Particularitatile Cercetarii Criminalistice a Urmelor Biologice Create de Corpul Uman
Plan lucrare
Titlu lucrării: “Particularitățile cercetării criminalistice a urmelor biologice create de corpul uman”
CAPITOLUL I: ELEMENTE DE ORDIN NOȚIONAL PRIVIND CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR
Secțiunea 1: Noțiunea de urmă în criminalistică
Secțiunea a 2 – a: Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii
Secțiunea a 3 – a: Urmele biologice – concept, caracterizare
CAPITOLUL II: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE SÂNGE
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Secțiunea a 2 – a: Aspecte particulare privind cercetarea la fața locului a urmelor sanguinolente
Secțiunea a 3 – a: Considerații privind interpretarea urmelor de sânge
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor de sânge
CAPITOLUL III: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR SEMINALE
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Secțiunea a 2 – a: Aspecte particulare privind cercetarea la fața locului a urmelor de spermă
Secțiunea a 3 – a: Considerații privind interpretarea urmelor de spermă
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor de spermă
CAPITOLUL IV: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE SALIVĂ
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Secțiunea a 2 – a: Particularități privind cercetarea la fața locului în cazul urmelor de salivă
Secțiunea a 3 – a: Interpretarea urmelor de salivă
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor de salivă
CAPITOLUL V:CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE NATURĂ PILOASĂ
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Secțiunea a 2 – a: Particularități privind cercetarea la fața locului a firelor de păr
Secțiunea a 3 – a: Recoltarea firelor de păr pentru studiu comparativ
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a firelor de păr
CAPITOLUL VI: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A ALTOR TIPURI DE URME DE NATURĂ UMANĂ
Secțiunea 1: Urmele de urină
Secțiunea a 2 – a: Urmele de vomă
Secțiunea a 3 – a: Urmele de transpirație
Secțiunea a 4 – a: Urmele de materii fecale
Secțiunea a 5 – a: Pata de lapte
Secțiunea a 6 – a: Pata de meconiu
Secțiunea a 7 – a: Urma de lichid amniotic
Secțiunea a 8 – a: Urmele olfactive
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ORDIN NOȚIONAL PRIVIND CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR
Secțiunea 1: Noțiunea de urmă în criminalistică
Întrucât omul interacționează în permanență cu mediul în care trăiește, orice faptă a sa, orice activitate desfășurată determină anumite modificări, schimbări ale mediului înconjurător, modificări fie voite, fie întâmplătoare ce se încadrează în noțiunea generală de “urme”. În criminalistică această noțiune, raportată la obiectul criminalisticii, are un înțeles mai restrâns și anume prin “urme” înțelegându-se acele modificări produse în mediul înconjurător cu ocazia săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Prin urmare, orice activitate infracțională desfășurată de o persoană se concretizează, în mod invariabil, în diferite schimbări la locul faptei, deoarece după cum afirma și Edmond Locard în lucrarea sa din 1942 “este imposibil ca un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale.”
Totuși, pentru a se ajunge la o definiție cât mai exactă a noțiunii de “urmă a infracțiunii” trebuie menționat și faptul că nu orice modificare a mediului înconjurător aparține în mod obligatoriu autorului faptei, ci ea poate aparține și victimei infracțiunii (de exemplu petele de sânge ori firele de păr ale victimei descoperite pe haina agresorului). Având în vedere aceste considerente, în literatura de specialitate “urma infracțiunii” a fost definită ca fiind “orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate”.
În literatura de specialitate, de-a lungul timpului, au fost formulate numeroase definiții ale noțiunii de “urmă”, definiții care, deși la prima vedere par diferite, în realitate sunt asemănătoare în privința conținutului. Astfel, potrivit unor opinii prin “urme ale infracțiunii” se înțelege “totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”, sau “cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.
Totodată, în unele lucrări se vorbește despre două sensuri ale noțiunii și anume: un sens larg potrivit căruia “urma” reprezintă “orice modificare materială produsă la locul săvârșirii infracțiunii și care poate fi utilă cercetării criminalistice” și respectiv un sens restrâns conform căruia “urma este o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contact”. În acest ultim caz este vorba doar de acele urme formate prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, obiectul primitor redând caracteristicile suprafeței de contact a obiectului creator (de exemplu urmele de mâini, de picioare, ale roților mijloacelor de transport etc).
În vederea elaborării unei definiții cât mai cuprinzătoare a noțiunii de “urmă” în sens criminalistic, s-a pus accentul pe două elemente esențiale ce trebuiesc avute în vedere ori de câte ori se încearcă definirea noțiunii. Este vorba în primul rând de necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta infracțională și modificarea produsă, iar în al doilea rând, despre utilitatea pe care o are modificarea produsă (prin aspectul ei general, caracteristicile sale etc.) în cadrul cercetării criminalistice. În acest sens, sub aspect criminalistic, “urma” a fost definită ca fiind “orice modificare produsă la locul faptei și în procesul săvârșirii acesteia, ca rezultat material al activității persoanelor implicate și este utilă cercetării criminalistice”.
Într-o altă opinie, nu foarte diferită de cele prezentate mai sus, se consideră că noțiunea de urmă cuprinde “toate modificările care au loc în lumea materială prin acțiunea omului și care prezintă interes pentru stabilirea existenței unei fapte prevăzute de legea penală, a mijloacelor folosite la săvârșirea ei, a împrejurărilor în care s-a produs precum și pentru identificarea făptuitorului”.
Datorită importanței deosebite pe care urmele de la locul faptei o au în practica criminalistică, fiind esențiale pentru identificarea autorului faptei, studiul lor reprezintă fără îndoială “cea mai importantă temă de cercetare în criminalistică”. De aceea, în prezent se poate vorbi chiar de o știință autonomă având ca obiect de studiu întreaga activitate de descoperire, fixare, ridicare și valorificare a urmelor indiferent de natura acestora, denumită TRASEOLOGIE.
Secțiunea a 2 – a: Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii
Urmele descoperite la locul faptei pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, diferite de la autor la autor și de la o perioadă la alta. În continuare vom face o scurtă trecere în revistă a acestor concepții, menționând câteva dintre cele mai importante moduri de clasificare a urmelor infracțiunii.
Astfel, o primă clasificare a urmelor se găsește în lucrarea apărută în 1931 aparținând criminalistului francez Edmond Locard, intitulată “Tratat de criminalistică”, și în care urmele infracțiunii au fost împărțite în:
amprente (digitale, palmare, corporale, etc);
urme (diferite obiecte sau instrumente ce au servit la comiterea infracțiunii, urme de sânge, de salivă, fire de păr, etc).
Într-o altă lucrare a sa din 1948, autorul face și distincția dintre urme și pete.
În literatura română de specialitate, după anul 1960, concepția majoritară a fost cea a împărțirii urmelor în două categorii distincte și anume :
urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme ale formei obiectelor);
urme formate din resturi de materie organică sau anorganică și obiecte (ex. resturi de îmbrăcăminte, alimente, pete organice).
Într-o lucrare colectivă apărută în 1976 a fost exprimată o opinie contrară conform căreia urmele pot fi clasificate în funcție de cinci criterii și anume:
factorul creator (om, animale etc);
esența urmei lăsate (cu trei subcategorii: după forma urmei, după materie și după poziționare);
mărimea urmei (micro și macrourme);
posibilitatea de identificare a urmei (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la identificarea autorului, etc);
posibilitatea de determinare a factorului creator de urmă.
O altă opinie interesantă ce nu poate fi ignorată este cea a împărțirii urmelor infracțiunii în :
– urme indeterminante
– urme determinante
concepție formulată de Gaston Chevet și Philippe Marano în 1980, într-o lucrare apărută la Paris și menționată și în unele lucrări românești. În timp ce primele sunt de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică și nu permit identificarea persoanei de la care provin, cele din a doua categorie sunt de natură fizică (produse prin frecare, apăsare, smulgere etc) și permit identificarea sursei.
În prezent, majoritatea autorilor români subscriu în principiu la aceeași concepție privind clasificarea urmelor infracțiunii, clasificare realizată în funcție de mai multe criterii cum ar fi factorul creator de urmă, modul de formare, mărimea urmei etc12.
După modul de formare
Potrivit acestui criteriu, urmele infracțiunii se împart în trei categorii, și anume13 :
urme de reproducere;
urme formate din obiecte sau felurite substanțe;
urme produse prin incendii ori explozii.
Urmele de reproducere numite și urme formate prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect asupra altui obiect sau “urme ale formei obiectelor”14, se formează prin venirea în contact nemijlocit a două obiecte, unul dintre ele numit obiect creator de urmă, lăsând pe suprafața sau în substanța celuilalt obiect, denumit obiect primitor de urmă, o parte din caracteristicile sale de contact. Din această categorie menționăm : urmele lăsate de mâini pe diferite obiecte cu care au venit în contact, urmele de picioare, urmele roților mijloacelor de transport etc.
Urmele din cea de-a doua categorie se pot forma la fața locului prin diverse modalități de exemplu prin pierderea ori lăsarea intenționată a unor obiecte sau resturi de obiecte, prin deteriorarea sau schimbarea poziției obiectelor, prin depunerea unor substanțe în perimetrul locului faptei. Astfel, din această categorie fac parte instrumentele ce au servit la săvârșirea infracțiunii, articolele de îmbrăcăminte sau resturile de îmbrăcăminte, fire de păr, resturi de substanțe organice sau anorganice sub formă de pete ori în stare pulverulentă, cioburi de sticlă, peliculă de vopsea etc.
Urmele de incendii sau explozii sunt folosite în principal la stabilirea cauzelor declanșării incendiilor ori la determinarea substanțelor din care provin, întrucât “ele foarte rar conduc nemijlocit, prin ele însele, la identificări criminalistice”15.
La rândul lor, urmele de reproducere pot fi clasificate după mai multe criterii și anume:
după modul de acțiune a unui obiect asupra celuilalt, ele se împart în:
urme statice
urme dinamice
Urmele statice se formează prin atingere, apăsare sau lovire fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este deosebit de importantă în procesul identificării deoarece reproducerea construcției exterioare a obiectului creator de urmă este mult mai fidelă față de cazul în care are loc o mișcare de alunecare între cele două obiecte. Din această categorie menționăm: urmele de mâini formate prin atingerea sau prinderea unor obiecte, urmele de picioare formate stând pe loc sau în mers, urmele pneurilor mijloacelor de transport etc.
Urmele dinamice se formează prin alunecarea celor două suprafețe de contact, obiectul creator de urmă și obiectul primitor fiind într-o mișcare de translație unul față de celălalt, de exemplu urmele lăsate de pneurile unui autovehicul pe asfalt în timpul frânării bruște. Întrucât datorită procesului de alunecare obiectul primitor de urmă nu reflectă cu fidelitate detaliile caracteristice obiectului creator de urmă, ele nuUrmele din cea de-a doua categorie se pot forma la fața locului prin diverse modalități de exemplu prin pierderea ori lăsarea intenționată a unor obiecte sau resturi de obiecte, prin deteriorarea sau schimbarea poziției obiectelor, prin depunerea unor substanțe în perimetrul locului faptei. Astfel, din această categorie fac parte instrumentele ce au servit la săvârșirea infracțiunii, articolele de îmbrăcăminte sau resturile de îmbrăcăminte, fire de păr, resturi de substanțe organice sau anorganice sub formă de pete ori în stare pulverulentă, cioburi de sticlă, peliculă de vopsea etc.
Urmele de incendii sau explozii sunt folosite în principal la stabilirea cauzelor declanșării incendiilor ori la determinarea substanțelor din care provin, întrucât “ele foarte rar conduc nemijlocit, prin ele însele, la identificări criminalistice”15.
La rândul lor, urmele de reproducere pot fi clasificate după mai multe criterii și anume:
după modul de acțiune a unui obiect asupra celuilalt, ele se împart în:
urme statice
urme dinamice
Urmele statice se formează prin atingere, apăsare sau lovire fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este deosebit de importantă în procesul identificării deoarece reproducerea construcției exterioare a obiectului creator de urmă este mult mai fidelă față de cazul în care are loc o mișcare de alunecare între cele două obiecte. Din această categorie menționăm: urmele de mâini formate prin atingerea sau prinderea unor obiecte, urmele de picioare formate stând pe loc sau în mers, urmele pneurilor mijloacelor de transport etc.
Urmele dinamice se formează prin alunecarea celor două suprafețe de contact, obiectul creator de urmă și obiectul primitor fiind într-o mișcare de translație unul față de celălalt, de exemplu urmele lăsate de pneurile unui autovehicul pe asfalt în timpul frânării bruște. Întrucât datorită procesului de alunecare obiectul primitor de urmă nu reflectă cu fidelitate detaliile caracteristice obiectului creator de urmă, ele nu pot fi utilizate pentru identificarea individuală a acestui obiect, ci doar pentru o identificare de gen ori pentru stabilirea sensului de mișcare a celor două obiecte.
Cu toate acestea, există o categorie restrânsă de urme dinamice care permit totuși identificarea individuală a obiectului creator, cum ar fi urmele formate de dinți, de armele de foc pe elementele cartușului ori cele sub forma unor striații lăsate de tăișul unui cuțit ce prezintă unele defecte caracteristice etc.
după consistența sau gradul de plasticitate a obiectului primitor, urmele de reproducere se clasifică în:
urme de adâncime;
urme de suprafață.
Urmele de adâncime se formează atunci când obiectul primitor de urmă are un grad de plasticitate mai mare decât obiectul creator de urmă, de exemplu urma de picior ori de pneuri în pământ moale sau în zăpadă etc.
Urmele de suprafață se formează prin modificări aduse numai la suprafața obiectului purtător de urmă, fără schimbarea formei sale, atunci când cele două obiecte au un grad de plasticitate aproape asemănător. Aceste urme prezintă și ele două subdiviziuni și anume :
urme de stratificare – atunci când se desprinde un strat subțire de substanță de pe suprafața obiectului creator și se depune pe suprafața obiectului primitor (de ex. urmele create prin atingerea cu mâna plină de praf, vopsea sau alte substanțe a unei suprafețe curate etc).
urme de destratificare – formate prin desprinderea unui strat superficial de substanță de pe suprafața obiectului primitor de urme și depunerea acesteia pe suprafața obiectului creator de urme (de ex. urmele create pe mâna sau haina unei persoane atunci când atinge o suprafață prăfuită ori atunci când pneurile unui autovehicul circulă pe o suprafață cu zăpadă etc).
după natura obiectului creator, urmele de reproducere se clasifică în urme de mâini, urme de picioare, urme de dinți, urme ale instrumentelor de spargere etc, existând practic atâtea tipuri de urme câte obiecte există în lumea înconjurătoare.
În funcție de același criteriu-modul de formare-urmele pot fi clasificate și în :
urme locale;
urme periferice (negative).
Urmele locale sunt acele urme care se formează pe locul de contact dintre două obiecte atunci când are loc o modificare a suprafeței sau volumul obiectului primitor “de urmă”, cum ar fi de exemplu o urmă lăsată de picior în pământ umed16.
Urmele periferice, numite și negative17 sau de contur,18 sunt acele urme care indică conturul unui obiect prin locul ocupat de acesta atunci când intervin anumite fenomene exterioare celor două obiecte (creator de urmă și primitor de urmă) cum ar fi depunerea sau ridicarea unor substanțe pulverulente sau lichide. Astfel, dacă se ridică un obiect după ce asupra sa și a întregului spațiu din jur a acționat ploaia, zăpada, focul, praful, etc, se pot observa limitele și conturul său, întrucât suprafața ocupată de el a rămas neatinsă de factorii menționați.
După natura factorului creator de urmă
Urmele descoperite la locul faptei pot fi create de diverse obiecte sau ființe, numite generic “obiecte creatoare de urme” care pot fi încadrate în patru mari categorii și anume:
corpul omului (amprente, sânge, urină, salivă, fire de păr etc);
animale (urmele create cu ghearele, copitele sau produse biologice – sânge, fire de păr etc);
obiecte sau instrumente;
fenomene (incendii, explozii etc).
După dimensiunea urmelor
În funcție de acest criteriu, urmele se clasifică în:
macrourme – pot fi percepute și examinate nemijlocit cu organele de simț ale omului și constituie majoritatea urmelor descoperite la locul faptei (de ex. urmele de picioare, urmele mijloacelor de transport etc);
microurme – datorită dimensiunilor foarte reduse, nu pot fi percepute cu organele de simț ale omului, fiind necesare mijloace tehnice speciale (de ex. praf, particule de vopsea, pulberi de sticlă rezultate din spargerea unui geam etc).
După tipul sau natura urmei
În funcție de acest criteriu se pot face două clasificări19 :
– urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor etc);
– urme olfactive (mirosul specific al persoanelor, obiectelor).
b) – urme vizibile – pot fi percepute cu ochiul liber (de ex: pete de sânge, resturi, diferite resturi de obiecte etc);
urme latente – invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile și din acest motiv relevarea lor se face prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice (de ex.: urmele de mâini etc).
Secțiunea a 3 – a: Urmele biologice: concept, caracterizere
Urmele biologice fac parte din categoria urmelor materie și sunt reprezentate de produse de secreție, excreție si resturi de țesuturi. Datorită naturii lor perisabile, este necesar să fie conservate, ridicate și examinate cu maximum de operativitate. Examenul de laborator al acestei categorii de urme este unul complex, care pe lângă cunoștințele de ordin criminalistic, necesită antrenarea unor specialiști din alte domenii de activitate, cum ar fi: biologie, toxicologie, antropologie, medicină legală, etc. Analiza lor conduce la obținerea unor informații cu privire la făptuitor, victimă, condițiile și împrejurările care au favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunilor.
Produsele de secreție includ: saliva, secrețiile nazale, secrețiile prostatice, vaginale, colostrul (secreția care precede apariția laptelului matern), laptele matern etc.
Produsele de excreție sunt reprezentate de: urină, spermă, materii fecale, meconiu20, vomismente, spută21, lichid amniotic, vernix caseosa22 etc.
Din categoria urmelor de țesuturi fac parte sângele, masa cerebrală, pielea, țesutul muscular, oasele, cartilagiile, unghiile, urmele de natură piloasă etc.
Urmele biologice apar cu preponderență în infracțiunile săvârșite cu violență (omor, tâlhărie, viol, loviri etc.), dar și în accidente de circulație, catastrofe naturale, aeriene, feroviare, navale, incendii, explozii ori în infracțiunile contra patrimoniului. La fața locului cel mai adesea sunt descoperite urme de sânge, spermă, salivă, fire de păr, resturi osoase și urme olfactive.
CAPITOLUL II
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A
URMELOR DE SÂNGE
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Din categoria urmelor sau petelor organice, o pondere semnificativă în cadrul investigației criminalistice, o dețin urmele de sânge, și aceasta, atât prin frecvența lor în câmpul infracțional (mai ales în cazul faptelor de violență care privesc viața sau integritatea corporală) cât și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, furnizând indicii esențiale pentru clarificarea împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei.23 Astfel, prin analizarea petelor de sânge prelevate de la locul faptei se poate determina regiunea anatomică sau organele din care provin, natura lor (sânge arterial sau venos), grupa sangvină, prezența alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximație) care s-a scurs de la săvârșirea faptei, dacă sângele provine de la persoane diferite etc.
Sângele reprezintă aproximativ 1/13 din greutatea corpului (circa 4 – 5 litri de sânge la o persoană adultă) și este alcătuit din două componente principale: plasma și elementele principale, acestea fiind formate din: globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite.
În cazul petelor de sânge, sunt relevante următoarele aspecte:
locul unde s-au găsit: pe victimă (corp sau îmbrăcăminte), pe agresor, pe obiectele din mediul în care se aflau victima sau agresorul ori în care s-au consumat faptele (podele, ziduri, mobile, sol, arme, caroseria mașinii);
suporturile pe care cad petele de sânge condiționează aspectul și modul de conservare al acestora, aceste suporturi putând fi conservante/neabsorbante (metale, lemn lăcuit, material plastic) sau neconservante/absorbante (textile, pământ, tencuială, cărămidă). Pe primele se formează de obicei pelicule lucioase, friabile cu forma păstrată, iar pe celelalte apar urme difuze cu caracter neregulat;
sângele se poate găsi sub formă de: picături în grup sau izolate, bălți, împroșcături, cruste, mânjituri (Figura 4) în funcție de modul de producere: prin stropire, picurare, prelingere, țâșnire sau contact direct. În unele situații, sângele este amestecat și cu alte produse biologice cum ar fi: substanță cerebrală, spermă, fire de păr, vomismente, diferite secreții.
Fig. 4 Diferite forme sub care se pot găsi urmele de sânge
Balta de sânge se produce atunci când s-a scurs o cantitate mai mare de sânge și poate avea forme relativ rotunde sau fără contur în raport de natura suportului, având în vedere faptul că pe un teren înclinat se formează șiroaie de sânge. De asemenea, dacă hemoragia este de origine venoasă se formează bălți de sânge cu forme bine conturate, în timp ce sângele de proveniență arterială datorită presiunii cu care este aruncat în afara corpului capătă forme de stea cu ramificații ale căror dimensiuni diferă după înălțimea și distanța la care se află suportul.
Dârele (mânjiturile) se formează în cazul în care persoana care a suferit leziuni s-a târât în încercarea de a se salva, ori cadavrul a fost târât de făptuitori pentru a fi ascuns. De asemenea, dacă agresorul își șterge mâinile pe diverse suporturi, poate lăsa dâre de pe care se pot identifica și lua amprentele acestuia.
Picăturile au forme și dimensiuni caracteristice după natura lor (sânge arterial sau venos), poziția pe care o aveau victima și agresorul în timpul săvârșirii faptei (față în față, în picioare, unul culcat și altul în picioare etc.), poziția pe care o are victima față de suportul pe care se găsesc urmele (în picioare, culcat etc.).
Dacă sângele cade pe un plan orizontal, în direcție perpendiculară și de la mică înălțime, se va forma o pată compactă, circulară, cu contur zimțat. În căderile de la înălțime mai mari în jurul petei centrale se formează pete mai mici, satelite, cu forme diferite, punctiforme sau liniare. (Figura 5)
Fig. 5 Aspectul picăturilor de sânge căzute sub un unghi drept de la diferite înălțimi (10 cm, 20 cm, 50 cm, 1 m, 1.5 m, 2 m) pe hârtie și pe marmură.
Când sângele se prelinge pe un plan oblic, se formează pete ovale sau piriforme cu axul mare orientat în direcția de scurgere și cu extremitatea ascuțită spre direcția de deplasare. (Figura 6)
Fig. 6 Morfologia petelor de sânge în funcție de unghiul de cădere
Desigur că aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafață destul de netedă, întrucât pe obiectele poroase nu se vor întâlni asemenea forme.
dimensiunile petelor pot indica cu aproximație cantitatea de sânge pierdută. Dacă cunoașterea acesteia este absolut necesară, la sfârșitul examenului la fața locului se strâng suporturile pe care se găsesc urmele de sânge; în laborator se procedează la uscarea lor perfectă, după care pulberea rezultată se cântărește, rezultatul final înmulțindu-se cu 5 pentru a obține cantitatea de sânge care s-a pierdut.
culoarea și aspectul pot oferi indicii asupra vechimii petelor, ținând cont că urmele de sânge nu au aceeași culoare pe toată durata existenței lor. Imediat după scurgerea din vasele sanguine petele de sânge au culoarea roșu – aprins și luciu specific, iar pe măsura învechirii, devin de un roșu – închis, cafenii, brune – închis, negre, cenușii, verzi datorită procesului de putrefacție. Asupra culorii urmelor de sânge, afară de factorul timp care este hotărâtor datorită oxidării treptate, mai acționează starea atmosferică, natura și culoarea obiectului pe care se află, impuritățile din aer și chiar din conținutul sângelui respectiv. Vechimea acestor urme mai poate fi apreciată și după gradul de deshidratare, care se accentuează în funcție de aceiași factori.
În funcție de natura suportului urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, cum este cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.
Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată și de acțiunile exercitate de om, în încercarea de a îndepărta pata prin răzuire, spălare sau prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de exemplu, arderea prosopului, decuparea unei porțiuni din material etc. De asemenea, multe modificări pot apare datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.
Secțiunea a 2 – a: Aspecte particulare privind cercetarea la fața locului a urmelor sanguinolente
1. Descoperirea urmelor de sânge
Căutarea se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat și de natura obiectelor din perimetrul său. În cadrul acestei etape pot apărea anumite dificultăți cu privire la acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, precum și la petele aflate în cantitate mică sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile specifice descoperirii urmelor care au fost înlăturate în parte, de autor.
De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare de urme de sânge sunt foarte variate ca structură, mărime, culoare și formă. Cu toată această diversitate, cercetarea va fi orientată în câteva direcții principale și anume:
Îmbrăcămintea și corpul persoanelor implicate (victimă, făptuitor iar în unele situații chiar și martori oculari). Ținând seama de natura leziunilor descoperite, zonele corpului și organele vătămate, urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele respective, continuând apoi cu restul corpului. În plus, mai ales în cazul victimelor, urmele de sânge se mai caută în orificiile naturale ale corpului (nas, gură, urechi), pe cap, pe mâini în special sub unghii.
Hainele și încălțămintea constituie întotdeauna obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme. Hainele se cercetează luându-se fiecare piesă în parte, în exterior și în interior, în special reverele, buzunarele, mânecile, manșetele, cusăturile, șlițurile pantalonilor, manșetele acestora. În cazul hainelor din stofă groasă sau din țesături asemănătoare de culoare închisă, cercetarea se realizează deosebit de atent, folosindu-se la nevoie și surse de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte sângele pătrunde adânc în masa țesăturii sau a tricotajului. Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul, trecând apoi la partea interioară a încălțămintei, examinându-se căptușeala.
Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii faptei sau în locul în care a fost descoperit cadavrul. Întâi, se cercetează dacă în limitele respective există sau nu urme de sânge, dimensiunea, culoarea și gradul de coagulare etc. Apoi, se examinează cu atenție, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat și de mărit contrastele, zonele din locul faptei și obiectele din respectivul perimetru care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge. Astfel se cercetează, în încăperi covoarele, mobila tapițată, suprafețele lustruite ale mobilei de culoare închisă, dușumelele, spațiile dintre scândurile dușumelei, mozaicurile din antreuri și holuri, de pe paliere și scări etc. Când infracțiunea se săvârșește în curți, grădini sau locuri deschise, cum ar fi pădurile, câmpiile, urmele de sânge sunt mai greu de observat, de aceea se examinează cu atenție solul, iarba, frunzele arbuștilor, florile etc.
O atenție deosebită trebuie acordată căutării urmelor de sânge pe autovehiculele presupuse a fi implicate în producerea unor vătămări corporale sau uciderea unor persoane, după care au părăsit locul faptei, ori folosite la transportarea cadavrului, victimă a unei infracțiuni de omor. De aceea, autovehiculele vor fi cercetate atât în interior, cât și pe suprafețele mai expuse contactului cu victima (barele de protecție, roțile, portierele, capota etc.).
Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum ar fi cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții etc.
Instalații sanitare, vase, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor infracțiunii.
La fața locului, petele de sânge pot fi examinate cu ochiul liber, cu lupa sau microscopul de buzunar. Depistarea urmelor suspecte a fi de sânge se face de regulă cu surse de lumină dotate cu filtre de culoare roșie sau verde capabile să scoată în evidență urma, iluminarea suprafeței cercetate realizându-se sub un unghi ascuțit.
Petele de sânge pot fi confundate cu alte substanțe lichide, colorate asemănător (sucuri vegetale, rugină, coloranți, etc.), și de aceea în această fază se utilizează anumite reacții de probabilitate pentru a se stabili natura petei. O astfel de reacție este cea pe bază de luminol, o soluție fluorescentă compusă din perborat de sodiu, carbonat de sodiu anhidru și aminoftalhidrazidă, care se pulverizează pe suprafața obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme de sânge, petele existente căpătând o fluorescență aparte sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.
În cazul acestei reacții, sângele vechi reacționează mult mai intens, decât cel proaspăt, și de aceea când urma este recentă înainte de pulverizarea luminolului se pulverizează o soluție de 1 % acid clorhidric pentru descompunerea hemoglobinei în vederea reacției mai intense la luminol.
O altă reacție, care în prezent nu prea mai este utilizată, este cea cu perhidrol (apă oxigenată), această substanță producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge. Însă folosirea doar a perhidrolului prezintă un mare dezavantaj prin faptul că nu este specific pentru sânge, reacționând la fel cu peroxidoza existentă în diferite vegetale, în lapte și în alți numeroși compuși oxidanți. În caz de incertitudine, se procedează la prelevarea respectivelor urme și efectuarea examenelor de laborator necesare, care prin complexitatea lor oferă un grad mai mare de probabilitate.
Fixarea urmelor de sânge
După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge are loc fixarea lor prin descriere în procesul verbal și prin fotografiere (fotografie schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori).
Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze.
Într-o primă fază are loc o descriere generală a urmelor, cu referire la aspectul lor general, locul sau obiectul pe care se află, raportul cu celelalte urme, pentru ca în cea de-a doua fază să se realizeze o descriere amănunțită a fiecărei urme, începând cu aspectul și forma ei (baltă, dâră ori mânjitură), culoarea, fluiditatea, distanța la care se află față de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile etc. Dacă asemenea urme se găsesc pe corpul victimei sau al persoanei bănuite se indică și regiunea anatomică sau organul unde au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică și porțiunea pe care se află: rever, guler, mânecă etc., arătându-se totodată și poziția acestor urme față de leziunile de pe corpul victimei.
Fotografierea urmelor de sânge parcurge, de asemenea, două faze.
Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata apropiere. În măsura în care este posibil, este recomandabilă fotografierea urmelor utilizându-se lumina naturală; pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece acestea din urmă creează umbre puternice care atenuează detaliile imaginii realizate. Sursa de lumină artificială poate fi așezată în spatele aparatului de fotografiat sau lumina poate proveni din două surse laterale. În același timp, aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele de sânge.
Fotografiile de detaliu evidențiază formele petei de sânge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie mărită în prealabil distanța focală, astfel încât să se poată fotografia de la distanțe între 5 și 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. În această fază, aparatul fotografic trebuie să fie așezat pe un stativ cu obiectivul orientat tot perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două surse de lumină, aflate în părțile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub unghi ascuțit, de aproximativ 45°. În cazul în care există mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile de formă și mărime.
De obicei, pentru fixarea urmelor de sânge și a leziunilor de pe corpul victimei se utilizează materiale fotosensibile color, care surprind cu fidelitate nuanțele de culoare a urmelor descoperite. De asemenea, pentru surprinderea raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei se recurge la înregistrările video.
Ridicarea urmelor de sânge
În vederea prelevării probelor de sânge se utilizează procedee diferite, în funcție de stadiul de coagulare a sângelui, mărimea urmei (cantitatea de sânge scursă) și suportul pe care se găsesc urmele.
La ridicarea urmelor de sânge trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice (fire de păr, resturi de țesut etc.), cărora trebuie să li se asigure integritatea.
Obiectele purtătoare de urme care sunt ușor de transportat se ridică pentru examene de laborator, ambalându-se cu grijă, pentru a se evita degradarea urmelor de sânge.
Obiectele din materiale dure (lemn, metal, plastic) care nu pot fi pliate se ambalează în cutii de dimensiuni corespunzătoare pentru ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urmă. Articolele de îmbrăcăminte, lenjeria de pat, covoarele, prosoapele pătate cu sânge se pliază în prealabil astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele sub acțiunea umezelii sau a altor factori. Însă indiferent de natura acestor obiecte purtătoare de urme, ele se ambalează numai după ce sângele este uscat.
În cazul obiectelor netransportabile (dulapuri, mese, dușumele, asfalt etc.), urmele de sânge se ridică prin metode diferite în funcție de starea în care se află. Astfel, fie se procedează la raclare, fie se aplică o hârtie de filtru sau tifon înmuiate în apă, pe care se impregnează pata (metoda Taylor). Această ultimă metodă are avantajul de a conserva unele detalii referitoare la dimensiunile, forma, distanțele și topografia petelor, dar nu permite ulterior examenul microscopic. Când sângele este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și sub forma unor bălți se poate ridica cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta, introducându-se în recipiente de sticlă care se închid ermetic. În cazul urmelor sub forma unor picături, sângele se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.
Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat, iar florile, iarba, frunzele arbuștilor purtătoare ale urmelor de sânge se taie, după care se ambalează în borcane închise ermetic. Petele formate în zăpadă se ridică introducând sub stratul de zăpadă hârtie de filtru sau tifon, care se pune într-un vas pentru topirea zăpezii în mod lent, pata de sânge păstrându-și astfel forma. Petele formate pe ziduri, ciment sau pietre se ridică cu o pânză de in îmbibată în rășină, care se ține presată timp de 24 de ore pe obiectul respectiv, iar în cazul zidurilor tencuite, petele de sânge se ridică prin acoperire cu o hârtie de celofan și desprinderea unui strat de tencuială.
Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se introduce în eprubete sau borcane curate. Pentru ridicarea petelor de sânge de mici dimensiuni ori aflate pe obiecte poroase se procedează în prealabil la dizolvarea cu o substanță potrivită (cum ar fi apă distilată), după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.
Este esențial ca ambalarea obiectelor purtătoare de urme să nu se realizeze înainte de uscarea petelor de sânge iar recipientele folosite nu trebuie să fie din material plastic întrucât pot apărea dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se chiar la imposibilitatea determinării grupei sanguine ori a naturii petei.
Fiecare probă se împachetează separat în hârtie albă sau în plicuri, se leagă cu sfoară și se sigilează, specificându-se conținutul pe o etichetă. De asemenea, un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, cu privire la data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le- a ridicat.
Secțiunea a 3– a: Considerații privind interpretarea urmelor de sânge
Examenul la locul faptei al urmelor de sânge poate oferi indicii importante asupra modului în care a fost săvârșită fapta, precum și cu privire la unele împrejurări sau particularități ale traumatismului.
Studiul atent al acestor urme permite o justă încadrare juridică a faptei săvârșite în omor, sinucidere sau accident. Astfel, direcția urmelor de sânge, modul de dispunere a acestora pe îmbrăcăminte și pe mâinile victimei constituie indicii în favoarea ipotezei de sinucidere, în timp ce prezența sângelui pe îmbrăcămintea unui presupus autor sau pe o armă aparținând acestuia precum și forma, dispunerea și suprafața de răspândire a petelor la locul faptei constituie dovezi ale săvârșirii infracțiunii de omor. În alte cazuri, în funcție de împrejurările producerii faptei, localizarea și aspectul urmelor de sânge în raport cu felul vătămării, și în special prezența acestor urme pe un autovehicul suspect pot duce la concluzia unui accident rutier.
O importanță deosebită pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta prezintă descrierea amănunțită a dispunerii și formei petelor de sânge. Astfel, după forma picăturii de sânge se poate stabili înălțimea de la care a căzut, cunoscându-se faptul că marginile urmei sunt cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. În cazul unei vătămări urmată de o sângerare abundentă îmbrăcămintea victimei poate fi îmbibată de sânge pe suprafețe întinse. Dacă dârele de sânge au o direcție orizontală față de axul corpului, se poate trage concluzia că victima era culcată în momentul agresiunii, în timp ce dârele de sânge orientate pe verticală de sus în jos indică faptul că în momentul rănirii victima se afla în picioare. La aceeași concluzie se poate ajunge și în cazul în care se descoperă stropi de sânge pe un suport vertical (pereți, uși mobile, etc.) la o înălțime de peste 1,50 m.
O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, prezența urmelor de sânge pe tălpile pantofilor victimei demonstrează că aceasta s-a deplasat după rănire de la locul producerii leziunii. Urmele lăsate de mâinile pătate de sânge ale victimei sau agresorului pe diferite obiecte contribuie la reconstituirea acțiunilor întreprinse de victimă sau agresor după comiterea faptei permițând în același timp identificarea autorului după amprentele lăsate. Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, în timp ce prezența unui număr mare de urme, împrăștiate pe o suprafață întinsă a încăperii, sugerează faptul că victima a opus rezistență, s-a luptat cu agresorul, hainele acestuia din urmă fiind, cu siguranță, pătate și ele cu sânge. Prin examinarea sângelui scurs, se pot face aprecieri asupra datei rănirii întrucât imediat după rănire sângele este lichid, de culoare deschisă, uscarea producându-se cu timpul, în raport de grosimea petei și felul suportului.
În cazul în care urmele suspecte au dimensiuni mici sau au suportat modificări sub acțiunea timpului și nu permit stabilirea naturii și provenienței lor, acestea vor fi recoltate în vederea efectuării investigațiilor de laborator.
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor de sânge
Expertiza urmelor de sânge sau expertiza medico – legală a produselor biologice, după cum este denumită în lucrările de medicină legală, este o expertiză complexă, deoarece, deși este efectuată de personal medical de specialitate, uneori se solicită și participarea experților criminaliști.
Prin examinarea urmelor ridicate de la fața locului expertul poate să stabilească:
dacă urma este de sânge;
dacă este de natură umană sau animală;
grupa sangvină;
zona sau organul din care provine;
dacă sângele aparține unui bărbat sau unei femei;
dacă sângele conține impurități, alcool sau elemente de natură toxică;
vechimea aproximativă a urmei etc.
1. În primul rând, expertul biolog trebuie să se pronunțe cu privire la natura urmei, dacă aceasta este sau nu de sânge și în acest scop va recurge la mai multe metode, dintre care unele sunt orientative, dând rezultate probabile, în timp ce altele oferă răspunsuri certe în urma unor procedee mai complicate.
Reacțiile preliminare sau de orientare, unele dintre acestea utilizate chiar în faza cercetării la fața locului (de exemplu reacția cu luminol, reacția cu perhidrol etc.), prezintă avantajul de a fi mai simple și mult mai sensibile putând depista cantități infime de sânge, spre deosebire de metodele cu rezultate certe care, datorită lipsei unei sensibilități deosebite, nu se pot aplica în cazul unor cantități foarte mici de sânge. Pentru a se mări gradul de probabilitate se pot utiliza concomitent sau succesiv mai multe reacții de probabilitate, excluzându-se astfel cât mai multe substanțe care se pot confunda cu sângele.
De exemplu, reacția Adler folosește o soluție saturată de benzidină în acid acetic glacial la care se adaugă câteva picături de apă oxigenată 10 %. În acest amestec se introduce o crustă sau macerat de sânge, trebuind să se obțină o culoare albastră- închis. Reacția este negativă față de salivă și transpirație, în schimb se pot obține reacții fals pozitive în prezența altor elemente decât sângele, cum ar fi: fragmente de plante, pământ, gunoi, rugină, formol.
Reacția Guarino are o specificitate mai mare, iar reactivul este format din: dimetil – anilină, acid acetic glacial, apă distilată și câteva picături de apă oxigenată 10 %. În prezența sângelui apare culoarea galbenă.
O altă reacție de probabilitate este reacția Kastler – Mayer în care se folosește o soluție bazică de fenolftaleină în apă distilată, reacție negativă cu compușii fierului și cu unele produse organice (spermă, salivă etc.) dar pozitivă cu sângele și compușii cuprului, nichelului, cu permanganat, bicromați, hipocloriți etc. obținându-se o culoare roșie.
Reacțiile orientative nu sunt specifice, obținându-se rezultate fals pozitive și cu alte substanțe, care conțin peroxidază sau cu substanțe minerale. Ca un criteriu de diferențiere, se consideră că reacțiile fals pozitive apar după un interval mai lung de timp și au o intensitate mai mică decât în cazul sângelui. De aceea, în cazul unui rezultat pozitiv este necesară efectuarea ulterior a reacțiilor de certitudine. Dacă aceste reacții dau rezultate negative, cercetarea se oprește deoarece nu s-a pus în evidență peroxidază și deci se exclude posibilitatea existenței sângelui în proba cercetată, având în vedere că aceste metode sunt extrem de sensibile, chiar dacă sângele este uscat, putrefiat sau în cantități infime.
În afara acestor reacții se mai utilizează și o serie de metode care au îmbunătățit tehnicile examenelor preliminare cum ar fi:
metoda cromatografică pe hârtie care poate indica prezența hemoglobinei, fără a putea însă preciza originea ei umană sau animală, metodă care nu este specifică, reacționând și cu alte substanțe;
metoda electroforetică care, aplicată la petele de sânge, dă rezultate pozitive și specifice, identificând hemoglobina chiar și în pete cu vechime de peste 60 de ani;
metoda fluorescenței care se bazează pe transformarea petei de sânge în hematoporfirină sub acțiunea acidului sulfuric, dând o fluorescență roșie-cărămizie.
Reacțiile de certitudine sunt efectuate ulterior reacțiilor de probabilitate în cazul în care acestea au fost pozitive.
Examenul microscopic direct sau proba morfologică se utilizează numai în cazul unor pete de sânge proaspăt (fără hemoliză), punându-se în evidență elementele figurate ale sângelui (hematiile).
Probele microcristalografice se bazează pe proprietatea derivaților hemoglobinei de a forma în anumite condiții cristale caracteristice, având avantajul de a evidenția cu certitudine sângele chiar dacă acesta provine din pete foarte vechi. În cadrul acestei categorii intră reacțiile Teichman, Takayama, Ustinov, Bertrand, Stryzowskiek.
Reacția Teichman se bazează pe formarea cristalelor de clorhidrat de hematină, care apar în urma reacției dintre clorura de sodiu din sânge și hematii în prezența acidului acetic glacial, reacția fiind fals negativă în prezența săpunurilor, grăsimilor și ruginii. (Figura 7)
Fig. 7. Cristale Teichman
Reacția Ustinov, prin care se obțin cristale roșii – brune datorită reactivului pe bază de piridină, se aplică atunci când se bănuiește că pata este foarte veche iar reacția Takayama pe bază de glucoză, hidroxid de sodiu și piridină prezintă avantajul de a fi mai puțin influențată de impuritățile din sânge în comparație cu metoda Teichman.
Proba spectroscopică este rapidă și simplă, dând rezultate exacte și în cazul unor pete vechi și alterate. Această metodă se bazează pe proprietatea hemoglobinei și a derivaților acesteia de a absorbi razele din unele zone ale spectrului luminos, benzile spectrale de absorbție situându-se în zona galbenă, între liniile D și E, lungimile de undă variind în funcție de vechimea petei. Având în vedere că pata de sânge poate fi contaminată de diferite substanțe (detergenți, var, uleiuri etc.), rezultatele obținute în acest caz fiind neconcludente, se recomandă purificarea în prealabil a materialului examinat prin metoda cromatografică Fiori. În cazul în care produsul examinat este în cantitate foarte mică, se poate folosi microspectroscopul, care se adaptează la microscopul optic în locul ocularului acestuia.
Sângele de origine umană se deosebește de cel provenit de la animal prin dimensiunea și forma hematiilor cunoscându-se faptul că hematiile sângelui uman au un diametru mai mare în comparație cu ale celorlalte mamifere dar în același timp mai mici și de formă diferită față de hematiile păsărilor, peștilor și reptilelor.
2. Originea umană sau animală a petei de sânge se demonstrează prin mai multe metode, bazate pe principiul anticorpilor, cum ar fi: precipitare, aglutinare sau disoluție.
Cea mai folosită este reacția de precipitare Cistovici – Uhlenhuth, reacție complexă pentru efectuarea căreia sunt necesare seruri provenite de la om sau de la diverse animale și care presupune intrarea în contact direct a serului de analizat cu ser anti-specia respectivă, având loc o reacție antigen-anticorp clasică fapt ce se concretizează prin apariția unui precipitat.
Această metodă pune în evidență originea umană a proteinelor, indiferent dacă acestea provin din sânge sau nu, și de aceea, anterior acestei etape se impune efectuarea probelor de certitudine. Reacția este fals negativă în cazul în care pata supusă analizei conține alte substanțe organice de natură umană cum ar fi spermă sau transpirație și este pozitivă și pentru sângele de origine animală dacă la solvirea crustelor s-a folosit amoniac.
3. Cu ajutorul examenului microscopic al unei pete de sânge macerate și colorate în prealabil cu hematină sau albastru de metilen 1 % se poate determina și regiunea anatomică din care provine sângele, studiindu-se în acest scop elementele specifice cu care este amestecat. Astfel probele de sânge prelevate în cazul unui viol conțin celule epiteliale vaginale, elemente vulvare și frecvent spermă, în sângele menstrual se găsesc celule epiteliale vaginale, basofite de formă poligonală și uneori microbi iar probele obstetricale conțin, pe lângă sânge, și resturi placentare, peri fetali, meconiu. Sângele provenit din craniu poate conține substanță nervoasă și fire de păr, sângele nazal conține celule cilindrice, ciliate, caracteristice mucoasei căilor respiratorii superioare, mucus și floră saprofită a căilor aeriene iar cel din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nuclee, leucocite, diverse resturi alimentare și floră microbiană specifică.
4. Prin expertiza bio-criminalistică se poate stabili și grupa sangvină (0, A, B, AB) căreia îi aparține urma de sânge (metoda izohemaglutinării IHA) precum și sexul persoanei, în funcție de cromatina sexuală.
Identificarea grupei de sânge se poate realiza doar în cazul unor pete de sânge cu o vechime de cel mult un an și are la bază determinarea antigenelor sau aglutininelor corespunzătoare fiecărei grupe prin intermediul a patru reacții: reacția Beth – Vincent și reacția absorbție eluție (pentru determinarea antigenelor) și reacțiile Lattes și Simonin (pentru determinarea aglutininelor).
Pentru efectuarea expertizei, organele de urmărire penală, cu ajutorul personalului medical specializat vor recolta probe de comparație atât de la victimă, cât și de la persoanele bănuite. Sângele astfel prelevat se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate care vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele sigilate vor purta mențiuni cu privire la data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a efectuat operația.
Unele aspecte privind identificarea genetică (ADN)
În prezent, o atenție deosebită se acordă expertizei pentru stabilirea profilului ADN, metodă care, deși reprezintă o descoperire științifică relativ recentă, oferă cele mai bune rezultate în procesul de identificare a persoanelor pe baza urmelor de sânge, dar și a celorlalte urme biologice (fire de păr, salivă, spermă etc).
Rezultatele analizelor ADN efectuate pe un număr mare de subiecți, au arătat că erorile ce s-ar putea ivi prin confundarea unui profil genetic cu altul sunt practic imposibile.
Metoda se bazează pe structura complexă si irepetabilă a macromoleculelorde acid dezoxiribonucleic (ADN) care după cum se știe este prezent în toate celulele corpului uman (cu excepția celulelor roșii ale sângelui). Fiecare individ are o structură genetică unică, identică în toate celulele organismului. Excepția o dau gemenii monozigoți, materialul genetic este extrem de diversificat, deoarece anumite părți ale genomului uman sunt polimorfe.
ADN-ul uman are aspectul unui filament cu lungimea de aproximativ 3m, și se regăsește în compoziția tuturor cromozomilor. El este format din două lanțuri care se răsucesc unul în jurul celuilalt sub forma unei spirale, alcătuind o bandă elicoidală dublă. Lanțurile au o structură tip și sunt alcatuite dintr-o succesiune de nucleotide, compuse dintr-o bază azotată (care conține adenină, timină, guanină și citozină), un zaharid (dezoxiriboza) și o grupare fosfat. Zaharidul si fosfatul formează întotdeauna o unitate invariabilă. Componentele bazei azotate au o dispunere extrem de variată și asigură stocarea întregii informații genetice. Bazele azotate din cele două lanțuri ale filamentului de ADN sunt legate între ele întotdeauna după formula adenină + timină și guanină + citozină, prin intermediul enzimei denumită ADN-polimeraza.
Cunoscând succesiune bazelor azotate din secvența unui lanț, se poate reconstitui cu certitudine secvența corespunzătoare celui de al doilea lanț. Acest lucru permite efectuarea examenelor comparative intre urmele ridicate de la fața locului și probele prelevate de la persoanele suspecte. Astfel, dacă după separarea celor două lanțuri ale unei secvențe de ADN se introduce un fragment de ADN marcat radioactiv sau chimic, acesta se va uni cu unul din cele două lanțuri, numai dacă va găsi o secventă complementară.
Pentru analize se folosesc patru locații de ADN, considerându-se că acestea sunt suficiente pentru a face o identificare certă. Rezultatele examinărilor se prezintă sub formp de coduri de bare, care atunci când probele analizate provin de la aceeași persoană, sunt identice.
Pentru examinarea ADN-ului se folosesc două tehnici de bază: analiza polimorfismului lungimii fragmentelor de restricție (RFLP) și reacția de polimerizare în lanț a ADN (PCR).
Tehnica RFLP constă în fragmentarea (clivarea) ADN-ului cu ajutorul enzimelor de restricție. Se obțin astfel două sau mai multe fragmente de ADN care sunt separate ulterior într-un gel de agaroză, sub acțiunea curentului electric. După separare, fragmentele de ADN sunt transferate pe o membrană de nylon care se introduce într-o soluție în care se află probele radioactive. Fragmentele ADN radioactive se unesc pe bază de complementaritate, conform schemei prezentate mai sus, cu fragmentele de pe membrană. Pentru vizualizarea hibridizării, membrana de nylon se pune în contact direct cu emulsia unui film sensibil la radiații X, imaginea obținută fiind asemanătoare unui cod de bare.
Această tehnică are un înalt grad de precizie, întrucât oferă posibilitatea examinării unui număr mare de locații ADN. Ea este însă foarte laborioasă și necesită probe de ADN de înaltă calitate, și un interval de lucru destul de lung.
Tehnica PCR se bazează pe proprietatea celulelor de a se multiplica prin diviziune. Ea constă în regenerarea naturală a moleculei de ADN cu ajutorul enzimei ADN-polimeraza. Odată cu diviyziunea celulară, fiecare moleculă de ADNse desface în cele două lanțuri spirale. Enzima ADN-polimeraza reface la nivelul noilor celule lanțul ADN complementar matriței ADN originale, dublând astfel numărul moleculelor de ADN. Această constatare a permis multiplicarea artificială a moleculelor de ADN cu ajutorul reacției PCR.
Reacția PCR are loc în cicluri distincte care se repetă de aproximativ 30 de ori, durata unui ciclu fiind de 1-3 minute. Fiecare cicluse desfășoară în trei etape:
denaturarea chimică sau termică la o temperatură de 90oC a ADN-ului;
cuplarea bazelor azotate de adenină, timină, guanină și citozină la capetele secvenței de ADN;
extensia (polimerizarea).
După un număr de 20 de cicluri se obțin aproximativ 1.000.000 de copii ale fragmentului de ADN. Benzile copiilor fragmentului de ADN multiplicat pot fi vizualizate prin electroforeză și reacții de culoare.
Spre deosebire de procedeul RFLP, tehnica PCR presupune un timp scurt de lucru (câteva ore) și este extrem de sensibilă, pentru examinări fiind suficiente cantități de ADN de ordinul nanogramelor (50-100 de celule). Ea permite in același timp, analiza chiar și a fragmentelor de ADN cu un înalt grad de degradare. În schimb, acest procedeu prezintă riscul contaminării probelor ADN-ului cercetat cu ADN-ul rezultat din reacțiile anterioare, sau cel provenit de la persoana care preleveaza probele pentru comparație. El are si un procent de eroare (0,25%), iar amplificarea execisivă a moleculelor de ADN poate opri reacțiile din ultimele cicluri.
Probele biologice descoperite în locul faptei care pot fi utilizate în scopul analizării ADN-ului sunt reprezentate de: sânge, spermă, salivă, secreție vaginală și nazală, țesuturi și celule, oase și organe interne, fire de păr cu foliculi, urină, bucăți de carne etc. Pot fi examinate de asemenea, orice alte probe care se preteaza la analize ADN mitocondriale. Materialele care sunt lipsite de celule nucleate, cum este de exemplu serul, nu pot fi supuse analizei ADN.
La căutarea, ridicarea și conservarea materialului purtător de informații genetice, se vor respecta aceleasi reguli ca cele prezentate la urmele de sânge, spermă, salivă, etc.
În funcție de starea în care se găsesc urmele, la ridicare se folosește instrumentar sterilizat, constând din pensete anatomice, seringi, pipete, spatule, manuși chirurgicale etc. Sângele lichid se recoltează cu siringa sau pipeta, iar cel sub formă de cheag, cu spatula și se transferă într-o eprubetă sterilizată. Atunci când sângele se află în zăpadă sau apă, trebuie ridicat imediat, pentru a preveni diluarea sa și mai accentuată.
Pentru a elimina riscul contaminării, la ridicarea fiecărei urme biologice se va folosi alt instrumentar. Ambalarea se face separat, în funcție de locurile în care au fost descoperite. Fiecare ambalaj se sigilează si etichetează, menționându-se numărul și natura probei, locul din care a fost ridicată și persoana care a recoltat-o. Pentru o cât mai bună conservare a probelor, acestea se introduc în frigidere (fără a le îngheța).
Prelevarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte se va face de personal medical calificat, cu asigurarea condițiilor necesare eliminării riscului de contaminare. În cazul sângelui, se recoltează în eprubete sterilizate în care se află un anticoagulant (EDTA), de două ori câte 5 ml de sânge. După sigilare și etichetare, eprubetele se introduc in frigider si se transportă imediat la laborator.
Organizarea bazelor de date genetice face necesară luarea unor măsuri adecvate pentru a preveni pe de o parte pierderea datelor, iar pe de altă parte pentru a controla și restricționa accesul la acest gen de informații, a persoanelor juridice și fizice care nu au atribuțiuni pe linia urmăririi și judecării infracțiunilor.
Potrivit Recomandării nr. (92)1 adoptată la Strasbourg în 1992 de către Consiliul Europei, probele colectate pentru analizele ADN și informațiile derivate din astfel de analize în scopul investigării și sancționării infracțiunilor, nu trebuie să fie folosite pentru alte scopuri. Orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic este interzisă.
CAPITOLUL III
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A
URMELOR DE SPERMĂ
Secțiunea 1: Considerații generale
"Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreția glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluției nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice." De asemenea, în cazul sinuciderilor prin spânzurare se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în timpul actului sexual. Această categorie de urme biologice este caracteristică săvârșirii unor anumite infracțiuni cum ar fi infracțiunile privitoare la viața sexuală (viol, act sexual cu un minor, seducție, perversiune și corupție sexuală, incest), omor însoțit de una din aceste infracțiuni sau în cazuri mai rare de profanare de cadavre.
Forma și aspectul urmelor de spermă depinde de natura suportului, de modul în care lichidul seminal a venit în contact cu acesta, durata de timp scursă de la formare și până în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză etc.
În cazul obiectelor absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale petele proaspete de spermă au o culoare gri – deschisă, sunt lipicioase la pipăit, în timp ce în stare uscată au contur neregulat, margini bine delimitate și sunt aspre la pipăit. Pe obiectele neabsorbante de exemplu țesăturile din fibre sintetice, suprafețele netede ale obiectelor din lemn, fier, sticlă etc., petele recente de spermă sunt vâscoase, lipicioase, de culoare gri – deschis, uneori cu ușoare nuanțe de sânge diluat, iar după uscare capătă aspectul de crustă solzoasă și lucioasă sau dâră strălucitoare, care cu timpul devin pulverulente.
Studierea petelor de spermă prezintă o importanță deosebită pentru cercetarea criminalistică întrucât servesc atât la clarificarea împrejurărilor săvârșirii faptei, cât și la delimitarea cercului de suspecți și chiar identificarea persoanei pe baza amprentei genetice. Ele au început să fie valorificate în procesul identificării criminalistice după anul 1925, când omul de știință japonez K. Yamakami a stabilit că unele secreții ale corpului omenesc, precum sperma, secreția vaginală etc., au aceleași proprietăți de grupă ca și sângele și ele corespund la om grupei sanguine.
Secțiunea a 2 – a: Aspecte particulare privind cercetarea la fața locului a urmelor seminale
Activitatea de căutarea și descoperirea urmelor de spermă
La fața locului, cercetarea se desfășoară cu respectarea anumitor reguli și într-o anumită ordine determinată de particularitățile locului faptei. Mai întâi se examinează corpul victimei dacă acesta se mai află în locul respectiv, medicul legist căutând urmele seminale pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii pubieni etc., continuându-se apoi cu lenjeria de corp și îmbrăcămintea exterioară a victimei. După aceea se trece la examinarea obiectelor suspecte a fi purtătoare de astfel de urme: lenjeria de pat, covoarele, dușumelele, chiuvetele, băile, prosoapele, batistele etc. Atunci când fapta a fost săvârșită în câmp deschis, urmele se caută pe pământ, iarbă, frunze și flori, sau pe alte obiecte aflate în apropierea locului faptei.
Căutarea acestor urme nu întâmpină, de regulă, greutăți întrucât cercetarea obiectelor se poate efectua cu ochiul liber la lumina naturală a zilei sau, în lipsa acesteia, cu ajutorul unei surse de lumină artificială cum ar fi lanterna de buzunar sub unghiuri diferite de incidență a razelor de lumină. În cazurile incerte se poate recurge la examinarea cu lumină ultravioletă (lampa Wood) punându-se în evidență fluorescența albăstruie a spermei vizibilă în întuneric; ea se datorește riboflavinei, care are o fluorescență galben-verzuie, precum și unui compus prostatic cu o fluorescență alb-albăstruie. Această metodă nu dă rezultate certe ci are doar un caracter de orientare, întrucât această fluorescență se întâlnește și la alte pete de natură organică cum ar fi urină, mucus.
De multe ori, spălarea suportului textil (în special cu apă caldă și săpun) nu atinge scopul scontat de ștergere a urmelor, ci dimpotrivă, poate fixa sperma pe fibrele textile. Urmele de spermă pe suport textil se pot pune în evidență și cu ajutorul microscopului de baleiaj. Pentru orientarea rapidă se mai poate folosi sulfatul de alizarină în apă distilată, care în prezența spermei se va colora în verde.
Examinarea la fața locului trebuie completată obligatoriu cu examenele de laborator deoarece și alte lichide biologice (scurgeri uretrale, leucoree, salivă, expectorație, puroi, lapte), sucuri vegetale, scrobeală, gelatină pot da pete asemănătoare.
Fixarea urmelor de spermă
Urmele de spermă descoperite la fața locului se fixează prin descriere în procesul- verbal de cercetare la fața locului și prin fotografiere. În procesul-verbal se va consemna locul unde au fost găsite, caracteristicile obiectelor purtătoare, forma și aspectul urmelor, culoarea lor precum și alte urme ce se găsesc în imediata lor apropiere. Vor fi descrise de asemenea si obiectele din apropiere, dacă au legătură cu săvârșirea faptei, sau regiunile anatomice în apropierea cărora au fost găsite. Deși, fotografierea ca mijloc de fixare a acestor urme nu se prea folosește, se pot totuși fotografia prin procedee obișnuite sau cu filtre separatoare de culoare, obiectele pe care se află urmele de spermă precum și detaliile acestora.
Operațiunea de ridicarea urmelor de spermă
Urmele de spermă se ridică prin procedee diferite în funcție de starea în care se află și de natura suportului pe care au fost găsite.
Astfel, obiectele de dimensiuni mici purtătoare de asemenea urme se ridică de la locul faptei dacă sunt comod transportabile și se ambalează cu grijă pentru a nu se degrada urmele sau a se pierde caracteristicile de identificare. De aceea, obiectele respective se vor ambala de așa manieră încât suprafețele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin, cum sunt de exemplu pereții ambalajului. Atunci când se pliază lenjeria de pat sau îmbrăcămintea în vederea ambalării, se ține seama ca plierile să nu se facă prin zonele cu urmele de spermă, iar în măsura în care este posibil se va decupa doar porțiunea pe care se află pata, fără a se îndoi. Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet etc.) nu se ridică niciodată prin răzuire, ci se decupează, pentru a nu se distruge spermatozoizii "care sunt cei mai valoroși pentru cercetarea criminalistică".
O altă metodă folosită pentru ridicarea urmelor de spermă în cazul obiectelor care prin natura lor nu pot fi ridicate (piatră, marmură) este cea a cercetării directe, care constă din aplicarea colorantului pe suport și apoi îmbibarea preparatului obținut pe o hârtie de filtru, care se examinează ulterior la microscop.
De pe corpul victimei urmele se ridică cu hârtie de filtru atunci când sunt proaspete (umede), și prin umezire prealabilă cu apă distilată sau glicerină și transferare pe hârtie de filtru în cazul petelor uscate; hârtiile astfel îmbibate se introduc în eprubete sterilizate. Perii pubieni îmbibați cu spermă se taie și se introduc în borcane sterilizate.
Secțiunea a 3 – a: Considerații privind interpretarea urmelor seminale
Interpretarea urmelor de spermă la locul săvârșirii faptei este foarte importantă în cadrul cercetării criminalistice întrucât oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor seminale
Expertiza bio-criminalistică poate contribui la restrângerea cercului persoanelor suspecte, iar "în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele." Astfel, se poate stabili dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală, dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe, vechimea aproximativă a urmei, substanțele străine prezente în urmă, eventualele boli venerice și, nu în ultimul rând, caracterul secretor sau nesecretor, precum și grupa sangvină a individului.
Cercetarea petelor de spermă are importanță deosebită în medicina legală și în criminalistică, fiind singurele urme care persistă pe îmbrăcăminte, pe alte corpuri delicte sau intravaginal, o perioadă de timp mai îndelungată. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal aproximativ 48 ore, iar în cazul unui cadavru înghețat, acest termen se poate prelungi foarte mult, mergând până la 19 zile, cu precizarea că prezența spermatozoizilor în secreția vaginală depinde de mai mulți factori, cum ar fi: pH-ul, flora microbiană, perioada ciclului ovular etc. Pe îmbrăcăminte sau pe lenjerie de corp, dacă are calități absorbante bune, spermatozoidul poate fi conservat timp de câteva luni.
Ca și în cazul petelor de sânge, în cercetarea urmelor de spermă se folosesc reacții de probabilitate și reacții de certitudine, acestea din urmă aplicându-se numai în cazul în care rezultatele obținute în urma reacțiilor de probabilitate au fost pozitive.
Reacțiile de probabilitate se bazează pe proprietățile chimice, enzimatice și imunologice ale spermei.
Din categoria reacțiilor de probabilitate bazate pe compoziția chimică a spermei fac parte:
Reacțiile cristalografice (Florence, Barberio) care au ca principiu general formarea de cristale în urma reacției chimice dintre componentele organice ale spermei și reactivii folosiți;
Reacțiile cromatografice care se bazează pe identificarea sperminei și a colinei printr-o reacție de culoare. Metoda este specifică, fiind utilă în special în oligospermii și azoospermii, când numărul spermatozoizilor poate fi extrem de redus și deci foarte greu de evidențiat.
Reacțiile spectrografice care se bazează pe identificarea în lumină vizibilă sau în raze ultraviolete a zincului și clorului, elemente chimice aflate în cantități mari în spermă. Metoda este însă limitată de faptul că se obțin rezultate neconcludente în cazul petelor impure.
Cea mai sensibilă reacție pentru evidențierea spermei este reacția Florence care dă rezultate pozitive chiar și pe pete vechi de 4 ani sau supuse unei temperaturi de 100 – 200˚C, având și avantajul că se execută rapid (10 – 15 minute în cazul spermei proaspete). Astfel, în prezența unei pete macerate de spermă, folosindu-se o soluție iodurată în apă distilată se formează cristale de iodură de colină, care pot fi observate la microscop, având aspect caracteristic brun-portocaliu, ascuțite sau cu una din extremități bifurcată, dispuse izolat sau în grup (vezi figura 8). Reacția este fals pozitivă în prezența altor produse biologice ce conțin colină (salivă, secreție vaginală, lichid de putrefacție etc.) și este inhibată de flora microbiană, urină, sânge, umiditate excesivă etc.
Fig. 8
Reacția Barberio constă din punerea în contact a unei picături de macerat din pata presupusă a fi de spermă cu o picătură de reactiv Barberio (soluție saturată de acid picric în apă distilată). Reacția este pozitivă dacă se obțin cristale galbene aciculare sau lamelare de picrat de spermină grupate uniform. Reacții fals pozitive se obțin în aceleași condiții ca la reacția Florence.
O altă reacție este reacția microchimică a lui Niederland care se bazează pe conținutul în calciu al spermei, obținându-se cu o picătura de acid sulfuric cristale de sulfit acid de calciu.
Reacțiile de probabilitate bazate pe proprietățile enzimatice ale spermei urmăresc evidențierea acelor enzime care se găsesc în spermă în cantități mult mai mari decât în alte secreții biologice și anume a fosfatazei acide și a creatinfosfatkinazei. În ce privește determinarea fosfatazei acide, rezultatele negative nu exclud prezența spermei, deoarece în boli ale prostatei sau sub acțiunea factorilor de mediu, această enzimă poate să scadă foarte mult, iar reacții fals pozitive se pot obține când petele au fost contaminate cu salivă sau cu fecale.
Reacțiile de probabilitate bazate pe proprietățile imunologice ale spermei au la bază reacția antigen/anticorp, fiind asemănătoare cu cele utilizate pentru stabilirea originii umane sau animale a petelor de sânge și având avantajul unei mari sensibilități și specificități.
Reacțiile de certitudine urmăresc evidențierea spermatozoizilor în preparatul cercetat printr-o reacție de culoare. Dintre metodele histologice cele mai utilizate cităm:
Colorația cu eritrozină amoniacală (spermatozoizii capătă o culoare roșu aprins și sunt dispuși în ciorchine pe fibrele textile ale suportului);
Metoda dublei colorații cu eritrozină amoniacală și albastru de metilen (capetele spermatozoizilor au culoare violet, iar coada lor și fibrele suportului textil culoarea albastră);
Colorația Giemsa (culoarea rezultată este asemănătoare cu cea de la metoda precedentă; în plus pot fi evidențiate și celelalte componente antrenate în spermă, cum ar fi celulele descuamate etc);
Metoda cu hematoxilină eozină (partea bazală a capetelor spermatozoizilor se colorează în roșu violet, acrozomul – partea anterioară a capului spermatozoidului – se colorează în roz, coada în albastru);
Impregnarea argentică (capetele se colorează în brun cu un halou incolor, coada brun clar).
În cazul în care se lucrează direct pe suportul purtător de urmă, mai întâi se colorează acesta împreună cu pata și apoi se procedează la disocierea fibrelor și montarea în balsam de Canada pentru examenul microscopic. În cazul unor pete de spermă recoltate de pe pământ, se examinează cu atenție rezultatele colorării spermatozoizilor, deoarece aceștia se aseamănă cu unele bacterii aflate în sol, cu rol de oxidanți, ca stimulatori de fermentație etc.
Dacă prin reacțiile de certitudine se evidențiază prezența spermatozoizilor se poate afirma cu siguranță că pata respectivă este de spermă. În schimb, absența spermatozoizilor nu exclude posibilitatea ca pata să fie de spermă, întrucât numărul gameților scade până la dispariție în diferite condiții patologice (oligospermii, azoospermii) sau în urma factorilor de mediu. De aceea, chiar dacă evidențierea morfologică a spermatozoizilor este negativă, dar în schimb trei reacții de probabilitate sunt pozitive, se consideră că pata este de spermă.
Examenul histologic permite, de asemenea, diferențierea petelor de spermă de alte pete cu aspect asemănător, cum ar fi secrețiile: uretrală (conține leucocite, mucină, eventuali gonococi), vaginală (conține leucocite, globule de puroi, celule epiteliale pavimentoase și cu granulații diferite), nazală (conține leucocite, microbi și celule ciliate cilindrice de tip respirator sau celule pavimentoase de tip bucofaringian), bronșică (conține celule pavimentoase cu nucleu central, mucină) sau petele de puroi care conțin celule conjunctive, globule de grăsime etc. În unele cazuri o parte din aceste secreții biologice formează pete în amestec cu sperma sau sângele.
Preocuparea principală a specialiștilor rămâne totuși stabilirea apartenenței individuale a petei de spermă cu ajutorul metodelor serologice și morfologice.
Metodele serologice urmăresc stabilirea grupei sangvine a indivizilor secretori conform sistemului A,B,O pe baza identificării antigenelor de grup în petele de spermă, antigene determinate de gena secretoare. Indivizii secretori, care reprezintă aproximativ 80% din populația țării noastre, prezintă antigene de grup sanguin în toate lichidele corpului (salivă, spermă), secreția vaginală având titrul cel mai ridicat. În petele de spermă rezultate în urma unui raport sexual se pot determina atât antigenele victimei cât și cele ale învinuitului. De aceea, numai cunoscându-se grupa de sânge și caracterul secretor sau nesecretor al victimei se poate deduce din antigenele evidențiate grupa de sânge a învinuitului, care ulterior poate fi confirmată și prin analiza de sânge sau salivă. Din aceste considerente, în cazul unui raport sexual se cercetează petele de spermă de pe îmbrăcămintea victimei, recoltându-se totodată secreția vaginală, anală sau bucală, pe lame și tampon pentru stabilirea grupei de sânge și a caracterului secretor, iar în cazul unui viol urmat de deces, pe lângă secreția vaginală recoltată de la victimă pentru evidențierea spermei, se va preleva și sânge și secreție salivară pentru stabilirea caracterului secretor/nesecretor al acesteia.
Metodele morfologice urmăresc evidențierea anomaliilor structurale ale spermatozoizilor din pata suspectă (de exemplu anomalii ale capului: micro-, macrospermie, anomalii de lungime și grosime ale piesei intermediare; anomalii ale cozii: de lungime, de implantare laterală, coadă dublă sau inelară, etc), comparativ cu proba recoltată de la persoana incriminată. "Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.” Acest gen de identificare a fost totuși criticat în literatura de specialitate, opinându-se că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ci ele variază în cursul vieții individului, și deci concluziile cu privire la identitatea persoanei de la care provine urma nu pot fi certe.
În prezent, după cum am mai arătat anterior, este posibilă o identificare a persoanei după urmele de spermă prin intermediul expertizei ADN.
CAPITOLUL IV
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ
A URMELOR DE SALIVĂ
Secțiunea 1: Considerații generale
Urmele de salivă, create la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe diferite obiecte aparținând victimei, făptuitorului sau altor persoane, sunt importante pentru cercetarea criminalistică întrucât servesc la stabilirea activității infractorului, a grupei sangvine (numai la indivizii de tip secretor), a timpului petrecut la locul faptei etc. De asemenea, prin analizarea în laborator a urmelor de salivă se poate obține, ca și în cazul celorlalte urme biologice de natură umană, profilul ADN al persoanei respective, fiind semnalate în practică cazuri de stabilire a identității persoanei după saliva prelevată de pe batistă, țigară etc.
Saliva este un compus lichid, vâscos, care conține în principal apă (aproximativ 99 %), substanțe anorganice în proporție de 0,3 %, restul fiind format din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, o floră microbiană și substanțe organice. Urmele de salivă se formează prin contactul nemijlocit al buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacâmuri, scobitori, șervete, batiste, țigări etc.), printr-o salivație exagerată sau prin eliminarea salivei (scuipare) sub formă de spută.
Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de mai mulți factori, cum ar fi: natura și suprafața obiectului primitor, cantitatea de salivă și conținutul său, modul în care vine în contact cu obiectul în cauză, timpul scurs între momentul creării lor și cel al descoperirii, condițiile de mediu etc. Astfel, pe obiectele cu suprafețe netede saliva nu pătrunde în masa obiectului respectiv ci, cât timp este proaspătă, se prezintă ca o pată umedă lucioasă, aproape incoloră pentru ca pe măsură ce trece timpul să se transforme într-o peliculă foarte fină, lucioasă de culoare apropiată de galben deschis. În schimb în cazul obiectelor absorbante, saliva pătrunde în masa acestora imediat după depunere, umezindu-le ușor.
Secțiunea a 2 – a: Particularități privind cercetarea la fața locului în cazul urmelor de salivă
Activitatea de căutare și descoperire a urmelor de salivă
Căutarea la fața locului a urmelor de salivă se realizează de către organele de urmărire penală ținând seama de modul de formare a acestora și de locurile unde sunt întâlnite cel mai frecvent. Astfel, se vor cerceta obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum ar fi: resturi de alimente, pahare, sticle, tacâmuri, mucuri de țigări, batiste, instrumente muzicale de suflat, obiecte de cult religios etc. și nu în ultimul rând corpul victimei, pe care se pot forma astfel urme în timpul sărutului, prin atingere cu limba a unor suprafețe etc. "Descoperirea acestor urme necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei.", având în vedere că urme de salivă pot fi întâlnite în cantitate mai mare pe dușumele, sol, covoare, chiuvete etc. ca urmare a eliminării salivei prin scuipare. De asemenea, în cadrul cercetării la fața locului, nu trebuie omise anumite obiecte sau suporturi care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum ar fi timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze etc., în acest sens menționându-se în literatura de specialitate cazuri de stabilire a grupei sangvine și a profilului ADN prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru.
Având în vedere că urmele de salivă sunt aproape incolore și că pot fi confundate cu ușurință cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal) sau cu alte pete de natură organică sau anorganică (vopsea, sucuri, detergenți etc.), cercetarea la locul săvârșirii faptei se va realiza cu deosebită atenție, sub diferite unghiuri de incidență a luminii utilizându-se în acest scop lanterne, lupe de mărit și în special lămpi portative cu ultraviolete sub ale cărei raze urma de salivă are o luminiscență albicioasă.
Fixarea urmelor de salivă
Fixarea urmelor descoperite se realizează prin descriere în procesul verbal și prin fotografiere.
Astfel, în procesul-verbal se consemnează natura obiectului purtător, aspectul și culoarea sa, locul în care a fost descoperit, iar cu privire la urmele propriu- zise se menționează aspectul lor, culoarea, conturul și dacă sunt încă umede sau deja sub formă de peliculă. De asemenea, în cazul în care aceste urme au fost descoperite pe corpul victimei, se vor descrie și eventualele mușcături în urma cărora s-au format petele de salivă.
Fotografierea se realizează prin procedee obișnuite sau utilizându-se filtre separatoare de culori, în funcție de culoarea obiectelor pe care au fost descoperite.
Operațiunea de ridicare a urmelor de salivă
În vederea ridicării urmelor presupuse a fi de salivă, ca și în cazul altor urme biologice de natură umană (sânge, spermă etc.), se utilizează procedee diferite, în funcție de natura obiectelor purtătoare dar și de starea în care se află urmele (proaspete sau vechi).
În cazul unor obiecte comod transportabile (batiste, îmbrăcăminte, resturi de alimente, mucuri de țigări etc.) se procedează la ridicarea lor pentru examenul de laborator, ambalarea și transportul efectuându-se cu grijă pentru a se evita deteriorarea urmelor de salivă ca urmare a venirii în contact a zonelor pe care se află petele respective cu ambalajul sau cu alte obiecte.
Atunci când urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat cum ar fi dușumele, mozaic de bucătărie etc., pe mobilă ori pe corpul persoanei se apelează la tehnici diferite în raport de vechimea urmei. Astfel, urmele proaspete în stare lichidă se ridică cu ajutorul pipetei și se introduc în eprubete închise și etichetate, iar pentru cele mai puțin conturate se folosește hârtia de filtru. Petele deja uscate, sub formă de peliculă, se umezesc în prealabil cu apă distilată, după care se tamponează cu hârtie de filtru care se introduce tot în eprubete sterilizate. Bineînțeles, în toate cazurile pe ambalaj se vor face mențiunile obișnuite cu privire la data și locul ridicării urmei etc.
Secțiunea a 3 – a: Interpretarea urmelor de salivă
Interpretând urmele descoperite la locul faptei, organele de cercetare penală pot trage anumite concluzii cu privire la modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii (în special fumatul), numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul săvârșirii faptei etc.
Secțiunea a 4 – a: Expertiza bio-criminalistică a urmelor de salivă
În vederea efectuării examenelor de laborator se vor recolta în prealabil probe de comparație de la persoanele bănuite și anume: 5 ml sânge sau 3-5 picături de sânge pe o lamă hematologică, 2-3 ml salivă care se introduc într-o eprubetă sau 2-3 mucuri de țigări fumate de persoana respectivă.
În urma expertizei bio-criminalistice se poate concluziona asupra: prezenței salivei în urmele existente pe obiectele prezentate, specia de la care provine, dacă factorul creator este secretor sau nesecretor, grupa sangvină căreia îi aparține persoana de la care provine (în cazul indivizilor de tip secretor), mecanismul de formare al urmei etc., iar în prezent, prin examenul genetic al nucleizilor specifici ADN-ului se poate identifica persoana care a lăsat acest gen de urme în cazul în care există și modele de comparație provenind de la persoanele suspecte.
Examinarea urmelor presupuse a fi de salivă se face la microscop și cu mijloace chimice. Prin examinarea la microscop a urmelor de salivă nu se obțin informații directe referitoare la salivă, ci la diferite corpuri străine aflate în aceasta. Prin colorarea însă a urmei cu unul din reactivii folosiți la identificarea spermatozoizilor se pun în evidență celule epiteliale pavimentoase, spirili caracteristici ai faunei bucale, celule cilindrice cu cili vibratili etc. precum și diferite resturi alimentare sau de tutun.
Pentru identificarea propriu-zisă a salivei se utilizează reactivi chimici care evidențiază amilaza, fosfataza alcalină și ionii nitriți și cianați. De asemenea, recunoașterea urmelor de salivă se poate face prin identificarea proteinelor cu reactiv albastru de bromfenol-clorură mercurică cu care formează colorație albastră, în timp ce stabilirea speciei de la care provine urma de salivă se face pe baza reacției cu seruri precipitante.
Analizându-se urma de salivă se poate stabili și grupa sangvină a persoanei care a lăsat urma, prin determinarea antigenelor ABO, care în salivă au o concentrație mai mare decât în sângele persoanei respective, în acest scop folosindu-se metoda Holzer cu ser sanguin din grupa 0. Dar mai întâi trebuie să se stabilească caracterul secretor sau nesecretor al persoanei și pentru aceasta se tratează un fragment din pată cu fitoaglutină antiH și apoi eritrocite din grupa 0, activitatea fitoaglutinei diminuându-se în cazul în care saliva provine de la o persoană secretoare.
În salivă pot fi depistate și unele caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale, o serie de particularități fiind determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana respectivă, de exemplu în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc.
CAPITOLUL V
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE NATURĂ PILOASĂ
Secțiunea 1: Noțiuni generale
Denumite în literatura de specialitate și "urme de natură piloasă" sau "urme sub forma firelor de păr" – denumiri considerate improprii de unii autori "deoarece, de fapt, se cercetează firele de păr și nu urmele acestora" – firele de păr uman reprezintă o categorie distinctă de urme biologice având o importanță deosebită în cadrul cercetării infracțiunilor întrucât oferă posibilitatea identificării autorului, furnizând totodată informații esențiale pentru explicarea unor împrejurări legate de fapta săvârșită.
Deși sunt considerate a avea o "valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului", importanța studierii firelor de păr nu trebuie deloc neglijată, întrucât se pot obține date importante cu privire la sexul, vârsta aproximativă, starea de sănătate a persoanei, natura, originea și regiunea corporală din care provin firele de păr, împrejurările în care s-au desprins de pe corpul persoanei (rupere, smulgere, tăiere sau cădere naturală etc.). Nu în ultimul rând, trebuie menționată posibilitatea care există în prezent de identificare a unei persoane pe baza profilului ADN, obținut prin analiza firului de păr, metodă care, să sperăm, va fi folosită din ce în ce mai mult și în țara noastră.
Pentru o mai bună înțelegere a subiectului abordat se impun a fi făcute câteva precizări cu privire la morfologia firului de păr.
Firele de păr sunt anexe ale pielii (fanere) având forma unor tije filiforme, cornoase, flexibile, de origine ectodermică, având un diametru ce variază între 0,005 – 0,6 mm și o lungime ce poate atinge chiar un metru, în funcție de sex, obiceiuri sau regiunea anatomică.
Structural, firul de păr este format din rădăcină și tulpină (tijă), (Figura 1).
Rădăcina se termină printr-o porțiune dilatată numită bulb, acesta prezentând o excavație centrală numită papilă ce conține țesut conjunctiv, cu vase și nervi. La exterior, rădăcina este învelită în trei teci (Figura 2):
teaca epitelială internă formată din epidermiculă (cuticula tecii interne), stratul Huxley și stratul Henle;
teaca epitelială externă, o continuare a epidermului spre papila firului de păr;
teaca fibroasă provenită din derm.
Fig. 1 Firul de păr: 1. Tulpină. 2. Epiderm. 3. Derm. 5. Colul foliculului. 6. Glandă sebacee. 7. Mușchi arector. 8. Rădăcină. 9. Teacă epitelială internă. 10. Teacă epitelială externă. 11. Teacă fibroasă. 12. Bulb. 13. Papilă.
14. Vas sanguin. 15. Nerv.
Fig. 2 Secțiune transversală prin rădăcina firului de păr: 1. Teacă fibroasă. 2. Membrană bazală. 3. Strat bazal al tecii epiteliale externe. 4. Strat Henle. 5. Strat Huxley. 6. Măduvă (canal medular). 7. Epidermicula tecii epiteliale interne. 8. Scoarța. 9. Epidermicula părului.
Cea de- a doua componentă a firului de păr, tija (tulpina), continuă la suprafață rădăcina, reprezentând partea vizibilă și mobilă a părului. Tulpina este formată din trei straturi concentrice care provin din epiteliul unistratificat cubic care acoperă papila:
cuticula – este stratul exterior prevăzut cu solzi omogeni, sub forma unor lamele, transparenți, foarte strâns aplicați;
corticala – reprezintă partea cea mai groasă a tulpinii, și conține pigmenți de culoare a firului de păr, cu o textură fibrilară;
medulara – situată în centrul tulpinii, este dispusă sub forma unei coloane continue sau fragmentate și se prelungește până la nivelul bulbului rădăcinii.
Medulara poate uneori lipsi, iar bulbul poate prezenta în cazul smulgerii firului de păr și teci epiteliale care îl înconjoară ca un manșon.
Glandele sebacee și mușchii arectori – fibre musculare netede dispuse oblic între folicul și suprafața pielii care sub acțiunea excitanților locali sau a stresului se contractă determinând ridicarea părului – reprezintă anexele firului de păr și împreună cu rădăcina părului formează aparatul pilosebaceu.
Firele de păr diferă între ele din punct de vedere al lungimii, grosimii, pigmentației, ondulației etc. în funcție de vârsta și sexul persoanei, regiunea corpului din care provin, starea fiziopatologică, influența unor factori de mediu ș.a.m.d.
După regiunea topografică, la aceeași persoană se disting trei tipuri de păr: tip lână (fin cu lungimea de 14 mm, situat pe față, trunchi, membre), scurt sau țepos (situat la gene, sprâncene, în fosele nazale, meatul auditiv extern) și lung (localizat pe cap, în barbă, axilă, fața anterioară a toracelui și în regiunea pubiană).
Aprecierea nuanței de culoare se face pe baza utilizării unor eșantioane de comparație. Astfel, se disting culorile: blond (cu nuanțele: argintiu sau alb, deschis, mediu, închis), castaniu (cu nuanțele: deschis, mediu, închis), blond- roșu, roșu și negru. Nu se pot trage totuși concluzii absolute asupra culorii, deoarece la aceeași persoană pot fi zone în care părul să aibă pigmentări sau culori diferite.
Secțiunea 2 – a: Particularități privind cercetarea la fața locului a firelor de păr
Activitatea de căutarea și descoperirea firelor de păr
Cu ocazia săvârșirii unor infracțiuni care presupun acte de violență cum ar fi distrugeri de bunuri, tâlhării etc. și în special în cazul faptelor împotriva vieții sau integrității corporale și a infracțiunilor privitoare la viața sexuală, la locul faptei alături de alte urme, se descoperă și fire de păr, fiind rezultatul căderii (fiziologice sau patologice), smulgerii sau tăierii. Deși unii autori consideră că “marea lor rezistență la factorii de mediu le conferă calitățile de corp delict ideal”, descoperirea firelor de păr este o activitate dificilă cu numeroase probleme greu de rezolvat, datorită dimensiunilor reduse, formei și culorii lor, confundându-se de multe ori cu suporturile pe care se află.
După detașare, firele de păr se depun pe diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul victimei sau al făptuitorului, găsindu-se de multe ori împreună cu alte urme. Pentru rezultate cât mai bune, căutarea firelor de păr se face sistematic, mai întâi în mâinile și sub unghiile victimei, pe corpul și pe hainele acesteia și ale agresorului, în cheaguri de sânge, pe instrumentele corp-delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente), pe lenjeria de pat, canapele, fotolii, covoare și diverse obiecte de care victima sau făptuitorul au putut să se lovească în timpul săvârșirii infracțiunii; apoi în camerele de baie, chiuvete, pe obiectele de igienă personală (pieptene, prosop etc.).
În funcție de cauza care a determinat detașarea lor de pe corp, firele de păr se găsesc la locul faptei ca fire izolate căzute la întâmplare, în majoritatea cazurilor, dar uneori și sub formă de șuvițe ori smocuri de păr, atunci când au fost rupte sau smulse.
În cazul accidentelor de circulație, sau a furturilor de automobile, firele de păr se vor căuta atât în exterior cât și în interior, și anume: pe șosea, roți, bara de protecție, osii, radiatorul mașinii, în zona farurilor, pe portiere, iar în interiorul mașinii pe scaune, volan, schimbătorul de viteză etc.
La persoanele suspecte, firele de păr se caută pe reverele și mânecile hainelor, pe manșetele cămășilor, pe întreaga suprafață a pantalonilor precum și pe obiectele aparținând acestora, de exemplu serviete, sacoșe, poșete, diferite instrumente despre care se presupune că au fost folosite la locul faptei.
Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea unor anumite metode sau mijloace tehnico- științifice ca în cazul altor urme biologice, fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Însă este recomandabil a se folosi lupa sau lampa de raze ultraviolete iar în cazul unor suporturi de aceeași culoare sau a unor suprafețe păroase (de exemplu țesături de lână) este indicată iluminarea sub diferite unghiuri de incidență a luminii.
Fixarea și fotografierea firelor de păr
Regulile de examinare și de notare sunt în principiu aceleași ca și în cazul petelor, fixarea rezultatelor căutării firelor de păr realizându-se prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografiere a locului în care au fost descoperite și în detaliu.
În procesul-verbal se fac mențiuni cu privire la locul în care au fost descoperite firele de păr, culoarea și aspectul suprafeței obiectului purtător, culoarea și numărul firelor de păr și dacă acestea se află sub formă de șuvițe sau smocuri de păr. De asemenea, se fac precizări referitoare la eventualele corpuri străine care se pot observa cu ochiul liber pe tijele firelor de păr, precum și culoarea și starea acestora.
După descriere, se realizează fotografii de ansamblu ale locului în care au fost descoperite firele de păr, care să surprindă obiectele pe care acestea se află și obiectele din imediata apropiere, urmate de fotografierea în detaliu, de la o distanță cât mai mică, pentru a se evidenția forma și aspectul firelor de păr. Pentru realizarea fotografiilor în detaliu, aparatul fotografic se așează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe firele de păr, utilizându-se și inele intermediare intercalate între obiectiv și camera obscură. Iluminarea poate fi naturală sau artificială, în acest ultim caz, razele de lumină propagate de la o sursă aflată în spatele aparatului de fotografiat trebuind să cadă sub un unghi drept pe obiectul purtător.
Operațiunea de ridicarea firelor de păr
Deoarece stabilirea naturii și originii firelor presupuse a fi de păr descoperite la locul săvârșirii faptei se poate realiza doar în condiții de laborator, toate firele suspecte vor fi ridicate după fixarea lor prin procedeele arătate mai sus, însă cu respectarea anumitor reguli pentru a se asigura menținerea intactă a firelor ridicate și, totodată, pentru a se evita amestecarea lor cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.
Ridicarea firelor suspecte se face cu ajutorul unei pensete pentru a nu se șterge cu mâna eventualele aderențe, după care se introduc separat în eprubete sau în plicuri din celofan făcându-se mențiuni exacte cu privire la locul unde au fost descoperite și modalitatea de descoperire. Se va evita utilizarea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, întrucât pereții acestora ar putea să distrugă prin frecare unele microurme care au aderat la păr cum ar fi: praf specific unui anumit loc, sânge, vopsea etc. și care prin analizare ar putea oferi indicii prețioase legate de împrejurările săvârșirii faptei.
Secțiunea a 3 – a: Recoltarea firelor de păr pentru studiu comparativ
Pe lângă firele de păr ridicate la locul faptei, organele judiciare sau persoane de specialitate procedează la recoltarea unor fire de păr de la persoanele suspecte pentru obținerea unor modele de comparație, regiunile anatomice avute în vedere stabilindu-se în funcție de natura părului descoperit (de exemplu cap, sprâncene etc.). Diferitele depozite de pe firele de păr nu se înlătură deoarece vor fi utilizate ulterior în cadrul examenului de laborator, folosindu-se în acest scop o pensetă cu brațe plate, învelite în cauciuc. Pe lângă metoda smulgerii firului de păr, recoltarea firelor se mai poate realiza și prin pieptănare sau tăiere, acest ultim procedeu fiind criticat de unii specialiști întrucât lipsește firul de păr de o importantă parte a sa – rădăcina – existând și pericolul amestecării firelor.
Firele recoltate vor fi ambalate separat, în funcție de zona din care provin. În cazul părului de pe cap, sunt recomandate recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, tâmple, frunte) întrucât firele de păr diferă sub aspectul culorii și grosimii de la o zonă la alta a capului; cel mai indicat procedeu constă în împărțirea suprafeței capului în mai multe zone (de regulă 8), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu partea dreaptă a frunții. Pe fiecare ambalaj se precizează zona topografică din care provine firul de păr, modul de recoltare și numele persoanei de la care s-a recoltat.
Secțiunea a 4 – a: Expertiza criminalistică a firelor de păr
Când se efectuează expertiza firului de păr se are în vedere, pe de o parte, cercetarea structurii interne a acestuia, a elementelor sale caracteristice, iar pe de altă parte, analiza suprafeței firului de păr, a diverselor particule aderente.
Firele de păr pot constitui uneori indicii importante, fiind descoperite la locul faptei cel mai adesea intacte, chiar și atunci când alte elemente de identificare s-au pierdut. Astfel, în urma expertizei se pot obține informații cu privire la:
proveniența firelor de păr (umană, animală, sintetică);
zona corpului din care provin;
modul de detașare;
sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei;
particularități ale firelor de păr (alterări produse de diverse boli, anumite depozite pe suprafața firului de păr);
identificarea persoanei pe baza profilului ADN.
“Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea încă de la început a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.”
În principiu, examinarea de laborator a firelor de păr parcurge trei etape distincte, care reprezintă “momente ale aceluiași proces unic, ce începe cu studiul aspectului general, exterior al firului de păr, continuă cu examenul exterior la microscop, după care se trece la analiza compoziției sale chimice” și anume:
în prima etapă se examinează modul de detașare, substanțele aderente, dacă este decolorat sau vopsit, dacă prezintă alterații patologice sau urme ale infracțiunii;
în a doua etapă se examinează structura exterioară a firului de păr (forma bulbului, tija, forma cuticulei) pentru determinarea speciei, a vârstei aproximative, sexului și a regiunii corporale din care provine;
în a treia etapă se examinează structura interioară a firului de păr (forma cortexului și pigmentația, canalul medular, densitatea specifică, indici de refracție, conținutul în compuși metalici, componenții chimici minori etc.) în vederea realizării unei identificări de grup și de specie a persoanei respective.
1. În prima etapă se analizează firul de păr pentru a se stabili modul de detașare a acestuia de pe corp, adică dacă a fost rupt, tăiat, smuls sau a căzut datorită procesului fiziopatologic ori accidental, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei, a fularului ori prin introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, firele de păr desprinzându-se datorită frecării ușoare de marginile deschizăturii. Prin urmare, prezența firelor de păr la locul faptei nu este întotdeauna rezultatul unor acțiuni violente, ci se poate datora unor cauze fiziologice, cum ar fi factorii sezonieri, activitatea endocrină, vârsta înaintată etc., sau unor cauze patologice, alopecia putându-se manifesta la orice vârstă ca o consecință a factorilor ereditari, iradierii, infecțiilor locale sau intoxicațiilor cu taliu.
Dacă tija părului este detașată împreună cu bulbul se examinează forma acestuia, pentru a se stabili dacă este sănătos sau atrofiat, dacă poartă urme de sânge și celule epiteliale, pentru a se stabili dacă a fost smuls sau a căzut de la sine. Firele de păr detașate fără bulb sunt examinate pentru a stabili forma de detașare: smulgere, tăiere, ardere, zdrobire etc.
Fiecare modalitate de detașare a părului prezintă anumite caracteristici ce pot fi observate prin examinarea la microscop a firelor de păr. Astfel, părul căzut are bulbul cornificat, fără semne de activitate vitală și fără tecile de înveliș; părul smuls are bulbul cu semne de activitate vitală și de deformare, prezentând tecile de înveliș; părul rupt are extremitatea profundă, lipsită de rădăcină, filamentoasă și despicată; părul tuns nu prezintă rădăcină și nici partea profundă a tulpini, locul de secțiune este în primele trei zile poligonal, iar după trei săptămâni suprafața de secțiune are unghiurile aproape complet rotunjite (părul netuns de mult timp are vârfurile foarte subțiri); părul căzut prin frecare are extremitatea liberă, terminată în pensulă, cu numeroase firișoare.
În această etapă se studiază și capătul (sfârșitul) firului de păr, care poate fi, după cum se poate observa și în figură: rotund, datorită creșterii sale firești într-un timp mai îndelungat; tăiat perpendicular sau oblic; rupt; fibros, când poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezintă în mai multe fibre foarte subțiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere, având aspectul unei pensule.
Fig 3. Aspecte ale sfârșitului firului de păr
a – rotund; b – tăiat; c – rupt; d – fibros
De asemenea, se poate aprecia data tăierii părului. Dacă tăierea a avut loc cu două zile înainte, planul de secțiune este net, cu unghiurile ascuțite sau obtuze, în funcție de gradul de ascuțire al instrumentului. Dacă intervalul de timp este mai mare de 48 ore, unghiurile sunt rotunjite, suprafața de secțiune este mai puțin netă, iar canalul medular este deschis. După intervale mai mari de timp unghiurile sunt tot mai rotunjite, iar canalul medular este obliterat.
Studierea firelor de păr poate oferi indicii și cu privire la modalitatea de săvârșire a infracțiunii. Astfel, în cazul în care regiunea păroasă a suferit lovituri cu corpuri contondente, cuticula și uneori corticala prezintă deformări. La împușcături, în limita factorilor secundari, se găsesc urme de pulbere aderente la fire.
Firele de păr prezintă unele modificări și ca urmare a acțiunii unei temperaturi ridicate. Astfel, între 150° – 200° C părul blond devine brun sau brun roșcat, părul brun devine negru sau roșu-brun, părul roșu își păstrează culoarea, iar părul alb devine galben și apoi roșu metalic; între 240- 300° C părul se ondulează, iar peste 300° C se carbonizează.
Prin examenul microscopic se apreciază felul impurităților, coloranților și paraziților care sunt atașați probei, aceste aderențe prezentându-se sub forma unor manșoane, atunci când au o anumită vechime, și ca particule izolate dacă sunt recente. Pentru aceasta se procedează fie la spălarea cu eter, urmată de montarea în balsam de Canada, fie în carbonat de sodiu și apă, urmată de montarea în glicerină (de exemplu metoda Derobert – Hausser la care se utilizează printre altele carbonat de sodiu, apă distilată, apă oxigenată, acid osmic etc. cu montare în balsam de Canada). Prealabil examinării propriu-zise se fac secțiuni la nivelul rădăcinii, tulpinii și vârfului (sau extremității libere) pentru a se crea posibilitatea studierii straturilor firului de păr, cercetării prezenței pigmenților și examinării concomitente în același câmp microscopic a mai multor fire.
În cazul vopsirii părului, în cele mai multe cazuri culoarea artificială poate fi sesizată cu ochiul liber, datorită uniformității culorii și luciului metalic. La examinarea la microscop, părul vopsit se prezintă acoperit cu un manșon lăcuit ce împiedică deosebirea solzișorilor și a nuanțelor diferite de pigmentație (uniformitatea pigmentației la culoarea naturală a părului se întâlnește doar la colorările extreme, negru-albăstrui și blond-platinat). Dacă firele detașate au și bulb, se compară partea situată sub epidermă cu partea exterioară a tijei, iar dacă vopsirea nu este recentă, lungimea porțiunii crescute ulterior vopsirii este un element important de comparare în vederea identificării părului.
2. Cea de-a doua etapă constă în examinarea la microscop a structurii exterioare a firului de păr, examinare care se poate efectua fie direct asupra firului de păr (deshidratat în prealabil prin introducerea în alcool concentrat timp de 24 de ore și apoi degresat în xilol), fie prin analizarea unui mulaj realizat cu ajutorul unei pelicule de gelatină.
Prin examenul de laborator se poate stabili și dacă firul cercetat este de păr sau de altă natură, respectiv de origine vegetală sau artificială, și acest lucru se poate realiza prin metoda microscopică, metoda colorării cu albastru de metilen (în acest caz firele de păr nu se colorează) și metoda reactivilor chimici (numai fibrele de viscoză se degradează). Examinarea la microscop poate indica existența cuticulei, o caracteristică esențială numai a firelor de păr, dar și anumite particularități care permit identificarea fibrelor textile. Astfel, firele de bumbac sunt translucide, netede, cu aspect de benzi răsucite, firele de pânză sunt cilindrice, translucide, cu nodozități iar cele de mătase sunt fine, cilindrice transversale și omogene.
Originea umană sau animală a firelor de păr se poate stabili pe baza trăsăturilor cuticulei, ale cortexului și pigmenților acestuia precum și ale medularei. Având în vedere faptul că examinarea microscopică a părului de animal este îngreunată din cauza marii cantități de pigment pe care o conține, se procedează în prealabil la tratarea acestuia fie cu acid azotic timp de 10-30 minute, fie cu soluție concentrată de perhidrol, fie cu apă bromată și spălarea ulterioară cu apă pentru îndepărtarea excesului de reactiv.
În principiu, părul de origine umană se caracterizează prin: diametru mic, lungime mai mare (fire foarte scurte se găsesc totuși la gene, sprâncene, mustață sau în cazul părului tuns); grosime uniformă; aspect transparent, lucios, elastic datorită keratinei; formă cilindrică pe secțiune; cuticulă subțire, formată din solzi rotunzi, ușor crenelați; corticală groasă, nediferențiată, cu rare celule pigmentate. Pe de altă parte, părul animal prezintă de obicei: diametru mai mare, lungime mai mică (cu excepția părului de cal), grosime inegală, aspect mat, moale; formă fin unduită; pe secțiune este conic; cuticulă formată din solzi rombici sau longitudinali; corticală structurată, cu pigmentul situat spre marginea externă. De exemplu, în cazul părului de maimuță, deși medulara are același aspect ca și la oameni, pigmentul, în schimb, este situat paracentral iar firele cozii de cal au medulara foarte subțire, dar pigmentul are aspect grosolan.
Cel mai important criteriu de diferențiere a părului uman de cel animal este indicele medular, acel raport dintre diametrul canalului medular și diametrul firului de păr. Canalul medular reprezintă la om numai 1/3 din grosimea firului de păr, este vizibil sub forma unor insule celulare iar uneori poate fi chiar absent, spre deosebire de animale, la care este prezent în mod obligatoriu, putând atinge 1/2 din grosimea firului de păr. Așadar, indicele medular este mai mic de 0,30 la om și mai mare de 0,50 la animale (cu excepția primatelor). În cazul firelor de păr de origine umană, acestea diferă între ele prin valoarea indicelui medular în funcție de regiunea topografică, de exemplu firele din mustață prezintă indicele cel mai ridicat în timp ce părul de la axile, indicele cel mai scăzut.
Regiunea anatomică din care provine firul de păr se poate stabili pe baza mai multor criterii, cum ar fi: forma, lungimea, grosimea, existența canalului medular sau starea de macerație a cuticulei (specifică părului de la axile). De exemplu, părul capului este mai lung (depășește 10 cm), mai subțire, cilindric și cu indice medular mai mic de 0,3. În raport de regiunea topografică, la același individ, părul este progresiv mai închis la culoare, în următoarea ordine: axilă, barbă, cap, sprâncene și pubis.
Firele de păr se deosebesc și în funcție de rasă, aceste diferențe fiind cele mai evidente la părul capului. Astfel, la rasa albă părul este rectiliniu, cu calibru diminuând spre vârf, pe secțiune este circular sau ovoid, medulara dispusă central sau absentă, pigmenții, variabili ca intensitate și cantitate, sunt situați la periferia corticalei. La asiatici, părul este pe secțiune circular sau triunghiular, cu diametrul mai mare, canalul medular dispus central, iar pigmentul se găsește în special la periferia corticalei. La rasa neagră, tulpina prezintă variații de diametru, fiind lungă, opacă sau neagră, pe secțiune ovoidă, cu cavitatea medulară ușor excentrică, iar pigmentul dispus în grămezi la periferia corticalei.
Sexul persoanei se poate stabili pe baza mai multor criterii, însă nici unul dintre acestea nu oferă rezultate precise. Astfel, s-a constatat o diferență în cantitatea de sulf, părul bărbătesc conținând mai mult sulf, iar în ce privește cromatina sexuală aceasta poate fi evidențiată la 30-60 % din femeile examinate, față de numai 3- 5 % dintre bărbații examinați. Rezultatele cercetării sunt însă diferite și chiar contradictorii în ce privește variațiile cromatinei în funcție de vârstă (în general scade spre bătrânețe), între persoana vie și cadavru, existând păreri contradictorii dacă la acesta părul are cromatina nemodificată, scăzută sau absentă. De asemenea, se utilizează și tehnici de fluorescență pentru punerea în evidență a cromozomului Y (Herbich, Kovacs, Brinkmann) precum și colorația Feulgen prin care se evidențiază corpusculii Barr ce se găsesc în peste 8 % din perii feminini, corpusculi ce se conservă pe o perioadă de 1-4,5 ani dacă probele de păr au fost păstrate la temperatura camerei.
Diferențe au fost observate și la nivel exterior, părul feminin din gene fiind puțin mai gros în timp ce părul pubian mai subțire decât părul de bărbat. Criterii precum lungimea firului de păr din cap sau vopsirea acestuia prin tratamente cosmetice nu pot oferi decât răspunsuri relative, datorită influenței modei asupra persoanelor de ambele sexe.
Determinarea vârstei unei persoane pe baza examinării firelor de păr se poate face numai cu aproximație și doar în cazul limitelor extreme de vârstă. Astfel, la nou-născut, firele de păr sunt subțiri, fără medulară, cu pigmenție redusă, părul de copil și de adolescent este mai subțire și mai puțin pigmentat. Pe măsura înaintării în vârstă, cuticula părului se îngroașă, devine mai puțin transparentă și cu timpul își pierde pigmentația. După vârsta de 40 de ani, părul devine cenușiu spre alb, în aceeași regiune găsindu-se peri bine pigmentați alături de peri slab pigmentați, diametrul total scade, iar la bătrâni părul de pe cap are diametrul mai mic de 0,05 mm și este decolorat.
3. A treia etapă constă în examinarea în detaliu a părților principale din structura internă a firului de păr, și anume: cuticula, cortexul, canalul medular, dar și a pigmentației, compoziției chimice. După cum am mai arătat, tulpina firului de păr prezintă trei componente principale, dispuse concentric: cuticula (stratul exterior format din mici celule epidermice), cortexul (format din celule cornoase și conținând pigmentația părului) și canalul medular (compus dintr-o substanță granuloasă, negricioasă), examinarea acestor straturi oferind informații prețioase în activitatea de identificare a persoanei de la care provine firul de păr.
În ce privește pigmentația părului, studierea formei, culorii și distribuției pigmenților – granule de melanină prezentând stadii diferite de oxidare – contribuie și ea la identificarea genetică. În literatura de specialitate au existat opinii contradictorii cu privire la numărul pigmenților, unii cercetători considerând că există un singur pigment brun, a cărui concentrare diferită determină variațiile de culoare, în timp ce alții susțin că există mai multe categorii de pigmenți care corespund diferitelor nuanțe de culoare. Cert este însă faptul că părul decolorat este lipsit de pigmenți granuloși datorită distrugerii acestora cu apă oxigenată, pigmenții disociați determinând culoarea gălbuie a părului, în timp ce părul alb este complet lipsit de pigmenți.
Din punct de vedere al compoziției, firul de păr conține peste 15 elemente chimice (de exemplu: cupru, mangan, sulf, clor, zinc, aur, plumb, aluminiu, arseniu, mercur etc.) “a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, fiind în funcție și de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, de mediu. Prin urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relativă”.
În prezent există numeroase metode tehnico – științifice de examinare a firului de păr în vederea stabilirii apartenenței individuale, însă rezultatele obținute în majoritatea cazurilor sunt variabile și incerte. Dintre aceste metode amintim: microscopia clasică și electronică cu fascicul de baleiaj, calorimetria, spectrofotometria de absorbție atomică (în vederea stabilirii microcompoziției specifice fiecărui fir de păr), determinarea indicelui de refractivitate (o diferență mai mare de 0,007 între valorile indicelor de refracție a două fire de păr arată că firele cercetate provin de la persoane diferite) etc. De asemenea, este folosită și metoda aditivării cu neutroni, metodă modernă de analiză care potrivit opiniei unor autori, permite chiar identificarea certă a persoanei. Totodată, această metodă este superioară celorlalte procedee folosite datorită sensibilității și posibilității de analizare a multor elemente concomitent, asigurând și păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa.
Posibilitățile de identificare a persoanelor după firele de păr au sporit în prezent prin determinarea grupei de sânge, pe baza antigenelor specifice sistemului A,B,0. Metoda utilizată este cea de absorbție – soluție pentru indivizii secretori sau nesecretori, însă citirea rezultatelor se va face cu prudență deoarece specificitatea nu este absolută, concluziile contribuind alături de alte mijloace materiale de probă doar la restrângerea cercului de bănuiți. Metoda prezintă două variante, diferite prin lungimea firului de păr necesară verificării întregului sistem A, B, 0 și anume 3 sau 9 cm, având în vedere că pentru stabilirea fiecărui antigen este necesar un segment de 1 cm, respectiv 3 cm. Principalul dezavantaj al acestei metode, îl reprezintă caracterul său distructiv și, de aceea, se impune folosirea procedeului numai după terminarea celorlalte cercetări.
Un procedeu destinat identificării de grup este și “metoda lui Gaudette”, care constă în efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice, permițând o delimitare a cercului de suspecți.
Cea mai complexă examinare a firului de păr este însă metoda amprentei genetice, respectiv punerea în evidență a ADN – ului în teaca bulbară a firului de păr. Până la descoperirea acestei metode, nu se putea da un răspuns cert pozitiv, ci doar unul cert negativ, în sensul că se putea stabili că firul de păr analizat nu aparține unei anumite persoane.
CAPITOLUL VI
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A
ALTOR URME DE NATURĂ UMANĂ
Alături de urmele biologice de natură umană descoperite frecvent în cazul săvârșirii unei infracțiuni cum ar fi sânge, spermă, salivă sau fire de păr, la fața locului pot fi întâlnite și alte urme din aceeași categorie care însă, "datorită unei repulsii naturale față de asemenea urme (…) sunt pur și simplu trecute cu vederea". Este vorba de urmele de urină, de transpirație, de materii fecale, secreții nazale, vomismente, lichid amniotic, vernix caseosa etc., urme care prin examinare bio-criminalistică furnizează date utile clarificării unor împrejurări privind natura și modul de săvârșire a faptei precum și informații referitoare la persoana infractorului.
În principiu, regulile după care se desfășoară activitatea de descoperire, fixare, ridicare, interpretare și expertiză a acestor urme sunt similare cu cele utilizate și în cazul urmelor biologice de natură umană deja abordate (de exemplu salivă sau spermă), cercetarea lor criminalistică fiind efectuată de către organul judiciar competent, cu ajutorul unui specialist biocriminalist.
În continuare ne vom limita la prezentarea caracteristicilor esențiale ale unor urme biologice care se pot forma uneori cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni (de exemplu urme de transpirație, de urină etc.), cu precizarea că și în cazul acestor urme se aplică aceleași reguli tactice de cercetare criminalistică menționate anterior.
Secțiunea 1: Urmele de urină
Urmele de urină se pot găsi la locul faptei pe lenjeria de pat și de corp, pe alte obiecte de îmbrăcăminte, iar într-o cantitate mai mare pe solul ori pe zăpada din perimetrul unde s-a săvârșit infracțiunea sau uneori pe drumul parcurs de făptuitor anterior sau ulterior comiterii faptei.
Descoperirea urmelor de urină nu prezintă dificultăți, ele fiind ușor observabile cu ochiul liber, datorită culorii specifice și mirosului caracteristic, obiectele îmbibate cu urină având o culoare ușor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunțat.
Fixarea urmelor descoperite se realizează prin procedeele obișnuite, și anume prin descriere în procesul-verbal și prin fotografiere. Mențiunile din procesul verbal de cercetare la fața locului sunt cele obișnuite, adică descrierea obiectelor pe care se află și a altor urme sau obiecte mai importante din imediata lor apropiere, forma sub care se prezintă urmele, culoarea etc. Următoarea etapă este cea a fotografierii, mai întâi a obiectelor principale, pentru a surprinde poziția obiectului purtător de urme în raport cu alte obiecte din apropiere, iar apoi, în măsura în care există suficient contrast între urmă și suport, fotografierea de detaliu a urmelor astfel ca în imagine să fie redată forma petei, dimensiunile ei etc.
Pe unele obiecte purtătoare, petele de urină sunt bine conturate putând fi surprinse chiar pe material fotosensibil alb-negru, cum este cazul urmelor de urină formate pe zăpadă, în timp ce urmele de urină îmbibate în țesături de culoare închisă, datorită lipsei de contrast, nu pot fi evidențiate în fotografii alb-negru.
În vederea analizării în laborator a urmelor descoperite, se ridică obiectul purtător atunci când este de mici dimensiuni, ambalarea făcându-se cu grijă pentru a se evita deteriorarea urmelor, iar în cazul unor urme formate pe sol sau pe zăpadă, se ridică o cantitate potrivită din acestea, ambalându-se în borcane curate. Atunci când urina se găsește la fața locului în cantități mai mari, sub formă de bălți, ridicarea se va face cu pompa de cauciuc sau cu pipeta, introducându-se într-o sticlă curată pe care va fi aplicată o etichetă cu mențiunile necesare identificării.
Prin examenul de laborator, expertul poate stabili în primul rând dacă pata descoperită este de urină sau de altă natură, grupa sangvină a persoanei de la care provine, prezența alcoolului în sânge și, de asemenea, în condițiile posibilităților tehnice actuale, poate identifica persoana pe baza codului genetic. Dacă urina provine de la o femeie, prin analiză de laborator se poate stabili starea de graviditate sau o eventuală naștere recentă ori un avort. Identificarea în laborator a petei de urină prezintă o oarecare dificultate deoarece elementele celulare din sedimentul rezultat în urma centrifugării maceratului nu sunt specifice și, din acest motiv, uneori se recurge la metoda cromatografică (Tesar, 1960) ori la punerea în evidență a cristalelor de xantiluree în formă de ciucure.
Secțiunea a 2 – a: Urmele de vomă
Acest tip de urmă se formează prin expulzarea pe cale bucală a conținutului stomacal, datorită contracției spastice a diafragmei și a mușchilor abdominali. În general urma de vomă se prezintă sub forma unei mase vâscoase, foarte des multicoloră, cu un miros caracteristic, fiind compusă din alimentele ingerate de persoana respectivă și încă nedigerate.
Fixarea acestor urme se face prin descriere și fotografiere. Astfel, în procesul-verbal se vor descrie obiectele purtătoare de asemenea urme, alte obiecte sau urme aflate în imediata apropiere, aspectul general și vechimea urmelor, culoarea fiecărei urme etc.
Celălalt procedeu de fixare a urmelor constă în fotografierea de ansamblu a obiectelor principale, astfel încât să se poată surprinde atât obiectul pe care se află urma cât și alte urme sau obiecte din imediata lor apropiere, și fotografierea în detaliu a urmelor respective separat de restul obiectelor astfel încât imaginea să releve forma, dimensiunile urmei, precum și anumite particularități. Este recomandabil ca fotografia de detaliu să se realizeze prin metoda fotografierii la scară.
Ridicarea urmelor de vomă se face prin prelevarea unei cantități suficiente de substanță din masa urmei care este introdusă în borcane curate. Atunci când la locul faptei sunt descoperite urme pe mai multe suporturi și având aspecte diferite, se vor ridica probe pentru a fi trimise la laborator din fiecare urmă în parte, ambalându-se în borcane separate.
În urma examenului de laborator, expertul poate stabili natura alimentelor ingerate în ultimele ore, precum și grupa sangvină a persoanei respective chiar dacă a trecut o perioadă lungă de timp.
Secțiunea a 3 – a: Urmele de transpirație
Transpirația reprezintă o secreție a glandelor sudoripare, eliminată prin porii pielii și care conține substanțe organice și anorganice rezultate din metabolismul organismului. Cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni, se pot forma pete de transpirație pe diferite obiecte de la fața locului ca urmare fie a ștergerii firești a mâinilor, frunții, obrajilor, gâtului sau a altor părți ale corpului cu batiste, prosoape, cearșafuri etc., fie a căderii picăturilor de transpirație direct pe diverse obiecte, cum ar fi covoarele, dușumelele etc.
Căutarea urmelor de transpirație la fața locului se face cu mare atenție, utilizându-se mijloacele folosite și la urmele de salivă și de spermă, dar, întrucât petele de transpirație sunt incolore și doar foarte rar sunt colorate datorită impurităților de pe corp, descoperirea lor prezintă o oarecare dificultate pentru organele de cercetare. Din aceste motive, obiectele suspecte a fi purtătoare de astfel de urme (de exemplu: batistele, pălăriile, căciulile, fularele, articolele de îmbrăcăminte etc.) se ridică în vederea analizării mai profunde în laborator.
Descoperirea petelor de transpirație este urmată de fixarea acestora prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului, în care se menționează obiectele pe care au fost descoperite, sub ce formă se află, eventualele urme aflate în apropiere etc și prin fotografierea lor realizată în cele două faze: fotografierea obiectelor principale și fotografierea de detaliu a fiecărui suport și a urmelor. Atunci când urmele de transpirație sunt îmbibate cu substanțe străine având o culoare contrastantă cu cea a suportului, fotografierea urmelor se va face de asemenea manieră încât aceste substanțe să fie și ele evidențiate în fotografie.
Ridicarea, ambalarea și transportul urmelor descoperite se realizează după aceleași reguli folosite și la celelalte urme biologice, acordându-se aceeași atenție deosebită pentru a se evita deteriorarea urmelor.
Analizate în condiții de laborator, urmele de transpirație oferă informații în legătură cu grupa sangvină a persoanei de la care provin iar uneori chiar date cu privire la profesia sau mediul de muncă al persoanei în cauză.
Secțiunea a 4 – a: Urmele de materii fecale
Cauzele care stau la baza formării urmelor de excremente la fața locului sunt diverse, uneori ciudate, mergând de la emoțiile puternice trăite de făptuitor în timpul săvârșirii infracțiunii și care determină contracții spastice care comprimă tubul digestiv, până la dorința de răzbunare, de manifestare a disprețului sau chiar la convingerea superstițioasă că nu va fi prins.
Fixarea acestor urme, ridicarea lor și celelalte operațiuni se realizează prin procedeele aplicate la urmele de vomă.
La examenul de laborator se poate stabili compoziția petei descoperite și anume: celule vegetale, fibre musculare digerate fără striații (corpusculi Nothnagel) sau nedigerate, fibre elastice, corpusculi biliari, cristale, granule, celule descuamate ale epiteliului intestinal iar uneori ouă de paraziți, descoperirea acestora contribuind la delimitarea cercului de bănuiți. De asemenea expertul biocriminalist poate trage concluzii cu privire la alimentele care au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în cauză, precum și grupa sa de sânge.
Secțiunea a 5 – a: Pata de lapte
Urmele de lapte se prezintă la fața locului sub forma unor pete de culoare gri, având un contur precis, însă identificarea cu certitudine a lor se realizează numai în condiții de laborator, prin examinare la microscop. Pentru aceasta, în prealabil pata se macerează, se centrifughează, apoi se întinde pe lamă, se usucă, se fixează în alcool și se colorează cu hematoxilină eozină. La microscop apar picături de grăsime de dimensiuni variabile, particule de cazeină și mucină, resturi celulare (în special nuclee) precum și leucocite. De asemenea, prin expertiză se poate stabili, ca și în cazul celorlalte pete organice, grupa sangvină a persoanei de la care provine prin determinarea antigenilor din lapte.
În cazul în care este vorba de colostru, pe lângă elementele caracteristice de origine leucocitară, numiți corpusculii Donne se pot identifica și elemente asemănătoare celor din lapte, respectiv elemente celulare descuamate din glandele mamare.
Secțiunea a 6 – a: Pata de meconiu
Corpusculii de meconiu – particule provenite din conținutul intestinului fetal – pot fi descoperite în procesul cercetării la fața locului a întreruperilor ilegale de sarcină sau în cazurile de pruncucidere.
Prin examinarea microscopică a unei astfel de pete se pot evidenția celule epiteliale intestinale galben verzui, cristale de colesterină, cu aspect lamelar și granulații de grăsime, dar mai ales granule verzi de biliverdină, de formă rotundă sau ovoidală care, tratate cu acid nitric, devin roșcat-violacee prin oxidare. Uneori, urma de meconiu poate fi amestecată cu lichid amniotic.
Prin expertiza bio-criminalistică se poate stabili existența meconiului și eventual grupa sangvină a fătului de la care provine.
Secțiunea a 7 – a: Urma de lichid amniotic
Pata de lichid amniotic – lichid care se află în amnios și apără embrionul, eliminându-se înainte de naștere – prezintă la examinarea microscopică celule epiteliale sub formă de scuame cheratozice, fire de lanugo, particule de vernix caseosa.
Secțiunea a 8 – a: Urmele olfactive
1. Noțiuni generale
O categorie aparte de urme ce se formează la locul săvârșirii unei infracțiuni o reprezintă și urmele olfactive, urme specifice nu numai omului, ci și animalelor, substanțelor care conțin elemente volatile precum și altor corpuri din natură. Așadar, urma olfactivă ar putea fi definită ca fiind acea substanță existentă în formă dispersată la locul faptei care produce senzație asupra senzorului olfactiv și provine de la o persoană sau substanță care are legătură cu infracțiunea comisă.
Această categorie de urme constituie obiectivul de cercetare pentru specialiștii din diverse domenii ale științei, cum ar fi biologie, chimie, fizică, medicină, industria cosmetică etc., acestora alăturându-se și o ramură nouă a criminalisticii, numită odorologie judiciară al cărei obiect de studiu îl formează metodele și mijloacele de descoperire a acestor urme, procedeele de valorificare a lor în scopul realizării justiției.
Urmele olfactive create la locul săvârșirii infracțiunii prezintă o importanță deosebită în cadrul cercetării criminalistice deoarece au o existență materială în timp și spațiu, păstrează însușirile individuale ale obiectului creator, însușiri relativ ușor de evidențiat prin mijloacele de care dispune omul, dar mai ales prin folosirea câinilor de urmărire.
Formarea acestei categorii de urme la fața locului este practic inevitabilă deoarece se datorează unui proces biologic continuu, corpul uman emițând în permanență molecule de miros prin transpirație, urină, excremente, exhalație etc. molecule care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse. Astfel, orice persoană își lasă moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe diverse obiecte pe care le atinge, întrucât se știe că nici o măsură de precauție nu poate împiedica formarea urmelor olfactive nici măcar mănușile, articolele de îmbrăcăminte sau încălțăminte.
Mirosul emanat de corpul uman prezintă anumite însușiri, ce prezintă în același timp atât avantaje, cât și dezavantaje pentru cercetarea criminalistică. Astfel, mirosul este în primul rând invizibil, ceea ce reprezintă un avantaj întrucât nu poate fi distrus la locul săvârșirii faptei de către persoanele interesate, dar totodată și un dezavantaj deoarece organele de cercetare nu-l pot percepe decât prin intermediul organului olfactiv. Urma olfactivă este și volatilă, însușire care reprezintă un avantaj pentru organele penale deoarece se răspândește în aer sub forma unui culoar, de-a lungul traseului parcurs de infractor, iar o parte din moleculele de miros se fixează pentru o durată relativ lungă de timp pe obiectele atinse de infractor. Pe de altă parte însă, volatilitatea urmelor olfactive determină existența efemeră a acestor urme, “care închide prea repede posibilitatea descoperirii și folosirii lor în vederea identificării infractorului”. În al treilea rând, mirosul uman prezintă însușirea de a fi individual datorită amestecului mai multor substanțe chimice și clase de compuși (esteri, eteri, alcooli, hidrocarburi aproximativ 135 identificate), această însușire fiind deosebit de importantă pentru cercetarea criminalistică întrucât doar în baza acestei trăsături urmele olfactive pot fi valorificate în scopul identificării persoanei de la care provin.
În ce privește compoziția urmelor olfactive create de organismul uman¸ în mod obișnuit, acestea se compun din trei categorii de miros: mirosul specific, mirosul profesional (general) și mirosul ocazional.
Mirosul specific (individual sau de bază), care deține ponderea în conținutul urmelor olfactive, este consecința proceselor metabolice care au loc în organismul uman, materializate în emanații volatile provenite de la salivă, respirație, transpirație, mucus, urină, gaze intestinale, produse fecale, descuamări ale pielii. Cantitatea și compoziția emanațiilor este influențată de starea de sănătate, alimentație, efort, medicamente, starea psihică (teamă, emoții puternice etc.) și, bineînțeles, de igiena corporală.
Mirosul specific se imprimă pe îmbrăcăminte, lenjerie precum și pe alte obiecte aflate o durată mai mare de timp asupra persoanei, intensitatea sa depinzând, după cum am mai arătat, de diverși factori cum ar fi stările de emoție caracteristice săvârșirii unei infracțiuni, solicitările fizice, stările fiziopatologice etc., fiind cunoscut faptul că în stare de stres emanațiile volatile pot crește de circa 4 ori.
Mirosul profesional sau general este determinat de specificul locului de muncă al persoanei respective, de domiciliul său, de drumul parcurs sau de substanțele utilizate pentru păstrarea igienei și frumuseții corpului. Astfel, putem vorbi de un miros distinct pe care îl lasă în urmă persoanele care lucrează în uzine chimice, în fabrici de produse cosmetice și parfumuri, în tăbăcării, abatoare, fabrici de cherestea, ferme de animale, cabinete stomatologice etc. De asemenea, există un miros caracteristic și locurilor în care conviețuiesc mai multe persoane, cum este cazul căminelor, cazărmilor sau penitenciarelor.
Mirosul ocazional (denumit în unele lucrări și miros al suportului) este întâlnit la persoanele care, în mod întâmplător, au stat într-un mediu cu miros specific sau au venit în contact cu anumite substanțe puternic mirositoare. Așadar, moleculele olfactive emanate de o persoană în mediul înconjurător se amestecă cu cele provenind de la obiecte din jur sau din aer, iar cu cât mirosul obiectelor suport sau cel din aer este mai intens, cu atât mirosul individual al corpului uman pierde din individualitatea sa, în unele situații acesta dispărând cu totul în mediul ambient (de exemplu în prezența mirosurilor provenind de la produse petroliere, de la anumite substanțe organice aflate în fermentație etc.).
Analizarea urmelor olfactive este foarte importantă în cadrul investigației criminalistice având în vedere faptul că ele se formează întotdeauna la locul săvârșirii faptei prin simpla trecere a persoanei prin acel loc și, prin urmare, pot furniza indicii esențiale pentru delimitarea cercului de suspecți. Cu toate acestea, obținerea unor informații referitoare la infractor sau, în general, la persoana de la care provin pe baza studierii acestor urme este oarecum dificilă, uneori chiar imposibilă, datorită existenței limitate în timp a urmelor olfactive. Astfel, pe măsura trecerii timpului, urma olfactivă pierde din intensitate datorită acțiunii vântului, ploii, zăpezii, temperaturii ridicate etc., acestora alăturându-se și alți factori denumiți secundari, cum ar fi circulația oamenilor și a animalelor, circulația mijloacelor de transport, factori care duc pe de o parte la deplasarea moleculelor olfactive, la rarefierea lor, iar pe de altă parte la degradarea mirosului respectiv prin amestecarea sa cu mirosurile persoanelor și animalelor care circulă în zonă.
Așadar, mirosul se păstrează o anumită durată de timp, durată care diferă în funcție de natura sursei de la care provine și de spațiul în care s-a format, adică într-un spațiu închis ori într-un spațiu deschis. De exemplu, în spații închise, o urmă olfactivă poate persista în cele mai bune condiții maximum 20 de ore, în timp ce în spații deschise, mirosul se păstrează o durată foarte scurtă, în funcție de condițiile atmosferice. Bineînțeles, în încăperi nelocuite și lipsite de curenți de aer urmele olfactive se pot păstra un timp mai îndelungat.
De asemenea, urma este influențată și de natura suportului, și de mirosul acestuia. In acest sens, suporturile dense, în care mirosul se imprimă mai greu (de exemplu sticlă, asfalt) rețin mai puțin mirosul, în timp ce suporturile cu suprafața poroasă (de exemplu iarbă, pământ, zăpadă afânată etc) păstrează mai bine urmele de miros.
În funcție de persistența lor, aceste urme au fost clasificate în literatura de specialitate în urme proaspete, cu o vechime de până la o oră, urme normale¸ cu o vechime de 3 ore și urme reci, mai vechi de 3 ore, limita normală de prelucrare fiind de aproximativ 6-7 ore.
Descoperirea și valorificarea urmelor olfactive
Căutarea urmelor de miros la fața locului
Având în vedere că omul este incapabil să depisteze toate urmele olfactive formate la locul săvârșirii unei infracțiuni precum și să le distingă pe unele de altele, descoperirea și prelucrarea acestei categorii de urme se realizează cu ajutorul câinelui de urmărire, care poate selecta o urmă de miros din alte 200, acest lucru fiind posibil datorită numărului mare de celule olfactive de care dispune (cca de 30 de ori mai multe decât la om) dar și datorită faptului că centrul mirosului este mai dezvoltat în creierul câinelui în comparație cu cel al omului.
Spre deosebire de alte urme biologice, descoperirea urmelor olfactive reprezintă o activitate destul de dificilă pentru organul judiciar chemat să efectueze cercetarea la fața locului, din diferite cauze cum ar fi existența de scurtă durată a mirosului, posibilitatea de a fi distruse înainte de a putea fi valorificate, capacitatea limitată de a fi percepute etc. Din aceste considerente, organul de cercetare ajuns la fața locului va lua imediat toate măsurile necesare pentru conservarea urmelor olfactive până la folosirea câinelui de urmărire, măsuri menite a-i asigura șanse cât mai mari de reușită în valorificarea acestora în scopul identificării persoanei de la care provin. Astfel, se va interzice pătrunderea persoanelor străine în perimetrul locului faptei, iar atunci când fapta a fost săvârșită în interiorul unui imobil, se vor lua măsurile necesare pentru a împiedica pătrunderea aerului din exterior și pentru a evita crearea de curent în încăperea respectivă, ceea ce ar putea duce la distrugerea acestor urme.
Prin urmare, atunci când se consideră utilă și oportună folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da imediat spre prelucrare urma de miros, înaintea desfășurării altor activități de cercetare, exceptând salvarea victimei sau înlăturarea unei stări de pericol (incendiu, inundație etc). În timpul folosirii câinelui de urmărire pentru descoperirea urmelor olfactive se vor respecta două condiții și anume: în primul rând prezența obligatorie a însoțitorului câinelui care îi cunoaște reacțiile în situații deosebite, capacitatea de lucru, exteriorizările de oboseală sau nervozitate etc., iar în al doilea rând, introducerea câinelui în perimetrul de cercetat în faza statică a cercetării la fața locului, înainte de pătrunderea persoanelor străine, deoarece orice miros în plus scade șansele de reușită a câinelui în depistarea și prelucrarea urmei. De asemenea, pentru a se evita formarea de urme olfactive suplimentare care ar putea deruta câinele este recomandabil ca, în cazul în care la fața locului sunt observate urme de picioare ori anumite obiecte ce ar putea fi purtătoare de urme de miros, persoanele abilitate să efectueze cercetarea să nu se apropie de ele la o distanță mai mică de 2-3 metri.
Câinele de urmărire poate fi folosit pentru reconstituirea traseului străbătut de făptuitor și pentru aceasta i se va indica unde să adulmece la fața locului, după care se va nota traseul pe care îl parcurge, observându-se totodată și reacțiile sale pe parcurs. Stabilirea traseului parcurs de infractor reprezintă uneori un proces destul de dificil datorită factorilor perturbatori sau excitanți ce pot interveni, cum ar fi circulația mașinilor, a oamenilor sau a animalelor. Atunci când traseul urmat este întrerupt de anumite obstacole naturale (ape curgătoare, pante foarte înclinate etc) sau artificiale (intersecție de drumuri etc), câinele va fi lăsat să caute urme și de cealaltă parte a obstacolului.
Prelevarea urmelor olfactive
Nu întotdeauna rezultatele obținute sunt satisfăcătoare, fiind frecvente situațiile în care câinele, deși descoperă urma de miros, nu o poate prelucra decât pe o distanță foarte scurtă, cum se întâmplă în aglomerările urbane ori când făptuitorul folosește un mijloc de transport pentru a fugi de la locul faptei. De aceea, în asemenea cazuri, organele de cercetare recurg la prelevarea urmelor olfactive în vederea identificării ulterioare, printr-o expertiză odorologică comparativă.
Astfel, se ridică urmele de miros de pe obiectele de la fața locului prin aspirare cu dispozitive speciale după care sunt conservate în flacoane ermetice, dezodorizate în prealabil. Fixarea și prelevarea urmelor se face prin acoperire timp de 20-30 minute a obiectelor suspecte de a fi purtătoare de asemenea urme cu o bucată de pânză specială lipsită de orice miros, numită și “țesătură textilă de fixare a mirosului”, după care bucata de pânză se ridică cu o pensetă și se introduce într-un vas de sticlă steril care va fi închis ermetic. Vasul de sticlă, ce poartă o etichetă cu mențiunile privind locul, data, modul de ridicare etc. face posibilă păstrarea urmei olfactive chiar timp de mai mulți ani, în încăperi speciale.
Examenul odorologic comparativ
După ridicare, urmele de miros sunt supuse unei examinări comparative cu modelele prelevate de la persoanele sau obiectele suspecte, pe baza unei analize gazocromatografice sau prin spectrografia de masă, prelucrarea trebuind să se facă în cel mult 24 de ore de la obținerea modelelor de comparație.
BIBLIOGRAFIE
Andrei I. – Natura și utilitatea urmelor de contur, Fiat Justiția nr. 1, 1997
Beliș Vladimir – Medicină legală în practica judiciară, Editura Juridică, București, 2002
Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan – Criminalistică, Seria Jus, Editura Junimea, Iași, 1997
Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan – Criminalistică, Editura Fundației “Chemarea”, 2001
Dragomir Mina – "Determinarea grupei sanguine din firul de păr" în "20 de ani de expertiză criminalistică", Ministerul Justiției, București, 1978
Enescu Ion, Terbancea Moise – Bazele juridice și genetice ale expertizei medico-legale, Editura Medicală, București, 1990
Gavrilă Lucian – Genetica diviziunii celulare, Editura Dacia, Cluj, 1975
Golunsky S.A. – Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961
Ionescu Florin – Criminalistică – vol. I, Editura Universitară, Bucuresti, 2007
Knight B. – Discovery the Human Body, San Sebastian, 1983
Maximilian C. – Genetică umană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Mircea Ion – Criminalistică – Ediția a II-a, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994
Mircea Ion – Criminalistică – Ediția a II-a, Editura Fundației Chemarea, Iași, 2001
Mircea Ion – Criminalistică, Editura Lumina Lex, 1999
Mircea Ion – Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura Vasile Goldiș, 1996
Panaitescu Viorel – Metode de investigație în practica medico-legală, Editura Litera, București, 1984
Pășescu Gheorghe – Tratat de tactica criminalistică, București, 1976
Sandu I., Ionescu L. – Identificarea criminalistică, Editura Științifică, București, 1990
Suciu Camil – Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Stancu Emilian – Investigarea științifică a infracțiunilor, Bucuresti, 1986
Stancu Emilian – Criminalistică – vol. I, Editura Actami, București, 1995
Stancu Emilian – Criminalistică, Editura Actami, București, 2002
Stancu Emilian și colectivul – Tratat de tactică ciminalistică, Editura Carpati, Craiova, 1992
Stancu Emilian – Tratat de criminalistică – editia a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2008
Terbancea Moise – „Expertiza completă medico-legală și criminalistic – mijloc eficient de probă țn procesul judiciar” în culegerea de referate „20 de ani de expertiza criminalistică”, Ministerul Justiției, București, 1978
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Cercetarii Criminalistice a Urmelor Biologice Create de Corpul Uman (ID: 125116)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.