.cetatenia In Dreptul International Public

INTRODUCERE

Dintre toate problemele juridice, nici una nu este mai importantă ca cea a cetățeniei: pentru stat, deoarece de numărul și atașamentul cetățenilor săi depind forța și puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condițiile, private și publice, ale existenței sale, întreaga viață se află implicată în această legătură.

În legislația noastră nu s-a dat o definiție a cetățeniei, decât întâmplător, prin Leg.24/1971, art.1, în care instituția era privită dintr-un orizont mai larg, ca „expresie a relațiilor social-economice, politice și juridice dintre persoanele fizice și stat, deci o definiție sociologică, și, în care calitatea de cetățean era privită ca un „atribut de onoare, de mare responsabilitate, exprimând o poziție etico-juridică apartenența spirituală a cetățeanului la aceasta, dar fără referire la obligațiile Statului, deci unilaterală.

Sublinierea definiției dintre abordarea generală a instituției și concretizarea ei într-un stat la un moment dat va ajuta să se evite falsele generalizări și falsele individualizări, individualizări generate de diferențele dintre nivelele economic, social și cultural ale societăților. Este problema istoriei dreptului, este problema dreptului comparat.

De la început, vom avea a ne fixa între conceperea cetățeniei ca o instituție formală, cu conținuturi diferite, tinzând cu ușurință către universalizare și conceperea cetățeniei ca instituție democratică, incluzând participarea cetățeanului la exercițiul puterii de stat, concepție la care ne vom opri.

Instituția prezentată se numește, în legislația românească în vigoare, cetățenie, iar persoana fizică ce beneficiază de ea cetățean. Numele instituției evocă o lungă tradiție (derivat din lat. civitatem = rom. cetate ); el apare în forma cetățeniei din 1975, nume consacrat de legislație cu consecvență, din 1948. Alte denumiri date instituției până atunci sunt inadecvate fie că au, în principal, altă semnificație (indigenat, suditență, ori supușenie, naționalitate, resortisanță, cu corespondentul lor indigen, sudit, supus, național, resortisant, la care le adăugăm pământean, fie că sunt depășite de limbă (cetate, poliție și chiar oraș).

La rândul lor, termenii cetățenie și cetățean au fost extinși dincolo de cetate, adică de stat, astfel la întreaga planetă, sau au fost reduși la o localitate sau la o simplă instituție; de adăugat, în plus că termenul cetățean este folosit și în alte sensuri, mai largi sau mai restrânse, pentru care sunt termeni mai adecvați: persoana, resortisant, supus, cetățean activ.

Complicația se mărește, în cazul unui studiu comparativ, care trebuie să se refere și la corespondențe dintr-alte limbi. În limbile neolatine occidentale citoyen (fr.), cittadino (it.), ciudadano (sp.), respectiv, pentru numirea instituției, au păstrat mai mult înțelesul de „cetățean activ”, „cetățean cu drepturi depline”, etc..folosind pentru termenii cetățean și cetățenia – de exemplu, în limba franceză-mai mult national și nationalité, la rândul lor și acestea cu o bogată paletă semantică, în timp ce în termenul rus grajdanin, tradus în românește prin „cetățean” (grajdanstvo- „cetățenie”), tinde către un înțeles mai larg decât cel din limba română, acela de „persoană.”

Nuanțările terminologice, de care depinde prezentarea fondului nu se opresc aici. La diferite discipline juridice, cuvântul cetățean are diferite semnificații: dreptul constituțional (și, în general, dreptul intern) numește cetățean pe cel care, în principal, este un titular de drepturi față de statul căruia îi aparține – și acesta este înțelesul luat în lucrarea de față; dreptul internațional, public ori privat face, de obicei, abstracție de condiția cetățenească a celui numit astfel, pentru această ramură a dreptului interesând numai suveranitatea de apartenență; așadar, prin cetățean, dreptul internațional este tentat să numească orice resortisant, adică atît pe cetățean, cât și pe supus. Pe de altă parte, dintr-o înțeleasă dorință de a afirma demnitatea lor umană și de a evita să-și precizeze o condiție inferioară, supușii vor prefera să folosească, pentru a se numi, termenul resortisant (adică genul proxim), în timp ce cetățenii se vor numi cetățeni, respingând pentru sine denumirea de resortisanți; de aici, restrângerea termenului de resortisant la înțelesul de „supus”, de „omul de rând”, la cel de dicționare și, prin intermediul acestora, la cercetarea stiințifică, tulburând nejustificat o terminologie clară, a dreptului constituțional.

Nici încercările de a eluda termenul nu duc la simplificare: a folosi (de exemplu), termenul român nu înseamnă totdeauna „cetățean (sau resortisant) român”, ci și „locuitor al României”.

Înțelesul de român trebuie interpretat în funcție de context și de împrejurările social-politice în care a fost folosit.

CAPITOLUL I ASPECTE PRIVIND CETĂȚENIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

Secțiunea I Instrumente juridice internaționale care reglementează dobândirea cetățeniei în plan internațional

Cetățenia, în sens larg este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat.

Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor dintre o persoană și statul a cărei cetățenie o poartă.

În dreptul internațional cetățenia nu se reduce însă numai la acea apartenență juridică a unei pesoane fizice la un stat oarecare; ea presupune în plus o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana-cetățean, în statul său de origine , în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.

Raportul juridic al cetățeniei astfel conceput este indisolubil legat de pesoana titularului ei; el apare odată cu omul și durează până la dispariția sa, fiind permanent în timp și nelimitat în spatiu. În acest mod, suveranitatea statului se extinde asupra cetățenilor săi și dincolo de frontierile sale.

La rândul lor, cetățenii, chiar atunci când se găsesc în afara graniților statului căruia aparțin, își păstrează în întregime drepturile și obligațiile față de acesta.

Reglementarea tuturor problemelor referitoare la cetățenie este de competența exclusivă a statului.

Statul, prin legislația sa internă, determină atât modurile de dobândire și pierdere a cetățeniei cât și toate drepturile ce decurg din faptul apartenenței la un stat.

Noțiunea de cetățean care derivă (din latinescul: civis romanus), apare în timpul orașilor-republici. Cetățeni ai cetăților vechi (Atena, Sparta, Roma), erau numai acei care, prin prezența în adunările populare din for sau agora, luau parte la rezolvarea treburilor politice.

Cu timpul statul roman a cucerit, rând pa rând, toate comunitățile libere, transformându-se într-un imperiu universal.

Prin edictul lui Caracalla, din anul 212 s-a acordat denumirea de cetățean tuturor locuitorilor imperiului. Ulterior cetățenia își pierde conținutul juridic. Romanii, apoi și bizantinii devin supuși ai împăratului.

În epoca feudală, condiția juridică a populației se exprimă prin instituția supușeniei, care presupunea o mare sferă de obligații și un număr foarte restrâns de drepturi ale supusului față de feudal.

În prima perioadă a evului mediu, termenul de supus era sinonim cu acela de vasal. Mai târziu, supusul devine dependent față de puterea supremă de stat, concretizată în feudalul suprem, prinț, rege sau împărat, care dispunea după bunul său plac, de viața personală și averea tuturor supușilor săi: „L′ Etat c′ est moi !” proclama regele Franței Ludovic al XIV-lea.

În epoca instaurării orânduirii capitaliste pentru a-și consolida puterea sa politică și economică, burghezia a căutat să atragă de partea sa masa muncitoare, înlocuind supușenia prin cetățenie.

Una din lozincile burgheze revoluționare din Franța afirmă că „nu mai există supuși”.

Declarația Drepturilor Omului din anul 1789 a introdus termenul de „cetățenie” legându-l de participarea la viața politică. În secolul următor, ideea apare și în dreptul constituțional al altor state.

Instituția cetățeniei și exercițiul atributelor sale nu se pot însă realiza, în plenititudinea lor, într-o societate bazată pe exploatarea omului de către om. În condițiile inegalității economice, caracteristică statelor burgheze, drepturile politice acordate oamenilor muncii sunt, în cea mai mare parte formale, ineficiente și limitate.

Pentru a-și menține dominația de clasă, burghezia împarte cetățenii în „activi”, adică cu drepturi depline putând participa la alegerea corpurilor legiuitoare și, „pasivi”, adică cei lipsiți de drepturi electorale.

Puterile coloniale practică însă sub forma accentuată discriminarea între cetățenii metropoliei și locuitorii din colonii, cei din urmă fiind lipsiți, printre altele, și de drepturile politice acordate cetățenilor din metropolă.

În legislația S.U.A se face deosebirea dintre „cetățean”, persoanele cu drepturi depline locuind într-unul din statele contemporane și, „național” persoane aflate pe teritoriile și posesiunile externe ale S.U.A. și care nu posedă drepturile depline ale cetățenilor S.U.A. Astfel, locuitorii teritoriilor Virginia, Samua, Porto-Rico nu au dreptul să aleagă și să fie aleși în organele puterii de stat ale S.U.A.

Cetățenia în țările socialiste are un conținut cu totul nou, un conținut real democratic, prin determinarea clară și prin garantarea realizării, în deplină egalitate, a drepturilor cetățenilor, cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, la asigurarea materială în caz de incapacitate de muncă, boală sau bătrânețe, dreptul la învățătură, etc.

Existența mai multor state, recunoașterea statelor între ele, ca atare dă posibilitatea raporturilor dintre cetățenii unor state diferite, care duc la apariția a două principii de drept internațional.

Cel dintâi, principiul că statul implicat de o cetățenie să fie recunoscut de toate statele, ceea ce generează disciplina dreptului internațional privat, în care legile străine vin în concurență cu legea autorității care judecă (ipoteză din care dreptul internațional are aspect de „jus publicum”) sau, în concurență între ele „jus privatum”.

Al doilea, principiu universal – formulat, dar neconcretizat – ca fiecare om să aibă o cetățenie și numai una, principiu menit pe de o parte să înlăture situațiile de dublă cetățenie sau de apatridie, deopotrivă de dăunătoare ordinii de drept internaționale, iar pe de altă parte să asigure fiecărui om dreptul la condiția de cetățean, ceea ce implică o oarecare măsură în reglementarea modului de dobândire sau de pierdere a cetățeniei, materie aparținând dreptului internațional public. Constituirea națiunilor și a conștiinței lor de sine, formularea principiului naționalităților, aplicarea acestuia în relațiile internaționale au dus la dezvoltarea acestei ramuri de drept internațional public.

Secțiunea II Cetățenia în sistemul disciplinilor juridice

Cetățenia formează obiectul de reglementare a unor legi interne Constituție, Cod civil, legi speciale – și a unor tratate internaționale, constituie obiect de discuție a cursurilor și studiilor de drept constituțional și internațional. Batiffol, de exemplu, deși recunoaște că obiectul cetățeniei se află la întretăierea mai multor ramuri ale dreptului, „la punctul de intersecție a ordinii interne cu ordinea internațională”, consideră că legătura cea mai intimă cu dreptul internațional privat, ca ramură de drept privat, deoarece cetățenia este pentru dreptul constituțional (ramură de drept intern cu care, și după același autor, cetățenia ar mai avea cea mai mare legătură) numai un element material, nu și formal; iar încorporarea reglementării cetățeniei în Constituție argumentează, în continuare, legat de situația specifică a țării sale ar duce la dese schimbări, ea trebuind să se adapteze situației demografice a țării.

Dimpotrivă, în timp ce în dreptul public statul e obiectul (în dreptul constituțional) sau subiectul (în dreptul administrativ), în dreptul privat statul nu apare decât ca sursă de drept sau del nu apare decât ca sursă de drept sau de sancțiune; a deosebi în dreptul internațional privat pe „naționali” de „străini” este similar cu a deosebi în dreptul comercial pe „comercianți” de „necomercianți”.

Cetățenia instituție a dreptului intern

Ca raport între individ și stat, cetățenia nu poate fi, pentru un stat suveran, decât un raport de drept intern; și cu atât mai mult într-un stat constituit în virtutea principiului naționalităților și într-unul democrat, ale cărui organe sunt direct dependente de competența populației, de calitate, de un fel sau altul, ale celor ce o formează, de nivelul lor economic și cultural; organele de guvernământ sunt atât ca formă, cât și ca încadrare expresia, în cel mai înalt grad, a cetățenilor statului respectiv. Apoi, dreptul internațional privat – în cadrul cărei discipline se caracterizează în principal instituția de către unii autori – nu există pentru că există cetățeni, ci pentru că există pluralitate de suveranități, față de oamenii, așezările etc. sunt diferite corelate, generând situații juridice complexe, pe care dreptul internațional privat nu le rezolvă arbitrar, ci numai în limitele determinate de ordinile juridice statale în discuție. Iar afirmarea că „cetățenia interesează direct ordinea internațională – ea repartizează pe indivizi între diferite State”, nu e realitate primară: presupunând că ar exista pe glob un singur Stat, dreptul internațional ar dispărea în timp ce raportul dintre cetățean și Stat va continua să formeze o problemă juridică: noțiunea de cetățean ar avea înțelesul de „om în raportul său cu Statul”, tot astfel cum chiar astăzi noțiunea de pesoană (fizică) înseamnă „om în raportul său cu alți oameni” (inclusiv cu persoanele juridice).

Cetățenia instituție a dreptului public

E adevărat că legislația cetățeniei a aparținut inițial materiei Codului civil, ca prim titlu a primei cărți a Codului francez din 1804 și, în mod asemănător, a Codului civil român . Dar chiar în acea legislație, se face diferență între exercitarea drepturilor civile și calitatea de cetățean – cea care-i recunoaște drepturile politice, Codul civil francez făcând, în ce privește drepturile politice, trimitere la principiile Constituționale (neevocabile în România, în momentul promulgării Codului civil), care, ca principiile dreptului internațional public, consideră populația ori cetățenii ca element al Statului.

Cetățenia aparține dreptului public prin aceea că reglementarea ei nu formează obiectul unor tranzacții, prin aceea că reprezintă legătura juridică esențială între individ și Stat. Înseși schimbările în statutul familiei (căsătoria, înfierea) între persoane cu cetățenii diferite pot fi obiectul unor condiționări din partea Statelor respective.

Cetățenia în dreptul internațional privat

conflicte de cetățenie;

criterii de determinare a cetățeniei de către instanțe.

Conflictele de cetățenie sunt negative, cînd nici un stat nu recunoaște calitatea de cetățean persoanei a cărei cetățenie este pusă în discuția unui for, deci o apatridie, sau când fiecare îl consideră cetățeanul celuilalt, condiție pe care instanțele încearcă să o înlăture prin propria lor legislație sau prin convenții internaționale; și pozitive, când două sau mai multe state acordă, recunosc sau reclamă deopotrivă cetățenia unei alte persoane, cetățenie pusă în discuția unui for.

Un singur exemplu, presupunând state în care, deopotrivă, căsătoria atribuie obligatoriu soției cetățenia soțului. Dacă unul din state, cel a cărui cetățenie o are bărbatul, condiționează căsătoria de o ceremonie religioasă, iar statul a cărui cetățenie o are candidata la căsătorie nu condiționează de o asemenea ceremonie, în cazul unei căsătorii fără ceremonie religioasă femeia n-ar mai fi nici cetățeana a statului ei de origine, pentru aceasta ea fiind căsătorită și deci având cetățenia soțului ei, nici cetățeana statului a cărui cetățenie o are soțul, pentru această căsătoria nefiind valabilă – cum a considerat o instanță franceză sub regimul unor legislații depășite în cazul căsătoriei unei femei de cetățenie română cu un resortisant al Imperiului țarist, lipsind femeia de protecția oricărui stat; ne aflăm în fața unui conflict negativ de cetățenie. Invers, dacă statul de origine al soției cere căsătoria religioasă și statul soțului nu o cere, femeia, pentru aceleași rațiuni, va fi socotită cetățeană a ambelor state, pentru că statul ei de origine nu o va considera căsătorită, iar statul soțului dimpotrivă.

Inerența conflictelor de cetățenie aparținând dreptului internațional privat nu schimbă calificarea dată materiei cetățeniei, căci dreptul internațional privat are aspecte și de drept public și de drept intern.

În conflictele pozitive se deosebesc: 1. cele în care autoritatea (legislativă, jurisdicțională etc.) națională are de stabilit dacă o persoană (pentru autoritatea legislativă: o categorie de persoane) are cetățenia țării sau nu – aspect de drept intern – și 2. cele în care această autoritate are de stabilit cetățenia unei persoane (a unei categorii de persoane) între mai multe cetățenii străine sau între o cetățenie străină și situația de apatrid și (tot în această categorie) cele în care o autoritate internațională, competentă desigur prin consimțământul statelor suverane interesate, are de determinat cetățenia unei persoane sau a unei categorii de persoane, aspecte de drept internațional.

În conflictele în care se discută cetățenia țării se premiază lex fori, deci: în cele negative, respingerea acestei cetățenii; în cele pozitive, admiterea ei, soluții inerente suveranității acelui stat, ordinii lui publice, faptului că cetățenii constituie elementele lui (sau unul dintre ele), că în determinarea lor un stat nu poate admite ingerințele nici unui alt stat , faptului că judecătorul e agentul lui etc., legiuitorul având atitudinea, se înțelege, că în unele ipoteze de conflict pozitiv, să dea întâietate cetățeniei străine sau felului în care legea străină rezolvă conflictul, să permită opțiunea celui interesat, în condiții mai ușoare sau mai puțin ușoare, în sfârșit, să admită formalități mai ușoare din partea Guvernului în scopul renunțării la cetățenia țării; sau numai să facă mai suportabilă dubla cetățenie, de pildă dispensând pe cel care o are de o serie de obligații militare în timp de pace etc. Este evident că rezolvarea conflictului nu va fi egală în cele două state, că rezolvările lor vor fi diametral opuse, că practic va prima o cetățenie sau alta după domiciliu avut de dublul cetățean sau după locul bunului în litigiu, că practic dubla cetățenie nu s-ar putea discuta decât în ipoteza domicilierii pe teritoriul unui terț stat.

În conflictele în care e vorba numai de cetățenii străini jurisdicției care are a se pronunța asupra lor, în măsura în care nu există o înțelegere de rezolvare a conflictelor de cetățenie între state străine ale căror cetățenii se propun pentru aceeași persoană, și nici o înțelegere în materie între unul dintre aceste state și statul a cărui jurisdicție urmează a rezolva conflictul, autorii consideră două cazuri: cel în care este în joc un interes politic al statului al cărui jurisdiție are a se pronunța și cel în care nu există un asemenea interes.

Uneori pot avea situații mai complicate. Este cazul persoanei care solicită cetățenia la două sau mai multe state, numai după care solicitări, acele state îi acordă cetățenia lor. Care este cetățenia acestei persoane? Desigur, dacă cetățeniile au fost cerute la aceeași dată și au fost conferite tot la aceeași dată, caz rarisim, rezolvarea s-ar face prin opțiunea persoanei în discuție. Dacă cetățeniile au fost cerute pe aceeași dată dar au fost acordate la date diferite, persoana va avea cetățenia primului stat care i-a acordat cetățenia, primului stat al cărui cetățean devine acea persoană, deoarece de la acea dată nu ne mai aflăm în fața unui apatrid, întrucât în noua condiție cetățenească nu a mai formulat o nouă cerere, deoarece meritul de a desființa o condiție de apatrid și totodată poate fi prezumat că este mai doritor de a atribui numitei persoane o condiție cetățenească superioară decât s-au arătat doritoare celelalte. Dacă cetățeniile au fost cerute la date diferite dar au fost acordate în aceeași zi nu poate fi luată în considerare nici prima cetățenie cerută, nici ultima, așadar în această situație va fi necesar intenția persoanei solicitate și, în ultimă instanță, după opțiunea ei.

În general, manifestarea de voință poate fi stabilită fie după declarația celui a cărui cetățenie pusă în discuție, fie după reședința obișnuită și principală – un adevărat jus domicilii, fie după statul căruia, după circumstanțe, apare ca alipindu-se cel mai mult în fapt.

În toate cazurile, proba cetățeniei străine se face în România, după legea forului, buletinul de identitate sau certificatul de cetățenie al statului a cărui cetățenie se invocă neluându-se în considerare în mod necondiționat.

În general, un asemenea conflict de cetățenie apare ca o chestiune prealabilă rezolvării unui conflict (acesta, totdeauna de drept internațional privat), situație în care cetățenia apare ca o consecință de drept constituțional și totodată ca o premisă de drept internațional.

Cetățenia în dreptul internațional public. Există posibilitatea de prevenire și rezolvare a conflictelor de cetățenie pe calea dreptului internațional public rezolvare cu efecte erga omnes, pe cale de convenții internaționale multi – sau bilaterale (convenții care pot nu numai să rezolve situațiile existente de dublă cetățenie, ci și să le prevină), uneori având numai obiective limitate (de exemplu, obligațiile militare ale bipatrizilor).

Secțiunea III Legea nr.21 din 1 martie 1991 care reglementează cetățenia Română

Cetățenia Română exprimă apartenența unei persoane la statul român (art.1 din prezenta Lege).Cetățenii români sunt egali în fața legii numai ei pot fi admiși în funcțiile publice, civile și cele militare. Cetățenii români se bucură de protecția statului român.

Cetățenia română se dobândește prin :

Naștere – copii născuți pe teritoriul României, de părinți cetățeni români, sunt cetățeni români. Sunt de asemenea cetățeni români cei care:

S-au născut pe teritoriul statului român chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român.

S-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română. Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetățean român, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut.

Înfiere – cetățenia română se dobândește, de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin înfiere, dacă înfiitorii sunt cetățeni români, iar înfiatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul din înfiitori este cetățean român, cetățenia înfiatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către înfiitori. În situația în care înfiitorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze înfierea va decide asupra minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.

Dacă înfierea se face de o singură persoană, iar aceasta este cetățean român, minorul dobândește cetățenia înfiitorului.

În cazul declarării nulității sau anulării înfierii, copilul care a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. În situația desfacerii înfierii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia română pe data desfacerii înfierii, dacă acesta domiciliază în străinătate, sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.

Repatriere – persoana care a pierdut cetățenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă își exprimă dorința în acest sens.

Părinții care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind cetățenia. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.

Redobândirea cetățeniei nu are nici o consecință asupra celuilalt soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care se repatriază poate cere dobândirea cetățeniei române, în condițiile prezentei legi.

Acordarea la cerere – cetățenia română se poate acorda, la cerere, cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie care:

S-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului Român de cel putin 5 ani, sau în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român, de cel puțin 3 ani.

Dovedește prin comportarea și atitudinea sa un atașament față de statul și poporul român.

A împlinit vârsta de 18 ani.

Are asigurări și mijloace legale de existență.

Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

Cunoaște limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială.

Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a îmlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română odată cu părinții săi.

În cazul în care numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului. În situația în care părinții nu cad de acord tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. Copilul dobândește cetățenia română pe aceeași dată cu părintele său.

Procedura acordării Cetățeniei Române – Acordarea cetățeniei Române, atât la cerere, cât și în cazul repatrierii, se face la propunerea Ministerului Justiției, prin hotărâre a Guvernului, după care se publică în Monitorul Oficial al României.

Cererea de acordare a cetățeniei Române se adresează Comisiei pentru constatarea condițiilor de acordare a cetățeniei, care funcționează pe lângă Ministerul Justiției .

Comisia, formează 5 magistrați de la Tribunalul municipiului București, este desemnată pe o perioadă de 4 ani, de către președintele acestei instanțe.

Președintele comisiei este magistratul cu funcția cea mai mare, sau la funcții egale, magistratul cu cea mai mare vechime în funcție.

Comisia dispune, pe cheltuiala petiționarului, publicarea în extras a cererii de acordare a cetățeniei în Monitorul Oficial al României. Examinarea cererii de către comisie se va putea face numai după trecerea a 30 zile de la data publicării acesteia.

În vederea soluționării cererii comisia poate dispune de:

Completarea actelor, precum și orice explicații din partea petiționarului.

Solicitarea de relații de la orice autorități.

Citarea oricărei persoane ce ar putea da informații folositoare.

Autoritățile publice care dețin date sau informații din care rezultă că solicitantul nu întrunește condițiile legale pentru acordarea cetățeniei, sunt obligate să le comunice comisiei.

După examinarea cererii, comisia va întocmi un raport pe care-l va înainta, împreună cu cererea de acordare a cetățeniei, ministrului Justiției. În raport, se va menționa, în mod obligatoriu dacă sunt sau nu întrunite condițiile legale pentru acordarea cetățeniei. Pe baza raportului comisiei, ministrul Justiției va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetățeniei. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru acordarea cetățeniei, pe baza raportului comisiei, ministrul Justiției va comunica aceasta petiționarului.

Persoana căreia i se acordă cetățenia Română depune în termen de 6 luni, în fața ministrului Justiției sau a subsecretarului de Stat, delegat anume în acest scop, jurământul de credință față de România. Jurământul are următorul conținut: „Jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apăr drepturile și interesele naționale, să respect constituția și legile României”.

Cetățenia Română se dobândește pe data depunerii jurământului, ministrul Justiției ori, după caz, șeful misiunii diplomatice, sau al oficiului consular, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetățenia română un certificat constatator.

Dovada cetățeniei – se face cu buletinul de identitate, pașaportul sau certificatul sus menționat. Cetățenia copilului până la 14 ani se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de buletinul de identitate sau pașaportul oricăruia dintre părinți.

În cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau în pașaportul unuia dintre părinți, dovada cetățeniei se va face cu oricare dintre aceste acte. Dacă dovada cetățeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condițiile aliniatului precedent, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidență a populației.

Dovada cetățeniei copiilor găsiți se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naștere.

Cetățenia Română se pierde prin:

Retragerea cetățeniei – Cetățenia Română se poate retrage persoanei care:

a. Aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave, prin care vatămă interesele Statului Român sau lezează prestigiul României.

b. Aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui Stat, cu care România a rupt relațiile diplomatice sau se află în stare de război.

c. A obținut cetățenia Română prin mijloace frauduloase.

Retragerea cetățeniei Române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia.

Aprobarea renunțării la cetățenie – Pentru motive temeinice se poate aproba renunțarea la cetățenia Română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani, și care:

a. Nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală.

b. Nu este urmărită pentru debite către Stat, persoane fizice sau persoane juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită sau prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor.

Pierderea cetățeniei prin aprobarea renunțării nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia Română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia la date diferite, pe ultima dintre aceste date.

Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară.

Alte cazuri de pierdere a cetățeniei Române – Copilul minor cetățean român, înfiat de un cetățean străin, pierde cetățenia română dacă înfietorii sau, după caz, înfietorul solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetățeniei înfiitorului de către cel înfiat.

În cazul declarării nulității sau anulării înfierii, copilul care a împlinit vîrsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut cetățenia română. În situația în care copilul găsit pierde cetățenia română, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. Data pierderii cetățeniei române este data stabilirii filiației.

Procedura retragerii și aprobării și renunțării la cetățenia Română

Guvernul României dispune, prin hotărâre, retragerea sau, după caz, aprobarea renunțării la cetățenia română, la propunerea ministrului Justiției făcută potrivit procedurii prevăzută în aliniatele precedente.

Orice autoritate sau persoană care are cunoștință de existența unui motiv pentru retragerea cetățeniei române poate, sesiza, în scris, Comisiei de pe lângă Ministerul Justiției, având obligația să producă dovezile de care dispune. Comisia sesizată poate cere date sau informații de la orice autoritate sau persoană care are cunoștință de situațiile prevăzute la art. 25 din prezenta lege.

Cererea de renunțare la cetățenia română se face personal sau prin mandatar cu procură specială sau autentificată și se depune la comisia care funcționează pe lângă Ministerul Justiției.

În conformitate cu dispoziițiile prezentei legi sunt și rămân cetățeni români persoanele care au dobândit și păstrat această cetățenie potrivit legislației anterioare.

Foștii cetățeni români care înainte de 22 decembrie, 1989, au pierdut cetățenia română din diferite motive, o pot redobândi la cererea în baza unei declarații autentificate, în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în țară, la Notariul de Stat al Municipiului București, chiar dacă au altă cetățenie și nu-și stabilesc domiciliul în România .

Persoanele cărora li s-a acordat cetățenia română, potrivit legii, au toate drepturile și libertățile, precum și obligațiile prevăzute în Constituție și în legile țării pentru cetățenii români.

Cetățenia română cu titlul de cetățenie de onoare se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse țării și națiunii române, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României. Persoanele care au dobândit cetățenia de onoare se bucură de toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români cu excepția dreptului de a alege și de a fi ales și de a ocupa o funcție publică.

Prezenta lege intră în vigoare de la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cererile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia, cu excepția cererilor de redobândire a cetățeniei române, depuse până la această dată, în temeiul Decretului – Lege nr.137/1990.

Pe data intrării în vigoare a legii de față se abrogă legea nr.24/1971 – Legea cetățeniei Române Decretul – lege nr.137/1990 privind unele dispoziții referitoare la cetățenia română.

Prevederile art.3 și ale art.8 din decretul nr.7/1989 privind repatrierea cetățenilor români și a foștilor cetățeni români precum și orice alte dispoziții contrare prevederilor prezentei legi.

CAPITOLUL II MODURI DE DOBÂNDIRE A CETĂȚENIEI

Deși modurile de dobândire ale cetățeniei sunt reglementate prin legislațiile interne ale Statelor, în relațiile internaționale este necesar felul în care o persoană devine cetățean al unui stat.

Legătura de cetățenie poate căpăta relevanță internațională, pe planul dreptului internațional când este opusă de un stat unui alt stat în cazul exercitării dreptului de proprietate diplomatică.

Totodată cetățenia generează probleme ale relațiilor interstatale și ale reglementării juridice internaționale în legătură cu principiile și modurile de dobândire a cetățeniei, existente în diferite state, creând pentru unele persoane fie situația de dublă cetățenie, (bipatridie), fie cea a absenței oricărei cetățenii (apatridie).

Tocmai aceste implicații internaționale ca și altele (de pildă, concordanța drepturilor și obligațiilor cetățenești cu reglementările internaționale privind drepturile fundamentale ale omului), determină faptul că legile statului referitoare la cetățenie să se afle în concordanță cu dreptul internațional și cu principiile sale fundamentale.

Secțiunea I Dobândirea cetățeniei prin naștere

Prin naștere, cetățenia se capătă ca efect al unei cauze naturale (naștere, filiațiune), indiferent de voința persoanei beneficiare.

Dobândirea cetățeniei prin naștere, numită și cetățenie de origine sau cetățenie de drept este cea mai firească: familia și locul de naștere îl determină, de regulă, obiceiurile, și afecțiunile, și mediul cel mai favorabil pentru a-și duce viața, în același timp ea realizând cea mai directă și mai simplă legătură între ins și comunitate. Ea nu este propriu-zis o dobândire decât în măsură în care s-ar considera pierdere a cetățeniei prin moarte.

Două sunt criteriile de consacrare pentru determinarea cetățeniei de origine: cetățenia părinților sau a unuia din ei, determinat de lege (jus sanguinis), sistem utilizat în țările care păstrează tradiția dreptului roman și cetățenia suveranității ce se exercită asupra locului de naștere (jus soli), sistem utilizat în țările anglo-saxone.

Primul pornește de la exercitarea suveranității asupra persoanei, celălalt asupra teritoriului.

Fiecare sistem are și avantaje, și dezavantaje. Ceea ce este de precizat, în primul rând, că nici unul dintre criterii nu are calitatea de a fi aplicat în toate cazurile – căci părinții pot fi necunoscuți, cu cetățenie necunoscută, cum locul nașterii poate fi necunoscut ori nestăpânit, de aici extinderea aplicației criteriului prin artificii (înfierea în primul caz, extrateritorialitatea în cel de-al doilea: a navei, a reprezentanții diplomatice, copiii agenților diplomatici născuți în țara în care-și exercită funcția pot beneficia de jus sanguinis al țării sale, (independent de legislația locală), printr-o excepție înserată în dreptul internațional convenit, a locului unde staționează o unitate militară sau – cazul pentru Antartica (o stație de cercetări științifice). Oricum, fiecare din cele două criterii ar fi adoptat, el trebuie completat cu celălalt, care s-ar aplica în subsidiar.

Jus Sanguinis

Sistemul „Jus Sanguinis” în succesiunea generațiilor este, completat de legi excepționale iure loci, menite a ține apropiate sfera cetățenimii de sfera populației (pentru schimbările teritoriale).

Valuarea criteriului jus saguinis este clară: succedarea drepturilor – materiale și culturale – de-a lugul generațiilor este o lege generală; cu alte cuvinte, copilul primește condiția juridică a părinților, el primește cea mai accesibilă cetățenie pentru el, cea în care pote fi cel mai bine protejat și cel mai bine pregătit, părintele are sentimentul deplinii sale perpetuări (atât biologică cât și cea socială), ceea ce îi stimulează capacitatea educativă, statul își perpetuează în mod natural masa de cetățeni deplin atașați, este evitată apatridia.

Sistemul este lipsit de eficacitate când părinții sunt apatrizi și este imprecis când părinții au cetățenii diferite, iar cel îndreptățit de lege a da cetățenia nu apare ori copilului îi este postum, în sfârșit când părintele legal este diferit de cel natural și fiecare are altă cetățenie, iar legitimarea n-are loc din primul moment.

Potrivit lui jus sanguinis se capătă cetățenia Statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetățenia părinților. Astfel dacă într-o serie de țări europene (Franța, Italia, Elveția, Suedia etc.), Nord-Africane (de exemlu Tunisia) sau Asiatice (Japonia, Filipine), cetățenia prin naștere este cea a părinților.

Jus Soli

Și criteriul Jus Soli are avantaje proprii: o principală universalizare de aplicare (nulle terre sans seigneur) – în supoziția unicității locului de naștere. Înțeles ca aplicaței a lui jus domicilii, s-ar mai putea spune că o expresie a influenței mediului, a înființării la care duce locul de viață, de muncă; iar în ipoteza libertății de circulație, a libertății de alegere a cetățeniei pentru descendenți, tot astfel cum un ipotetic jus domicilii ar fi expresia libertății de alegere a cetățeniei pentru sine.

Criteriul jus soli este într-o oarecare măsură arbitrar (sunt situații în care locul nașterii nu depinde de voința părinților) și imprecis (când același loc aparține succesiv mai multor suveranități, când nașterea pe o navă are loc în apele teritoriale sau deasupra teritoriului unei suveranități diferite de cea a pavilionului ori chiar mai multor suveranități; după unele sisteme, exteritorialitatea navei, ca efect în materie de jus soli, este restrânsă la navele militare, la zona mării libere și – mutatis mutandi – la navele propulsate, nesupuse gravitației, cel puțin în spațiul sideral ori în general în spațiul supraatmosferic; după alte sisteme, ea este recunoscută oricărui transport sub pavilion străin.

Apoi, acest criteriu este aplicabil prin aceea că nu asigură copilului condiția juridică a părinților lui, condiție care, desigur, se cere realizată într-un timp mai lung decât o garanție, eficiența fiind un fruct al succesiunii veacurilor.

În România legiuitorul a dat prioritate principiului jus sanguinis inițial fiind aplicat prin atribuire copilului tatălui, în căsătoria legitimă, la început de-a dreptul subînțeles; apoi atribuindu-se copilului tatălui dacă s-a stabilit paternitatea cu efectele de stare civilă, iar de la Constituția din 1948 părinții având aceleași îndatoriri față de copii, indiferent dacă s-au născut în căsătorie sau în afara ei (art.26 al. 3), orice copil putând revendica cetățenia tatălui român.

A atribui cetățenia română copiilor din părinți cetățeni români, cel puțin când ambii sunt cetățeni români, este de asemenea o cerință constituțională, derivând atât din dreptul părintelui de a-și perpetua condiția sa cetățenească, cât și din dreptul copilului de a nu fi expus la apatridie, la o condiție cetățenească inferioară celei atinse de părinții lui. Fără perpetuarea și fără continuarea unei condiții cetățenești, n-ar putea exista statul însuși, și cu atât mai mult o civilizație, care nici nu se poate desfășura într-o singură generație.

Cerințele Constituționale de apărare a patriei, de dezvoltare a științei, artei și culturii, de afirmare a personalității, de ocrotire a căsătoriei și familiei, de apărare a interesului copilului, de ocrotire a dreptului de moștenire, toate converg în acest sens.

Constituția subînțelege, o dată și garantarea dreptului de întemeiere a unei familii, și garantarea transmiterii cetățeniei jus sanguinis.

Asupra măsurii în care se aplică principiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur, dacă părinții (sau părintele având prioritatea de determinare a cetățeniei copilului) își schimbă cetățenia în cursul generației, sunt de luat în considerare patru sisteme:

Cel care atribuie cetățenia părintelui avută în momentul procreării (soluția în spiritul denumirii jus sanguinis, cu atât mai mult cu cât acest așa – numit sanguis este transmis de tată în momentul concepției, dar care e inpactibilă, momentul procreării fiind greu de determinat; apoi rare ar fi situațiile când prima cetățenie – cea de la începutul sarcinii – schimbată de obicei de părinte tocmai în vederea îmbunătățirii situației familiei, ar putea fi mai în interesul copilului decât cetățeniile dobândite ulterior).

Cel care atribuie minorului cetățenia părintelui din momentul nașterii (cu atât mai practică fiind, cu cât este țara, în cele mai multe cazuri, a ultimului domiciliu al părintelui și cu atât mai logică dacă avem în vedere schimbarea cetățeniei minorului odată cu schimbarea cetățeniei părintelui în cursul minorității.

Cel care atribuie copilului cetățenia statului legiferator dacă această cetățenie a fost avută de părinte oricând în timpul gestației.

Cel în care copilul, la majorat, are opțiunea între toate acestea cetățenii.

Dacă părinții au cetățenii diferite, din care unul este cetățean român (în ipoteza egalității de drepturi dintre părinți, s-au succedat mai multe rezolvări: atribuindu-se copilului cetățenia română, exceptând situația în care legea părintelui străin ori legea teritoriului străin în care s-a născut copilul îi asigură cetățenia lor, situație când se rezervă copilului posibilitatea de a opta pentru cetățenia străină dacă, timp de o lună de la dobândirea majoratului, depune declarația de opțiune la Ministerul Justiției Statului Român (separat, de obligațiile ce li-ar fi căpătat prin această opțiune din partea statului pentru a cărei cetățenie a optat).

O altă rezolvare ar fi aceea potrivit Decretului 33/1952 care – pe lângă o excepțională aplicație iure loci (art. 1 lit.b) se atribuie copilului cetățenia română dacă cel puțin unul din părinți locuiește, la data nașterii copilului, pe teritoriul României (art. 2 al. 2 lit.a); iar dacă ambii părinți locuiesc la acea dată, în străinătate, în afara teritoriului României, cetățenia copilului se determină prin acordul dintre părinți (lit.b). Spiritul legii românești, care dă cetățeniei române un primat ne îndeamnă să considerăm că copilul beneficiază de cetățenie română chiar dacă părintele cetățean român și locuind în România a predecedat nașterii.

Legea nr.24/1971(art.5-6) și Legea nr.21/1991 (art.5) stabilesc că sunt cetățeni români toți cei care sunt născuți din cel puțin un părinte cetățean român. Așadar părintele având cetățenia română la data nașterii, în afară de cazul în care ar fi predecedat (atunci socotindu-se ultima lui cetățenie).

Se înțelege că în cazul în care nu este cunoscut decât un părinte și acesta este cetățean străin sau în cazul în care copilul nu are părinți cunoscuți (cel puțin ca cetățenie), cetățenia recunoscută străină sau (numai pentru a doua situație) română este condiționată, este o cetățenie provizorie, definitivabilă la aflarea părintelui necunoscut cetățean român (dacă primul cunoscut nu este cetățean român) sau în orice caz la majorat.

Convenția Europeană, fără a se pronunța pentru unul din cele două sisteme, obligă pe fiecare stat să prevadă în dreptul său intern dobândirea de drept a cetățeniei sale pentru copiii al căror unul din părinți are, în momentul nașterii lor, cetățenia acelui stat, aceasta putând exclude de la beneficiul cetățeniei sale pe copiii născuți în străinătate care, excluși ca atare – devin de drept al statului pe teritoriul căruia s-au născut, ori fiind în drept a solicita cetățenia autorității competente, de el sau în numele său; cererea poate fi subordonată reședinței legale și obișnuite de pe teritoriul statului respectiv, în cursul unei perioade de cinci ani, imediat precedente depunerii cererii.

Secțiunea II Dobândirea cetățeniei prin Naturalizare

Naturalizarea este un act de suveranitate prin care un stat primește printre supușii săi pe o persoană de o altă naționalitate.

Dreptul acesta de a se naturaliza într-o altă țară nu era recunoscut în toate statele. Nici S.U.A., nici Anglia, nici Germania, nu recunoșteau cetățenilor săi de a-și pierde cetățenia prin simplul fapt al naturalizării lor într-o țară străină.

În anul 1868 s-a semnat un tratat între Anglia și S.U.A., în care se prevede că englezii care au dobândit cetățenia S.U.A., nu vor fi considerați englezi cu condițiune de reciprocitate.

Tot astfel înre Germania și S.U.A., s-a încheiat tratatul „Bancroft”, în virtutea căruia, germanii care dobândeau cetățenia americană și care domiciliau cinci ani în S.U.A., erau considerați că au devenit cetățeni ai Americii.

Dobândirea cetățeniei prin Naturalizare are loc la cererea persoanei interesate și pe baza deciziei organelor competente ale statului solicitat.

Condiții ale Naturalizării: legislațiile naționale prevăd diferite condiții pentru acordarea cetățeniei la cererea unei persoane.

Cea mau frecventă condiție este aceea a domiciliului sau a reședinței solicitantului, pe o perioadă de timp (un număr de ani), pe teritoriul statului față de care se creează astfel o legătură necesară ca premisă a acordării cetățeniei, unele excepții de la această cerință fiind prevăzute de lege.

În țările capitaliste sunt prevăzute și alte condiții: Buna moralitate; cunoașterea limbii naționale, îndeplinirea unui serviciu guvernamental, să dispună de mijloace de existență etc.

Prin naturalizare, noul cetățean dobândește drepturi politice în plenititudinea lor, exceptând regimul Constituției din 1938 (art.67) și al legii promulgate cu Decretul 86/1939 (art.13): neputând fi funcționar de stat, sau decât după cinci ani, alegător sau ales decât după șase ani și neputând fi deloc ministru, președinte al Comitetului permanent al Serviciului Social, Comandant al Străjii Țării sau subsecretar de Stat.

Efectele naturalizării au început din momentul publicării legii de încetățenire (sub regimul Constituției din 1866), deci cu efect erga omnes, apoi din momentul depunerii jurământului naturalizatului când jurământul se depune, nejuridic, odată cu cererea de încetățenire, situație în care încetățenirea, se face cunoscută, odată cu eliberarea buletinului de identitate.

Convenția Europeană cere statelor membre, să prevadă persoanelor care locuiesc ilegal și în mod obișnuit pe teritoriul său posibilitatea unei naturalizări, fără a putea condiționa de o perioadă de ședere pe teritoriul său mai mare de zece ani înainte de depunerea cererii de naturalizare, cu acordare de facilități de încetățenire celor născuți pe teritoriul lor, celor care îl locuiesc înainte de a împlini vârsta de 18 ani o perioadă determinată de acel stat (se înțelege, mai mică decît cea comună celorlalți solicitanți), apatrizilor și refugiaților. Ea cere statelor părți, de asemenea, facilități la încetățenirea cerută de soțul unui cetățean de-al lor.

De asemenea, Convenția Europeană mai solicită statelor părți facilități acolo unde Statul român acordă cetățenia de drept:

Copiilor unuia dintre cetățenii săi care s-au născut în străinătate.

Copiilor, în cazul în care unul dintre părinți dobândește sau a dobândit cetățenia sa.

Copiilor adoptați de către unul din cetățenii săi.

Sectiunea III Alte moduri de dobândire a cetățeniei

Dobândirea cetățeniei prin înfiere

Trecând la adopțiune (înfiere), nume preluat din terminologia juridică franceză intră în dreptul românesc odată cu prima legislație civilă unificată a Statului român Codul civil sinonim cu ceea ce și până acum se numea înfiere, și făcând abstracție de evoluția oficială a celor doi termeni, vom putea spune că, la început instituția nu influența cetățenia adoptatului, întrucât, ea însemna mai puțin o legătură de familie – cel adoptat va rămâne în familia sa firească, în care-și va păstra și toate drepturile sale. Deoarece principiul jus sanguinis are o mare aplicabilitate, ponderea instituției cetățeniei trece din preocupările dreptului privat în preocupările dreptului public.

Potrivit Decretului 182/1951, care introduce în terminologia oficială vechiul termen de înfiere, deosebindu-l de adopție, precizând că „înfierea este o adopție care produce efecte juridice ale filiației firești”, moment din care s-ar putea relua teza că această instituție ar putea duce la schimbarea cetățeniei;

Convenția Europeană în materie de adopție de copii (Legea nr.15/1993) stabilește că „dacă copilul adoptat nu are, în cazul adopției de către o singură persoană, cetățenia adoptatorului său, în cazul adopției de către soți, cetățenia lor comună, partea contractantă (a Convenției) ai cărei cetățeni sunt adoptatorul sau adoptatorii va înlesni dobândirea de către copil a cetățeniei acestora” și că „pierderea cetățeniei care ar putea rezulta din adopție este subordonată posesiei sau dobândirii unei alte cetățenii” (art.11).

În ocrotirea copilului, societatea nu se mai mărginește la adoptări, ele înseși creând o supraveghere, mai ales în cele internaționale; Convenția cu privire la dreptul copilului stabilește că acesta „este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia”, alături de alte măsuri privind asigurarea unei cetățenii la care este îndreptățit.

Dobândirea cetățeniei în timpul minorității

Minoritatea – interval în care persoana nu-și poate manifesta voința, ridică probleme ducând la rezolvări diferite.

Primul caz, rezultând implicit din recunoașterea cetățeniei române copilului născut dintr-un cetățean român, e acela al minorului, considerat până atunci străin (ca urmaș al unui cetățean străin, unicul părinte cunoscut, sau, în necunoașterea părinților, ca născut sau găsit în afara teritoriului României), la apariția unui părinte cetățean român.

Într-un asemenea caz, fie că acel părinte apare și nu este contestat, fie că paternitatea este stabilită de o instanță la cererea părintelui român, în contradictoriu cu părintele străin, minorul este socotit cetățean român, precizându-se, în regimul priorității atribuirii cetățeniei tatălui, că numai copiii legitimați dobândesc cetățenia tatălui, fiind socotiți cetățeni români din momentul nașterii, mai adăugându-se și copiii nelegitimi ai unui cetățean român, dacă paternitatea a fost stabilită cu efecte de stare civilă, dar fără efect retroactiv. Egalitatea de drepturi între copiii legitimi și cei neligitimi le recunoaște tuturor dreptul de cetățean român în virtutea filiației, deci și retroactiv.

Convenția Europeană lasă statelor părți libertatea de a reglementa filiația prin recunoaștere, prin hotărâre judecătorească sau printr-o procedură similară, inclusiv prevederea că „respectivul copil își dobândește cetățenia conform procedurii de dreptul său intern”.

Dobândirea cetățeniei, în timpul minorității, prin adopție

Acordarea cetățeniei adoptatorului când copilul înfiat este resortisant străin sau apatrid ajunge motivată în expunerea de motive a proiectului inițial al celei dintâi legi de cetățenie care și-a însușit-o expres, expunerea menționând că legea a ținut seama de „împrejurarea că, prin înfiere, copilul va fi crescut în sânul unei familii de cetățeni români, pe baza unor raporturi asemănătoare acelora izvorâte din filiație firească, ceea ce justifică dobândirea de drept a cetățeniei române”; într-alt fel, scopul adopției nici n-ar fi fost asigurat. Ca urmare, copilul de cetățenie străină sau fără cetățenie dobândește, prin adopție de către un cetățean român sau de către doi cetățeni români, cetățenia română.

În cazul adoptării unui minor de doi soți, din care unul e cetățean român și altul e cetățean străin (legea 21/1991) a lăsat soților dreptul de a hotărî cetățenia căruia dintre ei o dobândește minorul adoptat; iar dacă adoptatorii nu cad de acord, „instanța judecătorească competentă să încuviințeze înfierea va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia”; în ambele cazuri fiind necesar și consimțământul minorului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani (art.6, al.2).

Adoptarea ulterioară a celui de-al doilea soț are, desigur, efecte similare, începând de la data adoptării: adoptatorul român dând copilului adoptat cetățenia română (dacă această adoptare era aprobată de autoritatea de stat competentă, fără de care adoptatul nu putea dobândi cetățenia română); sub regimul legii 21/1991, soții putând hotărî schimbarea cetățeniei minorului adoptat.

Instanța competentă a încuviința adopția este cea a domiciliului adoptatului, chiar dacă adoptatorul locuiește în străinătate și părțile ar fi convenit într-altfel, dispoziția legii fiind de drept public și deci înlăturată prin convenția părților.

În cazul desfacerii adopției și chiar a declarării nulității ori a anulării ei, cetățenia română se menține, afară de cazul în care adoptatul fiind încă minor – nu locuia în țară sau – după desfacere, declarare a nulității ori anulare – părăsea țara pentru a domicilia în străinătate înainte de a ajunge la vârsta de 18 ani. De la această dată minorul rămâne cu o cetățenie, în virtutea unui ius domicilii, acordat din considerent umanitar.

Convenția Europeană în materia de adopție de copii ca și Convenția Europeană privind cetățenia obligă fiecare stat parte să faciliteze încetățenirea copiilor adoptați de cetățenii săi.

Dobândirea cetățeniei, în timpul minorității ca urmare a dobândirii cetățeniei de către părinte sau adoptator

Două sunt rezolvările extreme în ce privește cetățenia copiilor minori ai celor ce au dobândit cetățenia română: fie lăsându-i străini, ca pe copiii majori, cu argumentul că cetățenia se atribuie individual, fie acordându-le de drept cetățenia, ca și copiilor născuți după încetățenire, rezolvare care are în vedere influența părinților asupra copilului, (influență din momentul în care părintele dobândește noua cetățenie, ci cu mult înainte, fiind firesc ca și minorul să fi trăit întregul proces sufletesc al părintelui care l-a dus la schimbarea cetățeniei) și la care s-a oprit și legislația românească: sub puterea maritală, atribuind copilului legitimat cetățenia tatălui și a celuilalt cetățenia mamei.

Sub regimul legii actuale, cetățenia minorului este hotărâtă de părinți de comun acord: iar în caz de neînțelegere, tribunalul de la domiciliul minorului, ținând de interesul acestuia; în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. Rezolvările nu sunt condiționate de domiciliul minorului.

Desfacerea, respectiv declararea nulității ori anularea înfierii unui copil român de către un înfiitor român care dusese la schimbarea cetățeniei (înfiatul căpătând cetățenia înfiitorului) se rezolvă în mod firesc, prin recăpătarea cetățeniei de către copil : în caz de desfacere, pe data desfacerii; în caz de declarare a nulității ori de anulare, ca și cum pierderea cetățeniei române nu a avut loc niciodată.

Pe de o parte, principiul că un Act civil (de desființare) nu poate influența dreptul public de a schimba cetățenia unei persoane, iar pe de altă parte, obligația unui stat (ajunsă a fi recunoscută și prin Convenția internațională la care România a luat parte), de a nu fi lăsat un copil fără cetățenie, au dus, în practică, la unele derogări, după cum urmează.

Legiuitorul din 1971, care se ocupă numai de înfierea unui copil român de către un străin, recunoaște redobândirea cetățeniei române de către copilul a cărei înfiere s-a desfăcut sau s-a declarat nulă ori s-a anulat, dar numai „dacă domiciliază în țară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în țară”: „În cazul declarării nulității sau anulării înfierii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română, dacă domiciliază în țară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în țară. În situația desfacerii înfierii copilul care nu a împlinit 18 ani redobândește cetățenia română pe data când înfierea a fost desfăcută, dacă domiciliază în țară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în țară”.

Legiuitorul din 1991, care nu se ocupă de această înfiere (ci numai de înfierea unui copil străin de către un român, pare că recunoaște redobândirea cetățeniei române fără distincție de domiciliu; totuși, este posibilă și interpretarea, prin păstrarea, sub regimul ei, a rezolvării dată de lege din 1971, pe baza simetriei cu rezolvarea desfacerii, respectiv declarării nulității ori anulării, a înfierii unui copil străin de către un român (legea 21/1991, art.7).

Este clar că întoarcerea nu produce efectul arătat decât dacă are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă o asemenea înfiere a fost încheiată, declarată nulă, anulată sau desfăcută după ce înfiatul a împlinit vârsta de 18 ani, redobândirea cetățeniei nu poate avea loc decât prin forma de altfel avantajată a repatrierii. Această situație se întâmplă și în cazul unei cetățenii străine retrase unui fost cetățean român ca urmare a declarării ca nulă, anulării sau desfacerii unei căsătorii care i-a acordat acea cetățenie sau l-a ajutat în dobândirea ei.

În aceste situații trebuie făcute niște distincții:

Aceea în care cetățenia română nu s-a pierdut pentru înfietorul străin al minorului cetățean român n-a renunțat pentru înfiat la cetățenia română, pentru că cel căsătorit minor nu putea cere schimbarea cetățeniei române, pentru că cel căsătorit major nu ceruse schimbarea cetățeniei române, în sfârșit pentru că cerută nu se aprobase sau pentru că nu se retrăsese de autoritatea competentă; în toate aceste cazuri, cetățenia română nefiind pierdută, nu este caz de redobândire a ei.

Aceea în care înfiitorul minorului cetățean român, înfiatul major sau căsătoritul major au cerut schimbarea cetățeniei române și au obținut-o: în asemenea cazuri, aceștia pot redeveni cetățeni români printr-una din căile de redobândire a cetățeniei române, cel a cărui căsătorie a fost desfăcută putând invoca principiul potrivit căruia „declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei nu produce nici un efect asupra cetățeniei soților” care sugerează favorizarea redobândirii;

Aceea în care acestora, fără schimbarea cetățeniei române sub regimul legii 24/1971, li s-a retras această căsătorie pe baza art.19, lit.e; în măsura în care la baza retragerii cetățeniei române a stat tocmai cetățenia română dobândită de drept prin înfiere sau căsătorie, dovedite ulterior inexistente și anulate, nu se pare posibilă nu numai procedura uzuală de redobândire a cetățeniei române, ci și anularea decretului de retragere a cetățeniei la cererea celui interesat a o redobândi, în acest caz el ar răspunde dacă i se redă cetățenia română retroactiv de obligațiile cetățenești de pe întregul interval (neîndeplenirea unora fiind sancționabilă cu o nouă ridicare a cetățeniei).

Dobândirea cetățeniei prin repatriere

Într-un înțeles larg, numim (români) repatriați pe toți cei care, având odată cetățenia română, se reîntorc din propria inițiativă pe teritoriul Statului Român pe care-l părăsiseră, din care fuseseră exilați și în general dincolo de care se aflaseră – cazul și al prizonierilor ori al celor ridicați de o putere străină temporar învingătoare. În continuare repatrierea se restrânge numai la cei ce-și pierduseră cetățenia și regretând cetățenia pe care au abandonat-o ori faptele care au dus la retragerea ei, totodată primind înțelegerea autorităților românești competente, sau, dimpotrivă, primind din partea istoriei dreptate pentru atitudinea care le-a adus pierderea cetățeniei române solicită redobândirea ei ori anularea actului care le-au ridicat-o.

Decretul nr.253/1955 deschide drumul, „pentru a se integra în munca constructivă a poporului român” (art.7), celor plecați din țară, legal sau ilegal, cu cetățenia păstrată sau pierdută, condamnați penal sau nu – de a reveni în patrie, în urma cererii lor de a li se aproba reîntoarcerea (adresată reprezentanților diplomatice ori consulare sau direct Ministerului Afacerilor Străine) și a aprobării autorităților românești, beneficiind pe lângă alte înlesniri în acest scop de amnistie și de recăpătare a cetățeniei române din momentul intrării în țară, care trebuia să aibă loc până la 23 august 1956, dată succesiv prelungită pănă la 30 decembrie 1970.

Desigur, prin repatriere se stingeau consecințele de până atunci ale părăsirii țării, ale încălcărilor îndatoririlor de cetățean român, situație ce avuseseră loc în împrejurări nucleare (ocupație străină, limitele de clasă ale fiecăreia dintre părți, informațiile greșite de circulație etc.)

După evenimentele din decembrie 1989, impulsionatoare a repatrierilor, a urmat Decretul-Lege 7/1989, care a garantat cetățenilor români aflați peste hotare dreptul de repatriere (art.1), pe care l-au recunoscut și foștilor cetățeni, cu redobândirea cetățeniei române, „prin efectul repatrierii și la cerere” (art.2), recunoscându-li-se, după dovedirea statutului lor de (fost) cetățean român, un pașaport (art.5), și asigurând pe cei dintâi că „beneficiază de toate drepturile politice, economice și sociale conferite de lege cetățenilor români” (art. 4, inutil și sugerând discrepanțe între cele două categorii).

Legiuitorul, stabilește că: „foștii cetățeni români care, înainte de 22 decembrie 1989, au pierdut cetățenia română din diferite motive, pot redobândi la cerere, în baza unei declarații autentificate, în străinătate, la reprezentanțile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, iar în țară la Notariul de Stat al municipiului București, chiar dacă au o altă cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în România”.

Legea generală nu cere repatriatului îndeplinirea condițiilor străinului care solicită cetățenia (legea 21/1991 art. 9) și este discutabil dacă legiuitorul a evitat repatrierea acelorași condiții sau dacă a urmărit și din acest punct de vedere o simplificare a condițiilor cerute pentru încurajarea repatrierilor.

Deși formularea este generală, totuși denumirea instituției îndreptățește să credem că legiuitorul n-a urmărit să aplice procedura repatrierii cu foștii cetățeni români domiciliați în România, ci numai cu foștii cetățeni români aflați în străinătate sau care, având domiciliul în străinătate, au venit în țară fără autorizație de repatriere, de pildă ca turist. Invers, repatrierea poate fi cerută și de fostul cetățean român care s-a născut în străinătate fără să fi locuit vreodată pe teritoriul României (deși cuvântul repatriere nu ar putea fi înțeles ca simplă „venire” în țară, ci numai ca „revenire”); dar fără să poată fi cerută de fiul unui fost cetățean român dacă fiul însuși nu a avut vreodată cetățenie română (deși cuvântul repatriere ar putea însemna „revenire la cetățenia părintelui”).

Oricum, nu pot beneficia de repatriere cei cărora dobândind cetățenia română prin înfiere, le-au fost declarate nule sau li s-au anulat înfierea și, odată cu ea, întrucât domiciliau în străinătate sau au părăsit țara pentru a domicilia în străinătate, încetățenirea română. Ridică problema posibilității de redare a cetățeniei române, cu beneficiul repatriabilității, și a celuia căruia i s-a anulat naturalizarea dobândită prin fraudă. În asemenea cazuri, dobândirea cetățeniei române are loc după procedura comună a naturalizării.

Cât privește repatrierea, ea reprezintă tot o dobândire de cetățenie; ca urmare, obținerea frauduloasă a repatrierii se tratează ca și obținerea frauduloasă a cetățeniei române. În cazul repatrierii, cetățenia se acordă prin același act și de același organ, azi prin hotărârea Guvernului, la propunerea ministrului Justiției.

Este subliniat caracterul voluntar al repatrierii, pe care refugiatul ar putea-o, practic, solicita după ce condițiile care i-au impus refugiul se vor schimba. Acest moment, care pentru statutul de refugiat ar putea însemna ridicarea condiției de refugiat, nu poate însemna readmisia acesteia, împotriva voinței persoanei căreia i se acordase azilul; până atunci, statul gazdă este ținut a-i admite domiciliul pe teritoriul său ca apatrid sau a-i da posibilitatea de a-l încetățeni; și, numai în măsura în care, refuzată și această posibilitate, statul gazdă ar putea invoca, în vederea expulzării, principiul înlăturării apatrizilor (în măsura în care nu l-ar opri convențiile internaționale privind pe refugiați și pe apatrizi). Și totuși, o Convenție între Ministerele Afacerilor Interne ale României și Germaniei, aprobată de Guvernul Român, Convenție privind preluările de cetățeni români și germani include în preluări acele persoane care, în confirmitate cu legile părții contractante solicitate (Germania), se află ilegal pe teritoriul părții contractate solicitante și în cazul cărora au renunțat la cetățenia părții contractante solicitate (România) fără ca ele să fi dobândit o altă cetățenie sau fără să fi obținut din partea părții contractante solicitante cel puțin o garanție de încetățenire, situația în care România acceptă propunerea de a primi pe foștii ei cetățeni ca apatrizi. Este cazul ca raționamentul juridic (că generozitatea nu-și mai găsește justificare când cauza primirii în azil a dispărut ) să fie depășit de toleranță.

Dobândirea cetățeniei prin căsătorie

În ce privește căsătoria, legiuitorul a început prin a consacra unitatea de cetățenie a membrelor aceleeași familii, în sensul că, prin căsătorie, soția dobândește cetățenia soțului, inițial independent de voința celor căsătoriți, independent de faptul că cetățenia română o are soțul sau soția și independent de speculațiile legii străinului, dar neînțelegându-se chiar că soția urmează condiția cetățenească a soțului în cazul în care acesta și-ar schimba cetățenia după încheierea căsătoriei.

Acest principiu a fost precizat și corectat prin legile următoare. Astfel Decretul 724/1924 și Decretul 86/1939 permit străinului care se căsătorește cu un cetățean român de a-și menține cetățenia străină: după D.724/1924, printr-o declarație autentificată și adresată în țară Ministerului de Justiție și în străinătate legațiunii ori consulatului local (art.34 și 40); iar după D.86/1939, printr-o declarație scrisă dată până în momentul celebrării căsătoriei sau direct ofițerului stării civile chiar în momentul acestei celebrări, și numai dacă legea sa inițială îi permite să și-o păstreze, dar fără a primi cetățenia română dacă legea străină îi menține cetățenia sa (art.7, al.2). De asemenea, aceste legi, păstrează româncei care se căsătorește cu un străin cetățenia sa dacă își rezervă această cetățenie prin contractul matrimonial sau printr-o declarație autentificată înainte ori cu prilejul căsătoriei, dacă prin legea soțului nu dobândește cetățenia sa (D.724/1924, art.38; D.86/1939, art.36, pct.2) sau dacă soțul nu are cetățenie. Totodată aceste legi permit soției, în caz de naturalizare (românească) a soțului să-și păstreze cetățenia avută printr-o declarație autentificată, făcută în termen de o lună de la data depunerii jurământului de cetățean al soțului, declarație ce va avea efect retroactiv, de la data jurământului prestat de soț (D.724/1924, art.34; D.86/1939, art.14).

Fosta cetățeană română devenită străină prin căsătorie, își recapătă cetățenia română prin decesul soțului și implicit prin divorț. D.724/1924 adaugă și prin separația de corp, în toate cazurile, dar numai în urma declarației autentificate a femeii adresate, în țară, Ministerului de Justiție, iar în străinătate legației ori consulatului român local (art.39); în mod corespunzător el recunoaște și femeii care a devenit cetățeancă română sau prin căsătorie sau prin naturalizarea soțului să-și păstreze această calitate și după decesul soțului, divorț sau separație de corp printr-același fel de declarație și adresare (art.40).

După D.86/1939, străina care a dobândit cetățenia română prin căsătorie sau naturalizarea soțului pierde cetățenia română în caz de căsătorie putativă, de deces al soțului când din căsătorie n-au rezultat copii, iar dacă au rezultat aceștia nu se mai găsesc în viață, cum și din divorț din culpa soției, și păstrează cetățenia română în caz de deces al soțului „dacă din căsătorie au rezultat copii și aceștia se găsesc în viață, precum și dacă căsătoria nu s-a desfăcut din culpa soției”, în aceste cazuri soția putând manifesta dorința de a pierde cetățenia română prin declarația autentificată (art.36, pct.3).

La rându-i, soțul străin al româncei, beneficiază, în caz de naturalizare, de o reducere sau chiar de o dispensă de stagiu (D.724/1924, art.8, lit.b; D.86/1939, art.11, pct.3).

Legiuirile următoare trec la principiul contrar, acela că o căsătorie (implicit un divorț, o anulare de căsătorie sau de divorț ) nu aduce o schimbare a cetățeniei ( D.125/1948 art.13, al.2; L.24/1971, art.4; L.21/91, art.3).

Prima dintre aceste legiuiri permițând cetățeanului străin căsătorit cu un cetățean român – rămas cu cetățenie străină – să ceară cetățenia română cu o singură condiție de a renunța la cetățenia străină; iar celui căsătorit cu un cetățean român rezervându-i-se dreptul de a opta pentru cetățenia avută în termen de 6 luni; în ambele cazuri, noii cetățeni urmând jurământul de credință, moment de când încep efectele încetățenirii.

Dispariția puterii maritale în legătură cu cetățenia nu trebuie să înlăture protecția femeii măritate. Prin Convenția cetățeniei femeii căsătorite adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 ianuarie 1957 (D.339/1960), statele contractante, „recunoscând că conflictele de lege și de practici în materia cetățeniei au originea lor în dispozițiile referitoare la pierderea și dobândirea cetățeniei de către femeie prin căsătorie, desfacerea căsătoriei sau schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei”, manifestând dorința „de a coopera cu Organizația Națiunilor Unite în scopul de a favoriza respectul universal și respectarea Dreptului Omului și a Libertăților Fundamentale pentru toți fără distincție de sex”, convin:

a. „Nici încheierea și nici desfacerea căsătoriei între cetățeni români și străini, nici schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei, nu pot să aibă efect asupra cetățeniei femeii” (art.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).

b. „Nici dobândirea voluntară de către unul din cetățeni a cetățeniei unui alt stat , nici renunțarea la cetățenia sa de către unul din cetățenii săi nu împiedică soția acelui cetățean de a-și păstra cetățenia” (art.2).

c. „O străină căsătorită cu unul din cetățenii săi la cererea sa – poate să dobândească cetățenia soțului său beneficiind de o procedură privilegiată specială de dobândire a cetățeniei; acordarea zisei cetățenii poate fi supusă restricțiilor impuse de interesul securității naționale sau de ordinea publică” (art.3, pct.1).

d. În sfârșit, „fiecare stat contractant convine că nu se va putea interpreta prezenta Convenție ca afectând vreo lege sau vreun regulament sau vreo practică judiciară care permite unei străine căsătorite cu unul din cetățenii acestui stat de a dobândi deplin drept, la cererea sa, cetățenia soțului său” (art.3, pct.2).

Încheierea căsătoriei între un cetățean român și un cetățean străin nu produce efecte asupra cetățeniei soților; pentru declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei această lege reține același principiu, dar numai pentru cetățenia soțului care a dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei (art.4, al.3) care mai precizează că schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efect asupra cetățeniei române a celuilalt soț (al.2).

Convenția Europeană, precizează că „nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți în timpul căsătoriei, nu poate evea efect juridic asupra celuilalt soț (art.4, lit.d), obligă statele părți să faciliteze, în dreptul său intern dobândirea cetățeniei sale de către soții cetățenilor săi și să permită „cetățenilor să aibă o altă cetățenie atunci cînd această altă cetățenie este dobândită automat prin căsătorie” (art.14, pct.1, lit.b).

Toate aceste legiuiri în vigoare eventual completate cu dispozițiile administrative implică, pe lângă consfințirea principiului egalității între soți, libertăților individuale, priorității dreptului public asupra dreptului privat în materie de cetățenie – superioritatea atașamentului de patrie față de cel de soț, în sfârșit, grija de a nu se ajunge la eludarea condițiilor legale de pierdere sau de dobândire a cetățeniei române prin căsătorii fictive.

CAPITOLUL III MODURI DE PIERDERE A CETĂȚENIEI ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

Persoanele fizice majore pierd cetățenia română prin renunțare sau prin retragere, modalități numite astfel după cum manifestarea expresă de voință în materie aparține (în primul rând, cel puțin) cetățeanului sau statului.

Și pierderea cetățeniei este, în dreptul României, un act bilateral, deci de aceeași natură ca și încetățenirea, ceea ce apare de altfel evident în cazul renunțării la cetățenie, unde ea are forma cererii de renunțare coroborată cu decretul de aprobare a ei. Este adevărat, pierderea cetățeniei române prin retragere pare a fi un act unilateral al puterii de stat reprezentată prin Președintele Țării. Trebuie însă avută în vedere că această retragere nu poate avea loc arbitrar, ci numai în condițiile legii, lege care permite retragerea numai în urma unor fapte ale cetățeanului strict determinate de lege și care, înfăptuite, echivalează cu acordul lui; evident, fapta trebuie să fie ulterioară legii care i-a stabilit consecința și totodată trebuie să fie rezultatul unui act conștient, al unui act de voință.

Odată mai mult, Convenția Europeană interzice ca în mod arbitrar să fie privată o persoană de cetățenia sa.

SECȚIUNEA I Retragerea cetățeniei

Sub regimul Decretului 125/1948, pierderea cetățeniei prin retragere este bazată pe un criteriu normativ (art.17) și are loc prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale „dat în baza deciziei Consiliului de Miniștri, la propunerea Ministerului Justiției” (art.30).

Caracterul sancționator al retragerii cetățeniei este expres și vădit, prin consecințele patrimoniale însoțitoare retragerii (art.18), precum și prin dispoziția că „cei cărora li s-a retras cetățenia română nu mai pot dobândi această cetățenie pe nici o cale (art.20).

Este de subliniat că, în toate aceste cazuri, retragerea cetățeniei are loc numai pe baza unor fapte, ale cetățeanului însuși, fapte la care cetățeanul nu este constrâns și ale căror consecințe le cunoaște; de aceea, retragerea cetățeniei a reprezentat în realitate – neîntrerupt o pierdere cu asentimentul cetățeanului, deci retragerea n-a atins, în principiu, drepturile cetățenești fundamentale (cât timp a avut loc în condițiile unor legi neretroactive și nevotate de o adunare reprezentativă a comunității).

Odată cu L.24/1971, retragerea începe a fi motivată atât principial („cel care plecând din țară, își încalcă îndatorirea de fidelitate față de patrie, trădează interesele poporului, acționează împotriva unității, suveranității și independenței statului său săvârșește orice alte acte dușmănoase sau de natură a știrbi bunul renume al României, devine nedemn de a purta înaltul titlu de cetățean român” art.19, al.1), cât și concret: ca urmare, Consiliul de Stat (ulterior, Președintele Țării) poate retrage cetățenia a celuia care:

Aflându-se în străinătate se face vinovat de fapte ostile față de România sau de a aduce știrbire bunului ei renume;

Aflându-se în străinătate se înrolează în forțele armate ale unui stat străin ori, fără autorizarea organelor competente ale României, ocupă o funcție publică în serviciul unui alt stat;

Pleacă din țară în mod clandestin sau în mod fraudulos (numai aplicarea cazurilor din literele a, b și c este condiționată de prezența celui vizat în afara teritoriului României. În cazul existenței unei cereri de prelungire a șederii în străinătate încă nerezolvată, a întoarcerii în țară, a supunerii de bună voie față de autoritatea Statului român, la sancțiunea sa penală, înainte de aplicarea de către președinte a măsurii de retragere a cetățeniei, mai are aplicare evident potrivit art.19 al legii 24/1971 – el nu va înceta să se aplice în situația în care trecerea frontierii va fi pedepsită penal de statul vecin, a cărui frontieră, prin însăși trecerea, a fost, în perspectivă inversă, încălcată. Numai puțin, ar putea constituie o circumstanță atenuantă faptul că, într-o asemenea situație, cel fugit pierde posibilitatea, pe timpul executării pedepsei privative de libertate corespunzătoare, să revină asupra faptei sale, să se înapoieze în patrie sau să se adreseze unui oficiu diplomatic sau consular al României).

A obținut cetățenia în mod fraudulos;

Este considerat prin efectul legii străine, că a dobândit o cetățenie străină și nu a făcut, potrivit art.22, cerere de aprobare a renunțării la cetățenia română, sau făcând o asemenea cerere, ea nu i-a fost aprobată.

Trecând peste cazul de la litera d, o adevărată inadvertență de încadrare (căci aici nu e vorba de o „rupere de țară”, ci dimpotrivă, de o „unire” cu ea unilaterală, forțată). Cetățeanul român nu poate fi responsabil de legea străină, sau de cunoașterea ei, ci numai de cererea ce ar fi făcut-o de a cere o cetățenie străină și, cel mult, aflând că i s-a acordat o asemenea cetățenie (fără să o fi cerut), de faptul că n-a înființat Statul român fie denunțându-l că nu înțelege să beneficieze de ea, fie solicindu-i aprobarea de a-i da curs. El s-a mai încadrat în cazul literii e, dacă a beneficiat de ea în mod conștient trecând pe teritoriul statului care i-a conferit cetățenia și supunându-se îndatoririlor cerute de acea cetățenie sau invocând-o; și nici, atunci dacă comportarea sa ca cetățean al statului care i-a acordat noua cetățenie a făcut-o sub imperiul constrângerii – el formulându-și protestul – sau al neștiinței, al imposibilității de a ști că are cetățenia română; căci legea română ar putea obliga cel mult pe cel care a dobândit o altă cetățenie, altfel decât la cerere, și a aflat de existența ei, să declare sub sancțiunea retragerii cetățeniei române, că renunță la beneficiile cetățeniei străine sau să comunice acest lucru autorităților românești, respectiv unei reprezentanțe în străinătate a României, dacă, bineînțeles, acest lucru i-ar fi posibil.

Această interpretare este singura în concordanță cu principiile generale constituționale și în materie, cu principiile formulate.

Așadar, obiectul literii e, este cetățeanul român care a cerut și a dobândit, prin efectul legii străine, o cetățenie străină și a făcut, potrivit articolului 22, cerere de aprobare a renunțării la cetățenia română sau, făcând o asemenea cerere, ea nu i-a fost aprobată, sau care a primit-o, activ (folosind-o) sau pasiv (neprotestând) și aceasta numai când era în situația să știe că are cetățenie română, și când avea posibilitatea în fapt de a protesta în fața unui organ al statului, aceasta cu atât mai mult cu cât cazul de la litera e, ar trebui de coroborat cu condiția „ruperii de țară” (art. 19, al. 1), aceasta însemnând „aflat în străinătate”.

Evident că retragerea cetățeniei române, în fața unei dobândiri voite a unei cetățenii străine, însoțită sau nu de cererea respinsă de renunțare la cetățenia română, are și alte consecințe decât aprobarea renunțării la cetățenia română, explicate prin caracterul de sancțiune al celei dintâi (sancțiune care nu este formulată, simbolică nici în situația în care cetățeanul român ar fi dobândit cetățenia unui alt stat pe când se afla pe teritoriul lui); astfel, în cazul retragerii copiii minori rămân cetățeni români, ei trebuind la rândul lor, să solicite aprobarea renunțării la cetățenia română personal, la majorat, dacă vor să urmeze noua cetățenie a părinților, nerecunoscută de statul român, în timp ce în caz de aprobare a renunțării apare dreptul ca și copiii să dobândească noua cetățenie a părinților.

În această ordine de idei, în sistemul Legii 24/1971, nu există o pierdere a cetățeniei române pe motiv de incompatibilitate cu noua cetățenie dobândită fără obținerea aprobării de a o primi din partea organelor în drept ale Statului român sau fără retragerea cetățeniei.

Se mai observă că îndeplinirea uneia sau alteia dintre situațiile arătate la literele a-e nu duc în mod obligatoriu la retragerea cetățeniei: Președintele Țării nu este obligat a retrage cetățenia, ci poate numai să-i aprobe renunțarea, ceea ce vine în ajutorul cetățenilor, feriți astfel, în măsura în care se pune în discuție dreptul lor primordial, de efectele unei legi oarbe, de o eventuală apreciere necorespunzătoare din partea legiuitorului; și ceea ce evită apatridia, căci este puțin probabil că s-ar retrage o cetățenie, cel puțin în limita anumitor manifestări, fără a se avea în vedere perspectiva unei cetățenii viitoare pentru cel sancționabil.

Actuala Lege 21/1991 renunță la motivarea principială a retragerii și reduce cazurile de retragere ale unei persoane de cetățenie română astfel:

Aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele Statului român sau lezează prestigiul României.

Aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau care este în stare de război.

A obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase (art. 25).

În legătură cu cazul a, ne aflăm în cazul unei măsuri cu caracter de sancțiune de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât e vorba de cea mai mare sancțiune, de ridicarea dreptului constituțional primordial, implicit al tuturor drepturilor cetățenești fundamentale, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că procesul, reluat de la L.24/1971, de aplicare a principiului nulla poena sine lege.

În ce privește cazul b, s-a renunțat la concepția că orice stat este un posibil inamic; cu atât mai mult nu se consideră caz de ridicare a cetățeniei românului funcționar ONU, când organizația ar aplica o ipotecă sancțiune României care să ducă la ieșirea României din organizație.

Ca și aprobarea renunțării la cetățenia română, retragerea ei se face: potrivit Legii 24/1971, tot prin decretul Consiliului de Stat (ulterior, al Președintelui țării) (art. 19, al.2) iar „pierderea cetățeniei are loc pe data decretului de retragere, în afara cazului în care prin acel decret s-a stabilit o altă dată” (art.20); potrivit Legii 21/1991, prin hotărârea Guvernului, „la propunerea ministrului Justiției, făcută potrivit procedurii prevăzute la art.14-19” (art.31), iar pierderea cetățeniei are loc pe data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României (art.34).

Caracterul sancționator al retragerii cetățeniei duce la rezolvarea că „retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra soțului sau copiilor persoanei cărea i s-a retras cetățenia (L.21/1991 art. 26), cu alte cuvinte nimănui altcuiva. Aici principiul unității de cetățenie a familiei este subordonat principiului individualității pedepsei; în același timp, această separare de către cetățenie între cel sancționabil și membrii familiei lui apar și ca o sancțiune suplimentară a celui dintâi.

Mai rămâne de comentat situația celui care a obținut cetățenia în mod fraudulos. Această „încetățenire”, în momentul descoperirii lipsei de calitate, să fie anulată (nemairămânînd urme ale ei decât pentru apărarea celor care au considerat-o cu bună credință), iar titularul ei să-și recapete, retroactiv, cetățenia anterioară: căci încercarea nesatisfăcută de a trece la altă cetățenie nu trebuie să obstrucționeze prima cetățenie a solicitantului, după cum nici statul a cărei cetățenie s-a dorit nu poate primi în comunitatea sa împotriva propriei lui legislații; cu alte cuvinte, față de primul stat primează dreptul existent al cetățeanului la cetățenie, iar față de al doilea stat primează dreptul statului fără obligație, din acest punct de vedere, față de un străin. Rezultă că nici frauda, deopotrivă de condamnare din optica fiecăruia dintre cele două state, nu ar trebui să lase un om fără cetățenie. Sub aceste lumini, legiuitorul român n-a anulat încetățenirea, ci a înțeles numai să o retragă (L.21/1991,art.25 lit.c), ba chiar mai înainte de regula în vigoare, să lase retragerea la latitudinea Consiliului de Miniștri (L.86/1939,art.42). S-a avut în vedere că nu totdeauna încetățenitul prin fraudă se mai poate întoarce la vechia cetățenie, că ar putea trece la posibilul statut de apatrid, că, fiind străin, nu avea obligația de a cunoaște legile române, că frauda ar fi fost rezultatul unei bune intenții sau al unui deosebit atașament față de România. Din acest punct de vedere, autoritatea românească abilitată să se gândească și la eventuala situație disperată a fraudorului și, pur și simplu, să-și permită să ierte. Apoi deținerea în fapt a cetățeniei române poate să ducă la relații juridice din care, prin anulare, să fie prejudiciați terții; dintre terți în primul rând copiii celui ce a obținut cetățenia română prin fraudă, copii care în caz de anulare, pierd uneori orice calitate de cetățean (inclusiv de cetățean al statului a cărei cetățenie o avea inițial părintele lor), în timp ce retragerea cetățeniei părintelui le lasă cetățenia chiar dacă retragerea ar fi făcută încă de pe data la care a avut loc încetățenirea (căci, prin retragere, cetățenia rămâne bine dobândită pe intervalul dintre obținere, practic recunoscută, și data de la care este retrasă). Așadar spiritul Legilor 24/1971 și 21/1991 ca materia să fie reglementată separat, și pentru a înregistra latitudinea șefului statului, similară dreptului de garanție, de a avea un asemenea drept față de o obținere a cetățeniei, la care neîndoios ar avea dreptul dacă cel încetățenit prin fraudă îndeplinea condițiile legale de încetățenire (mai puțin cele asupra cărora Președintele ori Guvernul avea drept de apreciere). Iar dacă anularea n-ar permite replică fiind mai uman să fie transformată într-o retragere, retroactivă, de pe data încetățenirii frauduloase, pentru a permite păstrarea cetățeniei de către copiii și înfiațiii minori ai acestuia.

În înțelesul instituției retragerii de cetățenie, Convenția Europeană permite unui stat parte să prevadă pierderea cetățeniei unui cetățean, desigur major – care s-a angajat voluntar într-o forță militară străină (art.7, pct.1, lit.c), deci independent că aparține unui stat sau că este desinestătătoare, ori al căror comportament „aduce un prejudiciu grav intereselor esențiale ale statului parte” (lit.d); sau când dobândirea cetățeniei sale este o „urmare a unui comportament fraudulos, prin informație falsă sau prin disimularea unui fapt partinent din partea solicitatorului (lit.b); sau fără intenție sancționatoare, când se constată „absența oricărei legături efective între statul parte și un cetățean care locuiește în mod obișnuit în străinătate” (lit.a).

„Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere”, propunându-se chiar generalizarea normei pentru toți cetățenii, motivându-se că „oricât de gravă ar fi abaterea unei persoane și oricît de drastic punitivă, nu poate justifica scoaterea persoanei în afara zidurilor cetățenești, cetățenia nefiind numai o legătură juridică, ci și una genetică, imposibil de distrus prin verdicte juridice”.

Principiul restrânge aplicația Legii 21/1991 atât în ce privește pe cei majori, cât și pe copii minori adoptați de un străin sau ai căror părinți ori adoptatori și-au schimbat ori pierdut cetățenia. Textul Constituțional este parțial aplicat și în ce privește copilul găsit pe teritoriul Statului român: el este cetățean român din naștere până la apariția unui părinte cetățean străin, când încetează de a fi nu numai un cetățean român dacă, cel puțin până la majoratul său, ar apărea un al doilea părinte care să fi fost cetățean român în momentul nașterii copilului.

Acest text, justificat prin apărarea cetățenilor originari, prin reamintirea de țară a celor ce au părăsit-o și, ca urmare, prin menținerea culturii ei, în sfârșit, prin primatul principiului jus sanguinis, privilegiu atât de înrădăcinat la comunitățile cu o tradiție încât, aduce două excepții de la statutul cetățenesc existent în legislația românească de până acum: 1) de la principiul egalității între cetățeni (materializat cu ocazia schimbării cetățeniei); 2) admite, cel puțin în acest caz, posibilitatea polipatridiei.

Referindu-ne la dreptul de a ridica cetățenia, se observă în același timp că, prin acest text Constituția se apropie de Convenția încheiată sub egida Națiunilor Unite la 6 iunie 1960 (la care România nu a aderat) referitoare la statutul apatrizilor, potrivit căreia un stat nu poate retrage cetățenia nici unei persoane, depărtându-se parțial de Legea cetățeniei în vigoare.

Desigur, regula în materie de pierdere a cetățeniei este aceea care pornește de la solicitarea cetățeanului, titularului ei (tratarea renunțării la cetățenie ca aprobată „în mod excepțional” (L.24/1971, art.22, al.1) redă concepția regimului comunist de a socoti retragerea ca principal mod de pierdere a cetățeniei. Evident că nici un sector al vieții sociale nu ar trebui să socotească sancțiunea ca un mod principal de relații în societate.

SECTIUNEA II Renunțarea la cetățenia română

Dreptul cetățeanului român de a renunța la cetățenia sa ar putea fi considerat teoretic încă de la începutul Statului român: cetățenia se prezenta principial ca un drept, de care cetățeanul major, în deplinătatea capacității sale de a-și exprima voința, drept de care putea beneficia, tot astfel cum putea să-l repudieze: aceasta, cu atât mai mult cu cât cetățenia continuă a fi reglementată de dreptul civil, chiar după prima Constituție (C–ția 1866, art.8, al.1). Codul civil, prima lege care a reglementat-o, ca dobândire și pierdere, subânțelegea însă că părăsirea cetățeniei nu întrevedea putința de a elibera, ca om, de societate, dreptul de a declara apatrid, ci numai dreptul de a încadra într-altă ordine de drept, în primul rând de a obține, prin naturalizare, o altă cetățenie – pierderea cetățeniei române urmând a avea loc numai prin dobândirea acelei cetățenii. Desigur, nu este vorba de o atribuire a cetățeniei de către un stat străin din voința unilaterală a acestuia, ci de o cerere expresă a insului, prin ea însăși întru nimic penalizabilă, care din momentul acceptării Statului străin, înseamnă pierderea cetățeniei române de drept, renunțarea la ea.

Începând cu D.125/1948, cetățeanul român n-a mai putut renunța la cetățenie decât cu aprobarea Statului, organul competent a-l reprezenta fiind, în acest caz Ministerul Justiției (D.125/1948, art.2), Prezidiul Marii Adunări Naționale (D.33/1952, art.6), devenit Consiliul de Stat, apoi Președintele Țării (C-ția 1965, în modificarea din 28 martie 1973, art.75, pct.9). Coroborată cu obligarea solicitantului de a declara că nu va săvârși după pierderea cetățeniei române, „fapte de natură să atingă interesele statului și poporului român”, (ceea ce pentru regim însemna și interdicția la orânduirea pe care o promova), cu indicația legală că aprobarea să fie dată „în mod excepțional pentru motive temeinice” (această formulare din textul Legii 24/1971 tindea către principiul nemo potest patriam exuere, către izolarea societății românești al cărui regim inspira imigrarea și controla excesiv trecerile peste hotar, contrar spiritului Declarației Universale a Drepturilor Omului, practic stimulând procedura retragerii cetățeniei, în defavoarea celei de renunțare a ei la aceasta. Însăși cererea de aprobare a renunțării la cetățenie atrăgea o capitio deminutio, tot astfel cum plecarea, chiar aprobată, atrăgea consecințele nedorite pentru membrii familiei rămași, această normă juridică apărea ca o normă de recomandare: pentru președinte, de a nu aproba cererea, pentru cetățean de a nu o solicita) și cu controlul ieșirilor din țară amputa practic condiția de cetățean, împiedica posibilitatea de a dovedi că cetățenia română reprezintă în principiu un drept, iar nu o condiție de supus, cu toate declarațiile Președintelui aceasta, deși declarându-se favorabil unei cât mai mari extinderi a circulației oamenilor, atât în domeniul turistic, cât și în cel cultural, arătând atenție față de problemele puse de căsătoriile mixte, dar ținând seama și de atitudinea familiilor, a părinților în primul rând, și reprezentând asentimentul acestora (care rămâneau în țară, trăgând consecințele) ca pe un element tradițional, de valoare cutumiară; el se arată favorabil față de alte probleme de întregire reală a familiilor, desigur mai rare, cele puse de ultimul Război Mondial, în general rezolvate de mult. Părăsirea țării reprezintă atât o problemă de personalitate de demnitate pentru cel ce o solicita, prin aceea de a se duce într-o țară mai avansată economic în loc de a contribui la dezvoltarea propriei sale țări, cu atât mai mult cu cât întregul popor face un efort în acest sens, cât și una de risc pentru solicitator, acesta putându-se trezi într-o condiție inferioară celei pe care o avea, condiția de „cetățean de mâna a doua”, urmare a unei amăgitoare propagante a celor doritori „de a recruta forța de muncă ieftină, mai cu seamă intelectuală”, și de a promova concepții cosmopolite, care să ducă la anihilarea spiritului național de libertate, slujirea politicii de dominație și asuprirea altor națiuni și popoare, fără a avea nimic comun cu principiile umanitare, cu umanitarismul în numele căruia se face apelul; Statul român ar avea deci datoria, în special în ce privește femeile, de a feri cetățenii de amăgiri, de a le asigura condiții corespunzătoare de viață și muncă, în considerarea și a perspectivelor, a orânduirii în curs de edificare, pe care o socotea superioară și împotriva defăimării guvernului care trebuia luptat.

Ca reguli comune, amintim că solicitantul trebuia să fie major, având împliniți 18 ani. Legea nu cere condiții de domiciliu, solicitantul putând locui în țară sau în străinătate, și nici condiția de a fi dobândit sau de a avea în perspectivă o altă cetățenie. Evident legea nu asigură pe solicitantul cu domiciliu în țară că îi păstrează acel domiciliu (renunțarea la cetățenie implică obligația părăsirii țării, dacă solicitantul nu-și asigură aprobarea de a locui ca străin.

Cetățenia se pierde pe data Decretului de aprobare a renunțării la cetățeniei, în afară de cazul în care prin decret se stabilise o altă dată (L.24/1971, art.22, al.3), ceea ce permitea o dată mai judicioasă (data dobândirii altei cetățenii, data părăsirii teritoriului țării, etc.).

După 22 decembrie 1989, legiuitorul, prin noua lege, a reținut pentru Stat, dreptul de a se pronunța asupra retragerilor de cetățenie, prin Guvern, pierderea cetățeniei operând de pe data publicării acestei aprobări în Monitorul Oficial (L.21/1991, art.34). De această dată, posibilitatea aprobării renunțării rămâne condiționată numai de două cerințe conforme cu un stat de drept: aceea de a nu fi învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori de a nu avea de executat o pedeapsă penală și aceea de a nu avea obligații patrimoniale față de stat sau față de persoane juridice ori fizice din țară sau, având asemenea obligații, de a le îndeplini ori de a prezenta garanții corespunzătoare pentru îndeplinirea lor.

Ca și cererea de dobândire a cetățeniei române, cererea de aprobare a renunțării la cetățenia română trebuie făcută tot „ pentru motive temeinice” (L.21/1991, art.27, al.1), fără altă precizare și necondiționând de vreo angajare. Guvernul va avea desigur, de luat în considerare și alte obligații, cel puțin de natură morală: către societate și Stat (serviciul militar, burse primite), către familie (copii părăsiți) și concetățeni. Iar candidatul la aprobarea renunțării la cetățenia română va avea de reflectat la șansele de a reuși, în condiții mai grele( părăsirea mediului natal, a limbii materne, obiceiurilor și cunoștințelor, riscul dobândirii unei cetățenii, adică de a rămâne un: „cetățean de mâna a doua” (cum se numesc imigranții), la posibilitatea de a avea surpriza inexactităților datelor care-l va fi îndemnat să imigreze, în sfârșit la considerentele morale care-l leagă, totuși, de cei pe care prin plecare i-ar părăsi.

Îngrijorat de soarta cetățenilor săi, Guvernul ar avea de luat în considerare și perspectivele cetățeanului său solicitator de renunțare la cetățenie, dacă are posibilitatea de a dobândi o cetățenie străină, de a se stabili în străinătate, unde să-și ducă restul vieții.

Prin Decretul 125/1948 nu se permitea pierderea voită a cetățeniei prin dobândirea unei cetățenii străine, și numai, începând de la acea lege, cu autorizația autorității de stat Ministerul Justiției (art.2). Sub regimul acelui decret, solicitantul putea cere numai autorizarea de dobândire a cetățeniei unui anumit stat pe care să-l indice (art.28), iar autorizația rămânea valabilă dacă, dobândind cetățenia acelui stat, comunica aceasta Ministerului Justiției în termen de trei luni de la data dobândirii, care era și data pierderii celei române (art.29 și 16), interval în care benificiarul avea așadar o dublă cetățenie. Acest decret avea calitatea de a evita apatridia și de a reduce situațiile de bipatridie la trei luni.

Oricum pierderea cetățeniei nu trebuia să fie o sursă de apatridie nici în raport cu cel ce-și pierde cetățenia, nici ca obligație morală internațională. Idealul dreptului în materie de încetățenire și descetățenire rămâne actul unic al schimbării cetățeniei, la inițiativa persoanei fizice cu asentimentul celor două state, limitate la menținerea ordinii de drept.

Convenția Europeană obligă fiecare stat parte să permită cetățenilor săi să renunțe la cetățenia sa, cu condiția ca aceștia să nu devină apatrizi, permițând totuși unui stat parte să limiteze în dreptul său intern această obligație numai la cetățenii care locuiesc în mod obișnuit în străinătate (par.2). La rându-i, un stat parte nu poate prevedea în dreptul său intern pierderea cetățeniei sale de drept sau la inițiativa sa decât în cazul dobândirii voluntare a unei alte cetățenii și în alte cazuri limitate (art.7, par.1 și 2), dar și atunci numai dacă persoana în cauză ar deveni apatrid. Singura excepție în sensul de singurul drept absolut rămas statelor părți de a retrage cetățenia fără grija ca titularul ei să devină apatrid, în realitate și acesta un drept doar aparent, este dreptul de a constata că încetățenirea este nulă fiind îndatorată „unui comportament fraudulos, prin informație falsă sau prin disimularea unui fapt pertinent din partea solicitantului” (art.7, pct.1, lit.2).

CAPITOLUL IV ALTE ASPECTE CE DECURG DIN CETĂȚENIE ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

Pluralitatea de state, contrare ca interese și uneori și ca politică (țări de imigrație, fiecare cu concepții și legiuiri proprii, suverane în ceea ce privește acordarea și retragerea cetățeniei și pe de altă parte, circulația oamenilor fac cu putință ca aceștia să dobândească mai multe cetățenii (bipatrizi, tripatrizi, etc.), sau să rămână fără nici o cetățenie (apatrizi, apoliți, heimatloși).

Asemenea situații diminuează omul, fie că – polipatrid fiind rămâne la suprafața fiecăruia din societățile a căror cetățenie i se atribuie, fie mai ales când este rupt de toate: „omul anațional, omul care nu are o legătură intimă cu nici o țară, și care nu simte nicăieri în sine ecoul pătrunzător a ceea ce este autohton.

În dreptul internațional – privat sau public apar teze, convenții și rezoluții ale unor foruri internaționale menite a evita pluralitatea de cetățenie și apatridie, a proclama dreptul fiecărui om, de a avea o cetățenie odată cu nașterea (cetățenia la care să revină în situația în care și-ar pierde o eventuală cetățenie dobândită în timpul vieții), menite a rezolva litigiile internaționale în materia de cetățenie la nivelul statelor. Există de asemenea convenții internaționale de protejare a unor categorii de apatrizi, precum refugiați.

Imposibilitatea bi- și polipatrizilor de a face față îndatoririlor cetățenești către două sau mai multe state și de a-și împărți sentimentele, nesiguranța situației apatrizilor (în condițiile unei lumi în care orice res nullius riscă a deveni obiect de convenție sau de litigiu între state), respectiv imoralitatea situației parazitare a ambelor categorii, conflictele la care acestea dau naștere și prejudicierea ideii înseși de drept, totul pune în evidență necesitatea, pentru fiecare persoană fizică, de a avea o cetățenie (universalizarea cetățeniei) și nu numai una (unicitatea cetățeniei). Ceea ce Declarația Universală a Drepturilor Omului înscrie sub forma: „oricine are dreptul la o naționalitate (cetățenie)” (art.15, l.1). Pe plan internațional, renunțările la cetățenie ținând să devină astfel schimbări de cetățenie, deci o operațiune interesând nu succesiv câte două subiecte de drept, individul și fiecare dintre statele a căror cetățenie se părăsește sau se dobândește, ci deodată trei (patru, etc.) subiecte de drept: individul și celelalte două (trei, etc.) state.

Convenția Europeană (privind cetățenia) consideră a fi pluralitate de cetățenie numai în cazul obținerii simultane a două sau mai multor cetățenii de către aceeași persoană (art.2, lit.b). Ea pune ca principiu al legislației în materie evitarea apatridiei cerând statelor părți să nu permită renunțarea la cetățenie dacă prin aceasta solicitantul ar rămâne apatrid, cel puțin pentru cetățenii care nu locuiesc în mod obișnuit în străinătate (art.8).

SECȚIUNEA I Apatridia

Principiile de dobândire și pierdere a cetățeniei în practica statelor creează situații și probleme care implică interesele mai multor state, generează uneori dificultăți în desfășurarea normală a raporturilor interstatale, făcând necesară găsirea de soluții în cadrul unei reglementări juridice internaționale. În astfel de consecințe au situațiile de apatridie.

Un principiu elimentar de conviețuire într-o societate organizată cere ca o persoană să aibă o cetățenie. Cel ce n-are nici o cetățenie este apatrid. Așadar, apatridia este situația unei persoane care nu are cetățenia nici unui stat.

Dacă până în anul 1914, apatridia era întâmplătoare, în perioada interbelică ea s-a extins, devenind o problemă internațională, ca rezultat atât a transferurilor de teritorii de la un stat la altul, cât și a legislației rasiale, adoptat în Germania hitleristă, după anul 1933, când numeroase persoane naturalizate după război, ca cetățeni germani au fost lipsiți de cetățenie.

Apatridia se poate datora, ca și în cazul bipatridiei, diferențelor în reglementarea dobândirii și pierderii cetățeniei dintre legile în materie din diferite state după mecanisme similare cu cele care pot da naștere bipatridiei, dar acționează în sens invers.

Termenul de apatrid desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră, ca resortisant al său prin aplicarea legislației proprii. Apatridia este o situație anormală care apare ca o urmare, fie că n-a avut niciodată o cetățenie, fie că a avut, dar a pierdut-o, fără să obțină o altă cetățenie. Institutul de Drept Internațional într-o rezoluție din anul 1936, definește apatridul ca: „individul care nu este considerat de nici un stat ca având naționalitatea sa”.

Comunitatea Internațională, iar în ultimul timp, în special O.N.U, se preocupă de asigurarea apatrizilor a unui statut juridic și eliminarea cauzelor care generează situațiile de apatrid ca și reducerea persoanelor cu acest statut.

Conferința de la Haga, din anul 1930 a adoptat un „Protocol relativ la cauzele apatridiei” și un „Protocol special privind apatridia”, din 12 aprilie 1930. În aceste acte ale conferinței se exprimă dorința ca „statele să se străduiască, în exercitarea libertății lor de reglementare în materia naționalității, de a reduce pe cât posibil, cazurile de apatridie”.

Situații care generează apatridia sunt: cazul copiilor născuți din părinți cetățeni apatrizi, pe teritoriul unui stat, care în materia dobândirii cetățeniei sale aplică principiul jus sanguinis, sau femeia care căsătorindu-se cu un străin, pierde cetățenia statului de origine, fără să obțină, în mod automat cetățenia statutului soțului. De asemenea, cazurile de apatridie s-au înmulțit după cel de-al doilea Război Mondial, ca urmare a transformărilor petrecute și a deplasării de persoane, dintr-o țară în alta.

După anul 1945 au fost elaborate în cadrul Comisiei de Drept Internațional a O.N.U, două proiecte de convenții referitoare la excluderea și, respectiv, reducerea situațiilor de apatridie, cuprinzând ca principalele reguli: obligația statului de a acorda cetățenia sa copilului născut pe teritoriul său și care, altfel ar rămâne fără cetățenie, ca și copilul găsit pe teritoriul său; pierderea cetățeniei unei persoane în caz de schimbare a statului său (prin căsătorie, înfiere, etc.), are loc numai dacă aceste capătă altă cetățenie; interzicirea de a lipsi o persoană de cetățenie, dacă deveni apatrid (în afara unor cazuri determinate); în caz de transfer de teritoriu, problema cetățeniei persoanelor acestui teritoriu, se rezolvă prin tratat, iar în lipsa acestuia, statul dobânditor acordă cetățenia sa, persoanelor care altfel ar deveni apatrizi.

Tot în cadrul O.N.U au fost elaborate și adoptate, două convenții referitoare la apatrizi. Prima este „Convenția cu privire la statutul apatrizilor” din anul 1954 (intrând în vigoare în anul 1960), în ideea garantării efective a dreptului la cetățenie recunoscut fiecărei persoane, conform prevederilor Declarației Universale.

Această Convenție se aplică „unei persoane pe care nici un stat nu o consideră ca resortisantul ei, prin aplicarea legislației sale” ( art.1).

Ea definește noțiunea de apatrid, adică persoana care părăsind țara a cărei cetățenie a avut-o, nu se mai bucură de protecția și asistența autorităților naționale, fie datorită faptului că aceasta refuză această protecție, fie că ea însăși renunță. Documentul nu se ocupă de apatridia de drept, adică situația persoanei care nu este cetățean al nici unei țări, fie că de la naștere, sau ulterior nu a dobândit nici o cetățenie, fie că și-a pierdut cetățenia, fără să mai dobândească alta, a altei țări.

Ca și Convenția privitoare la statutul refugiaților, dispozițiile prezentei convenții, prevăd că statutul personal al apatrizilor va fi reglemantat de legea țării, de domiciliul al persoanei, sau de cea a țării de reședință. Această Convenție, pune pe apatrizi într-o situație inferioară statutului refugiaților, în ce privesc drepturile apatrizilor de a exercita, o profesiune remunerată, sau, dreptul lor de a se asocia. Totodată, convenția stipulează că ei pot beneficia de un tratament „care nu poate fi mai puțin favorabil, decât cel acordat străinilor, cu excepția protecției diplomatice.

A doua Convenție adoptată de O.N.U privind apatrizii este: „Convenția cu privire la reducerea cazurilor de apatridie”, din anul 1961 (în vigoare din anul 1975).

Principalele ei prevederi sunt:

Statele părți contractate vor acorda cetățenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor, care în lipsa acesteia, vor fi apatrizi.

Copilul legitim născut pe teritoriul unui stat contractant, și a cărui mamă posedă cetățenia altui stat, obține cetățenia statului respectiv, dacă fără ea, va fi apatrid.

Copilul abandonat și găsit pe teritoriul unui stat contractant și, proba contrară, va fi considerat ca născut pe teritoriul statului respectiv, din părinți având cetățenia statului, va obține cetățenia statului unde a fost găsit.

Statele contractante vor acorda cetățenia lor, persoanelor, care nu sunt născute pe teritoriul lor, dar care fără această cetățenie sunt apatrizi.

Convenția mai cere statelor a căror legislație prevede pierderea cetățeniei lor ca urmare a căsătoriei cu un străin, sau în urma divorțului, recunoașterii sau adopțiunii, să condiționeze pierderea cetățeniei lor de faptul că persoana vizată să posede, ori să poată obține cetățenia unui alt stat.

O altă regulă importantă a Convenției este că, statele nu pot lipsi o persoană de cetățenia lor, dacă prin aceasta devine apatrid (cu admiterea unor excepții). De asemenea, ea interzice statelor să lipsească de cetățenia lor, o persoană, sau un grup de persoane, pe considerente de ordin rasial, etnic, religios sau politic.

Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie, din anul 1961, prevede, și crearea, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, a unui organism internațional, la care să poată recurge persoanele care se consideră îndreptățite să beneficieze de prevederile convenții și de asistența acestui organism (art.11)

Legislația României privind cetățenia cuprinde prevederi, potrivit cărora, cazurile de apatridie devin rare pe teritoriul țării. Astfel, copilul găsit pe teritoriul român, din părinți necunoscuți, capătă cetățenia română; soțul fără cetățenie al unei persoane care se repatriază dobândește cetățenia română dacă, odată cu cererea de repatriere a soțuilui său, face o declarație în acest sens; copilul până la vârsta de 18 ani, născut din părinți fără cetățenie, dobâdește cetățenia română dacă domiciliază în românia cu cel puțin unul dintre părinți și acesta devine cetățean român; căsătoria unui cetățean român cu un străin nu produce efecte asupra cetățerniei soțului, iar schimbarea cetățeniei unuia dintre soți sau desfacerea căsătoriae nu produce efecte asupra cetățeniei române a celuilalt soț.

Întrucât unele situații de apatridie nu pot fi evidențiate pe teritoriul României, de exemplu, copilul născut din părinți apatrizi, persoana care domiciliată pe teritoriul român a pierdut cetățenia străină fără a dobândi pe cea română, sau până la dobândirea acesteia, legislația României asimilează apatrizii cu străinii, având potrivit regimului național aceleași drepturi ca și cetățenii români, cu excepția drepturilor politice.

Statele moderne reflectează în primul rânnd la neajunsurile avute de individ prin faptul că este apatrid și ca urmare, asigură cetățenia sa copilului abandonat, îi rezervă celui având din naștere cetățenia sa s-o folosească chiar dacă ar fi obținut o altă cetățenie și nu retrage cetățenia sa juridic valabilă decât celui aflat în străinătate.

Convenția Europeană în dorința de a evita (pe cât este posibil) cazurile de apatridie, impune statelor părți: principiul evitării apatridiei (art.4,lit.b); să asigure cetățenia fiecărui nou-născut aflat pe teritoriul său dacă, într-alt fel ar fi apatrid (art.6, par.1, lit.b și par.2); să prevadă posibilitatea naturalizării celor ce domiciliază fără a putea prevedea, printre condiții o ședere mai mare de 10 ani, înainte de depunerea cererii (art.6, par.3) facilitând condițiile de naturalizare anumitor categorii (art.9, par.4); să nu prevadă pierderea cetățeniei sale de drept sau, la ințiativa sa, decât în anumite cazuri (art.7), să evite apatridia în caz de succesiune a statelor (art.18 – 20).

Merită de menționat, ca punct de referință, în problemă două Convenții internaționale încheiate sub egida O.N.U: Convenția privind statutul apatrizilor (New York, 28 septembrie 1954) în care se declară că punctul de legătură pentru raporturile juridice a apatrizilor cu elemente de extranietate este domiciliul său, în lipsa lui, reședința – și Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 30 august 1961).

SECȚIUNEA II Bipatridia

Bipatridia sau dubla cetățenie este situația acelei persoane care în același timp a dobândit cetățenia a două state. Poate exista și pluricetățenia, când o persoană are mai mult de două cetățenii.

Dubla cetățenie apare datorită lipsei de concordanță dintre legislațiile diferitor state, cu privire la dobândirea și pierderea cetățeniei.

Bipatridia constituie o excepție de la regimul normal al cetățeniei și poate apărea ca o urmare a reglementărilor diferite din legislația unor țări cu privire la modul de dobândire sau pierdere a cetățeniei. Din conflictul pozitiv de reglementare un cetățean poate dobândi independent de voința sa o altă cetățenie fără a o pierde pe cea anterioară.

Bipatridia apare din cazul conflictului de legislație, în principal pe două căi: în situația dobândirii cetățeniei prin naștere, și în aceea a naturalizării. Astfel copilul născut din părinți cetățeni ai unui stat unde se aplică principiul „jus sanguinis”, pe teritoriul altui stat a cărui legislație are la bază „jus soli”, va căpăta cetățeniile ambelor state. De pildă, copilul născut din părinți francizi (sau filipinezi) pe teritoriul statelor unite (sau Braziliei), va avea dubla cetățenie.

Prin naturalizare, dubla cetățenie apare dacă persoana care dobândește la cerere, prin căsărorie, înfiere etc., o nouă cetățenie nu pierde în același timp vechea sa cetățenie.

Deși bipatridia creează o serie de dificultăți, există state care mențin legislația ce favorizează dudla cetățenie, din motive cu caracter demografic și economic, (de exemplu, țările din America de Sud, sau chiar militare, Israelul).

În legătură cu dreptul statului de protecție diplomatică, a cetățenilor săi, în cazul dublei cetățenii este împiedicată exercitarea acestui drept de către un stat față de altul, cu privire la o persoană care are cetățenie celor două state: exercitarea sa de către unul din state față de un terț stat, poate fi deasemenea împiedicată, dacă nu se dovedețte existența unei legături de cetățenie activă, efectivă. Regula cetățeniei active poate fi invocată și în caz de conflict de jurizdicție între cele două state, cărora o persoană le aparține ca cetățean. Invocarea de către ambele state ale cetățeanului, a obligației de prestare a serviciului militar, generează uneori diferende internaționale.

A.Karamanoukian arată încercările unor state de a rezolva această problemă prin: legislația națională (Franța, Elveția), acorduri bilaterale care stabilesc statutul unde persoana bipatridă va presta serviciul militar, scutirea într-unul din state dacă a fost prestat în celălalt stat de cetățenie, sau chiar posibilitatea de a fi rechemat, sub drapel și în celălalt stat; se citează existența unei convenții în această materie între Norvegia, Danemarca și Suedia sau a unei reglementări regionale Vest- Europene – Convenția de la Stazburg din anul 1963.

Problema evitării sau cel puțin restrângerii cazurilor de dublă cetățenie a făcut obiectul unor reuniuni internaționale încă din perioada interbelică, fără însă a se ajuge la reglementări eficiente. De exemplu, (Conferința de la Haga din anul 1930,pentru codificarea dreptului internațional n-a reușit să adopte decât, recomandări făcute statelor de a lua măsuri care să limiteze dubla cetățenie și un protocol asupra serviciului militar, în unele cazuri de bipatridie).

În anul 1954, Comisia de Drept Internațional a dezbătut doua proecte de convenții asupra limitării și respectiv, a excluderii dublei cetățenii în viitor, lucrările fiind însă abandonate în acest stadiu.

Practica României și a altor țări arată că legislația națională adecvată și acordurile bilaterale rămân, căi eficiente de înlăturare a bipatridiei și a dificultățiolr generale de aceasta în relațiile dintre state.

Conscrând dreptul fiecărei persoane la o singură cetățenie, legislația României prevede reguli potrivit cărora dobândirea cetățeniei române prin naștere pe baza principiului jus sanguinis, sau în alte cazuri exclude o a doua cetățenie, legea straină neproducând efecte în acest sens, iar dobândirea unei alte cetățenii trebuie, potrivit legii române, să fie însoțită de pierderea cetățenii române. Astfel potrivit legii 24/1971, legea străină este fără efecte față de legea română, în cazul un cetățean român, este considerat de legea unui stat stăin ca avănd și cetățenia altui stat (art.3); dobândirea cetățeniei române la cerere, sau prin repatriere, este condiționată de pierderea cetățeniei străine a solicitantului (art.7); se pierde cetățenia română prin retragere, de persoana care a dobândit, prin efectul legii străine, cetățenia altui stat (art.19).

Totodată România, a încheat acorduri bilaterale cu alte țări Europene, astfel de acorduri existând și între celelalte State Europene. De exemplu, în Convenția dintre România și Germania privind soluționare și prevenirea cazuriluor de dublă cetățenie din 20 aprilie 1979. Se prevede printre altele: dreptul de a opta al persoanei majore cu dubla cetățenie (a celor două state și domiciliată pe teritoriul unuia dintre ele), pentru cetățenia unuia dintre statele contractante; în absența unei declarații scrise de opțiune, persoana respectivă păstrează doar cetățenia statului parte pe teritoriul căruia domiciliază; pentru copiii minori, cetățeni ai ambelor state contactante, se prevede fie dreptul de opțiue, de comun acord, al părinților (dacă aceștea au cetățenii diferite), fie regula că urmează cetățenia părinților dacă aceștea sunt sau devin cetățeni al unuia dintre statele părți; în apsența unei declarații de oțiune, copiii minori păstrează doar cetățenia părții pe teritoriul căreia domiciliază. Acordarea cetățeniei de către o parte unei persoane având cetățenia celeilalte părți, este codiționată, după intrarea în vigoare a Convenției, de pierderea cetățeniei persoanei respective.

În legislația Germană înaintea celui de-al doilea Război Mondial, permitea cetățenilor săi de peste hotare să-și păstreze cetățenia de origine chear dacă opțineau o altă cetățenie. Prin aceasta se urmărea crearea de așa ziși „rezidenți” germani pe teritorii străine, în scopuri politice.

Convenții internaționale in vederea eliminării polipatridiei, respectiv a admiterii ei. În situația plutalității de cetățenii, abligația de a da în principal, obligația ipozitelor, se rezolvă deobicei prin convenții bilaterale între statele în cauză: de eliminare a dublei impozitări. Cât privește obligațăa de a face, mai important ca problema juridică, în primul rând obligațiile militare, ele au format obiectul, în cadrul Cosiliului Europei a unei Convenții cu două Protocoale, la care România n-a participat și care au fost îmbunătățite prin Convenția Europeană privind cetățenia.

Se pornește de la principiul că fiecare persoană având cetățenia a două sau mai multe state părți ale Convenției „nu este obligată sa-și îndeplinească obligațiile militare decât față de unul din aceste state părți” (art. 21, par.1). Convenția stabilește:

a. Când un asemenea polipatrid locuiește în mod obișnuit într-un stat parte la Convenție al cărui cetățean nu este, el are dreptul să aleagă pentru indeplinirea oligaților sale militare, oricare din statele al căror cetățean este (par.3, lit.b);

b. Când locuiește în mod obișnuit în unul din statele părți al căror cetățean este, el este supus obligațiilor militare ale acestui stat, putând totuși să opteze pentru un alt stat parte a cărui cetățenie o are dacă până la vârsta de 19 ani, se angajează voluntar „pentru o durată totală și efectivă cel puțin egală cu cea a serviciului militar activ dintr-un alt stat parte” (lit.a);

Cel care a satisfăcut obligațiile militare față de un stat parte în condițiile menționate mai sus și totodată prevăzută de legislația acelui stat parte va fi considerat că și-a satisfăcut obligațiile militere față de toate statele părți (lit.c);

Cel care înainte de intrare în vigoare a acestei Convenții, și-a satisfăcut obligațiile militare legale în oricare din statele părți a căror cetățenie o are va fi considerat că și-a satisfăcut obligațiile militare față de toate statele (lit.d);

Cel care și-a îndeplinit serviciul militar activ într-unul din statele părți a căror cetățenie o are, și își transferă ulterior reșidința obișnuită pe teritoriul unui alt stat parte a cărui cetățenie o are, el nu va fi supus, dacă este cazul, obligațiilor militare de rezervă decât în acest din urmă stat parte (lit.e);

Aplicarea tuturor acestor dispoziții nu afectează cu nimic cetățenia persoanelor (lit.f);

Însăși rezolvarea problemelor de obligații militare avute de un polipatrid ușurează condiția, a polipatridiei. Convenția Europeană, permite polipatridia, lăsând libertate statelor părți de a determina dacă în dreptul său intern cetățenii săi care dobândesc sau dețin cetățenia altui stat păstreză sau pierd cetățenia acestui stat parte (art.15, lit.a) și dacă dobândirea sau păstrarea cetățeniei sale e subordonată renunțării sau pierderii unei alte cetățenii sau nu (lit.b); se mai prevede că „un stat nu trebuie să facă din renunțarea sau pierderea unei altei cetățenii o condiție pentru dobândirea sau menținerea cetățeniei sale atunci când această renunțare sau această pierdetre nu este posibilă sau nu poate fi cerută în mod rezonabil” (art.16). Convenția impune statelor părți să permită „copiilor care au dobândit automat la naștere cetățenii diferite să păstrezeaceste cetățenii” (art.14) și să permită „cetățenilor săi să aibă o altă cetățenie atunci când această altă cetățenie este dobândită automat prin căsătorie” (lit.b).

SECȚIUNEA III Extrădarea

La 8 decembrie 1951, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomadarea 16 (1951) „referitoare la măsurile pregătitoare ce trebuie luate în vederea încheerii unei Convenții europene de extrădare”.

După ce a examinat această recomandare și răspunsurile guvernilor în legătură cu oportunitetea încheierii unei Convenții europene de extrădare, cât și cu forma și conținutul unei astfel de convenții, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, prin rezoluția (53) a însărcinat Secretarului General să convoce un comitet de experți guvernamentali având ca mandat să examineze Recomandarea 16 (1951) și să studieze în deosebi „posibilitatea de a stabili anumite principii care guvernează extrădarea, accepabile pentru toți membrii Consiliului, problema de a cunoaște dacă aceste principii ar trebui puse în aplicare prin realizarea unei Convenții de extrădare multilaterală sau dacă acestea ar trebui să servească drept bază pentru convenții bilarerale”.

Comitetul de Experți s-a reunit la Strazburg între 5-9 octombrie 1953 și a constatat existența unui larg acord asupra principiilor care trebuie să guverneze extrădarea. În cosecință Comitetul de experți a concluzionat că aceste principii ar putea fi încorporate într-un instrument juridic corespunzător cu caracter multilateral sau bilateral.

Convenția a intrat în vigoare la data de 18 aprilie 1960, la care a aderat și România prinre majoritatea țărilor Europene.

Obligația de extrădare. În temeiul articolului 1 din Convenție, Părțile Conractante se angajează să-și predea reciproc, persoanele care sunt urmărite pentru comiterea unor infracțiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse ori a unei masuri de sigurnță de către autoritățile judiciare ale Părții solicitante. Prin expresia „autorități judiciare” se înțeleg autoritățile judiciare propriu-zise și parchetul, cu excluderea autorităților polițenești.

Fapte posibile de extrădare

Potrivit primului paragraf din (art.2) al Convenției extrădarea este obligatorie pentru faptele încriminate în legislația penală a Părții solicitante și a Părții solicitate și pedepsele cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță privativă de libertate cu un maximum de cel puțin un an sau mai severă.

În situația în care pe teritoriul Părții solicitante s-a pronunțat o condamnare la o pedeapsă sau la o măsură de siguranță privativă de libertate, acestea trebuie să fie pe o durată de cel puțin patru luni.

În cazul în care cererea de extrădare vizează mai multe fapte distincte pedepsite fiecare, la legea ambelor Părți, cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță, privative de libertate, din care însă unele nu îndeplinesc condiția relativă la mărirea pedepsei, Partea solicitată va avea facultatea să acorde, de asemenea, extrădarea și pentru aceasta din urmă.

Prin cel de-al doilea Protocol adiționat la Convenția Europeană de extrădare, adoptat la data de 17.03.1978 paragraful 2 al articolului2 a fost completat cu dispoziția următoare: „Acestă facultate va fi deasemenea aplicabilă unor fapte care nu sunt posibile decât de o sancțiune de natură precuniară”.

Această prevedere este menită să permită părților interesate să acorde extrădarea pentru fapte pedepsibile cu o pedeapsă mai mică de un an, dacă extrădarea pentru asemenea fapte este cerută concomitent cu extrădarea pentru altă faptă, sau mai multe, pentru care pedeapsa prevăzută este de cel puțin un an. Este vorba în fapt, raportat la prevederile primului paragraf, de o extrădare „accesorie”, deci facultativă, care va putea fi acordată pentru o faptă de o periculozitate socială mai scăzută, fără a se încălca prin aceasta regula specializării extrădării.

Orice Parte Contractantă a cărei legislație nu autorizează extrădarea pentru anumite infracțiuni vizate la paragraful 1 va putea, în ceea ce privește, exclude aceste infracțiuni din câmpul aplicarea Convenției.

Prevederea constituie prima excepție de la regula extradării. Acest text este destinat îndeosebi țărilor care au adoptat sistemul de enumerare a faptelor care pot da loc la extrădare. În același timp, el se aplică și țărilor care nu au acest sistem de listă și a căror legislație nu autorizează axtrădarea pentru anumite infracțiuni sau categorii de infracțiuni.

Orice Parte care ar dori să prevaleze de prevederile paragrafului 3 are obligația de a comunica Secretarului General al Consiliului Europei sau lista infracțiunilor pentru care extrădarea este autorizată sau lista celor pentru care extrădarea este exclusă.

De asemenea, orice Parte care ar dori, ulterior ratificării Convenției sau aderării la aceasta să excludă alte infracțiuni de la extrădare, va trebui să notifice Secretarului General al Consiliului această excludere. Această modificare nu va fi efectivă decât la expirarea unui termen de trei luni care curge de la data primirii ei de către Secretarul General.

În toate situațiile menționate mai sus, Secretarul General al Consiliului va notifica modificările respective celorlalte Părți semnatare ale Convenției.

Infracțiunile politice. Articolul 3 al Convenției reglementează situația extrădării în cazul faptelor penale care îmbracă un caracter politic.

În principiu, extrădarea nu va fi acordată dacă infracțiunea pentru care este cerută este considerată de către Partea solicitată ca o infracțiune politică sau ca un fapt conex la o asemenea infracțiune. Datorită caracterului său imperativ această dispoziție nu a putut fi acceptată de către delegațiile participante la redactarea Convenției, astfel încât Comitetul de experți a decis că o rezervă la text ar putea fi formulată în această privință în condițiile articolului 26.

Extrădarea poate fi refuzată și când Partea solicitată are motive serioase să creadă că cererea de extrădare, motivată printr-o infracțiune de drept comun, a fost prezentată cu scopul de a urmări sau pedepsi o persoană pentru considerente de rasă, religie, naționalitate sau opinii politice, ori că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive.

Nu va fi considerată infracțiune politică atentatul la viața politică unui Șef de Stat ori a unui membru al familiei sale. Din această redactare a textului rezultă că în astfel de situații extrădarea este obligatorie. Deoarece prevederea nu a întrunit argumentul câtorva experți, s-a convenit că orice Guvern poate formula o rezervă asupra acestui text. Prin Protocolul adițional din 15.10.1975 se aduc precizări în legătură cu infracțiunile politice.

Astfel, nu vor fi considerate ca infracțiuni politice:

Crimele împotriva umanității prevăzute în Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite;

Infracțiunile prevăzute la articolele 50 din Convenția de la Geneva de la 1949 pentru ameliorarea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, 51 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare, 130 din Convenția de la Geneva din 1949 relativă la tratamentul prizonierilor de război.

Orice încălcări analoage ale legilor războiului în vigoare la intrarea în aplicarea a prezentului Protocol și a obiceiurilor războiului existente în acest moment, care nu sunt deja prevăzute de către dispozițiile sus vizate ale Convenției de la Geneva.

Cazuri în care extrădarea poate fi refuzată sau nu este acordată

Potrivit Convenției europene extrădarea poate fi refuzată de către Partea solicitată în următoarele cazuri:

Pentru o infracțiune comisă în total sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat teritoriului său, astfel de exemplu, infracțiunile comise pe o navă sau pe o aeronavă aparținând Părții solicitate vor putea fi considerate ca fiind acte comise pe teritoriul acestei Părți și în consecință extrădarea autorului poate fi refuzată.

Persoana care constituie obiectul cererii de extrădare face obiectul unei urmăriri de către autoritățile Părții solicitate pentru fapta sau faptele în temeiul cărora se cere extrădarea (art.8). Partea solicitată ar putea atunci refuza extrădarea, însă dacă aceasta este intenția sa, ea trebuie să înceapă urmărirea penală înainte de a lua hotărârea de refuzare a extrădării.

Dacă autoritățile competente ale Părții solicitate au hotărât să nu înceapă urmărirea penală sau să înceteze urmărirea penală pentru aceeași faptă care face obiectul cererii de extrădare. Totuși dacă apar fapte noi ori alte elemente de probațiune, nu ar putea fi invocată și persoana în cauză ar trebui să facă obiectul unei extrădări.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către legea Părții solicitante și dacă, în acest caz, această pedeapsă nu este prevăzută în legislația Părții solicitate sau nu este de regulă, executată în această țară.

Atunci când o Parte contractantă solicită unei alte Părți contractante extrădarea unei persoane în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de securitate pronunțată față de aceasta printr-o hotărâre dată în lipsă.

Extrădarea nu este acordată în următoarele situații:

Când persoana reclamată a fost defenitiv judecată de către autoritățile competente a ale Părții solicitate pentru faptele care fac obiectul cererii de extrădare.

Când prescripția acțiunii sau pedepsei a intervenit în conformitate cu legislația Părții solicitante sau a Părții solicitate (art.10).

Când fapta pentru care este urmărită persoana a cărei extrădare se cere este amnistiată după legea penală a Statului solicitat.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de extrădare. Aceste condiții, atât de formă cât și de fond, sunt prevăzute de articolele 12 și 13 din Convenție.

Astfel, cererea de extrădare trebuie:

Să fie formulată în scris.

Să fie prezentată pe cale diplomatică.

Printr-o înțelegere directă între două sau mai multe Părți cererea poate fi transmisă și pe altă cale, de exemplu fie direct între Ministerele de Justiție ale Părții solicitante și solicitate, fie pe cale consulară.

Cererea de extrădare trebuie să fie însoțită de următoarele documente:

Originalul sau copia legalizată, fie a unui mandat de executare a pedepsei sau hotărârea de condamnare executorie, fie a unui mandat de arestare ori a oricărui act având aceiași forță juridică, emis în formele prescrise de legea Părții solicitante.

Expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea. În expunere vor fi indicate, timpul și locul comiterii acestora, calificarea legală a faptelor și referirile la dispozițiile legale care le sunt aplicabile.

Copia dispozițiilor legale aplicabile în cauză sau, dacă acest lucru nu este posibil, o declarație privind dreptul aplicabil, precum și semnalmentele cât mai precise posibil ale persoanei urmărite și orice alte informații de natură să determine identitatea și naționalitatea sa.

Dacă toate aceste informații comunicate de Partea solicitantă se dovedesc insuficiente pentru a-i permite Părții solicitate să ia o hotărâre, aceasta va cere să i se trimită informații suplimentare și va fixa un termen pentru obținerea acestora.

Regula specialității extrădării

Articolul 14 din Convenția europeană privind extrădarea statuiează principiul că o persoană extrădată nu va putea fi nici urmărită, nici judecată și nici deținută pentru o altă faptă oarecare, anterioară remiterii sale, decât ceea care a motivat extrădarea. Acest principiu are următoarele excepții:

Când Partea care a predat-o consimte la acest lucru. În acest sens, Partea solicitantă va prezenta o cerere, însoțită de documentele prevăzute în articolul 12. Acest consimțământ al Părții solicitate va fi dat atunci când infracțiunea pentru care este cerut antrenează ea însăși obligația de extrădare în termenii Convenției.

Dacă persoana extrădată, având posibilitatea de a o face, nu a părăsit, în termeni de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă, teritoriul Părții căreia i-a fost predat sau dacă s-a întors acolo după ce l-a părăsit.

În fine, atunci când calitatea dată faptului încriminat va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale noii infracțiuni ar permite extrădarea.

Arestarea provizorie în vederea extrădării. Autoritățile competente ale Părții solicitate vor statua asupra acestei cereri în conformitate cu prevederile legislației lor naționale. Caracterul de urgență al cererii de arestare este lăsat la aprecierea Părții solicitante. Cererea de arestare provizorie va trebui să indice existența unui mandat de arestare sau de executare a unei pedepse și va menționa intenția de a trimite o cerere de extrădare. Cererea va cuprinde totodată informații despre infracțiunea pentru care se va cere extrădarea, timpul și locul unde a fost comisă precum și, în măsura posibilului, semnalmentele persoanei căutate.

Cererea de arestare provizorie va fi transmisă autorităților competente ale Părții solicitate fie pe cale diplomatică, fie direct pe cale poștală sau telegrafică, fie prin intermediul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – Interpol, fie prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă sau este admis de Partea solicitată.

Arestarea provizorie va lua sfârșit dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, Partea solicitată nu a fost sesizată cu cererea de extrădare și documentele prevăzute de Convenție. După acest termen facultativ, de 18 zile, persoana arestată ar putea fi pusă în libertate. Oricum arestarea provizorie va înceta în mod obligatoriu după 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primește cererea de extrădare și documentele justificate.

Punerea în libertate provizorie a persoanei arestate este posibilă chiar înainte de expirarea celor două termene, cu condiția ca Partea solicitată să ia toate măsurile pe care le va aprecia necesare în vederea evitării dispariției persoanei urmărite. Punerea în libertate nu exclude o nouă arestare și extrădarea, dacă cererea de extrădare parvine ulterior.

Ordine de preferință în caz de concurs de cerere. Dacă extrădarea unui infractor este cerută, în mod convențional de către mai multe State, fie pentru aceeși faptă, fie pentru fapte diferite, Partea solicitată va decide ținând cont de toate împrejurările, și în mod deosebit de gravitatea relativă a faptei, de locul comiterii infracțiunilor, de datele când au fost făcute cererile de extrădare, de cetățenia persoanei reclamate, precum și de posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt Stat (art.17).

Predarea extrădatului și a obiectelor

Partea solicitată va încunoștiința Partea solicitantă, prin Ministerul de Justiție, pe cale diplomatică ori pe altă cale convenită printr-un aranjament reciproc, despre decizia luată în legătură cu cererea de extrădare. În cazul admiterii extrădării, Partea solicitantă va fi informată despre data și locul unde va avea loc predarea extrădatului, precum și în legătură cu durata detenției, în vederea extrădării, la care a fost supusă persoana urmărită.

Dacă persoana extrădată nu a fost predată la data fixată Parții solicitante, sub rezerva cazului de forță majoră (art.18, par.5), ea va putea fi pusă în libertate la trecerea a 15 zile de la această dată. Punerea în libertate devine obligatorie dacă de la data fixată au trecut 30 de zile. Într-o asemenea situație Partea solicitată poate chiar, potrivit prevederilor Convenției, să refuze extrădarea persoanei în cauză pentru aceeași faptă.

Articolul 19 din Convenție reglementează problema predării amânate sau condiționate. Astfel Partea solicitată va putea, după ce a decis asupra cererii de extrădare, să amâne predarea persoanei în cauză, pentru ca aceasta să poată face obiectul urmăririi penale pe teritoriul său ori, dacă a fost deja condamnată, pentru ca persoana să poată executa o pedeapsă dată o altă faptă decât cea pentru care extrădarea este cerută.

Întreaga procedură privind extrădarea și arestarea provizorie se desfășoară în conformitate cu legislația Părții solicitate.

Cererea de extrădare și documentele justificative vor fi redactate în limba Părții solicitante, fie cea a Părții solicitate. Aceasta din urmă va putea, conform prevederilor articolului 23 din Convenție, să reclame o traducere în una din limbile oficiale ale Consiliului Europei, respectiv engleza sau franceza.

Cheltuielile ocazionale de extrădare pe teritoriul Părții solicitate vor fi în sarcina acestei Părți, iar cele legate de tranzitarea altor țări în sarcina Părții solicitante (art.24).

SECȚIUNEA IV Regimul juridic al străinilor

În concepția românească având un caracter progresist consacrată în legislația națională, termenul de străin se referă, fără deosebire atât, la cetățenii altor state, aflați pe teritoriul țării străine cât și la apatrizi.

Prin străini se înțelege persoana fizică aflată pe teritoriul unui stat, dar neavând cetățenia lui, ci cetățenia altui stat. Din punct de vedere juridic, o parte a doctrinei face deosebire între străini – persoane care au cetățenia altor state și apatrizi, alții fiind supuși unui regim descriminatoriu de drepturi mai restrânse.

Prezența străinului pe teritoriul altui stat, poate fi temporară sau parmanentă. Această prezență a străinului naște anumite probleme juridice, în special ca urmare a faptului, că acestuia i se aplică, atât legile statului al cărui cetățenie o are, cât și statului pe al cărui teritoriu se află.

O primă chestiune privind străinii este cea a intrării lor pe teritoriul unui stat, a cărei cetățenie nu o au. Statele în temeiul suveranității lor, au dreptul să permită sau nu intrarea unui străin pe teritoriul lor. Pe bază de reciprocitate, statele pot suprima viza de intrare pentru cetățenii celuilalt stat.

Practica generală consacră dreptul fiecărui stat de a determina, în cadrul exercitării suveranității naționale regimul străinilor pe teritoriul său, adică ansamblul de norme juridice care stabilesc drepturile și obligațiile acestora, condițiile de intrare, ședere și ieșire din țara respectivă.

Statutul străinilor constituie astfel o problemă internă care formează, prin natura sa, obiectul atribuțiilor organelor competente (legislative, judiciare, administrative) ale fiecărui stat.

Aceasta nu exclude însă faptul că din necesități determinate de dezvoltarea cooperării internaționale, situația străinilor să facă, în ansamblul său sub anumite aspecte, obiectul unor reglementări internaționale sub formă, de regulă, a unor tratate bilaterale, încheiate în condiții reciproc avantajoase de statele interesate.

Regimul juridic al străinilor are ca premisă obligația fiecărui stat de a promova egalitatea în drepturi și respectul reciproc al suveranității naționale, principii fundamentale ale dreptului internațional, în baza cărora drepturile și obligațiile strănilor nu trebuie să prejudicieze interesele acestora și implicit ale statului de cetățenie. Aflat, pe teritoriul unui stat ca străin, o persoană este supusă legăturii juridice decurgând din situația de străin, dar ea nu încetează să fie legată prin drepturi și obligații de statul al cărui cetățean este și sub a cărui ocrotire se află; în acest cadru se manifestă dreptul suveran al statului de protecție diplomatică, ai intereselor cetățenilor săi, când aceștia au fost prejudiciate pe teritoriul unui stat străin.

Regimul juridic al străinilor comportă, prin conținutul său, în conformitate cu prevederile Carte O.N.U. și ale reglementărilor internaționale generale privind promovarea drepturilor fundamentale ale omului, fără discriminare.

În acest sens, se susține în doctrină concordanța regimului străinilor stabilit de fiecare stat cu un ,,standard internațional” de principii și norme juridice aplicabile relațiilor dintre state, fără deosebire.

D. J. L. Brown, arată că: ,,față de străini statul nu este liber să-i trateze după plac, ci trebuie să se conformeze unui standard internațional”.

Această obligație a statului primitor, există față de statul național și nu direct față de străini.

Regimul juridic se poate baza pe mai multe feluri de tratament acordat de un stat altui stat prin legislația sau și prin acord internațional. Aceste acorduri internaționale referitoatre la regimul străinilor au un caracter bilateral. Ele prevăd anumite drepturi și facilități pe care cele două state le acordă cetățenilor celuilalt stat când se află pe teritoriul lor. Astfel de drepturi și facilități sunt: intrarea și ieșirea din statul respectiv, ca și dreptul de liberă circulație a străinului pe teritoriul statelor, posibilitatea pentru străin de a desfășura anumite activități economice și comerciale; protecția persoanei străinului și a bunurilor sale; accesul străinilor la tribunalele statelor etc.

Străinul are și obligația față de statul pe a cărui teritoriu are acest statut. El trebuie să respecte legile și regulamentele acelui stat, să nu acționeze împotriva lui și să aibă o atitudine de respect și loialitate față de acel stat.

Statele pot impune strănilor anumite obligații speciale, de exemplu, înregistrarea lor la poliție, sau prezentarea lor periodică pentru control.

Pe baza convențiilor internaționale încheiate între state, în materia statutului străinilor, și pe bază de reciprocitate, statele pot aplica următoarele reguli străinilor:

Regimul național în temeiul căruia, statul acordă strănilor aceleași drepturi civile de care beneficiază cetățenii săi.

Regimul special, prin care un stat acordă strănilor anumite drepturi prevăzute în convențiile internaționale la care el este parte, sau în legislația sa.

Regimul ,,clauzei națiunilor celor mai favorizate”, străinii care beneficiază de acest regim vor avea tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state, pe bază convențională.

Un principiu de bază în stabilirea regimului aplicat de un stat străinilor este cel al reciprcității. El contribuie la asigurarea egalității în drepturi a statelor și a cetătenilor lor. Pricipiul reciprocității în domeniul regimului străinilor îmbracă două aspecte principale: a) reciprocitatea materială, când cele două state acordă străinilor (cetățeni ai celuilalt stat), aceleași drepturi; b) reciprocitatea formală, când fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislația sa.

În practica diferitelor state se aplică străinilor regimuri mixte în sensul de pildă, al combinării regimului național, cu cel al clauzei națiunii celor mai favorizate.

Statele au obligația de a respecta străinului calitatea sa de cetățean al altui stat, în special, să nu aducă vreo atingere obligație de fidelitate a străinului, față de statul al cărui cetățean este. Străinului nu i se pot pretinde să îndeplinească serviciul militar, în cadrul forțelor armate ale statului pe al cărui teritoriu se află, regulă prevăzută în tratatul Germano-Danez, din 28 octombrie 1926, sau în Convenția aspracondiților străinilor, de la Havana, din 20 februarie 1928. Deasemenea, nu trebuie să se ceară străinului să acționeze împotriva intereselor țării sale, de exemplu (tratatul Sovieto- Italian din 27 august 1935).

Astfel după cel de-al doilea Război Mondial, cetățenii S.U.A. au dobândit dreptul unilateral de intrare, fără nici o formalitate, în mai multe țări din Europa.

O altă încălcare a normelor de drept internațional și o știrbire gravă a suveranității statelor a constituit-o ,,regimul capitulațiilor”. În remeiul acestui regim, instituit prin convenții internaționale, cetățenii ai marilor puteri, aflați pe teritoriul statului străin, erau scoși de sub jurizdicția acestora, sub pretextul că statutul de reșediță ar avea o civilizație inferioară. Așadar, regimul capitulațiilor permitea că cetățenii anumitor puteri străine, deși trăiau pe teritoriul altui stat, să rămână sub jurizdicția statutului lor. Legile acestor străini cu autonomii și orice alte litigii nu puteau fi soluționate de instanțele locale, care erau incompetente, ci de consulii statelor cărora le aparținea cetățenii străini, beneficiari ai regimului capitulațiilor.

Protecția cetățenilor afați în srtainătate, constă în cererea adresată statului stain pentru pedepsirea celor care au comis infracțiuni împotriva cetățenilor străini sau pentru repararea prejudiciilor suferite de acestea, potrivit legilor statului de reședință.

Protecția diplomatică intervine numai atunci, când partea lezată a epuizat toate mijloacele oferite de legislația statului străin, fără a obține restabilirea dreptului încălcat. Numai dacă statul străin și organelle sale competente nu dau satisfacție cererii de ocrotire și restabilire, a drepturilor lezate ale cetățenilor străini, se poate pune problema unei răspunderi internaționale a acelui stat. Protecția diplomatică pote fi acordată și altor personae în afara naționalilor. Astfel, un stat poate solicita unui alt stat să apere interesele cetățenilor săi, care trăiesc într-o țară, cu care nu întreține relații diplomatice.

Protecția diplomatică nu trebuie să se transforme însă într-un pretext, pentru o intervenție în treburile interne ale celuilalt stat, ea nu trebuie să împiedice nici îndeplinirea obligațiilor care revin cetățenilor străini potrivit legislației statului pe teritoriul căruia se află sau să-i incite la săvârșirea unor acte de natură a adduce atingerea intereselor acelui stat.

În practica internațională se cunosc unele cazuri excepționale, când cetățenii unui stat, găsindu-se în străinătate, se pot afla sub protecția internațională a unui alt stat. Astfel, un stat, poate printr-o înțelegere intenaținală, să-și asume protecția diplomatică a unor cetățeni străini, denumiți, în acestă împrejurare protejați.

Condiția străinilor pe teritoriul României

Există o deosebire între totalul cetățenilor unui stat (cetățenimea) și totalul locuitorilor teritoriului acestuia, al țării (populația), cetățenii români putând locui sau putânduse afla temporar în străinătate, și, tot astfel străinii pe teritoriul României.

Străinii pot trece frontiera de stat în România, în urma unor vize acordate, la cerere, de o misiune diplomatică ori de un oficiu consular al Românie sau, in cazul vizei turistice – de un punct de punct de contol pentru trecerea frontierii.

Intrarea în România se poate refuza: celor care au acționat împotriva intereselor acesteia, ori pentru care există indicii că ar ar putea acționa în acest fel, sau că ar intenționa să comită infracțiuni; celora care au încălcat normele referitoare la regimul străinilor sau cele referitoare, la legile vamale, valutare ori, cele cu privire la trecerea frontierii de stat române; celor expulzați, ori celor socotiți indezerabili; în sfârșit, celor care nu fac dovada posibilității de întreținere pe timpul șederii în România, respective să poată ieși din țară.

Cei intrați în țară mai puțin de 120 de zile, au obligația de a completa o fișă de evidență, obligația de a anunța, în termen de 24 de ore organul local al M.A.I., sosirea și plecarea imediat, dacă nu are pașaport.

Cei intrați pentru a se stabili cu domiciliul sau a-și lua o reședință de peste 120 de zile, chiar prin totalizarea în urma mai multor intrări în țară în decurs de un an, au obligația de a anunța organul local al M.A.I., în termen de 3 zile de la trecerea frontierii, în vederea luării în evidență și a obținerii unui act de identitate românesc.

Din considerații de ordine publică, ori de securitate a statului, organul M.A.I., poate limita locurile de domiciliu, ori de reședință.

Străinii, alții decât cei veniți pentru șederea temporară, în scop personal ori de tranzit pot fi angajați în posturi din afara aparatului organelor puterii de stat, ale administrației, instanțelor și Ministerului Public. Ei pot fi angajați în instituții, întreprinderi sau organizații economice, de stat ori obștești.

CONCLUZII

Lucrarea de față am întocmit-o pe baza bibliografiei indicate, căutând în același timp să sintetizez vastele probleme pe care le ridică relațiile sociale, respectiv fascicolul de relații sociale ce se brodează în jurul instituției cetățeniei.

Importanța acestei legături juridice între persoanele fizice și stat este evidentă, instituția respectivă fiind concepută în special pentru a satisface interesele generale ale societății.

Având în vedere în primul rând avantajele pe care le oferă cetățenia, actele efectuate în legătură cu aceasta sunt supuse unui control riguros, urmărindu-se respectarea întru-totul a principiului legalității.

Este demn de remarcat faptul că regimul juridic al cetățeniei, așa cum se prezintă el la ora actuală în România, este mult mai permisiv față de cel al altor state ale Uniunii Europene. Această diferență evidentă de rigurozitate are la origine atât cauze de ordin social cât și cauze de ordin politic și economic.

Facilitățile oferite de procesul schimbării politice, sociale și economice în România, coroborate cu insuficiența și, uneori, ineficiența controlului legitim, au favorizat numeroase încălcări ale regimului juridic al cetățeniei.

Pe fondul unei accentuate stări de indisciplină și dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislației au avut loc numeroase abuzuri și neglijențe în legătură cu obținerea cetățeniei române.

În aceste împrejurări, aceasta categorie de acte a dat naștere în perioada post-comunistă la diverse probleme în ceea ce privește redobândirea cetățeniei române de către cetățenii Republicii Moldova, urmând ca ulterior prin acte de guvernământ să fie suspendate temporar procedurile de acordare a cetățeniei române.

În prezent, România este implicată direct în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Drept consecință interesul statului român este ca riscul de dobândirea cetățeniei pe căi frauduloase să fie din ce în ce mai redus, impunându-se un control minuțios de legalitate efectuat de diferite instanțe ale puterii executive.

Schimbările ce se impun în societatea românească în această perioadă de tranziție vor influența în mare parte și instituția cetățeniei. Astfel, privilegiul respectiv va fi acordat numai după îndeplinirea unor proceduri legale anevoioase și complicate, dificultatea obținerii fiind o măsură de protecție economică și social-politică imperios necesară unui stat de drept în plină dezvoltare.

Am ținut cont în lucrare de a face o caracterizare generală asupra naturii și importanței cetățeniei relevând aspectele cele mai importante ale instituției respective prin utilizarea unor surse de informații extrem de variate. De asemenea, am avut în vedere, în lucrare, analizarea modalităților de dobândire și pierdere a cetățeniei precum și dificultățile procedurale inerente acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, 2003.

2. Legea nr. 21/1991, care reglementează Cetățeniea Română.

3. Legea nr. 24/1971, legea Cetățeniei Române.

4. Decretul nr. 182/1951, privitor la Înfiere.

5. Legea nr. 15/1993, lege pentru aderarea României la Convenția europeană în mareria adopției de copiii.

6. Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenției privitoare la Extrădare.

7. Decretul nr.339/1960, privind aderarea României la Convenția asupra femeii căsătorite.

8. Convenția privind statutul refugiaților, Legea nr. 46/1991.

9. Revista de Drept Penal. Asociația Română de Științe Penale nr.3, iulie- septembrie an. 2000.

10. Uniunea Juriștilor din România. Revista Dreptul nr. 12 an. 1989.

11. Florian Coman, Dreptn Internațional Public vol. I-II, București 2001

12. Barbu B. Berceanu, Cetățenia, monografie juridică, București Editura All Beck, 1999.

13. Geamănul Grigore, Drept internațional contemporan, București 1975, ediția II.

14. Meitani George, curs de Drept internațional public, București 1930.

15. Aurel Dumitrescu, Despre naționalitate în dreptul Român, roman și internațional. Teză de licență, București 1903.

16. Moca George, Drept internațional public, București 1983.

17. Marțian I. Nicu, Drept internațoinal public, vol. II, București 1993.

18. Aurora Ciucă, Drept internațional public. Editura ,,Cugetarea”, Iași 2000.

19. Crețu Vasile, Drept internațional public, București 2002.

20. Tudor Drăganu, Efectele jridice ale înfierii în materie de cetățenie.

21. Ion Deleanu, Cetățenia Română.

22. Ion Hurdubaie, Spațiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei. Editura Universal Pan, București 1999.