.consideratii In Legatura cu Sistemul Probator In Dreptul Procesual Penal
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMă
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
2006
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
interceptările și înregistrările audio sau video în noua concepție procesual penală
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
2006
LISTĂ DE ABREVIERI
Al. = alineat
Art. = articol
C.Apel = Curtea de Apel
C.pen. = Cod penal
C.proc.pen. = Cod de procedură penală
Dec. = decizie
Lg. = lege
Sent. = sentință
H.G. = Hotărârea Guvernului
O.G. = Ordonanța Guvernului
Lit. = Litera
O.U.G. = Ordonanța de Urgență a Guvernului
Pct. = Punctul
P.L. = Revista Pro Lege
Rap. = Raportat
R.D. – Revista Dreptul
R.D.P. – Revista de Drept Penal
R.R.D. – Revista Română de Drept
CUPRINS
CAPITOLUL I. sistemul probator în dreptul procesual penal …. 1
1. Preliminarii …………………………………………………………….……………. 1
Secțiunea 1. Probele ……………………………………………………………………. 2
Etimologie ……………………………………………………………………… 2
Importanța probelor în procesul penal …………………………….…………… 2
Noțiune. Distincția dintre probă și mijloace de probă ………………………….. 3
Secțiunea 2. Mijloace de probă …………………………………………………………. 5
2.1. Noțiune și importanță ……………………………………………………………. 5
2.2. Corelarea Mijloacelor de probă cu principiile care guvernează procesul penal …. 7
Secțiunea 3. Procedeele probatorii ……………………………………………………… 13
CAPITOLUL II. Aspecte generale referitoare la interceptările și înregistrările audio și video ………………………………………………. 15
Secțiunea 1. Scurt istoric ………………………………………………………………. 15
Prevederi legale anterioare modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 …………………………………….. ……………………… 15
Mic studiu comparativ între prevederile legii nr. 141/1996 referitoare la înregistrările audio sau video și cele cuprinse în Legea nr. 281/2003 ………………………… 17
Secțiunea 2. Corelarea reglementării cu prevederile normelor internaționale și ale Constituției României ……………………………………………………………………………….. 18
Corelarea prevederilor art. 911, 914, 915 Cod procesual penal cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului ………………………………………………… 18
Prevederi legale din legislația unor state în ceea ce privește interceptarea comunicațiilor. Elemente de drept comparat …………………………………… 20
Corelarea prevederilor art. 911 – 916 Cod de procedură penală cu prevederile constituționale ………………………………………………………………….. 32
CAPITOLUL III. Natura juridică a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video ………………………………………………………………….. 34
CAPITOLUL IV. Obiectul reglementării ……………………………………. 36
Secțiunea 1. Noțiuni ……………………………………………………………………. 36
Sediul materiei ………………………………………………………………….. 36
Concept …………………………………………………………………………. 37
Caracter …………………………………………………………………………. 40
Funcțiune și importanță ………………………………………………………… 41
Încadrarea în desfășurarea procesului penal ……………………………………. 42
Secțiunea 2. Conținutul reglementării ………………………………………………….. 43
2.1. Precizări ………………………………………………………………………….. 43
2.1. Condiții …………………………………………………………………………… 44
2.3. Persoanele susceptibile a fi ascultate……………………………………………… 51
Secțiunea 3. Activitatea procesuală penală ……………………………………………… 51
3.1. Declanșarea și dispunerea ………………………………………………………… 51
3.2. Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea ………………………….. 53
Secțiunea 4. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii ……………………………. 55
4.1. Activitatea proprie a subiecților oficiali …………………………………………. 55
4.2. Înregistrări și filmări prezentate de părți ………………………………………… 57
4.3. Înregistrări audio, video, filmări extrajudiciare …………………………………. 58
Secțiunea 5. Valoarea probantă și garantarea procesuală a interceptării comunicațiilor și a înregistrărilor audio și video ……………………………………………………………. 58
5.1. Valoarea probantă ……………………………………………………………….. 58
5.2. Garantarea procesuală a procedeelor probatorii analizate ……………………….. 59
Capitolul V. Interceptarea, înregistrarea audio la cererea persoanei vătămate …………………………………………………………… 61
Precizări prealabile ………………………………………………………………. 61
Subiecți …………………………………………………………………………… 61
Conținutul reglementări …………………………………………………………… 62
3.1. Condiții privind latura substanțială ……………………………………………. 62
3.2. Condiții privind latura formală ………………………………………………… 62
Capitolul VI. Reglementarea specială a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video conferită de legea privind siguranța națională a României …………………………………………. 64
Secțiunea 1. Procedura de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video… 65
1.1. Cadrul organelor și subiecților …………………………………………………….. 65
1.2. Condiții …………………………………………………………………………….. 68
Secțiunea 2. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii analizate ………………….. 70
2.1. Valoarea probantă …………………………………………………………………. 71
2.2. Garantarea procesuală ……………………………………………………………… 71
Capitolul VII. O noutate pentru procedura penală Română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal ………………………. 72
Secțiunea 1. Prevederi ale Codurilor de procedură penală străine referitoare la probele obținute ilegal ………………………………………………………………………….. 72
1.1. Precizări prealabile ………………………………………………………………… 72
1.2. Elemente de drept comparat ……………………………………………………….. 72
Secțiunea 2. Regula excluderii mijloacelor de probă în dreptul român ………………… 75
2.1. Categorii de probe inadmisibile …………………………………………………… 75
2.2. Procedura de invalidare a mijloacelor de probă obținute în mod ilegal și consecințele excluderii acestor mijloace de probă ……………………………………………………. 82
concluzii …………………………………………………………………………… 84
bibliografie ……………………………………………………………………….. 86
CAPITOLUL I.
SISTEMUL PROBATOR ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL
1. Preliminarii
Tema sistemului probator constituie obiect de preocupare și stă în atenția atât a practicienilor dreptului, cât și a cercetării științifice și a autorității legislative românești.
De modul de abordare a sistemului probator – probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii – depinde realizarea unui proces penal echitabil, ceea ce este de esența justiției într-o societate civilizată.
Procesul penal, ca și cel civil de altfel, este, înainte de toate, un proces cognitiv asemănător cu demersul științific – în general – care are ca scop să cuprindă adevărul lucrurilor, evenimentelor sau fenomenelor supuse analizei.
Specificitatea demersului cognitiv în cazul procesului penal constă în aceea că judecătorul află (ia cunoștință, constată) și stabilește situația de fapt din dosar prin intermediul sau servindu-se de anumite elemente de fapt – probe – care conțin și dezvăluie informații cu privire la existența infracțiunii, săvârșirea acesteia de către o anumită persoană (sau de mai multe persoane), vinovăția făptuitorului(lor), circumstanțele atenuante și agravante.
Având în vedere funcționalitatea lor în procesul penal, probele au fost definite ca fiind „elemente de informațiune (notitia certae rei) care pot arunca o lumină asupra existenței infracțiunii sau asupra vinovăției făptuitorului.
Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit și dovedit sub toate aspectele sale. În acest sens, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.
Deși această lucrare își propune să trateze unele din cele mai importante mijloace de probă – interceptările și înregistrările audio sau video – o prezentare a acestora ar fi neîndestulătoare fără a face referiri, chiar și sumare, la probe. Cele două elemente, probe și mijloace de probă, sunt indispensabile și indisolubil legate între ele.
Probațiunea, prin importanța sa, este pivotul central al întregului proces penal. Cu ajutorul ei se dovedesc elemente de fapt, pe baza cărora, instanța judecătorească va da o hotărâre conformă cu realitatea.
De aceea, strângerea probelor, aplicarea mijloacelor de probă, trebuie să se facă cu maximum de atenție și profesionalitate. Nu trebuie ocolită nici una din modalitățile care ar duce la formarea unei păreri juste în vederea aflării adevărului. Levasseur și Chavanne susțineau că probele domină întregul proces penal. Ele sunt mecanismul ce pune în funcțiune derularea activităților procesuale.
Codul român de procedură penală prevede în art. 62 că: „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Deci, probele constituie baza activității procesuale ale stabilirii adevărului.
Secțiunea 1. Probele
1.1. Etimologie
Cuvântul „probă” derivă din latinescul „probo, probare, probavi, probatum” care înseamnă „a dovedi” sau de la „probatio” care înseamnă dovadă. Proba este, deci, cea care dovedește adevărul, formându-le organelor judiciare convingerea asupra realității faptei.
1.2. Importanța probelor în procesul penal
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrația justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora (art. 200 C.proc.pen.);
procurorul, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262 C.proc.pen.);
instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză (art. 287 C.proc.pen.) și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa.
Justificarea importanței probelor în procesul penal rezidă în aceea că, odată ce a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor.
Potrivit art. 63 al. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanță justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într-o cauză penală.
1.3. Noțiune. Distincția dintre probă și mijloace de probă
Art. 63 din C.proc.pen. dă următoarea definiție a probelor: „Probele sunt elementele de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea unei persoane care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”.
De-a lungul anilor, s-au dat probei diferite definiții care încercau să surprindă cât mai exact conținutul acestei noțiuni. Astfel, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.
Ca împrejurări de fapt, probele se situează în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.
Din analiza definiției, rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal:
– proba constituie un „instrument de cunoaștere” prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;
– proba constituie un „instrument de dovedire”, părțile utilizând probele (propunându-le spre administrare) în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute în cadrul procesului.
Deseori, în literatura de specialitate și doctrină se face confuzie referitor la delimitarea dintre probe și mijloace de probă, afirmându-se uneori că probele sunt compuse din mijloace detul respectării legilor.
În această ordine de idei, pedeapsa trebuie să influențeze asupra conștiinței și voinței celui condamnat, să determine o schimbare a comportamentului sau începând cu atitudinea față de valorile sociale pe care le-a negat prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor sale de conduită.
Desigur, pedeapsa este o măsură de constrângere, dar în același timp este și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, iar prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă (art. 52 C.pen.).
Dar, nu numai pedepsele au un rol preventiv și educativ, ci însuși procesul penal, în general, prin modul în care se desfășoară, atât în faza de urmărire penală, cât mai ales în cea de judecată, are asemenea valențe. Cu titlu de exemplu ar putea fi amintite: principiul publicității, specific fazei de judecată, informarea opiniei publice prin mijloacele de comunicare în masă despre unele cauze mai importante cu impact la public, și nu în ultimul rând, judecarea unor cauze în alt loc decât la sediul instanței unde pronunțarea hotărârii poate avea un rol educativ mai direct, mai larg și mai puternic.
Secțiunea II. Dreptul procesual penal – importantă ramură de drept
Noțiunea de drept procesual penal
În principiu, delicventul își ispășește pedeapsa doar după ce a fost condamnat de autoritatea judiciară; el nu poate fi condamnat decât dacă a fost judecat de jurisdicțiile constituite în acest sens. Așadar, reacția societății nu este instinctivă, arbitrară, ci ea este gândită, reglementată, esențialemente judiciară.
Între infracțiunea comisă și pedeapsă se situează un proces – procesul penal – intentat de societatea (Ministerul Public) a cărei ordine a fost tulburată în contra autorului infracțiunii, în scopul pronunțării de către judecător a infracțiunii, în scopul pronunțării de către judecător a pedepsei prevăzute de lege. Organizarea, derularea și judecarea acestui proces sunt guvernate de reguli care, în ansamblu, formează ceea ce numim „procedura penală” sau „dreptul procesual penal”.
Cu alte cuvinte, dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice (de organizare, de competență, de procedură) care reglementează procesul penal.
În literatura de specialitate, dreptul procesual penal, ca ramură de drept, a fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare, a părților și a altor persoane, precum și raporturile care se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care constituie infracțiuni și a aplicării pedepselor și măsurilor prevăzute de legea penală, celor care le-au săvârșit.
2.2. Obiectul și importanța procedurii penale
Din cele prezentate anterior rezultă foarte clar faptul că procedura penală are ca obiect reglementarea procesului penal, determinând, totodată, organizarea și competența diferitelor jurisdicții chemate să tranșeze procesele represive (jurisdicțiile represive). De asemenea, ea fixează regulile ce trebuie urmate și formele ce trebuie respectate pentru căutarea, constatarea și urmărirea infracțiunilor, pentru stabilirea dovezilor (instrucția pregătitoare) și judecarea delicventului la audiere. În sfârșit, procedura penală reglementează autoritatea și efectele hotărârilor represive și căile de atac susceptibile a fi folosite împotriva acestor hotărâri.
În ceea ce privește importanța procedurii penale, autorul francez G. Stefani precizează pe bună dreptate că aceasta este covârșitoare.
Astfel, procedura penală trebuie să permită urmărirea și judecarea tuturor vinovaților; ea va trebui să împiedice, de asemenea, ca un nevinovat să fie urmărit și condamnat pe nedrept.
Pentru a apăra societatea în mod eficace, nu este suficient ca legiuitorul să prevadă și să pedepsească, cu mai multă sau mai puțină severitate, actele delictuale (experiența demonstrează că existența unui cod penal și reglementarea unei sancțiuni sunt insuficiente pentru a apăra ordinea, securitatea, onestitatea și pentru a garanta viața și bunurile indivizilor). Totodată, este necesară stabilirea de reguli care să facă posibilă descoperirea rapidă și condamnarea sigură a acelora care au încălcat legea penală. Interesul social cere o represiune rapidă și sigură a infracțiunilor.
Procedura penală, organizând jurisdicțiile reprezentative și fiozând regulile cercetării, infracțiunilor, stabilirii probelor și judecării delicvenților, care ca scop, în principal, asigurarea, dacă nu a celerității, cel puțind a certitudinii represiunii.
Totuși, în interesul societății nu trebuie sacrificat interesul individului. Dacă justiția hotărăște că vinovatul infracțiunii trebuie pedepsit, ea cere, de asemenea, într-un mod nu mai puțin imperios, ca acela care este urmărit și inculpat să aibă posibilitatea de a se apăra (dreptul la apărare) și să nu poată fi privat niciodată de libertate (când nu este vorba de însăși viața), chiar dacă responsabilitatea și culpabilitatea sa nu au fost stabilite cu fermitate de către judecători. „Mai bine să fie lăsați nepedepsiți 100 de vinovați, decât să fie condamnat un singur nevinovat”.
Procedura penală (care trebuie să apere societatea) trebuie, așadar, să garanteze, în mod egal, libertățile individului și dreptul la apărare, fără a căror respectare s-ar putea vorbi despre o adevărată justiție represivă.
CAPITOLUL III. CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ SUS SISTEMUL PROBATOR ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL
1. Preliminarii
Tema sistemului probator constituie obiect de preocupare și stă în atenția atât a practicienilor dreptului, cât și a cercetării științifice și a autorității legislative românești.
De modul de abordare a sistemului probator – probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii – depinde realizarea unui proces penal echitabil, ceea ce este de esența justiției într-o societate civilizată.
Procesul penal, ca și cel civil de altfel, este, înainte de toate, un proces cognitiv asemănător cu demersul științific – în general – care are ca scop să cuprindă adevărul lucrurilor, evenimentelor sau fenomenelor supuse analizei.
Specificitatea demersului cognitiv în cazul procesului penal constă în aceea că judecătorul află (ia cunoștință, constată) și stabilește situația de fapt din dosar prin intermediul sau servindu-se de anumite elemente de fapt – probe – care conțin și dezvăluie informații cu privire la existența infracțiunii, săvârșirea acesteia de către o anumită persoană (sau de mai multe persoane), vinovăția făptuitorului(lor), circumstanțele atenuante și agravante.
Având în vedere funcționalitatea lor în procesul penal, probele au fost definite ca fiind „elemente de informațiune (notitia certae rei) care pot arunca o lumină asupra existenței infracțiunii sau asupra vinovăției făptuitorului.
Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit și dovedit sub toate aspectele sale. În acest sens, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.
Deși această lucrare își propune să trateze unele din cele mai importante mijloace de probă – interceptările și înregistrările audio sau video – o prezentare a acestora ar fi neîndestulătoare fără a face referiri, chiar și sumare, la probe. Cele două elemente, probe și mijloace de probă, sunt indispensabile și indisolubil legate între ele.
Probațiunea, prin importanța sa, este pivotul central al întregului proces penal. Cu ajutorul ei se dovedesc elemente de fapt, pe baza cărora, instanța judecătorească va da o hotărâre conformă cu realitatea.
De aceea, strângerea probelor, aplicarea mijloacelor de probă, trebuie să se facă cu maximum de atenție și profesionalitate. Nu trebuie ocolită nici una din modalitățile care ar duce la formarea unei păreri juste în vederea aflării adevărului.Levasseur și Chavanne susțineau că probele domină întregul proces penal. Ele sunt mecanismul ce pune în funcțiune derularea activităților procesuale.
Codul român de procedură penală prevede în art. 62 că: „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Deci, probele constituie baza activității procesuale ale stabilirii adevărului.
Secțiunea 1. Probele
1.1. Etimologie
Cuvântul „probă” derivă din latinescul „probo, probare, probavi, probatum” care înseamnă „a dovedi” sau de la „probatio” care înseamnă dovadă. Proba este, deci, cea care dovedește adevărul, formându-le organelor judiciare convingerea asupra realității faptei.
1.2. Importanța probelor în procesul penal
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrația justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora (art. 200 C.proc.pen.);
procurorul, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262 C.proc.pen.);
instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză (art. 287 C.proc.pen.) și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa.
Justificarea importanței probelor în procesul penal rezidă în aceea că, odată ce a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor.
Potrivit art. 63 al. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanță justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într-o cauză penală.
1.3. Noțiune. Distincția dintre probă și mijloace de probă
Art. 63 din C.proc.pen. dă următoarea definiție a probelor: „Probele sunt elementele de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea unei persoane care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”.
De-a lungul anilor, s-au dat probei diferite definiții care încercau să surprindă cât mai exact conținutul acestei noțiuni. Astfel, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.
Ca împrejurări de fapt, probele se situează în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.
Din analiza definiției, rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal:
– proba constituie un „instrument de cunoaștere” prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;
– proba constituie un „instrument de dovedire”, părțile utilizând probele (propunându-le spre administrare) în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute în cadrul procesului.
Deseori, în literatura de specialitate și doctrină se face confuzie referitor la delimitarea dintre probe și mijloace de probă, afirmându-se uneori că probele sunt compuse din mijloace de probă și probe propriu-zise. N. Volonciu, în lucrarea sa „Drept procesual penal”, atrage atenția că, de multe ori, neavizații consideră că mijloacele de probă aparțin probelor.
Matei Basarab face o distincție clară între cele două elemente ale probațiunii, dând un exemplu ce relevă, în același timp, atât diferența dintre probă și mijloace de probă, precum și legătura existentă între ele: A l-a văzut pe B când l-a lovit pe C. În acest exemplu, declarația lui A constituie mijloc de probă, iar cele relevate – probă. Delimitarea dintre cele două se face și prin evidențierea caracterului și funcțiilor lor: probele au un caracter procesual, iar mijloacele de probă – caracter extraprocesual. Primele îndeplinesc rolul de a procura niște elemente informative care să ducă la stabilirea adevărului, pe când secundele urmăresc darea în vileag a elementelor de fapt ce constituie probe.
În concluzie, deși cele două elemente sunt strâns legate, trebuie făcută diferența între ceea ce numim „probă” și „mijloc de probă”.
Secțiunea 2: Mijloacele de probă
2.1. Noțiune și importanță
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele ce pot servi ca probe în procesul penal
=== Lucrare de diploma ===
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMă
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
2006
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
interceptările și înregistrările audio sau video în noua concepție procesual penală
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
2006
LISTĂ DE ABREVIERI
Al. = alineat
Art. = articol
C.Apel = Curtea de Apel
C.pen. = Cod penal
C.proc.pen. = Cod de procedură penală
Dec. = decizie
Lg. = lege
Sent. = sentință
H.G. = Hotărârea Guvernului
O.G. = Ordonanța Guvernului
Lit. = Litera
O.U.G. = Ordonanța de Urgență a Guvernului
Pct. = Punctul
P.L. = Revista Pro Lege
Rap. = Raportat
R.D. – Revista Dreptul
R.D.P. – Revista de Drept Penal
R.R.D. – Revista Română de Drept
CUPRINS
CAPITOLUL I. sistemul probator în dreptul procesual penal …. 1
1. Preliminarii …………………………………………………………….……………. 1
Secțiunea 1. Probele ……………………………………………………………………. 2
Etimologie ……………………………………………………………………… 2
Importanța probelor în procesul penal …………………………….…………… 2
Noțiune. Distincția dintre probă și mijloace de probă ………………………….. 3
Secțiunea 2. Mijloace de probă …………………………………………………………. 5
2.1. Noțiune și importanță ……………………………………………………………. 5
2.2. Corelarea Mijloacelor de probă cu principiile care guvernează procesul penal …. 7
Secțiunea 3. Procedeele probatorii ……………………………………………………… 13
CAPITOLUL II. Aspecte generale referitoare la interceptările și înregistrările audio și video ………………………………………………. 15
Secțiunea 1. Scurt istoric ………………………………………………………………. 15
Prevederi legale anterioare modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 …………………………………….. ……………………… 15
Mic studiu comparativ între prevederile legii nr. 141/1996 referitoare la înregistrările audio sau video și cele cuprinse în Legea nr. 281/2003 ………………………… 17
Secțiunea 2. Corelarea reglementării cu prevederile normelor internaționale și ale Constituției României ……………………………………………………………………………….. 18
Corelarea prevederilor art. 911, 914, 915 Cod procesual penal cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului ………………………………………………… 18
Prevederi legale din legislația unor state în ceea ce privește interceptarea comunicațiilor. Elemente de drept comparat …………………………………… 20
Corelarea prevederilor art. 911 – 916 Cod de procedură penală cu prevederile constituționale ………………………………………………………………….. 32
CAPITOLUL III. Natura juridică a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video ………………………………………………………………….. 34
CAPITOLUL IV. Obiectul reglementării ……………………………………. 36
Secțiunea 1. Noțiuni ……………………………………………………………………. 36
Sediul materiei ………………………………………………………………….. 36
Concept …………………………………………………………………………. 37
Caracter …………………………………………………………………………. 40
Funcțiune și importanță ………………………………………………………… 41
Încadrarea în desfășurarea procesului penal ……………………………………. 42
Secțiunea 2. Conținutul reglementării ………………………………………………….. 43
2.1. Precizări ………………………………………………………………………….. 43
2.1. Condiții …………………………………………………………………………… 44
2.3. Persoanele susceptibile a fi ascultate……………………………………………… 51
Secțiunea 3. Activitatea procesuală penală ……………………………………………… 51
3.1. Declanșarea și dispunerea ………………………………………………………… 51
3.2. Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea ………………………….. 53
Secțiunea 4. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii ……………………………. 55
4.1. Activitatea proprie a subiecților oficiali …………………………………………. 55
4.2. Înregistrări și filmări prezentate de părți ………………………………………… 57
4.3. Înregistrări audio, video, filmări extrajudiciare …………………………………. 58
Secțiunea 5. Valoarea probantă și garantarea procesuală a interceptării comunicațiilor și a înregistrărilor audio și video ……………………………………………………………. 58
5.1. Valoarea probantă ……………………………………………………………….. 58
5.2. Garantarea procesuală a procedeelor probatorii analizate ……………………….. 59
Capitolul V. Interceptarea, înregistrarea audio la cererea persoanei vătămate …………………………………………………………… 61
Precizări prealabile ………………………………………………………………. 61
Subiecți …………………………………………………………………………… 61
Conținutul reglementări …………………………………………………………… 62
3.1. Condiții privind latura substanțială ……………………………………………. 62
3.2. Condiții privind latura formală ………………………………………………… 62
Capitolul VI. Reglementarea specială a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video conferită de legea privind siguranța națională a României …………………………………………. 64
Secțiunea 1. Procedura de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video… 65
1.1. Cadrul organelor și subiecților …………………………………………………….. 65
1.2. Condiții …………………………………………………………………………….. 68
Secțiunea 2. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii analizate ………………….. 70
2.1. Valoarea probantă …………………………………………………………………. 71
2.2. Garantarea procesuală ……………………………………………………………… 71
Capitolul VII. O noutate pentru procedura penală Română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal ………………………. 72
Secțiunea 1. Prevederi ale Codurilor de procedură penală străine referitoare la probele obținute ilegal ………………………………………………………………………….. 72
1.1. Precizări prealabile ………………………………………………………………… 72
1.2. Elemente de drept comparat ……………………………………………………….. 72
Secțiunea 2. Regula excluderii mijloacelor de probă în dreptul român ………………… 75
2.1. Categorii de probe inadmisibile …………………………………………………… 75
2.2. Procedura de invalidare a mijloacelor de probă obținute în mod ilegal și consecințele excluderii acestor mijloace de probă ……………………………………………………. 82
concluzii …………………………………………………………………………… 84
bibliografie ……………………………………………………………………….. 86
CAPITOLUL I.
SISTEMUL PROBATOR ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL
1. Preliminarii
Tema sistemului probator constituie obiect de preocupare și stă în atenția atât a practicienilor dreptului, cât și a cercetării științifice și a autorității legislative românești.
De modul de abordare a sistemului probator – probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii – depinde realizarea unui proces penal echitabil, ceea ce este de esența justiției într-o societate civilizată.
Procesul penal, ca și cel civil de altfel, este, înainte de toate, un proces cognitiv asemănător cu demersul științific – în general – care are ca scop să cuprindă adevărul lucrurilor, evenimentelor sau fenomenelor supuse analizei.
Specificitatea demersului cognitiv în cazul procesului penal constă în aceea că judecătorul află (ia cunoștință, constată) și stabilește situația de fapt din dosar prin intermediul sau servindu-se de anumite elemente de fapt – probe – care conțin și dezvăluie informații cu privire la existența infracțiunii, săvârșirea acesteia de către o anumită persoană (sau de mai multe persoane), vinovăția făptuitorului(lor), circumstanțele atenuante și agravante.
Având în vedere funcționalitatea lor în procesul penal, probele au fost definite ca fiind „elemente de informațiune (notitia certae rei) care pot arunca o lumină asupra existenței infracțiunii sau asupra vinovăției făptuitorului.
Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit și dovedit sub toate aspectele sale. În acest sens, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.
Deși această lucrare își propune să trateze unele din cele mai importante mijloace de probă – interceptările și înregistrările audio sau video – o prezentare a acestora ar fi neîndestulătoare fără a face referiri, chiar și sumare, la probe. Cele două elemente, probe și mijloace de probă, sunt indispensabile și indisolubil legate între ele.
Probațiunea, prin importanța sa, este pivotul central al întregului proces penal. Cu ajutorul ei se dovedesc elemente de fapt, pe baza cărora, instanța judecătorească va da o hotărâre conformă cu realitatea.
De aceea, strângerea probelor, aplicarea mijloacelor de probă, trebuie să se facă cu maximum de atenție și profesionalitate. Nu trebuie ocolită nici una din modalitățile care ar duce la formarea unei păreri juste în vederea aflării adevărului. Levasseur și Chavanne susțineau că probele domină întregul proces penal. Ele sunt mecanismul ce pune în funcțiune derularea activităților procesuale.
Codul român de procedură penală prevede în art. 62 că: „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Deci, probele constituie baza activității procesuale ale stabilirii adevărului.
Secțiunea 1. Probele
1.1. Etimologie
Cuvântul „probă” derivă din latinescul „probo, probare, probavi, probatum” care înseamnă „a dovedi” sau de la „probatio” care înseamnă dovadă. Proba este, deci, cea care dovedește adevărul, formându-le organelor judiciare convingerea asupra realității faptei.
1.2. Importanța probelor în procesul penal
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrația justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora (art. 200 C.proc.pen.);
procurorul, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262 C.proc.pen.);
instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză (art. 287 C.proc.pen.) și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa.
Justificarea importanței probelor în procesul penal rezidă în aceea că, odată ce a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor.
Potrivit art. 63 al. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanță justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într-o cauză penală.
1.3. Noțiune. Distincția dintre probă și mijloace de probă
Art. 63 din C.proc.pen. dă următoarea definiție a probelor: „Probele sunt elementele de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea unei persoane care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”.
De-a lungul anilor, s-au dat probei diferite definiții care încercau să surprindă cât mai exact conținutul acestei noțiuni. Astfel, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.
Ca împrejurări de fapt, probele se situează în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.
Din analiza definiției, rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal:
– proba constituie un „instrument de cunoaștere” prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;
– proba constituie un „instrument de dovedire”, părțile utilizând probele (propunându-le spre administrare) în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute în cadrul procesului.
Deseori, în literatura de specialitate și doctrină se face confuzie referitor la delimitarea dintre probe și mijloace de probă, afirmându-se uneori că probele sunt compuse din mijloace de probă și probe propriu-zise. N. Volonciu, în lucrarea sa „Drept procesual penal”, atrage atenția că, de multe ori, neavizații consideră că mijloacele de probă aparțin probelor.
Matei Basarab face o distincție clară între cele două elemente ale probațiunii, dând un exemplu ce relevă, în același timp, atât diferența dintre probă și mijloace de probă, precum și legătura existentă între ele: A l-a văzut pe B când l-a lovit pe C. În acest exemplu, declarația lui A constituie mijloc de probă, iar cele relevate – probă. Delimitarea dintre cele două se face și prin evidențierea caracterului și funcțiilor lor: probele au un caracter procesual, iar mijloacele de probă – caracter extraprocesual. Primele îndeplinesc rolul de a procura niște elemente informative care să ducă la stabilirea adevărului, pe când secundele urmăresc darea în vileag a elementelor de fapt ce constituie probe.
În concluzie, deși cele două elemente sunt strâns legate, trebuie făcută diferența între ceea ce numim „probă” și „mijloc de probă”.
Secțiunea 2: Mijloacele de probă
2.1. Noțiune și importanță
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele ce pot servi ca probe în procesul penal sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.
Din această definiție rezultă că între noțiunea de „probă” și cea de „mijloc de probă” există o legătură indisolubilă, întrucât probele nu se pot obține decât prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Pentru ca organele judiciare să poată identifica și folosi probele, ele trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor.
Astfel, art. 64 C.proc.pen. stipulează că mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.
În limbajul practicii judiciare, cuvântul „probă” este folosit adeseori atât în înțelesul noțiunii de „probă”, cât și în acel al noțiunii de „mijloc de probă”. Întrucât, însă, proba și mijloacele de probă sunt categorii juridice distincte, Codul de procedură penală întrebuințează termenii corespunzători pentru fiecare categorie, evitând astfel confuziile.
Potrivit art. 64 C.proc.pen., mijloace de probă sunt:
declarațiile învinuitului sau ale inculpatului (alte caractere)
declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente
declarațiile martorilor
înscrisurile
înregistrările audio sau video și fotografiile
mijloacele materiale de probă
constatările tehnico-științifice și constatările medico-legale
expertizele.
În abordarea instituției mijloacelor de probă se cunosc două modalități de reglementare: potrivit primei modalități se procedează la enumerarea mijloacelor de probă în textul de lege, așa cum se prevede în Codul de procedură penală român (enumerarea fiind limitativă, înseamnă că administrarea probelor se poate face numai prin intermediul acestora, alte modalități de administrare nefiind permise); în celălalt sistem, mijloacele de probă indicate au caracter exemplificativ, organele judiciare nefiind obligate a le utiliza numai pe acestea, existând, deci, posibilitatea adăugării și a altor mijloace de probă.
Datorită importanței deosebite pe care o au mijloacele de probă în derularea procesului penal (prin ele se ajunge la cunoașterea situației de fapt și, implicit, la soluționarea cauzei respective), în ultimii ani, reglementarea acestora a cunoscut modificări în sensul creșterii funcționalității lor. Actuala reglementare este superioară celei anterioare care, în art. 131 alin. 1,2 prevedea că proba în materie penală se face prin procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, etc. Actuala legislație include ca mijloace distincte înregistrările audio sau video și fotografiile.
Acestea pot deveni, dacă întrunesc condițiile cerute de lege, mijloacele de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă. Reglementarea completă, până la detalii, a înregistrărilor audio sau video și a fotografiilor ca mijloace de probă (acestea putând fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, părților sau din oficiu), dublată de profesionalismul și conștiința nealterată a organelor judiciare, constituie o garanție sigură împotriva trucărilor și erorilor judiciare, ele contribuind la aflarea adevărului.
Superiorității noului Cod de procedură penală fată de cel anterior i se mai pot aduce numeroase argumente în ceea ce privește reglementarea mijloacelor de probă. Astfel, codul vechi amintea în enumerarea din art. 131, mențiunile cu privire la declarația învinuitului, inculpatului, a părții vătămate și acelei civile, carențe pe care legiuitorul le-a sesizat, acordând acestor mijloace de probă importanța cuvenită.
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal denotă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzei penale.
Prin intermediul mijloacelor de probă, organele judiciare pot administra probele în procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatării faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite în cauza penală respectivă.
Prin intermediul procedeelor probatorii, organe de urmărire penală și instanța de judecată ajung în contract cu mijloacele de probă și, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activități trebuie să se poată trage concluzia dacă fapta penală există, dacă a fost săvârșită cu vinovăție și de către cine, care au fost circumstanțele care au condus la producerea infracțiunii, dacă acestea sunt atenuante ori agravante, etc. Astfel, numai în condițiile existenței de probe, a administrării prin intermediul mijloacelor de probă se poate dispune, de către procuror, trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată, sau instanța va pronunța condamnarea sau achitarea inculpatului.
De asemenea, prin folosirea mijloacelor de probă nu se urmărește, în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfășurării normale a procesului penal. În acest sens, spre exemplificare, nu se poate lua împotriva inculpatului măsura arestării preventive dacă la dosar nu există probe, puse în evidență prin mijloace de probă, ca o dată pus în libertate acesta ar săvârși alte infracțiuni.
Datorită importanței instituțiilor probelor și mijloacelor de administrare în procesul penal, legea conferă un spațiu relevant acestora în Codul de procedură penală și Codul penal prin instituirea unui ansamblu de garanții procesuale referitoare la administrarea probelor (art. 68, 83, 85 C.proc.pen.), cât și a unor instituții cu caracter de constrângere ce pot fi implicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor (art. 260 C.pen. și art. 266 al. (2) C.pen.).
2.2. Corelarea mijloacelor de probă cu principiile care guvernează procesul penal
1) Procesul penal funcționează pe baza libertății probelor, și anume, atât sub aspectul libertății de a produce probe, cât și sub aspectul aprecierii acestora.
Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcție de natura faptei săvârșite și de particularitățile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc de probă sau procedeu și anume: art. 114 C.proc.pen. prevede că în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acesteia existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența, potrivit legii, să efectueze această constatare. În acest caz, legea cere administrarea unui anumit mijloc de probă (procedeu probator), nelăsând la libera apreciere a organului judiciar alegerea unuia dintre mijloacele de probă enumerate de art. 64 C.proc.pen.
Un alt caz de stabilire expresă, prin lege, a mijloacelor de probă ce urmează a fi aplicate este cel prevăzut de art. 304 C.pen., care în al. 4 precizează: proba adulterului se poate face numai prin proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soțul vinovat. Legiuitorul a înțeles în acest caz să acorde o valoarea deosebită înscrisurilor pentru dovedirea acestei infracțiuni.
Art. 44, al. 2 C.proc.pen. expune o altă situație asemănătoare și anume aceea că în cazul judecății chestiunilor prealabile se vor folosi regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia-i aparține acea chestiune.
2) Principiul legalității procesuale: ca urmare a acestui principiu, activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare se va putea face doar în conformitate cu legea. În folosirea mijloacelor de probă, subiecții procesului oficial vor face apel la prevederile art. 64 C.proc.pen., care menționează, limitativ, modurile prin care se face proba într-o cauză penală.
Legalitatea aplicării corespunzătoare a acestora este prezentată și garantată prin reglementarea nulității actelor efectuate cu încălcarea unor drepturi procesuale (art. 197 C.proc.pen.), a decăderii din exercițiul unor drepturi procesuale (art. 185, C.proc.pen.), prin aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligațiilor procedurale (art.198, C.proc.pen.).
3) Cu referire la principiul prezumției de nevinovăție, s-ar putea face următoarea remarcă: ca urmare a aplicării acestei prezumții, cel care vrea să dovedească vinovăția acuzatului va trebui să se folosească de unul din mijloacele de probă reglementate prin lege. La rândul său, învinuitul sau inculpatul va putea proba lipsa de temeinicie a acuzațiilor ce i se aduc. Astfel, mijloacele de probă vor fi instrumentele puse la dispoziția părților procesului penal pentru a răsturna sau, dimpotrivă, a dovedi prezumția de nevinovăție. Fiind vorba de un principiu relativ, nedovedirea prin probe certe a vinovăției va face ca orice îndoială să fie în favoarea învinuitului sau inculpatului. Ca urmare, pentru a fi posibilă răsturnarea acestei prezumții, cei interesați vor trebui să administreze probe cu ajutorul acelor mijloace de probă care sunt de natură a-i crea judecătorului convingerea asupra vinovăției acuzatului.
4) Potrivit art. 3 C.proc.pen., activitățile desfășurate în cadrul procesului penal trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Este vorba de principiul aflării adevărului, în scopul arătat de art. 3 C.proc.pen., organele judiciare au obligația de a afla adevărul în fiecare cauză penală (art. 202, 287 C.proc.pen.), iar părțile au obligația de a dovedi în cursul procesului penal orice împrejurare care contribuie la aflarea adevărului. Ca urmare, acești subiecți procesuali vor recurge la efectuarea mijloacelor de probă cele mai potrivite pentru a pune în evidență probe apte să conducă la soluționarea cauzei penale.
5) Oficialitatea procesului penal este un alt principiu cu implicații profunde în domeniul probațiunii. Ca urmare a acestei idei călăuzitoare, organele judiciare au obligația ca, în cazul în care legea nu dispune altfel, să procedeze din oficiu la administrarea probelor și a mijloacelor de probă. Chiar și în situațiile prevăzute de Codul de procedură penală, în care urmărirea penală nu poate începe din oficiu, după luarea inițiativei de către persoanele sau organele competente, potrivit legii, organele judiciare vor avea obligația de a dispune din oficiu efectuarea mijloacelor de probă necesare. Acest principiu este foarte important în desfășurarea procesului penal, întrucât nu permite perimarea acestuia prin instituirea obligării organelor competente de a lua inițiativa în vederea începerii acțiunii de soluționare a cauzei.
6) Art. 4 C.proc.pen. instituie un alt principiu, și anume, cel al rolului activ al organelor judiciare penale. Astfel, conform cursului de procedură penală, acestea au obligația de a interveni, din inițiativă proprie în procesul penal pentru a ajuta părțile să desfășoare o activitate de calitate pentru a suplini inactivitatea acestora, în vederea soluționării legale și temeinice a cauzei.
Drept urmare, ori de câte ori consideră necesar, organele judiciare vor proceda la efectuarea mijloacelor de probă ce ar putea duce la valorificarea unor probe, fie împotriva învinuitului sau inculpatului, fie în favoarea lui.
7) Nemijlocirea este următorul principiu ce guvernează procesul penal și deci, implicit, și sistemul mijloacelor de probă. Conform acestui principiu, organele judiciare trebuie să ia contact direct cu mijloacele de probă existente. Prin aceasta ele vor putea surprinde și alte aspecte ale cauzei, nu doar cele ce ar rezulta în mod teoretic prin aplicarea mijlocului respectiv. Dacă mijlocul de probă nu s-ar efectua nemijlocit, organul judiciar n-ar mai beneficia de posibilitatea percepției elementelor subiective.
Cu toate acestea, legea prevede două cazuri ce constituie excepțiile acestui principiu și care dovedesc caracterul său relativ: comisia rogatorie și delegarea. Acestea se pot referi doar la actele și măsurile procedurale, actele sau măsurile procesuale neputând face obiectul acestor mijloace.
8) Un alt principiu este cel al garantării libertății persoanei. Aplicarea cestuia își găsește reglementarea în art. 23 din Constituția României, unde vorbindu-se de percheziție (alături de reținere și arestare), se arată că aceasta este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege. Cu referire la percheziție, s-ar putea menționa faptul că, prin efectuarea ei), se aduce atingere inviolabilității persoanei (prin percheziție corporală) sau inviolabilității domiciliului (prin percheziție domiciliară). Această atingere, însă, trebuie admisă doar în limitele impuse de lege.
Mijloacele de probă servesc, însă, și la formarea convingerii organelor judiciare că aplicarea măsurilor procesuale privative de libertate pe care ele le consideră este justificată. Art. 143 și 148 din C.proc.pen., referindu-se la condițiile în care se poate lua măsura reținerii și arestării, precizează că trebuie să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceste probe temeinice sunt puse în valoarea prin folosirea mijloacelor de probă potrivite.
9) ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New-York în 10 decembrie 1984, s-a instituit si în legislația noastră principiul respectării demnității umane.
Codul de procedură penală conține o aplicare generală în materia probelor a acestui principiu, prin inserarea în art. 68 a prevederilor conform cărora este oprit a se întrebuința violența, amenințările și alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.
Pe parcursul reglementării mijloacelor de probă se pot observa prevederi ce oferă garanții ale respectării demnității umane în aplicarea măsurilor luate de către organele judiciare. Așa de pildă, art. 105 al. 3 precizează că faptele și împrejurările din viața personală a celui percheziționat, ce nu au legătură cu cauza nu vor fi făcute publice. Aceste obligații ale organelor judiciare au fost instituite pentru a apăra viața intimă a persoanei respective, pentru a nu exista posibilitatea creării, în anumite situații a unei imagini compromise în societate, aducându-i astfel atingere demnității sale.
O altă reglementare care cuprinde aplicarea acestui principiu este cea înscrisă în art. 266, al. 2, 3 din C.pen. Astfel, întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflată în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoarea de la 1-5 ani.
10) Următorul principiu este garantarea dreptului la apărare. Urmare a instituirii acestui principiu este aceea că dă dreptul garantat de apărare învinuitului sau inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal. Ca urmare a acestui fapt, și în cazul în care părțile nu au cunoștințele necesare sau nu și le pot fructifica prin administrarea anumitor mijloace de probă, organele judiciare vor fi obligate s-o facă. De asemenea, învinuitul sau inculpatul va fi încunoștințat înainte de a se lua declarația despre dreptul de a fi asistat de un apărător, iar acest lucru va fi consemnat în declarație. În cazul în care părțile se pot apăra singure, ele vor putea combate învinuirea ce li se aduce, folosind în scopul valorificării probelor, mijloacele de probă. Codul de procedură penală menționează, în art. 250 și 294, dreptul părților de a cunoaște părțile ce le învinuiesc. Acest principiu le oferă posibilitatea de a cunoaște și mijloacele de probă ce trebuie folosite pentru combaterea acestor probe.
În același timp, în vederea apărării lor, părțile au dreptul să prezinte, ele însele, anumite mijloace de probă ca, de pildă, o urmă a nevinovăției lor.
Având dreptul să probeze lipsa de temeinicie a probelor aduse împotriva lor, învinuitul sau inculpatul va avea posibilitatea să se servească de orice mijloc de probă pe care îl consideră potrivit și concludent. Părțile au posibilitatea de a asista la efectuarea anumitor mijloace de probă, iar uneori prezența lor este chiar obligatorie (în cazul reconstituirii).
11) Un alt principiu este cel al egalității persoanelor în procesul penal.
Conform acestuia, tuturor persoanelor implicate într-un proces penal le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale de către aceleași organe competente. Ca urmare, nu se va putea astfel îngădui de către instanța de judecată utilizarea unui mijloc de probă pentru una din părți și pentru cealaltă nu, în cazul în care i-ar profita acesteia din urmă. Organele judiciare și, în general, participanții la procesul penal vor trebui să evite apariția oricărui fel de discriminare. în caz contrar, acestor organe li se vor aplica pedepse, instituite prin normele Codului penal (de exemplu, art. 247, C.pen. care incriminează abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi). Părțile vor trebui să beneficieze de aplicarea acestor mijloace de probă care se pună în evidență cât mai fidel adevărata situație în care se găsesc.
12) Operativitatea procesului penal nu este un principiu reglementat expres în legislația noastră procesual penală.
În vederea rezolvării cât mai rapide a acestei cauze, organele judiciare vor trebui să dispună aplicarea acelor mijloace de probă care să valorifice probele cele mai concludente și pe care să le pună cât mai bine în valoare.
Tot în acest scop a fost instituită în C.proc.pen. secțiunea a XIII-a, cap. I, titlul III care reglementează comisia rogatorie și derogarea. Astfel, conform art. 132, atunci când un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze ori ce alt act procesual, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.
După cum relevă acest aliniat 1 al art. 132, anumite mijloace de probă vor putea fi efectuate în scopul accelerării evoluției procesului penal și de către alte organe judiciare, care, în condiții normale, nu ar fi competente. În acest fel, mijloacele de probă aplicate vor putea folosi mai eficient la evidențierea numitor probe necesare și concludente.
Trebuie remarcat faptul că legiuitorul nu a menționat printre mijloacele de probă ce se pot efectua prin comisia rogatorie și delegarea și ascultarea învinuitului sau inculpatului, și aceasta pentru că aceste declarații sunt deopotrivă și mijloace prin care se asigură dreptul la apărare a acestora.
13) Ultimele două principii călăuzitoare ale procesului penal sunt limba în care se desfășoară procesul penal și folosirea limbii oficiale prin traducător.
Conform art. 7, C.proc.pen., în desfășurarea procesului penal se folosește limba română. Ca urmare, dispunerea efectuării mijloacelor de probă se va face în limba română, iar actele, înscrisurile (procesele-verbale, și orice alte înscrisuri) vor fi redactate tot în limba română.
Ultimul principiu este reflectat de art. 8, C.proc.pen., în care se specifică: părțile care nu folosesc limba în care se desfășoară procesul penal li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului și dreptul de a vorbi în instanță și a pune concluzii prin traducător. Deci, în cazul în care parte nu cunoaște limba română participă la un mijloc de probă, ea va beneficia de prezența unui interpret care îi va asigura înțelegerea celor ce se întâmplă. Dacă partea nu va participa direct la efectuarea mijlocului de proba, ea va lua la cunoștință despre aceasta din datele existente la dosar, tot cu ajutorul interpretului. De asemenea, acest traducător îi va asigura înțelegerea oricărui înscris existent la dosar, redactat în limba română și al cărui conținut îi este astfel părții respective inaccesibil.
Prin corelarea mijloacelor de probă cu aceste principii ce guvernează și materia probațiunii, s-a urmărit în același timp relevarea importanței deosebite pe care aceste modalități de valorificare a probelor o dețin în procesul penal.
Secțiunea 3. Procedeele probatorii
Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii, deoarece acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.
Codul de procedură penală prevede multiple și variate procedee probatorii prin care pot fi examinate diversele mijloace de probă, în vederea obținerii probei.
Dispozițiile legale referitoare la procedeele probatorii sunt cuprinse fie laolaltă cu dispozițiile referitoare la mijloace de probă, fie în cadrul unor dispoziții autonome ce privesc numai procedeele de probațiune care, însă, sunt situate tot în capitolul consacrat mijloacelor de probă.
Din prima categorie fac parte interceptările și înregistrările audio sau video (care, de fapt, sunt procedee probatorii; referitor la acest aspect vom discuta în detaliu în capitolul consacrat naturii juridice a interceptărilor și înregistrărilor audio/video), precum și dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (modul de ascultare) și la declarațiile învinuitului sau inculpatului.
Din a doua categorie, a dispozițiilor autonome privind procedeele probatorii, dar situate tot în cuprinsul capitolului dispozițiilor referitoare la mijloace de probă fac parte prevederile care reglementează: confruntarea (art. 87-88 C.proc.pen.), ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 96-99 C.proc.pen.); percheziția (art. 100-111 C.proc.pen.); cercetarea la fața locului și reconstituirea (art. 129-131 C.proc.pen.).
Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de administrare: astfel, declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă de magnetofon; înscrisurile pot fi examinate prin traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte. Tot procedee de administrare a înscrisurilor, dar și a mijloacelor materiale de probă sunt: ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, predarea obiectelor și înscrisurilor, reținerea și predarea corespondenței, găsirea și ridicarea acestora în cadrul unei percheziții sau cercetări la fața locului, etc.
Totuși, există posibilitatea ca, prin același procedeu probator să se ajungă la administrarea unor mijloace de probă diferite. În acest sens, ascultarea unei persoană constituie un procedeu probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât și în cazul declarației altor persoane.
Această scurtă incursiune în sistemul probator are menirea de a ajuta la o mai bună înțelegere a termenilor „probă”, „mijloc de probă”, „procedeu probator” și de a evita confuziile frecvente, care se fac cu privire la aceștia. Totodată, nu se poate dezbate problema interceptărilor și înregistrărilor audio sau video fără ca, în prealabil, să se fi discutat toate elementele sistemului probator.
Capitolul II.
Aspecte generale referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video
Secțiunea 1. Scurt istoric
1.1. Prevederi legale anterioare modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996
Legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a introdus, pentru prima dată în procedura penală română, în Codul de procedură penal român Secțiunea V1, în capitolul II, după secțiunea V (în art. a11-a15)și înregistrările audio/video printre mijloacele de probă prevăzute de lege, stabilind statutul acestora (condiții, procedură de valorificare pe plan probator și valoarea probantă).
Anterior acestei legi, literatura de specialitate a menționat că pot fi folosite ca procedee de probațiune licite (ca moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă), „interceptarea corespondenței învinuiților sau inculpaților, luarea de fotografii, înregistrări pe bandă de magnetofon și alte asemenea, acestea constituind procedee care nu sunt interzise prin dispoziția din art. 68 Cod de procedură penală, anticipând reglementarea actuală și numind procedeele sus arătate (care sunt similare până la identitate cu cele introduse prin modificările aduse de Lg. nr. 141/1996), procedee probatorii și nu mijloace de probă.
Practica de investigare științifică a infracțiunilor a demonstrat, în decursul timpului, că unele elemente de fapt care pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor în care s-a comis (cum ar fi: informații rezultate din comunicarea unor persoane, prin diferite mijloace de comunicații – poștă, telegraf, telefon, radio, TV, cinema, publicații, fax, satelit, etc. –, din imaginile unor persoane, obiecte, locuri, referitoare la momente anterioare, concomitente sau posterioare săvârșirii infracțiunii) se pot obține și prin procedee moderne, puse la dispoziție de cuceririle tehnologiei și științei: tehnica fotografică, utilizarea benzii magnetice pentru înregistrarea audio-video, alte înregistrări.
Știința criminalisticii, ca știință juridică auxiliară, în strânsă legătură cu știința dreptului procesual penal, a recomandat utilizarea mijloacelor tehnico-științifice (banda de magnetofon, înregistrările audio și video) în activitățile tactice criminalistice și procesual-penale, fără însă ca, până la modificările aduse prin Lg. nr. 141/1996, procedeele probatorii respective să-și găsească consacrarea în legea procesuală penală. Potrivit regulilor tactice criminalistice, mijloace tehnico-științifice utilizate în investigarea științifică a infracțiunii (fotografia, banda magnetică pe care se află o înregistrare audio sau video) reprezintă modalități de a surprinde și fixa elemente de fapt care pot servi la constatări în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la decelarea tuturor împrejurărilor în care s-a comis, modalitățile de a înregistra și fixa – pe bandă sau peliculă – manifestări, atitudini ale unor persoane care participă la un precum și penal. Benzile magnetice în sine, realizate cu respectarea regulilor criminalistice, însoțeau procesul-verbal întocmit potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în care conținutul convorbirilor și imaginilor de pe benzile magnetice audio și video erau transpuse în formă scrisă. Astfel, aceste mijloace tehnico-științifice puteau fi utilizate în procesul penal.
Anumite necesități imperioase (de exemplu: necesitatea documentării unor activități infracționale în domeniul siguranței naționale) a unor fapte ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale – art. 3 din Legea nr. 51/1991), au impus legiuitorului să înscrie printre procedeele probatorii și înregistrările audio-video (și fotografiile), desigur cu respectarea anumitor condiții.
Reglementările din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (art. 3, 8, 13-20), cele din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI (art. 9-11), precum și art.14 al. 1, lit. a, c-f din Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, adoptate în domeniul special reprezentat de siguranța națională, au premers și anticipat modificările legilor procesuale penale, survenite prin Legea nr. 141/1996. această nouă reglementare instituie regimul juridic al unor noi mijloace de probă (înregistrarea audio-video și fotografiile) aplicabile tuturor categoriilor de infracțiuni (mai puțin cele care se urmăresc penal la plângerea prealabilă) și extinde prevederile în materie din domeniul siguranței naționale, în domeniul apărării tuturor valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Actuala reglementare a noilor mijloace de probă a dat eficiență și unor opinii exprimate în literatura de specialitate, în sensul că interceptarea comunicațiilor să fie menționată între activitățile care pot constitui acte premergătoare, deci, în esență, aceste activități să capete consacrare procesuală penală.
1.2. Mic studiu comparativ între prevederile legii nr. 141/1996 referitoare la înregistrările audio sau video și cele cuprinse în Legea nr. 281/2003
Atât în Legea nr. 141/1996, cât și în actualul Cod de procedură penală, înregistrările audio sau video își găsesc locul în cadrul mijloacelor de probă în secțiunea V1, singura diferență constând în denumirea acesteia: anterior modificării secțiunea era intitulată „Înregistrările audio sau video”, iar în prezent „Interceptările și înregistrările audio sau video”.
Principala deosebire între cele două acte normative o constituie, însă, dispozițiile referitoare la subiecții autorizării folosirii acestor mijloace de probă. În Legea nr. 141/1996, „înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri” erau efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul parchetului de pe lângă Curtea de Apel, pe când în prezent autorizarea motivată este dată de către președintele instituției căreia i-a reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu, la cererea procurorului, fiind precizat și actul prin care se dă autorizarea (încheiere motivată) și conținutul acestora. Totodată, în actuala reglementare sunt prevăzute și infracțiunile pentru care poate fi dată autorizarea, legiuitorul fiind în acest fel mai explicit și înlăturând problemele care ar putea apărea.
În ceea ce privește durata pentru care pot fi autorizate interceptările, și în acest caz legiuitorul acoperă o lacună a prevederii anterioare, menționând durata maximă a înregistrărilor autorizate (4 luni), aspect neprecizat în Legea nr. 141/1996.
Vechea reglementare cuprindea în materia înregistrărilor 5 articole (911–915), iar actuala reglementare 6 (911–916), noutatea reprezentând-o articolul intitulat „organele care efectuează interceptări și înregistrări” care prevede procedura de efectuare a acestor mijloace de probă (procedura va fi analizată pe larg în capitolele următoare).
În articolul „Certificarea înregistrărilor”, atât în Legea nr. 141, cât și în legea 281 se precizează că organele de urmărire penală trebuie să întocmească un proces-verbal în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea înregistrării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea și că, convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă, atașate procesului verbal cu certificarea pentru autenticitate. În plus, noua reglementare prevede că, în cazul în care procurorul procedează la interceptare și înregistrare, certificarea se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior, lămurind și situația corespondențelor în altă limbă decât cea română. De asemenea, în continuarea acestui articol, legiuitorul dovedește încă o dată dorința de a înlătura controversele, descriind procedura care urmează după redarea în scris a convorbirilor: înaintarea acestora instanței care hotărăște ce informații culese prezintă interes pentru cauză și întocmirea procesului verbal. Este clarificată și soarta convorbirilor sau comunicațiilor care conțin secrete de stat, a înregistrării convorbirilor dintre avocat și justițiabil (nu pot fi folosite ca mijloc de probă) și a celor care nu au putut fi folosite ca mijloc de probă. De asemenea, se vorbește și despre păstrarea suporturilor materiale ale convorbirilor și transcrierilor acestora și a copiilor de pe procesul verbal. Nici unul din aceste ultime aspecte nu a fost reglementat prin Legea nr. 141/1996, instanța fiind nevoită să se folosească de prevederile unor legi speciale.
Referitor la celelalte articole („alte înregistrări”, „înregistrarea de imagini”, „verificarea mijloacelor de probă”), nu există deosebiri între cele două prevederi legale, dispozițiile legii nr. 141/1996 fiind preluate în acest sens și de Legea nr. 281/2003.
Așadar, concluzia la care s-ar putea ajunge din acest mic studiu comparativ este acela că, în prezent, mijloacele de probă ce fac obiectul acestei lucrări, sunt mul mai bine (mai amplu) reglementate, răspunzându-se în acest fel multor întrebări.
Secțiunea 2. Corelarea reglementării cu prevederile normelor internaționale și ale Constituției României
2.1. Corelarea prevederilor art. 911, 914, 915 Cod de procedură penală cu prevederile Convenției Europene a drepturilor omului
Permisibilitatea înregistrării unor convorbiri sau a unor imagini în vederea abținerii de probe în procesul penal, în lumina prevederilor Codului de procedură penală, ridică problema de a ști dacă se încalcă sau nu dispozițiile imperative cuprinse în art. 8 din Convenția europeană de la Strasbourg și în articolele din Constituția României, care consacră principiul secretului corespondenței și a vieții private, în general.
Astfel, potrivit art. 8 din Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, „orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privata și de familie, domiciliul și corespondența sa”.
De principiu, art. 8 paragraful 1 al CEDO, protejând viața privată a persoanei, interzice ascultările telefonice (interceptarea comunicațiilor, înregistrările audio-video).
În paragraful următor al articolului amintit mai sus, se stipulează: „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei, sau protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Rezultă, deci, că CEDO admite restrângerea dreptului la intimitatea vieții private și de familie, la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței, numai cu respectarea cumulativă a patru condiții:
Interferența (acțiunea autorităților naționale) să fie prevăzută de legea națională;
Interferența să fie luată în scopul protejării de către stat a cel puțin uneia dintre următoarele valori: securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei, sau protejarea drepturilor și libertăților altora;
Interferența să fie necesară într-o societate democratică;
Procedura legală din norma internă a statului a cărui autoritate realizează interferența cu drepturile prevăzute de art. 8(1) trebuie să enunțe cu precizie condițiile și modalitățile cu care operează restricția inviolabilității respective.
Actuala reglementare a interceptării comunicațiilor, înregistrării audio sau video, filmării este corelată cu prevederile normelor internaționale atunci când sunt utilizate cu respectarea procedurilor legale.
2.2. Prevederi legale din legislația unor state în ce privește interceptarea comunicațiilor. Elemente de drept comparat
După cum este deja știut, Codul de procedură penală român nu este singurul cod care prevede ca mijloace de probă interceptările și înregistrările audio sau video. Și în legislația altor state sunt prevăzute mijloacele de probă analizate care sunt supuse unor proceduri speciale.
Cu titlu de exemplu, oferim mai jos prevederile legale din legislația unor state, în ceea ce privește interceptarea comunicațiilor.
A. În Franța
La 10 iulie 1991 a fost adoptată Legea nr. 91-646 relativă la secretul corespondenței, care reglementează ascultările telefonice, conferind o existență legală Grupării Interministeriale de Control (G.I.C.) și interceptărilor.
Legea autorizează 2 categorii de interceptări, și anume:
1) interceptările judiciare, care sunt, după apariția legii sus menționate, prevăzute și reglementate de la art. 100 la art. 107 în Codul de procedură penală.
Această categorie de interceptări sunt ordonate de judecătorul de instrucție în cadrul unei afaceri criminale ori corecționale când necesitatea culegerii de informații este stringentă și pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta respectivă este egală ori superioară la 2 ani de închisoare. Activitatea se efectuează sub autoritatea și controlul judecătorului de instrucție care a ordonat-o.
Decizia judecătorului de instrucție, scrisă și stabilită pentru o durată inițială de maxim 4 luni de zile, poate fi prelungită prin reluarea întregii proceduri, cu aceleași condiții de formă și durată în timp și trebuie să cuprindă toate elementele de identificare a legăturilor de interceptat, infracțiunea care motivează decizia de interceptare și durata activității.
Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară însărcinat de acesta poate cere agenților calificați în domeniu, să procedeze la instalarea dispozitivului de interceptare. Ei trebuie să întocmească un proces-verbal pentru fiecare operațiune de ascultare și înregistrare (procesul-verbal va menționa data și ora începutului și sfârșitul operațiunii).
Informațiile obținute, dar numai „actele de informare utilă în aflarea adevărului” se transcriu într-un proces-verbal (comunicațiile în limbi străine sunt transcrise în limba franceză cu asistența unui interpret autorizat).
Înregistrările sunt păstrate sub sigiliu ferm. Ele sunt distruse la dispoziția Parchetului, la expirarea duratei acțiunii publice declanșate de organele judiciare (se întocmește cu acest prilej un proces-verbal de distrugere).
Interceptarea unei linii dependente de cabinetul unui avocat, ori de domiciliul acestuia trebuie să facă obiectul unei informări, de către judecătorul de instrucție, decanului baroului din care face parte avocatul respectiv.
2) interceptările administrative:
Interceptările telefonice de securitate, autorizate cu titlu excepțional de către primul ministru, trebuie să aibă ca obiect cercetarea unor informații de natură deosebită, și anume cele privind: „siguranța națională, securitatea potențialului științific și economic al țării, prevenirea terorismului, a criminalității ori delicvenței organizate, prevenirea restabilirii ori a menținerii grupurilor extremiste”.
Raportul întocmit ca urmare a activității de interceptare administrativă constituie un instrument de control pentru Comisia Drepturilor Omului care a fost creată de lege din 1991, și este inspirată din Comisia Națională de Informatică și Libertate (CNIL) fiind compusă dintr-un președinte, desemnat de șeful statului și 2 parlamentari, din care unul aparține opoziției.instituțiile abilitate să beneficieze de interceptările telefonice sunt: Ministerul Părării, Ministerul de Interne, Direcția Generală a Securității Externe (D.G.S.E.), Direcția Supravegherii Teritoriului (D.S.T.), Direcția Protecției și Securității (D.P.S.D.), Ministerul Finanțelor, pentru vamă și Tratament și Acțiune contra Circuitelor Financiare clandestine (T.R.A.F.C.I.N.).
B. În Italia:
Ministerul Public – un magistrat – trebuie să facă cerere la un judecător pentru anchete preliminare (G.I.P.), atunci când apreciază că ascultările sunt indispensabile pentru ancheta sa: delicte care sunt pedepsite cu închisoarea de peste 5 ani, detenție, delicte legate de contrabandă sau traficul de stupefiante sau de arme, sau când telefonul este utilizat pentru a comite un delict (amenințări prin telefon, apeluri ale unor maniaci sexuali, etc.).
Permisul – pentru interceptarea comunicațiilor – nu poate fi obținut decât pentru 15 zile și poate fi reînnoit.
Rezultatele interceptării sunt înregistrate și apoi retranscrise și trebuie să figureze într-un regim special. Ele pot fi ascultate de către apărătorul inculpatului. În caz de urgență, Ministerul Public se poate dispensa de autorizația G.I.P. pe o perioada de 24 ore.
Responsabilii pentru lupta anti mafia sau antiteroristă beneficiază de puteri speciale pentru a organiza ascultările, evitând acest proces.
C. În Belgia
Înainte de anul 1994, în sistemul de drept belgian nu a existat o lege specială care să reglementeze interceptarea convorbirilor telefonice, astfel că judecătorul de instrucție nu era autorizat să ordone punerea sub ascultare a telefoanelor.
Începând cu legea din 30 iunie 1994, judecătorului de instrucție îi este permis, pentru anumite infracțiuni grave deja consumate și limitativ enumerate, să asculte, să ia cunoștință și să înregistreze comunicările private. El poate ordona ascultarea pentru o perioadă de maxim o lună, iar prelungirea poate fi făcută cu doar câte o lună, fără a depăși, însă, șase luni.
D. În Germania, ascultările telefonice sunt admise cu condiția ca:
indiciile să trezească supoziția că un individ a comis personal sau în calitate de complice in infracțiune gravă (asasinat, genocid, viol, trafic de stupefiante, crimă organizată, etc.);
supoziția să fie fondată (o simplă prezumție nu este suficientă);
investigațiile să nu poată fi realizate altfel (caracterul subsidiar al ascultărilor).
Ordonarea interceptărilor aparține judecătorului de instrucție sau, în caz de urgență, procurorului, a cărui decizie va trebui confirmată de judecător în 3 zile. Mandatul de autorizare a ascultărilor telefonice conferă, totodată, dreptul de înregistrare pe bandă magnetică. La audiere, tribunalul poate opta fie pentru difuzarea benzii, fie pentru lectura transcrierilor convorbirilor.
E. În sistemul englez, interceptările și înregistrările telefonice sunt reglementate de Communication Act, 1985. ele nu pot fi efectuate decât cu mandatul dat de secretarul de stat (Home Secretary), valabil timp de 6 luni, cu posibilitate de înnoire. Poliția, cu autorizația secretarului de stat poate proceda la ascultarea convorbirilor telefonice în 3 cazuri:
1)- dacă securitatea națională este în pericol;
2)- dacă securitatea economică a țării este în joc;
3)- pentru a preveni comiterea unei infracțiune sancționate cu închisoarea peste 3 ani sau care implică folosirea violenței ori pune în joc un interes financiar important sau care este condusă de un număr mare de persoane ce urmărește același scop.
Judecătorul nu are nici o putere de control asupra interceptărilor. Persoana care descoperă că a fost pusă sub ascultare poate intenta recurs în fața unui tribunal special compus din avocați numiți de guvern. Tribunalul astfel sesizat are obligația de a verifica dacă au fost respectate condițiile legale de punere sub ascultare.
F. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
Telefonul
1. CAZUL KLASS ȘI ALȚII contra GERMANIEI – Legislație care în anumite condiții autorizează supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice
Legislația adoptată în 1968 în Republica Federală Germania — adică un amendament la art. 10 § 2 din Legea fundamentală și o lege din august 1968, care aduce restricții la secretul corespondenței, a trimiterilor poștale și a telecomunicațiilor — permite, în anumite condiții, o supraveghere secretă, fără obligația de a informa pe cel interesat. În afară de aceasta, legislația exclude recursul la tribunale împotriva adoptării și executării măsurilor de supraveghere; ea instituie, în schimb, un control a două organe: un comitet de cinci parlamentari, desemnați de către Bundestag în mod proporțional și o comisie din trei membri numiți de acest comitet pe durata legislaturii.
Dl Gerhard Klass, procuror, dl Peter Lubberger, avocat, dl Jürgen Nussbruch, judecător, dnii Hans-Jüirgen Pohl și Dieter Selb, avocați, sunt germani; patru dintre ei locuiesc la Mannheim. Sesizată de către ei, Curtea Constituțională Federală hotărăște, la 15 decembrie 1970, că legea din 13 august 1968 este nulă, întrucât ea exclude informarea celui interesat despre supraveghere, chiar și atunci când aceasta se poate face fără a compromite scopul restricției.
În cererea lor din 11 iunie 1971, către Comisie, cei cinci juriști susțin ca legislația germană, așa cum a fost modificată și interpretată de către Curtea Constituțională Federală, este contrară art. 6, 8 și 13 din Convenție: pe de o parte, ea abilitează autoritățile să supravegheze corespondența și comunicațiile lor telefonice, fără a obliga aceleași autorități să-i avizeze ulterior de măsurile luate față de ei; pe de altă parte, ea nu permite atacarea acestor măsuri în fața jurisdicțiilor de drept comun.
În audiența din 10 martie 1978, agentul guvernului german informează Curtea că în nici un moment nu au fost ordonate și nici executate măsuri de supraveghere împotriva petiționarilor în virtutea legislației în cauză.
• Hotărârea din 6 septembrie 1978 (plenul Curții) (seria A nr. 28)
Guvernul german afirmă că, întrucât plângerea petiționarilor se întemeia pe o eventualitate pur ipotetică, de a fi supuși unei supravegheri, nu ar putea fi considerați victime în sensul art. 25 din Convenție, într-adevăr, acest articol permite Comisiei, în anumite condiții, să accepte sesizarea prin cereri de la orice persoană care se pretinde victima a unei violări a Convenției. Având în vedere particularitățile cauzei, Curtea decide ca petiționarii, fiecare dintre ei, sunt în drept să se pretindă victime ale unei încălcări, cu toate că – dat fiind caracterul secret al oricărei măsuri de supraveghere – ei nu pot susține, în sprijinul cererii lor, că au fost efectiv supuși la o supraveghere (unanimitate).
Curtea studiază apoi chestiunea de a ști dacă petiționarii au I fost într-adevăr victime ale unei violări și examinează compatibilitatea legislației germane cu art. 8, 13 și 6 din Convenție.
În ce privește art. 8, nimeni nu contestă că legislația în cauză implică un amestec în dreptul petiționarilor la respect pentru viața lor privată și de familie și a corespondenței. Principala problemă stătea deci în a ști dacă această ingerință era justificată în virtutea paragrafului 2 al art. 8. Prevăzând o excepție la un drept garantat prin Convenție, acest paragraf cere, subliniază Curtea, o interpretare îngustă. Efectiv, puterea de a supraveghea în secret cetățenii este o caracteristică a statului polițist și nu este tolerată de către Convenție decât în măsura strict necesară a apărării instituțiilor democratice.
Curtea consideră că legislația în cauză are un scop legitim, din punct de vedere al paragrafului 2 al art. 8, acela de a proteja securitatea națională și de a asigura apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Înainte de a cerceta dacă mijloacele adoptate în Germania, pentru atingerea acestui scop, rămân în cadrul limitelor a ceea ce este necesar într-o societate democratică. Curtea prezintă două considerente generale.
În primul rând, ea constată că societățile democratice sunt amenințate, în zilele noastre, de forme foarte complexe de spionaj și de către terorism, așa că statul trebuie să fie capabil, pentru a combate eficient aceste amenințări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriul său. Ea trebuie deci să admită că existența unor dispoziții legislative, care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, trimiterilor poștale și telecomunicațiilor, este necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea națională și/sau apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale.
În al doilea rând, deși Convenția lasă statelor contractante o anumită putere discreționară, în ce privește alegerea modalităților din sistemul de supraveghere, aceste state nu dispun totuși de o libertate fără limite pentru a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate în jurisdicția lor. Conștientă de pericolul, inerent unei asemenea legi, de a săpa, chiar distruge democrația, pe motiv că o apără, Curtea afirmă că statele nu ar putea lua, în numele luptei împotriva spionajului și terorismului, indiferent ce măsură considerată de către ele potrivită. În afară de aceasta, indiferent de sistemul de supraveghere aplicat, ea trebuie să se convingă de existența unor garanții potrivite și suficiente contra abuzurilor.
În lumina acestor considerente. Curtea analizează apoi funcționarea sistemului de supraveghere secretă, instituit de legislația germană. Ea relevă, în special, că aceasta din urmă este însoțită de condiții stricte, atât în adoptarea de măsuri de supraveghere, cât și în aplicarea și tratarea informațiilor adunate. Dacă, în principiu, este de dorit ca acest control să fie încredințat unui judecător, într-un domeniu unde abuzurile sunt, potențial, atât de ușoare în cazuri individuale și ar putea antrena consecințe prejudiciabile pentru întreaga societate democratică, cele două organe de control, instituite prin legislație, pot fi considerate ca bucurându-se de o independență suficientă pentru a statua într-un mod obiectiv. Cât privește faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii, el nu ar putea fi incompatibil cu art 8, întrucât tocmai această abținere este cea care asigură eficiența măsurii. În consecință, Curtea pune concluzia că art. 8 nu este violat (unanimitate).
Examinând, în continuare, cazul din punct de vedere al art. 13, Curtea constată că absența notificării măsurilor de supraveghere nu este circumstanțele cazului, contrară noțiunii de recurs efectiv. Ea precizează că un recurs efectiv, conform acestui articol, trebuie înțeles ca un recurs atât de efectiv cât poate fi el, ținând cont de forța limitată, inerentă oricărui sistem de supraveghere. Ea judecă, în sfârșit, că ansamblul recursurilor prevăzute de dreptul german îndeplinește, în speță, exigențele art. 13 (unanimitate).
Cât privește art. 6. atât guvernul german cât și Comisia îl consideră inaplicabil faptelor în cauză, fie ele „civile” sau „penale”. Curtea pune concluzia că nu a existat o violare a acestui articol, chiar dacă el este aplicabil (unanimitate).
2) CAZUL MALONE contra REGATULUI UNIT – Interceptare de comunicări poștale și telefonice, precum și livrarea de informații obținute prin „contorizarea” telefoanelor
Dl James Malone, anticar, locuind în Surrey, este cetățean al Regatului Unit. Inculpat în martie 1977 pentru delict de tăinuire, el este în final eliberat la sfârșitul unui proces unde a apărut că una din convorbirile de telefonice a fost interceptată. În octombrie 1978, cel interesat introduce o acțiune civilă în fața High Court contra prefectului de poliție a Marii Londre pentru a se recunoaște, în special, că orice „ascultare” de convorbiri pe liniile sale telefonice, practicată fără acordul său, este ilegală, chiar dacă ea are la bază un mandat al ministrului de interne. Vicepreședintele de la Chancery Division, Sir Robert Megarry, îi respinge acțiunea la 28 februarie 1979.
În Anglia și Țara Galilor, interceptarea comunicațiilor poștale și telefonice în scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor se practică în virtutea unui mandat eliberat de către un ministru, de regulă cel de interne. În această materie nu există un cod general, ci diferite dispoziții legislative care intră în joc, din care una permite să se ceară Post Office-ului – din 1981 Post Office și British Telecommunications – să informeze un înalt funcționar asupra elementelor transmise pe calea poștei sau a telecomunicațiilor.
Conform unei practici despre care Parlamentul a fost informat, serviciile telefonice – Post Office înainte de 1981 și British Telecommunications după – stabilesc și produc copii după „contor” la cererea poliției, dacă informațiile sunt absolut necesare pentru o anchetă privind o infracțiune firavă și nu pot fi culese din altă sursă.
În cererea sa din 19 iulie 1979, către Comisie, dl Malone se plânge de interceptarea recunoscută a uneia din convorbirile sale telefonice. El se declară, în afară de aceasta, convins că, la ordinele poliției, curierul său și cel al soției au fost interceptate, liniile sale telefonice „ascultate” și tonul său branșat la un dispozitiv de „contorizare” care înregistra toate numerele formate. El se pretinde o victimă a încălcării art. 8 și 13 din Convenție, care rezultă din aceste manevre blamabile, precum si din dreptul și practica engleză și galeză în materie.
• Hotărârea din 2 august 1984 (plenul Curții) (seria A nr. 82)
Cazul – precizează Curtea – nu privește decât interceptarea comunicărilor și „contorizarea” instalațiilor telefonice de către sau pentru poliție, în contextul general al unei instrucții penale, precum și cadrul juridic și administrativ.
Nimeni nu contesta că o convorbire telefonică a dlui Malone a fost interceptată, la cererea poliției, în virtutea unui mandat al ministrului de interne. Există deci un amestec în exercitarea dreptului său la respect pentru viața privată și corespondență. In afară de aceasta, guvernul britanic, refuzând să arate dacă, în speță, au avut loc și alte interceptări de apeluri telefonice sau de curier, era de acord că petiționarul, bănuit de tăinuire, aparținea unei categorii de persoane expuse la asemenea măsuri. De aici, existența, în Anglia și în Țara Galilor, a unor legi și practici care autorizează și instaurează un sistem de supraveghere secretă a comunicațiilor constituie în sine un asemenea amestec, chiar în afara oricărei aplicări efective.
Aceste ingerințe erau ele prevăzute de lege? Amintind principiile generoase enunțate în jurisprudența sa, Curtea subliniază anume că legea prin ea însăși, prin opoziție cu practica administrativă de care este însoțită, trebuie să stabilească amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a executivului în materie de interceptări și aceasta cu suficientă claritate, pentru a da individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Guvernul, petiționarul și Comisia erau de acord să considere compatibilă cu dreptul englez și galez practica interceptării comunicațiilor pentru poliție. în virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista însă un dezacord fundamental între ei asupra faptului de a ști dacă anumite dispoziții legislative reușesc să limiteze, cât de cât, scopurile pentru care și modul în care interceptarea comunicărilor telefonice poate fi condusă în mod legal. Curtea constată că dreptul englez și galez este astăzi destul de neclar și se pretează la analize divergente. În special, nu se poate spune cu certitudinea dorită în ce privința puterea de interceptare este integrată în norme juridice și în ce măsura ea rămâne tributară executivului. În această măsură lipsește elementul minimal de protecție juridică, cerut de întâietatea dreptului într-o societate democratica. Ingerințele reliefate nu erau deci prevăzute prin lege.
Erau ele necesare, într-o societate democratică, în căutarea unui scop legitim recunoscut? Fără nici o îndoială, existența unei legislații care autorizează interceptarea comunicațiilor, pentru a ajuta poliția judiciară să se ac de sarcinile ei, poate fi necesară „pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale”. În același timp, sistemul de supraveghere adoptat trebuie să fie însoțit de suficiente garanții împotriva exceselor. În lumina concluziei de mai înainte, Curtea nu consideră că trebuie să determine în continuare în ce constau celelalte garanții cerute de paragraful 2 al art. 8 și nici dacă sistemul în litigiu le oferă, în această împrejurare.
Apoi îi revenea să se pronunțe asupra „contorizării” instalațiilor telefonice. Într-o copie după „contorizare” figurează informații – chiar numerele făcute – care fac parte integrantă din comunicațiile telefonice. A le transmite la poliție, fără acordul abonatului, aduce atingere exercitării dreptului consacrat prin art. 8. Dl Malone risca să cadă sub incidența practicii existente în această privință. Cu toate că guvernul precizase că poliția nu a provocat „contorizarea” postului, petiționarul putea să se pretindă victimă unei violări a art. 8, chiar din cauza existenței acestei practici. Dreptul englez și galez nu interzice Post Office-ului să transmită, voluntar, la o cerere a poliției care îl roagă să stabilească și să facă niște copii de „contorizare”. În afara simplei absențe a interzicerii, piesele de la dosar nu relevă nici o normă juridică privind amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere de care se bucură autoritățile. Cu toate că este legal în dreptul intern, respectivul amestec nu era deci prevăzut de către lege. Această concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă amestecul era necesar într-o societate democratică.
În rezumat, a existat violarea art. 8 atât pe motivul interceptării de comunicări cât și pentru furnizarea de copii ale „contorizării” către poliție (unanimitate).
Având în vedere această decizie, Curtea judecă inutil să statueze asupra plângerii în baza art. 13 (16 voturi pentru, 2 împotrivă).
Ea rezervă chestiunea satisfacerii echitabile și o trimite la Camera constituită la început pentru examinarea cazului și care a renunțat, în octombrie 1983, în favoarea plenului Curții (unanimitate).
• Hotărârea din 26 aprilie 1985 (Cameră) – Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 95)
În februarie 1985, Curtea a primit textul unei înțelegeri amiabile, încheiată între guvernul britanic și dl Malone: primul consimte să-i ramburseze celui de al doilea cheltuielile prezentate în Anglia (9.011 £ cheltuieli in Justiție și 5.443,20 £ onorarii ale avocaților) și să-i verse suma de 3.774,10 £, după ce s-au scăzut sumele luate de la organele Convenției pentru asistență judiciară, pentru cheltuielile suportate la Strasbourg.
Curtea constată că acordul îmbracă un „caracter echitabil” în sensul art. 53 § 4 al regulamentului său și în consecință decide să scoată cazul de pe rol (unanimitate).
3) CAZUL KRUSLIN contra FRANȚEI
4) CAZUL HUVIG contra FRANȚEI – Ascultări telefonice efectuate de către un ofițer al poliției judiciare, comis rogatoriu, de către un judecător de instrucție
În aprilie 1985, Camera de acuzare a Curții de Apel din Toulouse îl trimite pe dl Jean Kruslin în fața Curții cu jurați din Haute-Garonne pentru a răspunde acolo de crime de complicitate la omucidere voluntară, furturi calificate și tentativă dejun calificat. Unul din elementele de la dosar consta în înregistrarea unei discuții telefonice pe care petiționarul a avut-o la 17 iunie 1982 pe o linie aparținând unui terț, înregistrare făcută la cererea unui judecător de instrucție din Saint-Gaudens, în cadrul unei alte proceduri. Curtea de Casație respinge recursul, pe baza acestui cap de acuzare, formulat de cel interesat.
Dl Jacques Huvig, care conduce o societate de comerț, împreună cu soția sa, Janine, face obiectul, în decembrie 1973, al unei plângeri pentru fraudă fiscală, neînscrierea în registrele contabile și înscrierea de date inexacte. Deschizându-se o cercetare în fața unui judecător de instrucție din Chaumont, acesta din urmă eliberează jandarmeriei din Langres o comisie rogatorie cu sarcina de a proceda la ascultarea și transcrierea oricăror comunicări telefonice comerciale și particulare ale celor interesați. Ascultările au loc timp de 28 de ore în aprilie 1974.
Inculpați, soții Huvig se văd condamnați, în martie 1982, de către Tribunalul de mare instanță din Chaumont pentru aproape toate acuzațiile pentru care trebuie să răspundă. În martie 1983, Curtea de Apel din Dijon confirmă această decizie, dar agravează pedepsele pronunțate. Curtea de Casație respinge, în aprilie 1984, recursul petiționarilor.
În fața Comisiei, sesizată la 16 octombrie 1985 și la 9 august 1984, dl Kruslin și soții Huvig denunță punerea sub ascultare a telefoanelor lor si interceptarea convorbirilor, ignorându-se art. 8 din Convenție.
• Hotărârile din 24 aprilie 1990 (Cameră) (seria A nr. 176-A și B)
Constatând că ascultările litigioase constituiau ingerințe ale autorității publice în exercitarea dreptului celor interesați la respect pentru corespondența și viața lor privată, Curtea cercetează dacă asemenea amestecuri se justifică din punctul de vedere al paragrafului 2 al art. 8.
În primul rând, erau „prevăzute prin lege”? Aceste ultime cuvinte cer, în primul rând, ca măsurile incriminate să aibă o bază în dreptul intern, dar ele au legătură, de asemenea, și cu calitatea legii în cauză: ele cer accesibilitatea acesteia pentru persoana în cauză, care în plus trebuie să poată să-i prevadă consecințele pentru ea și compatibilitatea ei cu întâietatea dreptului. Problema de a ști dacă prima condiție era îndeplinită a dat naștere la controverse. Petiționarii au răspuns negativ la aceasta. După guvernul francez, prin „lege” trebuie înțeles „dreptul în vigoare într-un sistem juridic dat”, în acest caz ansamblul constituit prin dreptul scris – art. 81,151 și 152 ale Codului de procedură penală, în principal – și prin jurisdicția care-l interpreta. Cât privește delegatul Comisiei, el declara că în cazul țărilor „continentale”, deci și Franța, numai un text normativ cu caracter general – votat sau nu de Parlament – poate fi analizat într-o „lege” în sensul art. 8 § 2 al Convenției.
Curtea amintește că revine în primul rând autorităților naționale, și îndeosebi Curților și Tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Deci, nu îi revine ei să exprime o părere contrarie față de a lor, asupra compatibilității ascultărilor judiciare cu art. 368 din Codul penal. Or, de ani de zile, deja, o serie de decizii și hotărâri, în special ale Curții de Casație, văd în art. 81, 151 și 152 ale Codului de procedură penală baza legală a ascultărilor practicate de către un ofițer al poliției judiciare pe baza comisiei rogatorii a unui judecător de instrucție. Ea consideră că nu poate să facă abstracție de jurisprudența stabilită în acest fel. în domeniul paragrafului 2 al art. 8 din Convenție și în alte cauze asemănătoare, ea a înțeles întotdeauna termenul „lege” în accepția sa materială și nu formală, incluzând în aceasta texte de rang infralegislativ, și dreptul nescris. Pe scurt, ingerințele în litigiu aveau o bază legală în dreptul francez.
A doua cerință care se degajă din partea de fraza „prevăzută de lege”, accesibilitatea acesteia din urmă, nu ridică nici o problemă.
Nu același lucru se întâmplă cu a treia, „previzibilitatea” legii în privința sensului și a naturii unor măsuri aplicabile.
Ascultările și alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice reprezintă o atingere gravă a respectului pentru viața privată și corespondentă Pornind de la aceasta, ele trebuie să se bazeze pe o „lege” de o precizie deosebită. Existența unor reguli clare și amănunțite în materie apare ca indispensabilă cu atât mai mult cu cât procedeele tehnice folosite se perfecționează continuu.
Guvernul afirmă că aici Curtea trebuia să se ferească să judece, în mod abstract, conformitatea legislației franceze cu Convenția, ca și de a statua de lege ferenda. El prezenta o listă de șaptesprezece garanții existente în dreptul intern. Ele privesc fie realizarea ascultărilor, fie utilizarea rezultatelor lor, fie, în sfârșit, mijloacele de a obține îndreptarea eventualelor neregularități; petiționarii nu ar fi fost lipsiți de nici una dintre ele.
Curtea nu minimalizează cu nimic valoarea multora dintre ele. Ea constată însă că numai unele dintre ele decurg din termenii proprii ai art. 81. 151 și 152 ale Codului de procedură penală. Altele reies din decizii și hotărâri pronunțate de-a lungul anilor, într-un mod fragmentar și, în marea lor majoritate, după interceptările de care se plâng petiționarii. Astfel că jurisprudența nu a consacrat până acum acest lucru în mod implicit. Înainte de toate, sistemul nu oferă, pentru moment, protecții adecvate împotriva abuzurilor posibile. Spre exemplu, nimic nu definește categoriile de persoane susceptibile a fi puse sub ascultare judiciară și nici natura infracțiunilor care se pot produce din aceasta; nimic nu constrânge judecătorul să fixeze o limită a duratei de executare a măsurii; de asemenea, nimic nu precizează condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează convorbirile interceptate și nici precauțiile de luat pentru a transmite intacte și complete înregistrările realizate, în scopul de a controla, eventual de către judecător – care nu poate întotdeauna să meargă la fața locului pentru a verifica numărul și lungimea benzilor originale – sau de către apărare, nici circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea respectivelor benzi, mai ales după decizia de neurmărire sau eliberare. Informațiile date de către guvern asupra acestor puncte diferite arată, în cazul cel mai bun, existența unei practici, lipsita de forță de constrângere, în absența unui text sau a jurisprudenței.
În rezumat, dreptul francez, scris și nescris, nu arată, cu destulă claritate, amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autor taților în domeniile discutate. Și mai și era așa în perioada întâmplării fapte lor, în cele două cazuri, încât petiționarii nu s-au bucurat de un grad minim de protecție, cerut de întâietatea dreptului într-o societate democratică. Deci, a existat o violare a art. 8 din Convenție (unanimitate).
Această concluzie dispensează Curtea de controlarea respectării altor cerințe ale paragrafului 2 din art. 8. adică finalitatea și necesitatea amestecului, în temeiul art. 50, dl Kruslin cerea o indemnizație de 1.000.000 FF pentru fiecare cap de acuzare a condamnării sale la cincisprezece ani de închisoare pentru crimă, precum și rambursarea sumei de 70.000 FF cheltuieli de judecată și onorarii ale avocaților pentru procedurile naționale.
Curtea respinge prima cerere, întrucât constatarea violării dă petiționarului o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna suferită (unanimitate). Ea o acceptă parțial pe a doua. Franța trebuind să verse cei 20.000 FF ceruți pentru recursul la Curtea de Casație (unanimitate).
Soții Huvig nu cereau nici reparații, nici rambursarea cheltuielilor de judecată și taxe.
O asemenea problemă necerând o examinare din oficiu, Curtea decide că nu este cazul să se aplice art. 50 (unanimitate).
2.3. Corelarea prevederilor art. 911-916 Cod de procedură penală cu prevederile constituționale
Potrivit art. 26 (1) din Constituția României „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.
Singura restrângere a acestui drept fundamental o constituie împrejurarea ca persoana fizică să nu încalce „dreptul și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” – art. 26 (2) din Constituție.
Conform art. 27 (1) din Constituția României „domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia”. Restrângerile care se pot aduce acestui drept fundamental sunt prevăzute expres de textul constituțional:
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești – art. 27(2) lit.a;
pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane – art. 27 (2) lit. b;
pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice art. 27 (2) lit. c;
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii – art. 27(2) lit. d.
În baza art. 28 din Constituția României „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al comunicărilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor prevăzute constituțional poate avea loc, potrivit art. 49 din Constituția României, în următoarele cazuri:
pentru apărarea siguranței naționale;
pentru apărarea ordinii, sănătății și moralei publice;
pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale;
prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Condițiile obligatorii pe care Constituția le prevede pentru exercitarea restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale sunt:
exercitarea drepturilor și libertăților poate fi restrâns numai prin lege;
restrângerea poate avea loc numai dacă se impune, și în cazurile susmenționate;
între situația care a determinat restrângerea și activitatea propriu-zisă de restrângere trebuie să existe o proporționalitate;
restrângerea nu poate atinge existența dreptului sau a libertății.
Raportat la aceste reglementări, simpla introducere în Codul de procedură penală român a înregistrărilor audio sau video printre mijloacele de probă prevăzute de art. 64, satisface în mare măsură exigențele impuse de Constituție. Din cele expuse mai sus, rezultă că prevederile art. 911 – 916 Cod de procedură penală, atunci când sunt respectate toate condițiile prevăzute de lege, în fiecare caz în parte, sunt corelate cu prevederile constituționale.
Capitolul III.
Natura juridică a interceptării și înregistrării
audio sau video
Enumerarea în cuprinsul art. 64 a înregistrărilor audio sau video conduce aparent la concluzia că legiuitorul a dorit să atribuie acestor mijloace, natura juridică a unor mijloace de probă, atât datorită faptului că le alătură celorlalte mijloace de probă, cât și datorită împrejurării că așa este denumit titlul capitolului II al titlului al II-lea Cod de procedură penală unde sunt expres, limitativ și complet enunțate.
Interceptarea și înregistrarea audio sau video sunt, de fapt, procedee probatorii ce nu trebuie confundate cu mijloacele de probă, alăturându-se celorlalte procedee probatorii din cadrul aceluiași capitol al titlului III al Codului de procedură penală (confruntarea, ridicarea de obiecte și înscrisuri, efectuarea percheziției, cercetarea la fața locului și reconstituirea, constatarea tehnico-științifică și medico-legală, expertizele), care operează asupra unor mijloace de probă.
Interceptarea, înregistrarea audio sau video relevă convorbiri, comunicații, imagini, și urmare a realizării acestor procedee probatorii se obțin procese verbale la care se anexează filmul, redarea în scris a convorbirii, comunicațiilor, respectiv înscrisul care constituie mijlocul de probă.
În realitate, înregistrările la care se referă legea (atât înregistrările pe bană magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri, cât și înregistrările de imagini) nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare (organele de urmărire penală), în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și, în general, a stabilirii adevărului în procesul penal. Dacă se efectuează înainte de începerea urmăririi penale, în condițiile Codului de procedură penală, ele au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului verbal de consemnare a actelor premergătoare (art. 224 al. (3) Cod de procedură penală), dar după regulile speciale prevăzute de lege, iar daca se efectuează după începerea urmăririi penale (in rem), ele au semnificația unor procedee probatorii, putând fi valorificate pe planul probațiunii prin intermediul procesului-verbal în care se consemnează în condițiile art. 913 Cod de procedură penală. Rezultă, deci, că nu interceptările și înregistrările constituie mijloace de probă, ci procesele-verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul înregistrărilor efectuate să rezulte elementele de fapt ce constituie probe în sensul art. 63 C.proc.pen.
Împrejurarea că legiuitorul a enumerat aceste procedee probatorii între mijloacele de probă, se datorează faptului că procesele-verbale prin care sunt valorificate activitățile respective, constituie înscrisuri care decelează existența unor probe și capătă astfel caracterul de mijloace de probă, ca orice înscris, „substituiri de acest fel fiind deseori folosite în terminologia juridică”.
Întrucât procedeele probatorii analizate sunt prevăzute de lege și sunt supuse unor condiții și cerințe obligatorii, au un caracter judiciar, ceea ce le deosebește de activitățile de interceptare, înregistrare audio sau video realizate întâmplător, de exemplu de un amator (radioamator) sau profesionist (reporter TV), care sunt extrajudiciare.
Pornind de la aceste considerente, în literatura de specialitate s-a apreciat că, tocmai pentru a face demarcația, delimitarea între activitatea de interceptare, înregistrare, realizată în condițiile prevăzute de legea procesual penală și cea derulată extrajudiciar, ar fi firesc ca, moțional, să se adauge atributul de „judiciar” activităților respective în denumirea stipulată de lege, interceptările și înregistrările audio sau video devenind, astfel, interceptări judiciare, înregistrări audio-video judiciare. În acest fel s-ar face și delimitarea de înregistrările prevăzute de art. 916 Cod de procedură penală, respectiv acele înregistrări prezentate de către părți.
Capitolul IV.
Obiectul reglementării
Secțiunea 1. Noțiuni
1.1. Sediul materiei
Având în vedere că o dată cu trecerea timpului modul comiterii infracțiunilor, în multe cazuri, pune serioase probleme în ceea ce privește posibilitatea probațiunii, a fost necesar ca în materia mijloacelor de probă să se înregistreze modificări în sensul îmbunătățirii posibilităților tehnice de administrare.
Astfel, prin Legea nr. 141/1996 a fost introdusă secțiunea „Înregistrările audio sau video”, lărgind sfera mijloacelor de probă cu înregistrările audio și înregistrările de imagini video sau foto.
La scurt timp, și anume în 2003, prin Legea nr. 281/2003 a fost lărgită posibilitatea administrării unor asemenea probe, titlul secțiunii fiind „Interceptările și înregistrările audio sau video”.
Sediul materiei privind procedeele probatorii: interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, înregistrările audio-video, filmările îl constituie art. 911-916 C.proc.pen. În afara acestor dispoziții procedurale există și legi speciale care prevăd ca mijloace de probă accesul la sistemele de telecomunicații sau informatice, cum ar fi:
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri care prevede în art. 23 că organul de urmărire penală cu autorizarea prevăzută de lege poate să aibă acces pe o perioadă determinată la sistemele de telecomunicații sau informatice și să le supravegheze cu aplicarea în mod corespunzător a art. 911-916 Cod de procedură penală;
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor cu dispoziții asemănătoare privind accesul la sistemele de telecomunicații sau informatice;
Legea nr. 78/2002 privind combaterea corupției și Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și sancționarea corupției arată că există posibilitatea punerii sub supraveghere sau interceptarea comunicațiilor, accesul la sistemele informaționale pentru toate tipurile de comunicații, indiferent dacă acestea se efectuează prin linii telefonice sau în alt mod.
1.2. Concept
Pentru aflarea adevărului în legătură cu pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni care se instrumentează din oficiu de organele de urmărire penală, în cazuri și condiții prevăzute de lege, înaintea începerii urmăririi penale, în faza de urmărire penală sau în faza de judecată, organele judiciare pot folosi ca mijloc de probă interceptarea comunicațiilor, înregistrările audio sau video.
Pregătirea sau săvârșirea infracțiunilor presupune derularea unor activități care, în multe cazuri, se petrec în clandestinitate, într-o manieră care să fie ferită de posibilitatea de a ajunge la cunoștința unor eventuali martori și cu atât mai puțin la cunoștința organelor abilitate de lege cu ocrotirea valorilor sociale a căror atingere se dorește a se realiza de către persoanele care desfășoară activitățile ilicite. Între activitățile de pregătire sau săvârșirea a infracțiunilor se înscriu și legăturile care se stabilesc între persoane care au luat hotărârea de a comite infracțiunile respective, prin mijloace de comunicare din cele mai diverse: telefon, telegraf, poștă, fax, radiotelecomunicații, etc., și prin care își comunică reciproc diferite informații. Prin aceste mijloace de comunicare, persoanele implicate își exteriorizează hotărârea și modalitățile în care intenționează să realizeze hotărârea infracțională, stabilind obiective, sarcini ale activităților.
Chiar și după săvârșirea unei infracțiuni există posibilitatea ca autorii acesteia să comunice între ei, în legătură cu actele consumate, cu activitățile postinfracționale determinate de realizarea, ascunderea sau împărțirea produsului infracțiunii, cu acțiunile ce trebuie întreprinse pentru înlăturarea posibilității de a fi descoperiți, pentru zădărnicirea urmăririi penale sau a judecății.
Pe de altă parte, atunci când organele abilitate de lege sunt încunoștințate despre împrejurarea că urmează a se comite o infracțiune, iar activitățile derulate până în momentul respectiv constituie prin ele însele infracțiune se impune surprinderea manifestărilor infracționale chiar în momentul derulării efective a acestora, ceea ce presupune filmarea ori fotografierea respectivelor manifestări de către organele însărcinate de lege (de exemplu: organizarea și realizarea flagrantului în cazul infracțiunilor de corupție).
Mai există și posibilitatea surprinderii în flagrant a unor manifestări infracționale despre care persoanele oarecare sau organe însărcinate cu aplicarea legii să ia cunoștință în mod spontan și pentru decelarea respectivelor manifestări să filmeze, fotografieze sau înregistreze cu mijloacele tehnice destinate acestor operații.
În legea procesuală penală nu sunt precizate noțiunile de interceptare și înregistrare audio sau video, de aceea sunt necesare câteva precizări noționale.
Astfel, „a înregistra” este potrivit DEX, Editura Academia Română, București, 1998, p. 535, verb care semnifică: „a imprima (cu mijloace tehnice) sunetele, fenomenele luminoase, etc.”.
„Audio” constituie potrivit Micului Dicționar Enciclopedic, Ed. II revăzută și adăugită, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 78: „Element de compunere care se referă la frecvențele undelor sonore”, iar „audiofrecvență” înseamnă „frecvență cuprinsă în banda undelor sonore perceptibile pentru urechea umană (16-20.000 Hz)”.
„Video” semnifică potrivit aceleiași lucrări amintite mai sus, p. 1026: „termen sau element de compunere care denumește proprietăți utilizate în televiziune, în care sunt efectuate operații cu informația luminoasă conținută în imagini”, iar „videofrecvență” înseamnă „fiecare dintre frecvențele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de televiziune (între 0 și 1-8 MHz)”.
În înțelesul dorit de legiuitor, înregistrarea audio capătă semnificația de acțiune (activitate) desfășurată de organele abilitate de lege sau specialiști desemnați de către aceste organe de a imprima pe bandă magnetică semnalele sonore cuprinse în spectrul de frecventă sau radiofrecvență ( 0 Hz – 10.000 GHz), în scopurile și în condițiile prevăzute de lege.
Înregistrarea video, în același înțeles dorit de legiuitor, înseamnă acțiunea (activitatea) de a imprima pe bandă magnetică, de către organele abilitate de lege sau de către specialiștii desemnați de către aceste organe, a informațiilor luminoase cuprinse în spectrul semnalului de imagine.
Conform definiției din Dicționarul Explicativ al limbii române (DEX, Editura Academia Română, București, 1998), prin comunicații se înțelege „mijlocul de comunicare între puncte diferite, legătură, contract; sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicației”, iar prin sintagma comunicații de masă, „totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare a informațiilor (poștă, telegraf, telefon, radio, televiziune, cinema, publicații etc.)”.
Prin interceptare se înțelege, potrivit aceluiași DEX, acțiunea de a intercepta, respectiv „a surprinde și a controla o convorbire telefonică, o corespondență între două persoane, etc.”.
În activitatea de urmărire penală s-a ridicat problema dacă prin termenul de „convorbiri”, cuprins în art. 911 Cod de procedură penală, se înțelege numai convorbirile telefonice, al cărui secret este apărat prin Constituție, sau orice convorbire dintre 2 sau mai multe persoane, despre care acestea nu doresc să ia cunoștință alte persoane.
În textul art. 911 Cod de procedură penală, legiuitorul a folosit doar termenele de „convorbiri” și „comunicări”, fără să dea vreo explicație a acestor termene.
Întrucât termenul „comunicări” l-am explicat mai sus, urmează a ne îndrepta spre cel de „convorbiri”.
Astfel, prin „convorbire” se înțelege, potrivit DEX, „acțiunea de a convorbi (arta de vorbă; a discuta; a conversa). Sinonimele cuvântului „convorbire” sunt „conversație”, „discuție”, iar prin „convorbire telefonica” se înțelege „comunicația bilaterală realizată prin intermediul unei instalații telefonice” (DEX).
Faptul că în art. 911 Cod de procedură penală legiuitorul a folosit termenul de „convorbiri” cu înțelesul de „convorbiri telefonice” rezultă, fără îndoială din cuprinsul art. 913 Cod de procedură penală în care se precizează că „Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în art. 911 și 912, procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizație dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat …”.
În consecință, art, 911 Cod de procedură penală cuprinde condițiile de înregistrare pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor telefonice.
De fapt, această concluzie poate fi trasă, fără echivoc și din cuprinsul art. 914 Cod de procedură penală referitor la alte înregistrări. Astfel, potrivit prevederilor acestui text de lege „condițiile și modalitățile de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor prevăzute în art. 911–913 sunt aplicabile, în mod corespunzător, și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicație (deci nu numai a convorbirilor telefonice), autorizate conform legii”.
Activitățile de interceptare a comunicațiilor, înregistrarea audio sau video se realizează prin mijloace specifice. Mijloace de interceptare a comunicațiilor sunt instrumente, aparate, instalații produse artizanal sau industrial, unicat sau în serie, fabricat intern ori extern, cu ajutorul cărora se pot surprinde și controla o convorbire telefonică, o corespondență între 2 sau mai multe persoane, legătura, contractul de comunicație prin poștă, radio, telefon, televiziune, cinema, fax, etc. Legea cere ca aceste mijloace de interceptare să fie specifice scopului de a intercepta și deci, nu un mijloc care pe lângă destinația sa principală să aibă și aptitudinea secundară de a realiza interceptarea. Noțiunea de mijloc de interceptare a comunicațiilor este dată de legea specială referitoare la comunicații, care stabilește și persoanele și condițiile în care aceste persoane pot deține și utiliza astfel de mijloace.
1.3. Caracter
Interceptarea și înregistrarea audio sau video fac parte din procedeele probatorii admise de lege, fiind – atunci când sunt respectate prevederile care le reglementează activități legale, necesare, utile și concludente cercetărilor care se efectuează într-o cauză penală.
Așadar, se poate aprecia că procedeele probatorii discutate – autorizate potrivit legii – au caracter judiciar și își găsesc locul – înaintea începerii urmăririi penale, în cadrul actelor premergătoare reglementate de art. 224 Cod de procedură penală – iar după începerea urmăririi penale, în faza de urmărire penală, între activitățile specifice acestei faze, alături de constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale, expertize, cercetări la fața locului, reconstituiri, ridicări de obiecte și înscrisuri, percheziții, ascultarea unor persoane participante la procesul penal.
Pe de altă parte, aceste procedee sunt la limita între ceea ce constituțional este îngrădit și în anumite cazuri și condiții prevăzute de lege, este permis, ceea ce îi conferă un caracter de excepție.
Procedeele probatorii analizate au, datorită complexității tehnologice ce o presupun, a mecanismului concret de realizare, un grad de dificultate în administrare, astfel că, se recurge la utilizarea nor numai în situația în care aflarea adevărului în cauză nu poate fi stabilit cu ușurință în alte modalități.
Practica metodologiei de investigare a infracțiunilor relevă că utilizarea procedeelor probatorii analizate este recomandabilă în instrumentarea infracțiunilor de corupție (luarea și darea de mită, traficul de influență, primirea de foloase necuvenite) datorită specificului de comitere a acestui gen de infracțiuni – prin art. 27 al. 1 lit. b din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, se instituie posibilitatea punerii sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice în cazul infracțiunilor de corupție, așa cum sunt acestea definite de lege – în cazul infracțiunilor circumscrise categoriei de „crimă organizată” (art. 17 din Legea nr. 26/1994), în cazul infracțiunilor grave, nefiind exclusă și în cazul altor infracțiuni, în funcție de fapta comisă, de autori, instigatorii, complicii, tăinuitorii ori favorizatorii la acea faptă. În situația infracțiunilor contra siguranței naționale, utilizarea acestor procedee probatorii este supusă regulilor stipulate expres în legi speciale (Legea nr. 51/1991, legea nr 14/1992, Legea nr. 191/1998).
Procedeele probatorii analizate sunt utilizate în condiții de confidențialitate fată de persoanele vizate, deoarece, în caz contrar, ar deveni ineficace, de unde concluzia că au caracter confidențial. Folosirea acestor procedee este supusă regulilor de secretizare a activităților desfășurate.
1.4. Funcțiune și importanță
Interceptarea și înregistrarea audio sau video îndeplinesc în procesul penal aceeași funcțiune pe care o îndeplinesc și celelalte mijloace de probă și procedee probatorii reglementate în Codul de procedură penală și anume, de a procura organelor judiciare date, situații sau elemente de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existența sau inexistența unei infracțiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârșit-o sau pentru cunoașterea unor împrejurări esențiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului și, deci, la soluționarea procesului penal. Această funcțiune rezultă și din prevederile art. 64 și 911 Cod de procedură penală.
Pot rezulta însă și alte date, situații, elemente de fapt care exced obiectului cauzei penale instrumentate în care au fost utilizate și care să constituie informații în legătură cu săvârșirea altor infracțiuni sau fapte ilicite, ceea ce poate conduce la extinderea procesului penal (urmărire penală) în legătură cu alte fapte sau persoane, aflată în desfășurare sau la sesizarea din oficiu, de către organul de urmărire penală cu privire la infracțiunile despre care a luat la cunoștință. Această împrejurare constituie o altă funcțiune a procedeelor probatorii analizate.
În domeniul siguranței naționale, folosirea procedeelor probatorii în discuție, care pot fi utilizate și în alte condiții decât cele prevăzute de art. 911 Cod de procedură penală și art. 13 din Legea 51/1991 capătă funcțiunea de a putea fi mijloc de prevenire a unor situații de natură excepțională, respectiv de a contribui prin relevarea unor informații organelor abilitate în vederea luării măsurilor pentru înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională, a unor amenințări la adresa siguranței naționale, așa cum sunt enumerate în art. 3 din Legea 51/1991.
Importanța interceptărilor și înregistrărilor audio sau video rezidă în faptul că efectuarea lor la timp și în bune condiții asigură procurarea unor probe uneori indispensabile și unice pentru aflarea adevărului într-o cauză penală și se reflectă în împrejurarea că legea îngăduie (în cazuri și situații prevăzute expres de lege) pentru efectuarea lor restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute în convenții internaționale și Constituția României, cum sunt inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea secretului comunicațiilor. Astfel de restrângeri își găsesc justificarea în interesul major al înfăptuirii justiției, și implicit în rolul pe care-l pot avea aceste procedee în realizarea justiției penale.
1.5. Încadrarea în desfășurarea procesului penal
Legea nu face nici o referire cu privire la fazele procesului penal în care pot fi utilizate interceptările și înregistrările audio sau video, astfel că s-a ajuns la concluzia că acestea pot fi folosite atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
Interceptarea, înregistrarea ori filmarea, ca procedee probatorii, pot să aibă loc:
anterior momentului în care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau personam, într-o cauză aflată pe rolul organelor însărcinate cu aplicarea legii penale;
posterior momentului în care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau personam într-o cauză aflată pe rolul organelor judiciare.
Din perspectiva fazelor de desfășurare a infracțiunii, aceste procedee probatorii se pot efectua:
în faza de pregătire pentru săvârșirea unei infracțiune (acte pregătitoare sau preparatorii, tentativa);
în faza când o infracțiune tocmai se săvârșește (surprindere în flagrant);
în faza de după consumarea infracțiunii, dar înainte de epuizarea infracțiunii;
În această fază, pot apărea 2 situații distincte:
s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau in personam;
nu s-a început urmărirea penală;
În faza de epuizare a infracțiunii.
Momentul de la care pot fi utilizate aceste procedee probatorii este menționat de lege ca fiind acela în care există „date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu”. Acest moment poate fi plasat atât înainte, cât și după începerea urmăririi penale.
Când înainte de începerea urmăririi penale, dar în vederea începerii acesteia, se desfășoară anumite activități, legiuitorul a denumit respectivele activități drept „efectuarea de acte premergătoare” (art. 224 Cod de procedură penală). În faza de acte premergătoare, organele abilitate se desfășoară activități de supraveghere informatică sau de urmărire, de culegere de informații, unele dintre acestea având consacrare în legea procesuală penală, cum ar fi de pildă și procedeele probatorii în discuție.
Întrucât legea procesuală penală nu interzice în vreun fel interceptarea comunicațiilor, înregistrarea audio sau video înainte de începerea urmăririi penale, rezultă că procedeele probatorii se pot utiliza și înainte de începerea urmăririi penale, deci și în faza actelor premergătoare, desigur cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege.
Această încadrare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video în faza actelor premergătoare corespunde aceluiași regim juridic pe care îl au și alte procese probatorii.
Secțiunea 2. Conținutul reglementării
2.1. Precizări prealabile
Reglementarea generală a procedeelor probatorii „interceptările și înregistrările audio sau video” este dată de prevederile art. 911-916 din Cod de procedură penală, iar pentru activitatea de informații desfășurată pentru realizarea siguranței naționale, există reglementarea specială conferită de prevederile art. 13 și următoarele din Legea nr. 51/1991, care se complinesc cu prevederile art. 9-11 din Legea nr. 14/1991 și art. 14(1) lit. a, c-e, f din Legea nr. 191/1998.
Deși reglementarea generală și reglementarea specială au un conținut similar, problema se va trata în cadrul acestei lucrări, în capitole diferite.
Pe de altă parte, indiferent că se realizează în faza de acte premergătoare sau după începerea urmăririi penale, procedeele probatorii analizate sunt supuse aceleiași condiționări strict determinate.
2.2. Condiții
Potrivit art. 911 C.proc.pen., interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri se efectuează cu autorizația motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
Rezultă că pentru a se putea efectua interceptările și înregistrările se impun a fi îndeplinite următoarele condiții:
A) Condiții privind latura substanțială:
1) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiune.
Legea nu cere existența unor probe, ci doar a unor informații suficient de convingătoare în sensul pregătirii sau săvârșirii unei infracțiuni, exprimând generic necesitatea existenței unor date sau indicii temeinice. „Indiciile nu sunt probe, ci simple presupuneri suscitate de aparențe mai mult sau mai puțin grăitoare”.
Organele răspunzătoare cu aplicarea legii penale desfășoară o activitate amplă de culegere de informații pentru a cunoaște dacă se derulează manifestări care pregătesc săvârșirea unei infracțiuni sau dacă s-au comis infracțiuni, activitate informativ operativă, supraveghere informativă, etc.
Mijloacele specifice activității desfășurate de organele respective constau în diferite acțiuni, cum ar fi:
obținerea de relații de la diferite persoane care au cunoștință despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau despre împrejurarea că s-a comis o infracțiune; aceste persoane pot să ia act despre manifestările respective întâmplător sau să acționeze în acest sens urmare a unei însărcinări din partea organelor abilitate cu aplicarea legii (este cazul „informatorilor” sau „surselor” acestor organe);
din zvonuri care circulă în diferite medii și locuri;
din receptarea informațiilor provenite din mijloace de comunicare în masă („surse deschise”);
urmare a sesizărilor anonime sau semnale provenite de la persoane fizice sau juridice;
din receptarea informațiilor provenite ca urmare a respectării de către cetățeni a îndatoririi fundamentale de fidelitate de țară, prevăzută constituțional (art. 50 din Constituția României) sau în legea siguranței naționale (art. 2 al. 2 și art. 17 din Legea nr. 51/1991);
informații rezultate din observarea directă, prin pândă operativă, filaj, razii, filtre, legitimarea și identificarea unor persoane necunoscute;
informații rezultate din activitate de cercetare, urmărire penală sau judecată din diferite cauze penale, sau din activitate de judecată în cauze civile.
Informațiile obținute prin mijloace respective enumerate exemplificativ oferă, însă, un grad de cunoaștere diferențiat – de la cunoașterea unor date sau indicii care nu oferă nici un dubiu cu privire la existența faptei penale până la date sau indicii de relativă certitudine sau care nu sunt trunchiate – și, în această din urmă situație se impune:
verificarea veridicității informației obținute;
completarea datelor și indiciilor prin alte procedee, care să complinească cunoștințele organelor respective în vederea fundamentării convingerii dacă există sau nu fapta ilicită penală, pentru a se putea proceda în consecință.
Cu alte cuvinte, informațiile de „primă mână” suferă un proces de prelucrare și exploatare (prin analiză, sinteză, completare, precizare), utilizându-se mijloace, căii procedeele oferite de lege.
Pentru a se putea utiliza procedeele probatorii interceptarea, înregistrarea, filmarea, legea impune condiția ca datele și indiciile existente în momentul solicitării autorizării acestor procedee, să fie temeinice. Există date și indicii temeinice în situația în care, urmare a examinării lucide și juste a informațiilor receptate de organele însărcinate cu aplicarea legii penale și apoi, organele judiciare, rezultă insistent și cu un grad de dubiu redus că s-a pregătit săvârșirea unei infracțiuni sau că s-a comis o infracțiune.
Aceste date sau indicii temeinice pot avea ca obiect informativ și pregătirea săvârșirii unei infracțiuni, ceea ce semnifică că procedeele probatorii analizate pot fi folosite și în afara actelor preparatorii sau tentativei, deci înaintea consumării infracțiunii.
2) să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu; cu titlu de exemplu, în art. 921 al. 2 sunt prevăzute o serie de infracțiuni pentru care se poate acorda autorizarea de către instanță, cum ar fi:
infracțiuni de trafic de stupefiante;
infracțiune de trafic de arme;
infracțiuni de trafic de persoane;
infracțiuni de terorism;
infracțiuni de spălare a banilor;
infracțiuni de falsificare de monede sau alte valori;
infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace;
infracțiuni care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
3) să se impună pentru aflarea adevărului, în sensul că stabilirea situației de fapt ori identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Așadar, formularea folosită în textul legal constând în sintagma „să se impună”, cu privire la condițiile de admisibilitate a interceptării sau înregistrării înseamnă că, aceste procedee probatorii pot fi utilizate doar în împrejurarea în care folosirea altor mijloace de probă sau procedee probatorii este ineficientă și numai respectivele mijloace sunt idonee de a decela împrejurările de fapt (probele) care pot stabili adevărul și lămuri cauza sub toate aspectele.
În acest context, nu este suficient ca procedeele probatorii în discuție să fie utile pentru aflarea adevărului, ci este absolut necesar să se impună cu exclusivitate în raport de alte mijloace de probă și procedee probatorii prevăzute de lege, date fiind dificultățile probatorii și specificul cauzei investigate.
De altfel, și prevederea legală lămurește ce semnifică sintagma „se impun”: „interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe”.
B. Condiții privind latura formală
Condiția impusă de legiuitor rezidă în existența cererii de autorizare a interceptării, înregistrării ori filmării, din partea procurorului, potrivit art. 911 Cod de procedură penală și existența autorizării motivate a utilizării interceptării, înregistrării ori filmării, emise de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.
1. Actul prin care se solicită autorizarea
Inițiativa pentru utilizarea procedeelor probatorii analizate aparțin procurorului; ea se materializează într-o cerere de autorizare, act despre care legea nu face nici o precizare în ceea ce privește forma sub care se prezintă instanței, respectiv formula scrisă ori verbală.
În Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, în legătură cu acest aspect, se stipulează că inițiativa respectivă se materializează într-o cerere de autorizare, care se formează în scris.
În literatura de specialitate s-a considerat că, dată fiind importanța acestor procedee probatorii, denumirea acestei solicitări ar trebui să fie înscrisă în prevederile procesual penale și să se numească „Referat de propunere de autorizare a interceptării, înregistrării ori filmării” și că, totodată, referatul în cauză trebuie să aibă o formă scrisă și să cuprindă meni precum: organul solicitator, numărul de înregistrare al lucrării; data, ora și localitatea; cazul pentru care se face solicitarea; identificarea persoanei vizate pentru interceptare (dacă este cunoscută); mijloacele tehnice prin care se execută; locul și mediile pentru care se solicită autorizarea procedeelor probatorii.
2. Actul de autorizare
Autorizarea instanței constituie încuviințarea pe care președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță o acordă pentru utilizarea procedeelor probatorii în discuție și reprezintă manifestarea sa de voință prin care acceptă și, în același timp, împuternicește și însărcinează organul care a solicitat-o (procurorul) să efectueze înregistrarea sau interceptarea.
În acest context, activitatea de autorizare a instanței are natura juridică de act de încuviințare, dispoziție și executoriu pentru organele răspunzătoare de aplicare a legii penale, cu referire la activitatea de efectuare de acte pregătitoare și de cercetare penală pe care o efectuează acestea și față de care exercită supravegherea prevăzută de lege.
Autorizarea instanței pentru efectuarea procedeelor probatorii analizate trebuie să fie prealabilă efectuării propriu-zise a acestor procedee, legea permițând doar 3 excepții:
în cazurile de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 911 al. (1) ar aduce prejudicii grave activității de urmărire. În astfel de situații, autorizarea urmează a fi solicitată de procuror în maxim 24 de ore;
în cazul în care înregistrările sunt prezentate de către părți (art. 916 alin. 2 Cod de procedură penală);
în situațiile care presupun înlăturarea unor perioade iminente pentru siguranța națională (art. 15 din Legea nr. 51/1991). În astfel de cazuri, autorizarea urmează a fi solicitată de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore (art. 15 Legea nr. 51/1991). În această situație ne aflăm, de fapt, în prezența unei confirmări a utilizării procedeului probator și nu a unei autorizări, care poate fi numai ante factum, și nu post factum.
Autorizarea interceptărilor și înregistrărilor se dispune în camera de consiliu prin încheiere motivată, care va cuprinde:
indiciile concrete și faptele care justifică măsura;
motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii;
perioada pentru care se dă autorizarea.
În ceea ce privește durata autorizării, art. 911 Cod de procedură penală prevede că autorizarea se poate da pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Pentru motive temeinice justificate și în aceleași condiții, autorizarea poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Calculul duratei de 30 de zile se face începând de la data emiterii (a quo) și împlinește (ad quem) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă (art. 154 al. 2 Cod Penal).
Prelungirea duratei autorizației se face în aceleași condiții precum acordarea autorizației inițiale, pentru motive temeinice justificate. Aceasta presupune examinarea de către instanță a materialului obținut de organele care au executat procedeele probatorii autorizate, care constată dacă:
mai subzistă temeiurile care au justificat autorizarea inițială;
dacă elementele de fapt rezultate din folosirea procedeelor probatorii autorizate oferă date sau indicii temeinice pentru continuarea utilizării lor;
dacă se conturează sau nu elemente de fapt privitoare la pregătirea săvârșirii unei infracțiuni, sau despre comiterea unei infracțiuni.
Pentru a se putea pronunța asupra temeiniciei prelungirii duratei autorizării de interceptare, înregistrare, filmare ori fotografice, este absolut necesar ca instanței să-i fie prezentat întreg materialul documentar rezultat din efectuarea procedeelor probatorii analizate și, eventual, cel rezultat din utilizarea altor mijloace specifice.
Inițiativa prelungirii aparține procurorului care a formulat cererea de autorizare inițială.
Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. Măsurile dispune de instanță vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat. Această împrejurare presupune controlul permanent pe care îl exercită instanța în cursul urmăririi penale asupra modului de efectuare de către organele autorizate a activității de interceptare, înregistrare ori filmare, dar și obligația organelor autorizate de a comunica, de îndată, că nu mai subzistă condițiile existente la dispunerea măsurii.
Înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri pot fi făcute și la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate cu autorizarea instanței de judecată.
În art. 916 al. 2 Cod de procedură penală se prevede că pot constitui mijloace de probă și înregistrările prezentate de părți, dacă nu sunt interzise de lege.
Condițiile de efectuare a înregistrărilor convorbirilor telefonice sunt aplicabile și în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică autorizate conform legii, precum și în cazul înregistrării de imagini.
3) Admisibilitatea
Recurgerea la utilizarea procedeelor probatorii analizate poate avea loc numai când acestea sunt admisibile. Admisibilitatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limitată de oportunitatea și tempestivitatea efectuării ei.
a) Necesitatea
Instanța care urmează să autorizeze interceptarea, înregistrarea ori filmarea are obligația de a aprecia necesitatea efectuării acestor procedee probatorii, ceea ce presupune evaluarea prin analizarea stării de fapt existente la momentul formulării de către procuror, și a materialului existent referitor la pregătirea său săvârșirea infracțiunii investigate. În urma acestui proces de analiză trebuie să rezulte necesitatea absolută și stringentă a administrării procedeelor probatorii în discuție, pentru obținerea mijloacelor de probă și a probelor utile, pertinente și concludente cauzei, și pe de altă parte, să transpară cu evidență că, prin celelalte mijloace de probă și procedee probatorii, nu se poate dezvălui mecanismul pregătirii săvârșirii infracțiunii, sau al modalităților concrete în care infracțiunea a fost comisă.
Pentru a fi în măsură să facă această apreciere și evaluare corectă, este necesar ca instanța care urmează să autorizeze procedeele probatorii să ia cunoștință de întreg materialul informativ al cauzei, privitor la faptă și persoană, ceea ce incumbă obligația organelor solicitatoare de a prezenta președintelui instanței, în mod detaliat, aspectele pe care le cunosc până în momentul în care formulează cererea de autorizare.
Legea lasă la aprecierea instanței constatarea necesității de a se efectua procedeele probatorii discutate, fără să îngrădească libertatea de apreciere prin impunerea altor condiții decât cele pe care le-am analizat mai sus.
b) Oportunitatea
Întrucât înregistrarea și interceptarea implică o restrângere a unor drepturi și libertăți fundamentale, folosirea acestor procedee probatorii este admisibilă numai dacă recurgerea la aceste mijloace de investigare este indispensabilă, respectiv aflarea adevărului nu ar putea fi realizată pe alte căi.
Restrângerea drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor, prevăzute și garantate constituțional, trebuie, pe cât posibil, să fie evitate. Deci interceptarea ori înregistrarea nu trebuie să fie dispuse atunci când nu sunt indispensabile pentru cunoașterea adevărului. Se recomandă recurgerea la interceptări, înregistrări, filmări doar atunci când subzistă indicii suficiente și serioase despre activități ilicite, iar stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
c) Tempestivitatea
Admisibilitatea este condiționată și de tempestivitatea folosirii procedeelor probatorii discutate, care trebuie efectuate cu promptitudine, situațiile și condițiile în care efectuarea lor este utilă supunând oarecare urgentă. Din momentul în care numai subzistă necesitatea absolută și stringentă, utilizarea acestor mijloace probatorii devine tardivă și, deci, inadmisibilă.
În aceeași măsură, interceptarea, înregistrarea ori filmarea devin tardive și, deci, inadmisibile, atunci când faptele sau împrejurările de fapt care aveau nevoie de a fi decelate prin această activitate, au fost lămurite prin alte mijloace și nu mai prezintă importanță.
În ceea ce privește timpul când aceste procedee probatorii pot fi efectuate, legea nu conține nici o prevedere, astfel că se pot executa continuu în timpul duratei pentru care au fost autorizate. Explicația este rațională atâta timp cât manifestările prin care se pregătește săvârșirea unei infracțiuni ori consumarea efectivă a unei infracțiuni, care se doresc a fi dovedite prin aceste procedee probatorii, se pot realiza și se realizează pe timp de zi și pe timp de noapte.
2.3. Persoanele susceptibile de a fi ascultate
Legea nu revede nimic în legătură cu această chestiune. De aceea, s-a considerat că poate fi ascultată în principiu, orice persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legii. De la această regulă, există, totuși o excepție prevăzută de art. 913 al. 7 care dispune că „înregistrarea convorbirilor dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă”.
Ascultările dispuse de instanță pot privi o linie telefonică privată sau nu, chiar și o cabină telefonică publică, precum și o linie a unui telecopiator. Poate fi ascultată o persoană suspectă să săvârșirea sau de pregătirea săvârșirii unei infracțiuni, orice altă persoană cu care aceasta este în legătură cu, persoana vătămată.
Secțiunea 3. Activitatea procesual penală
3.1. Declanșarea și dispunerea
Declanșarea:
Inițiativa pentru utilizarea procedeelor probatorii analizate aparține procurorului.
Inițiativa respectivă este rezultatul analizei făcute de aceasta, care constă în prelucrarea și exploatarea informațiilor de „primă mână” pe care le are la dispoziție, ocazie cu care constată necesitatea, oportunitatea și tempestivitatea utilizării interceptării, înregistrării ori filmării pentru a se obține elementele de fapt utile și concludente.
Dispunerea:
Președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță, primind cererea formulată de procuror, procedează la examinarea acesteia și a materialului documentar privind ansamblul documentației informativ-operative existent până la momentul respectiv, care îi este pus la dispoziție de către organul solicitator. Nu este exclusă discutarea și analizarea în comun – instanță și procuror – prin care să se prefigureze, anticipeze și intuiască (ținând seama de experiența profesională a acestora) momentele care se pot consuma, manifestările care pot avea loc, etc. Se apreciază asupra necesității, oportunității, tempestivității utilizării procedeelor probatorii analizate, a posibilității ca rezultatul reieșit din aceste procedee să se transforme în probe utile, concludente și pertinente necesare aflării adevărului.
Deși constatarea necesității folosirii acestor procedee este lăsată la aprecierea președintelui instanței, totuși, atunci când din analiza materialului informativ-operativ care îi este pus la dispoziție și a explicațiilor organului solicitator rezultă neîndoios că interceptarea, filmarea ori înregistrarea sunt absolut necesare și utile și sunt îndeplinite condițiile, instanța este obligată, potrivit rolului activ pentru care trebuie să-l manifeste și a sarcinii sale principalele de a depune toate diligențele pentru aflarea adevărului, să admită cererea care i-a fost formulată. Această obligație nu operează, însă, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea procesual penală, necesare autorizării solicitate, astfel că instanța nu va admite cererea de autorizare solicitată.
Rezultă, deci, că admiterea – respingerea cererii de autorizare are o natură (dublă) duală – obligația și facultate – care rezultă din examinarea, analiza, evaluarea materialului informativ-operativ care îi este pus la dispoziție.
Autorizarea se face prin încheiere motivată care va cuprinde mențiunile pe care le-am amintit atunci când am vorbit de actul de autorizare.
Deși legea nu face nici o referire la actul procedural prin care se respinge cererea, presupunem, prin analogie, că este vorba tot despre o încheiere motivată care ar putea cuprinde, printre altele, și motivele pentru care cererea organului solicitator nu este acceptată.
Autorizarea emisă de instanță are caracter de dispoziție pentru organul solicitator și devine executoriu din momentul emiterii.
Deși măsura utilizării procedeelor probatorii în discuție este autorizată motivat în exclusivitate de președintele instanței competente să judece cauza în primă instanță, art. 912 al. 2 prevede o excepție de la această regulă; reglementând o procedură care permite procurorului a autoriza efectuarea de interceptări și înregistrări, cu titlu de provizoriu. Condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru a se lua în calcul această ipoteză sunt următoarele:
să existe caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizației judecătorului ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală;
se va comunica instanței de judecată imediat despre efectuarea interceptării și înregistrării, dar nu mai târziu de 24 de ore.
În această ipoteză, operațiunea se va dispune prin ordonanță motivată.
Comunicându-se instanței despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor, aceasta va dispune, după caz, fie confirmarea ordonanței și, eventual, autorizarea în continuare a activității, fir infirmarea actului procurorului, caz în care se va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea celor efectuate.
3.2. Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea
Potrivit art. 912 C.proc.pen., interceptările și înregistrările vor fi efectuate de către:
procuror
organul de cercetare penală
specialiștii chemați să dea concurs tehnic (în mod evident, cu obligația de a păstra secretul operațiunii).
Astfel, se consacră că „procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală”. Această dispoziție procedurală semnifică împrejurarea că procurorul sau organul de urmărire penală să dispună de mijloacele adecvate unor astfel de activități, în legătură cu care codul de procedură penală nu prevede nici o mențiune. Legea procesual penală nu face nici o referire și precizare în legătură cu aceste mijloace adecvate, necesare punerii în executare a interceptării, înregistrării ori filmării și nici în legătură cu modalitatea efectivă de utilizare a lor, după cum nu stabilește nici reguli deontologice pentru agenții care le folosesc.
Mijloacele adecvate necesare punerii în executare a procedeelor probatorii autorizate, sunt constituite dintr-o multitudine de elemente și componente tehnico-științifice, care presupun o tehnologie deosebită, un anumit mod de utilizare cu caracter secret și abscons, care se desfășoară în așa manieră încât să nu fie de natură a-l preveni pe subiectul pasiv, pentru ca acesta să nu-și escamonteze manifestările sau chiar să renunțe la ele. Enumerarea acestora, chiar și exemplificativă, nu își are rostul într-un text de lege, este menirea, eventual, a științei criminalisticii în acest sens, adaptarea cuceririlor tehnologice și științifice, la metodele tehnico-științifice criminalistice în slujba investigației infracțiunilor și prin stabilirea tacticii și metodologiei de utilizare.
Deținerea, colecționarea și folosirea acestor mijloace specifice este supusă unor reglementări legale (Legea nr. 74/1996), a căror nerespectare poate atrage răspunderea penală sau contravențională.
Un aspect pe care legea procesual penală nu îl menționează în articolele care reprezintă sediul materiei pentru interceptările, înregistrările audio-video și filmări îl constituie cel referitor la modalitățile de instalare, întrebuințare și recuperare a mijloacelor adecvate pentru efectuarea acestor activități.
Mijloacele adecvate de interceptare a convorbirilor telefonice sau a comunicațiilor și a filmării din interiorul unor spații (ambientale) reprezintă apanajul organelor specializate, sunt multiple și variate. Pentru montarea, întreținerea și recuperarea după folosirea unora dintre aceste mijloace, este necesară operațiunea de instalare mascată într-un anumit loc (exemplu: perete, dușumea, veioză), întreținere (încărcarea alimentatorilor) și apoi recuperarea lor, ceea ce presupune pătrunderea în spațiul sau locul respectiv, în astfel de condiții încât operațiunea să nu ajungă la cunoștința subiectului pasiv al interceptării, înregistrării ori filmării (deci în condiții secrete sau în manieră legendată). Realizarea unor astfel de pătrunderi presupune încălcarea dreptului constituțional la inviolabilitatea domiciliului sau al domeniului privat respectiv, pentru care este absolut necesară autorizarea organului competent.
Legea nr. 51/1991 a avut în vedere astfel de situații, pe care le-a stipulat, ele fiind supuse autorizării (art. 13 al. 1 și următoarele).
În ceea ce privește specialiștii și tehnicienii („persoane care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptare și înregistrare”), aceștia sunt obligați să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal. Legea procesual penală lasă la latitudinea organului autorizat cu efectuarea procedeelor probatorii, căror instituții, organe, persoane juridice să aparțină aceștia, pentru acordarea de sprijin din punct de vedere tehnic. Personalul tehnic nu se confundă cu organele judiciare, în speță procurorul și organele de urmărire penală, care sunt competente din partea statului pentru a exercita acțiunea publică.
Pentru a nu fi încălcate dispozițiile constituționale referitoare la viața intimă, familială și privată, instanța dispune (în mod obligatoriu), până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate, precum și datele la care s-au efectuat acestea.
Secțiunea 4. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii analizate
4.1. Activitatea proprie a subiecților oficiali
activitatea desfășurată în legătură cu interceptarea, înregistrarea ori filmarea trebuie consemnată într-un proces-verbal care constituie un mijloc de probă scrisă cu privire la faptele și împrejurările constatate cu ocazia efectuării acestor procedee penale, precum și cu privire la modul cum s-a desfășurat efectuarea activității și la rezultatele acesteia. Ținând seama de importanța acestui înscris, Codul de procedură penală prevede, în cadrul reglementării interceptărilor și înregistrărilor, respectiv în art. 913 (intitulat „Certificarea înregistrărilor”), dispoziții speciale privind conținutul procesului-verbal. Legea procesual penală prevede, pe lângă obligația de întocmire a procesului-verbal, și mențiunile pe care acesta trebuie să le cuprindă și ce anume obiecte însoțesc acest proces-verbal.
Așadar, procedura de certificare a înregistrărilor obținute începe cu întocmirea de către procuror sau organul de cercetare penală a unui proces-verbal în care se vor menționa următoarele elemente:
autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptărilor;
numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile;
numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute;
data și ora fiecărei convorbiri în parte;
numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. În cazul în care procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior.
Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează banda magnetică sau orice alt tip de suport care conține înregistrarea, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Nu toate înregistrările efectuate pot servi la aflarea adevărului. În acest sens, instanța va decide care dintre informațiile obținute sunt utile cauzei. Pentru acest lucru, banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a aceluiași proces-verbal. Se înaintează instanței care hotărăște care informații sunt utile cauzei, după ce sunt ascultați procurorul și părțile. Consemnarea acestei operații se face într-un proces-verbal. Conform art. 913 (5).
Înregistrările care nu sunt considerate utile soluționării cauzei vor fi distruse. Celelalte, însă, vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
Dacă au fost înregistrate convorbiri sau comunicări ce conțin secrete de stat sau profesionale, acestea nu se vor menționa în procesul-verbal întocmit, ci se vor întocmi procese-verbale separate. Dintre înregistrările care conțin secrete profesionale, cele care conțin convorbiri între avocat și justițiabil nu pot fi folosite ca mijloc de probă, potrivit art. 913 Cod de procedură penală.
În cazul în care conținutul convorbirii interceptate și înregistrate este într-o limbă străină (situație nemenționată de prevederile legii procesual penale), în literatura de specialitate s-a exprimat următorul punct de vedere: „ținând seama de principiul folosirii limbii române prin interpret, prevăzut de art. 8 Cod de procedură penală, organul de urmărire penală va solicita concursul unui interpret care va efectua traducerea în limba română, urmând ca, în final, transcrierea să se facă în limba română. În acest caz, atât procesul-verbal cât și înscrisul în care s-a consemnat convorbirea se semnează și de interpret”.
Banda magnetică sau orice tip de suport, transcrierea integrală și copiile proceselor-verbale întocmite se păstrează la grefa instanței, într-un plic sigilat.
Potrivit art. 914 C.proc.pen., aceeași procedură de efectuare se aplică și oricărei alte înregistrări a convorbirilor efectuate prin alte mijloace de telecomunicație, autorizate potrivit legii.
În privința condițiilor de efectuare și a procedurii de certificare a înregistrărilor de imagini, se aplică aceleași dispoziții ca în cazul înregistrării convorbirilor, cu excepția redării în formă scrisă, care este sau nu posibilă, după caz (art. 915 Cod de procedură penală).
4.2. Înregistrări și filmări prezentate de părți
În derularea unui proces-verbal, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau chiar învinuiții ori inculpații, în exercitarea dreptului de apărare, pot prezenta, personal sau prin reprezentant ori apărător, înregistrări sau filmări – realizate personal sau de către alte persoane, și în această din urmă situație, obținute de părțile suscitate – care să ofere elemente de fapt (probe) care contribuie la stabilirea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Există situații când învinuitul, inculpatul, părțile din procesul verbal folosesc serviciile unor alte persoane (ex.: detectivi particulari) pentru obținerea, prin mijloace legale specifice activității acestor persoane, a unor probe necesare stabilirii adevărului și justei soluționări a cauzei penale în care sunt implicați. Aceste persoane pun la dispoziția solicitatorului rezultate obținute prin activitatea lor proprie, printre acestea putând fi și înregistrări, filmări ori fotografii.
Fiindu-le puse la dispoziție astfel de mijloace, învinuitul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal le prezintă organului judiciar care instrumentează cauza, iar acesta, examinându-le, în condițiile art. 916 al. 2 Cod de procedură penală, apreciind asupra concludenței și utilității lor, admite sau respinge motivat utilizarea lor în procesul penal. În același timp, este verificată legalitatea obținerii de către părți a acestor procedee probatorii, cunoscut fiind că în materie există prevederi constituționale exprese, iar art. 916 Cod de procedură penală, mențiunea finală, stipulând că înregistrările prezentate de părți pot servi la aflarea adevărului, numai dacă nu sunt interzise de lege.
În situația în care procedeul prezentat de părți a fost admis, se va întocmi un proces-verbal în care se va consemna că înregistrările au fost depuse de părți și mențiunile prezentate la punctul 1 din acest capitol.
S-a exprimat opinia că, întrucât prevederile art. 916 Cod de procedură penală nu sunt supuse nici unei condiții stipulate în legea procesual penală (condiții privind latura substanțială sau formală), denotă că acestea contravin prevederilor constituționale, cât și art. 8 din CEDO, ceea ce le face ilegale, considerent care impune abrogarea lor, cu argumentul că utilizarea procedeelor probatorii analizate, lăsate la latitudinea părților necondiționat de nici o prevedere legală, poate conduce la abuzuri, încălcări grave ale drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor (art. 26-28 din Constituția României), erijarea unor persoane neavenite în „profesioniști” ai obținerii unor astfel de înregistrări.
4.3. Înregistrări audio, video, filmări extrajudiciare
În practica investigării infracțiunilor există posibilitatea ca elementele de fapt care decelează pregătirea săvârșirii sau comiterea unei infracțiuni să fie surprinse și înregistrate ori filmate fie de către profesioniști aparținând altor instituții, organe, persoane juridice decât organele de stat răspunzătoare de aplicarea legii penale, cum ar fi: reporteri, jurnaliști, angajați ai societăților comerciale care au ca obiect de activitate paza și protecția, fie prin mijloace de înregistrare video montate pentru protecție și pază sau cu prilejul unor negocieri cu diferite instituții (exemplu: bănci), societăți comerciale, magazine, bijuterii, etc.; fie de către amatori, în mod ocazional (cineamatori, radioamatori, fotoamatori).
Înregistrările audio-video realizate în modurile arătate mai sus, care surprind imagini ori convorbiri din care rezultă elemente de fapt (probe) în legătură cu pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni, ajunse la dispoziția organelor judiciare, pot fi utilizate, în procesul penal, ca mijloace de probă, dacă sunt îndeplinite prevederile art. 911-916 Cod de procedură penală, nefiind interzise de lege.
Secțiunea 5. Valoarea probantă și garantarea procesuală a interceptării comunicațiilor și a înregistrărilor audio-video
5.1. Valoarea probantă
Procesul-verbal se materializează rezultatul activității de interceptare a comunicațiilor, înregistrările audio-video, însoțite de înscrisurile în care a fost redat în scris a conținutului convorbirilor certificate și contrasemnate, rolele și casetele sigilate, planșele foto, eventual schițele întocmite potrivit regulilor criminalistice, sunt menționate în art. 64 Cod de procedură penală ca mijloace de probă prin care se constată probele într-o cauză penală.
Potrivit legii (art. 63 Cod de procedură penală), probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, legislația penală consacrând principiul liberei aprecieri a probelor, astfel că organele de urmărire penală și instanța de judecată apreciază probele potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Valoarea probatorie a procedeelor probatorii analizate, în lipsa unor prevederi derogatorii de la regimul comun, este aceeași cu valoarea probatorie a celorlalte mijloace de probă prevăzute de lege.
Decelările care se fac prin interceptările și înregistrările audio sau video, a vocii și imaginii uneia sau mai multor persoane, a manifestărilor proprii a acestora, pot fi suficient de eclatante pentru a fi în măsură să creeze convingerea intimă a procurorului sau a instanței de judecată referitoare la aspectele relevate.
5.2. Garantarea procesuală a procedeelor probatorii analizate
Potrivit art. 912 al. (4), instanța dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea.
În derularea procesului penal, la un moment dat, în funcție de tactica criminalistică adoptată de organul care efectuează urmărirea penală privind ascultarea învinuitului (inculpatului), dar, oricum, nu mai târziu de momentul prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 Cod penal) și înainte de trimiterea în judecată, subiectului pasiv al procedeelor probatorii analizate, care poate deține calitatea de învinuit sau inculpat în cauza instrumentată, i se aduce la cunoștință și rezultatul activităților de interceptare a comunicațiilor, înregistrarea audio-video materializate în înscrisurile și obiectele prezentate în secțiunea anterioară.
Momentul încunoștințării învinuitului sau inculpatului în legătură cu aceste procedee probatorii este lăsat la latitudinea organelor de urmărire penală, ca element de tactică criminalistică al ascultării înregistrărilor sau interceptărilor.
În situația în care în cauză se dispune neînceperea urmăririi penale, clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, momentul respectiv nu este obligatoriu de a se consuma.
Odată cu subiectul pasiv al procedeelor probatorii discutate ia cunoștință despre conținutul acestor procedee (percepe imaginile, convorbirile înregistrate), poate să constate autenticitatea imaginilor ori cuvintelor înregistrate ori fotografiate, legea acordându-i dreptul de a solicita efectuarea unei expertize tehnice (art. 916 Cod de procedură penală) atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească.
Mijloacele de probă despre care vorbim pot fi supuse expertizei tehnice nu doar la cererea învinuitului sau inculpatului, ci și la cererea procurorului și a celorlalte părți din proces sau chiar din oficiu.
Posibilitatea oferită de lege organelor și persoanelor implicate de a solicita expertiza tehnică a rezultatului obținut prin utilizarea procedeelor tehnice, precum și obligația organelor judiciare de a examina – la cerere sau din oficiu – toate aspectele cauzei, atât cele în favoarea cât și cele în defavoarea învinuitului sau inculpatului, este expresia rolului activ pe care trebuie să-l aibă organele de urmărire penală și instanțele de judecată (art. 3, 4, 2002 Cod de procedură penală).
Expertizele care se pot dispune în cauză sunt cele criminalistice având ca obiect expertizarea vocii și a vorbirii, a imaginilor, care se înscriu printre mijloace de probă prevăzute în art. 116, 118 și următoarele din Codul de procedură penală. Acest gen de expertize se pot efectua în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice București și al laboratoarelor din sistemul Ministerului Justiției (art. 3 din HG nr. 368/1998).
Expertizele rezultatelor operațiunilor de înregistrare, interceptare, filmare reprezintă garanția corectitudinii și veridicității acestor activități.
În contextul în care, subiectul pasiv al procedeului probatoriu în discuție contestă legalitatea activităților întreprinse, sau se simte vătămat în interesele sale legitime, legea procesual penală îi conferă dreptul de a face plângere, în condițiile art. 275-278 Cod de procedură penală, ceea ce reprezintă o altă garanție procesuală.
Capitolul V.
Interceptarea, înregistrarea audio la cerere persoanei vătămate
1. Precizări prealabile
Există situații când diferite infracțiuni pot fi săvârșite sau pot fi pregătite prin folosirea mijloacelor de comunicație (exemplu: șantajul prevăzut de art. 194 Cod penal, când infractorul obține folosul injust prin constrângerea părții vătămate printr-un mijloc de telecomunicație; lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 Cod penal, când prin mijloace de telecomunicații se cere părții vătămate obținerea folosului material sau a oricărui alt avantaj; luare și dare de mită, prevăzute de art. 254 și 255 Cod penal, traficul de influență prevăzut de art. 257 Cod penal, primirea de foloase necuvenite prevăzute de art. 256 Cod penal și altele) și partea vătămată pentru a putea dovedi manifestările infractorului care inițiază infracțiunea, o pregătește și o comite în dauna sa, solicită să-i fie interceptate și înregistrate convorbirile ce-i sunt adresate.
Pentru aceste situații, legiuitorul a prevăzut în art. 911 al. 6 Cod de procedură penală, posibilitatea ca la cererea motivată a persoanei vătămate să fie interceptate și înregistrate comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea instanței de judecată.
2. Subiecți
persoana vătămată a unei manifestări infracționale care se pregătește ori săvârșește prin folosirea mijloacelor de comunicare (exemplu: telefon, fax, etc.);
instanța de judecată
subiecți ocazionali reprezentând agenți ai organelor răspunzătoare de aplicarea legii penale care dețin mijloacele adecvate efectuării activității de interceptare și înregistrare, ori agenți ai căror instituții de profil pe care instanța de judecată îi asimilează și însărcinează pentru activitățile respective.
3. Conținutul reglementării
Condiții privind latura substanțială
sunt condițiile prevăzute în art. 911 al. 1 Cod de procedură penală, adică: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu; să se impună pentru aflarea adevărului.
3.2. Condiții privind latura formală
1) Cererea pentru autorizarea interceptării și înregistrării
Inițiativa interceptării și înregistrării audio aparține persoanei vătămate prin pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și se materializează printr-o cerere motivată adresată instanței de judecată, mai precis președintelui instanței competente să judece infracțiunea în primă instanță.
Din conținutul cererii motivate trebuie să rezulte: numele, prenumele, adresa, numărul telefonului sau faxului persoanei vătămate, în ce constă vătămarea care i se aduce prin comunicările care îi sunt adresate, orice element de fapt legat de vătămarea respectivă care poate conferi utilitatea folosirii procedeelor probatorii solicitate prin cerere, alte date și indicii temeinice în legătură cu respectiva manifestare vătămătoare.
2) Autorizarea
Președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, primind cererea motivată a persoanei vătămate o examinează, analizează starea de fapt rezultată din cuprinsul cererii, apreciază asupra admisibilității acesteia și decide asupra admiterii ori respingerii printr-o încheiere motivată care, în caz de admitere, va cuprinde elementele prevăzute de art. 911 art. 7.
În situația admiterii cererii, emite actul de autorizare prin care dispune organelor specializate sau subiecților ocazionali efectuarea interceptării și înregistrării, comunicându-le un exemplar al actului emis. Se comunică și persoanei vătămate împrejurarea admiterii ori respingerii cererii motivate formulate.
Rezultatul interceptării și înregistrării se valorifică în aceeași manieră și în celelalte cazuri de folosire a acestor procedee probatorii, înscrisurile și obiectele care materializează activitatea având valoarea probantă recunoscută celorlalte mijloace de probă prevăzute de lege.
Actele referitoare la interceptarea și înregistrarea solicitată motivat de persoana vătămată sunt supuse acelorași reguli și condiții exprimate în capitolele anterioare ale prezentei lucrări.
Capitolul VI.
Reglementarea specială a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video conferită de legea privind siguranța națională a României
Preliminarii
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României reprezintă reglementarea specială în domeniul interceptărilor și înregistrărilor audio-video, putând fi invocate dispozițiile sale numai în cazul infracțiunilor contra siguranței statului și în condițiile anume prevăzute în cuprinsul legii.
Legea în discuție a fost adoptată în 29 iulie 1991 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 163/7.08.1991, dată de la care nu a suferit nici o modificare. La momentul adoptării acestei legi, Codul de procedură penală nu prevedea ca mijloace de probă interceptările și înregistrările de comunicații, ele fiind introduse abia prin Legea nr. 141/1996 care atribuia procurorului (în conformitate cu Legea nr. 51) competența de a autoriza efectuarea procedeelor probatorii în discuție. Legea nr. 281/2003 modifică acest aspect, în prezent revenindu-i instanței competența de a autoriza, la cererea procurorului, interceptările și înregistrările audio sau video. Deși legea privind siguranța națională a României, nesuferind, așa cum am mai spus, nici o modificare, atribuie puterea de autorizare procurorului, în art. X din Legea nr. 281/2003 se prevede: „ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror (…) a interceptării și înregistrării convorbirilor (…), se aplică, în mod corespunzător dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege”. Așadar, chiar și în cazul folosirii procedeelor probatorii sus amintite în baza Legii nr. 51/1991 instanța este singura competentă să autorizeze aceste efectuări.
Acest aspect era necesar a fi lămurit înainte de a trece la analiza propriu-zisă dispozițiilor privitoare la siguranța națională a României incidente în materia interceptărilor și înregistrărilor audio sau video, întrucât în continuare vom folosi termenul de „instanță” ori de câte ori legea atribuie procurorului competența de a autoriza efectuarea procedeelor probatorii în discuție.
Secțiunea 1. Procedura de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor
audio sau video
1.1. Cadrul organelor și subiecților
(A). Când procedeele probatorii analizate se efectuează înainte de începerea urmăririi penale
Interceptarea comunicațiilor, înregistrarea audio sau video și filmarea se realizează printr-un complex de activități juridice și tehnice, din inițiativa unor organe specializate ale statului, însărcinate cu aplicarea legii în domeniul siguranței naționale, a căror principală preocupare este activitatea de culegere de informații, care sunt enumerate limitativ în art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională și care sunt subiecți oficiali, și se pun în executare de către specialiști ori tehnicieni care funcționează în cadrul organelor sus enumerate sau care pot aparține altor instituții, și atunci sunt subiecți ocazionali.
Subiecții oficiali ai interceptărilor și înregistrărilor audio sau video sunt agenți din cadrul organelor menționate în art. 8 din Legea nr. 51/1991, organizați și funcționând potrivit legilor organice:
Serviciul Român de informații – Legea nr. 14/1992 care indică drept agenți cu atribuții în aplicarea prevederilor Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 14/1992, în materie, „cadre abilitate în acest scop, care evident sunt angajați civili ori militari ai serviciului respectiv;
Serviciul de Protecție și Pază – Legea nr. 191/1998, care nominalizează generic drept agenți cu atribuții în materia discutată, persoanele care funcționează în cadrul „structurilor specializate” din cadrul serviciului respectiv;
Serviciul de Informații Externe – Legea nr. 1/1998, care nu conține precizări, ceea ce se interpretează că angajații militari și civili din cadrul acestui serviciu au atribuții de aplicare a prevederilor Legii nr. 51/1991, în materia discutată.
Instanța de judecată este cea care autorizează folosirea procedeelor probatorii analizate, după cum prevede Codul de procedură penală, iar nu procurorul, respectiv procurorul anume desemnat de către procurorul general al României, cum prevede Legea nr. 51/1991.
Nu este exclusă ipoteza ca, în anumite situații, organele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 51/1991 să solicite sprijinul unor tehnicieni sau specialiști din alte instituții, pentru punerea în executare efectivă a procedeelor probatorii în discuție, și atunci aceștia devin subiecți ocazionali.
Interceptările și înregistrările audio sau video se pot utiliza fată se orice persoană aflată pe teritoriul României, atunci când sunt îndeplinite prevederile legale, legea nefăcând nici o distincție în acest sens. Astfel, persoana în cauză devine subiect neoficial.
Subiecții oficiali, aparținând instituțiilor cu atribuții în domeniul siguranței naționale cu obligația să verifice dacă în legătură cu subiectul pasiv al activității de interceptare a comunicațiilor, înregistrărilor audio sau video există un minimum de date ori indicii că are manifestări ilicite care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, în înțelesul art. 3 din Legea nr. 51/1991, și dacă este justificată activitatea de interceptare.
Instanța va verifica și aprecia asupra necesității activității de interceptare a comunicațiilor, înregistrarea audio-video cerute și, în cazul în care constată că cererea este justificată, va admite cererea și va emite un mandat care autorizează efectuarea activității respective. Mandatul este (la fel ca și cererea de autorizare) în formă scrisă, și cuprinde date prevăzute în mod expres în art. 13 aliniatul 4 din Legea nr. 51/1991.
Întrucât, potrivit art. 20 al. 1 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații – în cadrul căreia se include și utilizarea procedeelor probatorii în discuție – are caracter secret de stat, o sarcină importantă a organelor răspunzătoare de aplicarea legii în domeniul siguranței naționale și a agenților acestora, este de a păstra secretul acțiunilor efectuate, împrejurare valabilă și pentru ceilalți subiecți oficiali și ocazionali.
Pentru a se îndeplini efectiv activitatea de interceptare și înregistrare, legea conferă anumite prerogative unor organe specializate ale statului.
Art. 14 din Legea nr. 51/1991 prevede că există titulari sau categorii de persoane împuternicite care au drept de a folosi și deține, fără a uza de mijloace de constrângere fizică sau morală, mijloace adecvate, printre altele, și pentru interceptarea comunicațiilor, și care mai au dreptul de a fi asistate de persoanele a căror prezență este necesară.
În art. 8 din Legea nr. 14/1992, se menționează că Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională.
În legătură cu persoanele care execută efectiv activitatea de interceptare a comunicațiilor, Legea nr. 51/1991 le instituie mai multe obligații, valabile, de altfel, pentru absolut toate persoanele care își desfășoară activitatea în domeniu și anume:
în activitatea lor să nu uzeze de mijloace de constrângere fizică sau morală;
să nu desfășoare fără mandat, activitățile supuse autorizării, în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau să-și depășească mandatul acordat, în caz contrar fapta constituind infracțiune prevăzută de art. 20 din aceeași lege, care sancționează și tentativa la această infracțiune;
să nu dețină, confecționeze ori să folosească ilegal mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor , activitatea contrară fiind sancționată ca infracțiune în art. 19 din Legea nr. 51/1991;
să nu facă publice informațiile privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor, cunoscute incidental în cadrul activității desfășurate. Divulgarea sau folosirea în afara cadrului legal, de către salariații serviciului de informații, a datelor menționate în aliniatul precedent constituie infracțiune prevăzută de art. 21 aliniatul 2 din Legea nr. 51/1991, care sancționează și tentativa la această infracțiune.
Referitor la mijloacele tehnice prin care se pot efectua propriu-zis interceptări de comunicații, Legea nr. 51/1991 nu le enumeră și nici nu le definește, stipulând doar că „nu trebuie să lezeze în nici un fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri legale”.
Prevederile sus menționate de Legea nr. 51/1991 sunt racordate perfect la prevederile Codului de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii, adoptat de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1979.
Cu privire la subiectul interceptării comunicațiilor legea prevede: „cetățeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertățile sale prin folosirea mijloacelor prevăzute de art. 16 al. 1 poate sesiza oricare din comisiile parlamentare pentru apărarea și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului” (art. 16, ultimul aliniat din Legea nr. 51/1991).
(B). Când procedeele probatorii analizate se efectuează după începerea urmăririi penale
Subiecții oficiali îi reprezintă procurorul care efectuează urmărirea penală obligatorie și cadrele anume desemnate de SRI, care acordă sprijin, la solicitarea organelor judiciare competente, în realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională, între care și procedeele probatorii în discuție. Acești subiecți oficiali au aceleași atribuții descrise mai sus (litera (A)).
Subiecții neoficiali sunt aceiași ca cei prezentați mai sus (litera (A)).
1.2. Condiții
(A) Condiții privind latura substanțială
Spre a se putea emite mandatul care autorizează interceptarea comunicațiilor, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1) să existe date sau indicii despre existența uneia din situațiile prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie amenințări la adresa siguranței naționale;
2) cazul pentru care se solicită autorizarea interceptării comunicațiilor să fie justificat, adică să rezulte imperios necesitatea de a fi utilizată această operațiune;
3) Respectarea prevederilor Codului de procedură penală.
(B) Condiții privind latura formală
1) Aspectul prin care se solicită autorizarea
Pentru a fi în măsură să emită mandatul prevăzut de art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanței trebuie să i se adreseze o cerere de autorizare, care se formulează în scris și cuprinde în mod obligatoriu următoarele meni:
date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale, prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului;
categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul (interceptarea convorbirilor telefonice, fax, deschiderea corespondenței, comunicări radio, etc.);
identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute;
descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate;
durata de valabilitate a mandatului solicitat.
Când sunt îndeplinite aceste cerințe, instanța admite cererea primită.
2) Actul de autorizare
Când instanța constată că cererea organului solicitator este justificată, că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege și, pe cale de consecință, a admis cererea, emite mandatul de autorizare a interceptărilor comunicațiilor, înregistrării audio sau video ori filmării.
Mandatul emis se prezintă sub formă scrisă (art. 13 aliniatul 6 din Legea nr. 51/1991) și va avea conținutul prevăzut în art. 13 aliniatul 4 din Legea nr. 51/1191:
aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute;
identificarea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor, informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute;
organul împuternicit cu executarea;
descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul;
durata de valabilitate a mandatului.
Potrivit Legii nr. 51/1991, „în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională, se pot întreprinde activitățile menționate în art. 13, chiar fără autorizarea prevăzută de lege, aceasta urmând a fi solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai târziu de 48 de ore” (art. 15).
Mandatul se emite potrivit art. 13 al. 5 din Legea nr. 51/1991 pentru durata necesară obținerii elementelor de fapt pentru care s-a cerut autorizarea, dar nu poate depăși 6 luni. Calculul duratei de 6 luni se face de la data emiterii (a quo) și se îndeplinește (ad quem) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.
Prelungirea duratei mandatului se face în aceleași condiții în care s-a realizat dispunerea inițială a acestei măsuri. Inițiativa prelungirii mandatului aparține organelor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 51/1991, care au formulat cererea inițială de autorizare.
Forma în care se prezintă solicitarea de prelungire a acestei durate este scrisă și se adresează instanței care, dacă apreciază ca justificată propunerea de prelungire a mandatului, o va admite și va dispune prelungirea prin emiterea unui mandat, în care este menționată expres durata pentru care este valabilă această măsură. Situația este comunicată organului solicitator, care are obligația punerii în executare.
Durata prelungirii mandatului de autorizare a interceptării, înregistrării ori filmării nu poate depăși, de fiecare dată, durata de 3 luni (art. 13 al. 5 Legea nr. 51/1991); legea penală nu face precizarea de câte ori se poate prelungi durata mandatului.
Secțiunea 2. Valorificarea utilizării procedeelor probatorii analizate
Legea privind siguranța națională (nr. 51/1991) nu conține nici o prevedere în ceea ce privește modalitățile de valorificare a celor rezultate din utilizarea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video.
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații stipulează în art. 11 că activitățile prevăzute în art. 9 și 10 din aceeași lege, între care și procedeele probatorii în discuție, „se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă”.
În același sens, Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază menționează în art. 14(1) lit. f, că rezultatele activităților prevăzute în art. 14(1) lit. c și d din lege, între care și procedeele probatorii în discuție, „se consemnează în acte de constatare, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, ce pot constitui mijloace de probă”.
2.1. Valoarea probantă
În cazul urmăririi penale sau judecării infracțiunilor contra siguranței statului, valoarea probantă a procedeelor probatorii analizate este aceeași pe care am descris-o în capitolul IV al prezentei lucrări.
2.2. Garantarea procesuală
Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile de interceptare, înregistrare ori filmare poate face pere îndreptată la instanța care a emis mandatul de autorizare a efectuării acestor activități.
Cetățeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertățile sale prin folosirea mijloacelor prevăzute la art. 16 al. 1 din Legea nr. 51/1991 poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărarea și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului.
Capitolul VII.
O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal
Secțiunea 1. Prevederi ale Codurilor de procedură penală străine
referitoare la probele obținute ilegal
1.1. Precizări prealabile
În prezent, textul art. 64 C.proc.pen. este completat cu un alineat nou (al. 2), introdus prin Legea nr. 281/2003, după care „nu pot fi folosite în proces mijloacele de probă obținute în mod ilegal”. Este adevărat că textul este destul de vag, fiind sat, aparent, la nivelul unui principiu, fără nici o consecință procesuală concretă și fără nici o sancțiune. Cu toate acestea, în virtutea noului text, în literatura de specialitate s-a considerată de aici înainte, pentru a asigura preeminența dreptului în materia probelor și a mijloacelor de probă, nu pot rămâne nesancționate probele „obținute în mod ilegal”. Astfel, dacă o probă a fost prezentată judecătorului, cu încălcarea dispozițiilor procedurale sau dacă o probă admisibilă, în principiu, în fața lui a făcut obiectul unei administrări neregulate, trebuie aplicate sancțiuni, cel puțin în anumite cazuri. Din multitudinea de sancțiuni aplicabile, cea mai importantă și cea mai eficace este invalidarea probei. Juriștii din Europa continentală vorbesc de nulitate și din common law de excludere (exclusionary rules).
1.2. Elemente de drept comparat
Codurile de procedură penală moderne conțin adesea dezvoltări importante ale invalidității probei (de pildă, art. 170-174 Cod de procedură penală francez, art. 118-123 Cod de procedură penală portughez, art. 177-186 Cod de procedură penală italian). Sub acest aspect, în general, codurile socialiste sunt extrem de discrete asupra invalidității unei probe neregulate. De pildă, Codul chinez de procedură penală din anul 1980 nu cunoaște termenii de „nulitate” sau de „excludere”, iar doctrina nu face nici cea mai mică referire la aceste noțiuni. Este adevărat că este cunoscută o procedură de „control judiciar”, în virtutea căreia, de pildă, dacă o jurisdicție de grad superior descoperă o eroare decizie făcută de o jurisdicție inferioară, ea poate să rejudece cauza sau să caseze hotărârea și să trimită cauza judecătorului inferior pentru o nouă judecată. De asemenea, parchetul popular care descoperă „erorile” într-o judecată trebuie să prezinte un „apel de protecție”, care este un apel propriu parchetului.
Tradiția engleză este puternic ostilă excluderii unei probe inadmisibile. Totuși, o anumită schimbare a intervenit, în această privință, în Anglia, o dată cu „Police and Criminal Evidence Act 1984” (PACE). Astfel, conform art. 76 din această lege, mărturisirea acuzatului este respinsă ca probă dacă urmăritul nu poate demonstra că a fost obținută de o manieră normală, textul vorbind de o „mărturisire obținută prin presiune sau prin orice alt comportament, care are tendința să o facă puțin credibilă”. De asemenea, art. 78, mai general, permite tribunalului să suprime o probă „dacă i se pare că, ținând seama de toate circumstanțele în care a fost obținută, primirea sa ar avea un efect atât de prejudiciabil pentru echitatea procesului încât tribunalul nu trebuie să o primească. Criteriul legal este, deci, al subsidiarității procedurii, respectiv a corelației morale în cercetarea probei. În acest cadru, în jurisprudența engleză s-a admis deja că o mărturisire trebuie să fie suprimată în caz de violare a regulilor asupra redactării declarațiilor sau a dreptului la asistență de către un avocat, în absența acestuia din urmă permițându-se poliției să convingă un suspect să vorbească.
În Țările de Jos, materia nulităților, mult timp jurisprudențială, a fost modificată printr-o lege din 14 septembrie 1995, care, de o manieră generală, supune nulitățile unor condiții stricte. Această lege a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1996. referitor la formele care trebuie respectate în cursul audienței, legea distinge între nulitățile formale sau prevăzute de lege pe care judecătorul trebuie să le constate, dar care sunt puțin numeroase și nulitățile materiale care nu sunt prevăzute de lege și pe care judecătorul nu le recunoaște decât dacă iregularitatea este gravă. În privința formelor care trebuie să fie respectate în cursul fazei preparatorii, art. 359 C.proc.pen. oferă judecătorului diverse alternative: să declare inadmisibilă acțiunea penală; să excludă proba care a fost neregulat obținută; să reducă pedeapsa; să lase situația neschimbată.
Dreptul francez este, fără îndoială, unul în care chestiunea nulității a fost cel mai des modificată pe cale legislativă. După codul din 1959, există două feluri de nulități: nulități textuale (prevăzute de lege) și nulități substanțiale (neprevăzute de lege, dar referitoare la violarea unei reguli importante). Ulterior, pentru a reduce nulitățile, a căror admitere obliga la neînceperea procedurilor, o lege din 1975 a adăugat la cod un articol 802 care subordona pronunțarea unei nulități a probei unei „plângeri” sau prejudiciu dovedit de partea care-l invocă. În continuare, în urma a două legi din anul 1993 (una din 4 ianuarie și alta din 4 august) situația este astăzi următoarea: există mai întâi ceva nulități textuale, interesând în special percheziția și interceptările telefonice privind linia unui avocat (art. 59 și art. 100.7 alineatele finale C.proc.pen.); Există, de asemenea, nulități substanțiale referitoare la „nesocotirea unei formalități substanțiale prevăzute printr-o dispoziție a Codului de procedură penală sau orice altă dispoziție de procedură penală” (art. 171 C.proc.pen.); în fine, atât în primul caz cât și în celălalt, judecătorul nu poate pronunța nulitatea „decât atunci când a avut ca efect lezarea intereselor părții la care se referă”. Acest sistem scoate în evidență importanța rolului judecătorului care determină nulitățile substanțiale și care, în toate cazurile, apreciază in concreto dacă există un prejudiciu.
În Italia, Codul de procedură penală vorbește despre „inutilizabilitatea probei”, invaliditatea probei constituind o regulă generală, în care limitele nu se aplică deloc. Doctrina italiană a creat conceptul de „invaliditate” care cuprinde, pe de o parte, nulitățile relative sau absolute și, pe de altă parte, inutilizabilitatea, noțiune proprie probei (art. 191 paragraful 1)și al cărei regim este același ca în cazul nulităților absolute. Inutilizabilitatea poate fi ridicata din oficiu de către judecător, chiar și pentru prima dată în casație și fără să fie necesară producerea vreunui prejudiciu vreuneia din părți. Potrivit textului art. 191 C.proc.pen. italian „probele obținute cu violarea interdicțiilor stabilite prin lege nu pot fi utilizate”, iar conform art. 526 „judecătorul nu poate utiliza alte probe decât cele care au fost realizate, în mod legitim, în urma dezbaterilor”.
În SUA, dacă, inițial, „teoria excluderii probei”, clădită de Curtea Supremă, era ridicată la nivelul unui principiu general de drept, fundamentându-se pe faimoasele Amendamente („Bill of rights”), putându-se vorbi, deci, de o constituționalizare a acestei reguli, după care „o probă neregulată putea fi exclusă oricând din dezbateri”, astăzi, Curtea Supremă este mult prea rezervată în privința regulii excluderii. Așa cum s-a subliniat, ea utilizează 2 procedee pentru a reduce domeniul excluderii: primul este acela al erorii nesemnificative, utilizat frecvent în privința violării celui de-al IV-lea Amendament asupra perchezițiilor sau a declarațiilor făcute de coinculpați, iar al doilea procedeu este acela al bunei-credințe a polițistului.
Secțiunea 2. Regula excluderii mijloacelor de probă
în dreptul român
2.1. Categorii de probe inadmisibile
În dreptul nostru, regula excluderii mijloacelor de probă neregulate, așa cum este enunțată de art. 64 al. 2 C.proc.pen., se fundamentează pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe principiile generale de drept, având, însă, puține șanse să fie acceptate de jurisprudență, în condițiile nemodificării corespunzătoare a art. 197 C.proc.pen., în materia nulităților. Ea este de natură să afecteze principiul libertății probei care, la noi, este departe de a fi absolut, față de enumerarea limitativă a mijloacelor de probă din cuprinsul aliniatului 1 al art. 64 C.proc.pen. Mai mult, atunci când jurisdicția te găsește în imposibilitatea de a verifica legalitatea mijloacelor de probă sau a condițiilor în care proba a fost obținută, ea este ținută să înlăture această probă, precum și toate actele care decurg din ea.
Ilegalitatea poate rezulta fie din mijloacele de probă însuși (de pildă, mărturisirea provocata sub efectul torturii), fie din condițiile în care a fost administrată proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuate în cazurile în care legea nu o permite). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost obținute, fie, în fine, probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost administrate.
Din categoria probelor inadmisibile prin natura lor, am putea cită: mărturisirea obținută în urma utilizării violenței și, îndeosebi, a torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante, expres prohibite de art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și de art. 68 al. 1 C.proc.pen.; proba obținută prin violarea dreptului la tăcere (de exemplu, informațiile obținute sub presiunea amenințării cu sancțiunile penale); utilizarea marco-analizei.
Din categoria probelor inadmisibile datorită condițiilor în care au fost administrate ar putea face parte, astăzi, cele furnizate prin declarațiile anonime ale martorilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 861-864 C.proc.pen. (referitoare la protecția martorilor).
Ascultate sau interceptările comunicațiilor și a telecomunicațiilor private efectuate cu violarea dispozițiilor legale fac parte (alături de perchezițiile ilegal dispuse și executate cu violarea domiciliului, probele obținute cu violarea secretului profesional, provocarea polițienească) din categoria probelor inadmisibile datorită condițiilor în care au fost obținute.
O speță controversată soluționată diferit de procurorii din cadrul parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, având ca obiect infracțiunea de luare de mită, dedusă judecății prin rechizitorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ne oferă motivația de a readuce în discuție problema valorii de mijloc de probă a înregistrărilor audio pe bană magnetică puse la dispoziția organului de urmărire penală.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul C.G. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. 1 și 2 din Codul penal, infracțiunea reținându-se ca fiind comisă în modalitatea pretinderii unor sume de bani de la administratorul unei societăți comerciale la care efectua un control, în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu. Soluția de trimitere în judecată a fost fundamentată în principal pe: înregistrarea audio pe bandă magnetică cu ajutorul reportofonului folosit de denunțătorul B.F. a pretinsei convorbiri avute cu inculpatul C.G., precum și a procesului-verbal de transcriere a dialogului înregistrat pe caseta audio întocmit de procuror.
Înregistrarea audio pe banda magnetică cu ajutorul reportofonului, pusă la dispoziția parchetului de denunțător, a unei convorbiri înregistrate „pe ascuns” într-un cadru privat, fără ca inculpatul să aibă cunoștință de acest fapt și procesul-verbal de transcriere a dialogului înregistrat pe caseta audio, întocmit de procuror, nu constituie mijloace de probă raportat la dispozițiile art. 64 C.proc.pen.; art. 90 C.proc.pen. și art. 916 C.proc.pen. fiind ilegal obținută și redactat cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 911 și urm. C.proc.pen., pentru următoarele considerente:
I. Cu referire la înregistrarea pe bandă magnetică cu ajutorul unui reportofon folosit de denunțător (audiat ca martor în conformitate cu prevederile art. 78 C.proc.pen.) a pretinsei convorbiri avute cu inculpatul, aceasta nu îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 916 C.pr.prn. și nu poate constitui mijloc de probă, întrucât înregistrarea este făcută de o persoană care nu este parte în proces, obținută în condiții de clandestinitate, interzisă de lege, fiind obținută cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituție și art. 68 alin. 2 C.proc.pen.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 916 alin. 2 C.proc.pen. „înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, prezentate de părți, pot servi ca mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege”.
Înregistrarea audio pe bandă magnetică trebuie să îndeplinească cumulativ cele două condiții imperative impuse de textul mai sus citat:
să fie prezentată de o persoană care să aibă calitatea de parte în proces, în sensul dispozițiilor art. 24 C.proc.pen.;
să nu fie interzisă de lege; în speță este efectuată cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituție și ale art. 68 alin. 2 C.proc.pen. în condiții de clandestinitate și deci obținută contrar prevederilor legale.
Această interpretare a intenției legiuitorului în redactarea textului art. 916 alin. 2 C.proc.pen. (art. 915 C.proc.pen.), a fost dată de Curtea Supremă de Justiție și prin decizia penală nr. 1602/26 martie 2001 pronunțată în dosarul nr. 2900/2000 al acestei instanțe. Astfel, pot constitui mijloace de probă „înregistrări audio sau video de regulă întâmplătoare, realizate în particular cu prilejul unor evenimente mai mult sau mai puțin oficiale, ocazionate de cele mai multe ori de evenimente de familie, aniversări oficiale, sau în cadrul unor manifestări cultural-sociale, unele chiar cu caracter antisocial”, condiția fiind aceea a unei înregistrări făcute și prezentate de parte și fără a fi interzisă de lege.
Înregistrarea pusă la dispoziția organelor de urmărire penală de denunțător, fiind obținută pe ascuns cu încălcarea valorilor respectate și apărate prin Constituție „viața intimă, familială și privată” și în scopul obținerii unei probe împotriva inculpatului, urmărind determinarea acestuia de a comite o infracțiune, nu poate fi calificată drept mijloc de probă, nefiind îndeplinite cerințele textului art. 916 C.proc.pen.
Textul nou al art. 64 alin. 2 C.proc.pen. introdus prin Legea nr. 281/2003, potrivit căruia „mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”, este fără echivoc în sensul imposibilității valorificării lor în contextul obținerii acestora prin încălcarea dispozițiilor legale.
II. Procesul-verbal de transcriere a convorbirilor pe bandă magnetică întocmit de procuror nu este mijloc de probă întrucât transcrierea s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 913 C.proc.pen. (art. 912 C.proc.pen.) de către o altă persoană decât cea competentă, dispozițiile mai sus invocate nefiind aplicabile.
Din conținutul acestui proces-verbal încheiat de procuror reiese că denunțătorul ar fi înregistrat o convorbire pe care ar fi avut-o cu inculpatul la data de 19 februarie 2001. Caseta a fost predată parchetului de martor, la o dată ce nu s-a putut stabili, în lipsa încheierii unui proces-verbal care să ateste predarea-primirea ei.
Demn de subliniat este că transcrierea convorbirii înregistrate pe casetă nu s-a făcut de o persoană abilitată din punct de vedere tehnic, ci are la bază doar percepția procurorului. Considerăm că acesta nici nu avea competența, raportat la dispozițiile art. 913 invocate (art. 912 C.proc.pen.), să procedeze la transcrierea conținutului ei, întrucât aceasta este limitată potrivit legii numai la înregistrările efectuate cu autorizația procurorului. Aflându-ne în situația prevăzută de art. 916 alin. 2 C.proc.pen., fiind o înregistrare efectuată în mod neautorizat, procurorul nu o putea certifica.
Certificarea înregistrărilor și redarea în formă scrisă a conținutului convorbirilor în cadrul unui proces-verbal de către organul de urmărire penală sau procuror se pot face doar cu privire la cele autorizate conform procedurii prevăzute de art. 911 C.proc.pen., așa cum rezultă expres din însuși textul invocat: „despre efectuarea înregistrărilor menționate în art. 911… ". De altfel textul art. 914 din C.proc.pen. (art. 913 C.proc.pen.), reținut de asemenea de procuror în procesul-verbal de transcriere, susține teza expusă mai sus, potrivit căreia dispozițiile art. 911-913 C.proc.pen. sunt aplicabile și oricărei alte înregistrări, autorizate conform legii.
Întrucât inculpatul a contestat atât conținutul convorbirii, cât și modul în care pretinsa discuție a fost transcrisă în procesul-verbal mai sus menționat, prin indicarea numelui său, „C. G.”, în dialogul consemnat, nu se poate da eficiență probantă acestei transcrieri, în lipsa unei expertize tehnice de natură a stabili autenticitatea înregistrării și fără a identifica fără echivoc vocile persoanelor înregistrate, numai în baza acesteia putând să fie redactată o transcriere a dialogului.
De altfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș a considerat că nu există probe clare și concludente cu privire la starea de fapt și vinovăția inculpatului, înregistrarea audio și transcrierea ei nu îndeplinesc cerințele art. 911 și 916 C.proc.pen. Înregistrările făcute de martori în afara unui cadru legal nu pot fi utilizate ca mijloace de probă în procesul penal.
III. Problemele ridicate de speța analizată mai sus rămân actuale având același mod de soluționare și în noua reglementare dată prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003. Chiar dacă procurorul a instrumentat cauza anterior intrării lor în vigoare, textele art. 911 C.proc.pen. – art. 915 C.proc.pen. (art. 911-914 C.proc.pen.) au fost și sunt aplicabile doar cu privire la interceptările și înregistrările autorizate în condițiile legii.
Competența eliberării autorizației este luată procurorului și atribuită prin lege „președintelui instanței căreia i-ar reveni să judece cauza în primă instanță”. Procurorului îi revine competența de a cere eliberarea ei (art. 911 alin. 1 C.proc.pen.), de a proceda „personal la interceptările și înregistrările” autorizate (art. 912 alin. 1 C.proc.pen.) sau de a „dispune cu titlu provizoriu prin ordonanță motivată”, în cazuri de urgență, pentru cel mult 24 ore interceptarea și înregistrarea lor (art. 912 alin. 2 C.proc.pen.).
Cererea procurorului de eliberare a autorizației va fi analizată de președintele instanței de judecată și trebuie să îndeplinească cumulativ cele trei condiții imperativ impuse de art. 91l alin. 1 C.proc.pen.: 1. să fie formulată pentru cazurile prevăzute de lege; 2. să existe indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea-unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu; 3. interceptarea și înregistrarea să se impună pentru aflarea adevărului.
Prin textul art. 911 alin. 2 C.proc.pen. s-au stabilit cazurile prevăzute de lege în care infracțiunile pentru care se fac cercetări pot constitui temeiul legal al eliberării autorizației de interceptare și înregistrare. După o enumerare exemplificativă (infracțiuni contra siguranței naționale, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monedă sau alte valori, cele prevăzute de Legea nr. 78/2000), sunt reglementate expres și alte două situații în care se justifică legal autorizarea: în cazul infracțiunilor grave „care nu pot fi descoperite” sau „ai căror făptuitori nu pot fi identificați” și în cel al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau alte mijloace de telecomunicații.
Condițiile impuse de textul art. 911 alin. 1 C.proc.pen. enunțate mai sus, prevăzute și cerute expres a fi îndeplinite, sunt o garanție procesuală a persoanei cercetate penal, prin care cererile procurorului de eliberare a autorizației sunt limitate doar privitor la anumite infracțiuni, iar autorizarea poate fi dispusă doar dacă sunt indicii temeinice că se pregătește sau este în curs de derulare o activitate infracțională și mai mult decât atât, doar dacă interceptarea este necesară „pentru aflarea adevărului". Această ultimă condiție impusă pentru admisibilitatea autorizării este explicată, rezumată foarte clar și fără echivoc, pentru a nu da naștere la interpretări, fiind restrânsă la o singură situație: nu se poate realiza în baza altor probe identificarea făptuitorului și stabili o situație de fapt.
IV. Textul art. 913 C.proc.pen. atât în vechea, cât și în actuala reglementare, atribuie competența certificării înregistrărilor autorizate conform art. 911 C.proc.pen. procurorului sau organului de cercetare penală, organe care conform art. 912 C.proc.pen. (text nou introdus prin Legea nr. 281/2003) procedează personal la interceptare și înregistrare. Numai convorbirile înregistrate în urma autorizării lor se redau integral în formă scrisă care se atașează procesului-verbal (ce conține mențiunile expres prevăzute prin art. 913 alin. 1 C.proc.pen.) și care împreună cu banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, sigilat, se înaintează instanței de judecată.
Organele prevăzute prin art. 912 C.proc.pen. certifică pentru autenticitate conținutul convorbirilor redat în scris, care după verificare este contrasemnat, după caz, de procuror sau procurorul ierarhic superior.
Faptul certificării este un atribut al procurorului derivând sine qua non din cel al autorizării. Și în vechea, dar și în actuala reglementare, procurorul nu poate proceda la certificarea și redarea în scris decât a conținutului convorbirilor „menționate în art. 911 C.proc.pen.”, acestea fiind doar cele înregistrate în condiții de autorizare.
Problema ridicată de speța supusă prezentei analize este aceea dacă procurorul poate să procedeze la transcrierea convorbirilor înregistrate de părți și puse la dispoziție organelor de urmărire penală.
Considerăm că textul art. 913 C.proc.pen. (art. 912 C.proc.pen.) este clar și nu poate da naștere nici unei interpretări, întrucât doar cele „menționate în art. 911 C.proc.pen.” pot face obiectul unei activități de certificare. întrucât înregistrările prezentate de părți nu sunt obținute în urma unei proceduri de autorizare, ele nu pot fi certificate de procuror și, prin urmare, nici redate în scris într-un proces-verbal și invocat ca mijloc de probă conform art. 90 C.proc.pen., așa cum greșit se reține în actul de sesizare a instanței de judecată întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
Atât înregistrările autorizate, cât și cele puse la dispoziția organului de cercetare penală de părți pot fi supuse expertizării în condițiile art. 916 alin. 1 C.proc.pen. (art. 915 alin. 1 C.proc.pen.), la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
Înregistrarea „originală”, după ridicarea și sigilarea ei împreună cu procesul-verbal care atestă predarea casetei și a sistemului tehnic de înregistrare despre care se afirmă că a fost utilizat în momentul înregistrării, organului de cercetare penală, va putea fi supusă expertizei. Sarcina expertului este aceea de a stabili cu certitudine autenticitatea înregistrării audio pe suport magnetic (dacă s-au depistai elemente de copiere sau modificare a conținutului înregistrării), ca etapă obligatorie premergătoare expertizei vocii și vorbirii. Banda magnetică sau orice alt tip de înregistrare a convorbirii poate fi considerată și acceptată ca probă, numai după confirmarea autenticității ei de către expert, în condițiile menționate mai sus. Prin urmare, autenticitatea unei înregistrări neautorizate poate fi confirmată doar de către expert, operațiunea de transcriere a dialogului convorbirii putând fi realizată cu mijloace tehnice specifice numai de către acesta.
În concluzie:
1. O înregistrare audio neautorizată, pusă la dispoziția organelor de urmărire penală, poate constitui mijloc de probă în sensul dispozițiilor art. 916 C.proc.pen., doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: este făcută de o persoană care este parte în proces și nu este interzisă de lege;
2. Orice înregistrare obținută în condiții de clandestinitate nu are valoare de mijloc de probă, raportat la prevederile art. 26 alin. 1 din Constituție, art. 64 alin. 2 C.proc.pen. și art. 68 alin. 2 C.proc.pen.;
3. Procurorul nu are competența de a certifica înregistrările reglementate prin dispozițiile art. 916 alin. 2 C.proc.pen., conform procedurii prevăzute de textul art. 913 C.proc.pen. Aceste înregistrări se certifică și pot dobândi valoare de mijloc de probă, doar dacă se confirmă autenticitatea înregistrării lor de către expert;
4. Redarea în formă scrisă a înregistrărilor audio neautorizate se face doar de expert, procurorul sau organul de cercetare penală având competența de a transcrie dialogul, doar privitor la cele autorizate conform art. 911 C.proc.pen.;
5. Numai înregistrarea audio obținută în condiții legale, pusă la dispoziția organelor de urmărire penală de partea din procesul penal a cărei autenticitate a fost confirmată de experți și redată în formă scrisă de către aceștia din urmă va putea fi valorificată ca mijloc de probă, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C.proc.pen. și respectiv art. 916 alin. 2 C.proc.pen. (Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 155-160).
2.2. Procedura de invalidare a mijloacelor de probă obținute în mod ilegal și consecințele excluderii acestor mijloace de probă
În literatura de specialitate s-a pus problema de a ști care este procedura de invalidare a mijloacelor de probă „obținute în mod ilegal”, în sensul art. 64 alin. 2 C.proc.pen., deoarece legea noastră nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens. Ceea ce este cert este că iregularitățile privind proba pot fi comise în oricare dintre fazele procesului penal. Pentru faza de judecată, soluțiile sunt neîndoielnice: părțile care înțeleg să se prevaleze de această nouă dispoziție legală o pot invoca pe calea unei excepții, în tot cursul judecății sau prin exercitarea unei căi de atac. Iregularitățile comise în timpul urmăririi penale dau loc, din contră, unor reguli procedurale particulare.
În acest sens, Gh. Mateuț consideră, după modelul francez (care este cel mai apropiat de sistemul nostru), că oricare din actorii procesului ar putea invoca în fața procurorului, pe calea unei simple cereri sau a unui memoriu scris, caracterul legal al unor mijloace de probă. Același lucru s-ar putea realiza și pe calea unei plângeri în condițiile art. 275-278 C.proc.pen. În aceste cazuri, plângerea este, după caz, de competența procurorului ori a procurorului ierarhic superior sau, dimpotrivă, a instanței, după distincțiile făcute de lege și poate fi introdusă, în esență, de orice persoană, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime.
Cadrul circumscris de prevederile art. 201 C.proc.pen. ar putea permite verificarea de către instanță a legalității mijloacelor de probă obținute în timpul urmăririi penale, într-o procedură preliminară distinctă. În acest fel, textul alin. 1 al art. 301 C.proc.pen. prevede expres că „în cursul judecății, procurorul și oricare din părți pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii”, iar art. 302 C.pr.pen dispune că „instanța este obligată să pună în discuție cererile și excepțiile arătate în art. 301 sau excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunța asupra lor prin încheiere motivată”. Or, o asemenea excepție ar putea-o constitui și aceea privind caracterul ilegal al unor mijloace de probă, care ar putea determina excluderea probei obținute în acest fel (în mod ilegal), având natura juridică a unei chestiuni preliminare și ținând seama de regula inutilizabilității ei, exprimată expres în cuprinsul art. 64 alin. 2 C.proc.pen.
În privința consecințelor excluderii mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, la fel, legea nu prevede nimic particular, ceea ce înseamnă că domeniul aplicabil rămâne același, al regimului comun al nulităților, așa cum se desprinde din ansamblul prevederilor art. 197 C.proc.pen. În acest cadru este posibil, însă, ca atunci când o probă este invalidată, neutilizarea ei să se întindă și asupra probelor recoltate ulterior. Totodată, în sistemul nostru, ilegalitatea sau iregularitatea mijloacelor de probă administrate în scopul sprijinirii acțiunii penale nu antrenează prin ele însele inadmisibilitatea urmăririlor, dar pot să le submineze fundamental (de pildă, un asemenea efect ar putea să-l aibă provocarea polițienească, care viciază iremediabil urmăririle sau constatarea ilegală a faptelor de către agenții autorității). De asemenea, regulile referitoare la imposibilitatea utilizării mijloacelor de probă ilegale comandă ca probele iregulare să fie îndepărtate din proces. Per a contrario, se admite ca judecătorul să se pronunțe pe baza altor elemente de probă care, fără să fie afectate de un viciu, au fost supuse discuției libere a părților.
Neputința folosirii mijloacelor de probă ilegale nu se integrează nici în cazurile de „achitare” și nici în cele de „încetarea procesului penal”, menționate în art. 11 pct. 2 lit. a și b și art. 10 C.proc.pen. De aceea, de lege lata, unica modalitate de valorificare a excepției privind nelegalitatea mijloacelor de probă obținute rămâne aceea a „dezbaterilor” (art. 340 C.proc.pen.), când excepția se pune în discuția procurorului și părților, fie din oficiu, fie la cererea procurorului și a părților, urmând ca apoi instanța penală să dispună asupra ei cu ocazia deliberării și luării hotărârii, după regulile prevăzute de art. 343 C.proc.pen. în acest sens, art. 356 alin. 1 lit. c C.proc.pen. prevede expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să cuprindă, printre altele, „analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei, cât și a celor care au fost înlăturate …”.
Ca atare, aceste elemente trebuie suprimate din dezbateri. Nimic nu împiedică, însă, ca o condamnare să fie pronunțată pe alte elemente care, din contră, au fost supuse în mod regulat judecătorului și care rezultă în urma unor dezbateri contradictorii, adică nu sunt afectate de vreun viciu. În acest caz, regula excluderii probei poate conduce la o singură concluzie, și anume aceea că acțiunea penală este nefondată, evident, cu consecința achitării. Aceasta presupune, pe de o parte, ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare pe baza unor mijloace de probă neregulate și, pe de altă parte, să nu existe alte probe ireproșabile împotriva celui interesat, care să justifice condamnarea.
concluzii
Prezenta lucrare se dorește a fi o analiză a procedeelor probatorii – „interceptările și înregistrările audio sau video” – introduse prin Legea nr. 141/1996 (pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală) și modificate prin Legea nr. 281/2003, întrucât utilizarea acestor procedee vizează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute constituțional; din această împrejurare se naște necesitatea cunoașterii în amănunt a reglementării obiectului discuției noastre nu doar de profesioniști ai dreptului, ci și de către orice persoană, pentru a-și putea exercita drepturile conferite de lege, în cazul în care aceste procedee probatorii se efectuează în legătură cu ea.
Ținând cont de faptul că interceptările și înregistrările audio sau video au fost încadrate de legiuitor în Codul de procedură penală în capitolul destinat mijloacelor de probă, am considerat utilă o scurtă trecere în revistă a sistemului probator în dreptul procesual penal român pentru a evita confuziile ce ar putea apărea în legătură cu noțiunile: „probă”, „mijloc de probă”, „procedeu probator”, precum și pentru a putea stabili natura juridică a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video.
În continuare, structura analizei constă în comentarea și adnotarea textelor de lege conținute în Codul de procedură penală. Pe de altă parte, se comentează și adnotează folosirea procedeelor probatorii respective în cazurile speciale pe care le oferă investigarea infracțiunilor contra siguranței statului, pentru care reglementarea specială oferită de prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații și Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază conferă anumite particularități fată de reglementarea generală stipulată în prevederile Codului de procedură penală.
În final, lucrarea pune în discuție problema probelor obținute în mod ilegal, cu referire, bineînțeles, la interceptările sau înregistrările comunicațiilor, din dorința de a constitui un mijloc de prevenire a folosirii acestor procedee probatorii în mod ilicit, de persoane care nu sunt îndrituite la a atenta, prin utilizarea lor, la viața intimă, familială și privată a persoanelor, la secretul corespondenței ori inviolabilitatea domiciliului.
Cunoașterea prevederilor legale reprezintă prima treaptă pentru elaborarea tacticilor și metodologiei de utilizare a procedeelor probatorii analizate în activitatea propriu-zisă de anchetă, pentru a ști când anume, cum și prin ce modalități practice pot fi folosite în derularea unei anchete penale.
Procedeele probatorii constând în interceptarea comunicațiilor, înregistrarea audio-video ori filmarea, folosite în condițiile legii, reprezintă o modalitate eficientă de luptă împotriva fenomenului infracțional și o replică eficace fată de utilizarea științei și tehnologiei avansate de către infractori în comiterea faptelor ilicite.
Bibliografie
P. Abraham, V. Nicolăescu, Ș.B. Iașnic, Introducere în probațiune, Editura Național, București, 2001.
M. Basarab, Drept procesual penal, Cluj, 1971.
Al. Boroi, Șt. G. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu, Drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001.
O.R. Botaș, P. Ștețcu, N. Gabor, Mijloacele de probă în procedura penală, Editura Concordia, Arad, 2005.
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, vol. III, Universitatea București, 1982.
P. Buneci, Dreptul procesual penal – curs universitar, Editura Pinguin Book, București, 2004.
Ed Cape, Incompetent Police Station Advice and the Exclusion of Evidence în The criminal Law review, iunie 2003.
A. Chavanne, Les atteints à l’intimité de la vie privée, Actes du VIII–éme Congrès de l’Association Française de Droit Pénal, 1985.
G. Cohen, Les écoutes téléphoniques, 1988.
M. Costin, I. Leș, M. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
D.I. Cristescu, Înregistrările audio-video, filmările și fotografiile. Investigatorii sub acoperire, Editura Tim Express, Timișoara, 2002.
A. Crișu, Drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2003.
A. Crișu, Drept procesual penal. Parte generală, Editura All Beck, București, 2004.
Mireille Delmas – Marty, Procédures pénales d’Europe, Presses Universitaires de France, Paris, 1995.
O. Diaconescu, Interceptarea, între informare și dezimformare, Editura Globus, București.
V. Dongoroz, Tratat de drept procesual penal, București, 1939.
V. Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol. I, Editura Academiei, București, 1975.
V. Dongoroz și colaboratorii, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparată, Editura Politică, București, 1969.
L. Leigh, La phase préparatoire du procès pénal en droit compare în Revue internationale de droit pénal, 1985.
G. Levasseur, Ș. Gaston, A. Chavanne, Droit pénal et procédure pénale, Paris, 1972.
Vincenzo Manzini, Tratto di diritto processuale penale, ediția a VII-a, Torino, 1968.
P. Marcus, L’exclusion de la preuve aux SUA, rapport au congres international de droit comparé, Montreal, 1990.
Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași, 1994.
Gh. Mateuț, Procedură penală, parte generală, vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997.
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Paris, 1979.
I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, Editura Pro, București, 1977.
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002.
C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004.
I. Sechelea, P. Stetcu, Detectivul particular în slujba adevărului și a dreptății, Editura Concordia, Arad, 2000.
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, Paris, 1996.
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedeu penală, vol. IV, Tipografia Curierul Juridic, București, 1924.
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iași, 1996.
Gh. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1989.
Paolo Tonini, Lineamenti di diritto processuale penale, Seconda Edizione, Giuffrè Editore, Milano, 2004.
Tsien Tche Hao, Analyse des récents Code pénal et Code de procédure pénale de la République populaire de Chine, în Revue de science criminelle et du droit pénal comparé, 1980.
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte generală, Vol. I, Editura Paideia, București, 1993.
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1998, ediția a III-a revizuită și adăugită.
Legislație, titluri de periodice și dicționare
Codul de procedură penală român.
Codul penal român.
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României.
Legea franceză nr. 91-646/1991 privind secretul corespondenței.
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.
Legea nr. 26/1994.
Legea nr. 74/1996.
Legea nr. 141/1996 (pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală).
Legea nr. 1/1998 privind Serviciul de Informații Externe.
Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază.
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.
Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor.
Legea nr. 78/2002 privind combaterea corupției.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și sancționarea corupției.
Legea nr. 281/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.
Revista Dreptul nr. 6/1994, D.I. Cristescu – Discuții în legătură cu conținutul actelor premergătoare.
Revista Dreptul nr. 8/1997, Gh. Mateuț – În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probațiunea penală.
Revista Dreptul nr. 1/1998 – I. Dumitru, Semnificația termenului de convorbiri cuprins în art. 911 din Codul de procedură penală.
Revista de Drept nr. 6/2001, I. Doltu – Considerații în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal.
Revista Dreptul nr. 7/2004, Gh. Mateuț.
DEX, Editura Academia Română, București, 1998.
Micului Dicționar Enciclopedic, Ed. II revăzută și adăugită, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .consideratii In Legatura cu Sistemul Probator In Dreptul Procesual Penal (ID: 125148)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.