. Contenciosul Recursului In Anulare. Recursul Reclamantilor Obisnuiti In Cadrul Tratatului C.e.c
Capitolul I. Considerații introductive
Secțiunea I. Scurt istoric
Istoria primei jumătăți a secolului xx, marcată puternic de cele două războaie mondiale,soldate cu enorme pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale, i-a determinat pe europeni să mediteze la necesitatea unei unități economice și politice,care ar fi avut ca principal beneficiu menținerea păcii.
Astfel, în 1948 a fost înființată Organizația de cooperare economică europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall din America (care a devenit mai târziu Organizația de cooperare economică și dezvoltare, OCED),iar din anul 1949 a luat naștere Consiliul Europei. Încă din 1948 fusese realizată Uniunea vamală dintre țările Beneluxului .Aceste măsuri vizau refacerea economică a Europei afectată de cel de-al doilea război mondial și apropierea pe plan politic a țărilor europene .
În ceea ce privește nașterea comunităților europene ,un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet ,care a desfășurat primele demersuri în scopul realizării integrării europene. Acesta ,îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța ,a propus ministrului de externe francez un plan care viza administrarea în comun a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania de către un organ supranațional .În acest fel ar fi existat premisele necesare pentru menținerea păcii între cele două state .Ideea lui Jean Monnet a fost bine primită de ministrul Schumann, care a anunțat la 9 mai 1950 planul pentru Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.).De atunci, ziua de 9 mai a devenit ZIUA EUROPEANĂ, fiind sărbătorită în fiecare an ,inclusiv de România, începând cu 1995.
“Planul Schumann”, menit să evite o nouă conflagrație mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei de astăzi.
Italia și țările Beneluxului au sprijinit această inițiativă, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat “Tratul de la Paris”, între Belgia, Franța, Germania, Italia ,Țările de Jos și Luxemburg. C.E.C.A. și Adunarea sa parlamentară au fost înființate la 10 august 1952 intrând în vigoare “Tratatul de la Paris”, iar Jean Monnet a devenit primul Președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului.Cele șase țări “din prima linie”a construcției comunitare au aprobat,la 26 mai 1956, raportul politicianului belgian Paul Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare.Acest fapt a condus la semnarea “Tratatelor de la Roma” pe data de 25 martie 1957, de către cele șase țări.”Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunității economice eeuropene(C.E.E.) și ale Comunității europene a energiei atomice(C.E.E.A. sau Euroatom).În acest fel au luat ființă cele trei Comunități europene.
Tratatele europene și-au propus ca obiective: promovarea dezvoltării economice și ridicarea nivelului de trai al resortisanților țărilor semnatare, urmărind evitarea războiului și consolidarea păcii și libertății. Scopul declarat al tratatelor europene a fost și acela de a crea o”legătură mai strânsă între popoarele Europei”.
Aceste tratate au dotat Comunitățile europene cu o structură instituțională originală, care nu existase anterior în dreptul internațional. Fiecare dintre Comunități dispunea de o autoritate supranațională (numită fie Înaltă autoritate în cazul C.E.C.A.,fie Comisie în cazul celorlalte Comunități), de o Adunare Comună (care reprezenta interesele popoarelor statelor membre), de un Consiliu de Miniștri (constituit ca organism interguvernamental de apărare a intereselor țărilor membre) și o Curte de Justiție (organism jurisdicțional care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității înseși). Adunarea și Curtea de Justiție erau instituții comune ale celor 3 Comunități. Procesul unificării instituțiilor a început în 1958 și s-a finalizat în 1965.
După intrarea în vigoare a tratatelor europene, construcția comunitară s-a dezvoltat în două direcții principale: perfecționarea instituțiilor comunitare și extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri.
Perfecționarea instituțiilor comunitare s-a realizat prin intermediul textelor de drept pozitiv adoptate ulterior. Astfel unificarea instituțiilor celor trei Comunități a avut loc prin tratatul de la Bruxelles, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie1967, numit și „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene”(toate cele trei Comunități au aceleași instituții: Consiliu, Comisie, Parlament și Curte de Justiție, iar după adoptarea tratatuluide la Maastricht au și o Curte de Conturi unică). În anul 1976 s-a edictat actul privind alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct și secret. O serie de modificări financiare și bugetare au fost aprobate între anii 1970 și 1975.
„Actul unic european” semnat la 28 februarie 1986 la Strasbourg (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a adus modificări importante în plan comunitar.Prin acest act au fost revizuite unele dispoziții ale tratatelor care au instituit Comunitățile. Se înființează Consiliul european format din șefi de stat și de guvern din statele membre, pentru a asigura o colaborare politică mai strânsă între membrii Comunităților. Încă de la sfârșitul anului 1970, această cooperare politică s-a realizat în cadrul unor întâlniri ale șefilor de stat și de guvern, dar aceste întâlniri aveau un caracter ad-hoc, nefiind instituționalizate.Consiliul european are rolul de a da impulsurile necesare dezvoltării europene fiind, un organ pur politic.
Tratatul cupride și un text prin care se instituie un sistem de cooperare europeană în materie de politică externă. Totodată, prin „Actul unic european” anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie și s-au precizat situațiile în care hotărârile pot fi adoptate cu majoritate calificată în locul unanimității cerute până atunci. În 1989, cu ocazia Consiliului european de la Strasbourg s-a decis crearea uniunii economice și monetare și elaborarea unui nou tratat, care a fost cel de la Maastricht din 1992. Acesta din urmă, semnat la 7 februarie 1992, a institut Uniunea europeană, în care Comunitățile nu mai constituie decât partea centrală, celelalte două părți referindu-se la instituirea unei cooperări în domeniul politicii externe și al afacerilor interne și de justiție. Tratatul crează Piața Unică și înlătură barierele referitoare la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor.
Tratatele de la Amsterdam (1997) și de la Nisa (2000) au urmărit adâncirea integrării comunitare în plan atât economic cât și politic. Totodată tratatul dela Amsterdam a restructurat dispozițiile tratatelor anterioare.
Perfecționarea Comunităților nu se poate spune că nu a preîntâmpinat unele dificultăți care au dus la existența unor crize dintre care cea mai importantă a fost practicarea de către Franța în 1965 a politicii ”scaunului gol”. Criza a fost declanșată de discuțiile cu privire la politica prețurilor agricole, Franța considerând că în acest domeniu Comisia de la Bruxelles își depășea atribuțiile. În realitatee Franța nu era de acord cu trecerea de la votul unanim în Consiliu, la sfârșitul perioadei de tranziție, la votul majoritar. Franța a absentat de la ședințele Consiliului până la adoptarea compromisului de la Luxembourg prin care s-a stabilit că deciziile importante urmau să fie luate tot cu vot unanim.
Comunitățile europene au găsit soluții pentru toate problemele care s-au ridicat de-a lungul evoluției lor, chiar dacă unele au fost destul de dificile, în special la momentul aderării unor noi membri.
Evoluția Comunităților se leagă și de extinderea lor , mai întâi spre nord o dată cu aderarea Marii Britanii și a Danemarcei în 1973 și ulterior spre sud, când au aderat Grecia(1981), Spania și Portugalia (1986). În 1994 s-au semnat actele de aderare la Uniune de către Austria, Finlanda și Suedia.
Uniunea europeană se extinde în urma ultimelor negocieri spre sud și est, la data de 2 octombrie 2002 Comisia recomandând încheierea negocierilor cu Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Latvia, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. România și Bulgaria, care se află de asemenea în negocieri cu Uniunea europeană, și-au propus ca dată probabilă de aderare anul 2007.
Secțiunea II. Delimitări conceptuale
Pentru a putea analiza controlul pe care Curtea de Justiție îl exercită asupra actelor instituțiilor comunitare trebuie să se specifice în prealabil care sunt atribuțiile și rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene și ale Tribunalului de Primă Instanță, precum și care sunt actele care fac obiectul acestui control.
Subsecțiunea I. Jurisdicțiile comunitare
Curtea de justiție a Comunităților Europene(C.J.C.E.), cu sediul la Luxemburg, este organul jurisdicțional comun al celor trei comunități de la data de 7 octombrie 1958, în aplicarea convenției de la 25 martie 1957, relativă la instituțiile comunitare.
Curtea este, în virtutea articolului 7 C.E., una dintre instituțiile care asigură „realizarea sarcinilor încredințate Comunităților”. Articolul 220 C.E. prevede : „Curtea de Justiție asigură respectarea dreptului prin interpretarea și aplicarea prezentului tratat”, dar articolul 7 precizează că ea nu poate să acționeze decât în „limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat”.Curtea nu are deci o competență generală; ea nu poate statua decât în măsura în care tratatul îi atribuie în mod expres competența.
În îndeplinirea misiunii sale, Curtea de Justiție are, mai ales, o competență contenciosă.
Controlul legalității actelor comunitare, principala competență atribuită Curții, se realizează, în special, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență.
Curtea este abilitată să interpreteze unitar tratatele și actele pe calea recursului în interpretare, soluționând problemele ridicate, în acest sens, în fața instanțelor naționale. Instituția comunitară controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile între aceste state, ivite în legătură cu aplicarea și cu interpretarea actelor statutare. În plus Curtea reprezintă al doilea grad de jurisdicție pentru anumite căi de drept, care se judecă în primă instanță de Tribunalul de Primă Instanță.
Al doilea organ jurisdicțional al Comunității este Tribunalul de Primă Instanță (T.P.I.), care a fost creat printr-o decizie a Consiliului Comunității din 24 octombrie 1988, la cererea Curții care dorea să se concentreze asupra funcției sale principale de interpretare a dreptului comunitar descărcând rolul Curții de o serie de litigii.
În redactarea sa actuală, articolul 225(1) C.E. prevede că T.P.I. este însărcinat să judece în primă instață anumite recursuri, dar nu are nici o competență pentru a judeca chestiunile prejudiciale.
Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 atribuie competență tribunalului să soluționeze :
1.litigiile dintre Comunitate și agenții săi (recursul funcționarilor)
2.recursurile introduse de către întreprinderi sau asociații de întrprinderi împotriva sancțiunilor aplicate de către Comisie pe baza tratatului C.E.C.A.
3.recursurile formate în cadrul C.E.E. împotriva unei instituții comunitare de către persoanele fizice sau juridice privitoare la punerea în aplicare a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor.
4.recursurile în indemnizație tinzând la repararea pagubelor cauzate de o instituție comunitară printr-un act sau o omisiune judecate în cadrul celor trei recursuri precedente.
Tribunalul este deci competeent să judece în primă instanță recursurile intentate de persoanele fizice sau juridice.El nu poate judeca nici recursuri în constatarea nendeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratate, nici chestiuni prejudiciliului până la adoptarea compromisului de la Luxembourg prin care s-a stabilit că deciziile importante urmau să fie luate tot cu vot unanim.
Comunitățile europene au găsit soluții pentru toate problemele care s-au ridicat de-a lungul evoluției lor, chiar dacă unele au fost destul de dificile, în special la momentul aderării unor noi membri.
Evoluția Comunităților se leagă și de extinderea lor , mai întâi spre nord o dată cu aderarea Marii Britanii și a Danemarcei în 1973 și ulterior spre sud, când au aderat Grecia(1981), Spania și Portugalia (1986). În 1994 s-au semnat actele de aderare la Uniune de către Austria, Finlanda și Suedia.
Uniunea europeană se extinde în urma ultimelor negocieri spre sud și est, la data de 2 octombrie 2002 Comisia recomandând încheierea negocierilor cu Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Latvia, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. România și Bulgaria, care se află de asemenea în negocieri cu Uniunea europeană, și-au propus ca dată probabilă de aderare anul 2007.
Secțiunea II. Delimitări conceptuale
Pentru a putea analiza controlul pe care Curtea de Justiție îl exercită asupra actelor instituțiilor comunitare trebuie să se specifice în prealabil care sunt atribuțiile și rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene și ale Tribunalului de Primă Instanță, precum și care sunt actele care fac obiectul acestui control.
Subsecțiunea I. Jurisdicțiile comunitare
Curtea de justiție a Comunităților Europene(C.J.C.E.), cu sediul la Luxemburg, este organul jurisdicțional comun al celor trei comunități de la data de 7 octombrie 1958, în aplicarea convenției de la 25 martie 1957, relativă la instituțiile comunitare.
Curtea este, în virtutea articolului 7 C.E., una dintre instituțiile care asigură „realizarea sarcinilor încredințate Comunităților”. Articolul 220 C.E. prevede : „Curtea de Justiție asigură respectarea dreptului prin interpretarea și aplicarea prezentului tratat”, dar articolul 7 precizează că ea nu poate să acționeze decât în „limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat”.Curtea nu are deci o competență generală; ea nu poate statua decât în măsura în care tratatul îi atribuie în mod expres competența.
În îndeplinirea misiunii sale, Curtea de Justiție are, mai ales, o competență contenciosă.
Controlul legalității actelor comunitare, principala competență atribuită Curții, se realizează, în special, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență.
Curtea este abilitată să interpreteze unitar tratatele și actele pe calea recursului în interpretare, soluționând problemele ridicate, în acest sens, în fața instanțelor naționale. Instituția comunitară controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile între aceste state, ivite în legătură cu aplicarea și cu interpretarea actelor statutare. În plus Curtea reprezintă al doilea grad de jurisdicție pentru anumite căi de drept, care se judecă în primă instanță de Tribunalul de Primă Instanță.
Al doilea organ jurisdicțional al Comunității este Tribunalul de Primă Instanță (T.P.I.), care a fost creat printr-o decizie a Consiliului Comunității din 24 octombrie 1988, la cererea Curții care dorea să se concentreze asupra funcției sale principale de interpretare a dreptului comunitar descărcând rolul Curții de o serie de litigii.
În redactarea sa actuală, articolul 225(1) C.E. prevede că T.P.I. este însărcinat să judece în primă instață anumite recursuri, dar nu are nici o competență pentru a judeca chestiunile prejudiciale.
Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 atribuie competență tribunalului să soluționeze :
1.litigiile dintre Comunitate și agenții săi (recursul funcționarilor)
2.recursurile introduse de către întreprinderi sau asociații de întrprinderi împotriva sancțiunilor aplicate de către Comisie pe baza tratatului C.E.C.A.
3.recursurile formate în cadrul C.E.E. împotriva unei instituții comunitare de către persoanele fizice sau juridice privitoare la punerea în aplicare a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor.
4.recursurile în indemnizație tinzând la repararea pagubelor cauzate de o instituție comunitară printr-un act sau o omisiune judecate în cadrul celor trei recursuri precedente.
Tribunalul este deci competeent să judece în primă instanță recursurile intentate de persoanele fizice sau juridice.El nu poate judeca nici recursuri în constatarea nendeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratate, nici chestiuni prejudiciale.
Subsecțiunea II.Actele supuse controlului Curții de Justiție
Actele instituțiilor, care pot fi contestate în fața Curții de Justiție, sunt diferite în funcție de tipul de recurs și de prevederile fiecărui tratat. În principiu, actele supuse recursului trebuie să aibă forță obligatorie față de destinatarii lor. Se încadrează în această categorie regulamentele, directivele și deciziile.
Regulamentele reprezintă principalul izvor al dreptului comunitar. Prin acestea se exprimă, în special, puterea legislativă a Comunităților. Regulamentul are ca și legea o influență generală. Este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conține drepturi și obligații pentru acestea.
Directiva este o formă a legislației cu două trepte de aplicare. În termenii articolului 189 C.E.E.,”directiva leagă statul membru destinatar în privința rezultatului de atins”, lăsând instanțelor naționale competența în ce privește forma și mijloacele. Directiva nu are o influență generală, adresându-se, de regulă, numai anumitor state membre. De asmenea, ea nu este direct aplicabilă.
Decizia este caracterizată de articolul 189 din tratatul C.E.E. ca”act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnați”. Ea nu are o influență generală și vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatului la situații particulare, putând fi astfel considerat un instrument de execuție administrativă a dreptului comunitar. Este obligatorie în toate elementele ei, statele având doar posibilitatea de a alege forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naționale. Decizia nu presupune respectarea principiului unității în materia aplicabilității directe, spre deosebire de regulament care cere cu prisosință aplicarea acestui principiu. Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are evident, un efect direct când destinatarul este un particular, modificând prin ea însăși situația juridică a acestuia.
Între actele care nu „leagă”, adică nu au forță de constângere, distingem recomandările și avizele. Ele reprezintă instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor și legislațiilor. Dacă avizele adresate de Comisie nu exprimă de fapt decât o opinie, recomandările Consiliului și Comisiei invită să se adopte o regulă sau alta de conduită, constituind o sursă de apropiere a legislațiilor naționale. Curtea de Justiție a admis că acest tip de acte pot face obiectul unui recurs în fața Curții, în situația în care instituțiile au mascat în forma unui aviz sau a unei recomandări un act obligatoriu.
Controlul actelor instituțiilor comunitare se realizează de către Curte în cadrul conteciosului comunitar, pe calea recursului în anulare, a recursului în carență, a excepției de ilegalitate, a recursului în responsabilitate extracontractuală, a recursului în responsabilitate contractuală, a recursului împotriva sancțiunilor și a recursului funcționarilor. Toate aceste căi de drept vor fi analizate în continuare.
Capitolul II. Contenciosul recursului în anulare
Sediul materiei îl reprezintă articolele 33 și 38 C.E.C.A., 230 C.E. și 146 C.E.E.A.
Secțiunea I. Mecanismul general
Având în vedere obiectul său, recursul în anulare poate fi exercitat într-un termen scurt (o lună în tratatul C.E.C.A., 2 luni în tratatele de la Roma), care curge începând cu momentul publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene(J.O.C.E.) în cazul actelor generale, de la notificarea către recurent a actelor individuale sau în lipsa notificării, din ziua în care acesta a avut cunoștiință de ele. Sesizarea judecătorului nu are efect suspensiv, dar printr-o cerere separată, recurentul poate cere sustragerea de la executare a actului respectiv.
Subsecțiunea I. Actele susceptibile de recurs
1.1.Autorul actului atacabil
Structura instituțională proprie a Comunităților a condus la reguli relativ stricte și complicate în această privință, așa cum arată articolul 230 C.E. : „Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul European și de Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele și a actelor Parlamentului European apte să producă efecte juridice față de terți.
Inițial numai actele Consiliului erau atacabile în tratatele de la Roma. În legătură cu Parlamentul, recursul nu era prevăzut, în condițiile restrictive referitoare la celelalte instituții, decât în tratatul C.E.C.A. .Însă Curtea, procedând la o veritabilă „revizuire judiciară a tratatului ”, a decis că Parlamentul poate fi subiectul unui recurs în anulare în aceleași condiții ca și Consiliul și Comisia , chiar dacă acest lucru nu este amintit în articolul 173 C.E.E.. Plecând de la principiul că”C.E. este o comunitate de drept în care nici statele membre, nici instituțiile nu scapă controlului de conformitate a actelor lor în raport cu carta constituțională de bază care este tratatul”, ea afirmă că „deși Parlamentul european nu figurează expres printre instituțiile ale căror acte pot fi atacate acest lucru se justifică prin faptul că tratatul C.E., în versiunea sa originală, nu îi conferea decât puteri consultative și de control politic și nu și puterea de a adopta acte juridice față de terți”
De aceea, începând cu acest moment și având în vedere că tratatele de la Luxemburg și Bruxelles i-au conferit veritabile puteri de decizie în special în materie bugetară, „recursul în anulare poate fi dirijat împotriva actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți ”. În plus , recursul este deschis nu numai împotriva unei deliberări a Adunării, dar și împotriva unui act al biroului sau a unei decizii a președintelui.Tratatul asupra Uniunii Europene reia această soluție jurisprudențială pentru Parlament și extinde recursul, pentru a ține cont de procedura de codecizie, la actele comune ale Parlamentului și Consiliului, ca și la actele organelor de decizie ale B.C.E. și ale I.M.E.-ului.
Numai actele instituțiilor comunitare stricto sensu sunt susceptibile de recurs. Sunt deci excluse actele care emană de la colectivitățile teritoriale ale statelor, chiar cele decise în cadrul unei instituții, cum ar fi deciziile reprezentanților guvernelor statelor membre; la fel actele emanând de la o administrație națională sau de la o persoană privată. Într-un caz particular, Curtea a admis că deși textul tratatului nu vizează decât actele întocmite de Înalta Autoritate, el ar trebui să aplice și actelor emise de organismele care acționează în numele acesteia. Era cazul, în special, al organismelor zise „de la Bruxelles”.Curtea a considerat că, dacă Înalta Autoritate ar fi exersat ea însăși aceste puteri, actele sale ar fi fost supuse controlului judecătoresc și nu ar fi fost admisibil să fie private persoanele particulare , prin jocul delegării , de protecția articolului 33 C.E.C.A.. Această jurisprudență nu a cunoscut o dezvoltare puternică pentru că organismele subsidiare insituite în virtutea unei delegări nu sunt abilitate să ia decizii definitive.Transpunând mecanismul organizat în articolul 53 C.E.C.A. pentru actele Agenției de aprovizionare, regulamentele Consiliului care creează stabilimente publice comunitare, prevăd că deciziile lor pot face obiectul unui apel în fața Comisiei; răspunsul acesteia este susceptibil de a face obiectul unui recurs în fața Curții.
1.2.Natura actului atacat
Deși tratatul C.E.C.A. procede la o enumerare (decizii și recomandări ale Înaltei Autorități în articolul 33 și „deliberări ale Adunării și Consiliului în articolul 38 ), în vreme ce tratatele de la Roma conțin o formulă generică însoțită de o excludere („actele … altele decât recomandările și avizele”), jurisprudența Curții a promovat unitatea noțiunii de act susceptibil de recurs.
Sunt atacabile actele cu putere decizorie ale instituțiilor, neavânnd importanță dacă sunt numite sau nenumite; conform obișnuinței sale, Curtea estimează că în materia calificării actelor, ea nu trebuie să țină seama de forma sau de denumirea pe care le-a dat-o autorul lor, pe ea nu o interesează decât conținutul și importanța lor.
Sunt deci atacabile actele expres enumerate de tratatul C.E.C.A., deciziile și recomandările Înaltei Autorități cu caracter general și individual; deliberările Adunării și Consiliului în materia tratatului C.E.C.A. ; în cadrul tratatelor de la Roma ,deciziile „numite”, adică enumerate de articolul 189: regulamente, decizii și directive , dar și actele decizorii „nenumite”.Cu ocazia unui recurs împotriva unei deliberări a Consiliului, Curtea a introdus un veritabil pricipiu al „universalității” recursului în anulare, care trebuie să fie deschis împotriva tuturor dispozițiilor emise de către instituții , oricare ar fi forma și natura lor și care vizează să producă efecte de drept, principiu pe care l-a precizat în continuare ,specificând că înțelege să-l extindă la toate actele instituțiilor ,”care vizează să producă efecte juridice față de terți”, ceea ce „salvează” autonomia internă a instituțiilor.
Astfel sunt în mod logic excluse recursului avizurile din cadrul C.E.C.A. și recomandările și avizele din cadrul tratatelor C.E.E. și Euroatom, toate actele în legătură cu care chiar tratatele precizează că nu „leagă”.Curtea a precizat , în plus, că nu erau atacabile, în principiu, actele preparatorii, care nu constituie o manifestare definitivă de voință , ca și măsurile de ordine interioară(circulare , instrucțiuni, regulamente de ordine interioară, acte de executare financiară), care, chiar dacă produc efecte de drept, nu le produc în afara administrației comunitare înseși.În sfârșit, sunt excluse, de asemenea, de la recursul în anulare, actele pur confirmative, care nu aduc nimic nou în ordinea juridică. De notat că, deși admisibilitatea unui recurs în anulare împotriva unui acord internațional încheiat cu un stat terț rămâne nesigură, Curtea nu ezită, în schimb, să anuleze actul prin care Consiliul a încheiat acordul.
Subsecțiunea II.Cazurile de anulare
Cele trei tratate conțin o enumerare identică a mijloacelor care pot fi invocate în sprijinul acestui recurs :incompetența, încălcarea formelor sustanțiale, încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept relative la aplicarea sa, deturnareea de putere. Cererea trebuie să conțină în mod normal expunerea de motive invocate; totuși, în cazul în care nu sunt bine precizate ,Curtea le degajează chiar ea.
2.1.Incompetența
Ținând cont că atât Comunitatea însăși, cât și fiecare din instituții nu posedă decât competențe de atribuire, ar putea părea că acest motiv joacă un rol fundamental pentru a sancționa actele intervenite în domeniile neacoperite de tratate sau rezervate unei alte instituții. În rest, Curtea a dedus că este vorba de un motiv de ordine publică, pe care îl examinează din oficiu. Totuși sunt rare deciziile care se pronunță formal pe baza unui asemenea motiv. Câmpul său de aplicare se confundă în general cu cel al încălcării tratatului și reclamanții preferă acest al doilea motiv , când este vorba de o intervenție a unui organ în domeniul rezervat statelor, a actelor emise de Comisie pe baza delegării de la Consiliu sau chiar a unei ipoteze de incompetență ratione loci.De notat faptul că distincția dintre o incompetență internă (intervenție a unei instituții în domeniul alteia ), care ar deschide drumul unei anulări și o incompetență externă (intervenția comunitară în materii care fac parte din competențele exclusive ale statelor membre ), care ar antrena, aceasta din urmă, inexistența actului și posibilitatea de a constata acest lucru fără a ține seama de termen , consacrată de Curte în urma unui recurs în carență, nu pare să aibă incidență în materia recursului în anulare .
2.2.Încălcarea formelor substanțiale
Este vorba despre un alt motiv de ordine publică și care, spre deosebire de incompetență, cunoaște o dezvoltare mult mai mare în dreptul comunitar decât în cel al statelor membre.
Principalul motiv grevat pe acest mijloc se referă la încălcarea obligației de motivare prescrisă de cele trei tratate. Avizele și consultațiile prevăzute expres de texte constituie, de asemenea, formalități substanțiale : în cadrul C.E.C.A., avizul Comitetului Consultativ (articolul19), aviz simplu sau conform al Consiliului (articolele 53,55,73…C.E.C.A.); în cadrul tratatului C.E.E. diversele avize ale Comitetului economic și social , ale Comitetului monetar…Un loc special îl ocupă avizele Parlamentului, care au o semnificație specială în cadrul procedurii legislative comunitare. Asfel, dacă tratatul prevede consultarea Parlamentului pentru adoptarea regulamentelor de bază, în cazul regulamentelor de execuție, această procedură nu e necesară.Dar , dacă e necesar, Curtea veghează în mod special ca această consultare să fie completă și ca Adunarea generală să dispună de un termen suficient pentru a se pronunța .
Alte formalități substanțiale sunt garanțiile de procedură contradictorie care se impun, pentru a se respecta dreptul la apărare, în orice procedură susceptibilă să se încheie prin sancțiuni,în special prin amenzi și daune cominatorii, în care Curtea vede un principiu fundamental al dreptului comunitar. Dar ea se dovedește în acest caz mai puțin severă decât în materia avizelor : ea examinează dacă omisiunea a avut o inflență determinantă și, dacă nu a avut , refuză să anuleze actul sau poate verifica dacă viciul n-a fost acoperit în cadrul procedurii contencioase. În sfârșit, procedurile definite de regulamentul interior al Consiliului și care se referă la condițiile de trecere la vot sau la anumite modalități de vot (de exemplu prin procedura scrisă ) sunt formalități substanțiale.
2.3.Încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept privitoare la aplicarea sa
Acest mijloc sancțonează ignorarea tuturor regulilor –în afară de regulile de competență, de formă și de scop care se impuneau autorului actului, care se raportează la conținutul său (obiectul actului) și la motivele de fapt și de drept la care se referă. Regulile a căror încălcare poate fi invocată pe baza acestui mijloc și care constituie ceea ce se numește „blocul legalității comunitare” aparțin uneia dintre categoriile de surse ale dreptului comunitar. Acest lucru este evident pentru dreptul comunitar primar și derivat, încălcarea lor fiind vizată expres; ea înglobează natural și încălcarea anexelor la tratate, a protocoalelor, a convențiilor, dar și a actelor adoptate de către instituțiile comunitare pentru executarea tratatelor.
Acceptând să anuleze o decizie a Consiliului pentru încălcarea unui „aranjament” între Consiliu și Comisie , Curtea pare să fi inclus acordurile interinstituționale în blocul legalității comunitare. În afara dreptului comunitar primar și derivat, Curtea a indicat expres că mijloc procesual referitor la încălcarea principiului general de drept poate servi ca motiv de anulare în cadrul recursului, principiile respective „făcând parte din ordinea juridică comunitară”, în așa fel încât încălcarea lor ar putea constitui „o violare a tratatului sau a oricărei reguli de drept relative la aplicarea sa”, în sensul articolului 173 . Încorporarea în legalitatea comunitară a regulilor conținute în acordurile încheiate de Comunitate este în afara oricărui dubiu (articolul 228); Curtea le-a anulat pe cele care figurează într-un acord multilateral care se încheie între statele membre cu state terțe în materii care au devenit comunitare. Formularea articolului 173 C.E. („sau a oricărei reguli referitore la aplicarea sa „) este atât de evidentă încât ea ar permite, la limită, integrarea în legalitatea comunitară a convențiilor încheiate între statele membre și chiar deciziile reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului, dacă ele se referă la aplicarea tratatelor. Jurisprudența nu a avut încă ocazia să se pronunțe.
2.4.Deturnarea de putere
Curtea pare să fi adoptat exact aceeași definiție ca aceea din dreptul francez, cu cele trei forme principale : decizie care nu urmărește nici un scop de interes public; decizie care urmărește un scop de interes public, dar care nu e „bun” și deturnarea de procedură. Invocat adesea, acest motiv a fost rareori reținut de Curte din cauza dificultății probațiunii cât și din cauza dezvoltării controlului motivării actului; în plus, este folosit doar în contenciosul funcției publice comunitare și când scopul actului era străin serviciului la care se referea.
Subsecțiunea III. Întinderea puterii de control a judecătorului
Dispunând, pe parcursul motivării obligatorii, de puterea de a căuta motivele și mobilele autorităților comunitare și utilizând de principiul proporționalității, judecătorul legalității actelor instituțiilor ar putea să exercite un control total, nelăsându-le acestora nici o putere discreționară și să se comporte față de ele ca un superior ierarhic, riscul fiind cu atât mai mare cu cât, în afara domeniului funcției publice comunitare, autoritățile comunitare au primit puteri de administrare economică care, prin natura lor, pun dificile probleme de apreciere. Mai mult ca orice sistem, sistemul juridic comunitar este confruntat cu problema controlului legalității, aplicat administrării economice și principiului separării autorităților administrative și jurisdicționale. Soluția a fost găsită printr-un compromis original, care constă, pe de-o parte, în a recunoște autorităților comunitare o importantă putere discreționară în ceea ce privește oportunitatea alegerilor de politică economică, dar, pe de altă parte, în a le sancționa dacă se folosesc în mod irezonabil de aceasta.
Subsecțiunea IV. Decizia de anulare
„Dacă recursul este fondat, Curtea de Justiție va declara nul și neavenit actul contestat. Totuși, în ceea ce privește regulamentele , Curtea de Justiție va indica, dacă va estima necesar, care din efectele regulamentului ar trebui să fie considerate definitive.”
4.1. Conținutul deciziei
Judecătorul nu poate decât să anuleze actul contestat dacă se dovedește a fi ilegal , sau, dimpotrivă, să respingă cererea ceea ce va însemna confirmarea legalității acestuia. El nu poate deduce el însuși consecințele anulării, chiar cele mai directe; mai ales că practica trimiterii înapoi a actului la instituția al cărei act este anulat, însoțită în motivare, de precizări privind măsurile ce trebuiesc luate, seamănă puțin situației descrise mai sus .
Anularea va purta, în mod natural, asupra întregului act; ea poate totuși fi decât parțială, dacă numai anumite dispoziții ale actului sunt ilegale și nu există o situație de indivizibilitate între dispozițiile actului. O astfel de decizie poate fi anulată deoarece Comisia i-a conferit actului o întindere a efectelor excesivă sau pentru că acesta are efecte retroactive. În scopul de a limita perturbările care decurg din anularea retroactivă a unei dispoziții normative, anumite consecințe ale unui regulament anulat pot fi salvate. În deciziile în care era importantă evitarea unei întreruperi în atribuirea remunerațiilor funcționarilor comunitari, Curtea s-a bazat pe articolul 174 C.E. pentru a prescrie că dispozițiile anulate ale unui regulament vor continua să se aplice atâta vreme cât Consiliul nu va aproba un nou regulament. De asemenea, deși ea anulează un regulament pe motiv că acesta se fondează pe o bază juridică falsă, ea a decis menținerea în vigoare a regulamentului anulat până când acesta a fost înlocuit. Curtea a extins această posibilitate la anularea unei directive.
4.2.Efectele anulării
Conform naturii recursului, anularea pronunțată de către judecător este retroactivă; actul se consideră că nu a existat vreodată și efectele juridice realizate trebuie socotite inexistente. Instituția în cauză trebuie să repună pe cei interesați în situația în care se găseau înaintea ca decizia în cauză să fie luată. Curtea poate, așa cum a fost autorizată prin tratatul C.E.C.A.(articolul 34) și chiar dacă tratatul C.E. nu se pronunță asupra acestui aspect, să o trimită înapoi instituției în cauză. În orice caz „instituția de la care emană actul este ținută să ia toate măsurile pe care le cere executarea deciziei Curții”(articolul 34 C.E.C.A.,176 C.E.). Ea dispune, în funcție de datele proprii fiecărei anulări, de o libertate de apreciere variabilă, dar care se exercită sub controlul Curții; astfel actele decise pe baza unei dispoziții anulate nu dispar totuși, dar își pierd forța juridică și trebuie revocate, chiar dacă nu în mod necesar cu efect retroactiv. Neexecutarea acestei obligații este sancționată prin art.34(2) C.E.C.A. , care dispune:”Dacă Înalta Autoritate se abține să ia într-un interval rezonabil măsurile pe care le necesită executarea unei decizi de anulare, un recurs în imdemnizație este deschis în fața Curții” și, în cadrul Tratatelot de la Roma , baza articolelor 215(2) C.E. și 188(2) C.E.E.A..
4.3.Autoritatea lucrului judecat
Conform caracterului obiectiv al recursului, decizia de anulare posedă autoritatea absolută a lucrului judecat, adică este opozabilă tuturor (erga omnes). Pe de altă parte, decizia de respingere nu are decât o autoritate relativă : un recurs fondat pe motive noi ar putea fi acceptat.
Secținea II.Titularii recursului în anulare
În ceea ce privește accesul la recurs, dreptul comunitar distinge între instituțiile comunitare și statele membre pe de o parte (care de majoritatea doctrinei sunt grupați sub denumirea de operatori constituționali) și toți ceilalți reclamanți (care sunt denumiți „particulari” sau reclamanți obișnuiți), pe de altă parte.
Subsecțiunea I. Recursul operatorilor constituționali”
În toate cele trei tratate, Comisia și Consiliul, ca și statele membre beneficiază de o poziție privilegiată. Dreptul lor de recurs nu are practic nici o restricție: sub rezerva de a acționa în intervalul prevăzut, ei au dreptul de a ataca toate actele decizionale și mai ales regulamentele, directivele și deciziile, împotriva cărora ei pot să invoce oricare dintre cele patru motive de ilegalitate (cu restricția că, în conformitate cu articolul 38 C.E.C.A., deliberările Adunării și ale Consiliului nu pot fi anulate decât pentru incompetență și pentru încălcarea formelor substanțiale ). Dreptul comunitar nu le impune nici o condiție de interes (un stat poate astfel să ceară anularea unei decizii adresate unei alte perrsoane fără să trebuiască să dovedească că aceasta îi afectează interesele).Acest lucru le dă posibilitatea de a juca rolul de gardieni obiectivi ai ordinii juridice comunitare. Acesta nu e cazul Parlamentului, care nu era mentionat în mod expres la articolul 173 iar Curtea , înșelându-i speranțele a refuzat să îl asimileze printr-o interpretare mai largă a acestui articol, instituțiilor privilegiate.În schimb, ea a declarat că Parlamentul poate să sesizeze Curtea cu un recurs în anulare dirijat împotriva unui act al Consiliului sau al Comisiei, cu condiția ca acest recurs să nu tindă la conservarea prerogativelor sale și să nu se fundamenteze pe motive referitoare la aceste prerogative.Sub această rezervă, recursul în anulare al Parlamentului este supus regulilor prevăzute de tratate pentru recursul în anulare al celorlalte instituții .Această soluție, care plasează Parlamentul într-o poziție de inferioritate în raport cu celelalte instituții este consacrată cuvânt cu cuvânt de Tratatul asupra Uniunii Europene, care o extinde pentru Banca Centrală Europeana și Instititutul Monetar European (articolul 109 F9). În pactică ,instituțiilor nu le place să-și tranșeze conflictele pe calea recursului în anulare , dar exemplele s-au multiplicat in ultimul timp (exemplu :anularea unui regulament al Consiliului pe baza recursului Comisiei : decizia Curții din 23.03.1987, care a anulat bugetul decis de Președintele Parlamentului pe urma recursului Consiliului). Recursurile angajate de statele membre sunt mai numeroase; ele vizează în general actele Comisiei și ale Parlamentului. Împotriva actelor Consiliului ele sunt mai rare și când actul atacat a fost acceptat în unanimitate, recursul este în general o anomalie (exemplu: decizia din 12.07.1979, care a permis Curții să precizeze că un recurs al unui stat membru împotriva unui act al Consiliului nu va fi condiționat de poziția favorabilă sau nefavorabilă pe care a adoptat-o în cadrul Consiliului cu privire la adoptarea deciziei.
Subsecțiunea II. Recursul reclamanților obișnuiți în cadrul tratatului C.E.C.A.
Sunt atacabile numai actele Înaltei Autorități, în condiții diferite după cum sunt individuale sau generale, cu excluderea actelor Consiliului, și numai de către „întrepriderile C.E.C.A.”.
2.1.Reclamanții obișnuiți în sensul tratatului C.E.C.A.
În afara operatorilor constituționali, articolul 33 C.E.C.A. rezervă recursul întreprinderilor și asociaților de întreprinderi, care au o activitate ce intră în jurisdicția C.E.C.A.. Rezultă, evident, că recursul individual al unui particular care acționează în nume personal nu este admisibil(C.J.C.E., 4.07.1963,”SCHLIEKER”, pentru acționarul minoritar al unei societăți siderurgice ).Dar definiția întreprinderii, noțiune mai mult economică decât juridică și mai ales delimitarea „resortisanților C.E.C.A.”, în special alături de organismele care nu execută decât parțial și cu titlu accesoriu activități de producție și de distribuire în sectorul cărbunelui și al oțelului, pot pune probleme delicate.
2.2.Recursul împotriva deciziilor și recomandărilor individuale
Articolul 33(2) prevede că întreprinderile siderurgice și carboniere pot forma un recurs împotriva deciziilor și a recomandărilor individuale care li se adresează.Literal, această formulă părea să nu vizeze decât actele care prezintă un caracter individual cu privire la reclamant, adică cele care nu au un destinatar direct. Dar Curtea a pornit un important efort de interpretare extensivă pentru a lărgi accesul la jurisdicția sa. Ea estimază că întreprinderile pot intenta recurs în anulare împotriva oricărei decizii sau recomandări individuale, indiferent dacă ele sunt sau nu destinatarele acestuia .În schimb actul atacat trebuie să îl privească pe reclamant, adică acesta trebuie să aibă interesul să îl atace . În sfârșit, fără să se limiteze la a reintroduce noțiunea de interes, neexprimată în tratat, ea face în plus o aplicație liberală a acesteia: de exemplu, o întreprindere are interes să obțină anularea unei decizii care afectează condițiile de concurență.
2.3.Recursul împotriva deciziilor și recomandărilor generale
Deschizând recursul contra deciziilor și recomandărilor generale „pe care le consideră atinse de deturnare de putere”, intenția autorilor tratatelor a fost aceea de a restrânge dreptul de recurs al justițiabililor obișnuiți împotriva deciziilor individuale „camuflate”.Curtea, în acest caz a ales să deschidă, atât cât i-au permis textele, accesul la jurisdicția sa. Ea a declarat recursul admisibil chiar dacă reclamantul însuși nu este vizat de respectiva deturnare de putere, adică chiar dacă aceasta nu constă în camuflarea unei decizii individuale sub forma unri decizii generale .La nivelul admisibilității, este de ajuns deci ca întreprinderea să afirme cu verosimibilitate că decizia atacată este atinsă de deturnare de putere .În ceaea ce privește fondul, ea nu poate obține anularea decât dovedind realitatea deturnării de putere , unicul motiv de anulare pe care l-ar putea invoca. În afara acestui caz special, reclamantul obișnuit nu este admis să defere Curții acte generale ale Înaltei Autorități.
Subsecțiunea III. Recursul reclamanților obișnuiți în tratatele de la Roma
Este pevăzut, în termeni identici, la aliniatul 4 al articolului 173 și la 146 C.E.E.A. : „Orice persoană fizică sau juridică poate forma … un recurs împotriva deciziilor al căror destinatar este și contra deciziilor care, deși sunt luate sub aparența unui regulament ori a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct și individual”.Această redactare a fost reținută pentru a ține cont de experiența procurată prin interpretarea jurisprudențială a dispozițiilor omologe ale tratatului C.E.C.A.. A rezerva recursul doar pentru întreprinderile resortisante C.E. și Euroatom ar fi pus probleme insurmontabile de delimitare, de unde și deschiderea sa fără limită față de orice persoană fizică sau juridică. În rest, noua formulare este departe de a fi favorabilă reclamanților privați; din contră, redactorii din1957 au ales special este acest articol pentru a reacționa împotriva interpretării liberale dată anterior articolului 33 C.E.C.A..
Recursul reclamanților obișnuiți în tratatele de la Roma este condiționat de trei serii de elemente.
3.1.Interesul de a acționa
Deși tratatul nu face nici o referință, Curtea apreciază că „accesul particularilor la recursul în anulare, spre deosebire de cel al operartorilor constituționali, nu există decât dacă ei justifică un interes pentru a obține această anulare, adică actul atacat trebuie să aibă o incidență asupra situației lor personale, care s-ar ameliora dacă acest act ar fi anulat. Dar Curtea se arată liberală în aprecierea acestei condiții de interes, adică a efectului util ce poate fi obținut datorită acestei anulări.
3.2.Actele susceptibile de recurs
Rezultă manifest din articolul 173(4) că particularii pot fi admiși să ceară anularea deciziilor (în sensul articolului 189) ai căror destinatari sunt (în schimb decizia adresată unui particular și prin care se respinge cererea sa de modificare a unui regulament nu este considerată o decizie în sensul articolului 173.În ceea ce privește „deciziile… luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane”, Curtea a dat o interpretare favorabilă justițiabililor. Ea a admis ….. că termenii „ sub apartenența de….” nu constituie o condiție suplimentară adică nu vizează în mod necesar, nici măcar în mod obișnuit, o deturnare de putere de care Consiliul sau Comisia s-au făcut vinovate. Curtea nu reține faptul obiectiv al existenței unui regulament sau al unei decizii adresate unui terț.
Curtea a admis apoi că termenul „altă persoană” nu se referă în mod explicit la alte persoane fizice sau juridice și că perticularii sunt deci admisibili pentru a ataca deciziile adresate unor alți particulari dar și unuia sau mai multe state membre, ceea ce constituie o deschidere ( extindere notabilă).
În sfârșit, la o primă lectură, s-ar putea crede că formula „împotriva deciziilor care, deși luate sub forma unui regulament ….se referă la….” semnifică că recursul contra unui regulament nu este niciodată admisibil și că reclamantul trebuie întotdeauna să demonstreaze în prealabil că actul cu aparență de regulament nu era în realitate decât o decizie. În fapt, Curtea a admis că nu era indispensabil ca așa-zisul regulament să fie în mod global și integral o decizie, că era posibil ca un act, care deși are în ansamblul său un caracter regulamentar să conțină măsuri care să se adreseze unor persoane determinate ; ea a recunoscut mai departe existența, sub aparența unui regulament , a unor acte colective constituite dintr-un „mănunchi de decizii individuale”.
Astăzi ea se abține din ce în ce mai frecvent, atunci când este vorba de un act care are aparența unui regulament, de a căuta în prealabil natura regulamentară sau individuală pentru a se concentra imediat asupra problemei de a ști dacă reclamantul este sau nu direct și individual vizat de actul pe care-l atacă. Dacă da, trebuie să concluzionăm că particularii pot forma un recurs în anulare nu numai contra deciziilor dar chiar și împotriva regulamentelor sau a directivelor (C.J.C.E.: 23.11.1995, Asocarne).
3.3. Legătura între reclamant și actul atacat
Aici este adevărata piedică introdusă de art.173. De fapt, în afara ipotezei cond… particularrul atacă o decizie al cărui destinatar este, adică o dec… care este adresată personal ( de ex. O decizie a Comisiei, luată pe fundamentul art.85), dreptul său de recurs este subortdonat dublei exigențe de a fi direct și individual vizat. Dar Curtea a interpretat întotdeauna aceste expresii de o manieră restrictivă, instituind regula că regulamentul trebuie să demonstreze că acesta îl afectează „ de o manieră analoagă celei în care îl afectează pe destinatar” sau că dispozițiile regulamentului îl afectează de o manieră „ atât direct, cât și individual ca pe un destinatar .
Jurisprudența prin care Curtea a fost condusă să formuleze cele două exigențe se poate rezuma astfel:
1)Reclamantul nu este vizat decât dacă actul atacat are prin el însuși efectul imediat de a-l priva de un drept sau de a-i impune o oligație, în așa manieră încât îl pune în situația asemănătoare celei în care s-ar găsi dacă ar fi destinatar. Caracterul direct al legăturii reclamant și act este absent, de vreme ce se constată că acesta nu-și produce efectele în privința reclamantului decât prin interpunerea unei instanțe discreționare, subsecventă unei autorități naționale sau comunitare: astfel, o decizie care refuză unui stat un contingent tarifar, un regulament care îl abilitează să ia anumite măsuri nu se referă în mod direct la operatorii economici care nu vor fi afectați decât de măsurile naționale de aplicare; o interpretare a unui act al unei autorități statale încetează, totuși să constiuie un obstacol în vederea admitibilității, de vreme ce nu este decât un act de executare pur și simplu tehnic și automatic.
2)Un reclamant nu este individual vizat decât dacă actul „datorită anumitor calități care nu sunt specifice sau a unei situații de fapt care îl caracterizează în raport cu orice altă persoană și, din acest motiv îl individualizează de o manieră analogă destinatarului”. În mod concret, aceasta semnifică că situația în care un act are efecte deosebit de prejudiciabile pentru reclamant sau este susceptibil să exercite o influență aspra raporturilor de concurență dintre destinatarul său și reclamant nu este de ajuns pentru a concluziona că actul îl privește în mod individual. Aceeași este situația în cazul în care actul atacat nu se referă decât la un număr mic, determinat sau determinabil de întreprinderi, de vreme ce ele sunt afectate din cauza apartenenței la o categorie abstractă , în special din cauza unei activități comerciale care, indiferent de moment, poate fi efectuată de orice subiect. Nu este suficient să, se poată determina numărul sau chiar identitatea persoanelor cărora li se aplică actul, ci trebuie ,de asemenea, pentru ca exigența individualizării să fie îndeplinită, ca persoanele identificate să fie singurele afectate de acesta, toate celelalte fiind excluse. De aceea, exceptând ipoteza evidentă, dar specială în care regulamentul îi vizează exclusiv pe destinatarii desemnați nominal în dispozitivul său , acest lucru nu este posibil decât pentru actele cu aplicare retroactivă sau cel puțin imediată , adică cele care vizează un număr determinat de operatori economici, identificați datorită unui comportament individual pe care l-au avut sau se prezumă că l-au avut în cursul unei perioade determinate anterioare actului atacat (de exemplu, întreprinderile care au obținut sau au cerut certificate de import sau de export în cursul unei perioade determinate și încheiate la data actului atacat . Concret, acest dublu obstacol creionat de tratatul C.E. în fața recursului particularilor, care ar dori să atace un regulament sau o decizie adresată unui terț era atât de greu de trecut încât în 20 de ani ( la sfârșitul anului 1979), el nu fusese depășit decât de 8 ori de reclamanți. Acest refuz al Curții de a recurge la o interpretare mai liberală se explică, fără dubiu, prin faptul că ea este în acest caz ținută mai strict de litera tratatului decât în materia C.E.C.A. ;teama de a fi asaltată de un val de recursuri este un al doilea motiv este un al doilea motiv.În aceste condiții, Curtea cu greu ar mai fi putut menține această atitudine proclamând totodată principiul că ”C.E.E. este o Comunitate a dreptului”;în plus, cel puțin două excepții de la interpretarea riguroasă puteau deja fi relevate :
-în primul rând, în toate cazurile când dreptul comunitar organizează o procedură de „plângeri” , adică acordă întreprinderilor reclamante garanții procedurale care le abilitează să ceară Comisiei să constate o infracțiune împotriva regulilor comunitare , acestor întreprinderi nu li se poate refuza recursul în scopul de a-și proteja interesele legitime; această soluție , inaugurată în materia concurenței comunitare prin decizia din 1977, „METRO”, a fost transpusă în domeniul antidumpingului, apoi în domeniul ajutoarelor naționale.
-în al doilea rând , o pretinsă victimă a unei discriminări nu poate fi împiedicată să introducă recurs împoriva deciziei care este la originea acestei discriminări , de vreme ce alte persoane, care sunt în mod egal vizate de acea măsură, pot beneficia de dreptul de recurs.
Putem concluziona că acest contencios comunitar se apropie de un contencios subiectiv în care accesul la recurs este subordonat încălcării unui drept subiectiv. Imunitatea care rezultă din acest fapt se justifică pentru regulamentele de bază, care au caracter legislativ sau pentru deciziile adresate statelor .Nu este același lucru la fel pentru regulamentele de execuție, cu caracter administrativ sau pentru deciziile adresate altor particulari.
Capitolul III. Recursul în carență
Curtea de justiție este competentă să sancționeze nu numai actele adoptate în mod ilegal de către instituțiile comunitare ci și inacțiunile contrare dreptului comunitar.Recursul în carență, prevăzut în acest scop are o natură diferită și condiții de exercitare reglementate în mod diferit în cadrul tratatelor C.E.C.A., C.E.E. și Euroatom.
Secțiunea I.Reglementarea în cadrul tratatului C.E.C.A.
Există recursul contra inacțiunii Înaltei Autorități, ce se poate exercita în cazul în care aceasta este obligată în mod legal să ia o decizie sau să emită o recomandare , obligație pe care nu o respectă. Procedura este reglementată de articolul 35 din tratat : persoana interesată trebuie să sesizeze Înalta Autoritate prin intermediul unei cereri exprese și, dacă nu primește răspuns în următoarele două luni, dispune de un interval de o lună pentru a înainta în fața Curții de justiție un recurs ”contra deciziei de refuz care se consideră că rezultă din lipsa răspunsului”
Curtea a decalrat , în consecință ,că acest recurs trebuie asimilat unui recurs în anulare, față de care ar reprezenta o subspecie; ea a dedus , de asemenea, că aceleași persoane ca în cazul recursului în anulare au calitatea de a-l formula , noțiunea de interes este aceeași în ambele cazuri ;aceleași mijloace pot fi invocate în sprijinul cererii .Ar rezulta că „operatorii constituționali”sunt privilegiați și în acest caz : Consiliul și statele membre pot reproșa Înaltei Autorități neadoptarea unui act pe care aceasta era ținută să-l adopte ; nu are importanță dacă este vorba de o decizie sau de o recomandare , fie ea generală sau individuală, adresată unui stat membru sau unei întreprinderi, ceea ce nu exclude decât actele nonobligatorii cum ar fi avizele sau propunerile.
În ceea ce-i privește pe reclamanșii obișnuiți (întreprinderile și asociațiile de întreprinderi C.E.C.A.), ei nu pot să reproșeze Înaltei Autorități că nu a luat o decizie generală decât în mod excepțional, pretinzând și apoi făcând proba deturnării de putere ; în schimb ei pot face recurs împotriva abținerii de a lua o decizie sau de a emite o recomandare individuală, având inters în edictarea unei asemenea hotărâri ,chiar dacă aceasta trebuie să fie adresată unei întreprinderi sau unui stat .Consecința este remarcabilă , întreprinderile C.E.C.A. având astfel dreptul de a introduce un recurs în carență împotriva unei inacțiuni a Înaltei Autorități de a angaja procedura prevăzută la articolul 88 (adică de a face apel)
Deși articolul 35 C.E.C.A. nu impune nici un interval de timp înăuntrul căruia cei interesați ar trebui în mod obligatoriu să sesizeze Înalta Autoritate pentru a-i cere să pună capăt carenței sale, Curtea de Justiție a estimat totuși că, în cazul în care hotărârea instituției de a nu acționa a devenit evidentă, cei interesați ar trebui să acționeze în justiție într-un „interval rezonabil”,altfel ar decădea din acest drept. Această din urmă soluție poate fi transpusă în cadrul tratatelor de la Roma.
Subsecțiunea II. Reglementerea în tratatele de la Roma
Sancționarea inacțiunii instituțiilor C.E. și Euroatom nu se mai efectuează în cadrul anulării unei decizii implicite de refuz , ci pe baza unui recurs specific(articolele 232 C.E. și 148 C.E.E.A.) în „constatarea carenței , care nu este numai o fațetă a recursului în anulare și care are exigențe proprii , chiar dacă articolul 230 și 232 nu formează decât expresia unei singure și aceeași căi de drept .Aici cu atât mai mult , recursul nu este admisibil decât dacă instituția în cauză a fost invitată în mod oficial să acționeze.Dacă la expirarea termenului de două luni care începe din momentul invitației respective, instituția nu a adoptat o poziție, Curtea poate fi sesizată într-un nou termen de două luni.
Rezultă că și în cadrul CECA , recursul nu este disponibil decât dacă într-adevăr a existat o carență inițială: dacă dimpotrivă, actul exista, dar reclamantul a lăsat să se scurgă termenul de recurs în anulare, nu va putea pretinde eludarea decăderii, cerând instituței să modifice sau să-și retragă actul, apoi să utilizeze împotriva tăcerii instituției recursul în carență. La fel, recursul nu este posibil, ca și în materia CECA, decât dacă respectiva carență subzistă, adică instituția solicitată a menținut tăcerea sau a cerut petiționarului să mai aștepte ,este exclus ,dimpotrivă, nu numai în cazul în care instituția a emis actul soliciatat, dar și atunci când ea a avut o altă atitudine în afara celei care îi era cerută, cel interesat dispunând, în principiu, de recursul în anulare. În sfârșit, refuzul unei instituții de a se conforma, în cursul procesului, invitației de a acționa, care i-a fost inițial adresată, pune capăt procesului .
Dincolo de asemănările cu recursul CECA, abținerile contestabile și reclamanții autorizați să le conteste sunt diferiți. Recursul în carență este deschis în tratatele de la Roma nu numai contra abstențiunilor Comisiei ci și împotriva celor ale Consiliului și de la Tratatul de la Maastricht încoace, Parlamentului și BCE-ului; în plus în măsura în care Tratatele de la Roma vizează abstențiunile de „a statua” și carența de „a acționa” ne putem gândi că recursul este, în principiu, posibil nu numai împotriva actelor decizionale și obligatorii, așa cum prevede tratatul CECA, dar chiar și împotriva carenței de a formula recomandări, avize și chiar de a prezenta propuneri sau de a recurge la un aviz. În realitate, totul depinde de reclamant.
Nici o exigență nu este impusă operatorilor constutuționali în ceea ce privește interesul de a acționa și ei pot să conteste lipsa luării unei decizii, indiferent de forma pe care o îmbracă actul ( regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, propunere, proiect de buget: C.J.C.E. 27.09.1988, „Parlamentul contra Consiliului”), de vreme ce dreptul comunitar impune adoptarea acesteia. Acest acces privilegiat la recursul în carență este beneficiul statelor membre, al BCE-ului și altor instutuții ale Comunității, ceea ce semnifică că Parlamentul European, care nu beneficia de recursul în anulare a fost dintotdeauna titular a recursului în carență în aceleași comdiții ca și Comisia și Consiliul.
Reclamantul obișnuit în schimb, adică orice persoană fizică sau juridică nu poate sesiza Curtea decât pentru a se plânge că una din instituțiile Comunității nu i-a adresat un act, cu excepția recomandărilor sau un avizelor. Acest lucru semnifică în primul rând că recursul este exclus împotriva omisiunii de a face o recomandare sau de a da un aviz și, de manieră generală, un act care nu produce efecte juridice față de reclamant. Rezultă în special că, contrar situației din Tratatul CECA, particularii nu pot utiliza aici recursul în carență pentru a constrânge Comisia să introducă recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratatele institutive, împotriva unui stat membru. Aceasta ar putea însemna, în plus, într-o interpretare strictă, că recursul este exclus de fiecare dată când cererea formulată de către reclamant nu putea să fie satisfăcută decât pe baza unui act care, prin natura sa sau prin destinația sa ( decizie adresată unui terț sau unui stat membru), nu putea să-i fie adresat; adică recursul nu rămânea deschis decât pentru deciziile pentru care instituția avea obilgația să i le adreseze reclamantului însuși. Curtea a făcut să prevaleze, din contră, o interpretare largă a noțiunii „…de a nu-i fi adresat un act …”, obiectivul fiind acela de a asigura o protecție juridică celui care, fără a fi destinatarul formal, este în realitate vizat de acest act de o manieră analoagă celei unui destinatar și a aliniat admisibilitatea recursului în carență, recursului în anulare: este de ajuns ca actul, a căui omisiune este reproșată, să-l vizeze direct și individual pe reclamant, chiar dacă acesta din urmă nu este destinatarul.
Capitolul IV. Excepția de ilegalitate
Excepția de ilegalitate a unui act este o cale de drept care nu vizează anularea actului, ci declararea acestuia ca inaplicabil în speță, chiar și după expirarea termenului de recurs în anulare.
Ea easte prevăzută de art.241 C.E. și art.156 C.E.E.A. în termeni foarte generali „orice parte în proces” poate, cu ocazia unui litigiu care se referă la un regulament al Consiliului sau al Comisiei, să invoce inaplicabilitatea acestui regulament pentru toate motivele susceptibile de a fi invocate în sprijinul unui recurs în anulare.
Tratatul C.E.C.A. prevede această cale de drept la art.36, dar numai într-o ipoteză limitată: întreprinderile care au fost sancționate pecuniar de Înalta Autoritate pot să intenteze în fața Curții un recurs de plină jurisdicție și să se prevaleze în sprijinul acestui recurs de iregularitatea deciziei, a cărei nesocotire le este reproșată. Aceste dispoziții, care au o întindere diferită și nici nu sunt lipsite de ambiguitate, lasă loc deloc neglijabil la o interpretare pretoriană a Curții de Justiție. Pe plan tehnic, mai întâi, Curtea a fost condusă să precizeze că excepția de ilegalitate nu este decât procedură incidentă, care se grefează pe o altă cale de drept ( cel mai des pe recursul în anulare ), desfășurată chiar în fața C.J.C.E. ( și nu în fața unei jursdicții naționale ), pe baza unei alte disapoziții a tratatului. Mai mult, excepția de ilegalitate nu va permite să se conteste aplicabilitatea unui regulament indiferent de recursul în cauză; un raport direct și necesar trebuie să existe între actul înterprins și regulamentul pretins ilegal. În sfârșit, dacă Curtea judecă fondată excepția, ea poate doar să anuleze actul întreprins, instituția de la care emană fiind obligată să-l abroge.
Pentru a delimita domeniul de aplicare al excepției de ilegalitate, Curtea s-a inspirat în special din rolul pe care ea e chemată să-l joace în centrul sistemului de protecție jurisdicțională împotriva actelor comunitare ilegale. De unde rezultă și atitudunea ei extrem de favorabilă față de reclamanții obișnuiți.
Curtea a estimat, de fapt, că principala funcție a excepției de ilegalitate este aceea că de a îndrepta restricțiile cărora tratatele supun recursului în anulare al particularilor împotriva deciziilor generale și a regulamentelor. Ținând seama de „ necesitatea de a asigura un control de legalitate în favoarea persoanelor care sunt excluse …de la recursul direct în anulare împotriva actelor cu caracter general, în momentul în care ele sunt atinse de decizii de aplicare, care le vizează direct și individual ” , Curtea estimează că dispozițiile care figurează la art. 36 C.E.C.A. și art.241 C.E. sunt expresia unui veritabil „principiu general”, al cărui domeniu de aplicare trebuie înțeles de o manieră cât mai largă. Astfel Curtea a decis, dincolo de litera Art. 36 C.E.C.A., că întreprinderile pot să invoce excepția de ilegaliate nu numai cu ocazia recursului de plină juridicție deschis în cazul sancțiunilor pecuniare, dar și în cadrul oricărui recurs, în anulare sau în carență. Dincolo de litera art.241, ea a estimat că trebuie asimilate regulamentelor propriu-zise „actele instituțiilor, care deși nu au forma unui regulament, produc totuși efecte analoge și care, din aceste motive, nu puteau fi atacate decât de instituții și de statele membre ”, de exemplu avizele de adjudecare care se referă la vânzarea de produse agricole stocate de organismele de intervenție ( decizia „Simmenthal” ).
În schimb, sunt respinse toate tentativele particularilor care invocă excepția de ilegalitate a deciziilor individuale ai căror destinatari sunt și care erau atacabile în titlul și în termenul recursului în anulare; excepție face cazul deciziei individuale nulă de plin drept, adică inexistentă sau integrată într-o procedură complexă ( de exemplu, recrutarea unui funcționar C.J.C.E, 31.03.1965, G. Rauch ) .
Statele membre și instituțiile, la rândul lor, au interesul să dispună de excepția de ilegalitate pentru a împiedica aplicarea actelor generale ilegale pe care ar putea să le atace, dar pe care nu le-au deferit judecătorului în termenul recursului în anulare de care dispuneau. Dar, estimând fără dubiu că posibilitatea de a invoca excepția de ilegalitate, nu poate decât să incite statele membre să ignore regulamentele și să nu la atace în termenele prescrise, ceea ce aduce atingere principiului securității juridice, Curtea manifestă o reticență netă în privința lor.
Sigur, litera articolului241, contrar articolului 36 C.E.C.A., nu o autorizează să refuze statelor membre accesul la excepția de ilegalitate; ea a admis că un stat membru putea invoca ilegalitatea unui regulament de bază cu ocazia unui recurs în anulare împotriva unui regulament de aplicare; dar ea pare foarte rezervată, chiar dacă nu a tranșat definitiv posibilitatea pentru statele membre de a invoca excepția de ilegaliate în cadrul unui recurs în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratele costitutuive.
În final, excepția de ilegalitate este deci în mod esențial utilizată de particulari, bine înțeles dacă o altă cale de drept le-a permis accesul la Curte.
Capitolul V. Recursul în responsabilitate extracontractuală
Curtea de Justiție dispune de competență exclusivă pentru a judeca acțiunile vizând condamnarea Comunității la indemnizarea persoanelor care au suferit un prejudiciu din vina ei, exceptând neexcutarea unui contract ( articolul 40 C.E.C.A., articolul 235 C.E., articolul 151 C.E.E.A. ).
În ceea ce privește regimul de fond aplicabil resposabilității extracontractuale a Comunităților și a agenților lor, acesta este reglementat în forme diferite în tratatul C.E.C.A. și în tratatele de la Roma.
Tratatul C.E.C.A. se ocupă de acest subiect în art.40:
„…Curtea este competentă să acorde, la cererea părții lezate, o reparație pecuniară pe seama Comunității, în caz de prejudiciu cauzat în executarea prezentului tratat, printr-o greșeală de serviciu a Comunității. De asemenea, ea este competentă pentru a acorda o reparație pe seama Comunității în cazul unui prejudiciu cauzat printr-o greșală personală a unui agent al acesteia în exercițiul funcțiunilor sale.”
Dinpotrivă, art.288 (2) C.E. și art.188 (2) C.E.E.A se limitează la o trimitere: „în materia responsabilității noncontractuale, Comunitatea trebuie să repare, conform principiilor generale comune dreptului statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sau agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor” .
Această dispoziție, care constituie singura trimitere explicită la principiile generale comune, lasă Curții obligația de a fundamenta această responsabilitate pe principiile comune statelor membre în materie de responsabilitate a puterii publice. Dar există aceste principii și dacă da, care sunt ele ? Divergențele dintre soluțiile naționale lasă Curții o mare libertate pentru a elabora o soluție pretoriană. În ciuda acestui fapt, demersul său s-a revelat prudent și chiar atent, ceea ce se explică nu numai pentru că ea a vrut să evite orice soluție de continuitate între regimul C.E.C.A. și cel al celor două noi Comunități, dar mai ales pentru că elaborarea jurisprudențială a regimului responsabilității C.E. se efectuează într-un context specific, condiționat de domeniul și natura activității acesteia.
Cu excepția materiei funcției publice, obiectul esențialmente economic al activității C.E. se conferă caracteristici proprii prejudiciilor și faptelor generatoare de prejudicii;
Comunitatea neavând practic activități materiale, ca o administrație națională, trebuie eleborat în regim de responsabilitate pentru prejudiciile cauzate de o activitate juridică și mai ales normativă:
Or, acești doi factori, într-un anumit fel structurați generează întotdeauna în materia responsabilității și ezitări, și severitate. La acestea se adaugă faptul că C.J.C.E. a fost rapid confruntată cu problema prejudiciilor cauzate de administrațiile și serviciile statelor membre în executarea dreptului comunitar fapt trecut sub tăcere de tratat. Regimul acțiunii în indemnizare păstrează și azi un caracter nedefinit, în special dacă îl comparăm cu cel al recursului în anulare.
Secțiunea I. Regimul general
În dreptul comunitar acțiunea în indemnizare este larg deschisă dar rareori fondată, ținând seama de exigențele din materia faptelor prejudiciabile.
Subsecțiunea I. Admisibilitatea recursului
Însăși natura acțiunii cu responsabișitate, care nu are asupra activității instituțiilor aceeași incidență cu cea a recursului în anulare, a condus autorii tratatului la a-i conferi o întindere generală în sistemul căilor de drept și mai ales de a nu lua în privința sa aceleași precauții în ca în cazul anulării. În plus, Curtea a interpretat în mod favorabil condițiile ce țin de calitatea de reclamant ca și cele referitoare la termen.
Părțile
Cine poate intenta recursul ? Ceea ce contează aici este existența reală sau pretinsă a unui prejudiciu. Orice persoană fizică sau juridică care se prevalează de un prejudiciu adică un stat cât și un particular este admis pentru a cere reparație. Articolul 40 C.E.C.A. referindu-se expres la „ orice parte lezată”, Curtea a dedus că acțiunea nu era rezervată ca recursul în anulare, numai întreprinderilor în sensul articuluilui 80 .
Împotriva cui poate fi îndreptată acțiunea? Pentru că textele tac, Curtea a respins teza Comisiei care pretindea să dispună de un mandat general de apărare în ceea ce privește recursul în indemnitate, prin analogie cu articolul 282 C.E., care îi conferă monopolurile reprezentării Comunității în fața jurisdicțiilor naționale. Ea estimează că C.E. pârâtă trebuie să fie reprezentată prin instituția sau instituțiile „cărora faptul generator de responsabilitate le este imputat” . Rezultă că acțiunile sunt îndreptate, în fapt, ori către Comisie ori către Consiliu sau împotriva amândurora, de exemplu când măsura în cauză a fost propusă de către Comisie și adoptată de către Consiliu. Celelalte instituții ( Parlamentul, Curtea) nu pot practic să aibă calitatea de pârât decât prin funcționarii lor iar Parlamentul nu poate fi ținut responsabil pentru consecințele prejudiciabile ale comportamentului unui grup politic. Acțiunea poate fi, de asemenea, dirijată împotriva B.E.I. și contra B.C.E. ( art.288, C.E.).
Termenul de recurs
Acțiunea în responsabilitate noncontractuală se prescrie în cinci ani „care se calculează de la survenirea faptului care i-a dat naștere” ( art.43 din statutul C.E. al Curții și dispozițiile analoage). Această formulă nu este clară și nu permite să se știe cu precizie dacă prescripția începe să curgă de la data faptului care stă la originea prejudiciului sau de la data nașterii dreptului la reparație, adică de la realizarea efectivă a prejudiciului. Curtea a optat pentru această din uirmă soluție, mai liberală.
Dacă victima a sesizat instituția cu o reclamație – ceea ce este o simplă facultate, (dreptul comunitar, necunoscând „regula deciziei prealabile” proprie contenciosului administrativ din unele țări membre), și s-a lovit de un refuz implicit sau explicit la această reclamație, expirarea termenului de cinci ani este scurtat la patru luni.
Acțiunea în „constatarea responsabilității”
Conform unei reguli comune celor mai multe state membre, Curtea admite recursul în „constatarea responsabilității”(adică recursul prin care se tinde la constatarea obligației pentru Comunitate de a repara prejudiciul, fără a i se cere deocamdată judecătorului repararea efectivă a prejudiciului, pentru că această reparare se pote face foarte simplu ulterior ,în cadrul unei cereri în indemnizație).
Considerând, de fapt, că se poate dovedi necesar, pentru a preveni prejudiciile mai importante, să se sesizeze judecătorul din momentul în care cauza prejudiciului este sigură (certă), Curtea nu opune reclamantului prematuritatea cererii din moment ce acțiunea este fondată pe un prejudiciu viitor dar deswul de cert și mai exact „ pentru prejudicii iminente și previzibile cu destulă certitudine, chiar dacă prejudiciul nu poate fi însă determinat cu precizie” . Mai mult, Curtea estimează că recursul este admisibil chiar dacă nu se referea decât la problema fundamentului juridic al responsabilității.
În rest, în mod frecvent, Curtea, chiar sesizată cu un veritabil recurs în indemnizare, va pronunța o decizie interlocutorie în care constată responsabilitatea Comunității și lasă părților obligația de a ajunge la un acord asupra întinderii prejuniciului și asupra sumei datorate cu titlu de reparație.
Subsecțiunea II. Faptul prejudiciabil
Responsabilitatea Comunităților este o responsabilitate întemeiată pe greșeală; dacă tratatele de la Roma rezervă posibilitatea unei responsabilități obiective ( neîntemeiată pe greșeală ), Curtea nu a avut încă ocazia de a o consacra în mod expres.
Greșeala (vinovăția)
Rezultă din chiar textul articolelor 34 și 40 C.E.C.A. că responsabilitatea noncontractuală nu poate fi angajată decât în prezența unei „greșeli de serviciu” adică anonimă, a C.E.C.A. sau a unei „greșeli personale” a unuia dintre angajații săi. Pe baza art.288, se pare că C.J.C.E. estimează că greșeala este condiția generală pentru responsabilitatea puterii publice în toate sistemele de drept național, căci ea a reintrodus imediat noțiunea de acțiune greșită sau cea de „greșeală de serviciu”, atitudine care nu se explică numai prin voința de a unifica regimurile în materia ale diferitelor state. Și, dacă ea se abține astăzi să evite orice referire explicită la noțiunea de greșeală, aceasta nu înseamnă că acest fundament juridic a fost abandonat.
Sub pretextul „ilegalității comportamentului reproșat instituțiilor sau a unei nesocotiri grave și manifeste a puterilor lor”, ea caută un comportament greșit al acestora.
Practic, greșeala de serviciu se constituie prin orice breșă în organizarea și funcționarea serviciului. Chiar dacă în general este vorba, ținând seama de activitatea instituțiilor comunitare, de o greșeală comisă în elaboarea unui act juridic, jurisprudența furnizează diverse exemple de greșeli de serviciu: greșita organizare a serviciilor ( C.J.C.E. 17.12.1959, FERAM); furnizarea de informații false operatorilor economici ( C.J.C.E. 28.05.1970, RICHEZ –PARISE); lipsa de supraveghere ( C.J.C.E., 15.12.1961, FIVES- LELLE); neglijență în gestiune ( C.J.C.E., 13.07.1961, MERONI); violarea principiului protecției caracterului confidențial al informațiilor primite ( C.J.C.E., 07.11.1985, ADAMS ); nerespectarea dispozițiilotr relative la igiena și securitatea muncii ( C.J.C.E., 27.03.1990, GRIFONI).
Curtea procedează la o apreciere concretă a greșelii de natură să angajeze responsabilitatea Comunității, adică în fiecare speță, ea caută să afle ce era reclamantului în drept să aștepte din partea instituției, ținând seama de dificultatea mai mare sau mai mică a misiunii sale, de circumstanțe, de urgență. Ea refuză să sistematizeze, estimând, de exemplu, că afirmația conform căreia responsabilitatea organelor de control nu poate fi angajată în virtutea unui principiu general comun, decât în cazul unei greșeli grave ( faptă intenționată) nu este pertinentă. Cu toate acestea, Curtea este deosebit de sensibilă în ceea ce privește faptul că activitatea instituțiilor se dezvoltă mai puțin într-un domeniu pur administrativ decât în materia administrației economice. Ținând cont de nesiguranța acțiunii economice și de complexitatea mecanismelor care trebuie puse în mișcare, noțiunea de greșeală de natură a angaja responsabilitaea este deosebit de restrictivă. Estimând că există în această materie o marjă largă de greșeală ce poate fi tolerată, Curtea cere, în practică, „o greșeală suficient de definită” . În rarele cazuri în care ea a recunoscut că responsabilitatea Comunităților e angajată, era vorba despre „o eroare inexcuzabilă” sau despre o lipsă de „diligență manifestă”, în exercițiul unei puteri de control. A fortiori, Curtea cere o încălcare „suficient de caracterizată a unei reguli superioare de drept” pentru a angaja responsabilitatea Comunității în domeniul reglementării economice.
Responsabilitatea fără greșeală ( obiectivă )
Spre deosebire de tratatul C.E.C.A, ale cărui articole 34 și 40 subordonează responsabilitatea Comunității existenței unei greșeli, articolele 288 C, E, și 188 C.E.E.A. nu se referă la această noțiune. Această omisiune, intenționată, ar permite în principiu fundamentarea responsabilității C.E. și Euroatom pe noțiunile de risc sau de încălcare a principiului egalității în fața sarcinilor (obligațiilor) publice. Dificultatea de a releva, plecând de la principiile comune sistemelor de drept ale statelor membre, anumite domenii de responsabilitate fără greșeală, nu este insurmontabilă, în special pe măsura în care putea admite că există un principiu comun, chiar dacă dreptul intern al unui număr de state nu-l prevede.Astfel, se subliniază că C.J.C.E. ar admite o răspundere fără greșeală, fondată pe riscul creat pentru pagubele nucleare ce au fost cauzate de reactoarele care funcționează în centrele de cercetare ale Euroatom: de fapt, statele membre cunosc toate, în materie, un regim de răspundere obiectivă ( 7 dintre ele sunt părți la Convenția de la Paris din 29.07.1960 și de la Bruxelles din 31.01.1063).
De ficare dată când particularii au încercat consacrarea unei responsabilități neîntemeiată pe greșeală, invocând un prejudiciu special și anormal, Curtea, deși a respins cererea lor, a avut grijă să nu excludă niciodată existența de principiu a unei asmenea răspunderi în tratatul C.E. și, de asemenea, surprinzător, nu l-a exclus nici din domeniul C.E.C.A..
Cu toatea acestea, jurisprudența Curții nu oferă, deocamdată, nici o consacrare pozitivă a acestui principiu, ceea ce nu surprinde totuși, ținând cont de severitatea generală a Curții în ceea ce privește acest domeniu. Cât despre T.P.I. , acesta s-a arătat edschis pricipiului.
Subsecțiunea III. Prejudiciul reparabil
Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să fie real și sigur; nu are importanță dacă este actual sau doar viitor. În schimb, Curtea refuză să ia în considerație prejudiciile pur ipotetice care sunt în mod frecvent invocate de operatorii economici; de asemenea, un prejudiciu probabil nu este de ajuns.Deși admite de o manieră relativ liberală stabilirea acestei legături directe, Curtea afirmă că nu există o obligație de a repara orice consecință prejudiciabilă, care nu este în același timp și o situație normativă ilegală; în cazul unei întreruperi ilegale de restituții la producție , ea condamnă Comunitatea la rambursarea sumelor restante .
În plus,Curtea cere un anumit grad de prudență, de vigilență, din partea victimelor, în lipsa căreia acestea din urmă ar putea pierde dreptul la reparație sau ar acesta ar putea fi redus proporțional.
Astfel, existența unei legături de cauzalitate între comportamentul administrației și prejudiciul reclamat, presupune un comportament de natură a provoca o greșeală chiar și în cazul unui justițiabil avizat ; prejudiciul pierde caracterul său direct dacă victima a concurat la realizarea acestuia sau dacă nu împiedicat survenirea unor prejudicii ulterioare. În special,repararea câștigului nerealizat nu va fi totală, dacă victimele „puteau să-și dea seama de greșeala comisă”.
De o manieră generală, în rest, deși Curtea admite în principiu, că reparația trebuie să fie totală, adică să acopere nu numai pierderea suferită(damnum emergens), dar și câștigul nerealizat(lucum cesans), ea se arată deosebit de exigentă în ceea ce privește admiterea realității și deci indemnizarea câștigului nerealizat, în special când operațiunea are un caracter speculativ. Curtea a precizat ,de asemenea, că în scopul aprecierii existenței sau a întinderii prejudiciului pretins de victimă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de faptul că aceasta a putut să repercuteze în prețul de vânzare dezavantajul pentru care reclamă despăgubirea și că, în plus, rezultă din principiile generale de drept comune statelor membre la care face referire articolul 288 C.E. că, în cadrul unui recurs în indemnizație, o cerere pentru dobânzi moratorii este în general admisibilă.
De notat este și faptul că C.J.C.E. nu este cea care face calculul indemnitației. Dacă ea estimează că dosarul nu îi furnizează elemente de evaluare sufciente, ea trimite victimele în fața instituției responsabile pentru fixarea și lichidarea indemnizației.Un recurs este posibil dacă părțile nu cad de acord.În toate ipotezele în care ea constată că instituțiile au avut un comportament de natură să angajeze responsabilitatea Comunității, dar nu pronunță indemnizarea victimei, ori pentru că victima s-a dovedit neglijentă,ori pentru că nu a putut proba prejudiciul, Curtea compensează cheltuielile.
Secțiunea II.Responsabilitatea pentru faptele privind activitatea juridică
Acest tip de responsabilitate reprezintă partea preponderentă, aproape exclusivă, a responsabilității Comunităților. Deoarece nu execută nici o activitate materială (mai puțin ăn domeniul Euroatom), acestea nu pot să cauzeze prejudicii decât prin actele lor juridice sau prin refuzul de a emite astfel de acte. Particularii fiind slab protejați în materie(numai prin recursul de legalitate),o mare libertate este lăsată la îndemâna Curții pntru a elabora regimul recursurilor în indemnizație , ne-am putea aștepta ,printr-un fenomen al compensării,la soluții foarte liberale.Aceasta este situația în ceea ce privește accesul la recurs; dar în ceea ce privește fondul, pentru ca instituțiile să nu fie puse în dificultate de o responsabilitate prea mare,Curtea rămâne exigentă, în special în domeniul normativ.
Subsecțiunea I. Ilegalitate și iresponsabilitate
Recursul de legalitate și recursul în indemnitate
În fața unui prejudiciu cauzat de un act juridic, toate sistemele jurisdicționale întâlnesc în mod inevitabil problema combinării recursului de legalitate și a acțiunii în indemnizare. În dreptul comunitar, ea comportă o mai mare acuitate, în măsura în care condițiile de acces la recursul în indemnizate sunt diferite și, pentru reclamanții obișnuiți, incomparabil mai favorabile decât cele cerute pentru recursul în anulare.
În realitate, nu există nici o dificultate de fiecare dată când reclamantul nu intentează mai întâi un recurs de legalitate ( recurs în anulare sau în carență ) și apoi un recurs în indemnitate succesiv sau accesoriu. La fel și dacă reclamantul se prezintă în fața judecătorului un recurs în responsabilitate după ce a obținut în prealabil declararaea invalidității actului în acuză. Dar când ilegalitatea care a cauzat un prejudiciu nu a fost constatată există reversul ca, pentru a beneficia de avantajele acțiunii în indemnitate, particularii să ascundă sistematic acțiunile în legalitate sub haina recursurilor în indemnitate, rupând astfel echilibrul sistemului general al căilor de recurs comunitare, în detrimentul bunului exercițiu al competențelor juridice ale instituțiilor. Curtea a ales să promoveze o soluție liberală susținând principiul autonomiei recursului în indemnitate, sancționând totuși abuzul, în cadrul unei excepții de recurs paralele.
Autonomia recursului în indemnitate
Pentru a restrânge domeniul recursului în indemnitate, Comisia a susținut succesiv că acest recurs nu era admisibil decât în condițiile de admisibilitate a recursului de legalitate. Acest lucru ar fi condus la refuzarea admisibilității oricărui recurs în indemnitate de fiecare dată când ar fi fost în cauză un act pentru care reclamantul nu ar fi avut calitatea necesară pentru a obține anularea acestuia: particularii nu ar fi putut avea acces la recursul în indemnizarea prejudiciilor cauzate de regulamente sau de decizii adresate terților, mai puțin în cazul în care ei ar fi putut fi vizați în mod direct și individual, ceea ce ar fi redus și mai mult protecția lor juridică. După o ezitare, Curtea a extins la domeniul tratatului C.E. la soluția pe care o impusese deja în materie: ea a emis principiul, care a fost apoi confirmat mereu, că recursul în indemnitate constituie o cale autonomă în raport cu recursul în anulre și cu recursul în carență.
Faptul că în anumite circumstanțe, exercițiul recursului cu indemnitate ar putea conduce la rezultate comparabile cu cele ale recursului în carență sau în anulare nu contează; rămâne însă o diferență ireductibilă la nivelul condițiilor? De admisibilitate și mai ales în efectrele juridice (limitate la reclamant), între primul și celelalte două. Mai ales, a refuza autopnomia recursului în indemnitate ar compromite „eficacitatea sistemului general al căilor de drept instituite de tratat” slăbind protecția juridică a particularilor.
2.Motive de inadmisibilitate rezultănd din existența unui recurs paralel
Curtea estimeauză că recursul în indemnitate este inadmisibil de fiecare dată când există un recurs paralel de legalitate care ar permite obținerea unor reparații identice cele obținute în cazul unui recurs în indemnizare, iar victima a neglijat acest recurs paralel.
Astfel, de exemplu, dacă o decizie are un efect pur pecuniar, cum ar fi refuzul unei subvenții și aceasta a devenit definitivă prin expirarea termenului de contencios, reclamantul nu mai poate prezenta o cerere tinzând la alocarea aceleiași sume și fondată exclusiv pe ilegalitatea deciziei; nu este posibilă îndreptarea greșelii de a nu fi exercitat calea recursului în anulare prin exercitarea recursului în indemnizație. Dacă totuși, concluziile reclamantului au aceeași cauză juridică cu cea pe care ar fi fost fondate concluziile de anulare îndreptate împotriva deciziei litigioase și dacă consecințele practice ale acțiunii în indemizare sunt aceleași cu cele pe care le-ar fi avut acțiunea în anulare, ne aflăm în fața unei pseudoacțiuni în responsabilitate care nu are alt obiect decât acela de a face să se exercite din nou recursul în anulare și nu trebuie deci luată în considerație.
Această excepție se justifică și prezintă, în plus, puține dezavantaje pentru particulari; dacă recursul paralel, care exclude recursul în indemnitate, este doar recursul în anulare sau în carență, accesul particularilor la aceste două recursuri fiind foarte limitat și practic inexistent împotriva regulamentelor, condițiile care permit opunerea acestei excepții partoicularilor nu vor fi aproape niciodată îndeplinite (este adevărat că C.J.C.E. nu a avut niciodată ocazia de a opune excepția decât în cazuil recursului funcționarilor al căror acces în fața judecătorului comunitar, în materia legalității este considerabil mai larg).
Ilegalitate și greșeală
Responsabilitatea Comunităților pentru prejudiciile cauzate de actele lor juridice este relativ independentă de validitatea acestora; elementul determinant este de fapt, greșeala. Sigur, aș cum s-a semnalat deja în doctrină, un act invalid sau o abstențiune ilegală constituie în general greșeli. Dar ilegalitatea nefiind prin ea însăși o greșeală susceptibilă de a angaja răspunderea Comunităților; aceasta înseamnă că anumite ilegalități pot, ținând cont de împrejurări, să nu fie considerate greșeli.
Ipotezele ilgalităților care nu constituie greșeli este prevăzută implicit de art. 233 aliniatul 2 C.E. și explicit de art. 74 C.E.E.A., în măsura în care victima unui prejudiciu cauzat de un act anulat pentru ilegaliate nu are dreprul să fie despăgubită decât dacă C.J.C.E. recunoaște că această ilegalitate constituie o greșală. Jurisprudența confirmă această poziție. Astfel, în cazul Kampffmeyer, Curtea cenzurase deja anulând-o, o decizie a Comisiei care confirma măsurile de salvgardare adoptate de guvernul german; ea nu a analizat dacă comportamentul Comisiei constituia o greșală și nici nu a recunoscut răspunderea sa pentru că acesta constituia „o greșeală de serviciu”. De asemenea, cu ocazia mai multor recursuri în repararea prejudiciilor cauzate de regulamente, Curtea a afirmat în mod constant că „constatarea că un act normativ …. nu este valid nu ajunge prin ea însăși pentru a angaja răspunderea noncontractuală a Comunității pe baza art.215” și se pot cita chiar exemple când ea a respins pe fond recursurile în repararea de prejudicii cauzate de regulamente a căror invaliditate o constatase anterior pe baza unui recurs în interpretare.
Invers, un act juridic a cărui validitate intrinsecă a fost constatată de curte, poate să fi fost emis și mai ales aplicat într-un context care constituie un comportament greșit, susceptibil de a antrena responsabilitatea Comunității: un regulament care suprimă sumele compensatorii, în care Curtea nu a descoperit nici o ilegalitate, angajază totuși răspunderea Comunității, dacă acest regulament a făcut obiectul unei aplicări imediate și fără advertisment, ceea ce constituie o greșeală cu privire la principiul „încrederii legitime”.
Subsecțiunea II. Prejudiciile cauzate de activitatea normativă a Comunităților
Funcția normativă și răspunderea
Comunitățile sunt ele, de asemenea, răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de actele juridice cu întindere generală, emise de instituții, mai ales pentru regulamente? Dacă da, regimul comunitar va fi inspirat de regulile naționale privind răspunderea pentru regulamentele administrative sau de cele mult mai riguroase privind răspunderea statului legiutor? De la prima speță în care Curtea va întâlni această problemă, ea va afirma simultan și principiul unei asemenea răspunderi și limitele strânse în care înțelege să mențină aceste principii:
„ Fiind vorba despre un act normativ care implică o alegere de politică economică, răspunderea Comunității pentru prejudiciul pe care particularii l-au suferit ca efect al acestui act, nu va fi angajată , ținând cont de dispozițiile articolului 215 aliniatul 2, decât în prezența unei încălcări de caracterizate, a unei reguli superioare de drept, care protejază particularii
1. Aspectul pozitiv este afirmarea unei răspunderi comunitare a faptelor decurgând din regulamente – deși aceasta este exclusă pentru prejudiciile care ar fi cauzate de chiar tratatele comunitare – chiar în domeniul politicii economice propriu-zise. Ce ar fi semnificat, de fapt, în domeniul C.E., mai ales, o răspundere restrânsă numai la actele individuale sau chiar extinsă numai la regulamentele administrative propriu-zise, adică emise numai în domeniul funcției publice și a gestiunii de servicii?
2. Dar hotărârea Curții semnifică mai ales că anumite acte juridice comunitare vor fi special protejate împotriva acțiunilor în indemnizare. Or, sub expresia”act normativ” Curtea aranjază toate regulamentele comunitare adică și regulamentele de bază ale Consiliului (cele care sunt de exercițiu sunt comparabile cu legile naționale), cât și regulamente ale Comisiei.
În ceea ce privește expresia „ care implică alegeri de politică economică ”, ea nu mai este interpretată de manieră restrictivă: nu contează că regulamentele intervin în domeniul politicii economice propriu-zise sau în cel al transporturilor, în domeniul social, etc. În fapt, elementul determinant pare să fie existența în avantajul instituției comunitatre a unei largi puteri discreționare. Este vorba de orice reglementare în care se efectuează adevărate alegeri de politică într-un sector de competență comunitară, adică în care instituțiile erau în măsură să aleagă libere între mai multe posibilități și mai ales, este vorba despre activitatea de armonizare a legislațiilor naționale.
3. Refuzând să opereze orice distincție organică sau funcțională între diferitele tipuri de regulamente pentru a se ocupa exclusiv de elementele materiale, Curtea nu putea astfel să se refere decât la drepturile statelor membre în materia responsabilității privind faptele decurgând din lege. Dar ea nu poate atunci să descopere decât un singur principiu general comun: pentru a conduce o politică economică, leguitorul dispune de o largă putere discreționară; el trebuie să poată să se servească fără piedici de această putere și nu trebuie în special să fie deranjat de perspectiva acțiunilor în despăgubire de fiecare dată când este cazul să emită măsuri normative susceptibile de a aduce atingere intereselor particularilor. Actele normative în care se traduc opțiuni de politică economică nu angajază decât excepțional și în circumstanțe singulare responsabilitatea puterilor publice. Aceasta este regula directoare a Curții; în ceea ce privește condițiile pe care se fondează această responsabilitate, ele sunt proprii dreptului comunitar și deosebit de riguroase.
Condițiile răspunderii pentru regulamente
Dacă la început a ezitat în ceea ce privește sensul exact pe care trebuia să-l dea formulei „încălcare suficient de caracterizată a unei reguli superioare de drept care protejază particularii”, Curtea a caracterizat de atunci cerințele sale, într-un sens restrictiv, cu ocazia a trei serii de decizii: 25.051978 HNL; 04.10.1978 Iresk-Arcady; 5.12.1979,AMYLUM.
Dacă prejudiciul își are sursa într-un regulament, ilegalitatea acestuia, chiar deja consatată nu ajunge pentru a angaja răspunderea instanței; trebuie să fie îndeplinite încă trei condiții care privesc regula încălcată, faptul prejudiciabil (fapt generatoare de prejudiciu) și prejudiciul în sine.
Încălcarea unei reguli superioare de drept, care protejează particularii
Un regulament este ilegal din momentul în care acesta încalcă o regulă oarecare de drept, care face însă parte din blocul legalității comunitare. În materia responsabilității în schimb, Curtea nu examinează ilegalitatea în ceea ce privește toate fundamentele recusului în anulare sau în aprecierea validității,ci doar în ceea ce privește regulule superioare de drept care îi protejează pe particulari. Poate fi vorba de o dispoziție din tratate, de un regulament superior pe scară ierarhică, de un principiu general de drept, din moment ce regula are „o importanță în sistemul tratatului”. Dar trebuie în plus ca această regulă să fie destinată protecției particularilor. Curtea se referă în mod explicit la teoria „normei de protecție” care prevalează în dreptul german. Violarea unei reguli care nu protejază particularii, de exemplu, o regulă de formă (neconsulatrea Parlamentului European; lipsa propunerii Comisiei), dar și de repartiție a competențelor între instituții,chiar dacă ea este de natură să afecteze validitatea actului, nu va fi de natură a angaja răspunderea Comunităților.
Această exigență pare să existe chiar în afara răspunderii pentru actele normative, dar Curtea va face în acest caz o verificare mai sistematică. Ea a precizat în plus că nu este indispensabil ca regula încălcată să aibă exclusiv ca obiect protejarea paricularilor, dacă acesta este, în fapt, efectul ei. De asemenea, nu se cere ca norma să aibă special ca obiect protecția unei categorii de justițiabili, din care reclamantul face parte, ci ajunge ca ea să protejeze particularii fără altă precizare.
Astfel, aceștia din urmă sunt autorizați să invoce un întreg ansamblu juridic care merge de la principii generale la reguli care, în sistemul comunitar, au valoare de principiu de vreme ce ele se referă la interesele subiective ale operatorilor economici. În practică, C.J.C.E. a recunoscut că îndeplinesc aceste condiții în special principiile generale referitoare la respectul drepturilor dobândite (10.12.1975, „Uniunea națională a cooperativelor agricole de cereal”), principiului proporționalității (13.11.1973,” Verhan”),dar mai ales principiul general al nediscriminării, așa cum se caracterizează în special în materie agricolă în art.34 (HNL, Ireks-Arcady, Amylum) și principiul încrederii legitime .Acesta nu este cel mai greu obstacol de depășit.
O greșeală inexcuzabilă
Condiția încălcării suficient de caracterizate, care se referă la gravitatea greșelii a fost explicită: Curtea nu se mulțumește cu o greșeală, chiar și gravă. Astfel, greșita folosire a puterii discreționare nu ajunge pentru a constitui o greșeală inexcuzabilă; răspunderea nu va fi angajată decât dacă organul comunitar a nesocotit în mod flagrant limitele exterioare ale puterilor sale. În ceea ce privește elaborarea actului, mai exact, ceea ce se cere este „un comportament al instituțiilor care este vecin…. arbitrariului”.
Astfel, în cazul „Amylum” Curtea constatase deja, pe baza unui recurs în interpretare, că sarcinile impuse producătorilor de isoglucoză erau „inegale în mod manifest”; acest lucru nu înseamnă totuși, estimează Curtea, că Consiliul a resocotit în mod grav și manifest limitele care se impun exercițiului puterilor sale discreționare „în perspectiva de a aprecia ilegalitatea actului în raport cu articolul 215 al tartatului”.
În rest, judecătorul nu a recunoscut decât cu două ocazii că această condiție era îndeplinită: în afacerile judecate pe 05.10.1979 (Ireks Arkady și alții), Consiliul rupsese în mod deliberat echilibrul între două categorii de producători, egalitte care fusese respectată de la începutul organizației comune de piață în domeniul sectorului de cereale, fără a oferi însă nici cea mai mică justificare: neavând nici un fundament juridic, acastă nouă linie de conduită era vecină arbitrariului, constutuind deci o greșeală inexcuzabilă; în afacerea „Mulder”, leguitorul comunitar omisese complet, fără a face dovada unui interes public superior, de a lua în considerare sitauția particulară a unei categorii net distincte de operatori economici.
3. Un prejudiciu anormal și special
În speța H.N.L., Curtea a precizat că cerința unei încălcări sufcient de caracterizată se referea de asemenea la consecințele care decurgeau din regulamentul incriminat, ceea ce însemna introducerea unei condiții suplimentare, cea a prejudiciului special și grav.
Prejudiciul trebuie să fie special, adică victima trebuie să poată fi particularizată; lucrururile nu au stat astfel în speța H.N.L., unde regulamentul atingea o categorie foarte largă de operatori economici (crescătorii de bovine, de porcine și de pui); dinpotrivă, în afacerea Ireks- Arcady, violarea principiului nediscriminării atingea un grup restrâns și net delimitat de operatori: producătorii de chelmeh și producătorii de malț destinat fabricării berii.
Prejudiciul trebuie să fie grav, dacă nu, el va rămâne în sarcina particlarilor. Trebuie deci ca incidența economică a regulamentului să nu fie limitată. Curtea a estimat că această condiție era îndeplinită în afacerea Ireks- Arcady, pentru că „prejudiciul depășea limitele riscurilor economice inerente activităților din sectorul în cauză”; altfel era situația în afacerea H.N.L. unde mărirea prețurilor furajelor nu depășise 2% și unde consecința regulamentului asupra rentabilității exploatărilor nu depășea amplitudinea riscurilor economice inerente activităților în sectoarele agricole respective.
4.Concluzie
În final, regimul comunitar acumulează condițiile restrictive cunoscute: în dreptul francez, de exemplu, condiția prejudiciului special și normal nu este cerută decât pentru angaja responsabilitatea statului pentru legi sau regulamente; în drept comunitar ea se prezintă ca o exigență suplimentară în cadrul unui regim de responsabilitate pentru greșeală. Deși jurisprudența nu furnizează azi decțâ două serii de condamnări ale C.E. de a indemniza prejudiciile cauzate de un regulament (afacerile Ireks-Arcady și Mulder; dar în acestdin urmă caz urmările financiare considerabile; numărul celor cu vocație de a fi indemnizați fiind de 12.000 și o sumă globală de 250 de milioane Ecu).
În sfârșit, Curtea justifică, cel puțin parțial, rigurozitatea sa prin faptul că particularii dispun cel mai adesea de un recurs în fața jurisdicțiilor naționale de natură a-i proteja de o manieră eficientă (afacerea „Amylum”).
„În cazul în care un particular se estimează lezat de un act normativ comunitar pe care îl consideră ilegal, el dispune de posibilitatea de a contesta, cu ocazia aplicării sale, validitatea actului în fața unei jurisdicții naționale, în cadrul unui litigiu care-l opune autorității interne. Acastă jurisdicție poate sau chiar trebuie, în condițiile art.234 (E.C.177) să sesizeze Curtea cu o întrebare referitoare la validitatea actului comunitar în cauză”.
Acest lucru confirmă că împotriva regulamentelor particularii cu greu se pot folosi de recursul în anulare sau de recursul în indemnizare, singura protecție eficace fiind recursul în interpretare pentru aprecierea validității formulat de o jurisdicție națională.
Secțiunea III.Limitele răspunderii Comunităților
Răspunderea Comunităților comportă anumite limite care vor fi studiate în continuare.
Subsecțiunea I. Răspunderea Comunității și răspunderea agenților săi
Comunitățile nu sunt responsabile numai pentru prejudiciile cauzate de instituții sau pentru grețelile de serviciu anonime,ci și pentru prejudiciile cauzate prin greșelile personale ale unui agent , adică prin greșeala unui agent identificat , cu condiția ca aceasta să intervină „în exercițiul funcțiunilor sale”(articolele 40 C.E.C.A.;288, aliniatul 2, C.E.).
1)Această din urmă noțiune care delimitează pe de o parte responsabilitatea Comunităților și competența Curții (acțiunea trebuie dirijată fie împotriva Comunității , în fața Curții de justiție, fie împotriva agentului respectiv ,în fața jurisdicțiilor naționale) a făcut obiectul unei interpretări deosebit de restrictive și foarte puțin protectoare pentru drepturile particularilor,în calitatea lor de agenți. În decizia sa din 10.07.1969, „Sayag”, Curtea a declarat : „Comunitatea nu este responsabilă decât pentru acele acte ale agenților ei care, în virtutea unui raport intern și direct , constituie prelungirea necesară a misiunilor încredințate instituțiilor”.Actul întocmit de un agent „în exercițiul funcțiunilor sale”, care nu este orice act orice act întocmit de acesta cu ocazia exercitării funcțiunilor sale sau în vederea exercițiului acestora, ci numai acel act întocmit în numele Comunității și care, prin natura sa, este expresia unei competențe comunitare. Pentru Curte, nu există nici un dubiu că regula tratatului conform căreia răspunderea agentului este absorbită de cea a Comunității, este destinată să asigure autonomia Comunității mai mult decât pentru a asigura protecția individuală a agenților. Curtea a refuzat să considere, de exemplu, că utilizarea de către un agent a mașinii personale pentru a determina pe un invitat oficial să viziteze instalația Euroatom ar fi avut un raport direct cu nevoile serviciului, chiar dacă utilizarea mașinii este expres prevăzută în ordinul misiunii: într-un asemenea caz, nu este permis victimei să ceară repararea prejudiciului de către Comunitate, soluție mult mai restrictivă decât cele pronunțate de instanțele naționale pe plan intern.
2) Astfel , în cazul unui prejudiciu cauzat de greșeala personală a unui agent, victima nu are posibilitatea unei alegeri deoarece:
-fie greșeala a fost comisă în exercițiul funcțiunilor agentului și atunci răspunderea Comunității o absoarbe pe cea a agentului, fără posibilitatea ca cele două răspunderi să fie cumulate; victima trebuie deci să intenteze o acțiune împotriva Comunității, în fața Curții de Justiție, fără a putea cere repararea prejudiciului de la agentul respectiv pn fața judecătorului național; dacă această greșeală este una „gravă”, Comunitatea poate, bineînțeles, după ce în prealabil indemnizează victima , să se în toarcă împotriva agentului și să pună în sarcina acestuia o parte sau toată suma destinată reparării prejudiciului (articolul 2 din Statutul funcționarilor și agenților), dar în acest caz este vorba de o acțiune care nu privește victima.
-fie greșeala a fost comisă de un agent în afara exercițiului funcțiunilor sale și răspunderea acestuia nu mai este absorbită de Comunitate.Victima nu poate beneficia de cumul : ea trebuie să-și îndrepte acțiunea împotriva agentului , adresându-se judecătorului național din locul unde s-a produs actul prejudiciabil, judecător care va aplica deptul național și nu pe cel comunitar. În drept, regimul este riguros, atât pentru agenți, cât și pentru victime; în fapt totuși dezavantajul este limitat în măsura în care prejudiciile susceptibile de a fi cauzate de o greșeală personală sunt foarte rare.
Subsecțiunea II. Responsabilitatea Comunității și responsabilitatea statelor membre
Se știe că potrivit principiului „administrării indirecte”, care prevalează în sistemul comunitar, cea mai mare parte a dreptului comunitar nu este executată de instituțiile comunitare , ci de adminisrațiile sau organismele naționale.Se pune deci problema de a ști cine este responsabil în cazul în care sunt produse prejudicii prin măsurile de executare națională a dreptului comunitar. Va răspunde deci Comunitatea, statul membru în cauză sau vor răspunde și unul și altul în solidar?
Ținând cont de avantajele reale ale recursului direct în responsabilitate și de tendința celor care pledează de a se adresa Curții de fiecare dată când dreptul comunitar este aplicabil, Curtea a fost rapid obligată să delimiteze acțiunile care pot fi prezentate în primă instanță în fața jurisdicțiilor națonale. Curtea nu va putea judeca recursul în indemnizație împotriva statelor membre pentru că ea se consideră incompetentă în acest sens, mai puțin în materie financiară.Totodată dorind , din motive practice să „evacueze” din competența sa cât mai multe recursuri directe, Curtea caută sistematic recursuri în responsabilitate „deghizate” și trimite în cea mai mare parte din cazuri pe pledanți în fața jurisdicțiilor naționale.
Jurisprudența Curții, complexă și în general criticată, consacră o regulă o regulă de subsidiaritate.Un recurs fondat pe articolele 235 și 238 C.E. nu este deschis pentru cei interesați decât dacă aceștea nu au posibilitatea de a obține satisacție pe baza unei acțiuni împotriva autorităților statului membru în cauză, în fața tribunalelor naționale.Soluția trebuie nuanțată în funcție de trei ipoteze care pot apărea:
A.Executarea greșită de către organismele naționale a actelor comunitare valabile
Recunoscând existența unui singur caz de responsabilitate a Comunității pentru fapta altuia, respectiv acela în care prejudiciul este cauzat de un agent în exerciziul funcțiunilor sale, tratatele exclud în mod implicit ideea că Uniunea Europeană ar putea fi ținută ca responsabilă pentru actele sau pentru omisiunile imputabile doar statelor membre, chiar dacă este vorba despre exercițiul obligațiilor sale comunitare.
1)Dacă actul comunitar a cărui aplicare se face, este valabil, cauza prejudiciului este fapta exclusivă a autorităților naționale care au nesocotit fie dreptul lor intern, fie dreptul comunitar.În acest din urmă caz, poate fi vorba de o folosire neregulamentară a puterii discreționare pe care le-o pune la dispoziție un regulament comunitar, de exemplu pentru a edicta dispoziții complementare sau pentru a organiza serviciile competente.Poate fi de asemenea vorba despre o încălcare a regulamentului, însă cel mai adesea avem de-a face cu refuzul organismelor naționale de a-i plăti reclamantului sumele care îi sunt datorate în virtutea dreptilui comunitar.
În toate aceste ipoteze, Curtea apreciază că acțiunea în indemnizație „… nu are ca obiectiv să permită Curții să examineze validitatea deciziilor luate de organele naționale însărcinate cu punerea în aplicare a anumitor măsuri…sau de a aprecia consecințele pecuniare rezultând din nevalabilitatea eventuală a unor asemenea decizii”(speța „Wagner”, din 12.12.1979).În toate aceste cazuri, numai jurisdicțiile naționale sunt competente pentru a statua asupra legalității actelor naționale „incriminate”, întocmite pentru aplicarea dreptului comunitar, în formele prevăzute de dreptul național și în cadrul dispozițiilor naționale relative la răspunderea statelor. Curtea nu va interveni decât în cazul în care este solicitată printr-un recurs în interpretare (articolul 234 C.E.) , pentru a furniza o interpretare autentică a dispozițiilor comunitare în cauză.
2)Fiind astfel vorba despre o aplicare nelegală de către autoritățile naționale a actelor comunitare valabile, responsabilitatea Comunității nu poate fi angajată decât dacă acestei neregularități i se adaugă un comportament greșit al instituțiilor, de exemplu al Comisiei care nu și-a exercitat funcția de a supraveghea aplicarea corectă a tratatelor, cu toate că dispunea de puteri specfice și efective pentru a obliga statele membre să acționeze într-un anumit fel.
B.Executarea în mod valabil de către organele naționale a actelor comunitare nevalabile
1)Este vorba ,în acest caz despre prejudicii care sunt imputabile doar Comiunităților, chiar dacă sunt cauzate de acte naționale. Ipoteza este următoarea : actele naționale au făcut o aplicare ireproșabilă a dreptului comunitar în vigoare, dar acesta este de contestat, instituțiile fiind acuzate că au adopat acte ilegale sau au obligat autoritățile naționale să adopte acte ilegale, dacă acestea din urmă erau obligate să se supună acestei injoncțiuni. Nefiind comisă nici o ilegalitate de către autoritățile naționale, care sunt obligate să aplice actele comunitare neanulate și nedeclarate nevalide, nici o răspundere in solidum sau pro quota a statului membru poate fi angajată. În schimb poate fi angajată răspunderea Comunității pe baza articolului 215 T.C.E. , în fața Curții de Justiție.
Trebuie ,de asemenea, să fie vorba despre o veritabilă acțiune în responsabilitate și nu despre o acțune pentru plata unei sume datorate de autoritățile naționale în virtutea dreptului comunitar. În acest caz, de fapt, Curtea apreciază că acțiunea în plată intentată în fața jurisdicțiilor naționale este singura acțiun deschisă și se opune unei excepții de recurs paralel. Această regulă va fi corolarul implicit al celei care încredințează autorităților naționale sarcina de a efectua plăți în numele Comunității sau de a percepe taxe. Particularii trebuie să se adreseze în fapt autorităților naționale competente pentru a verifica, eventual în cadrul unui recurs în interpretare , dacă dispozițiile comunitare pe care se fondează autoritățile naționale nu sunt atinse de ilegaltate și să reușească astfel obținerea dreptului lor la plata sumelor datorate sau restituirea sumelor percepute pe nedrept de autoritățile naționale. În ciuda procedurii lungi și dificile care se desfășoară în general în fața jurisdicțiilor naționale în aceste cazuri, Curtea a exclus în mod constant admiterea recursurilor fondate pe baza articolului 288C.E., de fiecare dată când indemnizația cerută era consecința unei prestații decurgând din dreptul comunitar și pe care reclamantul era în drept de a o solicita.
2) Pentru a putea profita această excepție mai este necesar, pe de-o parte ca cererea să fie în fapt o acțiune în plată și ,pe de altă parte, să se afle pe rolul jurisdicțiilor naționale o acțiune care să permită efectiv obținerea unui rezultat similar condamnării Comunității.De aici rezultă și importanța calificării cererii. Această cerere se distnge, fără nici un fel de confuzie posibilă, de o acțiune pentru plată, dacă reclamantul cere reparația pierderilor rezultate dintr-un deficit de exploatare.Dificultatea apare dacă reclamantul se mărginește să ceară daune în același cuantum cu sumele care au fost percepute pe nedrept de autoritățile naționale.Curtea examinează în acest caz dacă există cu adevărat un recurs paralel, adică dacă jurisdicțiile naționale vor putea să dea satisfacție reclamantului. Dacă această condiție este îndeplinită, ea va declara că acțiunea în indemnizație este inadmisibilă și îl va trimite pe reclamant în fața jurisdicțiilor naționale.Astfel se întâmplă aproape de fiecare dată când cererea are ca obiect restituirea unor sume percepute pe nedrept de către autoritățile naționale;nevalabilitatea regulamentului pe care acestea se fundamenteză pentru a cere respectivele plăți, constată eventual prin intermediul unui recurs în interpretare, dă naștere unui drept de rambursare și deci și unei acțiuni utile în fața judecătorului național. În schimb, în toate cazurile în care reclamanții, deși ar fi reușit demascarea ilegalității măsurilor comunitare aflate la originea prejudicuiului, nu ar fi reușit obținerea prestației la care ar fi avut dreptul fără intervenția legiuitorului comunitar, Curtea admite acțiunea ăn indemnizație: așa s-a întâmplat de fiecare dată când autoritățile naționale au refuzat vărsământul ajutoarelor, sumelor compensatorii, cotizațiilor, restituțiilor etc., pe care instituțiile au omis ,ilegal, să le prevadă.
C.Concursul greșelilor națonale și comunitare
Chiar dacă prejudiciul este imputabil unei instituții comunitare și unui stat membru totodată, Curtea refuză aplicarea principiului răspunderii in solidum, care ar fi permis victimei să ceară repararea totală a prejudiciului fie de la Comunitate, în fața Curții de Justiție,fie de din partea statului, în fața unei jurisdicții naționale.
În decizia Kampffmeyer, când prejudiciul a rezultat nu numai din greșeala Comisiei, care a confirmat anumite măsuri de salvgardare luate de Germania, dar și din greșeala comisă de autoritățile germane, care stabiliseră măsurile ilegale, Curtea pentru „ … a evita ca reclamanții să nu fie, din cauza aprecierilor diferite aspra acelorași prejudicii a două jurisdicții diferite, nici insuficient, nici abuziv indemnizați”, trimite victimele în fața judecătorului național pentru ca acesta să se pronunțe asupra răspunderii eventuale a Germaniei și își rezervă dreptul de a examina apoi dacă o parte din prejudiciul neindemnizat va rămâne în sarcina Comunității. Procedând astfel, ea edictează, atunci când prejudiciul rezultă dintr-un concurs de greșeli, dublul principiu al răspunderii parțiale și subsidiare a Comunității: răspunderea parțială care interzice victimei să ceară repararea totală a prejudiciului; răspunderea subsidiară, care impune victimei să epuizeze căile de drept naționale înainte de a sesiza Curtea și a implica astfel Comunitatea în litigiu.
Se pare că C.J.C.E. a considerat această soluție ca fiind inevitabilă din cauza separației riguroase între ordinele juridice naționale și comunitară și mai ales pentru că, în caz de răspundere in solidum, Comunitatea, care ar putea fi condamnată să indemnizeze tot prejudiciul, nu ar dispune de nici o acțiune în regres împotriva statului respectiv,în fața Curții de Justiție.
De fapt , această soluție are inconveniente considerabile dovedite în special prin faptul că în 1980, de exemplu, se găseau procese atât pe rolul instanțelor naționale cât și pe rolul Curții de Justiție și care ar fi putut duce la un adevărat impas, existând posibilitatea unui dezacord între aceste jurisdicții cu privire la răspunderea care ar revenit statului și la cea care ar fi revenit Comunității cu privire la același prejudiciu. Motiv pentru care Curtea a încercat sistematic să evite situația de a se găsi în fața unui cumul de greșeli.
Cât privește principiile generale de drept ale statelor membre, acestea impun un regim de responsabilitate in solidum, când același prejudiciu este cauzat de mai mulți coautori, iar o parte a doctrinei consideră că acțiunea în regres ar putea să se realizeze prin procedura prevăzută de articolul 226 T.C.E. .
Capitolul VI. Recursul în responsabilitate contractuală
Acest recurs este prevăzut de articolele 238 și 288 T.C.E.. Articolul 238 T.C.E. dispune „Curtea de Justiție este competentă pentru a statua în virtutea unei clauze compromisorii conținute într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de către Comunitate pe seama sa”. În absența unei astfel de clauze, litigiile referitoare la aplicarea contractului în cauză vor fi de competența jurisdicțiilor naționale. Pentru contractele cele mai importante, o clauză compromisorie atribuie în general competență Curții,în vreme ce litigiile care se referă la contractele mai puțin importante sunt lăsate în competența jurisdicțiilor naționale sau a tribunalelor arbitrale.
Articolul 288 aliniatul 1 T.C.E. prevede că „răspunderea contractuală a Comunității este reglementată de legea contractului în cauză”.Cel mai adesea va fi vorba despre o lege națională , chiar dacă este posibil să se prevadă derogări de la aplicarea legii naționale.
Anumite contracte fac trimitere nu la legea națională, ci la principiile generale comune sistemelor de drept naționale ale statelor membre. S-a ajuns ca legea aplicabilă contractului să fie chiar dreptul comunitar.
Curtea a precizat că nu este posibil să existe măsuri naționale, care s-ar opune competenței sale, dacă aceasta din urmă rezultă dintr-o clauză compromisorie.
Cererea nu va fi examinată dacă nu este însoțită de acte pertinente și în special de contractul în cauză. Ea nu va putea să examineze o cerere care nu are un fundament contractual, dacă statuează în virtutea unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat (un exemplu este conținut, în acest sens de decizia „Grifoni”, din 5 martie 1991).
Capitolul VII. Recursul împotriva sancțiunilor
Secțiunea I. Consacrare lagislativă
Articolul 229 T.C.E. (fostul articol 172) prevede că „regulamentele edictate împreună de Parlamentul European și de Consiliu, în virtutea dispozițiilor prezentului tratat , pot să atribuie Curții de Justiție o competență de plină jurisdicție în ceea ce privește sancțiunile prevăzute de aceste regulamente”.Recursul prevăzut de articolul 229 T.C.E. permite controlul jurisdicțional asupra puterii de a sancționa a instituțiilor comunitare.
Secțiunea II. Sancțiunile vizate de articolul 229 T.C.E.
Tratatul C.E. lasă legiuitorului comunitar puterea de a prevedea posibilitatea de a aplica sancțiuni particularilor, însă numai articolul 83, aliniatul 2, litera a) prevede, în mod expres, posibilitatea Consiliului de a edicta sancțiuni în cazul încălcării articolului 81 (interzicerea înțelegerilor între întreprinderi) și 82 (interzicerea abuzului de poziție dominantă) de către întreprinderi. Pe această bază Consiliul a adoptat regulamentul cel mai important în materie, adică Regulamentul numărul 17/62 din 6.07.1962. Alte regulamente au fost emise de Consiliu în domeniul concurenței comunitare, în special pentru sectorul transporturilor. Se poate menționa, de asemenea, regulamentul numărul 4064/89 din 21 decembrie 1989, relativ la controlul operațiunilor de concentrare între întreprinderi (modificat de regulamentul 1310 din 30 iunie 1997. Toate aceste regulamente atribuie o competență de plină jurisdicție Curții de Justiție în privința sancțiunilor pe care le instituie.
Consiliul s-a sprijinit ,de asemenea, pe articolul 79(3) pentru a autoriza sancțiunile prin regulamentul 11/60 din 27 iunie 1960, relativ la suprimarea discriminărilor în materie de prețuri și de condiții de transport.
Articolul 299 T.C.E. prevede că doar Consiliul (sau Consiliul și Parlamentul European împreună) pot institui sancțiuni susceptibile de a releva competența de plină jurisdicție a Curții. Dar s-a admis că și Comisia poate să aplice asemenea sancțiuni pe baza articolului 40,(chiar dacă această posibilitate nu a fost prevăzută în mod expres de acest articol. Se știe, de asemenea, că Banca Centrală Europeană poate „aplica întreprinderilor amenzi în cazul în care acestea nu respectă regulamentele și deciziile sale”.
Secțiunea III. Condițiile pentru a exercita recursul contra sancțiunilor
Acest recurs este în primul rând de competența T.P.I. . Deși tratatul nu se pronunță asupra problemei termenului de recurs, trebuie să se considere că recursul împotriva sancțiunilor trebuie introdus în aceleași termene ca și recursul în anulare.
Acțiunea prevăzută de articolul 229 T.C.E. nu poate viza decât o amendă și poate să se fondeze pe ilegalitatea deciziei care constată infracțiunea ce justifică sancțiunea pecuniară (chiar această decizie nu va putea fi contestată decât în cadrul unui recurs în anulare).
Recursul contra sancțiunilor nu are efect suspensiv, dar Curtea poate oricând să ordone suspendarea execuției prevăzute de aticolul 242 din tratat, dacă estimează că circumstanțele o cer.
Secțiunea IV. Curtea statuează cu o competență de plină jurisdicție
Judecătorul comunitar poate nu numai să anuleze o decizie care îi este deferită, ci o poate chiar reforma, în special mărind sau diminuând nivelul amenzii; el poate, de asemenea, dacă este nevoie, să pronunțe condamnări pecuniare și să adreseze injoncțiuni instituțiilor comunitare.El posedă deci puteri superioare celor pe care le deține în cadrul contenciosului de anulare .
Articolul 17 din Regulamentul 17/62 prevede explicit că C.J.C.E. are facultatea de a „suprima, reduce sau majora amenda”. Jurisprudența Curții confirmă acest drept de a anula o cerere sau de a diminua cuantumul. Posibilitatea de a agrava sancțiunile este încă în stadiul teoretic.
Judecătorul comunitar are, de asemenea, puterea de a recalifica faptele reținute de instituție pentru a justifica amenda și de a exersa un control nelimitat asupra instituției în cauză. El va putea, de asemenea să ia în considerare comportamentul întreprinderii sau greșeala instituției în cauză. Judecătorului îi este recunoscut și dreptul de a adresa injoncțiuni instituției în cauză.
Capitolul VIII. Recursul funcționarilor comunitari
Secțiunea I.Reglementare
Articolul 236 T.C.E. prevede că „ C.J.C.E. este competentă pentru a statua asupra oricărui litgiu între Comunitate și agenții săi, în limitele și condițiile determinate prin statutul acestora sau rezultând din din regimul aplicabil acestora din urmă”. Există un statut unic al funcționarilor comunitari începând cu anul 1968.
Recursul funcționarilor trebuie să poarte asupra legăturii statutare care îl unește pe reclamant cu „Autoritatea învestită cu puterea de a numi”(A.I.P.N.), care acționează în numele instituțiilor. Recursurile tind astfel fie la anularea unui act sau la constatarea unei carențe a unei instituții, fie la obținerea unei indemnizații pentru prejudiciul suferit. Reclamantul poate, de asemenea, să cumuleze aceste două pretenții și, în acest caz , respingerea cererii de anulare nu antrenează ipso jure respingerea cererii de reparație a prejudiciului, mai puțin în situația în care concluziile privind indemnizația prezintă o legătură strânsă cu cele susținute de reclamant în favoarea cererii de anulare.
În orice caz, recursurile funcționarilor nu sunt admisibile, dacă urmăresc un alt scop decât cele care se referă la funcția publică.
Secțiunea II.Reclamantul din cadrul acestui recurs
Recursul funcționarilor poate fi introdus de către funcționari și de către agenții supuși regimului aplicabil celorlalți agenți ai C.E., chiar dacă este vorba despre foști funcționari sau despre funcționari stagiari sau despre candidați la funcția publică comununitară.
Curtea a refuzat sindicatelor de funcționari dreptul de a introduce recursuri în cadrul contenciosului funcției publice( prin decizia de principiu „Sindicatul general al personalului organismelor europene”, din 8 octombrie 1974).
Reclamantul trebuie să aibă un interes personal pentru a acționa, iar acest interes trebuie să fie cert și actual. Dacă administrația a fost obligată să acționeze de o anumită manieră, cel interesat nu va putea să invoce în mod valabil un viciu de formă și să obțină anularea cererii litigioase. Interesul de a acționa nu va mai exista nici în situația în care cel interesat a obținut satisfacție în urma unei reclamații prealabile.
Secțiunea III.Actele A.I.P.N. susceptibile de recurs
Recursul trebuie îndreptat împotriva actului reclamat și care trebuie să emane de la A.I.P.N., în serviciul căreia se găsește agentul în cauză. Actele preparatorii și declarațiile de intenție nu pot fi contestate.
Recursurile trebuie îndreptate împotriva instituției care a desemnat Autoritatea care este investită cu puterea de numire, să edicteze actul în cauză. Judecătorul în cauză (T.P.I. în primă instanță și C.J.C.E. ca al doilea grad de jurisdicție) este competent pentru a statua în cazul litigiilor care opun B.C.E. agenților ei sau personalului ei.
Recursul funcționarilor nu poate fi îndreptat decât împotriva actelor individuale sau împotriva actelor generale pe care baza cărora au fost emise actele individuale care se contestă.
Reclamantul nu va putea deci să se prevaleze în mod valabil de ilegalitatea pretinsă a unui act pe care îl contestă în cadrul unui recurs în indemnizație, dacă nu s-a folosit de posibilitatea recursului oferită de articolul 236 pentru a cere repararea unui prejudiciu care aduce în discuție legătura serviciului său cu A.I.P.N..
Secțiunea IV.Procedura recursului funcționarilor
Procedura se derulează în două faze succesive:
-o fază administrativă prealabilă, care permite celui interesat să sesizeze A.I.P.N. pentru a formula o reclamație sau pentru a solicita o decizie;
-o fază contencioasă care începe o dată cu sesizarea T.P.I. și care poate fi deschisă în cazul în care prima fază a eșuat.
Subsecțiunea I.Recursul administrativ prealabil
Acest recurs permite celui interesat fie să ceară Agenției să ia o decizie în privința sa, fie să formuleze o reclamație împotriva unui act pe care îl contestă sau împotriva unei abstențiuni a autorității în cauză. Dacă Agenția nu răspunde acestei cereri într-un termen de patru luni, tăcerea sa va fi asimilată unei decizii implicite de respingere. În general, recursul va fi declarat inadmisibil atâta vreme cât reclamația nu va fi considerată ca respinsă.Reclamațiile împotriva actelor care se contestă sau deciziilor implicite de respingere trebuie să fie formulate într-un termen de trei luni. Ele nu sunt supuse unor condiții de formă particulare. Judecătorul se limitează să ceară ca cererea să fie destul de precisă pentru a putea permite un răspuns potrivit din partea autorității vizate.
Necesitatea de a introduce un recurs administrativ prealabil sesizării judecătorului comunitar nu vizează în mod evident ipotezele în care instituția în cauză nu are puterea de a satisface cererea celui interesat.
Subsecțiunea II.Faza contencioasă
Sesizarea judecătorului va putea interveni într-un termen de trei luni din momentul notificării deciziei deja contestate sau începând cu momentul în care cel interesat se află în fața unei decizii implicite de refuz.Reclamantul poate totodată să îl sesizeze pe judecător imediat după ce a formulat reclamația prealabilă, dacă va cere totodată și stabilirea de măsuri provizorii.Termenele pot fi redeschise dacă fapte noi, substanțiale, au intervenit în acest interval.
Cererea nu trebuie să modifice nici cauza, nici obiectul reclamației administrative prealabile. Judecătorul acceptă să examineze motive noi care nu au fost invocate în cadrul fazei administrative, cu condiția ca totuși aceste motive să se atașeze indisolubil motivelor menționate anterior.
Judecătorul comunitar exersează o competență de plină jurisdicție, dar administrația are la rândul ei o mare putere de apreciere în interesul serviciului, în așa fel încât controlul jurisdicțional poate fi îngrădit.
În principiu,judecătorul comunitar nu poate să adresese injoncțiuni instituțiilor în cadrul contenciosului funcției publice, dar poate, în schimb, să dea indicații privind executarea deciziilor sale.
Concluzii
Pretoriul Curții de Justiție a Comunităților europene, în general foarte încărcat cu diferite recursuri dintre care cea mai mare parte au făcut obiectul prezentei lucrări, mai cuprinde o serie de căi de drept extrem de importante pentru realizarea a ceea ce Curtea consideră a fi misiunea sa principală și anume interpretarea unitară a dreptului comunitar. Această misiune se realizează în principal prin recursul în interpretare, Curtea fiind sesizată în acest caz de jurisdicțiile naționale în fața cărora s-a ridicat, în timpul unui litigiu pendente, o problemă de interpretare a dispozițiilor comunitare. În ciuda afirmației Curții referitoare la ceea ce ea consideră a fi principala sa misiune, controlul actelor instituțiilor comunitare de către Curte ocupă un rol foarte important, în primul rând pentru că această instituție are rolul primordial în apărarea drepturilor legitime ale particularilor lezați de celelalte instituții în aplicarea dreptului comunitar, pe de-o parte și în restabilirea legalității comunitare pe de altă parte.
În altă ordine de idei, datorită numărului important pe care recursurile prezentate îl ocupă în pretoriul Curții, o parte din aceste recursuri au fost transferate în competența Tribunalului de primă instanță al Comunităților europene, fiind judecate de Curtea de Justiție în calitatea ei de instanță de recurs.
În ciuda reglementării riguroase și totodată restrictivă a recursurilor prezentate, Curtea de Justiție s-a străduit mereu să lărgească accesul la pretoriul său, în special pentru reclamanții obișnuiți, care ar fi putut suferi de pe urma dezechilibrului de forță în raport cu instituțiile comunitare și respectiv cu statele membre socotiți drept ”reclamanți privilegiați”, în sistemul tratatelor comunitare.
În sfârșit, trebuie observată delimitarea netă între competența jurisdicțiilor naționale și competența Curții de Justiție, precum și conlucrarea strânsă a acestora pentru buna desfășurare a activități jurisdicționale pe teritoriul Comunității.
Listă bibliografică
Autori români
Filipescu,I., Fuerea,A.,”Drept instituțional comunitar european”,editura”Actami”,București,2000
Fuerea,Augustin, „Dreptul comunitar al afacerilor”,editura „Universul juridic”,București,2003
Leicu,Corina; Leicu,Ioan,”instituțiile comunitare”,Editura „Lumina Lex”,2000
Ștefănescu, Brândușa,”Curtea de justiție a Comunităților europene”,Editura stiințifică și enciclopedică,București,1979
Ținca,Ovidiu,”Drept comunitar general”,Editura didactică și pedagogică,București,1999
Autori străini
Barav,Ami ,”Dictionarul juridic al Comunităților europene”,Paris ,1993
Boulois j.,”Dreptul instituțional al Comunităților europene””,Paris ,1994
Boulois J.; Chevalier R.M.,”Marile decizii ale Curții europene de Justiție”,Paris ,1992
Constantinesco,V.,”Competențele și puterile instituțiilor europene”,Bruxelles, 1974
Constantinesco, V.;Jaques,Jean-Paul;Kovar,Simon,Denys,”Tratatul instituind C.E.E..Comentariu articol cu articol”,Paris,1992
Cartou,Louis,”Uniunea Europeană”,Paris ,2000
Douatriaux,Yves,Lequesne,Christian,”Instituțiile Uniunii Europene”,Paris,1995
Favret,J.M.,”Dreptul și practica Uniunii Europene”,Paris,2000
Favret,J.M.,”Esențialul contenciosului comunitar”,Paris,2001
Darmon,M.,Boulois,J.,Huglo,J.,”Contenciosul comunitar”,Paris,2001
Isaac,”Dreptul comunitar general”, Paris ,1999
Manin,P.,”Comunitățile europene.Uniunea Europeană”,Paris,1996
Moreau,P.,”Instituțiile europene”,Paris,1995
Rideau,J.,”Dreptul instituțional al Uniunii Europene și al Comunităților Europene”,Paris,1999
Sauron,J.L,”Curs de instituții europene”,Paris,2000
Simon,D.,”Sistemul juridic comunitar”,Paris,1998
Reviste de specialitate
„Revista Pieții comune europene”,Paris,începând din1958
„Caiet de drept european”,Bruxelles,începând din 1965
„Revista trimestrială de drept european”, Paris,începând din 1965
„Culegere de jurisprudență a C.J.C.E.”, Paris, începând din 1990
Legislație
Tratatul de la Paris,instituind C.E.C.A.-1951
Tratatele de la Roma,instituind C.E.E. și Euroatom
Actul unic european,1986
Tratatul de la Maastricht,1992
Tratatul de la Amsterdam,1997
Tratatul de la Nisa, 2001
Internet
http://europa.eu.int.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Contenciosul Recursului In Anulare. Recursul Reclamantilor Obisnuiti In Cadrul Tratatului C.e.c (ID: 125161)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.