentimentului (stimei) fata de sine (“Deuil et melancolie“, 1910); aceasta depresie genereaza autoinvinuiri, autoinjurii, toate cu semnificatii autodistructive, mergand pana la desfiintarea persoanei de catre ea insasi.
La baza melancoliei, Freud pune existenta a trei conditii: pierderea obiectului, ambivalenta si regresiunea libidoului Eu-lui. Astfel, subiectul pierde obiectul investitiei sale libidinale, libidoul fiind obligat sa renunte la legaturile care exista intre el si obiect. Melancolicul, fara a avea constiinta acestei pierderi, este in permanenta trist avand o diminuare importanta a sentimentului (stimei) de sine si complacandu-se in aceasta stare; autoinvinuirile si autodistrugerea reprezinta, de fapt, denigrarea si invinuirile adresate obiectului pierdut. Prin identificarea cu obiectul, invinuirile se deplaseaza de la obiect la subiectul insusi; eliberat de obiectul investitiei, libidoul nu se deplaseaza spre alt obiect, ci se retrage in Eu; identificarea agresiva cu obiectul angajeaza (sau revine la un mecanism) pe care Freud il numeste introectie (si pe care Szondi, in 1952, il va relua in teoria sa despre analiza destinului).
Introectia se realizeaza in cazul in care exista o puternica fixatie asupra obiectului, dar o slaba rezistenta a investitiei libidinale. Eul nu se poate restructura de asa maniera incat sa deplaseze energiile libidoului asupra altui obiect, de aici rezultand o dificultate a alegerii obiectuale care regreseaza spre narcisism. Pierderea obiectului dezvaluie fenomenul de ambivalenta. Aceasta consta in existenta, in cadrul unei relatii (in special cea erotica), a doua componente majore (dragostea si ura), prima fiinsd constienta, a doua inconstienta. Prin pierderea obiectului, componenta negativa (ura) este eliberata si se refugiaza in Eu care are tendinta la autodistrugere. Eul nu se poate distruge in virtutea unei returnari a investitiei libidinale obiectuale decat daca se trateaza el insusi ca obiect, daca este capabil sa intoarca spre el insusi ostilitatea indreptata spre obiect (ostilitatea reprezinta reactia primitiva a Eu-lui impotriva lumii exterioare).
Dupa Freud, agresivitatea ar fi “dincolo de principiul placerii“ (Eros), manifestarea “instinctului mortii“ (Thanatos). Substratul agresivitatii – atribut fundamental al omului – este pulsional. El ii spune “pulsiune ostila“ sau “tendinta ostila“ si stabileste aparitia ei in stadiul de dezvoltare “sado – anal“ (pregenital). Agresivitatea ar fi, dupa Freud, expresia sau exteriorizarea confruntarii dintre instinctul mortii si instinctul vietii (placerii). Scopul agresivitatii este distrugerea si dezorganizarea si, in final, omorarea sau moarte, adica intoarcerea la starea initiala anorganica.
Cercetarile lui Freud se bazeaza pe o experienta clinica bogata si un numar mare de cazuri investigate si care sunt ghidate de doua idei majore:
suicidantul este victima unui puternic impuls agresiv pe care nu reuseste sa-l descarce in afara si ca rezultat se intoarce catre sine; aceasta conceptie nu explica adecvat actul suicidar intrucat nimic nu explica cum agresivitatea generala sau rezultata dintr-o anumita situatia isi va directiona expresia;
exista un impuls al mortii care se prelungeste in suicid, considera Freud. Dar nici o observatie riguroasa nu atesta existenta acestui instinct, mai ales manifestat direct printr-un comportament care are o devenire socio-psihica si este de o mare complexitate.
4. K .Abraham stabileste un numar de factori a caror interactiune ar duce la manifestarile depresiei melancolice, ce poate evolua spre suicid. El vorbeste despre „disforia originara“, manifestata printr-o stare de tristete in timpul copilariei. Incapabil de o dragoste deplina, dar si de o ura fara margini, copilul are un sentiment (o traire) de disperare; in cursul vietii el incearca realizarea unei investitiii obiectuale reusite, dar esecurile repetate ii creaza o stare de spirit care echivaleaza cu repetarea disforiei originare pana la o extremizarea a acesteia, astfel incat persoana se impregneaza cu un dispret total fata de ea insasi, cu tendinta la autoinjosire, fiind, in acelasi timp, coplesita de un orgoliu tradus prin faptul ca isi considera sentimentul de ura atat de puternuc incat se simte vinovat de toate crizele si nedreptatile omenirii. Intervine aici jocul unui narcisism cu dublu sens, pozitiv si negativ, care se poate finaliza intr-o tentativa de sinucidere.
5. Melanie Klein vorbeste despre o relatie profunda care ar exista intre depresie si paranoia, relatie care-si afla expresia in doua faze succesive, cu originea in primele stadii libidinale (oral si anal): faza paranoida sau anxietatea persecutorie si faza melancolica sau anxietatea depresiva. Simultan cu dorinta de a incorpora obiectul exista teama de a fi incorporat (distrus) de obiect, ceea ce provoaca dorinta de a distruge obiectul, caracteristica starii paranoide; aceasta dorinta antreneaza insa teama de obiect si, deci, dorinta de a-l intregi (restaura), caracteristica melancoliei. Intre teama de a fi distrus si teama de a distruge, persoana traieste un conflict interior care conduce, in ultima instanta, la autodistrugere.
6. Wilhelm Stekel, unul dintre discipolii lui Freud, a declarat ca persoanele care comit suicid doresc sa omoare, de fapt, pe altcineca (1910). Succesiv, psihanaliza a incriminat pozitia ca suicidul a fost expresia “ostilitatii“ directe spre sine, dar adevaratul punct este indreptarea spre altcineva – in mod obisnuit cineva iubit.
Dorinta de a muri este, din punct de vedere psihologic, dorinta reintoarcerii la starea prenatala. Stekel a explicat psihologia sinuciderii prin nostalgia abisului, a originii, a intoarcerii. Am putea spune ca este vorba de o iluzie nedefinita a “reintoarcerii in Paradis“ (M. Eliade). Exista cazuri in care cel care se omoara nu vrea sa dispara si nici nu cauta neantul; unei vieti prea cunoscute, “de nimic“, ii prefera ceva vag si necunoscut, dar ceva.
In ultimii ani, Zilboorg, Menninger, Litman si alti cativa au descoperit mai mult decat ostilitate in actul sinuciderii. Ei gasesc ca alte pasiuni majore si probleme psihologice precum dependenta frustarii si sentimente ale pierderii sperantei si ajutorului, joaca adesea roluri importante in suicid.
7. Principalul teoretician psihanalist al suicidului, Karl Menninger, in “Man against himself“ aduce in atentie trei elemente inconstiente (pulsiuni ostile) care pot conduce pe om la sinucidere: ura care antreneaza dorinta de a ucide (to wish to kill), vinovatia bazata pe dorinta de a fi ucis (to wish to be killed) si desnadejdea sau dorinta de moarte, dorinta de a muri (to wish to die). In conceptia lui Menninger sinuciderea este o omucidere deplasata cu 180 grade, o agresivitate primitiva, derivata din frustare.
Subliniind faptul ca supozitia psihanalitica asupra genezei suicidului a fost fondata pe baza analizei manifestarilor autolitice ale pacientilor depresivi endogeni pentru care astazi isi gaseste o serioasa confirmare, precizam totusi ca un mare numar de suicidari nu ilustreaza psihodinamica clasica asociata cu depresia, duopa cum, multi depresivi nu sunt sinucigasi.
8. Datorita confirmarii partiale a teoriei psihanalitice asupra manifestarilor suicidare,G. Zilboorg a elaborat o teorie mult mai cuprinzatoare asupra genezei suicidului, completand dinamica pulsionala suicidara cu mobiluri ale lumii externe. In plus, el avanseaza punctul de vedere conform caruia, alaturi de puternica ostilitate inconstienta, suicidarul prezinta “o neobisnuita incapacitate de a iubi pe altii“.
9. Insatisfactie fata de caracterul unilateral al teoriei psihanalitice a suicidului este prezenta si la R.. E. Litman. Bazandu-se pe experienta clinica, el considera ca psihodinamica suicidului nu se reduce la ostilitate, numerosi alti factori fiind inclusi in producerea fenomenului. Printre acestia, autorul include ”trasaturi generale ale conditiei umane specifice civilizatiei occidentale“, ca si “mecanisme predispozante particulare“ in care include anxietatea, culpabilitate, furia, disperarea, neajutorarea etc. In acelasi timp, Litman postuleaza existenta unei pulsiuni autolitice profunde si individuale care insa, in imensa majoritate a cazurilor este controlata si depasita prin “identificari sanogenetice“, „defense ale ego-ului“ si “deprinderi constructive de a trai si a iubi“. Distrugerea acestor mecanisme interne profilactice poate determina apariotia manifestarilor autolitice.
10. Alti teoreticieni ai sinuciderii, printre care Alfred Adler, au vazut in actul ca atare o limitare brutala, inspirata de fortele negative ale existentei, a destinului. Sinuciderea reduce, pana la anihilare, orice posibila determinatie a ceea ce se numeste soarta. Sinuciderea anuleaza tot ceea ce parea promisiune a eternitatii ori numai sugerarea amanarii unui desnodamant fatal.
Ca fenomen activ, sinuciderea este o forta de opozitie – se opune vietii; ”pulsiunile mortii“, dupa cum le numeste psihanaliza, intra in cercul viata-moarte-viata. Sinucigasul este un amplificator al miscarilor mortii. El traieste experiente pe care cei mai multi dintre oameni le traiesc la nivelul profanului si al statisticii. Exista si un calcul al sinucigasului: de vreme ce toti vom muri fara a avea putinta sa ne alegem clipa si felul mortii, el isi construieste iluzoriul privilegiu ca se substituie destinului.
11. In lucrarea ”Eros si Thanatos“, H. Marcuse remarca faptul ca „niciodata pana acum moartea nu a fost inclusa atat de consecvent in esenta vietii; si niciodata pana acum moartea nu s-a aflat atat de aproape de Eros“. Din punctul de vedere al psihanalizei, instinctul mortii este conceptuil esential in explicarea fenomenului autodistructiv, inteles ca o modalitate de a suprima tensiuni devenite insuportabile. “Moartea este – sublinia Marcuse – o fuga inconstienta in fata durerii si lipsei; ea este o expresie a luptei vesnice impotriva suferintei si represiunii“.
Conceptele cu care Marcuse completeaza teoria lui Freud, cel de ”reprimare suplimentara“ (restrictiile impuse de dominarea sociala) si cel al ”principiului randamentului“ (forma istorica a principiului realitatii), readuc problema suicidului in sfera sociologicului.Instinctul mortii si cel al vietii sunt afectate de principiul realitatii prin modificarea pulsiunilor care rezulta. Din acest motiv “restrictiile de durata impuse Erosului slabesc in cele din urma instinctul vietii si elibereaza finalmente acele forte impotriva carora au fost chemate sa actioneze – fortele distrugerii“.
Marcuse releva legatura dintre sinucidere si supraeu: ”Constiinta morala, acest organ extrem de pretios al individului cultivat, se dovedeste a fi impregnata de instinctul mortii; imperativul categoric pe care il impune supraeul ramane un imperativ al autodistrugerii care asigura existenta sociala a peronalitatii. Refularea afecteaza atat instinctul mortii cat si instinctul vietii. In mod normal, legatura dintre ele este una sanatoasa, dar severitatea supraeului impinsa prea departe ameninta acest echilibru”.
Marcuse constata ca putem vorbi de o “tendinta sinucigasa a acestei societati“, caci “jocul mondial cu distrugerea totala isi gaseste o baza trainica in structura instinctelor individului“. Pentru ca “moartea este negativitatea finala a timpului, iar bucuria cauta eternitate“, atemporalitatea fiind idealul placerii. “Moartea poate deveni un simbol al libertatii“; oamenii isi pot asuma moartea intr-un moment pe care si-l pot alege singuri.
Tot pe directia lui Marcuse, Wilfrid Trotter remarca: „Se pare ca sintem siliti sa acceptam ipoteza sumbra ca in structura si esenta oricarui efort uman este inclus principiul mortii, ca nu exista impuls progresiv care sa nu fie paralizat, ca intelectul nu ofera o protectie sigura impotriva barbariei violente“.
12. Franz Alexander considera ca in psihodinamica actului autoagresiv este vorba de factori inconstienti care contribuie la gestarea acestui act (factori pulsionali sau afectogeni: sentimentul de culpabilitate, de autopunitie, agresivitatea si pulsiunea mortii). De asemenea, sinuciderea mai poate fi executata, ca si crima, in cazul unor obsesii impulsive, la care subiectul nu mai poate rezista. Prin trecerea la act el se elibereaza de sub imperativul obsesiv.
Sinuciderea, considera psihologia analitica, este doar una dintre formele de experimentare a mortii, altele fiind depresia, colapsul, transa, izolarea, intoxicarea, exaltarea, psihozele, amnezia s.a. Ca rezultat al unei actiuni constiente ea poate fi una dintre alegerile subiectului, aceea care corespunde total modului sau da a-si intelege viata. Fiecare eveniment din viata are contributia sa la moartea persoanei si fiecare isi construieste sfarsitul cat timp traieste, zi de zi, apreciaza James Hillman, dintr-o perspectiva care inglobeaza viata si moartea intr-un tot (“Moartea si viata sunt continute una in alta, se completeaza si sunt de inteles numai una in termenii celeilalte“). Prin suicid se evita de fapt o anumita moarte, oferindu-se una care sa convina unui sens atribuit in mod obisnuit vietii celui care o concepe ca pe un intreg.
Pentru psihanaliza sinuciderea este un “act relevant al instinctului mortii“ (pulsiunea mortii organizeaza anterior toate celelalte miscari ale psihicului si uneori chiar cele ale fiziologicului; inainte de a fi un act, sinuciderea este o stare) sau “un masochism extrem“ (tendinta autodistructiva dobandita), raspunzand unui proces de dezorganizare sau de insuficienta organizare a pulsiunilor, a eului si a mecanismelor de aparare.
Psihologii considera ca starea vietii instinctuale se compune dintr-un sector dinamogen, activ si un sector structurat conservant. Sectorul dinamogen cuprinde potrntialul agresiv difuz, care se poate manifesta prin doua tipuri de conduita: tipul sadic (heteroagresiv) si tipul masochist (autoagresiv-care pe plan social specific se manifesta prin suicid).
Modelul psihanalitic considera ca autoagresivitatea este determinata de conflictualitatea intre structurile profunde ale personalitatii: sine, eu, supraeu. Modelul are la baza existenta pulsiunii de agresiune; pulsiunea de distrugere are structura bipolara: distrugerea heterogena si autodistructia.
13. Leopold Szondi defineste “sindromul suicidar“, in care se pot regasi cele trei conditii ale lui Freud (pierderea obiectului, ambivalenta si regresiunea libidoului eului). Conform parerii lui Szondi, persoana realizeaza un atasament ireal fata de un obiect deja pierdut, pierdere pe care o respinge, mentinand fixatia la obiect, ajungand la o stare de izolare si solitudine. Eul manifesta tendinte vindicative si agresive fata de obiectul care l-a abandonat; acest obiect nemaiexistand, eul reantoarce agresivitatea asupra lui insusi, de aici rezultand, ca solutie, tentativa de sinucidere.
Toate punctele de vedere din cadrul teoriei psihanalitice a suicidului considera autoagresivitatea un fapt instinctiv sau pulsional, primar; instinctul scapa sau este eliberat de sub controlul sau filtrul instantelor afective si intelectuale, izbucnind violent si conducand insul la tentativa suicidara.
Apreciem ca delimitarea corecta a domeniului conduitelor suicidare nu se poate lipsi de abordarea multidisciplinara un rol special avand clasificarile sociologice actuale. Aceasta pentru ca sinucigasul nu este in mod esential un dezechilibrat mintal, sau un bolnav organic. Conditionarea actului sau este multipla si validitatea abordarii sale o da sensul ei de prevenire si tratament eficace.
5.3. Teorii psihiatrice
Primele cercetari datand de la inceputul secolului al XIX-lea (Burrowes, Fabret, Esquirol), se fundamenteaza pe presupunerea ca intre sinucidere si boala psihica este o corelatie perfecta, care epuizeaza practic etiologia actului autodistructiv.
Multi considera ca cel ce se sinucide este anormal, bolnav mintal. In realitate, insa, lucrurile stau altfel. Este adevarat ca unii sinucigasi sunt bolnavi psihic, dar aceste cazuri nu pot conduce la o generalizare pripita, intrucat, dupa cum vom arata, un mare numar de persoane care apeleaza la suicid sunt normale din punct de vedere psihic.
Uniunea dualista este o relatie profunda extrem de stransa, caracrerizata prin dependenta mutuala reciproca si avand la baza o tendinta de securizare (su de sprijin); de obocei, un asemenea gen de relatie se stabilesc intre persoane cu stransa parentalitate pulsionala sau cu structuri pulsonale complementare. Un partener joaca rolul de tutore, iar celalalt rolul supusului. Partenerul activ poate dori ls un moment dat relaxarea legaturii si se pote chiar detasa. Cel abandonat poate face o boala psihica sau poate avea o tentativa de sinucidere. Partenerul activ este supus aceluiasi risc, intrucat el se va simti vinovat, va fi torturat de obsesii si de idei de autoacuzare; astfel, si la eliesirea din stress, trairea conflictuala isi poate gasi expresia in tentativa de sinucidere (dupa…)
14. Esquirol sustine ca “omul nu atenteaza la viata sa decat atunci cand este in delir, sinucigasii fiind alienati“. El considera ca sinuciderea este intotdeauna consecinta bolii psihice, a ruperii echilibrului mintal.
Frecventa semnificativa a reactiilor suicidare la unele categorii de personalitati dizarmonice (psihopatii) in starile de decompensare a condus psihiatrii la adoptarea doctrinei patologiste, cum ar fi, de exemplu, cea a perversiunii instinctuale (“perversiunea instinctului de conservare“) descrisa de Dupre, doctrina confirmata de psihanalisti, care – asa cum am aratat in subcapitolul anterior – apreciaza ca suicidul este cauzat de un proces dezorganizator al personalitatii ca tulburare sau insuficienta de organizare a pulsiunilor si a mecanismelor de aparare.
15. Studiile lui M. Achille Delmas se integreaza in cadrul aceluiasi tip de cercetari care sugereaza, ca si teoria lui Esquirol, ca tendintele de suicid sau cazurile de suicid reusit sunt datorate unor tulburari psihice. El sustine teza sinuciderii ca sindrom patologic prin trei observatii:
Orice sinucigas sau subiect cu tentativa de suicid este un bolnav psihic, in sensul traditional de bolnav delirant, alienat, nevrotic, dezechilibrat caracterial etc.
Suicidul este fie un simptom atasat unei constitutii psihopatice (ciclotimica sau hiperemotiva), fie simptomul unei boli intr-un cadru nosologic obisnuit, pentru care starile depresive si mai ales melancoliile ocupa locul central.S-a mai vorbit de “boala sinuciderii“ si de etichetarea unei noi categorii: “monomania suicidara“. Modelul explicativ al acesteia s-a dovedit superfluu pentru o multime de cazuri, care au scapat interpretarii psihiatrice intrucat caracterele normalitatii au fost cele care s-au impus observatiei.Asociatia acestor doua opinii a determinat ca suicidul solitar, neasociat unei alte determinari morbide, sa capete valoare de simptom si sa permita diagnosticul bolii mintale.
Suicidul este legat de “anxietatea organica“, tulburarea de dispozitie biogena, existenta in diverse boli mintale.
Analiza personalitatii umane intreprinsa de . M. A. Delmas este facuta in spiritul doctrinei constitutionaliste. In contextul cercetarilor sale, sinuciderea ar fi tulburarea afectivitatii legata de motivitate (aceasta din urma fiind considerata una dintre cele trei proprietati biologice fundamentale, alaturi de activitate si emotivitate).
Apreciem teoria lui Delmas doar o posibilitate de interpretare a contextului plurifactorial al determinismului suicidar.
Delmas (1932) face distinctia intre pseudosinucidere si sinucidere veritabila. Din prima categorie fac parte: mortole accidentale; reactiile suicidare confuze (dementa); sinuciderea prin constrangere (sacrificiul impus sclavilor); sinuciderea care scapa individul de o durere sau de o postura defavorabila, sinuciderea “etica“ (din ratiuni morale), in care moartea este, intr-un fel sau altul impusa, fara ca persoana sa aiba propriuzis dorinta de a muri, ci de a scapa de o anumita realitate.
In a doua categorie – sinuciderea veritabila – individul simte dorinta de moarte, opteaza pentru moarte in deplina libertate, fara vreo obligatie etica sau de alta natura.
Suicidul fiind in opozitie cu legile naturale, apare ca o anomalie, avand toate caracteristicile unei manifestari patologice.
Suicidul ar fi o tulburare globala a cenesteziei, ce se manifesta prin anxietate si releva ca evidenta constitutia psihopatologica a persoanei respective. Delmas considera ca 90% dintre cei cu tentativa de suicid au constitutia ciclotimica, iar 10% o constitutie hiperemotiva.
Tendintele suicidare apar la ciclotimi in cursul acceselor depresive acute, precum si la persoanele cu depresie cronica, constitutionala datorita anxietatii subiacente depresiei, iar la hiperemotivi datorita frcventelor trairi anxiogene ce insotesc modalitatea particulara de a raspunde ”hipermetrop“ la solicitarile ambiantei.
Anxietatea, depresia, hiperemotivitatea sunt realitati clinice. Dar starea afectiva emotionala poate fi identica la un suicidant si la un individ normal, dar care reactioneaza la un stimul afectogen negativ. In plus, suntem de parere ca si la indivizii normali tendinta suicidara apare pe fondul unei stari anxioase, depresive, cu o puternica incarcatura afectiva, fara insa ca aceasta sa constituie starea lor psihica obisnuita.
In “Psychologie pathologiquie du suicide”, A. Delmas considera ca sinuciderea se datoreaza depresiei patologice si starilor depresive dezvoltate in mare masura independent de situatia externa a individului.
Consideram ca valoarea explicativa a tezei psihiatrice asupra suicidului a lui A. Delmas este contestabila pentru ca sistematizarea constitutiilor psihopatologice este pur teoretica si nu explica existenta tendintei suicidare la persoanele normale, iar conditiile sociale sunt total ignorate.
16. Deshaies a constatat ca 10% dintre sinucigasi sunt schizofreni si 10% dintre schizofreni pot comite tentative suicidare ilogice, nemotivate sau motivate prin delir. Comportamentul agresiv poate fi uneori primul semn al bolii. In cursul evolutiei schizofreniei, tentativa suicidara – caracterizata prin bizar, enigmatic, discordanta – poate aparea in cursul unui episod anxios, ca raptus care intrerupe brutal o stare catatonica sau in cadrul unui delir paranoic.Tentativa poate surveni si in perioada de remisie a bolii, fie din cauza criticii pe care bolnavul o capata asupra bolii, generand depresia, fie ca rezultat al dificultatii si uneori a imposibilitatii reinsertiei sociale.
Deshaies (1947) considera ca sinuciderea nu este provocata de un singur factor, ci reprezinta un comportament specializat, ca oricare alta atitudine umana, cu un determinism multiplu.
17. Henri Ey (1950) face distinctie intre sinuciderea sociogenica, manifestata in cazuri normale, si sinuciderea patologica, implicand stari de anormalitate. Ideea de sinucidere, dupa Ey, realizeaza o legatura profunda intre dorinta mortii proprii si dorinta mortii celuilalt. In cazul suicidului normal, “comportamentul suicidar adevarat este un act in care individul isi doreste moartea pentru moarte“, un act in care daca el poate sa traiasca, isi alege totusi moartea. Alaturi de aceasta forma, Ey gaseste si alte forme, numite patologice.
Reamintind convingerea conform careia majoritatea actelor suicidare este expresia unei stari psihice particulare, de perturbare, de multe ori psihotica, mentionam ca acest fapt este cert pentru cei mai multi psihiatri, dar nu este intotdeauna evident datorita unor situatii:
Suicidul poate constitui singura manifestare clinica a unei psihoze, deci singurul simptom al unei psihoze aparent asimptomatica. In aceste conditii, persoana respectiva nu este cunoscuta ca avand o boala psihica iar suicidul este interoretat ca anomic sau poate ramane de neanteles. Frecvent insa, cei din jurul suicidarului supradimensioneaza situatiile si evenimentele psihotraumatizante din antecedentele celui in cauza, considerandu-le ca motive determinante ale actului suicidar.
In unele psihoze si mai ales in depresiile psihotice, se constata ca suicidul apare mai ales la debutul afectiunii, manifestandu-se printre primele sale simptome; suicidul apare ca un simptom care prin realizare a anulat o fenomenologie clinica potentiala.
Suicidul poate fi intalnit si ca axt final al puseului psihotic. Dupa cum am mai aratat, referindu-ne la bolile depresive, riscul de suicid se manifesta mai intens dupa ce pacientul a traversat episodul depresiv, atunci cand insul este considerat ameliorat sau vindecat. Aceste cazuri pot fi inscrise in cadrul suicidurilor anomice. Din punct de vedere psihopatologic fenomenul se explica prin faptul ca pulsiunea suicidara presupune initiativa si un anumit fundal motivational, care nu se intalnesc la insul profund psihotic ci la omul aparent sanatos. Parerea noastra este ca valoarea de simptom a suicidului este validata numai in cadrul sindromului: suicidul poate apare ca prim simptom al unei boli psihice, sau ca simptom manifestat clinic pe fondul unei simptomatologii infraclinice, dar nu se poate generaliza pe aceasta directie.
Suicidul poate aparea ca expresie a unei stari depresive sau schizofrenice care se manifesta sub aparenta unei fenomenologii somatice.
Aceste situatii, considerate elocvente, ca si altele mai putin evidente, sunt considerate ca argumente pentru ideea ca suicidul rational sau moral este mult mai redus decat este preconizat de studiile sociologice.
Consideram ca o abordare exclusiv psihiatrica este reductionista si oarecum simplista, oricat de mult ar fi ea confirmata de diverse sindroame clasice (cum ar fi cel depresiv sau melancolic, evident cu o prezenta frecventa in semiotica suicidara) sau chiar de un presupus sindrom suicidar (am aratat anterior ca s-a staruit mult la un moment dat asupra existentei “monomaniei suicidare“); in acest sens, chiar sindromul presuicidar (“Presuicidal Syndrome“) a lui Erwin Ringel trebuie reconsiderat atat din perspectiva medicala, cat si din perspectiva sociologica, profilaxia sinuciderii fiind valabila doar din aceasta colaborare. De asemenea, autoagresivitatea nu defineste o anumita afectiune psihica; comportamentul autoagresiv nu poate caracteriza si certifica strict o anumita boala psihica, chiar daca unele afectiuni psihice pot imprima autoagresivitatii unele particularitati.
18. E. Ringel (1961) a insistat asupra necesitatii de a studia factorii care intervin in configuratia riscului de sinucidere si simptomele care anunta “imbolnavirea cu moartea“. Acestui autor ii datoram un studiu deosebit de clar si concis asupra suicidalitatii, pe care-l putem descrie schematic: “Sindromul presuicidar a lui Ringel“ (1969):
Pierderea dinamicii externe sau a fortelor orientate spre exterior. Ingustarea situativa este situatia in care individul nu mai are: multe posibilitati de ales; el este incapabil de a crea contacte afective noi, dupa cum, nu mai este capabil nici de a le mentine pe cele anterior create, ceea ce duce si la o repliere sociala. Tot aici se incadreaza si ingustarea lumii valorilor, astfel incat, individul traieste si un sentiment al devalorizarii personalitatii sale ca si al lucrurilor la care anterior tinea foarte mult.
Dependenta asociata cu o conduita golita de idei, pasiva, descurajata si improductiva; blocarea agresiunii indreptata spre exterior si reorientarea ei asupra propriei persoane sub forma de autoagresivitate.
Regresie la atitudini infantile, cu lipsa de autonomie, dorinta de aprobare, supunerea fata de alte persoane, absolutizarea eului, de asemenea, singuratate si izolare, cu capacitatea vitala scazuta. Individul are preocupari si fantezii despre suicid, usor de recunoscut prin exprimarea directa sau disimulata a dorintei de moarte sau a imaginarii propriei inmormantari. Aceste fenomene au mare valoare atunci cand ele apar si persista fara voia individului. Iata de ce este important ca in conversatiile noastre cu persoanele in cauza, sa abordam astfel de probleme in mod direct si in special ideile, preocuparile si fanteziile lor despre moarte (suicid), chiar daca ele sunt invocate intentional sau se impun in afara vointei lor.
In opinia lui Ringel, componentele constante ale acestei stari ar consta in procese ideative, perceptive si comportamentale care cuprind: motivatia (intentia de amuri), un eveniment, un proces de identificare, atitudinea fata de sine si fata de ceilalti, un ”strigat“ de ajutor, si anumite aspecte psihologice cum ar fi: schimbarea dispozitiei, tulburari de somn si resimtirea acuta a suferintei. Aceste comportamente sunt considerate constante, deoarece, in absenta unuia sau alteia dintre ele, conduita suicidara nu ar avea loc.
In afara sindromului presuicidar descris de Ringel mai sunt de mentionat si alte semne ce pot atentiona o sinucidere posibila, In primul rand orice incercare (tentativa) de suicid, chiar si neserioasa sau chiar glume despre suicid facute nonsalant. Individului ii trebuie oferit ajutor sub forma suportului din partea familiei sau consiliere profesionala. Printre adolescenti, un semn important este constientizarea nereusitei scolare, un semn asupra caruia trebuie atrasa atentia in mod special fiind la elevii si studentii cu abilitati superioare si peste medie. Altul, important pentru membrii categoriilor de varsta, semnalat si de Ringel, este izolarea sau detasarea de relatiile sociale. Pentru adolescenti, de obicei izolarea apare datorita faptului ca se simt nedoriti de familie. Respingerea din partea pritenilor si semenilor poate comtribui si ea la izolare. Alt indice poate fi terminarea sau nereusita unei relatii sexuale.
5.4. Teorii sociologice
Jack Gibbs considera ca orice victima a unui suicid reprezinta o importanta “pierdere sociala“. In masura in care societatea investeste in indivizi, iar acestia contribuie la bunastarea sociala, orice sinucidere este o problema sociala, independenta de suferinta personala provocata apropiatilor, si constituie, mai ales, o pierdere masurabila pentru societate. Date fiind caracteristicile sinucigasilor de a se sustrage presiunilor sociale si a renunta la apartenenta de membri ai societatii, actul suicidar este interpretat de unii sociologi ca o conduita devianta, care violeaza normele sociale, care interzic suprimarea vietii, independent de mijloace si motivatie. Jack Gibbs aprecia, din acest punct de vedere, ca sinuciderea este un “esec de conformare“ la norme, mai ales in acele societati in care actul suicidar se afla in conflict cu prescriptiile normative de natura judiciara sau religioasa. Definit de un asemenea conflict, sinucigasul “nu numai ca sfideaza sau raneste autoritatea colectiva incorporata in norme, dar renunta la calitatea sa de mombru al colectivitatii“.
Sinuciderea nu reprezinta numai un domeniu de interes pentru psihologi sau psihiatri, ci si un teren de studiu pentru sociologi, in masura in care semnificatiile unui act de sinucidere nu se inscriu in aria biologica a instinctelor, ci in contexte definite de raporturi sociale, norme, valori, prescriptii morale sau religioase etc. Statistic, suicidul apare ca fenomen social prin circumstantele de determinare – el fiind rezultatul imposibilitătii de acomodare a individului cu viata socială -, cât si prin consecintele negative pe care le antrenează an plan social si care fac problematica suicidului o problemă socială de mare gravitate. Pentru aceste considerente cel putin, fenomenul suicidar este analizat atent in sociologie.
Concepand sinuciderea ca un act de rationalitate, sociologii il plaseaza in aria deviantei si in cea a problemelor sociale. Problema sinuciderii reprezinta, de altfel,- asa cum a demonstrat studiul lui Durkheim- una din temele ”clasice“ale sociologiei ca stiinta, constituind un subiect care a avut o mare importanta in stabilirea ei ca disciplina sociologica independenta. Sinuciderea a fost adesea asociata cu dezorganizarea sociala; aceasta dezorganizare sociala are diferite acceptiuni, dar cel mai frecvent este luat ca indicator al sau deviatia unor grupuri sau indivizi de la conformismul in raport cu normele sociale (in sensul ca un comportament nu se acorda cu expectatiile celorlalti). Dezorganizarea sociala este in general masurabila de comportamentul deviant; in acest context sinuciderea este o problema speciala.
Alte explicatii se refera la termenul de secularizare, avand inteles invers dezorganizarii sociale. Termenul se refera la saturatia tendintelor sociale de gradul de civilizatie, de modernizare, de industrializare etc. Secularizarea ar fi direct proportionala cu cresterea ratei suicidului si ar determina aceasta crestere. Un grad oarecare de dezorganizare are o pondere mai mare intr-un anumit context social evoluat si cu un inalt grad de saturatie a evolutiei in societatea respectiva.
5.4.1. Teorii sociologice deterministe
5.4.1.1. Teoria sociogenetica a lui E. Durkheim
Constituita pe analiza unei cazuistici foarte bogate, impresionante, teoria lui Durkheim aparuta prin opera sa publicata in 1897, “Le suicide. Etude sociologiquie” focalizeaza la un caz concret si aparent strict psihologic, cazul sinuciderii, intreaga sa gandire sociologica. Conceptul de “fapt social“ pe cale il propune intr-un mod abstract si operational (exterioritatea in raport cu individul si constrangerea exercitata asupra lui sunt cele doua semne distinctrive ale acestuia si, totodata doua croterii de identificare) si distinctia dintre faptul social normal si faptul social patologic (acesta din urma conceput intr-o maniera cantitativa, ca abatere de la tipul mediu social) sunt reperele fundamentale pentru studiul sinuciderii.
Durkheim si-a propus sa ofere o interpretare unitara a fenomenului suicidar ce se manifesta foarte acut in epoca odata cu falimentele economice, ca act de agresiune. Sinuciderea parea sa contrazica conceptia utilitarista in concordanta cu care scopul fundamental al actiunilor umane il reprezinta satisfacerile placerilor si intereselor personale. El a subliniata ca rata sinuciderii in cadrul unei populatii nu poate fi explicata pornind de la caracteristicile indivizilor, ci numai pe baza trasaturilor si influientelor sociale, a presiunii exercitata de societate asupra indivizilor, presiune ce determina curente suicidogene.
Teoria lui Durkheim – cea mai influienta teorie sociologica asupra suicidului – a stabilit o baza rationala pentru analizele sociologice asupra autodistrugerii; aceasta ratiune a avut forma unui postulat de lucru: volumul sinuciderilor reflecta ceva bazic si caracteristic entitatilor sociale, independent de victimele individuale. Durkheim, bazandu-si explicatia pe un studiu statistic sistematizat, considera sinuciderea un fenomen constant, pe care nu il explica numai ca act individual, postuleaza determinismul social si respinge explicatiile variatiei ratei suicidului bazate pe variatiile extrasociale (d. ex. Psihopatologice, rasiale, ereditare etc.), aducand doua mari argumente: solidaritatea suicidului cu faptele sociale si epidemiile suicidare sau curentele suicidogene.
Pornind de la constatarea ca autodistrugerea umana este prezenta in orice societate, sociologul francez defineste sinuciderea ca fiind -in anumite limite cantitative- un fapt social normal. Ea devine patologica abia atunci cand frecventa cazurilor de comportament autodistructiv depaseste pragul obisnuit. Altfel spus, desi sinuciderea este, aparent, un act strict individual, de omare intimitate personala, in fapt si ca fenomen (sociologic), ea este un act care depaseste capacitatea individuala de decizie. In aceasta distinctie se gaseste ratiunea pentru care Durkheim stabileste o diferenta intre motivatie si cauza in suicid. Motivele invocate de victima nu sunt de fapt -afirma sociologul- adevaratele cauze care o imping sa comita actul autodistructiv; ele sunt niste pretexte, cu o etiologie complexa, asumate intr-o maniera aparent simptomatica, dar care nu pot explica actul de autodistrugere din moment ce atatea alte persoane avand aceleasi motive nu ajung la actul suicidar. Definind sinuciderea ca orice moarte care survine imediat sau mediat, in urma unui act pozitiv sau negativ produs de un subiect in scopul mortii sale, Durkheim apreciaza conditiile provocatoare de sinucidere ca determinate de doua caracteristici principale ale vietii colective: integritatea membrilor societatii intr-un ansamblu unitar si actiunea reglatoare a societatii exercitatii asupra conduitelor si sentimentelor membrilor sai. Suicidul apare normal cand este determinat de structura sociala si patologic atunci cand nu este determinat de cauze sociale.
E. Durkheim extindea studiul sinuciderii la o „realitate morala“, care actioneaza asupra mecanismelor de rezistenta ale individului. Din perspectiva sociologica, aceasta este o redefinire a „realitatii colective“ a psihanalizei. Ea ar fi una din invariantele sociale, mentinandu-si un proces relativ constant -prin corelare cu ceilalti factori ai demografiei: nasterea si moartea.
Definind sinuciderea ca orice moarte care survine imediat sau mediat, in urma unui act pozitiv sau negativ produs de un subiect in scopul mortii sale, Durkheim apreciaza conditiile provocatoare de sinucidere ca determinate de doua caracteristici principale ale vietii colective: integritatea membrilor societatii intr-un ansamblu unitar si actiunea reglatoare a societatii exercitatii asupra conduitelor si sentimentelor membrilor sai. Suicidul apare normal cand este determinat de structura sociala si patologic atunci cand nu este determinat de cauze sociale.
Cauzele reale ale fenomenului sunt in conceptia lui Durkheim, de ordin social, proba indiscutabila a acestei convingeri gasindu-se in faptul ca rata sinuciderii este dependenta de anumiti factori sociali. Varsta, sexul, starea civila, crizele economice, razboaiele, religia etc. sunt variabile cu impact deosebit asupra fenomenului.
Sociologul francez arata ca exista doua cauze majore ale autosuprimarii: integrarea sociala si reglarea sociala. Integrarea sociala se refera la atasarea voluntara a indivizilor la grupul sau societatea de care apartin, iar reglarea sociala presupune interventia coercitiva (restrangerea, constrangerea, controlul) a grupului sau societatii asupra comportamentului membrilor. Durkheim sustine ca indivizii care se caracterizeaza printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare sociala, pot in mai mare masura sa comita suicidul decat cei care se caracterizeaza printr-un nivel moderat al acestei integrari. Pe de alta parte, cei care sunt supusi unui nivel prea scazut sau prea inalt al reglarii sociale por sa recurga la suicid in mai mare masura decat cei supusi la un nivel moderat. Durkheim sustine ca exista o relatie curbiliniara intre integrarea si reglarea sociala, pe de o parte, si rata suicidului pe de alta. In consecinta, analiza lui asupra situatiei din Europa secolului al XIX-lea l-a condus la postularea a trei tipuri de sinucidere: anomica, egoista, altruista, la care se adauga un al patrulea: sinuciderea fatalista.
Observam ca tipologia si modul de interpretare al conduitelor suicidare in viziunea lui E. Durkheim pune accentul pe rolul factorilor represivi sau eliberatori ai modelului sociocultural, ca in centrul problematicii durkheimiene sta ideea de integrare socoiala intrucat tipurile de suicid se datoresc influientei constiintei colective asupra constiintelor individuale, care actioneaza ea isasi ca o forta reglatoare.
Cele patru tipuri sociale de suicid sunt atasate la starile extreme ale celor doua dimensiuni variabile (egoismul si altruismul la cele doua extreme ale integrarii sociale, anomia si fatalismul la extremele reglarii sociale), dupa modelul urmator:
Cercetarile teoretice si practice ale sinuciderii care au incercat sa operationalizeze conceptiile lui Durkheim au evidentiat „falsitatea ecologica“ a utilizarii unor caracteristici sociale in incercarea de a explica comportamentul suicidar individual. Atributele grupurilor nu sunt in mod necesar aplicabile indivizilor. Diminuarea riscului unei prea mari generalizari este de a construi tipologii particulare pentru sinucidere si a le explica doar pe acestea. In scopul de a explica sinuciderea avem nevoie sa stim nu doar felul in care caracteristicile sociale se asociaza cu rata sinuciderii ci si caracteristicile indivizilor care presupun constrangeri interne specifice unei persoane si variabile privind situatia sa concreta in societate.
Durkheim descrie si forme mixte de suicid: ego-anomic, anomico-altruista, suicidul ego-altruist, ego-fatalist, altruist-fatalist si anomic-fatalist.
Tipologia sinuciderii dupa Durkheim (tipuri mixte):
In ceea ce priveste raspandirea specifica a speciilor compuse, tipul de sinucidere egoist-altruist este caracteristic stoicismului, tipul egoist-anomic este caracteristic reactiilor depresive. Sinuciderea egoist-fatalista este specifica pentru prizonieri, cea anomico-altruista se intalneste printre capii de familie faliti. Sinuciderea soldatilor de elita ilustreaza tipul altruist-fatalist si ultimul tip, cel anomic-fatalist este specific delincventilor tineri.
Integrarea sociala reprezinta conceptul explicativ al teoriei durkheimiene, rata sinuciderii variind invers cu stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale: „Desprindem urmatoarea concluzie generala: sinuciderea variaza invers proportional cu gradul de integrare in grupul social din care individul face parte”.
A admite teoria lui Durkheim ar insemna ca sinucigasul isi ia viata din motive care ii sunt straine. El ignora contributiile medicale si psihologice, punand astfel intre paranteze un vast camp de investigatie. Cu toate acestea, studiile sociologice asupra suicidului efectuate pana in prezent au fost marcate de directiile trasate de Durkheim.
Faptele sociale nu pot fi numai exterioare individului. Intr-un sens semnificativ aceste fapte opereaza la granita cu viata privata a insului. Raspunsurile la situatiile sociale sunt fapte sociale; din acest motiv faptele sociale nu au numai aspect extern si coercitiv ci si un aspect intern cu caracter de libertate. Orice situatie sociala care face sa apara actiunea cuprinde atat componente sociale cat si componente non-sociale.
Desi extrem de sugestiva si de relevanta, conceptia lui Durkheim a fost supusa multor critici:
tipurile de sinucideri evidentiate de el implica o serie de neclaritati sau echivocuri conceptuale si interpretative. De exemplu, nu exista o distinctie clara intre sinuciderea anomica si cea egoista, ambele fiind legate intre ele. Astfel, anomia, prin lipsa de determinare a scopurilor actiunii, genereaza egoism, intrucat fiecare individ va cauta sa-si realizeze scopurileindiferent de ceea ce fac ceilalti indivizi. La randul sau, fatalismul poate fi interpretat si ca o anomie “regresiva”, in sensul ca implica declasarea individului din conditia avuta anterior si incapacitatea de adaptare la noile conditii;
nu intotdeauna, observatiile lui Durkheim sunt sprijinite de evidenta empirica, sociologul francez ignorand sa defineasca explicit notiunea de integrare sociala sau sa stabileasca un set de criterii riguroase de masurare a acestei notiuni. In acest sens, Ronald Moris a propus inlocuirea notiunii de integrare sociala cu cea de constrangere sociala;
Durkheim nu a stabilit o baza empirica pentru predictia sinuciderii, ci doar a elaborat interpretari ex post facto (exterioare si posterioare comiterii suicidului), motiv pentru care conceptia lui nu poate fi testata riguros;
Tipurile de sinucidere stabilite de Durkheim sunt, mai degraba descriptive, decat explicative, ele neavand capacitatea de a explica pentru ce anumite persoane, care fac parte din categoriile mentionate, se sinucid, in timp ce altele nu o fac.
Unele din aceste obiectii nu ni se par intemeiate. In lucrarea Homo Sociologicus, Sorin M. Radulescu a incercat sa demonstreze ca, notiunile utilizate de Durkheim, mai ales cea de anomie, au determinat si mai determina inca o serie de erori de intelegere si distorsiuni interpretative, datorate, intre altele, si sensurilor contradictorii cu care sociologul francez a utilizat termenii. In acest sens, conceptia durkheimiana asupra sinuciderii a fost si este privita, inca, ca o teorie “operationmala”, care implica doua variante principale:
integrarea sociala – constand in gradul de atasament al indivizilor la valorile “constiintei colective” si a carei deficit sau exces da nastere sinuciderilor de tip egoist sau altruist;
reglarea sociala – constand in capacitatea autoritatii colective de a impune limite actiunii umane, si a carei deficit sau exces determina sinuciderile de tip anomic sau fatalist.
Totusi, o disfunctie foarte precisa intre cele doua variabile este foarte greu de facut, mai ales ca insusi Durkheim a elaborat interpretari echivoce si chiar divergente intre ele. Lectura atenta a conceptiei lui lasa sa se intrevada faptul ca integrarea sociala are ea insasi functii reglatoare, ceea ce inseamna ca cele patru tipuri de sinucidere nu se pot trata in mod separat, asa cum cred unii critici ai conceptiei lui Durkheim.De exemplu, absenta reglarii oferite de normele morale esyte o stare echivalenta cu absenta integrarii sociale, in conditiile in care aceasta coeziune se refera si la capacitatea grupului de aproduce si aplica norme. Aceasta constituie un argument puternic pentru a nu trata sinuciderea anomica, in mod separat de celelalte forme de sinucidere.
Anomia si influenta ei asupra suicidului
Dupa traducerea lucrarii “Le suicide”, notiunea de anomie devine obiectul unor interpretari teoretice din ce in ce mai nuantate, dezvoltate nu numai de catre sociologi, dar si depsihologi, politigi, juristi, de alti pecialisti in domeniul social. Notorietatea crescanda pe care o dobandeste termenul in literatura teoretica stimuleaza, pe de o parte, utilizarea ei operationala in cercetarile empirice initiate asupra cauzelor sinuciderilor in randurile cetatenilor.
Anomia este o notiune al carei continut implica o multitudine de opozitii intre situatii sociale si stari individuale, intre aspecte sociologice si psihologice. Sensul orininar al termenului provine din gandirea greaca (gr. “a” – fara si “nomos” – norma, lege ; anomia = violare a legii), desemnand o stare de dezordine, nedreptate sau abuz.
Termenul a fost introdus de catre filosoful Jean-Maie Guyau cu o conotatie pozitiva (semnificand individualizarea progresiva a regulilor morale si a criteriilor de conduita. Durkheim preia notiunea si o utilizeaza, mai intai in “La division du travail social” (1893) unde starea de anomie este descrisa ca o stare patologica de tranzitie ce impiedica ca diviziunea sociala a muncii sa produca solidaritatea partilor, fiecare functie actionand separat, indiferent la actiunea celorlalte functii (lipseste o reglare interna, o autoreglare, de unde rezulta dereglarea normativa generata de incapacitatea de a realiza o constiinta colectiva), si apoi in “Le Suicide” unde anomia isi gaseste – dupa cum am vazut in paragraful anterior – aplicatie in cunoscuta clasificare a sinuciderilor. Notiunea de anomie desemneaza aici absenta reglementarilor morale, economice sau de alt ordin, capabile sa intareasca coeziunea si solidaritatea colectiva si incapacitatea de dirijare adecvata a convergentei actiunilor intreprinse intr-o societate (ea definind starea de dereglare a functionarii unui sistem sau subsistem social, datorata dezintegrarii normelor ce reglementeaza comportamentul indivizilor si asigura ordinea sociala). Este acea stare care “semnifica dislocarea sau slabirea constiintei colective ale unei societati“. Echivalentele sale sunt “criza“, “dereglare“ sau “absenta regulii“.
Anomia este in conceptia lui Durkheim o tulburare a ordinii sociale. Ea conduce la sinuciderea anomica. “Societatea, scrie el, nu este doar un obiect care atrage, cu intensitate inegala, sentimentele si activitatea indivizilor, ci si o putere care le regleaza. Intre modul de exersare a acestei actiuni reglatoare si rata sociala a sinuciderilor exista o legatura“. Aceasta legatura este descrisa dupa cum urmeaza: “Doar atunci cand societatea este tulburata, fie printr-o criza dureroasa, fie prin transformari fericite, dar prea bruste, actiunea exercitata de societate inceteaza temporar, de aici provenind ascensiunile bruste ale curbei sinuciderilor pe care le-am semnalat…”. Incertitudinea cu privire la caracterul legitim al dorintelor conduce la dezorientare, confuzie, o stare normativa pe care unii oameni o rezolva prin sinucidere. Starea anomica este determinata de „lipsa de coordonare prin absenta actiunii reglatoare interna“. Ea implica ruperea solidaritatii si a coeziunii sociale prin disolutia vietii morale, a autoritatii normelor, preceptelor si valorilor sociale, prin izolarea indivizilor unii de altii si afirmarea unor conduite egoiste care atomizeaza actiunea sociala. Asadar, sinuciderea are raporturi cauzal-determinative directe cu starea de anomie macrosociala, microsociala (familiala) sau institutionala. Se stie ca anomia genereaza devianta ca un mijloc inventat de personalitate pentru a se proteja de culpabilitatea generata de frustrare. Sinuciderea are sursa in frustrarile anomice ce genereaza o personalitate anomica, incat “in comportamentul suicidar gasim componente filogenetice (agenezia patologica a instinctului de conservare), ontogenetice (personalitatea anomica) si actogenetice (situatia de trecere la act).“ Anomia devine astfel un criteriu sociologic al deviantei suicidare (fara a fi vorba de o personalitate suicidara) prin incorporarea modelelor negative ale grupului in trairile existentiale. Aceasta deoarece, atat timp cat esecurile si conflictele fac parte din conditia umana, esentiala este mentinerea constantei relatiilor individ-grup social.
Conform lui Durkheim, anomia poate apare nu doar pentru ca nu exista reguli, ci si pentru ca acestea sunt inadecvate realitatilor existente. In acest context, Sorin Radulescu remarca faptul ca conceptul de anomie “se refera nu la absenta normelor (a nomos-fara norma),ci la starea de ambivalenta atitudinala in care se gasesc indivizii atunci cand normele sunt confuze sau conflictuiale intre ele. (…). Starea de anomie caracterizata de absenta unui ghid de conduita si prescriptii, impiedica in fapt, cel putin temporar, pe indivizi sa se orienteze in actiunile si comportamentul lor dupa standarde precise“. Anomia reprezinta deci o stare a organizarii sociale lipsita de coeziune, care favorizeaza sinuciderea datorita pierderii caracterului orientativ al vechilor norme si intarzierii aparitiei unor norme noi.
Anomia este pusa in relatie cu egoismul, ambele avand cauza scaderea rolului colectivitatii in constiinta indivizilor: in cazul anomiei, absenta reglarii oferita de normele morale este cauza principala, iar in cazul egoismului, absenta socialaitatii apare drept cauza determinanta. In plus, prin absenta normelor morale, anomia genereaza egoism (fiecare individ va incerca sa-si realizeze scopurile indiferent de ceea ce fac ceilalti indivizi). Individualizarii excesive ale scopurilor i se adauga nedeterminarea acestora. Intervenind ca factor puternic de dereglare, anomia impiedica disciplinarea morala a dorintelor si nevoilor, facilitand descatusarea fortelor si vointelor indivizilor de a-si exercita actiunea dincolo de orice limita impusa de relatia normala intre scop si mijloace.
Putem considera cele patru tipuri de sinucidere din clasificarea lui Durkheim ca o devianta generata de anomie. In sprijinul acestei supozitii este teoria trifactoriala a lui Henry si Short, ca si teoria integrarii statutului a lui Gibbs si Martin, care au la baza un astfel de model cu valoare de sporire a detectarii semnificatiilor fenimenului suicidar. Disnomia (disfunctia sociala) se afla deci la originea rupturilor atitudinale de personalitate, care, la randul lor, se afla la originea deviantei si sinuciderii. Sinuciderea poate fi in acest fel considerata ca reactie normala de comportament fata de conditii sociale anormale.
Sociologul frncez a aratat ca anomia existenta in societate „da nastere unei stari de exasperare si de oboseala iritata care poate, dupa imprejurari, sa se indrepte contra subiectului insusi sau contra altuia; in primul caz exista sinucidere, in al doilea-omucidere“. Asadar, sinuciderea si omuciderea isi au originile in acelasi fenomen.
Anomia este un diagnostic al crizei de care sufera societatea moderna si societatea in tranzitie. Intr-o societate anomica institutiile si normele nu mai au credibilitate si autoritate.
Talcott Parsons a conceptualizat anomia ca pe opusul institutionalizarii depline. El scrie: „Analiza institutionalizarii depline este …anomia, absenta complementaritatii structurate a proceselor de interactiune…Tot asa cum sunt grade de institutionalizare, tot asa sunt si grade de anomie. Una este opusul alteia.“
Anomia se exprima in trei feluri: lipsa de norme, lipsa de sens sau sentiment de izolare. Lipsa de norme se exprima in forma inaplicabilitatii sau ineficientei reglementarilor cunoscutew la comportamentul social. Lipsa de sens se manifesta cand nu exista scopuri precise pentru actiune. Izolarea inseamna inadecvarea sustinerii sociale a insului de catre cei din jurul sau. Un individ anomic este nesustinut de persoanele semnificative, liber sa aleaga din alternative care nu au nici un sens pentru el, fara scop, neconstrans de nimeni, neavand dorinte, nici sperante. Incertitudinea scopurilor face din lucrurile obisnuite, lucruri problematice, din ceea ce pentru altii este o rutina-o trauma, dintr-o sarcina care in alte conditii ar fi normala-o incercare grea.
Starea de anomie il obliga pe individ sa caute stabilitate sociale, securitate si certitudine. Scopul principal al unei persoane anomice este restabilirea unei interactiuni stabile, fuga din fata incertitudinii intr-o ordine cu sens. Starea pe care o cauta persoanele anomice este una in care cerintele care li se adreseaza sa fie in conformitate cu posibilitatile lor.
Robert K. Merton (1938) reinoieste conceptul de anomie a lui Durkheim. Dupa parerea lui, starea de anomie – criza strucrurilor sociale si culturale – intervine atunci cand pentru un numar mare de membri ai societatii telurile devin inaccesibile (sau par inaccesibile) in modurile impuse de norme. Acest lucru provoaca o tensiune pe care individul incearca sa o atenueze fie renuntand la norme, fie la teluri – sau, nefiind capabil de nici una opteaza pentru un mod de comportare deviant.
Eldwin Powell a formulat conceptul de ”anomie institutionalizata“, care defineste lipsa de sens provenita din insasi reglementarea normativa. El sustine existenta unui model de suicid fatalist-anomic. Cele doua caracteristici se gasesc imbinate in mecanismul actului suicidar, care este rezultatul constrangerilor externe si a celor interne. Asa se explica faptul ca in caz de anomie exterioara se sinucid mai ales cei care sufera de constrangeri interne.
Durkheim face posibila o disociere intre anomia sociala si anomia psihica, aceasta din urma desemnand „lipsa de limite a aspiratiilor actorului individual, favorizata de slabirea constrangerilor si reglementarilor sociale“. In opinia autorilor raliati orientarii psihologiste a utilizarii notiunii de anomie, aceasta reprezinta principala maladie a omului modern, care produce “indivizi anomici“ caracterizati, intre altele, de tendinte de fatalism si apatie, tulburari psihopatologice si in special de tentative de sinucidere.
5.4.1.2. Conceptia lui Maurice Halbwachs
Directia sociologica pentru studiul sinuciderii inaugurata si fundamentata de Durkheim a fost continuata in secolul nostru de diversi cercetatori, printre care si Maurice Halbwachs. Spre deosebire de Durkheim, cu care este in general de acord, Halbwachs a subliniat faptul ca nu numai cauzele suicidului, dar si motivele individuale ale sinuciderilor sunt determinate de presiunile sociale, de tipul de societate, de credintele, normele si valorile acesteia.
Maurice Halbwachs a corijat unele neajunsuri ale predecesorului si a relativizat siguranta unor asertiuni ale inaintasului (in special in privinta caracterului transindividual al cauzelor sinuciderii). Mai mult decat aceste corectii, el are si contributii teoretice importante, cum sunt conceptele de vid social, de mod de viata sau tip de civilizatie. El considera ca elementul esential care determina sinuciderea este modul de viata, tipul de civilizatie. Acesta trebuie apreciat in functie de numarul ocaziilor oferite indivizilor pentru a intra in relatie unii cu altii; rapoturile individuale, indiferent de natura lor, sunt susceptibile de a provoca acte suicidare. Cu cat se multiplica relatiile persoanei cu mediul sau, cu atat creste posibilitatea ca persoana sa se gaseasca in situatii susceptibile de a incita in constiinta sa motive individuale pentru a-si produce moartea.
Ceea ce-l particularizeaza pe Halbwachs este perspectiva metodologica: ofera o solutie de conciliere intre demersul sociologic si cel psiho-patologic, incluzand intre factorii determinanti ai sinuciderii si factorii individuali, circumstantele, bolile psihice; dar si la el, ca si la Durkheim, patologia figureaza doar ca element secundar, predominand vidul social. Dincolo de toate acestea insa, lectura lucrarii lui presupune cunoasterea operei lui Durkheim, pre care insusi Halbwachs o considera “invincibila“.
5.4.1.3. Teoria trifactoriala a lui Andrew Henry si James Short
Teoria trifactoriala poarta acesta denumire deoarece, in conceptia autorilor, suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici si economici. Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat catre sine si datorat unei anumite forme de frustratie in viata.
Factorul sociologic consta din doua componente: sistemul relasional slab (lipsa implicarii individuale in relatiile cu altii) si restrangerea externa slaba. Remarcam ca ambii termeni sunt similari cu cei folositi de Durkheim si anume, integrarea sociala slaba si reglarea sociala slaba.
Privind factorul psihologic al suicidului, autorii considera ca un superego puternic (rezultat din disciplina si cerintele aspre parentale care sunt interiorizate) produce o „probabilitate psihologica“ crescuta a suicidului.Rationamentul implicat este acela ca, daca unii indivizi au fost conditionati de parintii lor sa-si dezvolte o constiinta puternica, ei vor fi inclinati in mai mare masura sa se blameze pe ei insisi decat pe altii pentru problemele si frustratiile lor. Si intrucat ei mai mult se autoblameaza decat blameaza pe altii, probabil se vor sinucide in loc sa ucuda pe altii.
In privinta factorului economic, autorii arata ca ratele suicidului cresc in tompul crizelor economice si scad in timpul perioadelor de crestere si prosperitate. Asadar, perioada de criza si de crestere economica este cauza principala a unor rate inalte a sinuciderii.
In conceptia lui Henry si Short, cei trei factori se afla in interrelationare prin intermediul conceptului de statut. Astfel, exista o mai mare probabilitate ca persoana cu un statut mai inalt sa se implice intr-un sistem relational slab, sa resimta o restrangere externa slaba si, de aceea, sa comita suicidul. Persoana cu un statut mai inalt este mult mai probabil sa aiba un superego mai puternic si, deci, o mai mare inclinare spre suicid. De asemenea, este mult mai probabil ca persoana cu un statut mai inalt sa simta o mai puternica stare de frustratie in timpul crizelor economice si sa fie mult mai inclinata spre suicid.
Cea mai importanta obiectie care i s-a adus este aceea ca unele concepte explicative – de ex., forta sistemului relational si forta restrangerii externe – nu pot fi masurate.
5.4.1.4. Teoria integrarii statutului a lui Jack P. Gibbs si Walter T. Martin
Aceasta teorie este de fapt o reformulare a teoriei durkheimiene; ea incearca sa depaseasca obiectiile aduse lui Durkheim, precum si lui Henry si Short, ca folosesc concepte ce nu pot fi masurate empiric.
Din cele patru tipuri de suicid, ei retin numai suicidul egoist, deoarece explicatiile privind cauzele lui sunt cel mai putin ambigui. In legatura cu aceasta forma de suicid, Durkheim afirma, in lucrarea sa: „Suicidul egoist variaza invers in raport cu gradul de integrare din care individul formeaza o parte“. Aceasta afirmatie este tradusa in Postulatul nr. 1: “Rata suicidului intr-o populatie variaza invers in raport cu stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale din cadrul acestei populatii“. In acest fel, conceptul de integrare sociala folosit de Durkheim este inlocuit cu cel de stabilitate si durabilitate sociala. Intrucat insa acest concept nu poate fi masurat, autorii il relationeaza cu altul, prin intermediul Postulatul nr. 2: “Stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale in cadrul populatiei variaza direct cu masura in care indivizii din acea populatie se conformeaza cerintelor structurate, sanctionate social si asteptarilor plasate asupra lor de catre altii“. In felul acesta ei introduc conceptul de conformitate sociala; pentru ca nici acesta nu poate fi masurat, formuleaza Postulatul nr. 3: “Masura in care indivizii dintr-o populatie se conformeaza cerintelor structurate si sanctionate social, precum expectatiilor plasate asupra lor de catre altii variaza invers fata de masura in care indivizii din acea populatie sunt confruntati cu conflictele de rol“. Intrucat nici conceptul conflict de rol nu poate fi masurat, autorii l-au relationat cu un alt concept, prin intermediul Postulatului nr. 4: “Masura in care indivizii dintr-o populatie sunt confruntati cu conflicte de rol variaza direct cu masura in care indivizii ocupa statute incompatibile in acea populatie“. Pentru ca incompatibilitatea este un concept care nu poate fi masurat, ei formuleaza Postulatul nr. 5: “Masura in care indivizii ocupa statute incompatibile intr-o populatie variaza invers cu gradul integrarii statutului in acea populatie“.
Gibbs si Martin formuleaza urmatoarea teorema “Rata suicidului unei populatii variaza invers cu nivelul integrarii statutului in acea populatie“. Deci, cu cat integrarea statutului este mai scazuta, cu atat mai ridicata va fi rata suicidului. De aici, autorii propun, nejustificat, ca indivizii care ocupa o combinatie de doua sau mai multe statute ce este impartita de o foarte mica proportie a populatiei este foarte probabil sa aiba conflicte de rol si sa comita suicidul.
Continuatorii teoriei deterministe durkheimiene au fost tentati de descoperirea unor legitati sociale in privinta fenomenului sinuciderii, chiar daca unii au fost mai intransigenti, iar altii mai concesivi cu alte perspective de abordare. Directia sociologica ce a fost conturata la inceputul secolului trecut si devenita pregnanta spre sfarsitul lui si in prima parte a veacului nostru ramane un reper fundamental pentru suicidologie, chiar daca accentul sociologic va fi relativizat datorita conceptelor psihanalizei si psihiatriei.
5.4.2. Teorii fenomenologice
Teoriile fenomenologice privind suicidul opereaza prin excelenta cu semnificatiile sale si cu modul in care persoana sinucigasa actioneaza in baza acestor semnificatii. Pe aceasta directie, Douglas a elaborat teoria semnificatiilor suicidare, iar Jacobs teoria procesului suicidar, evidentiind semnificatia “celor zece pasi in devenirea suicidului”.
5.4.2.1. Teoria semnificatiilor suicidare a lui Jack Douglas
J. Douglas (1967) a considerat eronat studiul sinuciderii prin analiza statisticilor, intrucat acestea pot produce confuzie intre cauzele (de natura sociala) ale suicidului si motivele (de natura individuale) ale suicidantului; asadar, nu statisticile trebuie folosite pentru descifrarea motivelor sinuciderilor (asa cum considerau Durkheim si Halbwachs, ei apeland la documente cantitative), ci insemnarile lasate de sinucigasi (bilete, scrisori, jurnale intime).
Semnificatia reala a unei sinucideri nu este intotdeauna aceeasi cu aceea declarata de cei din anturajul sinucigasului sau consemnata de medicii legisti sau procurori. Pe de alta parte, “persoanele din anturajul victimei pot privi sinuciderea ca un act irational si lipsit de sens, datorita capacitatilor mentale deficitare ori tulburarii psihice a sinucigasului. In acelasi timp, cauzele sau motivele unei sinucideri se consemneaza post-festum, dupa ce actul s-a produs ceea ce constituie un motiv in plus ca semnificatiile sinuciderii sa fie distorsionate“. Stereotipiile indivizilor sunt foarte importante pentru stabilirea semnificatiilor sociale ale suicidului, deoarece aceste a (semnificatiile) pot fi considerate cauzele sinuciderii. Critica lui Douglas asupra modelului durkheimian a suicidului arata ca “semnificatiile atribuite actului suicidar au o mare importanta in stabilirea cauzelor acestui act“.
Cele doua fenomene problematice pentru sociolog sunt adevaratele semnificatii atribuite de sinucigas actului sau si semnificatiile atribuite actului de catre altii (semnificatii generale pe care societatea le ataseaza suicidului si care influienteza semnificatiile individuale).
Semnificatiile generale sunt de trei feluri si anume:
“Actiunile suicidare sunt pline de semnificatii, adica membrii unei societati pun intentia de autodistrugere pe seama unor motive, precum: depresia, tendinbta de a scapa de ceva etc. dar cel mai frecvent motiv este intentia de a sfarsi propria viata.“
“Ceva este rau in mod fundamental cu situatia sociala a persoanei sinucigase“. In atribuirea acestei semnificatii a suicidului, membrii societatii au adesea in minte pe altii (d.ex., parinti, soti, iubiti etc.) care ii vor blama pentru suicid.
“Ceva este fundamental rau cu insasi persoana sinucigasa“. Persoanele care se sinucid sunt considerate a fi anormale.
Asadar, ”ceilalti“ pot privi actul sinucigas ca irational; dar sinucigasul poate sa-si ”rationalizeze“ actul, considerandu-l razbunare, protest, disperare. Studiul jurnalelor sau notelor lasate de sinucigasi, precum si discutiile avute cu cei care au avut tentative de sinucidere evidentiaza semnificatiile atribuite actului sinucigas. “Analiza de continut aplicata scrisorilor sinucigasilor, pentru identifica starea lor psihica in momentul comiterii actului suicidar, a aratat, de exemplu, ca, spre deosebire de sinucigasii simulanti, cei autentici sunt caracterizati printr-o mai mare tendinta spre stereotipie si ”santaj“ al altor persoane, mesajele lor tinzand catre inducerea unor sentimente de vinovatie celor apropiati cu care s-au aflat in conflict sau revendicand diferite lucruri care sa se produca dupa moartea lor“.
Avand acelasi punct de pornire – notele lasate de sinucigasii reusiti si relatarile celor ce incearca sa se sinucida – A. Thio discerne patru tipuri de sentimente suicidare:
de scuza su aparare in raport cu unele persoane;
vindicative fata de unele persoane sau in raport cu sine; scuzand pe altii pentru mizeria si distrugerea lor, ei cauta sa se razbune, ”pedepsind“ pe cei care-i lasa in urma lor;
de marinimie si generozitate fata de lumea oe care o abandoneaza;
sentimente suprarealiste: tensiunea ce i-a condus spre suicid se schimba in calm.
Semnificatiile populare generale determina, la randul lor, indivizii inclinati spre suicid sa construiasca semnificatii mai personale si mai specifice pentru ei insisi, care ii vor ajuta sa apeleze la suicid. J. Douglas este de parere ca sinucigasii folosesc modele de semnificatii sociale pe care le-au construit personal sau in relatie cu altii si care sunt impartite dupa cum urmeaza:
sinuciderea ca mijloc de transmutare a sufletului in alta lume. Cei ce folosesc aceasta motivatie considera viata ”adevarata“ situata intr-o lume a lui Dumnezeu (suicid religios, deci);
sinuciderea ca mijloc de transmutare a identitatii reale a persoanei in lumea prezenta sau in alta lume. Sinucigasul vrea sa dovedeasca prin actul sau ca ”a platit“ pentru greselile facute;
actiuni suicidare ce servesc ca mijloace de dobandire a compatimirii, simpatiei, milei celorlalti; aceste sentimente insusi sinucigasul le impartaseste cu ceilalti, autocompatimindu-se;
actiuni suicidare ce au semnificatia invinovatirii altora pentru autosuprimarea vietii, servind ca mijloc de razbunare (suicidul este modul prin care altii pot fi determinati sa se simta vinovati din cauza mortii);
actiuni suicidare ca modalitati de evaziune de la responsabilitatile personale si sociale. Cei care se inscriu in acest model se caracterizeaza prin tensiuni generate de sentimentul inutilitatii si dezgustului pentru viata;
actiuni suicidare ca urmare a comiterii unei crime sau a unei fapre imorale sau penale.
Observam ca interpretarea sociologica a fenomenului suicidar intreprinsa de Douglas, mareste campul de analiza, depasind determinismul teoriilor durkheimiene, incercand, intr-un fel timid, o interdisciplinaritate a abordarii problematicii autodistructive.
Nici determinismul biologic, nici cel psihologic, psihopatologic si nici cel sociologic nu spun totul, cat timp sunt luate separat; ele trebuie privite si intelese laolalta, corelandu-se si completandu-se, in formarea si edificarea personalitatii si conditiilor sale de devenire. Numai asa lucrurile iau sens si intelegere. Credem ca nu este potrivit sa uzam termenul de “morbiditate“in autoagresiune si incercam sa deopasim maniheismul ce caracterizeaza acest subiect in vederea unei viziuni mai largi asupra fenomenului sinuciderii. Problematica sinuciderii trebuie pusa in contextul foarte larg al autodistructivitatii umane in general. Abia dupa stabilirea acestor conexiuni se poate pune in evidenta, la adevarata sa valoare, ruptura reprezentata de actul suicidar. In aceasta intelegere, comportamentul autodistructiv capata o generalitate umana surprinzatoare, iar studiul sinuciderii devine studiul omului si al lumii.
SECTIUNEA PRACTICA
CAPITOLUL VI
Cercetari personale cu privire la fenomenul suicidar din Romania, in general, si din Bucuresti, in special
Majoritatea studiilor privind comportamentul suicidar au un caracter maniheist, fiecare cercetator abordand fenomenul autodistructiv in functie de specialitatea sa stiintifica. In cele ce urmeaza vom incerca sa depasim acest neajuns. De asemenea, datele prezentate in preambulul teoretic au avut rolul de a pregati orientarea in problematica de care ne ocupam.
Precizam ca aceasta parte a lucrarii a fost initial conceputa pentru un studiu strict al suicidului realizat la adolescenti, insa din motive obiective, usor de explicat intr-o societate asupra careia nu au incetat sa apara efectele crizei economice, politice, culturale, educationale, sociale facem referire la imposibilitatea de a realiza o cercetare completa si in acelasi timp reprezentativa, data fiind incapacitatea unor institutii – Institutul de Medicina Legala, Comisia Nationala de Statistica, Ministerul Sanatatii, Directia Sanitara Judeteana Tulcea, Spitalul Municipal Tulcea – de a intelege statutul studentilor, dat fiind refuzul acestora de a sprijini demersurile unei cunoasteri practice necesara pentru a ne pune in valoare cunostintele teoretice acumulate) am fost nevoiti sa insistatam asupra studiului tentativelor de suicid.
Aceasta sectiune practica va pune in valoare ideea conform careia analiza tentativelor suicidare contribuie cel mai bine la studiul fenomenului suicidar, mai ales cand acest studiu priveste o categorie de varsta atat de putin cunoscuta si inteleasa – adolescenta. Apropierea de adevaratul complex de motivatii este posibila cu ajutorul propriilor cuvinte ale subiectului adolescentin; numai astfel este posibila descifrarea trecutului sau, a dificultatilor sale de trai si stabilirea modului in care s-a facut trecerea de la starea psihosociala a adolescentului la ideea de suicid si apoi la actul in sine. De asemenea, va fi subliniat faptul ca intre tentativa si suicid realizat exista nu numai o deosebire calitativa (numai supravietuitorul poate fi supus unei examinari obiective), ci si cantitativa. O parte a tentativelor trebuiesc privite ca suicide nereusite, insa si intre cele cu sfarsit letal exista o serie cu final tragic nedorit.
6.1. Scopul cercetarii:
identificarea si evaluarea principalililor factori de risc si a mecanismele ce caracterizeaza comportamentul suicidar al adolescentilor.
6.2. Obiective urmarite
-analiza dinamicii comportamentului suicidar al adolescentilor pe perioada 1989-1990 comparativ cu anii de dupa 1990 (comparatia include si o paralela cu categoria de varsta 65-75 ani) pentru Romania si pentru municipiul Bucuresti;
-identificarea variabilelor, factorilor ce influenteaza, determina aparitia ideii de suicid in randul adolescentilor;
-analiza motivatiilor suicidului la adolescenti, asa cum reiese din presa romaneasca;
-identificarea caracteristicilor personale ale subiectilor adolescentini studiati;
-conturarea personalitatii sinucigase adolescentine.
6.3. Ipoteze
In conditiile in care starea de anomie din Romania postrevolutionara se accentueaza, este posibil sa se inregistreze o crestere a ratei sinuciderilor si a tentativelor de suicid ,cu atat mai mult in randul adolescentilor cu cat celula de baza a societatii – familia, este afectata.
Daca suicidul la adolescenti este un act rational atunci acesta nu este – asa cum apare la prima vedere – un act pur de discontinuitate umana, o ruptura strictamente accidentala sau imprevizibila, ci, dimpotriva, trebuie plasat la capatul unei continuitati de continut si chiar de manifestari, la o extrema a unui continuum autodistructiv (acest continuum este gradat si pluriform, gradarea marcand gravitatea actului autodistructiv, iar caracterul pluriform – varietatea de manifestari).
Daca nevoia de a fi respectat, apreciat, recunoscut, iubit este principala caracteristica a adolescentei, atunci este posibil ca intreg comportamentul suicidar al acestei varste sa nu reprezinte decat o fortare a destinului cu scop de a reveni in centrul atentiei.
In conditiile in care adolescentul face parte dintr-o familie cu probleme, dezmembrata sau cu parinti indiferenti ori autoritari este posibil ca acesta sa recurga la numeroase tentative.
Daca adolescentul aflat dupa prima tentativa nu gaseste sprijin in membrii familiei atunci riscul pentru o a doua tentativa este mare.
6.4. Populatia investigata
A fost analizat un numar de 81 de persoane internate cu diagnosticul de tentativa de suicid in cadrul Spitalului de Urgenta Bucuresti, in perioada 1.07.-31.07.1999, prin intermediul foilor de observatie; din acest grup, 37 de persoane au fost investigate prin metoda clinica. De asemenea, au fost analizate prin intermediul foilor de observatie un numar de 15 cazuri de suicid realizat in randul adolescentilor, inregistrate in cadrul Spitalului de Urgenta Bucuresti, pe perioada 1.09.1998 – 31.08.1999, aceste cazuri reprezentand singurele decese inregistrate la adoledcenti ca urmare a comportamentului autodistructiv.
Prin analiza foilor de observatie s-au obtinut informatii despre varsta, sex, medii de provenienta, stare civila, mijloace folosite in scop autodistructiv, antecedente, date asupra complexului de motivatii ce au stat la baza tentativei de suicid, date asupra gravitatii starii de sanatate la momentul internarii, asupra numarului de zile de spitalizare ale subiectilor adolescentini, etc. Metoda clinica aplicata a fost folosita pentru completarea necesara adusa datelor obtinute cu ajutorul foilor de observatie. Am putut urmari astfel plurideterminismul suicidului, legatura lui cu factorii de personalitate, cu afectiunile psihice, cu factorii sociali.
Precizam ca diagnosticele ce apar ca antecedente patologice sunt avizate de catre medicul psihiatru si nu reprezinta descrieri pe baza relatarii familiei, care frecvent acuza adolescentul suicidant de boala psihica, aceasta probabil din motive de deculpabilizare.
Deoarece familia are un rol important in determinarea suicidului in randul adolescentilor, fie indirect prin imperfecta educatie, socializare, fie in mod direct prin frecventele situatii conflictuale, subiectii studiati au fost grupati in trei categorii in functie de cele trei mari grupe de cauze familiare ale conduitei suicidare la adolescenti:
persoane a caror comportamente autodistructive au fost determinate in special de conflicte legate de organizarea familiei sau “conflicte structurale”, ce apar in cadrul grupelor familiare dezorganizate, in cazurile de abandon familiar sau de divort;
persoane a caror comportamente autodistructive au fost determinate in special de conflicte legate de relatiile psiho-dinamice ale familiei sau “conflicte relationale”, acestea fiind conflicte conjugale sau dintre adolescenti si parinti;
persoane a caror comportamente autodistructive au fost determinate in special de conflicte legate de o alterare a climatului psihologic pozitiv al familiei sau “conflicte afective”, intalnite in cazul decesului unui membru al familiei – cazuri de doliu prelungit sau de suicid – si in situatiile de concubinaj.
Precizam ca din motive obiective din totalul de 81 de persoane studiate inregistrate cu tentativa de suicid, doar 37 au putut fi investigate complet, restul de 44 au fost exclusi dupa cum urmeaza: asupra unui numar de 21 de persoane vizate nu s-a putut finaliza investigatia datorita numarului mic de zile de spitalizare; un numar de 6 adolescenti au fost initial cooperanti, dupa care sub influenta familiei au renuntat; 4 s-au aflat intr-o stare prea putin propice unui dialog; 9 dintre suicidantii adolescenti au refuzat categoric orice apropiere; pentru 4 dintre acestia , starea fizica nu a permis o investigare, unul decedand.
6.5. Metode si tehnici utilizate
Au fost utilizate pentru realizarea studiului de fata metoda statistica si metoda clinica; de asemenea, a fost initiata o analiza a motivatiilor suicidului la adolescenti din presa romaneasca si nu in ultimul rand, am considerat necesare convorbirile cu experti ai domeniului.
Metoda statistica. Aceasta metoda poate furniza un cadru logic unui rationament sau chiar un model; ea confera un caracter experimental si situeaza studiul intr-o perspectiva de cercetare fundamentala.
Tipurile de statistici utilizate au fost: metoda statistica descriptiva si metoda statistica inductiva. Prin statistica descriptiva intelegem un numar de principii care permit ordonarea, elaborarea unei serii de masuri si descrierea fenomenului care ne intereseaza. Prin statistica inductiva intelegem principiile care permit precizarea evolutiei unui fenomen care sa permita unele generalizari pe baza datelor stranse si ipotezelor elaborate. De asemenea, stabilirea unei histograme care rezulta din clasificarea masuratorilor apartinand statisticii descriptive, plecand de la un esantion limitat de masuratori, ne pune in situatia de a putea formula unele ipoteze asupra multimilor datelor care poate sa fie infinita si se poate situa in domeniul statisticii inductive.
Metoda clinica acopera o varietate foarte mare de tehnici de explorare care merg de la observatia strict fenomenologica pana la analiza de tip cauzal. Am utilizat putin din toate in functie de particularitatile psihice ale subiectului, de necesitatile de moment pe care discutia le aducea.
Evaluarile au avut loc in camere unde nu exista circulatie de oameni, telefon sau alte noxe care sa perturbe dialogul, sa intrerupa cursul unui climat psihic favorabil unei relatari deschise. Ele au urmat ingrijirii medicale propriu-zise. Nu am fost interesati de simptomatologia psihica in sine sau de expresia somatica a unei trairi. Adolescentul a ocupat o pozitie de subiect activ, psihologul fiind perceput ca un ”martor“. Au fost evitate atitudini pedagogice sau care sa aduca subiectului sentimentul ca este obiect de studiu sau ca dialogul are rolul unui interes “reportericesc“.
Nu a fost interpretat nimic din ceea ce subiectul a relatat decat in final, cand discursul a avut practic un sfarsit.
Intervievarea a urmarit obtinerea unor informatii privitoare la urmatoarele aspecte: intentiile adolescentului in momentul actului, in momentul intervievarii, daca actul a fost premeditat sau impulsiv, daca a cautat ajutor inainte sau dupa act, cat de periculoasa a fost metoda, daca a existat un “bilet de adio”, motivatia gestului suicidar, dorintele de viitor ale adolescentului. Desigur,s-a pus accent pe obtinerea informatiilor ce privesc relatiile cu familia, atitudinea fata de scoala, colegi (acolo unde este cazul), gradul de satisfactie generala fata de viata urmarindu-se evidentierea problemelor curente (factori si cauze) ale adolescentilor studiati.
Am urmarit modul de expresie verbala, mimica si tinuta vestimentara, nivelul evolutiei afective, gradul de adaptare la realitate, densitatea discursului, supletea sau rigiditatea atitudinilor, toate cu deosebita importanta pentru informatiile psihologice dorite. Ne-au interesat debitul verbal, tonul, indepartarile de discutie, inhibitiile intelectuale sau afective, modalitatile preferentiale de functionare mentala (afectiv, cognitiv, proiectiv, analitic, impulsiv etc.).
Precizam ca tipul de intrevedere utilizat contine in realitate o multitudine de modalitati de investigare psihologica. De cele mai multe ori s-a dovedit a fi indispensabila multiplicarea intervievarii, insa au existat si cazuri pentru care o singura sedinta “fata in fata” a fost de ajuns.
Dintre toate datele obtinute, cele mai importante ni s-au parut cele referitoare la modul de relationare sociala (in familie, in grupul profesional, in afara lui), cele referitoare la “sentimentul de reusita“ in legatura cu relatiile cu partenerul de viata, cu parintii sau de reusita profesionala sau materiala. Aceste sentimente de reusita le-am judecat in raport cu subiectul si nu cu noi insine: problemele adolescentului se raporteaza la aspiratiile generale ale grupului sau de apartenenta.
Relatarile adolescentilor intervievati au fost luate ca fiind adevarate. In masura in care s-au simtit intelesi si acceptati, indiferent ceea ce au ascuns, ei au renuntat la mistificari si relatari demonstrative si au facut sa se inteleaga realitatea unor afirmatii anterior neadevarate.
Cazurile pe care le vom prezenta in continuare vor fi rezumate la ceea ce a fost esential in evolutia subiectilor spre sinucidere sau la ceea ce constituie scopul acestei sectiuni a lucrarii.
Metoda clinica a permis o aprofundare a fenomenului suicidar imposibil de realizat prin metoda statistica aplicata foii de observatie, constituindu-se ca un argument de prim ordin al cercetarii noastre.
Analiza motivatiilor suicidului in randul adolescentilor asa cum sunt ele prezentate in presa romaneasca. Pentru acest demers am exclus deliberat analiza de continut, pentru ca aceasta ar presupune respectarea unor reguli, etape de lucru mult prea laborioase fata de scopul urmarit de noi: extractia articolelor ce trateaza cazuri de suicid in randul adolescentilor in vederea stabilirii, identificarii tipurilor de motivatii ale suicidului in randul adolescentilor, precum si frecventa fiecaruia in parte.
Articolele au fost selectionate dintr-un numar total de 111 cazuri de suicid la diverse varste, aparute in ziarele “National” si “Evenimentul zilei”, in decursul anului 1999. Din cele 111 articole, 40 contin cazuri de suicid la adolescenti, deci aproximativ 36%, ca proportie. Daca se ia in considerare faptul ca practic doar 35 din cele 40 de cazuri au fost analizate (diferenta de 5 cazuri reprezinta articole ce nu precizeaza motivatiile pentru care adolescentii au ajuns la suicid, drept urmare ele nu au fost incluse in studiu), procentul de 36% scade la unul de 31,5%.
6.6. Rezultate
Deoarece datele absolute in sine sunt irelevante pentru masurarea fenomenului (prezinta de regula capcane statistice si nu pot fi utilizate pentru comparatie) am folosit mai ales ratele sinuciderilor la 100000 locuitori, indicator utilizat astazi pretutindeni pentru studiul sinuciderii. De asemenea, pentru obtinerea informatiilor necesare studiului de fata am apelat la Arhiva Spitalului de Urgenta Bucuresti. Celelalte date, desi obtinute indirect, apartin Comisiei Nationale pentru Statistica – Serviciul Relatii Publice si Diseminare si Centrului de Calcul, Statistica Sanitara si Documentare Medicala a Ministerului Sanatatii. Am mai folosit in scop orientativ date privind rate ale suicidului la adolescenti provenite din lucrarea: “Sociologia problemelor sociale ale varstelor”, a carei autor este Radulescu Sorin M..
Analizand tendinta ratelor suicidului si a tentativei de suicid din randul adolescentilor (15-24 ani), pe o perioada de 10 ani (1989-1998), am remarcat o evolutie interesanta. Astfel, suicidul la adolescenti a cunoscut de-a lungul timpului o tendinta evidenta de crestere, desi usor oscilanta, atit sub aspect absolut, cit si relativ. In 1989 numarul sinuciderilor pentru categoria de varsta 15-24 ani a fost mai mic cu aproximativ 11,7% fata de 1993 si 1997, ani in care s-a inregistrat cel mai mare numar de sinucideri la adolescenti: 17. Am semnalat, de asemenea, ratele crescute pentru acesti doi ani: 4,9 respectiv, 5,0 (a se vedea anexa 1 si 2). Trebuie evidentiat faptul ca datele deja publicate indica o descrestere progresiva a sinuciderilor la adolescenti (a se vedea anexa 3). Am observat cresterea numarului de tentative ale adolescentilor de la 349 in 1989 la 1185 in 1997 – de 3,4 ori mai mult, dupa care s-a inregistrat o usoara scadere in 1998: 1155 de cazuri. De asemenea, am remarcat pe perioada 1989-1998, ca din totalul de 8224 de tentative ale adolescentilor, 2019 apartin baietilor, iar restul de 6205, fetelor, raportul baieti/fete fiind de aproximativ 1/3, raport ce in cazul suicidului realizat apare invers: dintr-un total de 109 cazuri, 84 au avut ca victime baiatii, restul de 25 fiind al fetelor, adica la 3 sinucideri ale baietilor era inregistrata o singura sinucidere la fete ( a se vedea anexa 4).
Din analiza noastra a rezultat ca fenomenul sinuciderii la adolescenti, atat din punct de vedere al tentativelor, cat si al suicidului realizat nu a inregistrat o diminuare in anul 1990 fata de 1989. Aceasta nu confirma ipoteza lui Durkheim, reiterata de Halbwachs si de alti cercetatori, cu privire la faptul ca in perioadele intens politizate, de maxima antrenare a cetatenilor spre un scop comunitar, social, numarul sinucigasilor scade. Putem spune astfel ca ruptura politica din Romania lui 1989 nu a avut un impact prea puternic, in sensul diminuarii presiunii suicidare, asupra celor de varsta adolescentei. Mai mult, acest fapt demonstreaza ca politicul, desi a oferit adultilor in acele momente imediate motivatii puternice pentru un comportament coeziv, asupra adolescentilor nu are influenta, cel putin, nu in mod direct. Am putea corela rata sinuciderilor la adolescenti pe anul 1996 (2,6) pe Bucuresti, rata foarte mica comparativ cu anii apropiati si cu tendinta generala de crestere, cu evenimentele politice ale acelui an (alegerile, ce au dat sperante de mai bine societatii romanesti), insa suntem de parere ca aceste evenimente au influentat comportamentul adolescentilor indirect, prin efectele benefice asupra relatiilor interumane, atat la nivel macro, cat si micro (facem referire mai ales la imbunatatirea relatiilor intrafamiliale).
Am observat ca in cadrul studiului efectuat rata sinuciderilor la adolescenti inregistreaza o crestere de 3 ori mai mare in 1992 fata de 1991. Acest fapt poate fi pus pe seama anomiei, a crizei generate de aceasta (astfel se confirma teza lui Durkheim cu privire la relatia dintre starea de anomie din societate si rata sinuciderilor). Interesanta este scaderea ratei sinucigasilor adolescenti pe interval 1993-1996.
Analizand comportamentul suicidar la adolescenti cu cel apartinand grupei de varsta 65-74 ani (pentru Bucuresti) am observat ca statisticile pe tara semnaleaza o pondere a sinuciderilor pentru populatia in varsta de 15-24 ani de doua ori mai mica decat cea a populatiei varstnice indicate, studiul nostru a evidentiat (a se vedea anexa 5) o pondere a sinuciderilor la varstnicii de 65-74 ani fata de adolescenti mai mare in anii 1989 (de 7 ori), 1990 (de 2,6 ori), 1991 (de 4,2 ori), 1992 (de 2,2 ori), 1993 (de 2,0 ori), 1996 (de 1,4 ori), dar mai mica in anii 1997 (de 1,3 ori) si 1998 (de 1,1 ori). Se remarca anul 1993 cu valoarea de varf (35) ata pentru suicidul la 65-74 ani cat si la adolescenti (17); valoarea de 35 cazuri de suicid la varsta de 65-74 ani apare discordanta fata de restul valorilor. Explicatia acestui fenomen este greu de dedus. Este usor de observat evolutia (pentru ambele categorii de varsta vizate anterior) oscilanta a sinuciderilor; este vizibila pe segmentul de timp 1989-1993 evolutia crescatoare a sinuciderilor la adolescenti (a se vedea anexa 6). Ca medie anuala a raportului sinucideri 65-74 ani/sinucideri 15-24 ani a rezultat fractia 8/5, deci la 8 sinucideri la varsta de 65-74 ani au fost inregistrate cinci sinucideri in randul adolescentilor.
Analizand tentativele la categoria de varsta 15-24 ani comparativ cu categoria de varsta 65-74 ani (pentru Bucuresti) am remarcat o medie anuala a raportului sinucideri 65-74 ani/sinucideri 15-24 ani pe cei zece ani studiati (1989-1998) impresionanta: 1/25 (la o tentativa a varstincilor de 65-74 ani) au fost inregistrate 25 tentative la adolescenti. Putem interpreta acest fapt ca fiind rezultatul unei puternice motivatii si a unei hotarari de neclintit in vederea realizarii actului suicidal la varstnicii de 65-74 ani, spre deosebire de adolescenti a caror comportament suicidar, prin numarul impresionant de tentative, denota caracterul demonstrativ al actului in sine, nehotatrarea si ambiguitatea motivatiilor. Aceasta interpretare nu justifica insa numarul destul de ridicat al sinuciderilor reusite de adolescenti. Anexa 6 pune in evidenta evolutia general crescatoare a tentativelor de suicid la adolescenti in decursul celor zece ani studiati; anul 1997 reprezinata varful: 1183 cazuri.
Anexa 7 vine in completarea celei precedente prin prezentarea dinamicii suicidului tentativa pe tara, aceasta pentru a putea compare tendinta nationala cu cea speciala din municipiul Bucuresti (si S.A.I.) analizata mai sus. Se observa o diferenta semnificativa inregistrata intre numarul tentativelor de suicid pe municipiul Bucuresti fata de tendinta nationala. Aceasta diferenta se poate datora fie neraportarii tuturor cazurilor de tentative de pe plan local pe plan judetean si national, fie unei defectoase centralizari. In sprijinul acestei afirmatii vin si unele date pe care le detinem in mod indirect de la Institutul de Medicina Legala, care raporteaza constant un numar mai mare de sinucideri pentru municipiul Bucuresti si pentru total tara (de exemplu, in timp ce pentru 1994, Comisia Nationala pentru Statistica raporta o rata de 12,7, Institutul de Medicina Legala sustinea o rata de 16, 2 si de aproximativ 6 ori mai multe tentative). De asemenea, frecventa maxima a tentativelor de sinucidere la varsta 15-24 ani este confirmata si de unele studii asupra conduitelor autodistructive la adolescenti, precum: “L’homme et la mort” (E. Morin, 1976, p.39), “Experienta de viata a adolescentilor” (E. Beca, 1993, p.62-69). Frecventa crescuta a tentativelor la adolescenti reprezinta un semnal de alarma, atentionand asupra modului in care se face integrarea in societate a tinerei generatii.
Incercand sa analizez distributia sezoniera a actelor de suicid realizat la adolescenti (pentru 1998, Bucuresti) am consultat fisele de observatie ale celor 16 cazuri inregistrate in perioada 1 ianuarie-31 decembrie si am observat ca anotimpul rece: iarna detine ponderea cea mai ridicata: 37,5%, urmand toamna cu 25% si vara impreuna cu primavara inregistreaza aceeasi pondere: 18,75% (a se vedea anexa 9). Luna ianuarie este cea care inregistreaza numarul cel mai mare de cazuri de suicid realizat la adolescenti (3), luna a carei pondere echivaleaza intreg anotimpul de vara si/sau primavara: 18,75% (a se vedea anexa 8). Aceasta constatare poate fi rezultatul unei posibile limitari a spatiului de desfasurare a activitatilor adolescentine datorata conditiilor meteo nefavorabile specifice anotimpului rece, ceea ce ar duce la un grad mai mare de interiorizare a problemelor personale si implicit la sporirea riscului suicidar. Trebuie subliniat ca este putin probabil ca factorii meteo sa influenteze in mod direct predispozitia spre un comportament suicidar. Lunile in care s-au inregistrat cele mai putine cazuri sunt martie si august. Explicatia poate consta in reversul situatiei descrise mai sus, si anume: cu cat spatiul de actiune a adolescentilor este mai amplu, activitatile mai diversificate si intr-un numar mai mare, riscul unei interiorizari excesive, a unei autoanalize scade.
Lotul analizat are urmatoarele caracteristici generale (a se vedea anexa 10):
din punct de vedere al distributiei pe sexe se remarca faptul ca, indiferent de motivatii, suicidul realizat se intalneste mai ales la adolescentii de sex masculin (10 cazuri din totalul de 16, reprezentand 62,5%, restul de 37,5% apartine fetelor).
din punct de vedere al variabilei varsta se remarca urmatoarea distributie:
pentru grupa de varsta 15-19 ani: 5 subiecti;
pentru grupa de varsta 20-24 ani: 11 subiecti .
Cum reiese si din anexa 10 este interesant ca raportul la numarul total de subiecti studiati (16), cele mai multe cazuri (68,75%) de suicid realizat la adolescenti se intalnesc la grupa de varsta 20-24 ani, ce reprezinta stadiul adolescentei prelungite. Observam ca predomina subiectii de varsta 24 de ani (4 cazuri, reprezentand 25%), dupa care urmeaza cei de 21 de ani si 16 ani cu acelasi procent de 18,75%.
dupa mediul de rezidenta, avand in vedere faptul ca studiul a fost initiat in cadrul Spitalului de Urgenta Bucuresti, s-au inregistrat doar doua cazuri din afara Bucurestiului, restul de 14 cazuri (87,5%) avand o distributie functie de sectoare dupa cum urmeaza:
pentru sectorul 1: 37,5% (6 cazuri);
pentru sectorul 2: 12,5% (2 cazuri);
pentru sectorul 3: 25% (4 cazuri);
pentru sectorul Ilfov : 12,5% (2 cazuri).
Se observa ponderea ridicata a sectorului 1, care trebuie insa corelata cu numarul locuitorilor sai.
dupa tipurile de ocupatie se remarca urmatoarea distributie:
elevi: 3 cazuri (18,75%);
studenti: 3 cazuri (18,75%);
someri: 3 cazuri (18,75%);
fara ocupatie: 4 cazuri (25%);
cu ocupatie: 1 caz (6,25%);
detinuti: 2 cazuri (12,5%).
Se observa ca cei fara ocupatie detin ponderea cea mai mare (25%) insa nu trebuie neglijata ponderea elevilor si studentilor (impreuna – 37,5%).
Desi aceste rezultate nu pot fi extrapolate la nivelul tuturor cazurilor de suicid din randul adolescentilor sunt importante pentru acest studiu de cercetare situational.
Este evident faptul ca suicidul nu ocoleste pe nimeni in raport cu studiile sau ocupatia de baza a adolescentului; el difera in forma sa de manifestare, in modalitatea concreta la care subiectii au optat in vederea suprimarii propriei vieti. Astfel, se observa ca majoritatea subiectilor din lotul studiat pe anul 1998 se interneza intr-o stare grava (81.25%): coma grad III sau IV, deci hotararea de suprimare a vietii este foarte puternica. De asemenea, exceptand un singur subiect, toti ceilalti au un comportament necooperant (desigur acest fapt trebuie insa corelat cu starea grava a sanatatii, ceea ce presupune mai degraba o imposibilitate de cooperare, decat o intentie vadita de a-si manifesta hotararea luata). Faptul ca actul sinuciderii a fost demonstrativ totusi in mai multe cazuri este presupus si datorita procentului de 43,75% , pentru care subiectii se prezinta la Camera de Garda insotiti (acest lucru presupune ca locul punerii in scena a actului suicidal a fost unul care sa ofere siguranta salvarii la timp, cu atat mai mult cu cat insotitorii sunt fie frati, fie parinti). Caracterul demonstrativ poate fi pus in corelatie cu antecedentele suicidare ale subiectilor: astfel, numai 5 cazuri (31,25%) sunt la prima tentativa, restul – 11 cazuri: 68,75% sunt cel putin la a doua tentativa, ceea ce ne face sa presupunem din nou caracterul demonstrativ al actelor suicidare la adolescentii studiati.
Se remarca faptul ca toate cazurile inregistrate au ca diagnostic intoxicatii acute medicamentoase. In 3 din cele 16 cazuri se remarca asociatia medicamenteleor cu alcoolul, in 4 cazuri substantele ingerate sunt neprecizate. S-au inregistrat 2 cazuri de subiecti ce sufereau de epilepsie si 1 cu antecedente patologice grave (schizofrenie).
Examinand ziua internarii am observat ca in 8 cazuri (50%) internarea a avut loc in perioada 1-10 ale lunii, iar ca zi a saptamanii, joia are o ponder de 37,5%, ccea ce confirma ipotezele unor cercetari care au pus in evidenta faptul ca la mijlocul saptamanii stressul este resimtit cel mai puternic si ca inceputul saptamanii prezinta cel mai mic grad de periculozitate (si in studiul nostru acest fapt poate fi observat, neinregistrandu-se nici un caz in zilele de luni si doar unul martea).
Din punctul de vedere al orei de internare am constatat urmatoarele aspecte: 10 cazuri din 16 (62,5%) sunt inregistrate in cursul noptii si a diminetii (23.00-9.00). deci mai mult de jumatate din subiecti isi hotrasc suprimarea propriei vieti la orele serii si ale noptii, cand stressul de peste zi este resimtit si interiorizat. Iata cum in acst caz noaptea nu se dovedeste a fi “cel mai bun sfetnic”.
Evaluarea tentativelor de suicid include aprecierea diferitelor aspecte ale tentativei si ale adolescentului implicat. Un aspect care ne-a preocupat in mod special a fost concentrarea pe caracteristicile personala, cum ar fi: sex, varsta, nivel sociocultural so profesional, situatie financiara, mediu familial, antecedente psihiatrice sau somatice, eventuale comportamente suicidare anterioare.
In continuare vom prezenta datele culese in adrul cercetarii fenomenului suicidar la adolescenti obtinute prin metoda statistica si prin metoda clinica utilizate in investigarea unui grup de 37 de tineri cu tentative de suicid (unul cu suicid realizat), inregistrate in cadrul Spitalului de Urgenta Bucuresti, in decursul perioadei 1 – 31.07.1999.
In functie de variabilele specifice ale fenomenului suicidar am evidentiat urmatoarele caracteristici generale ale grupului studiat de adolescenti cu tentative:
frecventa in functie de sex:
F – 23 cazuri (62,1%)
M – 14 cazuri (37,8%)
F/M: 4/2,5
Incidenta comparativa pe sexe a tentativelor de suicid la adolescenti indica faptul ca raportul F/M este 1,64. Mentionam insa ca acest raport nu este constant ci variabil in functie de cele doua etape distincte ale adolescentei; astfel, pentru categoria de varsta 15-19 ani (etapa adolescentei propriu-zise) raportul tentativelor F/M este de aproximativ 1/1, iar pentru categoria 20-24 ani (etapa adolescentei prelungite) raportul tentativelor F/M este de aproximativ 5/1.
repartitia pe varstele corespunzatoare celor doua etape distincte ale adolescentei (respectiv adolescenta propriu-zisa: 15-19 ani si cea prelungita: 20-24 ani):
F – 15-19 ani: 13 cazuri;
– 20-24 ani: 10 cazuri;
M – 15-19 ani: 12 cazuri;
20-24 ani: 2 cazuri.
Se observa ca varsta corespunzatoare adolescentei propriu-zise (15-19 ani) este mai expusa (67,5%).
repartitia in functie de tipurile de ocupatii:
Este foarte probabil ca atingerea unui grad inalt de scolarizare sa reprezinte un ideal al societatii noastre si implicitsa creeze un sentiment de realizare mai puternic adolescentilor care ating un astfel de nivel, obtinand astfel o profilaxie a suicidului. Este posibil ca orizontul mai extins pe care il confera un nivel mai larg de scolarizare sa contribuie nu doar la cresterea sigurantei ocupationale, dar si sa reprezinte un rezervor mai extins de resurse de relationare, tinand cont ca ierarhia sociala dupa gradul de scolarizare valorizeaza indivizii unii fata de altii.
antecedente patologice si somatice:
Observam ca antecedentele patologice sunt intalnite intr-un procent de 24,3% (3B + 6F = 9 subiecti), ceea ce atrage atentia.
De asemenea, constatam, pentru grupul de adolescenti cu tentative studiat, un procent scazut al cazurilor somatice, si anume, un total de 8,1% pentru ambele sexe.
e) antecedente suicidare:
Remarcam un procent crescut (45,9%) al subiectilor cu tentative reactive, distributia pe sexe evidentiind predominanta fetelor printre cazurile luate in studiu. Raportul fete cu antecedente suicidare/ baieti cu antecedente suicidare este de aproximativ 2/1, sub nivelul tendintei nationale.
dependenta de alcool sau diverse droguri:
Alcoolul, care este ca si tentativa de sinucidere, o forma de autodistrugere, se asociaza in putine cazuri cu tentativa de suicid a adolescentilor din totalul subiectilor studiati de noi (13,5%). El aduce adolescentului capacitatea de suportare a disconfortului afectiv, deci un oarecare echilibru, iar atunci cand este utilizat nu este decat un catalizator si nu un factor determinant. Alcoolismul reduce suferinta si inlocuieste suicidul ca forma de autodistrugere violenta cu o maniera lenta de autodistrugere.
g) relatiile intrafamiliare:
normale: 12 cazuri;
conflictuale: 25 cazuri dintre care:
conflicte structurale: 9 cazuri;
conflicte relationale: 10 cazuri;
conflicte afective: 6 cazuri.
Se remarca faptul ca situatie familiala, conflictele reprezinta un factor determinant decisiv.
h) Factorii declansatori ai actului suicidar la adolescenti se refera la acei factori care din constelatia celor care stau la baza declansarii tentativei au cel mai mare grad de impresionalitate:
conflicte cu parintii;
conflicte cu colegii;
insuccese profesionale (scolare);
esecuri in dragoste;
pierderea unei persoane apropiate;
constrangeri prin forta fizica (viol, maltratari);
complexe (sentiment de inutilitate, de vinovatie, nesuportarea unor infirmitati fizice sau psihice.
Prezentam in continuare cazurile considerate ca fiind cele mai elocvente, precizand ca le-am clasificat in functie de tipologia sinuciderii propusa de Durkheim (am folosit tipurile mixte pentru a diminua riscul unei prea mari generalizari – a se vedea capitolul “Teorii sociologice”, p. 105). Am constatat urmatoarea distributie:
egoist – altruist (melancolic temperat de tarie morala): 2 subiecti din totalul de 37 – a se vedea cazul 1;
egoist – anomic (amestec de agitatie si apatie, actiune si reverie): 12 subiecti din totalul de 37 – a se vedea cazurile 2-5;
egoist – fatalist (hiperreglementare si apatie): 5 subiecti din totalul de 37 studiati – a se vedea cazul 6;
anomic – altruist (efervescenta exasperanta): 8 subiecti din totalul de 37 – a se vedea cazurile 7-8;
altruist – fatalist (obligatii supradimensionate): 3 din totalul de 37 – a se vedea cazurile 9-10;
anomic – fatalist (amestec de defecte normative cu hiperreglementare): 7 din totalul de 37 – a se vedea cazurile 11-15.
Caz 1: A.C. cu F.O. 20111, in varsta de 18 ani, eleva, este internata cu diagnosticul intoxicatie polimedicamentoasa (Distonocalm, Fasconal, Codamina). A reactionat la despartirea de prietenul sau, acest lucru intamplandu-se intr-un moment in care datorita raporturilor sexuale neprotejate (cu acesta), afla ca este insarcinata – luna a 3-a. Face parte dintr-o familie cu parinti toleranti a carei atmosfera incordata, conflictuala (certuri intre parinti) ii amplifica sentimentul de insecuritate, de abandon. Incearca in repetate randuri sa-si anunte intentia, amenintandu-si prietenul, insa acesta nu ia in serios comportamentul sau, negand chiar posibilitatea unei sarcini. Se gandeste sa-si rezolve problema apeland la mama sa, insa simtamantul unui “scandal monstru”, rusinea o aduc intr-o stare critica, accentuata de refuzul si abandonul total din partea prietenului. Ingera tablete la intamplare in timp ce se afla la cea mai apropiata prietena (care o si aduce la Camera de Garda). Este la a 2-a tentativa. Nu are antecedente patologice notabile. La trezire prezinta stari de apatie, calm superficial pe fondul unei indiferente vis-a-vis de propria situatie (ii este indiferenta nereusita tentativei sale). Primind ajutorul cuvenit din partea parintilor, se externeaza intr-o stare clinica buna, fara dorinta de a repeta tentativa.
Caz 2: L.F.M. cu F.O. 19907, in varsta de 15 ani, eleva, se interneaza cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa (Fenobarbital + Distonocalm). Este la a 2-a tentativa. Nu are antecedente patologice. Face parte dintr-o familie modesta, cu parinti cu studii medii (un tata autoritar, o mama toleranta). Relatiile cu acestia sunt, in general, bune (in ultima vreme i se reproseaza situatia scolara). Nu are prieteni, nu se poate adapta la viata sociala. Sufera ca nu-si poate exterioriza gandurile nici comportamental, nici verbal. Resimte aceasta situatie ca fiind frustranta. Reactioneaza in urma unui conflict cu o colega. Pe fondul esecurilor repetate in plan sentimental (neputinta de a-si face prieteni, mai ales de sex opus) ce a dus la scaderea capacitatii de concentrare (rezultatul: situatia scolara se inrautateste) apare reactia de repros din partea parintilor. La trezire manifesta o atitudine de amenintare (la adresa parintilor) ce anunta o posibila reactivitate. La cererea parintilor, ce incearca sa o scoata din starea depresiva, paraseste spitalul intr-o stare clinica buna fara siguranta ca nu va recurge din nou la act.
Caz 3: A.D.N. cu F.O. 19993, in varsta de 17 ani, eleva, este internata cu diagnosticul intoxicatie acuta cu Distonocalm (80 tb.). este la prima tentativa, nu are antecedente patologice. La trezire este depresiva. Are aspect ingrijit, stabileste cu usurinta contacte umane, gandire predominant analitica. Face parte dintr-o familie modesta monoparentala (tatal s-a sinucis prin spanzurare in urma cu o saptamana, mama sa manifestand in ultima vreme multiple caderi psihice – datorate pierderii sotului). Afirma ca relatiile ei cu mama sa sunt bune. Recurge la act intr-un moment in care sentimentul de neputinta (vis-a-vis de mama sa care se instraineaza tot mai mult de realitate si de A.D.N.), dar si de vinovatie (in timpul vietii tatalui A.D.N. nemaiputand suporta atmosfera familala incordata marcata de santajul manifest al acestuioa asupra mamei, incepe sa ii doreasca moartea – la nivel mental) o duc la disperare. Afirma ca a recurs la gest dintr-o dorinta puternica de “evadare” dinsituatia stresanta. Paraseste spitalul la cererea mamei, intr-o stare clinica buna, regretand gestul.
Caz 4: V.S. cu F.O. 20018, in varsta de 16 ani, eleva, este la a doua tentativa, internata cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara (hipoclorit). Nu are antecedente patologice notabile, face parte dintr-o familie dezorganiazata (parinti divortati in urma abandonului la o varsta frageda din partea mamei.), intretinuta fiind mai mult de bunici si prieteni. Lipsa unui control si a unui suport parental, conditiile precare de viata, o determina sa practice ocazional prostitutia. Descoperita fiind, i se pune in discutie cazul in cadrul liceului. Recurge la tentativa in mod impulsiv (ingera hipocloritul gasit in baia cladirii liceului), intr-un moment resimtit ca fiind critic, datorat unui puternic sentiment de teama, vis-a-vis de o posibila sanctiune scolara (exmatriculare), dar mai ales parentala (teama de a fi agresata fizic). La trezire este depresiva, manifestand aceeasi teama de sanctiune. Fuge din spital.
Caz 5: S.E.M. cu F.O. 19855, in varsta de 16 ani, eleva, este internata cu diagnosticul intoxicatie acuta medicamentoasa cu Romparkin. Este la a doua tentativa, nu are antecedente patologice marcante; a avut o copilarie nefericita, facand parte dintr-o familie numeroasda, cu parinti alcoolici si situatie materiala precara. Intens tarata afectiv de tata, se identifica cu un “unchi”, caruia ii preia aspiratiile, modul de viata (ajunge chiar sa intretina relatii sexuale cu acesta) reusind astfel sa se rupa treptat de atmosfera familiala pesimista neconforma noului sau stil de viata. Reactioneaza in uma unui conflict cu tatal, care afland noua sa identitate, recurge intr-o stare de ebrietate avansata, la agesivitate. Fire optimista, imbratiseaza ideea de hazard ca o rezolvare, ca o iesire din orice situatie problematica. Relateaza ca recurge la aceste metode din credinta ca situatiile din viata sa nu sunt intamplatoare, iar daca tentativa sa nu e reusita, inseamna ca trebuie sa lupte in continuare pentru o viata mai buna (“daca mor – mor, daca nu – o iau de la capat”). Se externeaza intr-o stare clinica buna, cu speranta unui nou inceput.
Caz 6: J.A. cu F.O. 20036, in varsta de 23 ani, student (facultate particulara), este internat cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara cu Diazepam. Este la a doua tentativa, nu are antecedente patologice notabile, insa este dependent (heroina) de aproximativ un an. Fire dependenta, personalitate sensibila, face parte dintr-o familie de intelectuali hiperautoritara, cu posibilitati materiale extraordinare.. Este singur la parinti, intretinut inca fiind de acestia. A primit o educatie aleasa, dar rigida, care nu i-a ingaduit nici un fel de initiativa (intotdeauna s-a simtit neinteles de parinti). Reactioneza pe un fond general de insatisfactie (acumulari de esecuri resimtite ca o perpetua neimplinire: nu face fata indatoririlor impuse de parinti) sub influenta grupului de prieteni (unii dependenti si ei) – sedat fiind. Recunoaste ca ideea a fost preluata si ca arecurs la gest sub influenta heroinei. La trezire regreta actul, simtindu-se vinovat fata de parinti. Parintii reactioneaza adecvat, acordandu-i sprijinul moral necesar. Paraseste spitalul la cererea acestora.
Caz 7: N.T. cu F.O. 19703 internat la sectia de toxicologie cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa (Meprobramat + acid acetilsalicilic). In varsta de 14 ani, elev fiind, reactioneza la aflarea notei foarte mici (4,66)comparativ cu asteptarile proprii la proba de Limba romana, proba sustinuta in cadrul examenului de admitere in liceu. Nu are antecedente patologice, iar la trezire manifesta regretul de a fi efectuat tentativa. Crescut intr-o familie de intelectuali (ambii parinti fiind profesori) cu o situatie financiara modesta, N.T. a primit o educatie foarte severa (este singur la parinti). Este pentru prima oara cand isi dezamageste pe plan scolar parintii. Teama de a fi sanctionat, precum si sentimentul puternic de nerealizare, neputinta, il determina sa se gandeasca la posibilitatea de “a-si lua viata”. Recunoaste ca si-ar fi dorit o alta rezolvare: sprijinul moral din partea parintilor, care desi inainte de examen il incurajau (ca si proprii profesori), la afl;area notei au manifestat o atitudine de “raceala”, indiferenta chiar. Fire emotiva, dar capabila, N.T. sustine ca nota nu ar reflecta adevarata valoare a lucrarii sale. Este la a doua tentativa, pentru prima incriminandu–se in conflict cu familia. In urma acestei tentative, ambii parinti reactioneaza adecvat: inteleg situatia prin care a trecut fiul lor, ii acorda sprijinul moral necesar depasirii momentului si N.T. paraseste spitalul intr-o stare clinica buna, convins ca nu va mai recurge la astfel de gesturi niciodata.
Caz 8: M.I. cu F.O. 19913, internata cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara cu Diazepam, in varsta de 18 ani, eleva, reactioneaza in urma pierderii mamei, pierdere de care se autoinvinuieste. Nu are antecedente patologice notabile. Este la prima tentativa. La trezire manifesta regretul de a mai fi in viata, este depresiva. A trait intr-un cadru familial monoparental (tatal dcedat), a 0avut o copilarie nefericita, urmata de o maturizare brusca atunci cand mama sa a ramas infirma (amputarea ambelor picioare), fiind si suferinda de diabet. De aceea, inca de la 12 ani, M.I. a fost nevoita sa isi ingrijeasca mama zi si noapte. Este o fire rationala, echilibrata, ambitioasa. Afirma ca relatiile cu mama sa erau exceptionale. La o zi dupa moartea mamei, intr-un moment resimtit ca fiind critic, cuprinsa de remuscari, recurge la act. Crezand in continuare ca si-ar fi putut salva mama daca r fi fost tot timpul in preajma sa (lucru imposibil, fiind eleva in ultimul an de liceu, unde afirma ca avea rezultate foarte bune), paraseste spitalul intr-o stare clinica buna, insa fara nici o perspectiva de viitor (nu singuratatea o sperie, ci neputinta acomodarii cu sentimentul de vinovatie. ).
Caz 9: F.M. cu F.O. 20193 este internata la sectia de toxicologie cu diagnosticul intoxicatie acuta cu alcool si Diazepam (2tb.). Este studenta (an II), are 20 de ani si se afla la a doua tentativa. Nu are antecedente patologice. La trezire (dupa tulburari grave de ritm cardiac) este depresiva, lucru manifestat prin plans si o stare puternica de incordare, puse pe seama constientizarii situatiei personale ramasa nerezolvata. Este crescuta de la varsta de 14 ani numai de mama (parinti divortati datorita unei relatii extraconjugale de care se facea vinovat tatal). Simte lipsa tatalui, pe care nu l-a iertat niciodata pentru usurinta cu care a abandonat-o. Fire dependenta, labila emotional, reactioneaza in urma unui conflict cu prietenul (coleg de facultate). Afirma ca sunt impreuna de doi ani si ca relatia a fost exceptionala pana in momentul in care, din motive necunoscute ei, prietenul sau a inceput sa consume alcool in mod exagerat. Nereusind sa rezolve dilema, nici macar sa comunice pe aceasta tema cu acesta, recurge intr-un moment de disperare la un act de imitatie cu dublu scop (pe de o parte spera prin santaj sa schimbe comportamentul prietenului, pe de alta parte incearc asa iasa din situatia personal resimtita ca stressanta, sperand intr-o anihilare a suferintei). Relateaza ca nu a intentionat nici o clipa sa moara, ci a incercat sa rezolve problema relatiei sale, precum si problema disconfortului sau afectiv. Precizeaza ca dupa ce a consumat alcool, dezgustata de efectele acestuia (dureri de cap, greturi), fara a cunoaste pericolul combinatiei Diazepam – alcool, fara a avea idei suicidare, ingera doua tablete din acest medicament (in speranta unui“somn reconfortant”). La insistentele mamei (care acuza a fi responsabila de starea depresiva a fiicei sale si atmosfera spitaliceasca) si prezenta prietenului F.M.se externeza regretand actul.
Caz 10: V.E. cu F.O. 20257, internat cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara cu compusi organoosforici, in varsta de 19 de ani, fara ocupatie, epileptic, este la a treia tentativa. La trezirea completa manifesta, desi nu intr-un mod direct, regretul de afi recurs la tentativa. Are o personalitate usor instabila, extravert, cu un mod de a comunica jovial, usurinta in relationare, gandire sintetica. Recurge la tentativa intr-o maniera impulsiva, nepremeditata, intr-un moment critic in care intreaga sa viata ii aparea inutila. Relateaza ca in timpul anilor de liceu nu s-a simtit niciodata complexat de boala sa, din contra, faptul ca atrage atentia si castiga compasiunea tuturor il multumea, iar multiplele relatii astfel obtinute ii dadeau siguranta de sine, incredere. Ultima vreme (ultimile trei luni in care a avut si celelalte tentative), o resimte ca fiind critica, acest fapt pe fondul unei puternice nemultumiri datorate constientizarii superficialitatii relatiilor sale si a intelegerii (de catre sine) in mod gresit a situatiei personale. Revolta se extinde si asupra parintilor (reproseaza la adresa acestora incapacitatea de a-i oferi sprijin moral, incapacitate dusa pana la extreme, cand se simte tratat cu indiferenta, ca o “cauza pierduta”). Se externeaza la cererea parintilor.
Caz 11: G.I.L. cu F.O. nr. 19894, internat cu intoxicatie acuta voluntara cu Distonocalm (60 tb. + alcool) in stare de coma. In varsta de 22 de ani, G.I.L. provine dintr-un cadru familial intelectual, armonios, intelegandu-se foarte bine cu parintii si familia sa; a dus o viata “linistita”, cu o situatie financiara buna – lucreaza ca programator calculatoare. Pe prietena sa M. a intalnit-o acum 4 ani. Viata lui avea sa se schimbe in urma unui accident de masina din care numai el a scapat. Ceilalti pasageri: un prieten apropiat si iubita sa M. au decedat(unul pe loc, celalat la spital). G.I.L. ramane profund marcat in urma acestei pierderi, ami ales in privinta prietenei sale, cu care urma sa se casatoareasca. Ramas singurul supravietuitor, G.I.L. nu si-a mai putut gasi linistea, autoinvinuindu-se de moartea celor doua persoane. Desi familia lui cat si familia fetei incearca sa il consoleze, G.I.L. se hotaraste sa puna capat “calvarului” si ingera 60 comprimate de Distonocalm, dupa care “simte nevoia” de a bea. Salvat in ultimul moment de familie si dus fiind la Urgenta, la trezirea din coma prezinta un comportament necooperant, stare apatica , dorind in continuare sa moara. Dupa 12 zile de spitalizare, supravegheat fiind in continuu de parinti si cadre medicale, care incearca sa ii modifice din rasputeri atitudinea pesimista, G.I.L. nu manifesta nici o schimbare comportamentala. Se externeaza la cererea parintilor.
Caz 12: N.A. cu F.O. 19824.09 internat cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa (Extraveral + Distonocalm), in varsta de 19 ani, student, manifesta la trezire un comportament cooperant si nu prezinta o stare depresiva. Este la prima tentativa; nu are antecedente patologice. Face parte dintr-o familie de intelectuali cu situatie financiara foarte buna. Este singur la parinti. A avut o copilarie fericita, rasfatat fiind de toata familia. Dupa absolvirea liceului (nu cu rezultate extraordinare) a intrat la Facultatea de Constructii, mai mult la insistentele parintilor. Placandu-i foarte mult “viata de noapte” (frecventarea de discoteci, baruri, cluburi – biliard) pe care o practica ocazional inca din liceu, isi neglijeaza indatoririle fata de facultate si parinti (lipsea foarte des de acasa, neanuntandu-si plecarile, cheltuia foarte multi bani). Nerevizuindu-si comportamentul la simplele atentionari ale parintilor, acestia recurg la interzicerea vechilor obiceiuri cu sistarea sumelor mari de bani. Reactioneza intr-un moment in care resimte amenintarile parintilor in contextul posibilitatii de a fi exclus din grupul de prieteni (care de asemenea provin din familii cu situatii financiare foarte bune). Recunoaste ca nu a intentionat sa moara, ci sa isi recastige favorurile pierdute (nu regreta actul). Fire orgolioasa, in acelasi timp personalitate puternica, pare a fi fost sigur de influenta efectului gestului sau asupra parintilor care reactioneza adecvat, acordandu-i sprijinul necesar. Paraseste spitalul la cererea parintilor.
Caz 13: Z.C. cu F.O. 20169, in varsta de 22 ani, fara ocupatie, se interneaza cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara cu soda caustica. Este la prima tentativa. Nu are antecedente patologice. La trezire manifesta stari profunde de apatie. Orfana inca de la varsta de 14 ani, a incercat sa duca o viata normala , multumindu-se cu “putinul” unei existente la limita. Fire luptatoare, dura, nu a cunoscut mila si nici dragostea. Reactioneaza in urma unei extenuari fizice si pshihice, intr-un moment in care resimte puternic imposibilitatea de a face fata situatiei precare.Se ortotimizeaza si paraseste spitalul intr-o stare clinica buna, cu speranta ca va avea“resurse” necesare atat materiale cat si pshihice. Relateaza ca regreta actul in ideea in care in urma pierderii sale ar exista o persoana nevinovata a carui existenta este dependenta de asa: fratele sau in varsta de 13 ani.
Caz 14: A.F. cu F.O. 20015, in varsta de 20 de ani, fara ocupatie, internata cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara cu alcoool si Ciclobarbital. Este la a 4-a tentativa. Face parte dintr-o familie dezorganizata, numeroasa, cu o atmosfera agresiva. Parintii au studii elementare. Reactioneaza in urma unui conflict cu mama sa, a carei comportament batjocuritor nu l-a mai putut tolera. Relateaza ca in urma cu trei ani, dupa un esec amoros, a inceput sa consume bauturi alcoolice in mod permanent. Se externeaza fara avizul medicului
Caz 15: P.S.A. cu F.O. 20236, in varsta de 17 ani, eleva , internata cu diagnosticul intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa. Se afla la prima tentativa. Nu are antecedente patologice anterioare. La trezire manifesta o stare profunda de depresie. Reactioneaza in urma discutiilor aprinse cu prietenul sau, pe tema unei presupuse abandonari. Starea depresiva anterioara se amplifica si pe masura constientizarii relativitatii tuturor relatiilor barbat-femeie. Face parte dintr-o familie modesta cu posibilitati materiale relativ satisfacatoare. Relatiile intrafamiliale sunt unele de natura afectiva, justificandu-se astfel si firea sa dependenta , usor labila emotiv. Fire analitica , relateaza ca a meditat de foarte multe ori asupra ideei de suicid. Acum, dupa consumarea evenimentului (regreta actul) se simte ridicola fata de prietenul sau, conflictul-cauzant , afirma ca era superficial. Se externeaza la cererea parintilor care ii ofera sprijinul moral necesar.
Analiza noastra asupra motivatiilor in randul adolescentilor asa cum au fost ele prezentate de presa romaneasca, pune in evidenta (ne-am folosit de clasificarea sinuciderii dupa motivatiia lui Baechler, din 1975) o pondere crescuta –62,85% – a cazurilor de suicid cu motivatii tip ”fuga” fata de totalul de 35 articole selectionate (a se vedea anexa 11). Am observat, de asemenea , un procentaj remarcabil – 71,42% – pentru categoria de sinucideri-scapare, categorie din care fac parte sinuciderile “fuga” – 22 de articole, sinuciderile “doliu” – 1 articol (2,85%) si sinuciderile-pedeapsa – 2 articole (5,71%). Desi, sinuciderile tip razbunare, cele tip santaj si cele “strigat de ajutor” (impreuna definesc a doua mare categorie de sinucideri dupa motivatii, anume: sinuciderile agresive) sunt cele mai frecvent intalnite in comportamentul autodistructiv al adolescentilor, analiza de fata nu reflecta acest fapt social, procentul indicand o pondere mica – 25,71%.
6.7. Masuri de prevenire
Luand in considerare locul ocupat de suicid in cadrul cauzelor mortalitatii (2-4 in lume), precum si numarul impresionant de tentative ( de 3-7 ori mai frecvente decat suicidul realizat) si consecintele acestora, apare foarte importanta cautarea unor mijloace de preventie a actului suicidar (asa – numitele “linii fierbinti” sau elaborarea si aplicarea unor scale de evaluare a riscului suicidar).
In cazul sinuciderilor (acte autoagresive terminate prin deces) nu se poate vorbi decat de o profilaxie care vizeaza scaderea incidentei lor. In situatia tentativelor de suicid sunt posibile atat masurile de prevenire a unor cazuri noi, cat si vindecarea cazurilor si impiedicarea repetarii comportamentelor suicidare.
Interventia profilactica in cazul tentativelor se bazeaza pe trairile ambivalente ale subiectului care doreste sa traiasca si sa moara in acelasi timp.
Suicidul, cu atat mai mult cu cat vizeaza adolescenta, nu trebuie inteles ca un fenomen individual izolat. Profilaxia sa pune in miscare mijloace variate si complexe, actionand la nivelul colectivitatii si la cel al individului.
6.7.1. Diminuarea disponibilitatii mijloacelor de autovatamare
In ceea ce priveste reducerea mijloacelor de autovatamare s-a sugerat ca medicamentele psihotrope ar trebui sa fie prescrise cu mai multa grija, in special pentru cei ale caror simptome afective sunt o reactie la problemele de viata. Medicamentele ar putea sa nu ii ajute pe acestia, dar ar putea sa le dea ocazia sa ia o supradoza cand problemele se complica. Doi factori trebuie sa fie cantariti impotriva acestui argument: pana la 1/3 din persoanele care iau supradoze de medicamente in mod deliberat folosesc medicamente prescrise pentru o alta persoana; in al doilea rand, 1/4 folosesc medicamente care pot fi cumparate fara prescriptie, in special analgetice, dinte care unele sunt in mod particular in supradozare. Aceasta ultima consideratie a condus la sugestia ca daca un medicament prescris e periculos in supradozare, nu trebuie sa fie vanduta in cantitati mari, pentru a preveni supradozarea sub impuls. S-a sugerat de asemenea ca Paracetamolul, unul dinte analgeticele cele mai periculoase, ar trebui sa fie disponibil numai cu reteta.
6.7.2. Incurajarea organizatiilor de ajutorare
Aceasta pare interesanta la prima vedere, dar la o cercetare mai atenta se pare ca nu ajuta prea mult. Intr-un studiu recent s-a gasit ca 3/4 din indivizii care au luat in mod deliberat supradoze cunosteau deja samaritenii si multi cunosteau serviciile sociale asigurate in teritoriul lor. Supradozele, la aceste persoane, au fost luate sub impuls, fara sa se gandeasca la modalitati de a obtine ajutor.
In Romania, in 1997 a fost deschis Cabinetul scolar multidisciplinar pentru Serviciul Social in licee. Acesta reuneste o echipa formata de profesori–diriginti, pedagogi, asistenti sociali, medici antroplologi si psihologi cu experienta. Scopul acestuia este formarea la adolescenti a unor atitudini si deprinderi care sa ii faca capabili sa depaseasca cu succes problemel vietii. Se crede ca dezvoltarea unui program educatonal in scoli este deosebit de util, facand mai usoara integrarea sociala, profesionala si familiala a adolescentilor.
6.7.3. Socializarea
Educatia privind pericolul supradozelor de medicamente si discutiile despre problemele emotionale obisnuite ale adolescentilor ar trebui sa capete un grad mai inalt de abordare in scoli. Oricum, in absenta vreunei dovezi ca astfel de masuri reduc autovatamarea deliberata, este de inteles retinerea fata de introducerea lor in scoli. In mod deosebit rolul socializarii in cazul comportamentului la care ne referim rezulta din specificul interactiunii factorilor subiectivi si obiectivi in sinucidere. Hotaratori in acest comportament se dovedesc a fi factorii de natura subiectiva, care pun pe primul plan problema mecanismelor de functionare si a puterii imaginarului (calea spre sinucidere este interiorizarea dificultatilor si prelucrarea lor in structurile proprii adolescentului). Condiatia depasiriii impasului presupus de situatia d eincertitudine si blocajul comunicarii este dezvoltarea spontaneitatii si creativitaii personale, insusiri care nu se dezvolta totdeauna de la sine, dar pot beneficia de antrenament.
Psihologul american Larry Cyril Jensen a intocmit o lista de metode adecvate de prevenire sau tratare a conduitei suicidare in randul adolescentilor:
luarea in serios a oricarei amenintari de sinucidere, chiar daca este exprimata intr-o forma subtila. 80% din tentativele de sinucidere sunt precedate de diverse forme de avertismente;
stabilirea unor raporturi cat mai apropiate cu adolescentii. Trebuie lasati sa stie ca vor fi ajutati, ca sunt intelesi, si sentimentele lor nu sunt considerate ca ilegitime;
identificarea acelor aspecte din viata adolescentului care ii plac acestuia mai mult. Astfel se va evita focalizarea pe ideea mortii;
propunerea unor alternative in rezolvarea unor probleme. Adolescentul care nu mai suporta problemele, adesea devine inflexibil in gandire;
acordarea de ajutor in activitatile pe care tanarul doreste sa le urmeze;
solicitarea de ajutor din partea familiei si a prietenilor.
L.C. Jensen considera calitatea mentala a adolescentului ca depinzand de mai multe puncte de vedere: social – determinata de conformitatea cu normele socio-culturale, individual – definita in termeni de fericire si satisfactie de sine, profesional – definita in termeni de actualizare a idealului propriu.
Reiese ca prevenirea sinuciderii, mai ales la adolescenti, nu este o problema specifica doar serviciilor de sanatate, ea apartinand si instantelor socializatoare menite sa creeze fundamentul unei personalitati capabile sa mentina si sa perpetueze structura sociala. Nici o alta alternativa nu ar fi decat partiala. Toate procedeele de sustinere morala a tinerilor care prin comportamentul lor sugereaza un plan suicidar sub masuri de socializare secundara a caror eficienta depinde de capacitatea de control a societatii, adica de reflexie a acesteia asupra ei insesi.
6.7.4. Convorbiri cu expertii
Unii cercetatori ai domeniului sinuciderii sunt de parere ca Ministerul Invatamantului ar trebui sa solicite Ministerului Sanatatii colaborarea in vederea introducerii a doua ore de educatie pentru sanatate, pe saptamana. “Daca tinerii traiesc prost si sunt expusi agresiunilor sociale, asta ii face sa alunece spre solutii limita.”
“Problemele adolescentilor sunt astazi cu mult mai acute, datorita faptului ca tanarul experimenteaza pe de o parte modificarile psihologice specifice varstei, la care se adauga stressul generat de conditiile sociale in permanenta schimbare, cu influentele imediate asupra mediului sau familial si scolar.” – Dr. Michaela Nanu, presedinta asociatiei “Adolescentul”.
“S-a observat in ultimul timp ca numarul tentativelor de suicid la adolescenti a ramas constant. S-a schimbat insa motivatia acestor gesturi. Daca inainte multe tentative aveau caracter demonstrativ, astazi ele au un scop precis, si anume curmarea vietii. Trei sunt in principal motivele care ii determina pe adolescenti sa renunte la viata: notele proaste, dezamagirile in dragoste si conflictele cu parintii. Acestea ascund de cele mai multe ori motivele de fond, care nu de putine ori sunt generate de lipsa de comunicare a tinerilor cu scoala si mediul in care traiesc.” – psiholog Mariana Covaciu.
6.8. Concluzii
Suicidul este una din problemele morale, psihologice si sociologice care necesita prin amploarea sa o atentie si o abordare multidisciplinara: sociologica, psihologica si psihiatrica, cu atat mai mult cu cat Cercetarea suicidului si tentativei de suicid poate sa contribuie la intelegerea starii de spirit a unei parti importante a populatiei si sa evidentieze factorii eroziunii acesteia.
Oricum l-am defini, excluzandu-l sau incluzandu-l in limitele normalului, putem afirma cu certitudine ca actul suicidar este un punct final care a fost precedat in timp de o serie de comportamente pe care aproape toti autorii le denumesc comportamente presuicidare. Acestea sunt adesea avertismente sau forme mascate de amenintare pe care cei din jur nu le receptioneaza ca atare, ori nu le acorda importanta cuvenita, si nu realizeaza ca cel ce emite asemenea avertismente se afla realmente in “stare de pericol” si ca ajutorul uman sau medical este de urgenta necesar.
Factorul declansator denumit si “soc psihic” apare pe fondul unor “antecedente” ale adolescentului. Dupa cum am vazut la unii din subiectii studiului de fat, socurile psihologice (cum ar fi de pilda, intalnirea cu ireversibilul prin moartea unei persoane apropiate sau conflictul cu parintii) sunt traite pe fondul disconfortului psihic cauzat de alte probleme (insuccese scolare, deceptii in dragoste).
Interesant este faptul ca se remarca un grad mare de regizare a actului, ceea ce demonstreaza ca, in cele mai multe cazuri, nu au fost luate precautii pentru a nu fi descoperit, ci dimpotriva. Din analiza datelor reiese ca aceasta regizare a actului suicidar este realizata astfel incat “sinucigasul” sa poata fi gasit la timp sau sa nu pateasca ceva mult prea grav. La adolescenti prin aceasta simulare a actului suicidar se incearca obtinerea unor avantaje dorite, acest tip de suicid numindu-se suicid-santaj.
O analiza comparativa intre factorii complexului cauzal dovedeste ca cel mai bun factor de explicatie pentru comportamentul suicidar este labilitatea psihica, in timp ce stisfactia fata de viata este cea mai bine explicata de situiatia materiala a subiectului.
Nu se poate deduce o relatie nemijlocita intre nivelul scazut al satisfactiei si propensiunea spre sinucidere. Exista relatii dificile in familie si conditii materiale precare, dar ele nu sunt explicative prin ele insele.
Ideatia suicidara a adolescentilor legata de semnalizarea unor stari de anxietate decelate din coloritul vietii lor cotidiene nu este de neglijat. Ea trebuie sa devina o tema de meditatie si de actiune sociala.
In concluzie, tendinta de sinucidere la adolescenti apare din cauza disproportiei intre trairea asociata unor evenimente de viata si capacitatea personala de a infrunta incertitudinea sau amenintarea pe care aceste evenimente o poarta cu ele. Incercarea de sinucidere este deci raspunsul la o adversitate si exprima incapacitatea tanarului de a o depasi. Rezonand prin disperare, sentiment de neputinta si nefericire acesta face un efort de a atrage atentia celor din jur asupra propriei situatii. El forteaza astfel comunicarea cu mediul fata de care se afla in situatia de incerytitudine pertsistenta. Conditiile sociale care favorizeaza formularea unei definitii personale de “situatie fara iesire rationala” sunt starile puternic conflictuale care guverneaza mediul de varsta a adolescentilor.
Fenomenul autodistructiv, prin masurarea nivelului anomiei populationale este un indicator privind starea de sanatate sau boala a societatii romanesti. Dinamica suicidului in cadrul unei societati este in egala masura un indicator al dinamicii fenomenelor sociale.
Diagnosticul cel mai adecvat care ar putea fi utilizat de sociolog atunci cand se refera la problemele societatii romanesti actuale este acela de “anomie”.
In timp ce totalitarismul cuprinde in ideologia si structurile sale fatalismul ca o stare cronica institutionalizata, societatea post – totalitara, in actuala ei faza de post-tranzitie, implica anomia doar ca o stare de criza acuta prin care ordinea sociala si coeziunea sociala sunt doar temporar pierdute. Ea este produsul schimbarii bruste din 1989 si este inscrisa in efortul actual de rationalizare a societatii romanesti.
Desigur ca, starea de anomie, prin ea insasi, nu poate fi explicatia unica si suficienta a fenomenului de crestere a comportamentului suicidar in Romania ultimilor ani, aceeasi structura sociala poate da nastere atat comportamentului normal, cat si celui sinucigas; se admite in prezent ca suicidul si tentativa de suicid nu pot fi explicate si intelese in functie de un singur factor generator, ci functie de raportul procesual dintre acesti doi factori. Din acest punct de vedere, singura perspectiva etiologica unificatoare si valida stiintific o reprezinta perspectiva interdisciplinara.
Bibliografie
Angheluta V., Nica-Udangiu St., Nica-Udangiu Lidia: “Psihiatrie preventiva”, Bucuresti, Editura Medicala, 1986.
Antoniu George, Popa Marian, Danes Stefan: “Codul Penal pe intelesul tuturor ”, Bucuresti, Editura Politica, 1980.
Arensmann Ella: “Attempted Suicide. Epidemiology and Classification ”, BMJ Publishing Group, 1987.
Barraclough B.M., Bunch J., Nelson B., Sainsbury P.: “ A tundread cases of suicide: clinical aspects” in British Journal of Psyhiatry, 1974.
Beca Elena: “Experienta de viata a adolescentilor ”(Teza de doctorat), Bucuresti, 1995.
Belis V., Gangal M.: “Suicidul: paradigme bioetice”, in Revista de Medicina Legala vol. 2, nr.4/1994.
Berge Andre: “Profesiunea de parinte “, trad., Bucuresti , Editura Didactica si Pedagogica , 1997.
Branzei P., Scripcaru Gh., Pirozynski T.: “Comportamentul aberant in relatiile cu mediu ”, Iasi , Editura Junimea , 1970.
Bratescu-Voinesti I. Al.: “Nuvele si schite “, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967.
Boroi Alexandru: “Infractiuni contra vietii “, Bucuresti, Editura National, 1996.
Brooke E.M.: “Le suicide et les tentatives de suicide “, O.M.S.,Geneve, 1975.
Bulai Constantin si colab.: “Drept penal roman “, Bucuresti, Editura Press Mihaela, 1997.
Camus A.: “Mitul lui Sisif“, Bucuresti, Editura pentru Literatura Universala, 1969.
Coteanu Ion, Seche Luiza, Seche Mircea: ”Dictionar explicativ al limbii
romane”, Bucuresti, Editura Academiei, 1984.
Cucu Ioan C: “Psihiatria adolescentului”, Bucuresti, Editura Litera, 1979.
Davidson Fr., Choquet Marie și colab.: “La suicide de l’adolescent: etude epidemiologique et statistique” , a 2-a editie, Paris, Les Editions Sociales Francaise, 1982.
Delavrancea B.V.: “Autonomia și independenta constiintei și raporturile ei cu actul sinucigas”, Brasov, Editura Transcendent, 1992.
Deshaies G.: “Les causes du suicide”, Paris, Alcan, 1930.
Dongoroz Vintila și colab.: “Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman. Partea generala”, vol. I, București, Editura Academiei, 1969.
Dorpat T. si colab.: “Suicidal Behavious“(H.L.P. Resnik ed.), Boston, Little. Brown and Co, 1968.
Dragomirescu V.: “Psihologia comportamentului deviant”, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976.
Dragomirescu V.T.: “Determinism si reactivitate umana“, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1990.
Durkheim Emil: “Despre sinucidere”, Iasi, Institutul European, 1993.
Durkheim E.: “Regulile metodei sociologice”(traducere din limba franceza), Bucuresti, Editura Stiintifica, 1986.
Dworetzki J. P.: “Psyhology”, St. Paul, West Publishing Company, 1985.
Erikson Erik: “Identity, Youth and Crisis”, London, Faber, 1967.
Freud Sigmond: “Dincolo de principiul placerii”, Bucuresti, Editura Jurnalul literar, trad. Purdea, G., Zamfirescu, V.D., 1992.
Gelder M. si colab.: ”Tratat de psihiatrie”, Bucuresti, Asociatia Psihiatrilor din Romania, 1997.
Gibbs Jack P.: “Contemporary Social Problems, Introduction to Sociology of Deviant Behavior and Social Disorganization” (edited by R. K. Merton si R. A. Nisbet), New York and Burlingame, Harcourt Brace and Worlds, Inc..
Goethe J.W.: “Suferintele tanarului Werter”, Bucuresti, Editura de stat pentru literatura si arta, 1960, trad. de Al. Philippide.
Gorgos Constantin (coord.): “Dictionar enciclopedic de psihiatrie”, vol. IV, Bucuresti, Editura Medicala, 1992.
Gorgos Constantinescu: “Dictionar enciclopedic de psihiatrie”, vol. I, Bucuresti, Editura Medicala, 1990.
Gorgos C-tin.: “Vademecum in psihiatrie”, Bucuresti, Editura Medicala, 1985.
Helbwachs M.: “Les causes du suicide”, Paris, Alcon, 1930.
Ionescu G., Ionescu T.: “Epidemiologia bolilor netransmisibile”, Bucuresti, Editura Medicala, 1981.
Ionescu G.: “Tulburarile personalitatii”, Bucuresti, Ed. Asklepios, 1997.
Landsberg P.L.: “Eseu despre experienta mortii”, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992.
Marcuse Herbert: “Eros si civilizatie”, Bucuresti, Editura Trei, 1996.
Mihaies Mircea: “Jurlalul si moartea. Jurnale de dincolo de mormânt”, in Revista de cercetari sociale, an 2 , nr. 2, 1995.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T.: “Psihologie judiciara”, Bucuresti, Ed. Sansa, 1992.
Nica-Udangiu St. si Lidia: “Conduita autoagresiva”, in Revista: Neurologia. Psihiatria. Neurochirurgia, 27, 1, 1982.
Paveze Cesare: “Meseria de a trai” (Jurnal 1935-1950), Bucuresti, Editura pentru Literatura Universala, trad. De Florin chirutescu, 1967.
Paunescu Constantin: “Agresivitatea si conditia umnana”, Bucuresti, Editura Tehnica, 1994.
Piaget Jean: “Judecata morala la copil “(traducere din lb. franceza), Bucuresti, Editura Didactica și Pedagogica, 1980.
Predescu V.: “Psihiatrie”, Bucuresti, Ed. Medicala, 1982.
Radulescu Sorin M., Banciu Dan, Voicu Marin: “Adolescentii și familia”, Bucuresti, Editura stiintifica și Enciclopedica, 1987.
Radulescu Sorin M., Piticariu Mircea: “Devianta comportamentala și boala psihica”, Bucuresti, Editura Stiintifica .
Radulescu Sorin M., Banciu Dan: “Introducere in sociologia deviantei juvenile”, Bucuresti, Editura Medicala, 1990.
Radulescu, Sorin M.: “Anomie, devianta si patologie sociala”, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1991.
Radulescu Sorin M.: “Homo sociologicus. Rationalitate si irationalitate in actiunea umana”, Bucuresti, Editura Sansa, 1994.
Radulescu Sorin M.: “Sociologia deviantei”, Bucuresti, Editura Victor, 1998.
Radulescu Sorin M.: “Devianta, criminalitate si patologie sociala”, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 1999.
53.Radulescu Sorin M.: “Sociologia problemelor sociale ale varstelor”, Bucuresti, Editura Lex, 1999.
54.Schiopu U.(coord.): “Dictionar de psihologie”, Bucuresti, Editura Babel, 1997.
55.Scripcaru Gh.: “Bioetica si suicid” in Revista medico-chirurgicala, vol.98, nr.1-4/1994.
56.Stengel & Cook: “Attempted Suicide: its Social Significance and Effects (Mandsly Monograph , no.4, London, Chapman and Hall, 1958).
57.Stengel E.: “Procedeeing af the Royal Society of Medicine”, nr.45, 1952.
58.Torberg Friederich: “Bacalauretul elevului Gerber”, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, 1932.
59.Tuckman Jacob Ph. D., Level Martha: “The study of the suicides in Philadelphia”, Public Health Report, 1958.
60.Zamfir C., Vlasceanu L.: “Dictionar de sociologie”, Bucuresti, Editura Babel,1998.
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinuciderea (ID: 125165)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.